Evolutia Sociala a Greciei Antice

CAPITOLUL I – EVOLUȚIA SOCIALĂ

Evoluția socială în Grecia antică

Filosofia socială se află în relație directă cu problemele vieții noastre, evaluând și analizând pozițiile individuale în ansamblul social din care fac parte într-un timp și spațiu dat.

Domeniul filosofiei sociale este considerat de mulți autori ca fiind capabil să înțeleagă existența noastră istorică și să interpreteze acțiunea noastră politică.

Pe de altă parte, filosofia socială este teorie, și pentru mulți oameni, teoria rămâne încă atât de departe de practică.

Cu toate acestea, distanța față de realitate nu există decât dacă privim cu ochi de miopi, frântură cu frântură, viața și acțiunea noastră. Dar dacă ne plasăm pe un punct de vedere mai spiritual, care ne permite o privire mai largă, atunci descoperim dintr-o data cât de decisivă este influenta ideilor în dezvoltarea istoriei și a societății.

Descoperim astfel pericolul de a lăsa în noi, într-un stadiu inform, și de a neglija ideile care au asupra vieții noastre o influență atât de bogată.

Tema lucrării noastre de licență se referă la evoluția socială în istoria europeană, plecând de la cultura greacă, trecând prin evul mediu și ajungând până la perioada modernă. Dar ce înseamnă mai exct evoluția socială? Care sunt criteriile după care considerăm că o societate este evaluat în timp ce o alta nu? Având în vedere aceste întrebări, menționăm că am analizat istoria și cultura europei, încercând să folosim criterii unitare pentru toate societățiile istorice europene.

Toate țările au cunoscut la vremea lor, abordarea teologică și mitologică a lumii. Viața își așterne la început, peste tot, straturile ei cele mai adânci. Multe țări au fost luminate de ideea de frumos, desigur nu în mod conștient și general, ci dintr-o nevoie de semiconștientă a vieții lor.

Totuși într-un singur colț al pământului ea s-a născut la conștient ,mai întâi cu dragoste pentru frumosul absolut, mai apoi cu dragoste pentru adevărul absolut. Țara aceasta este Grecia. Pentru că acest lucru să se poată întâmpla, trebuia să se unească mai multe cauze. Era nevoie ca locul Acela să ofere cele mai potrivite condiții geografice: o țară mică, divizată într-o diversitate infinită, și cu varietăți infinite de forme.

Trebuia ca populația să ofere cele mai potrivite condiții psihologice: o poulație non-asiatică, fatalistă și supusă, dar de neînfrânt, cu un instinct de viață foarte puternic, cu o dragoste de pragmatic, de măsură, cu posibilități de gândire logică și înainte de toate cu o individualitate foarte accentuată.

De asemenea, era nevoie, totodată, să sosească timpul potrivit, timpul când sufletul neamului acestuia ajunsese la maturitate, atât în ipostaza individuală cât și în funcționarea societății. Însuși pământul grec este o invitație la viața spirituală, de aceea domină linia, conținutut, forma – materia, spiritul – natura.

Mai mult decât atât, natura ne e aici atât de aproape, vizibilă, tangibilă și totdeauna ușor de contemplate; stă ca supusă, în fața minții. Nimic haotic, nimic fără măsură de sălbatic, nimic prea mare. Toate manifestările ei, fie de mărime, de putere, ori de culoare, au măsură și ordine atâta vreme cât ordinea se potrivește cu fiecare element al întregului. Și fiecare element, tocmai pentru că e și măsurat, servește întregului, integrându-se în el. Astfel, ansamblul devine armonie.

Individualitatea, autonomia individului – acesta este fundamental civilizației europene bazate pe rațiune. Și tocmai în societatea grecă, spre binele sau răul nostrum, și-a găsit ea expresia cea mai puternică.

Societatea grecă se dezvoltă pe solul autonimiei individului și pe cel al rațiunii, dezvoltare care are în centru perocularea pentru filosofie. Practic, dezvoltarea filosofiei înseamnă dezvoltarea societății. Totodată, în filosofie, rațiune și democrație recunoaște criteriul de evaluare socială a vechilor greci.

T.A. Sinclair precizează în cartea sa A history of Greek Political Thought, faptul că „filosofia începe o dată cu declinul regimurilor tiranice. Ea apare întâi în colonii, unde lupta socială era mai dură, și în consecință, corupția mai mare, iar tradițiile mai puțin înrădăcinate decât în Grecia propriu-zisă. Aceasta este prima perioadă.

În Grecia filosofică, viața propriu-zisă începe abia spre sfârșitul secolului V î.e.n. Atunci spritul grec ajunge la maxima lui strălucire. Este momentul în care Pericle poate rosti Discursul său despre cei morți în război. Atunci începe în Grecia, cea de a doua perioadă, cea mai lungă, a filosofiei grecești și universale. Era din nou un moment de declin. Nu doar un regim politic, ci întreaga Grecie se fărămițează în urma catastrofei din războiul peloponesiac. Această perioadă va dura până în anul 322 î.e.n., când spiritul grec începe să devină universal. Înflorirea gândirii grecești, însuflețită de tinerețea veșnică a istoriei, de Alexandru Macedonm se răspândește în toată lumea.

Începe cea de a treia perioadă. Dar aceasă răspândire universal a elenismului nu este decât începutul unui declin și mai mare, curpinzând tot ceea ce trăia în sfera gândirii grecești. Atunci filosofia greacă se transformă în expresie conștientă a decăderii sociale și morale a lumii antice.

Constantin Tsatsos spunea că, agonia gândirii grecești durează secole de-a rândul și doar veacul V î.e.n. lumina ei se stinge în melancolia universal, răspândită de umbra Crucii.

Acestea sunt cele trei perioade ale filosofiei grecești, calea tragică și grandioasă a spiritului filosofic grec.

Prima perioadă a filosofiei grecești, numită cosmologică, durează aproximativ 150 ani; începe în jurul anului 600 î.e.n. și ajunge până la mijlocul secolului V î.e.n. Cu ea începe filosofia nu numai pentru Grecia, ci pentru întreaga omenire. Atunci a apărut pentru prima data în lume gândirea filosofică sistematică, fapt necunoscut înainte la cele mai vechi popoare mari din Răsărit, nici la chinezi, nici la indieni, nici la perși, nici la asirieni, nici la israeliți și nici la egipteni.

Indienii și israeliții ne-au dat de bună seamp, concepțiile religioase, cele mai profunde pe care le cunoaștem. La indieni care sunt atât de importanți în acest domeniu, conștiința este complet dependentă de divin.

Ea nu cuprinde nici un elemente individual sau independent. Individul nu se îndeplinește decât confundându-se cu divinul. Înainte de aceasta, individual este cu desăvârșire lipsit de valoare și importanță. Ceea ce îi aparține, voința sa, gândirea sa, nu sunt luate în considerație.

În concluzie, gândirea teoretică în mod necesar nu putea să se nască la indieni, căci așa cum am arătat, ea se bazează mereu pe independent și valoarea conștiinței individuale. Fără să subestimăm valoarea concepțiilor religioase privitoare la univers, se impune ca ele să fie excluse din aria filosofiei.

Evoluția socială în Evul Mediu

Societatea omenească a ieșit din primitivism datorită a ceea ce astăzi se numește prin analogie cu revoluția industrială modernă – revoluția agricolă din zorii civilizației.

Cu toate acestea, revoluția agricolă n-a însemnat inventarea agriculturii, căci începuturile prelucrării pământului se află în societatea arhaică. Dar, în cadrul unor astfel de societăți, ocupațiile principale erau vânătoarea și recoltarea, cultivarea pământurilor, acestea fiind, în cel mai bun caz, o îndeletnicire secundară și ocazională. În mileniile de existență a societății agrare, agricultura însăși s-a dezvoltat, deși în ritm lent. Societatea omenească a fost tradițional-agrară, în diferite forme simultane și succesive, timp de mii de ani, din zorii civilizației până la finele secolului al XVIII – lea.

Pe de lată parte, comunitățile genitilico-tribale se aflau, în principiu migratoare, modul lor de viață bazat pe vânătoare le supunea la acestea, sau agricultura este pe termen lung, incompatibilă cu traiul migrator.

Revoluția agricolă nu a însemnat debutul practicilor agricole, ci transformarea agriculturii în ocupație constantă și primordială, în principală sursă de asigurare a existenței unor întregi populații. Revoluția agricolă implică trecerea radicală, de covărșitoare importanță istorică, de la nomadism la sedentarism. O dată cu această cotitură iau naștere așezările omenești stabile, cu cele două tipuri fundamentale ale acestora, satul și orașul. Revoluția agricolă oferă temeiul unei productivități superioare a muncii omenești în raport cu vânătoarea, temeiul unei mai mari siguranțe existențiale.

De revoluția agricolă se leagă prima „explozie demografică” din istoria societății omenești, creșterea numerică însemnată și într-un răstimp relativ scurt a populației. O dată cu aceasta, revoluția agricolă se constituie și ca temei al apariției unor forme mai complexe ale diviziunii activităților sociale, după criterii de această dată sociale.

