Evolutii Recente ale Comertului International

=== 1d6a6838c1b179b722394632eefc44bee3dc0e22_361643_1 ===

CAPITOLUL III

CADRUL INSTITUȚIONAL AL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Fiecare stat a depus permanent eforturi pentru crearea și aplicarea unor norme conform intereselor proprii. De la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai ales, reglementările internaționale cu privire la comerț, la relațiile de piață, la cooperare au început să exprime preocupări pentru relații pașnice, favorabile dezvoltării. În epoca contemporană, apariția și accentuarea fenomenului de mondializare a pieței, împreună cu sporirea preocupărilor de apărare și asigurare a unui spațiu vital pentru relațiile de schimb necesare propriilor economii, concretizate în crearea unor importante zone de cooperare internațională au dus la implicarea ONU în problematica comerțului, în armonizarea intereselor, la apariția GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț) și la transformarea acestuia în Organizația Mondială de Comerț – ca instituție mondială cu sarcini exprese în direcția asigurării unui cadru juridic internațional favorabil menținerii și dezvoltării relațiilor de schimb, înlăturării discriminărilor economice și politice.

Toate aceste preocupări fac ca, pe lângă firmă, ca structură de bază a oricărei economii de piață, la activitatea comercială să participe, sub diferite forme, și numeroase instituții, organisme, organe, organizații guvernamentale și neguvernamentale.

În categoria organizațiilor naționale se includ instituțiile publice, guvernamentale care activează în domeniul relațiilor economice externe și a căror activitate este coordonată, sprijinită, îndrumată de către Guvern, sau un organism ministerial: al Comerțului Exterior; al Industriei și Comerțului; al Comerțului și Cooperării; al Economiei Naționale.

Organizațiile internaționale pot fi grupate în:

▪ organizații specializate – pe baza acordului încheiat cu Organizația Națiunilor Unite, Comisiile Economice ONU;

▪ grupări regionale – ce și-au format centre de prelucrare a datelor (Uniunea Europeană și celelalte organizații financiare, diverse bănci regionale);

▪ instituții special create privind comerțul internațional la care participă o mare parte din țările lumii, cum au fost sau, încă sunt: Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT); Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD); Organizația Mondială a Comerțului (OMC).

3.1 Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT)

Ca urmare a faptului că cel de-al doilea Război Mondial a afectat profund întreaga economie mondială și relațiile economice internaționale, ONU a inițiat încă din primii ani de activitate, o amplă acțiune menită să ducă în final la crearea unei Organizații Mondiale a Comerțului care să-si aducă contribuția la eliminarea treptată a barierelor si restricțiilor din calea comerțului internațional.

GATT este prescurtarea de la General Agreement on Tarrifs and Trade. Acesta este un tratat multilateral interguvernamental prin care țările membre se obligă să respecte anumite principii si reguli în domeniul relațiilor comerciale; să reducă, să elimine sau să consolideze taxele vamale si să înlăture restricțiile cantitative sau de altă natură din calea schimburilor comerciale reciproce, trecând treptat la liberalizarea acestora. Obiectivul său îl constituie eliminarea barierelor în calea schimburilor economice dintre țările membre. După șase cicluri de negocieri pe tema reducerii taxelor vamale, la mijlocul anilor ’80 s-a căzut de acord și asupra suprimării barierelor netarifare. În 1986, odată cu deschiderea Rundei Uruguguay, pe lângă negocierile vizând eliminarea barierelor și a distorsiunilor comerciale au fost abordate și investițiile legate de comerț, comerțul cu servicii și protecția proprietății intelectuale.

Din 1995, GATT a fost înlocuit cu Organizația Mondiala a Comerțului (OMC) – însărcinata să trateze toate chestiunile comerciale, noua denumire a organizației sugerând în mod evident permanentizarea dialogului pe aceasta temă, justificată de globalizarea și mondializarea economiei.

În reuniunile de la Bretton Woods, din 1944, s-a previzionat constituirea unui al treilea organism economic mondial, Organizația Internațională a Comerțului (OIC). În 1948 s-a aprobat în Cuba "Carta de la Havana", documentul constitutiv al OIC, dar ratificarea necesară pentru diferite guverne, în special cel al SUA, nu s-a produs. A trebuit să se aștepte aproape cincizeci de ani, până în 1995, pentru a asista la crearea unui organism similar, Organizația Mondială a Comerțului (OMC). În timpul acestor ani piața mondială a avut o serie de norme comerciale și concesiuni tarifare acordate între un grup de țări, respectiv GATT.

GATT avea un caracter provizoriu și un câmp de acțiune care excludea țările din blocul sovietic, dar succesul sau în dezvoltarea comerțului mondial de-a lungul a 47 de ani este de necontestat. Reducerile continue ale tarifelor au stimulat în deceniile 1950, 1960 creșterea comerțului mondial, care a atins rate foarte înalte (în jur de 8% anual pe termen mediu). Ritmul de creștere al comerțului mondial a fost întotdeauna superior creșterii producției pe vremea când exista GATT. Afluența de noi membrii în timpul rundei Uruguay, după prăbușirea sistemului economic sovietic, a fost o proba de recunoaștere ca sistemul multilateral comercial constituia un suport de dezvoltare și un instrument de reformă economică și comercială.

În ultimii 15-20 de ani însă, ca urmare a faptului că a crescut numărul țărilor membre și în special al țărilor in curs de dezvoltare, atribuțiile și obiectivele GATT-ului s-au lărgit, îndeosebi pe linia sprijinului dezvoltării comerțului exterior al acestora și implicit a economiilor lor. Reiese aceasta din prevederile părții a patra a GATT-ului, precum si din faptul că au fost stabilite legături organizate cu UNCTAD-ul prin crearea de la 1 ianuarie 1968 a Centrului comun pentru comerțul internațional GATT-UNCTAD.

Din punct de vedere juridic GATT nu era decât un simplu acord comercial, administrat de o comisie interimară. Statele care aderau la acest acord nu deveneau „membre GATT”, ci „părți contractante”, statut pe care și l-au păstrat până la înlocuirea GATT cu OMC. Atunci când se întruneau însă ca instanțe dotate cu putere de decizie, ele formau „Părțile Contractante”. Un alt element de originalitate era legat de modul de luare a deciziilor: în cadrul GATT nu se vota practic niciodată, deși existau reguli precise în acest sens. Cea mai mare parte a deciziilor se luau prin consens, măsurile fiind considerate adoptate atunci când nu mai existau obiecții.