Georges Duby descrie procesul de înnoire, incluzând o semnificativă creștere a productivității, în agricultura din Vest a Europei a secolelor al X – lea, al XI – lea și al XII – lea, prin introducerea unui plug mai bun, prin folosirea unor cai mai puternici pentru tracțiune și prin inventarea unor hamuri mai bune decât cele folosite în epocile precedente.

A. Roth este părere că, din punct de vedere economic, societatea tradițional-agrară se caracterizează printr-o economie preponderent naturală, cu autarhii locale și regionale în care majoritatea produselor ajung la consumator fără mijlocirea pieței: pe de-o parte, le consumă producătorul însuși, cu familia sa, pentru a-și asigura subzistența; pe de altă parte, le consumă producătorul, se achită în natură, cu produsele și munca sa, de obligațiile sale față de stăpânire (statul, stăpânul de sclavi, nobilul feudal, boierul, moșierul).

Este de subliniat însă faptul că în toate societățile agrare, alături de economia naturală, funcționează și o economie de piață, însă una cu rol secundar. În toate există comerț, bani, piață, cu raza de acțiune uneori mai mică, alteori mai mare, întotdeauna cu ponedere mai redusă decât cea a economiei naturale, autarhice. Societatea modernă nu a inventat economia de piață, ci „doar” a generalizat-o.

Din punctul de vedere al structurii sale sociale, societatea agrară tradițională este una împărțită în stări, în grupuri sociale mari cu statut politico-juridic inegal, adică având drepturi și obligații inegale, statuate prin lege, impuse prin puterea de stat.

Totodată, împărțirea în stări favoriza structurarea societății în comunități de viață de dimensiuni medii și mici, mai ales rurale, dar într-o oarecare măsură și orășenești, cu caracter închis, cu relații interindividuale preponderent directe și personalizate, deci cu înfățisare „organică”, puternic contrastante cu formele de conviețuire ale societății moderne, în care predomină relațiile mediate și impersonale.

Stările principale, se structurau și lăuntric în subdiviziuni ierarhic sub- și supraordonate, cu statut politico-juridic inegal. Drept consecință directă a împărțirii sale în stări, societatea se caracteriza printr-un sistem politic autoritar, în care dreptul de decizie în treburile publice aparțineau doar treptelor superioare, ale ierarhiei sociale sau, în cel mai bun caz, tuturor oamenilor liberi.

Cu toate acestea, niciodată întreaga populație adultă nu avea, în sensul propriu, drepturi politice. În general, conceptul de privilegiu exprima, condensat, specificul acestui tip de sistem social, caracterul său nedemocratic.

În tot acest răstimp, evoluția societății a fost înceată, de regulă insesizabilă în succesiunea nemijlocită a generațiilor. Armata lui Napoleon Bonaparte, la începutul secolului al XIX – lea, se deplasa cu aceeași viteză ca aceea a lui Iulius Cezar. Cea mai mare viteză de deplasare realizabilă, din antichitate și până în vremea amintită, era aceea a calului; chiar și la începutul secolului al XIX – doar poștalionul și curierul călare deplasau oamenii și duceau știrile dintr-un loc în altul. Oamenii s-au obișnuit să muncească, să locuiască, să se îmbrace, să se hrănească, să se distreze, să gândească și să simtă ca părinții și bunicii lor.

Societatea tradițional-agrară era și tradiționalistă, ea prețuia mai mult obișnuitul, cunoscutul decât inovația. Este de subliniat, încă o dată, că societatea agrară s-a dezvoltat totuși, de-a lungul existenței sale, sub toate aspectele, atât din punct de vedere economic, cât și din punctul de vedere al structurilor sale sociale, și al regimurilor politice, din această cauză a și îmbrăcat multiple forme, în Orient și în Europa, iar pe acest din urmă continent, din îndepărtata Antichitate și până în secolul al XVIII – lea și al XIX – lea.

Evoluția socială în modernitate

Cuvântul modernus în limba latină semnifică ceea ce este azi, present sau actual. Într-o primă aproximație – conform sensului comun al cuvântului -, modern este tot ce se află în consens cu lumea în schimbare, iar a moderniza înseamnă a înoi. Modernă este noutatea în gândire, în tehnică, în artă, în vestimentație și în modul de viață în general.

Modern este noul în opoziție cu vechiul. Modernul se opune tradiționalului. Societatea modernă se deosebește de cea tradițională.

La o primă aproximare, scrie Giddens, modernitatea se referă la modurile vieții sociale sau de organizare, ce au apărut în Europa începând cu secolul XVII, și care apoi s-au răspândit mai mult sau mai puțin la nivel mondial.

Modernitatea este modul de viață specific unui anumit fel de societate și deci al indivizilor care trăiesc în această societate.

Lumea însăși este modernă odată cu schimbarea sa, nu stagnarea a devenit legea ei, ci schimbarea necontenită și în ritm progresiv accelerat, schimbarea vizibilă, concret sesizabilă din generație în generație, și mai nou din an în an.

În cărțile de istorie, perioada modernă este considerate a fi cea după Evul Mijlociu, deci cea care a început în Europa o dată cu transformările economico-sociale și spirituale ce caracterizau epoca Renașterii.

Modernitatea – socială și spirituală, este un produs prin excelență european. Societatea modernă s-a constituit printr-un proces lung , întins pe câteva secole. Problematica abordată aici este legată de una de mai largă cuprindere teoretică, și anumea aceea a principalelor tipuri de societate sau de sisteme sociale.

Ideea unei tipologii universale a sistemelor sociale, incluzând evoluția și succesiunea în sens unic, predeterminată, în vederea atingerii unei trepte finale și optime în același timp, s-a dovedit de acum a fi, după cum bine se știe, simplistă și inoperantă.

Istoria omenirii nu se desfășoară pe un singur făgaș și nu are ca scop determinat. Dovada o reprezintă însăși enorma varietate a situațiilor sociale existente azi pe glob și multitudinea căilor pe care, în diferite colțuri ale Terrei, s-a ajuns la aceste situații. Marile deosebiri dintre țări, cu modurile lor de viață, sistemele lor sociale atât de diferite, sunt greu subsumabile unei tipologii universale.

Cea mai cunoscută astfel de tipologie a ultimului secol și jumătate, și cea mai compromisă în același timp, a fost tipologia de orginte maxistă, cu cinci trepte:

Primtivă

Sclavagistă

Feudală

Capitalistă

Comunistă.

Trecerea de la societatea premodernă la cea modernă s-a realizat printr-un proces istoric întins de-a lungul mai multor secole. Iar spațiul în care a început și s-a înfăptuit mai întâi acest proces a fost Europa, în speță partea occidentală a acestui continent.

Procesul modernizării structurilor economico-social și a celor spirituale a început cadrul sistemului feudal, având importante rădăcini în plin Ev Mediu, cu prime manifestări spectaculoase în epoca Renașterii, ce a început în Italia și s-a extins apoi în mai multe țări.

Societatea modernă este una democratică; nu poate fi cu adevărat modernă fără a fi democratică.

Modernitatea socială nu poate fi ființa fără o dimensiune mentală, spirituală specifică. Această dimensiune este una deosebit de complexă, comportând mai multe note, nu ușor de identificat, deseori contradictorii.

Discuțiile filosofice cele mai înfocate din ultimele două secole au avut ca temă majoră tocmai determinarea acestor note specifice.

În deplina conștientizare a invebitabili simplificări implicare în efortul de sinteză, A. Roth creionează trei elemente strict necesare și fundamentale totodată ale acestei problematici:

Inovația

Individualismul

Raționalitatea științifică.

Despre primul dintre aceste elemente am mai discutat. Spre deosebire de societatea premodernă, tradițională și tradiționalistă, în care oamenii s-au obișnuit să trăiască într-un mod aproape identic cu predecesorii săi, într-un lung șir de generații, în societatea modernă oamenii au trebuit să se acomodeze rapid cu contrariul. Mai mult, omul societății moderne a ajuns nu numai să accepte inovația, dar s-o și prețuiască mai presus de stagnare, repetitivitate, obișnuință.

Cât privește cel de-al doilea element, democratismul societății moderne, întemeiat pe principii ale egalității și libertății ființelor umane, ale indivizilor în calitate de cetățeni, el se leagă funciar de valorizarea individului ca singur purtător concret al notelor generice universal-umane.

Cel de-al treilea element fundamental al spiritualității moderne, care trebuie specificat aici, este raționalitatea științifică.

Max Weber subliniază, în complexa sa analiză a constituirii societății moderne, rolul central al acestui factor în structura spiritului modern, cât și a societății moderne însăși.

Știința a înfăptuit în epoca modernă, arăta Weber, „dezvrăjirea” lumi: a încetățenit modul de a gândi rațional, conform legilor logicii, de a căuta cauzele firești ale lucrurilor și de acționa asupra acestora în cunoștință de cauză.

Și nu este vorba doar de rolul crescut al cercetării științifice, în raport cu sistemele sociale anterioare, ci de centrarea, în societatea modernă, trei domenii fundamentale ale activităților sociale, pe raționalitatea științifică.

Weber vorbește, astfel, despre „raționalitate tehnică, economică și juridică, toate reprezentând înfățișări particulare ale uneia și aceleiași raționalități științifice: societăți capitaliste moderne îi este proprie severa organizare rațională a muncii pe baza tehnicii, desfășurarea rațională, pe baza calculului riguros al costurilor și beneficiilor, al câștigurilor posibile și al riscurilor, a activităților economice, precum și organizarea rațională a administrației, conceperea și aplicarea strict rațională, de asemenea calculabilă, a justiției”.

În concluzie principiul care poate recunoaște modernitatea unei societăți este redat mai ales de criteriile și normele ce conduc modernizarea acelei societăți ori intrarea acesteia în faza modernizării. Acestea prejudiciază structura interioară a societății: credințe, obișnuințe, tradiții, cadrul instituțional, comunitatea  etc. Trebuie menționat faptul că criteriile societății moderne nu au fost utilizate la orice sferă a vieții sociale în prima modernitate europeană. 

CAPITOLUL II – TEORII ȘI PRINCIPII DE INTERPRETARE A SOCIETĂȚII

2.1. Evoluția societății în concepția liberalismului

Nu se poate spune cu exactitate unde și când a apărut liberalismul. În timp ce unele școli celebre susțin faptul că liberalismul a apărut odată cu primele state precum cel francez, englez, italian german, deoarece au o formare asemănătoare; alte școli asociză liberalismul cu dezvoltarea industrializării ca și proces social total și tendințele ideologice ce provin din această mișcare.

Cu alte cuvinte, liberalismul ca teorie este asociat cu industrializarea, și tot odata cu modificarea referințelor sociale și economice ale societăților din aceea perioadă. De ceea, se poate face o comparație între liberalismul britanic și cel francez.

Liberalismul britanic este socotit ca fiind practic în comparație cu liberalismul francez deoarece acesta este influențat de Iluminismul continental, dar cu toate acestea, ambele cazuri au același pleaca de la aceleași teorii.

Bazele liberalismului clasic s-au pus la sfârșitul secolului al VII-lea, respectiv începutul secolului IX-lea, însă, abea la începutul secolului IX acesta ajunge la putere deși, încă suferea schimbări legate de putere și de utilizarea regulilor liberale în zona publică.

În această epocă, liberalismul adoptă o noua teorie în ceea ce privește drepturile și libertățile peroanelor în defavoarea statului.

Mai târziu, mai exact după al II – lea război mondial, deși conservatorismul pusese stăpânire pe societate, liberalismul a reușit sa se reîntoarcă la conducere apelând la modelul clasic.

Acest curent reprezintă un nivel înalt al gândirii politice, susține individul în defavoarea puterii. O societate liberă și democratică apreciază spațiul de care individul are nevoie și susține implicarea sa în dorința de guvernare.

Anumite teorii înclină pentru libertatea individului și constituirea unei societăți libere în care autoritațiile nu intervin în totalitate în viața privată a cetațenilor.Aceștia se axează pe egalitate și libertate pornind de la faptul că indivizii se nasc cu anumite drepturi firești precum rațiunea, darul de a deosebi binele de rău. Așadar, noțiunea de libertate este este doar o schelă pe care se ridica ideologia liberală.

Unul dintre principiile filosofiei liberale îl constituie natura umană. Individul este perceput drept o existență singulară fiind propriul posesor pe corp și voință. Din această cauză, individul nu are nicio obligație față de societate deoarece , tot ceea ce deține acesta sunt realizate cu ajutorul corpului.

O societate armonioasă ajută la dezvoltarea individului pentru a-și căuta rostul in viață. Desigur, acest lucru depinde și de contextul religios, social, politic și nu în ultimul rând, cultural. Adam Smith susținea sociatetea și considera că aceasta „se sprijină pe libertățile individuale”

Faptul că societatea se interesează de nevoile personale ale fiecărui individ definește o “societate bine condusă”, din care toate părțile au de câștigat.

În cee ce-l privește pe John Stuart Mill, acesta afirma în lucrarea sa „Despre libertate” că „societatea se dezvoltă potrivit, în momentul în care omenirea este lăsată să gândească și să acționeze liberă decât atunci cand este nevoită să se supună mai multor reguli. Domeniul public, în viziunea acestuia, este dirijat de legi pentru a proteja indivizii și nu pentru a le îngrădi gândirea liberă”.

Libertatea personală cuprinde: libertatea cuvântului, a conștiinței, a gândirii, libertatea de a construi propriile firi si aceea de a face ceea ce ne dorim cu condiția de a nu deranja persoanele din jur; libertatea civilă se referă la libera exprimare in legatură cu legea și eleminarea cenzurii, constituirea unor asocieri politice noi pentru apararea cetățenilor, iar pentru ca indivizii sa fie tratați egali de către societate trebuie concepută o lege fundamentală; libertatea socială constituie dreptul indivizilor de a ocupa un loc în societate.

Concepțiile liberaliste sunt fundamentate pe așa-numita „libertate negativă”, spre deosebire de teoriile social-democrației, centrate pe „libertatea pozitivă”.

Libertatea negativă și liberalismul presupun idea că nimeni nu trebuie să fie constrâns de alte persoane sau de vreo autoritate. În acest caz, pentru Isaiah Berlin, discuțiile pleacă de la definiția constrângerii: „Constrângerea implică intervenția deliberate a altor ființe umane în interiorul spațiului în care aș putea, în condiții normale, să acționez”. În același timp, cineva se poate crede victimă a constrângerii fără să fie realitatea astfel.

Prin urmare, liberalismul are nevoie de o teorie socială și economică, care să identifice oprimarea libertății, prin sărăcirea și vulnerabilizarea indivizilor. Cu toate acestea, este greu de observat când autoritățile constrâng individual, de exemplu prin sarăcire. Chiar dacă lipsa constrângerii nu este totală „cu cât este mai vastă această arie de non-ingerință, cu atât este mai întinsă libertatea mea”.

Cu toate că lipsa constrângerii, adică libertatea negative este bună in sine, ea trebuie să urmarească scopuri pozitive: oamenii ar trebui să caute să descopere adevărul sau să dezvolte o serie de calități, atât de prețuite de Mill, precum simțul critic, originalitatea, imaginația, independența de spirit, nonconformmismul dus până la excentricitate etc., dar că adevărul nu poate fi găsit, iar asemenea calități nu pot fi formate decât în condiții de libertate.

Din acest motiv, John Stuart Mill consideră că „greșelile au scop obținerea înțelepciunii și virtuții”.

Mill mai adaugă faptul că „libertatea nu trebuie percepută ca o aservie si starea fireasă a omului pe care acesta o poate uita, dar cu toate acestea rămâne în sine”.

2.2. Societate și socialism

Obiectivul socialismului este de a muta mijloacele de producție din mediul privat în mediul societății organizate, adică în cel al statului. 

Statul socialist posedă toți factorii materiali de producție și în felul acesta îndrumă producția. Transferul nu trebuie să fie desfășurat prin respectarea meritată a procedurilor elaborate pentru transferuri de proprietate, conform legii care era în vigoare în epoca istorică, înființată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție.

Mai puțin deosebită într-un proces de transfer este terminologia tradițională a Dreptului. Proprietatea este dreptul de a avea, și când această putere de a avea este separată de numele ei tradițional și este înmânată unei instituții legale ce are un nou nume, terminologia veche este totalmente fără însemnătate în această situație. Cuvântul nu are niciun fel de importanță, ci doar lucrul trebuie apreciat. Delimitarea drepturilor pe care propietarii le dețin, cum ar fi transferul formal, sunt intermedii de comunicare.

Întrucât statul preia puterea de a avea de la posesor, puțin câte puțin, prin dezvoltarea influenței sale catre producție; dacă statul are puterea de a decide în ce direcție să o ia producția și dacă aceasta este sau nu dezvoltată, atunci proprietarul devine în cele din urmă posesor doar cu numele, în timp ce statul are autoritate deplină asupra proprietățiii.

De cele mai multe ori, oamenii nu reușesc să observe deosebirea esențială care se situează între ideile liberale și cele anarhiste.

Anarhismul recuză toate organizațiile coercitive sociale și respinge obligarea precum o modalitate de conducere socială.

Acesta vrea, de fapt și de drept, suprimarea statului și a ordinii legale, fiind sigur că societății i-ar fi mai bine fără ele; nu se sfiește de dezordinea anarhică, pentru că este de părere că fără constrângere oamenii ar putea să se unească în ceea ce privește co-operarea socială și s-ar purta precum o cere viața socială.

Deci putem spune că anarhismul nu este nici liberal, nici socialist: are loc pe un plan distinct. Oricine refuză să creadă scopul evident a anarhismului sau oricine contestă că se întâmplă sau se poate întâmpla ca oamenii să fie uniți fără a fi obligați într-o ordine legală, în sens de cooperare pașnică, va respinge idealurile anarhiste, chiar dacă este liberal sau socialist.

Teoriile liberale și socialiste, sunt toate făurite pe o legătură logică de idei, și-au clădit sistemele oferind aprecierea ce îi revine constrângerii, refuzând în totalitate anarhismul. Cele două identifică nevoia unei ordini legale, cu toate că pentru nici una dintre acestea, ordinea nu este la fel în conținut și extindere.

Liberalismul nu dezminte faptul că este nevoie pentru o ordine legală în momentul când se împuținează câmpul de activitate al statului și, cert este că statul nu este văzut ca un rău sau ca un rău necesar. Actul de purtare referitor la problema proprietății, și nu antipatia către „persoana” statului, este specifică opiniei liberale în problema statului.