Totuși, prin forța împrejurărilor, GATT a reușit să se ridice la rangul de organizație internațională, cu sediu, la Geneva, cu buget și instanțe proprii. Aceste instanțe sunt:

Sesiunea părților contractante reprezintă forul suprem al GATT. Este alcătuită din delegații tuturor țărilor semnatare, care se reunesc, de regulă, o dată pe an (sesiuni ordinare) sau de câte ori este nevoie (sesiuni extraordinare). Fiecare țară dispune de un vot, dar consensul este cel care primează asupra votului formal.

Consiliul reprezentanților, creat în 1960, este deschis reprezentanților tuturor părților contractante, își exercită atribuțiile între două sesiuni. Are rolul de organ executiv, reunindu-se lunar și se pronunță asupra problemelor curente, dar și asupra celor de urgență.

Comitete și grupe de lucru specializate (pentru comerțul cu produse industriale, cu produse agricole, pentru balanțe de plăți etc.) și comitete temporare (pentru organizarea negocierilor etc.) – asigură activitatea permanentă a GATT.

Secretariatul GATT, condus de Directorul general – secretariatul are funcții administrative, sprijină derularea rundelor de negocieri, acordă asistență de specialitate țărilor în curs de dezvoltare.

Suplețea funcționării GATT rezulta în cea mai mare parte din simplitatea regulilor, dar și din pragmatismul cu care era privită realitatea, la aplicarea acestor reguli fiind prevăzute și numeroase excepții și derogări.

Din textul Acordului General se desprind o serie de principii fundamentale care trebuie să stea la baza relațiilor comerciale dintre părțile contractante și care au fost statornicite în practica activității GATT-ului. Acestea sunt următoarele:

a) Principiul nediscriminării în relațiile comerciale dintre părțile contractante. Aceasta înseamnă, în primul rând, că părțile contractante trebuie să-și acorde reciproc clauza națiunii celei mai favorizate în forma ei necondiționatǎ, iar, in al doilea rând, că trebuie să-și acorde tratament național în materie de impozite și reglementări interne. Ambele clauze se acordă în GATT pe cale multilaterală. Singura țară membră a GATT care acordă clauza națiunii celei mai favorizate și tratamentul național pe cale bilaterală este SUA.

b) Interzicerea de către părțile contractante, în relațiile reciproce, a restricțiilor cantitative, sau a altor măsuri cu efecte similare la importul și exportul de mărfuri. Aceasta înseamnă că părțile contractante nu trebuie să instituie sau să mențină la importul și exportul reciproc de mărfuri restricții de ordin cantitativ, cum sunt contingentele, licențele de import și export, interdicțiile sau orice alte măsuri cu efecte similare. De la aceste două principii sunt admise, după cum se va vedea, unele derogări.

c) Aplicarea nediscriminatorie a restricțiilor cantitative (sau a altor măsuri cu efecte similare) în relațiile comerciale dintre părțile contractante, în măsura în care, în anumite situații, acestea sunt admise (ca derogări de la principiul „b”). De aici rezultă că, atunci când, în anumite situații, sunt admise restricții de ordin cantitativ sau alte bariere netarifare, ele trebuie să fie aplicate fără discriminare, adică în aceleași condiții față de toate părțile contractante.

d) Eliminarea sau limitarea subvențiilor la export în relațiile comerciale dintre părțile contractante. Din prevederi rezultă că părțile contractante trebuie să elimine sau să limiteze subvențiile de export în măsura în care acestea afectează serios, direct sau indirect, interesele comerciale ale celorlalte părți contractate. În astfel de situații, părțile contractante sunt obligate să procedeze periodic la examinarea cazurilor concrete și dacă se face dovada că practicarea unor subvenții de export de către unele părți contractante aduce importante prejudicii altor părți contractante, primele sunt obligate să înlăture sau să limiteze aplicarea subvențiilor respective.

e) Protejarea economiilor naționale de concurența străină să se facă, în principiu, numai cu ajutorul tarifelor vamale, care nu trebuie să fie însă prohibite.

f) Folosirea consultărilor de către părțile contractante pentru evitarea prejudicierii intereselor comerciale ale acestora. Cu alte cuvinte, părțile contractante au dreptul să folosească consultările și obligația de a răspunde la aceste consultări pentru a se rezolva pe această cale diferendele de ordin comercial dintre ele.

g) Adoptarea deciziilor de către părțile contractante prin consens general; deciziile se supun la vot numai atunci când nu se realizează consensul general sau la cererea unei dintre părțile contractante, fiecare dispunând de un singur vot.

Prevederile Acordului, precum și practica îndelungată a GATT-ului, au statornicit și unele excepții sau derogări de la principiile fundamentale, dintre care, mai importante sunt următoarele:

a) Recunoașterea sistemului preferințelor vamale în vigoare la data semnării acordului, cu condiția ca limitele acestor preferințe în vigoare să nu fie extinse ulterior de către părțile contractante. Acestea vizau preferințele instituie anterior de către metropole și imperiile coloniale.

b) Admiterea creării de zone de liber schimb și de uniuni vamale, cu tarife vamale externe comune, la care să participe două sau mai multe părți contractante, cu condiția să nu fie instituite noi bariere (tarifare și netarifare) față de celelalte părți contractante.

c) Negocierea de protocoale preferențiale între țările în curs de dezvoltare, părți contractante ale GATT, și instituirea Sistemului generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoare țărilor în curs de dezvoltare (ca o derogare de la clauza națiunii celei mai favorizate); negocierea Sistemului Global de Preferințe Comerciale între țări în curs de dezvoltare, membre ale Grupului celor 77, tot ca o derogare de la clauza națiunii celei mai favorizate.

d) Autorizarea țărilor în curs de dezvoltare – părți contractante la GATT – de a promova măsuri de politică comercială cu caracter protecționist pentru apărarea economiei naționale și în special a industriei, de concurența puternică a țărilor dezvoltate. Aceasta reprezintă o derogare de la mai multe principii fundamentale. Într-o anumită măsură, prevederile părții a patra din GATT se înscriu și ele ca derogări de la unele principii fundamentale în favoarea țărilor în curs de dezvoltare – părți contractante la GATT.

e) Admiterea temporară de restricții cantitative (sau alte măsuri netarifare cu efecte similare) în relațiile comerciale dintre părțile contractante la importul unor produse care ar periclita producția internă sau în scopul de a contribui la echilibrarea balanței de plăți. Textul Acordului General pentru Tarife și Comerț a fost autentificat, pe calea semnării unui act final, de către reprezentanții a 23 de țări (care l-au negociat) denumite membre fondatoare (Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba, SUA, Franța, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhodezia de Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană și China), fiind înscrise în preambulul acordului. Printre țările contractante se numără în prezent și foste țări socialiste, între care și România (1971). Cât privește retragerea din GATT, articolul XXXI din Acord precizează că orice parte contractantă are dreptul de a se retrage din GATT, atunci când dorește acest lucru, cu condiția să înștiințeze în scris despre aceasta Secretariatul GATT-ului. Cererea de retragere intră în vigoare după expirarea a șase luni de la depunerea ei în Secretariat.