În timp ce liberalismul vrea ca mijloacele de producție să fie proprietate privată, este necesar, să respingă tot ceea ce intră în conflict cu acest ideal. Referitor la socialism, din momentul în care a refuzat în mod clar anarhismul, trebuie, neapărat, să mărească domeniul controlat de ordinea constrângătoare a statului, deoarece țelul său explicit este desființarea „anarhiei producției”.

În niciun caz socialismul nu desființează statul și constrângerea, ci caută să mărească îndeletnicirile guvernamentale la un domeniu pe care liberalismul l-ar lăsa autonom.

Scriitorii socialiști, mai ales aceia care propun socialismul din cauze etice, precizează cu precădere că într-o comunitate socialistă binele public ar fi scopul fundamental al statului, de vreme ce liberalismul are ca țel doar binele unei anumite clase.

Calitatea unui tipar social de organizare, liberal sau socialist, poate fi socotit doar după ce o investigație convingătoare a extras un cadru clar al realizărilor ei. Doar că numai socialismul pune accentul pe binele public. Liberalismul stabilește proprietatea privată pentru mijloacele de producție nu pentru că vrea să dea o mână de ajutor proprietarilor, ci pentru că de la o asemenea organizare economică se speră un nivel mai avansat de viață pentru populație.

Sistemul economic liberal ar da roade mult mai mult decât sistemul socialist, iar de această prisosință nu ar avea parte doar proprietarii. Din această cauză, conform liberalismului, războiul contra erorilor socialismului nu este pe placul oamenilor bogați. Acest fapt îi vizează chiar și pe cei mai nevoiași, pe care nu i-ar afecta atât de mult socialismul.

Chiar dacă se aprobă sau nu aceste spuse, -i reproșa liberalismuluinfaptul că are un interes îngust, de clasă, este o eroare clară. Însă, sistemele nu se diferențiază prin obiectivul lor, ci prin metodele prin care doresc să-l atingă.

Programul filosofiei liberale a statului a fost sintetizat într-un număr de puncte, care au fost oferite ca pretenții ale dreptului natural. Acestea fiind drepturile omului și ale cetățenilor, ce au alcătuit mobilul războaielor de liberare din secolele al VIII – lea și al XIX – lea. Drepturile sunt menționate cu majuscule în toate legile constituționale, alcătuite sub influența mișcărilor din acele timpuri.

Până și adepții liberalismului ar putea să își pună întrebarea dacă acesta este poziția lor cea mai potrivită, pentru că ele nu sunt în adevăratul sens principii legale, atât timp cât sunt un program politic de urmat în legislație și administrație.

Oricum ar fi, este clar că nu este de ajuns să fie introduse solemn în legile fundamentale ale statelor și în constituții; spiritul acestora trebuie să străpungă statul întreg.

Nu a avut prea mult de câștigat locuitorul din Austria în ciuda faptului că legea fundamentală a statului îi permitea „să-și exprime părerea liber, prin viu grai, prin scris, prin tipar sau reprezentare grafică, în cadrul limitelor legale”. Aceste bariere legale opreau exprimarea liberă a părerii la fel de mult precum că legea fundamentală nu ar fi fost niciodată elaborată.

În Anglia nu este nici un act constituțional ce are în vedere exprimarea liberă a părerii; însă având în vedere acestea, vorbirea și presa sunt cu adevărat libere, deoarece spiritul care se manifestă pe baza libertății în gândire este îmbibat în toată legislația engleză.

Copiind aceste drepturi politice de bază, unii scriitori ce erau împotriva liberalismului au căutat să fixeze drepturile economice de bază. În această tentativă, scopul lor este dublu: într-un fel ei vor să indice lipsa unei ordini sociale care nu asigură nici măcar aceste așa-zise drepturi naturale ale omului; într-un alt fel, ei vor să altcătuiască câteva lozinci eficiente și facil de ținut minte, care să aibă drept reclama pentru noțiunile lor.

Faptul că, pentru a fixa o rânduială socială aferentă idealurilor pe care ei le expun, ar putea fi suficient să se instaureze legal aceste drepturi fundamentale este de regulă departe de mințile autorilor lor. Mai ales, în decursul ultimilor ani, cei mai mulți dintre ei sunt de părere că pot realiza ceea ce doresc doar prin socializarea mijloacelor de producție.

Drepturile economice fundamentale fuseseră realizate doar pentru a indica pretențiile pe care o ordine socială trebuie să le mulțumească, mai degrabă o critică decât un program. Apreciați din punctul ăsta de vedere, ei ne permit să intuim ceea ce ar trebui să realizeze socialismul, conform opiniei susținătorilor săi.

Anton Menger este de părere că, „socialismul presupune de obicei trei drepturi economice fundamentale – dreptul la produsul integral al muncii, dreptul la existență și dreptul la muncă”.

Orice activitate de producție vrea ca factorii materiali și personali de producție să coopereze, adică unirea cu un țel anume a pământului, capitalului și a muncii. Realizarea prețurilor de piață ale tuturor factorilor necesari în producție, oferă fiecăruia o mărime aferentă participării la producție.

În alcătuirea prețului, fiecare factor vine cu o proporție concordantă cu produsul colaborării. Așadar, muncitorul capătă în salariul său tot ceea ce a produs.

La început, această cerere este negativă – eliminarea oricărui tip de venit care nu este fondat pe muncă. Însă, imediat ce se purcede la construirea unui sistem pe fondul acestui criteriu, intervin obstacole de netrecut, imperimente ce sunt rezultatele teoriilor neconfirmate ale alcătuirii valoriilor ce au stabilit principiul dreptului la materia integrală a muncii.

Toate sistemele de acest tip s-au dărâmat. Autorii lor au trebuit să identifice, în final, că tot ceea ce voiau era anularea venitului care nu era axat pe muncă al oamenilor și că doar această socializare a mijloacelor de producție ar fi putut să împlinească aceste lucruri.

Dreptul fundamental la viață poate fi caracterizat în mai multe moduri. Așadar, prin aceasta se înțelege dorința de a exista a oamenilor fără mijloace, incapabili sa muncească și fără familie care să îi aibă în grijă,cu alte cuvinte, acest drept la existență este o instituție inofensivă ce a fost întemeiată în cele mai multe comunități încă de secole.

Cu siguranță, modul în care acest concept a fost utilizat nu a fost cel mai bun, spunem asta deoarece sunt motive care decurg din originea sa, în îngrijirea filantropică a săracilor, nu oferă bieților săraci un titlu care să poată fi valorizat prin lege.

Socialiștii consideră că: „fiecare membru al societății poate pretinde ca bunurile și serviciile necesare menținerii existenței sale să-i fie puse la dispoziție, în limitele mijloacelor existente, mai înainte de a fi satisfăcute nevoile mai puțin urgente ale altora”.

 Absența preciziei, a noțiunii de „menținere a existenței” și neputința de a identifica și a compara cât de urgente sunt necesitățile diverselor persoane cu o percepție obiectivă fac din aceasta, în final, o solicitare pentru o alcătuire în mod egal al bunurilor de consum. Conturul pe care conceptul o capătă uneori doar din dorința de egalitate între persoane si egalitatea clasei sociale, exprimă cu mai multă claritate intenția aceasta.

Până la urmă, această idee la paritate poate fi mulțumită, sub forma sa negativă, doar în momentul în care toate mijloacele de producție vor fi socializate și efectul producției este împărțit de către stat.

Dacă, sub latura sa pozitivă, poate fi mulțumită, este o cu totul altă problemă de care apărătorii dreptului la existență aproape că nu le-a mai păsat. Aceștia au demonstrat că natura însăși îngăduie tuturor oamenilor o existență îndestulătoare și că doar din cauza instituțiilor sociale injuste este redusă aprovizionarea unei mari părți din umanitate; însă dacă cei bogați ar fi privați de tot ceea ce au sau le sunt permise să consume extra, ceilalți ar putea să ducă o viață modestă.

Doctrina socialistă a fost schimbatp doar pe baza legii lui Malthus asupra populației. Socialiștii sunt de părere că în producția nesocialistă nu se fabrică suficient pentru a aproviziona pe toți din abundență, dar demonstrează faptul că socialismul se va dezvolta într-o măsură atât de mare așa încât productivitatea muncii v-a avea posibilitatea să realizeze un paradis pământesc pentru foarte multe persoane.

Până chiar și Max Weber, precizează faptul că „societatea socialistă va face din nevoile fiecărui individ unitatea de măsură a distribuției”. Însă un fapt este cert și anume, recunoașterea dreptului la existență, în sensul dorit de teoreticienii socialiști, poate fi realizată doar prin socializarea metodelor de producție.

Anton Menger susținea faptul că proprietatea privată poate să existe în același timp cu dreptul la existență.

Dacă Menger ar fi conștientizat că dreptul la viață admitea fără nici o îndoială un drept la repartizarea în mod egal a bunurilor de consum, nu ar mai fi spus că, în fond, era compatibil cu proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Dreptul la existență este într-o strânsă relație cu dreptul la muncă.  Fundamentul ideii nu este atât de mult dreptul la muncă, cât o obligație de a lucrai .

Legile care îngăduie celui inapt de muncă un fel de drept la îngrijire elimină pe cel apt de la un avantaj asemănător.

Cu siguranță că scriitorii socialiști, și o totodată cu aceștia vechea politică socialistă, au o idee distinctă referitor la acest drept. Aceștia îl modifică, mai mult sau mai puțin clar, într-un drept la o muncă adecvată cu tot ceea ce știa să facă muncitorul, fiind răsplătită cu un salariu decent pentru traiul său.

Cu ajutorul unor instituții recomandabile, cum ar fi extinderea oficiilor de plasare, care se vor crește din mecanismul economic al pieței libere, intervalul cazurilor individuale de șomaj ar putea să fie micșorat atât de mult încât fenomenul să înceteze de a mai fi crezut un impediment serios.

Constituirea producției nu se poate lipsi de o metodă pentru a constrânge la o schimbare a profesiei. În forma cerută de socialiști, dreptul la muncă este totalmente imposibil de practicat, și acesta nu este doar cazul într-o societate axată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție.

Așadar, nici măcar comunitatea socialistă nu ar putea să îi ofere muncitorului posibilitatea de a fi activ doar în profesia pe care o are pentru că și această societate necesită posibilitatea de a ocupa locurile de muncă exact unde aceasta ar avea nevoie.

Cele trei drepturi economice fundamentale fac parte dintr-o epocă revolută a mișcărilor de reformă socială. Valoarea lor în momentul de față este, doar propagandistică. Socializarea mijloacelor de producție le-a schimbat pe toate.

Diferența dintre nominalism și realism, care parcurge toată istoria a gândirii omenești de la Platon și Aristotel până azi, se arată și în filosofia socială. 

Între atitudinea colectivistă și individualistă este o deosebire, vis-a-vis de problema asocierilor cu caracter social nu se diferențiază de atitudinea universalismului și nominalismului referitor la problema conceptului speciilor. Însă, în mediul științelor sociale, această diferență – căruia în filosofie poziția referitoare la ideea că Dumnezeu i-a dat o semnificație care trece mult dincolo de granițele cercetărilor științifice – are cea mai mare importanță.

Puterile care sunt și nu vor ca să moară găsesc în filosofia colectivistă arme pentru ocrotirea drepturilor lor. Însă chiar și în cazul de față, nominalismul este o putere activă, care caută să progreseze. Exact precum în interiorul filosofiei, nominalismul desființează conceptele învechite ale speculației metafizice, tot așa și aici ea demolează metafizica colectivismului sociologic.

Dietzel, spune că „întrebuințarea incorectă a politicii a opoziției este vizibilă destul de bine în forma teleologică pe care are în etică și politică. Problema se pune aici altfel decât în filosofia pură. Problema este dacă individul sau comunitatea trebuie să fie scopul”. 

Aceast sugerează o opoziție între țelurile indivizilor și cele ale întregului social, așadar, o opoziție care doar sacrificiul unuia în avantajul celuilalt îl poate rezolva. Neînțelegerea asupra realității noțiunilor devine o controversă asupra priorității țelurilor. Aici apare un nou impas pentru colectivism. Întrucât se află mai multe comunități sociale, ale căror obiective par să fie în conflict la fel de mult cât contrastează cu obiectivele indivizilor dar și cu cele ale colectivităților, neînțelegerile intereselor lor se dorește a fi rezolvat. Însă, colectivismul nu se prea îngrijorează referitor la asta.

Colectivismul se poartă doar ca un apologist al claselor conducătoare și ajută, într-un fel, ca polițist științific, mână în mână cu poliția politică, pentru protecția celor ce se află la putere.

Însă filosofia socială individualistă din epoca iluminismului intelectual a terminat neînțelegerea dintre individualism și colectivism. Îi spune individualistă deoarece, prima ei misiune a ei a fost să desfacă calea pentru filosofia socială care a urmat, confirmând falsitatea ideilor colectivismului carcateristic.

Cu toate astea, aceasta filosofie nu a substituit în nici un fel idolii dărâmați ai colectivismului cu crezul individului. Realizând din teoria armoniei intereselor punctul de debut al gândirii sociologice, filosofie ce a fondat știința socială modernă și a indicat faptul că, neînțelegerea scopurilor în jurul căruia se învârtea disputa nu dăinuia ca atare, deoarece societatea este posibilă doar dacă există situații în care individul descoperă în ea o amplificare a propriului eu și a propriei voințe.

Colectivismul este opusul tuturor acestor mișcări spirituale, este arma tuturor acelora care vor să nimicească mintea și gândirea. Așadar colectivismul concepe „Noul Idol”, „cel mai rece dintre toți monștrii reci”: statul. 

P. Leroy-Beaulieu spunea că, „venerând această entitate eigmatică într-un fel de idol, acoperindu-l, în fantezia neobișnuită, cu toate calitățile, purificându-l de toate scăderile  și exprimând o dispoziție mereu gata să sacrifice totul pe altarul său, colectivismul caută conștient să taie toate legăturile care unesc gândirea sociologică cu cea științifică”.

Acest lucru se poate observa evident, în special la acei gânditori care au profesat critica cea mai înverșunată pentru a debloca gândirea științifică de toate elementele teleologice, în vreme ce, în domeniul cunoașterii sociale, nu doar că au păstrat ideile tradiționale și modalitățile teleologice de gândire, dar chiar, chinuindu-se să explice această practică, au blocat drumul prin care sociologia ar fi putut să benificieze de libertatea în gândire la care ajunseseră științele naturale.

Pentru Kant,teoria cunoașterii naturii creată de el, nu este despre Dumnezeu, nici despre o ființă supraumană care să stăpânească natura; cu toate astea acesta este de părere că istoria este „execuția unui plan ascuns al naturii cu scopul de a ajunge la o constituție de stat perfectă pe dinăuntru – și, pentru acest scop, de asemenea și pe dinafară – ca singura condiție în care poate să-și dezvolte toate abilitățile în umanitate”. 

În spusele lui Kant putem observa cu transparență faptul că, colectivismul modern nu mai are nimic în comun cu realismul vechi al noțiunilor, și asta pentru că s-a născut din nevoi politice și nu din nevoi filosofice, că are o poziție importantă în afara științei, care nu poate să fie dărâmată de atacuri bazate pe teoria cunoașterii.

Herder, în cea de a doua parte a lucrării sale Ideen zu einer Philosophie der Geschichte der Menschheit (Idei pentru o filosofie a istoriei omenirii), a abordat într-un mod agresiv filosofia critică a lui Kant, care îi apărea ca o ipostaziere „averoică” a ceea ce alcătuia generalul.

Oricine ar vrea să pretindă că specia, și nu individul, ar fi problema educației și civilizației, ar vorbi într-un mod indescifrabil „fiindcă rasa și specia sunt concepte generale, făcând excepție doar în măsura în care ele există în individ”.

Chiar dacă s-ar atribui acestui concept general toate perfecțiunile umanității – cultura și cea mai mare înțelepciune – pe care o îngăduie un concept ideal, „s-ar fi spus tot atât de puțin despre adevărata istorie a rasei noastre, cât aș fi spus eu dacă, vorbind despre animalitate, despre starea pietrificată, despre starea metalică în general, le-aș acorda atributele cele mai grozave, dar autocontradictorii în indivizii izolați”, spunea Herder. 

Prin răspunsul la aceste vorbe, Kant perfecționează divorțul colectivismului etico-politic de realismul conceptual filosofic, și anume: „Oricine ar spune că nici un cal nu are coarne, dar că specia cabalină este totuși înzestrată cu coarne, ar afirma o absurditate crasă. Căci atunci specia nu înseamnă nimic mai mult decât caracteristica cu care toți indivizii trebuie să fie conformi. Dar dacă înțelesul expresiei specia umană este – așa cum e cazul în general – ansamblul unei serii de generații, mergând spre infinitul (care nu poate să fie definit) și se presupune că această serie se apropie necontenit de linia destinului ei, care merge pe lângă ea, atunci nu este nici o contradicție în a spune că este asimptotică la ea în toate porțiunile și că totuși o întâlnește – cu alte cuvinte că nici un inel de legătură dintre toate generațiile neamului omenesc nu-și împlinește destinul în întregime în afară de specie. Matematicienii ar putea elucida această problemă. Filosoful ar spune: destinul rasei umane ca întreg este progresul necontenit, iar înfăptuirea acestuia este doar o idee – dar sub toate aspectele o idee folositoare – a țelului către care, potrivit planului providenței, trebuie să îndreptăm eforturile noastre”. 

2.3. Societate și religie

Cu toate că sunt peste 80 de ani de la moartea sa, Max Weber este socotit ca fiind unul dintre marii gânditori al zilelor noastre, unii exegeți nu ezita să-1 considere drept cel mai important sociolog din toate timpurilor.

Contemporaneitatea lui Weber nu provine numai din faptul că este cel mai amintit sociolog, ci, mai întâi de toare, din rezultatul analizelor sale și din permanenta revalorificarea aporturilor sale metodologice și epistemologice.

A constituit o operă excepțională, care în ultimele decenii ale țării noastre, a fost înțeleasă numai de un număr limitat de specialiști.