Odată cu evoluția comerțului internațional, de la schimbul de bunuri materiale la schimbul de servicii și idei, GATT a fost transformat și instituționalizat ca Organizația Mondială a Comerțului (OMC).

Instituită în 1995, OMC a integrat primele acorduri comerciale, cum ar fi însuși acordul GATT, Acordul privind agricultura, Acordul privind produsele textile și confecțiile, precum și alte acorduri generale. Printre cele mai importante acorduri generale se numără Acordul General privind Comerțul cu Servicii (GATS) și Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS).

3.2 Organizația Mondială a Comerțului (OMC)

Organizația Mondială a Comerțului – una din cele mai importante organizații economice internaționale, fondată pe principiile Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT) – constituie cadrul instituțional internațional al sistemului comercial multilateral, desăvârșit o dată cu finalizarea Rundei Uruguay în 1994, al cărui obiectiv fundamental este acela de a determina dispariția progresivă, prin concesii, prin intermediul rundelor de negocieri, a tuturor obstacolelor tarifare și netarifare în comerțul cu mărfuri, servicii și în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală.

OMC este forul multilateral de punere în aplicare a ansamblului măsurilor de liberalizare a comerțului cu mărfuri, servicii, și drepturi de proprietate intelectuală, de desfășurarea de noi runde de negocieri pentru extinderea liberalizării în comerțul cu produse agricole, industriale și cu servicii, precum și de supraveghere multilaterală a punerii în aplicare a prevederilor referitoare la regulile, disciplinele și practicile de comerț convenite.

OMC are un caracter permanent și înlocuiește structura juridică și instituțională a GATT, care din 1948 a funcționat pe o bază contractuală.

OMC are o sferă mult mai largă de cuprindere decât GATT, incluzând, pe lângă reglementarea comerțului cu mărfuri, și reglementarea comerțului cu servicii (Acordul GATS), precum și aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS).

Structura instituțională a OMC cuprinde: Conferința ministerială (care se întrunește cel puțin o dată la 2 ani), Consiliul General (conduce activitatea OMC între Conferințele ministeriale – acesta cuprinde și 2 Organisme distincte pentru revizuirea politicii comerciale și pentru reglementarea diferendelor dintre statele membre), Consilii (Consiliul pentru comerțul cu mărfuri, Consiliul pentru aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, Consiliul pentru comerțul cu servicii), Comitete de lucru (precum Comitetul pentru comerț și dezvoltare, Comitetul pentru restricții de balanțe de plăți, Comitetul pentru buget, finanțe și administrație).

În plus, OMC are în subordine un Secretariat însărcinat, în principal, cu atribuții administrative.

Acordul de la Marrakesh privind înființarea OMC, prevede în preambulul său obiectivele de bază, similare cu cele ale GATT- ului, dar care au fost extinse pentru a acorda OMC mandatul de a trata comerțul cu servicii. Acestea sunt:

creșterea nivelului de trai, a standardelor de viață și majorarea veniturilor;

utilizarea deplină a forței de muncă;

majorarea producției și dezvoltarea comerțului;

utilizarea optimă a resurselor mondiale.

Aceste obiective au fost completate cu domeniul serviciilor și cu noțiunea de dezvoltare durabilă, referitoare la utilizarea optimă a resurselor mondiale și la necesitatea protecției și conservării mediului înconjurător, corespunzător diferitelor niveluri de dezvoltare economică ale țărilor.

Organizația Mondială a Comerțului servește drept forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerțului cu servicii prin desființarea barierelor și elaborarea de reguli în noi domenii legate de comerț. Pe lângă aceasta, ea îndeplinește următoarele funcții:

facilitarea implementării, administrării și aplicării instrumentelor juridice ale Rundei Uruguay și ale oricăror noi acorduri ce vor fi negociate în viitor;

soluționarea diferendelor comerciale;

examinarea politicilor comerciale naționale;

cooperarea cu alte instituții internaționale în formularea politicilor economice la scară mondială.

Astfel, în scopul asigurării unei mai mari coerențe în elaborarea politicilor economice la nivel mondial, OMC va coopera, în funcție de necesități, cu F.M.I. și Banca Mondială.

Trebuie menționat că OMC este singura organizație internațională globală, cu vocație universală, care stabilește reguli de comerț între state. Aceste reguli sunt conținute în Acordurile OMC, negociate, semnate și ratificate de Parlamentele membrilor, scopul principal al acestor Acorduri fiind sprijinirea producătorilor de bunuri și servicii, a exportatorilor și importatorilor în realizarea operațiunilor comerciale, precum și oferirea unui cadru multilateral coerent și eficient, care să ajute membrii la identificarea și valorificarea avantajelor necesare creșterii economice. Toate aceste reguli au caracter multilateral (pentru acordurile multilaterale), cu unele flexibilități pentru țările în curs de dezvoltare.

În cadrul „Rezultatelor Negocierilor în cadrul Rundei Uruguay privind comerțul multilateral”, textele juridice includ o listă de aproape 60 de acorduri, anexe, decizii și înțelegeri. Prin intermediul acestor acorduri a fost instituit un sistem mondial comercial nediscriminatoriu care reglementează în mod expres drepturile și obligațiile membrilor OMC. Pe lângă Acordurile ce cuprind principiile de bază (GATT, TRIPS, GATS), au fost negociate și o serie de Acorduri suplimentare care se referă la clauze speciale cu privire la sectoare specifice (cum ar fi: evaluarea bunurilor în vamă, inspecția înainte de expediție etc.).

Regulile OMC – prevăzute în Acorduri, declarații și decizii, sunt rezultatul negocierilor dintre membrii organizației. Prin intermediul acestor acorduri (voluminoase și complexe deoarece reprezintă texte juridice ce cuprind o gamă largă de activități, care se referă la agricultură, industria textilă și îmbrăcăminte, sistemul bancar, standarde industriale, proprietatea intelectuală și multe alte domenii, dar bazate o serie de principii care constituie fundamentul sistemului multilateral de comerț), membrii OMC operează într-un sistem de comerț nediscriminatoriu, care le stabilește drepturile și obligațiile.