La acest fapt au contribuit două situații. Prima dată, o delimitare de natură editorială: lipsa traducerilor în limba română a operelor importante ale sociologului neamț, apoi a doua oară, o rezumare de natură ideologic: Max Weber a fost cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari rivali teoretici si ideologici ai lui Karl Marx. Așadar, opera sa trebuia ținută departe de ce ar fi putut influența.

De când a apărut, Etica protestantă și spiritul capitalismului a generat discuții tumultuoase care nu s-au sfârșit până în zilele noastre. Conflictele de natură istorică, mai întâi, dar și de ordin actual prin punerea în legăgură a două mari categorii de fapte: religia și dezvoltarea economică.

Capitalismul, ca și mod de organizare economică, a dus la un progres fără antecedent a societăților, ajungând să fie apreciat la stadiul simțului comun, cât și al unor noțiuni ideologice, drept unicul mod rațional de dezvoltare modernă.

Capitalismul a apărut pentru prima dată într-o anume parte a lumii, în Europa Occidentală, și s-a răspândit destul de repede, ajungând un sistem de organizare economică de talie mondială.

Răspunsurile oferite de Max Weber au căpătat în ultimii ani o actualitate neașteptat. Țările care fuseseră socialiste sunt actualmente în fața unor noi alegeri referitor la modelele de dezvoltare. Dintre aceste modele, capitalismul este considerat ca fiind una dintre cele mai sigure posibilități.

Pentru a putea oferi un răspuns credibil la această întrebare, înțelegerea cercetării istorice pe care Weber o realizează genezei capitalismului este de mare ajutor. Nu doar pentru experții în cadrul științelor sociale și politice, însă și pentru cei care au grijă de crearea politicilor economice și sociale.

Exemplul nașterii capitalismului și a creșterii economice și sociale în general elaborată de Karl Marx continuă să fie foarte prezentă în gândirea și acțiunile oamenilor politici din fostele țări socialiste

Extinderea economică și socială a putut avea loc din cauz dezvoltării forțelor productive care, la rândul ei, a cauzat perfecționarea relațiilor de producție și mărirea unei anumite suprastructuri ideologice și instituționale.

Abstractizând foarte mult exemplul marxist, progresul economic și social ar putea exista dacă s-ar asigura o bază tehnică modernă, un volum suficient de mare de capital, o forță de muncă calificată și competențele manageriale necesare. în rest, nu ar mai fi decât o problemă de timp.

Progresul din ultimii ani a multor țări precum Africa, America Latină și Asia demonstrează că această schiță de gândire și de acțiune socială a dus în câteva cazuri la rezultatele scontate.

Observatorii acestor cazuri au fost nelămuriți de faptul că modelul de dezvoltare capitalist care a dus la consecințe atât de bune în regiunile în care a apărut nu a avut la efecte asemănătoare și în alte zone.

Rezultatul a fost că în progresul capitalismului survin mult mai multe cauze decât sunt avute în vedere în paradigma marxistă. Pentru a putea să înțelegem scopul acestor factori, analiza lucrării lui Weber Etica protestantă și spiritul capitalismului redevine foarte eficientă și de actualitate.

Capitalismul și-a făcut apariția într-o zonă geografică în care la început nu îndeplineau în totalitate precondițiile consfințite în exemplul marxist. Noutățile în materie de tehnologie din Asia de sud-est nu au dus la alternanțe majore în cadrul economic și social.

Câteva dintre aceste noutăți au fost luate de Europa Occidentală și folosite în noi forme de organizare economică, în moment ce zonele în care ele au fost fabricate au rămas mult timp la fel în structurile lor economice și sociale.

În ceea ce privește disponibilitățile referitoare la capital, alte zone din Europa, se aflau într-o situație mult mai rentabilă. Majoritatea a aurului și argintului care rezulta din Lumea Nouă nu făcea altceva decât să circule prin metropolele spaniolă și portugheză.

Țările de Jos care erau în timpul acela colonii spaniole, aveau parte mai mult de bogățiile Lumii Noi. Afluxul de capital a cauzat în Spania chiar un regres al producției interne.

S-au mărit idealurile nobiliare și derivând din aceasta, voința de a nu mai lucra. Spania a fost constrânsă să achite sume tot mai mari pentru lucrurile aduse din străinătate utile în consumul alimentar și de produse manufacturate.

Țările precatolice, deși dețineau sume de bani importante și câteva dintre cele mai noi tehnologii ale acelui timp, au cunoscut un progres capitalist relativ târziu.

După spusele lui M. Weber, comportamentele economice au o esență etică intrinsecă. Pentru omul modern, munca este o obligație, un semn de integritate și un izvor de satisfacție personală – aceasta este o caracteristică a „omului capitalist modern'', dar ea are o proveniență conceptuală și un înțeles religioas clar pe care sociologul german își propune să o scoată în evidențî.

„Spiritul capitalismului" la Max Weber are un alt înțeles care contrastează cu un alt tip de activitate pe care el îl desemnează ca fiind „tradițional".

.

CAPITOLUL III – CRITICISMUL SOCIAL ÎN MODERNITATE

3.1. Consumerismul

Continuând și actualizând tezele lui Max Weber referitor la birocratism și raționalități categorice, opera lui George Ritzer „Mcdonaldizarea societății“este o observație și o transpunere a unor tendințe clare în tot mai multe domenii ale vieții autohtone. Mcdonaldizarea societății face referire la „procesul prin care principiile restaurantului fast-food încep să domine tot mai multe sectoare din societate“, mergând pe dezvoltarea și înmulțirea sistemelor definite prin eficacitate, calculabilitate, previzibilitate și verificare.

Structurile birocratice vechi reușeau să realizeze o multitudine de sarcini avansate pe un număr de oameni destul de mare.

Analog, tipizând înfățișarea, meniul, manierele angajaților, chiar și al clienților, valorificând și supraveghind orice acțiune, de la procurare până la cât cântăreau fiecare ingredient, făcând mai ușoare toate operațiile, folosin tehnologii avansate, restaurantele McDonald's izbutesc să satisfacă un număr imens de clienți, pe toată suprafața globului, rapid, constant, eficace, într-un mod previzibil.

Sistemele mcdonaldizate au tind să se multiplice și să-și mărească orizonturile, faptul fiind nenumăratele magazine care au luat și apropiat rețeta McDonald's:

Burger King,

Springtime,

Pizza Hut etc.

George Ritzer  și alții care au relatat referitor la această temă, de remarcat este însă că tendințele de mcdonaldizare se afirmă și în alte sectoare, cândva încăpățânați la asemenea abordări cantitative:

sănătatea,

producția de bunuri și servicii,

jurnalismul,

distracția,

comunicarea,

educația universitară.

Gândirea formală vizează faptul că, în societatea modernă, populația are metode instituționalizate pentru atingerea unui țel, alegerile fiind dictate și axate de reguli și instituții sociale mai largi.

De exemplu, în momentul când ne dorim o locuință, reprezentanții oficiali ne obligă să respectăm anumite tipare în construcție și pentru ce materiale să optăm, deci nu ne vorm realiza cu singuri o casă din pământ așa cum aveau pe timpuri bunicii, ci vom cere ajutorul unor firme și instituții în domeniul contrucțiilor. Casele ce costă foarte puțin de la periferiile din America, am observat că arată la fel, iar astea este un exemplu de mcdonaldizare.

Dar pentru noi este mai cunoscută versiunea de pe timpul comunismului, când se raționaliza locuirea: blocurile din prefabricate, realizate după același șablon, fondate corespunzător, câteodată chiar și în două – trei săptămâni, care au estompat memoria locurilor, din asta rezultând faptul că orașele și cartierele păreau identice.

Atunci când nu avem suficiente fonduri pentru a clădi o casă, apare o altă instituție: banca. G. Ritzer nu o menționează foarte des, dar ea are un rol fundamental în domeniul economiei, în raționalizarea viitorului și a vieții noastre.

Prin intermediul cardurilor și a tehnologiilor modalitățile de plată și transfer s-au eficientizat. Creditele și serviciile bancare se bazează pe calculabilitate și previzibilitate: totul este numărat, pericolele sunt estimate, problemele neașteptate sunt măsurate și controlate prin intermediul sistemelor de asigurări.

Pesemne că nimic nu este mai neomenos în astfel de instituții decât faptul cum funcționarul bancar privește un client în momentul în care îș evaluează. În momentul acela regulile și tehnologia examinează omul, iar trecutul, averea, jobul, viața personală și randamentul său devin repere de solvabilitate, creditul fiind recompensa supunerea omului la pretențiile raționale ale sistemului.

Mcdonaldizarea are predecesori importanți în veacul al XX – lea. Lângă birocrația, analizată de M. Weber, ierarhică și impersonală, G. Ritzer aduce aminte de managementul strategic al lui Frederick Taylor, care a instituit eficientizarea și uniformizarea operațiunilor, făcând ca munca să devină în „activități de rutină, simple, automate, pe care oricine le poate învăța“.

Apariția tehnicilor a fost următorul progres, fără ajutorul oamenilor, de producție, banda de asamblare a autoturismelor, realizată de Henry Ford. Standardizarea și compartimentarea sarcinilor permiteau unui număr mic de muncitori – astăzi, supliniți de roboți – să fabrice mult într-un timp scurt. Orice latură a producției era controlată, produsele în stadiile finale erau la fel. Putem percepe faptul că nu varietatea și noutățile erau pe primul loc, ci cantitatea: timp de 19 ani, H. Ford a vândut un singur model de mașină, însă a făcut-o în peste 16 milioane de bucăți.