Apartenența la OMC se obține pe baza liberei decizii a țărilor care doresc acest lucru, în urma unui proces de negocieri cu membrii, care se finalizează cu încheierea unui Protocol de aderare în care sunt incluse angajamentele pe care țara respectivă și le asumă și se obligă să le pună în aplicare ulterior aderării la organizație, obligându-se, în același timp, să respecte regulile și principiile generale ale OMC

OMC este condusă, în fapt, de guvernele membrilor, toate deciziile fiind luate de către membri, ca regulă generală prin consens, (fie de către miniștri – cu ocazia Conferințelor ministeriale, fie de către oficialii membrilor – care se întâlnesc regulat la Geneva). Aceste decizii sunt apoi transpuse în legislațiile naționale, prin adoptarea lor de către Parlamentele membrilor.

OMC cuprindea 76 de țări membre la înființare. Începând cu data de 30 noiembrie 2015 OMC are 162 de țări membre. Există un număr de 22 de țări care nu sunt membre și care au statutul de observatori la OMC.

Activitatea OMC este efectuată de reprezentanții guvernelor membre, dar rădăcinile sale se află în activitatea de zi cu zi a industriei și comerțului. Politicile comerciale și pozițiile de negociere sunt pregătite în capitale, luând de obicei îndrumări de la firme private, organizații de afaceri, fermieri, consumatori și alte grupuri de interese.

Cele mai multe țări au o misiune diplomatică la Geneva, uneori, condusă de un ambasador special al OMC. Oficialii de la misiunile participă la reuniuni ale multor consilii, comitete, grupuri de lucru și a grupurilor de negociere la sediul central al OMC. Uneori, reprezentanți experți sunt trimiși direct de capitale să își prezinte punctele de vedere ale guvernelor lor cu privire la chestiuni specifice.

În ceea ce privește procedura luării deciziilor OMC păstrează practica de luare a deciziilor prin consens urmată în conformitate cu GATT. Așadar, în cazul OMC regula este că deciziile sunt luate de către toți membrii, care acționează fie la nivelul reuniunilor de miniștri fie la nivel de ambasadori și delegați. Această procedură oferă posibilitatea membrilor de a se asigura că interesele lor sunt luate în considerare în mod corespunzător, chiar dacă, ocazional, ei decid să se alăture unui consens în interesul sistemului comercial multilateral. Însă, pentru a se ajunge ca, în cadrul reuniunilor oficiale, să se obțină consensul în luarea deciziilor, consultările neoficiale, la nivel de șefi de delegații ale membrilor OMC, joacă un rol esențial pentru ajungerea la un acord agreat de toți membrii.

Cu toate că regula promovată de Acordul de la Marrakesh are în vedere consensul totuși, există câteva prevederi ce arată că, pentru situațiile în care este imposibil să se ajungă la o decizie prin consens, decizia cu privire la problema examinată va fi luată prin vot. La reuniunile Conferinței ministeriale și ale Consiliului general, fiecare membru OMC va dispune de un vot. În cazurile în care Uniunea Europeană va exercita dreptul său de vot, ea vor dispune de un număr de voturi egal cu cel al numărului statelor lor membre care sunt membrii OMC.
Deciziile Conferinței ministeriale și ale Consiliului general vor fi luate prin majoritatea voturilor exprimate, cu condiția ca Acordul de la Marrakesh sau Acordul comercial multilateral avut în vedere nu dispun în alt mod. Ținând cont de aceste aspecte membrii OMC pot decide:

cu o majoritate de trei pătrimi, în probleme privind interpretarea unui acord comercial multilateral;

în circumstanțe excepționale Conferința ministerială va putea decide să acorde unui membru o derogare de la una din obligațiile care îi sunt impuse prin Acordul de la Marrakesh sau prin unul dintre Acordurile comerciale multilaterale, cu condiția ca o astfel de decizie să fie luată de către trei pătrimi din membri;

deciziile privind modificarea dispozițiilor acordurilor multilaterale pot fi adoptate fie prin consens, fie cu majoritate de două treimi, cu mențiunea însă că aceste amendamente nu își produce efecte decât cu privire la membrii care le-au acceptat;

deciziile privind admiterea unui membru sunt adoptate de Conferința ministerială sau de Consiliul general cu o majoritate de două treimi.

Una dintre realizările majore ale OMC a fost consolidarea Organului de soluționare a litigiilor, care are competența de a statua asupra litigiilor comerciale și de a executa hotărârile luate. Mecanismul de soluționare a litigiilor comerciale este un sistem de norme predefinite care oferă membrilor OMC, indiferent de importanța lor politică sau de influența lor economică, posibilitatea de a depune plângeri privind presupuse încălcări ale normelor OMC și de a solicita compensații.

Acest mecanism limitează utilizarea mecanismelor de apărare unilaterale pe care țările aveau tendința să le aplice anterior, multe dintre acestea provocând represalii din partea statelor vizate și ducând, câteodată, la adevărate războaie comerciale. Sistemul OMC garantează faptul că membrii cei mai puternici nu domină asupra celor mai slabi și prevede norme clare referitoare la măsurile de retorsiune.

Se poate observa o legătură clară între comerțul liber și echitabil și creșterea economică. În acest context, crearea OMC a reprezentat un pas important spre un sistem comercial internațional mai integrat și astfel, mai dinamic. Prin asigurarea faptului că statele mențin dinamica de eliminare a barierelor din calea comerțului în negocierile comerciale ulterioare, OMC garantează, totodată, promovarea continuă a unui comerț liber. Având în vedere că două treimi din membrii săi sunt țări în curs de dezvoltare, OMC oferă, de asemenea, economiilor în tranziție și țărilor cel mai puțin dezvoltate posibilitatea de a utiliza comerțul pentru a dinamiza eforturile lor de dezvoltare.

3.3 Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD)

Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) face parte din sistemul instituțional al Națiunilor Unite, fiind specializată în problemele comerțului și dezvoltării pe plan mondial. Scopul său a fost de a accelera dezvoltarea economică, în special pe cea a țărilor în curs de dezvoltare. A fost creată în 1964, în urma unei prime sesiuni a Conferinței care a avut loc la Geneva.

În prezent principalele sale obiective sunt de a ajuta țările mai puțin dezvoltate să folosească optim posibilitățile oferite de comerț și investiții, dar și să facă față, într-o manieră cât mai echitabilă, problemelor care decurg din mondializare și integrarea în economia mondială.

Pentru a-și atinge obiectivele, UNCTAD desfășoară mai multe tipuri de activități, de la cercetare, analiză, cooperare tehnologică până la dialog cu societatea civilă și întreprinderile.