Dar, cea mai dezgustătoare modalitate de raționalizare pe care omenirea a cunoscut-o a fost Holocaustul, acesta nefiind o absurditate, este de părere sociologul britanic Zygmunt Bauman, ci a avut loc „în conformitate cu tot ceea ce știm despre civilizația noastră, în conformitate cu spiritul ei călăuzitor, cu prioritățile și viziunea ei imanentă asupra lumii“.

Sperând la o societate fără pată, asta însemnând fără evrei, țigani, handicapați etc., acest „exemplu de inginerie socială modernă“  a semnificat în realitate standardizarea crimei. Organizate ca o linie de îmbinare – dând startul cu trenurile de deținuți care aprovizionau lagărele până la alinierea, gazarea și arderea lor – în fabricile de exterminare „materia primă erau ființele umane, iar produsul final, moartea“.

În spatele Holocaustului a fost o legitimitate ideologică și anumite practici sociale, evreii erau obligați să respecte la început regimul de dezumanizare, ca apoi fiind „reduși la un set de unități cantitative“.

Rețeaua de restaurante McDonald's, defapt, nu au conceput bazele raționalității și nici nu le-a pus primele în aplicare. Nu le putem măsura cu Holocaustul, poate și din cauză că sunt printre cele câteva instituții care încadrează în baza muncii oamenii bătrâni sau persoane cu handicap.

Acestea au fost însă primele care au schimbat modul de a mânca. Eficiența se raportează și la modul de preparare și servire, de exemplu sistemul drive-in, prin care conducătorii auto pot sa comande fără a coborî din autovehicul. 

Calculabilitatea îngăduie definirea eficienței, focusându-se pe lucrurile cantitative ale produselor și serviciilor (costul, dimensiunea porțiilor, timpul de servire). Fiecare ocupație este calculată, iar cantitatea – mărimea sau numărul de produse vândute – ajunge să fie un surogat al calității.

Lipsa calităților este înlocuită de porțiile mari sau aromele tari: „în cel mai bun caz, clienții pot aștepta de la restaurantele fast-food o mâncare modestă cu un gust puternic; de aici cartofii prăjiți dulci și sărați, sosurile bine asezonate, shake-urile cu zaharină“.

McDonald's întrebuințează aceleași criterii și celor angajați, spreând ca ei să lucreze mult, într-un mod rapid și la un preț sub nivelul pieții. După ce a stabilit meniurile, ingredientele și procesele, a dus la un grad mare de previzibilitate. Însă nu doar hamburgerii, ci și comportamentul este constant la McDonald's. 

Controlul se exercită atât asupra angajaților, cât și asupra clienților, care „trec printr-un sistem de bandă rulantă, plimbându-i prin restaurant în modul dorit de conducere.

Clienții au învățat faptul că trebuie „să stea civilizat la coadă, să se ducă la ghișeu, să zică ce vor să mănânce, să plătească ce au consumat, să-și ducă mâncarea la o masă liberă, să mănânce, să strângă resturile, să le ducă la pubelă, să plătească“. Mai mulți pași le arată cum să procedeze, iar mesele care nu sunt comfortabile, culorile tari, muzica prea tare sau prea romantică îi face să ia masa repid, iar apoi să părăsească incinta. 

Tehnologiile la care nu sunt folosiți oamenii, sunt o parte esențială a mcdonaldizării. Ele admit cuantificarea tot mai multor operațiuni și aspecte, mărind eficacitatea și controlul.

Mâncarea poate fi gătite după metode standard, la temperaturi neschimbate, astfel bucătarul ajunge să fie nefolositor, iar metodele de înghețare și cuptoarele cu microunde au dus la înmulțirea semipreparatelor și a „preparatelor instant“.

În cadrul emisiunii „România, te iubesc“ din data de 18 martie, anul 2012, de la postul de televiziune Pro Tv, ni s-a precizat faptul că în Germania creșterea porcilor este o afacere care începe cu utilaje și tehnică în valoare de 500.000 €. Animalele au implantate senzori ce calculează cu cât se îngrașă, astfel stăpânii își pot calcula profitul zilnic.

În cadrul facultăților, calculatorul a îngăduit administrarea unui imens de studenți, pe fondul unor analizări rapide și standardizate, precum testele grilă.

Profesorul George Ritzer, a depistat o tendință similară de acostare cantitativă: „accentul este pus pe câți studenți – sau produse – pot fi trecuți prin sistem și ce calificative obțin, nu pe ce au învățat“.

Cercetarea științifică este supusă aceluiași regim cantitativ, articolele fiind marcate în funcție de locul în care se publică, nu de calitatea lor.

Așadar, un profesor care scrie puțin dar nemaipomenit de bine, nu izbândește în acest sistem care „produce o mare cantitate de lucrări mediocre“.

În cadrul politicii și a mass mediei, metoda sondajului de opinie și a calculării ratingului au dus la aceeași preponderență a factorului cantitativ.

În viziunea lui Max Weber, raționalitatea, este un fapt amoral și instrumental. Excesele duc la monopol sau abrutizare, în momentul când omul vrea să aibă profit cu orice chip. Adesea, eficiența este doar în avantajul celor care o practică.

În SUA, un angajat rezistă la job, aproximativ 5 luni în industria fast food-ului. „Mcslujbele“, sunt agasante și plătite foarte prost, iar toate astea duc la o înmagazinare de resentimente, insatisfacții, absenteism și prin urmare la demisie.

Mcdonaldizarea a nimicit varietatea gastroomică și deprinderile tradiționale de a mânca. Hipermarketurile, folosind aceleași metode de marketing dure, au falimentat afacerile mici de cartier, punând stăpânire pe piață, impunând prețurile chiar și producătorilor.

Rentabilitatea pe un termen scurt poate avea rezultate catastrofale pe termen lung, sfârșind prin supraaglomerație, devastarea mediului sau epuizarea resurselor.

Sistemul de irigații a participat la dezvoltarea civilizației sumeriene, după însă a crescut salinitatea solului, devastându-l.

Recent am putea spune, prin anii 30, în America, lăcomia băncilor a participat la una din cele mai mari drame din istoria acestei țări.

Autorul John Steinbeck își descrie experiența în romanul „Fructele mâniei“. În opinia lui J. Steinbeck, dezumanizarea începe în momentul când tehnica ne abate de la natură: „omul stătea în scaunul său de fier și era mândru de dârele drepte pe care nu le voise, de tractorul care nu era al lui, mândru de forța pe care nu putea s-o stăpânească. Când grânele au crescut și au fost secerate, nici un om n-a sfărâmat în palmă un bulgăre fierbinte, lăsând țărâna să se cearnă printre degete. Nici o ființă omenească n-a atins sămânța și n-a privit cu sufletul la gură creșterea grânelor“.

O altă repercursiune fără temei a tehnologiilor non-umane, omul este depășit de pierderea priceperii strânse de generațiile anterioare. Anumite atributii ce le reveneau oamenilor acum le revin diferitelor sisteme de productie dar si tehnologiei aparută rapid. În ceea ce privește sănătatea, problemele de fertilitate, de sarcină și genetice sunt ținute sub control, iar metoda asta îngăduie majoritatea femeilor, să aibă copii indiferent de vârstă.Vaccinarea este o este eficace ca și tehnică în controlarea bolilor.

Deci, Mcdonaldizarea, pare „a încearca să înlocuiască legile naturii cu un regim complet raționalizat, construind o lume eficientă, previzibilă și controlabilă din toate punctele de vedere“.

Nu în mod inutil putem spune faptul că, cancerul este coșmarul zilelor noastre – o boală ce nu poate fi previziblă, aproape imposibil de controlat.

Fabulosul în zilele noastre este prezent prin intermediul unor producții precum „Harry Potter“, dar și de producerea unei așa-zise industrii a irealului – ce poate fi vizionată în cinematografele din malluri, și mai poate fi vizibilă în lumea virtuală a jocurilor.

Copiii au propria lor versiune de mcdonaldizare a distracției: „Disney e un mecanism controlat de calculator, precis și riguros, care duce 30 de milioane de vizitatori pe aceeași rută invariabilă de distracții. Le umple timpul, dar nu-i solicită. Îi atrage pe toți, dar nu provoacă pe nimeni“. 

Raționalizarea este un procedeu care se încadrează în tendințele culturale mai vaste ale postmodernității.

George Ritzer face comparație cu teoria realizată de Fredric Jameson referitor la caracteristicile capitalismului târziu.

Tot la fel, Mcdonaldizarea are o trăsătură multinațională, este subjugată de frivolitate în relații, produsele sunt imitații căpătate prin tehnologii repetitive, emoția și sentimentele au fost schimbate de extazul culorilor și a luminilor strălucitoare,iar timpul și evenimentele sunt împărțite pe bucăți, iar spațiile sunt identice până în momentul în care oamenii pierd senzația verosemiluli.