UNCTAD face parte din sistemul ONU, fiind un organ al Adunării generale ONU și are următoarea structură:

Conferința Ministerială sau Sesiunea, organ plenar, organizează sesiuni la nivel ministerial o dată la 4 ani, pentru formularea orientărilor generale și programarea activității organizației. Organ suprem, Conferința are toate puterile; deciziile și recomandările sunt adoptate prin consens.

Consiliul pentru comerț și dezvoltare (TDB) este organul permanent, care exercită competențele Conferinței în perioada dintre două Conferințe ministeriale. În plus, deține funcții executive și pregătește lucrările Conferinței Ministeriale. TDB este condus de un Președinte, ales de membrii UNCTAD.

Principalele atribuții ale TDB sunt:

–      urmărește punerea în aplicare a recomandărilor, declarațiilor, rezoluțiilor și altor hotărâri ale Conferinței, adoptând măsuri ce sunt de competența sa;

–      inițiază și întocmește studii și rapoarte în domeniul comerțului și cu privire la problemele conexe ale dezvoltării;

–      îndeplinește rolul de comitet pregătitor al sesiunilor UNCTAD;

–      elaborează rapoarte referitoare la activitatea sa, pe care le prezintă Adunării Generale a ONU;

–      în cazuri de necesitate face propuneri pentru crearea de organisme subsidiare, menite să-l sprijine în îndeplinirea funcțiilor ce-i revin.

Activitatea permanentă este desfășurată prin intermediul comisiilor, comitetelor și grupurilor de lucru, specializate pe: comerțul cu produse de bază, comerțul cu produse manufacturate, transporturi maritime, investiții, servicii financiare, facilitarea comerțului, transfer de tehnologii, politica în domeniul concurenței, cooperare internațională între țările în curs de dezvoltare.

Ca urmare a reformei instituționale din 1996 au fost create, ca organe subsidiare ale Consiliului pentru Comerț și Dezvoltare, următoarele trei comisii: Comisia pentru comerțul cu bunuri și servicii și produse de bază; Comisia pentru investiții, tehnologie și aspecte financiare conexe; și Comisia pentru întreprinderi, facilitarea comerțului și  dezvoltare.

Conform Acordului de la Accra, organe subsidiare ale Consiliului pentru Comerț și Dezvoltare sunt următoarele două comisii: Comisia pentru comerț și dezvoltare; Comisia pentru investiții, întreprinderi și dezvoltare.

Secretariatul UNCTAD, cu sediul la Geneva, are ca funcție principală obligația de a asigura buna funcționare a Conferinței și Consiliului pentru comerț și dezvoltare. Este condus de un secretar general, numit de Secretarul General al ONU.

Centrul de Comerț Internațional (ITC) OMC – UNCTAD (creat în comun de GATT – predecesorul OMC și UNCTAD) face parte din structura Națiunilor Unite, începând cu anul 1968. Principala lui misiune este de a acorda asistență de specialitate țărilor în curs de dezvoltare în domenii legate de promovarea exporturilor. Principalele domenii vizate sunt: dezvoltarea pieței și a producției, dezvoltarea serviciilor aferente comerțului, informațiile comerciale, dezvoltarea resurselor umane.

Toate statele membre ONU sunt membre UNCTAD. În prezent UNCTAD are 194 de membri. În plus, o serie de organisme interguvernamentale și non-guvernamentale participă la lucrările sale în calitate de observatori.

Membrii UNCTAD alcătuiesc patru grupuri, structurate după criterii economice și geografice, similar celor din sistemul ONU. Cele patru grupuri sunt:

· Grupul A, al țărilor în curs de dezvoltare, din Africa și Asia;

· Grupul B, al țărilor dezvoltate, membre OCDE (Andorra, Australia, Austria, Belgia, Canada, Cipru, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Sfântul Scaun, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Liechtenstein, Luxembourg, Malta, Monaco, Olanda, Noua Zeelandă, Portugalia, San Marino, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Marea Britanie și SUA);

·  Grupul C, al țărilor latino-americane, inclusiv Cuba;

·  Grupul D, al țărilor foste socialiste astăzi cu economii în tranziție (Albania, Azerbaijan, Belarus, Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Georgia, Ungaria, Kyrgyzstan, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, Federația Rusă, Serbia, Slovacia, Slovenia, FYROM, Ucraina și Uzbekistan).

Țările din grupurile A și C alcătuiesc Grupul celor 77 (care numără în prezent 131 membri). G77 a fost creat în anul 1964 ca o mișcare de solidaritate și o formă de acțiune a țărilor în curs de dezvoltare în domeniul relațiilor internaționale, cu accent pe componenta economică.

În cadrul UNCTAD fiecare țară se poate plasa fie pe poziții dirijiste, fie liberale. De asemenea, obligațiile asumate nu au caracter de angajament. Hotărârile, luate cu majoritate de 2/3 din voturi, se înscriu în rezoluții, dar nu au caracter obligatoriu, ci doar de recomandare sau invitație. Fiecare țară dispune de un vot, ceea ce înseamnă că țări în curs de dezvoltare își pot asigura majoritatea atunci când se solidarizează, impunând hotărârile dorite.

De regulă, țările în curs de dezvoltare își armonizează pozițiile în cadrul Conferințelor ministeriale ale Grupului celor 77, care precedă sesiunile UNCTAD.

Oferind tuturor țărilor în curs de dezvoltare posibilitatea exprimării punctului de vedere, UNCTAD a devenit de la bun început cadrul adecvat pentru inițierea unor mutații în cadrul schimburilor internaționale. Aceste mutații depășesc cadrul simplei liberalizări, ele vizând lărgirea relațiilor comerciale și a cooperării între toate țările lumii, în scopul eradicării sărăciei și subdezvoltării și al accelerării procesului de dezvoltare economică.

=== 1d6a6838c1b179b722394632eefc44bee3dc0e22_361643_2 ===

CAPITOLUL IV

EVOLUȚII ȘI TENDINȚE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

Asistăm la mutații structurale deosebit de dinamice și de mare amploare, care remodelează economia și comerțul mondial. Iar ceea ce particularizează aceste transformări față de alte experiențe similare din secolele precedente nu este doar ritmul alert în care se desfășoară, ci și sfera lor largă de incidență, afectând practic întreaga lume.

Referindu-se la aceste schimbări, Angel Gurría, secretarul general al OCDE, remarca faptul că ritmul schimbărilor a fost atât de rapid în ultimele două decenii, încât economia mondială de astăzi este aproape de nerecunoscut dacă o comparăm cu cea existentă cu două decenii în urmă. Iar în miezul acestor schimbări se află mutarea centrului de greutate economică dinspre Vest spre Est, dinspre economiile industrializate înspre marile economii în dezvoltare și emergente, în special China și India – fenomen conceptualizat de specialiștii OCDE prin sintagma „avuția în mișcare”.

Această tendință este prevăzută a continua în perspectiva următoarelor decenii, ponderea economiilor în dezvoltare și emergente în PIB-ul mondial urmând a se apropia de 60% în 2030, potrivit prognozelor OCDE.

Dintr-o perspectivă istorică, în evoluția comerțului internațional se pot distinge două faze majore în termeni de dinamică, după cum ilustrează Graficul 1:

perioada creșterii relativ lente, care a caracterizat anii postbelici și a durat până prin anii 1970;

perioada creșterii accelerate, care s-a manifestat în special de la mijlocul anilor 1980, luând sfârșit din cauza crizei financiare și economice globale din 2008/2009, care a determinat colapsul fără precedent al comerțului internațional.

Accelerarea creșterii comerțului internațional în deceniile mai recente trebuie pusă în legătură cu accentuarea fenomenelor de globalizare, și în special cu procesul de integrare crescândă a țărilor în dezvoltare în economia mondială și expansiunea rețelelor globale de producție, cele două fenomene fiind intercorelate.

Graficul 1 Tendințe istorice în evoluția exporturilor mondiale cu bunuri, în termeni de valoare și volum, în 1950-2010

În perioada postbelică, ritmul de creștere a comerțului internațional a depășit substanțial dinamica producției mondiale. Potrivit datelor Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), din 1950 și până în prezent, comerțul internațional a crescut de peste 27 de ori în termeni de volum. Expansiunea schimburilor comerciale internaționale a fost de trei ori mai rapidă decât cea a PIB mondial, care a sporit de 8 ori în aceeași perioadă, ceea ce scoate în evidență, înainte de toate, accentuarea interdependențelor dintre economiile lumii și subliniază, totodată, rolul comerțului ca motor al creșterii economice.

Liberalizarea treptată a schimburilor comerciale internaționale, realizată atât sub egida Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), prin intermediul rundelor succesive de negocieri comerciale multilaterale, cât și pe cale bilaterală sau la nivelul unui grup restrâns de economii și-a adus, desigur, aportul pozitiv la această dinamică. Aderarea Chinei (2001), Taiwanului (2002), Vietnamului (2007) și Rusiei (2012) la OMC, dar și a numeroase alte țări în dezvoltare/emergente, și asumarea de către acestea a unor angajamente ferme de liberalizare au contribuit la sporirea transparenței sistemului comercial multilateral și, implicit, la impulsionarea dinamicii schimburilor comerciale internaționale.

Schimburile comerciale internaționale se desfășoară într-un context economic, social și

politic larg și aflat într-o continuă transformare, ceea ce explică multitudinea de factori care conturează natura comerțului și explică motivațiile țărilor lumii de a participa la aceste schimburi. Exporturile și importurile unei țări au la bază determinanți ce țin de: poziția sa geografică, dotările cu resurse naturale, infrastructura, factorul demografic (privit dintr-o dublă perspectivă, a forței de muncă și a cererii de consum), capacitatea de a atrage și valorifica investițiile străine directe, nivelul tehnologic și gradul de dezvoltare a economiei cunoașterii, intensitatea participării la lanțurile globale ale valorii, costurile de transport și comunicații, calitatea instituțiilor, rolul jucat de stat în economie și, nu în ultimul rând, relațiile cu ceilalți actori de pe scena internațională.

Pe baza transformărilor din economia mondială din ultimele decenii, au început să se contureze noi tendințe și în planul schimburilor comerciale internaționale. Printre acestea se numără: apariția unor noi forme de cooperare și integrare regională, creșterea importanței comerțului cu servicii și intensificarea legăturilor dintre comerțul cu bunuri și servicii, tendința generală de creștere a prețurilor produselor de bază, dar însoțită de urcușuri și coborâșuri (evidențiind volatilitatea acestora), apariția unor noi mari puteri comerciale (China, Coreea de Sud, Rusia), sporirea preocupărilor privind efectele comerțului asupra societății și mediului.

În anii recenți, China s-a transformat într-un importator major de materii prime. La nivel mondial, capacitățile de producție nu s-au putut adapta rapid la cererea în creștere a Chinei (pe fondul unui nivel scăzut al investițiilor în sectorul industriei extractive în anii ’90), ceea ce s-a reflectat și asupra evoluției prețurilor la aceste produse. Creșterea populației globului, sporirea veniturilor salariale în economiile emergente, dezvoltarea infrastructurii și urbanizarea rapidă, dar și neadaptarea corespunzătoare a ofertei la cerere se vor reflecta în continuare asupra prețurilor anumitor materii prime (printre acestea numărându-se și produsele agro-alimentare, metalele, țițeiul).

Evidențele recente arată că unele fenomene și procese economice sunt reversibile. Astfel, în prezent, se conturează procesul opus relocalizării și externalizării, și anume „aducerea” unor locuri de muncă din Est și Sud înapoi în Vest, astfel încât beneficiile globalizării să revină „acasă”. Această nouă teză apare tot mai frecvent și în discursurile politicienilor. Cu ocazia Forumului economic mondial de la Davos din 2014, premierul britanic a subliniat că, potrivit sondajelor de opinie efectuate în rândul micilor întreprinzători britanici, unul din zece a început să producă din nou în Marea Britanie. În SUA, un sondaj similar arată că peste o treime din întreprinzători intenționează să își mute facilitățile de producție din China în SUA. Localizarea „inversă”, în țările de origine, este motivată de creșterea salariilor în majoritatea țărilor asiatice, diminuarea salariilor în țări dezvoltate precum SUA și atractivitatea amplasării capacităților de producție în apropierea consumatorilor. Cererea de consum este în creștere pe piețele emergente, așadar ele continuă să rămână atractive din perspectiva cererii. În țări precum Vietnam și Indonezia, costurile de producție se mențin la niveluri inferioare celor din UE sau SUA. Mai mult decât atât, așa cum au demonstrat-o exemple recente de relocalizare, reorganizarea producției în țările de origine și închiderea unor capacități de producție care jucaseră până nu demult un rol-cheie se pot dovedi costisitoare și pot genera întârzieri ale livrărilor.

Investițiile străine directe și comerțul sunt puternic intercorelate, activitatea corporațiilor transnaționale (CTN) fiind generatoare de schimburi comerciale substanțiale. În prezent, aproximativ 80% din comerțul internațional se realizează prin intermediul CTN și al filialelor acestora, răspândite în întreaga lume. În teoria economică, se disting două tipuri de investiții străine directe (ISD): orizontale (în căutare de piață) și verticale (în căutare de eficiență). Dacă în primul caz, tendința generală este cea de substituire a comerțului cu produse finite, în al doilea caz, ISD devin complementare comerțului, iar producția presupune un comerț activ cu inputuri intermediare între diferite filiale ale CTN.

Interdependențele dintre țările lumii au crescut deopotrivă prin comerțul pe verticală (cu inputuri intermediare) și comerțul intra-firmă (prin rețelele CTN). Astfel, comerțul și ISD continuă să fie doi determinanți majori ai adâncirii globalizării economice, ceea ce își găsește reflectarea în expansiunea dinamică a rețelelor globale de producție (RGP).

Participarea la aceste rețele presupune fragmentarea și dispersarea producției de componente și asamblarea lor pe verticală, în funcție de specializarea țărilor lumii în anumite stadii ale producției. Cel mai evident exemplu în acest sens îl reprezintă „comerțul triunghiular” al Chinei (China-Asia-țări dezvoltate) și majorarea deficitelor acesteia în relație cu partenerii săi asiatici, cu precădere din Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), pe latura comerțului cu părți și componente, în paralel cu sporirea excedentelor în relație cu economiile dezvoltate, în special UE și SUA, datorită exporturilor de produse finite.

În timp ce în Asia predomină fluxurile intra-regionale, în America Latină și în economiile în tranziție schimburile intra-regionale reprezintă 20-25% din total, iar pentru celelalte regiuni în dezvoltare nu depășesc 10% din total. Regiuni geografice precum America de Sud, Africa, Orientul Mijlociu și Comunitatea Statelor Independente (CSI) exportă în mare parte produse de bază, ceea ce face ca implicarea lor în lanțurile globale ale valorii să fie mai redusă și, totodată, comerțul intra-regional să nu fie semnificativ

Modelele creșterii economice endogene, potrivit cărora capitalul marchează randamente crescătoare, arată că învățarea prin practică și difuzarea cunoștințelor la nivelul țărilor în dezvoltare constituie un avantaj pentru acestea. Însă accesul la fluxurile de cunoștințe și tehnologii nu este automat, acesta putându-se realiza doar atunci când infrastructura, resursele financiare și capitalul uman ating o „masă critică”. Astfel se explică de ce economiile asiatice (în special China) au avansat atât de rapid, în timp ce țările africane nu au putut beneficia de cunoștințele și tehnologiile existente la nivel global.

Una dintre trăsăturile esențiale ale economiei mondiale o reprezintă majorarea ponderii grupului țărilor în dezvoltare și emergente în PIB-ul mondial și în fluxurile comerciale și investiționale globale, în paralel cu declinul accentuat al cotei grupului țărilor dezvoltate. Cu toate acestea, cea mai mare parte a comerțului mondial continuă să fie concentrată în țările dezvoltate, atât pe ansamblu, cât și la nivelul fiecărei categorii de produse (primare, intermediare, bunuri de consum, bunuri de capital. Dintre regiunile în dezvoltare, Asia se remarcă atât prin valoarea ridicată a fluxurilor sale comerciale, cât și prin rolul său de centru/nucleu al rețelelor globale de producție.

Mai mult decât atât, schimbările din plan economic intervenite la nivelul statelor dezvoltate continuă să se răsfrângă asupra creșterii economice a țărilor în dezvoltare/emergente. În același timp, criza financiară și economică mondială a demonstrat că o concentrare excesivă pe exporturi ca factor al creșterii economice nu este viabilă, întrucât vulnerabilitățile asociate deteriorării mediului extern se accentuează. Șocurile cererii și ale prețurilor din perioada 2008-2009 au avut un impact negativ deopotrivă asupra exportatorilor de produse primare și prelucrate.

Odată cu expansiunea rapidă a grupului economiilor emergente și sporirea ponderii acestuia în economia mondială, se conturează tot mai clar un nou model global al creșterii economice. În timp ce țările dezvoltate rămân în continuare principalele piețe de desfacere pentru economiile în dezvoltare/emergente, contribuția acestora din urmă, ca grup, la creșterea economiei mondiale s-a majorat de la 28% în anii ’90, la aproape 40% în perioada 2003-2007 și aproape 75% din 2008. Însă, începând din 2012, creșterea economică în majoritatea țărilor din acest grup a încetinit. Însăși economia chineză, care s-a transformat treptat în „motorul creșterii economice globale”, dă semne vizibile de încetinire.

Șocurile macroeconomice și financiare pot afecta comerțul și pe termen lung dacă acestea contribuie la schimbarea „fundamentelor” economiei. Criza financiară și economică poate genera efecte pe termen lung prin implicațiile asupra cursurilor de schimb și diminuarea accesului exportatorilor (dar și al importatorilor) la credite. Volatilitatea cursurilor de schimb determină sporirea riscurilor comerciale și a incertitudinii și poate influența deciziile unor firme de a pătrunde sau nu pe piețele externe.

În situația actuală, comerțul internațional este caracterizat de o serie de fenomene și procese foarte importante, cum ar fi:

a) Competitivitatea economică este mereu influențată și în mod aproape decisiv de evoluția progresului tehnic și implementarea sa în viața economică și socială. Progresul tehnic a adâncit diviziunea internațională și tehnologică a muncii, accentuând specializarea intraindustrială și cea asemănătoare intraproducției, care a diferențiat și mai mult nivelul dezvoltării economice a țărilor.

b) Polarizarea schimburilor comerciale, astfel încât fiecare țară să poată avea, prin poziția sa geografică, anumite relații comerciale, culturale istorice și politice. Acest proces este din ce în ce mai facilitat de lărgirea integrării economice a economiilor naționale, care s-au eliberat de barierele comerciale existente. Rezultatul obținut de Uniunea Europeană a determinat statele din diferite regiuni ale lumii să-i urmeze exemplul (NAFTA în America de Nord, MERCOSUR în America Latină, AFTA în Asia de Sud-Est) chiar dacă obiectivele integrării nu au fost pe deplin atinse.

c) Întărirea piețelor financiare implică, la nivel național, un control mai riguros asupra capitalului, manifestându-se ca o constrângere asupra decidenților în domeniul politicilor comerciale, erorile fiind sancționate mult mai repede.

Instrumentele politicilor comerciale vor rămâne aceleași, luând de asemenea în considerare posibilitatea de a apărea unele noi, ajustate la realitatea, care nu poate fi anticipată. În ultimul deceniu al secolului 20, principala preocupare a politicilor comerțului mondial a fost liberalizarea activităților economice și comerciale. De fapt, mai mult sau mai puțin, toate guvernele au luat măsuri de întărire a rolului firmelor private și de eliminare a barierelor care apar în calea schimburilor comerciale. Analizând evoluția comerțului internațional a ultimelor două decenii se pot evidenția și prevedea mai multe trăsături pentru viitor:

Mai întâi, cu cât e mai rapidă tendința de creștere a comerțului mondial în comparație cu produsul mondial va rămâne lent, în special deoarece au fost create anumite premise capabile să stimuleze comerțul mondial, cum ar fi: existența de piețe mai deschise și mai competitive, cu un comerț în plină dezvoltare, creșterea investițiilor străine directe, o rată scăzută a inflației și reducerea deficitelor bugetare în multe țări.

În al doilea rând, creșterea și diversificarea comerțului serviciilor va continua, în timp ce rolul economiei statelor va fi din ce în ce mai important, iar implementarea noilor tehnologii și a mijloacelor de telecomunicații va permite dezvoltarea acestui sector economic special.

La fel cu acesta, ponderea materiilor prime va continua să scadă concomitent cu creșterea produselor manufacturate cu înalt nivel de progres tehnic. Această evoluție va determina intensificarea procesului de creștere a dependenței țărilor slab dezvoltate, al căror comerț se bazează pe materii prime sau pe produse care sunt în primele lor faze de lucru.

La peste șase ani de la izbucnirea crizei economice și financiare globale, schimburile comerciale internaționale continuă să evolueze într-un ritm lent, nereușind să se reînscrie pe făgașul creșterii solide, care a caracterizat anii premergători crizei.

Potrivit estimărilor preliminare ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), schimburile comerciale internaționale au sporit în 2014 cu numai 2,8% în termeni de volum (ajustate în funcție de fluctuațiile prețurilor și ale cursurilor de schimb), menținându-se astfel pe traiectoria creșterii lente care a caracterizat evoluția acestora în ultimii trei ani.

Performanța modestă din 2014 marchează cel de-al treilea an consecutiv în care comerțul internațional a evoluat sub așteptări, dinamica sa situându-se din nou sub nivelul cifrelor prognozate. De fapt, în media anilor 2012-2014 comerțul a sporit doar cu 2,4% – cel mai lent ritm de creștere înregistrat vreodată într-o perioadă de trei ani de creștere a comerțului mondial (adică, excluzând anii în care a înregistrat un declin, precum 1975 și 2009). Totodată, este cel de-al treilea an consecutiv în care dinamica schimburilor comerciale internaționale nu a mai reușit să devanseze decât nesemnificativ creșterea PIB-ului (real) mondial, spre deosebire de anii premergători crizei, când acest raport a fost de 2:1.

Creșterea comerțului internațional a fost slabă în ultimii ani, datorită mai ales redresării economice lente în marile economii dezvoltate și creșterii economice moderate a țărilor în dezvoltare. La peste șase ani de la izbucnirea crizei, economia globală se mai luptă încă să ia avânt, numeroase țări cu venituri înalte continuând să fie confruntate cu efectele nefaste ale crizei, în timp ce economiile emergente sunt mai puțin dinamice decât în trecut. Iar în condițiile în care procesul prelungit de redresare a fost împovărat în continuare de ajustări postcriză, economia mondială a crescut și în 2014 într-un ritm moderat și inegal, de 3,4%, înregistrând doar o îmbunătățire marginală față de creșterea cu 3,1% în 2013. În plus, relansarea economică la nivel mondial a fost afectată de noi provocări, inclusiv de un număr de șocuri neprevăzute, cum ar fi accentuarea conflictelor geopolitice în diverse zone ale lumii.

Urmările crizei economice și financiare globale, ca și ale crizei Zonei euro intervenite ulterior, au fost subestimate în mod sistematic, dar ele continuă să afecteze procesul de însănătoșire a economiei mondiale și, implicit, relansarea comerțului internațional. Deși comerțul internațional și-a revenit imediat după criză, ulterior ritmul său de creștere a încetinit drastic. După o relansare deosebit de viguroasă în 2010, când volumul comerțului internațional a crescut cu 13,9% (după declinul istoric cu 12,5% în 2009), ritmul său de creștere s-a înjumătățit în 2011 (5,4%) pentru a se reduce din nou la mai mult de jumătate (2,4%) în media anilor 2012-2014. Or, acest ritm este mult inferior mediei de 6% corespunzătoare perioadei anterioare crizei financiare globale (1990-2008). Dacă volumul comerțului internațional și-ar fi continuat expansiunea în conformitate cu trendul istoric, în 2014 acesta s-ar fi situat cu circa 20% peste nivelul său actual, după cum rezultă din Graficul 2.

Graficul 2 Comerțul mondial în termeni de volum: trendul istoric și trendul actual

Creșterea comerțului internațional a încetinit semnificativ în ultimii ani în raport cu trendul din anii ’90 și începutul anilor 2000, în contextul creșterii economice slabe în plan mondial din cauza redresării economice lente în marile economii dezvoltate și a creșterii economice moderate în țările în dezvoltare.

Până în 2013, redresarea economică lentă și ezitantă din spațiul UE a inhibat expansiunea comerțului mondial. Slaba cerere de import din partea UE a cântărit foarte mult în performanțele modeste ale comerțului internațional din ultimii ani datorită ponderii apreciabile a UE în importurile mondiale – de 32% la nivelul anului 2014 dacă se include comerțul intra-UE, și de 15% dacă se exclude, potrivit datelor OMC.

Ulterior, expansiunea modestă a cererii de import la nivel mondial a fost susținută de cererea crescândă din SUA și Zona euro, chiar dacă redresarea a fost una fragilă. În schimb, ritmul de creștere a importurilor țărilor în dezvoltare a încetinit, ajungând în 2014 la cel mai scăzut nivel de la criza financiară globală din 2008/2009, reflectând slăbirea cererii interne într-o serie de economii mari cu venituri medii, ca și deprecieri ale cursurilor de schimb în urma turbulențelor de pe piețele financiare din mai 2013.

După criza profundă din 2008-2009, actorii de pe scena internațională au revenit la o atitudine de optimism prudent, iar contextul global actual se caracterizează prin așteptări mai scăzute și mai multe necunoscute. În opinia directorului general al FMI, Christine Lagarde, asupra economiei mondiale planează „pericole vechi” (eșecul reformelor din sistemul bancar și al reducerii dezechilibrelor economice) și „pericole noi” (precum deflația), iar criza nu a luat sfârșit. Se poate afirma că incertitudinea continuă să greveze economia mondială și, implicit, comerțul internațional.