3.2. Ecologismul

Ecologismul ca ideologie a apărut ca un răspuns la efectele tot mai nocive ale industrializîrii și ale acțiunilor umane care prejudiciază mediul înconjurător.

Creșterea populației care a dus la suprapopulare, poluarea mediului încojurător și a apelor, dispariția unor specii de plante și animale, diminuarea resurselor reprezintă principalele motive care au dus la apariția ideologisie ecologiste, o ideologie care analizează evoluția problemelor ce țin de mediul încojurător și consecințele sale asupra societății, încercând să modifice acțiunile umane în scopul rezolvării acestora.

Ideologia ecologistă a apărut în anii ‘70 ca o reacție la procesul de industrializare tot mai rapid, proces care avea drept consecință deterirorarea mediului înconjurător. Însă, dezvoltarea tehnologică este pusă pe locul doi în lupta ideologiei ecologiste contra acțiunilor împotriva naturii, cauzele ideologice fiind mult mai importante în acest sens, fiind cauze care pun ideile concepute de ființele umane pe primul loc.

Ideologia ecologistă este diferită de celelalte ideologii, ea nu vizează relațiile dintre oamenii, ci relațiile dintre oameni și mediu, și pune în prim plan supraviețurirea cu celelalte specii.

,,Acțiunile întreprinse de un stat influențează, în mod obișnuit, accesul altor state la resursele naturale și la beneficiile unui mediu sănătos.’’. La nivel internațional, ideologia ecologistă miza pe solidaritate între state, pentru o mai bună utilizare a resurselor.

Dintre fondatorii ideologiei ecologiste pot fi amintiți:

Cornelius Castoriadis, Ivan Illich,

H. Jonas, Serge Moscovici,

Rene Dumont, R. Passet,

Alain Lipietz, Murray Bookchin,

Gorz, Ernst Schumacher.

Existența unor crize ecologice, a unor probleme de mediu sau a unor cazuri de nedreptate socială au consitutit fără îndoială condiții necesare pentru apariția discursului ecologist , însă acestea s-au articulat ca alternative ideologice doar prin critica ideologiilor existente care justificau acțiunile umane care aveau efecte negative sau chiar catastrofale asupra naturii.

Ideologia verzilor a aparut și ca o reacție contra celorlalte ideologii care considerau natura ca un factor ce trebuie utilizat în scopuri economice.

Astfel, ecologismul s-a poziționat contra liberarilor, socialiștilor și conservatorilor individualiști, comuniștilor, ideologii care folosesc natura pentru resursele sale, mizând pentru o ascensiune a producției în defavorea naturii.

Diferențele dintre socialism și communism par din ce în ce mai mici. Apare astfel întrebarea : de ce parte a spectrului politic s-a poziționat ideologia ecologistă?

Discursul politic al teoreticienilor ecologiști critica în mare măsură societatea de consum, productivismul, societatea modernă în general. Nu orice mișcări pentru protejarea naturii fac parte din cadrul ideologiei ecologiste. Ideologa verde, are ca prim obiectiv schimbarea modului în care omul acționează asupra naturii.

Primul manifest al ideologiei ecologiste este reprezentat de cartea lui Rachel Carson ,,Primavara mută’’ publicată în anul 1962, o carte prin intermediul căreia s-a încercat să se atragă atenția asupra utilizării de pesticide, utilizare care a avut drept consecințe uciderea păsărilor și chiar și a oamenilor, precum și prejudicierea mediului înconjurător.

Urmează în anul 1968 publicarea cărții ,,Bomba demografică’’ scrisă de Paul Ehrlich care a propus teza exploziei demografice care pune în pericol evoluția planetei.

Manifeste ecologiste importante au apărut în cadrul Grupului de la Roma și au reprezentat o bază pentru dezvoltarea ideologiei ecologiste.

,,Limitele creșterii’’ a reprezentat un raport realizat de Clubul de la Roma în anul 1972 ale cărui rezultate vizau o criză în următoarele două decenii. Raportul a apărut ca o reacție la industrializarea tot mai prezentă.

Creșterile economice, creșterea populației, precum și folosirea resurselor naturale reprezentau cauze principale ale crizei ecologice și implicit ale apriției ideologiei ecologiste.

Dennis Meadowns a fost figura principală a acestui raport. Astfel, ideologia ecologistă se impune cu un nou discurs prin intermediul cărui sperau ca omul să își schimbe atitudinea față de mediul înconjurător.

Apariția ideologiei ecologiste în Europa s-a realizat prin crearea organizațiilor nonguvernamentale care militau pentru apararea naturii. Pentru ca scopurile lor să poată fi atinse, cele mai multe dintre aceste organizații internaționale s-au transformat în partide politice din dorința de a influența politicile statului, acționând din interiorul structurilor unui stat.

Primul partid verde a fost creat în Noua Zeelandă în anul 1972. Exempul său a fost urmat în anii 80 de toate statele libere din Europa. Pentru a se putea impune, noua ideologie ecologistă a mizat ,,pe câțiva factorii psihologici ce agitau spiritele acelor ani: criza ecologică, frica de izbucnirea unui razboi atomic și eșecul partidelor de a face față unui număr mare de probleme sociale, economice și politice”.

În Franța, ecologiștii au intrat în politică la începutul anilor 70, însă partidul Les Verts a fost creat abia în anul 1982.

Programele noilor partide au reprezentat adevărate manifeste cu un rol important în crearea ideologiei ecologiste.

Astfel, programul Partidului Ecologist din Noua Zeelandă (Value Party) reprezintă unul dintre primele manifeste ecologiste. În cadrul acestuia erau menționate ,,creșterea economică zero’’ , lupta împotriva armelor nucleare, precum și lupta contra degradării mediului înconjurător.

Ellu și Charbonneau spuneau faptul că ,,nu putem continua o dezvoltare infinită într-o lume finită”. Aceștia pot fi numiți precursorii ideologiei ecologiste, cei doi gândind în acești termeni încă din anii ‘30.

În statele din Europa, partidele verzi s-au format din mici grupuri din partidele socialiste, grupuri care nu s-au putut obișnui acolo, de exemplu: Danemarca, Olanda, și din partide liberare: Suedia, Norvegia.

Astfel, începutul ideologiei nu o poziționează de o parte sau altă a spectrului politic. Încă de la apariția ideologiei ecologiste, verzii s-au adaptat și au adoptat caracteristicile vieții politice existente, considerând că doar în acest sens pot reuși să-și promoveze ideile.

Primele forme ale ideologiei ecologice au fost reprezentate de proteste împotriva degradării de catre om a mediului înconjurător. Primele proteste au apărut în America de Nord, în Asia (Japonia) și în Europa (Germania).

Mișcările au apărut încă din anul 1700, însă nu erau denumite mișcări ecologiste, ci conservatoare, până în anul 1970 cand s-a format ideologia ecologistă.

Astfel, se poate afirma că ideile conservatoare au reprezentat baza noii ideologii. Cei doi precursori Ellu și Charbonneau nu au încadrat ideologia politica ,,nici la dreapta, nici la stânga’’.

Ecologismul este o ideologie pentru că îndeplinește cele patru funcții ale unei ideologii.

Ideologia ecologistă, în primul rând, explică procesul prin care a apărut criza mediului încojurător.

În al doilea rând, ecologismul analizează acțiunile și politicile întreprinse, prin definirea lor ca acțiuni benefice mediului înconjurător sau acțiuni cu efecte nocive.

În al treilea rând, aderenții ecologismului sunt îndrumați spre un sentiment al identității.

În al patrulea rând, ecologiștii beneficiază de un program, în funcție de care acționează pentru protejarea mediului înconjurător și pentru prevenirea dezastrelor.

Ideologia ecologistă se bazează pe o percepție biocentrică, în cadrul căreia, natura și fiintele umane au o valoare intrinsecă, omul trebuie să protejeze natura și să nu se plaseze deasupra ei.

Naess este unul dintre gânditorii ideologiei ecologiste și a creat principiul eoclogismului de profunzime, în interiorul căruia ființele vii sunt egale, nu trebuie să fie ierarhizate. Prin ecologia profundă, Naess considera că toate fiintele vii sunt egale, toate speciile au aceleași drepturi ca ființele umane.

Ecologia și libertatea – percepția ideologiei ecologiste în ceea ce privește libertatea omului are ca prim obstacol idea că omul este centru universului. Astfel, pentru a putea fi cu adevărat liber, omul trebuie să depășească această idée

Ecologia și democrația – ecologiștii consideră că fiecare sistem democrat descentralizat este cel mai bun mediu în care omul poate să își îndeplinească sarcina de a proteja mediul, nu doar cel natural, dar și cel politic, social, economic.

Obiectivul ideologiei ecologiste era acela de a influența acțiunile și deciziile politice, dorea să îndrepte acțiunile spre conservarea mediului înconjurător.

Ecologistii considerau că era necesar ca deciziile politice să fie influențate de elementele de ordin ecologic pentru o mai buna relaționare a omului cu natura.

Andrew Dobson a încercat să analizeze diferitele caracteristici ale ideologiei ecologiste pentru a întreprinde câteva schimbări în interiorul său. De asemenea, a facut o diferență între ecologism și ecologie.

Principalele credințe ale lui Dobson în ceea ce privește ideologia ecologistă erau legate de limitele de creștere (creșterile economice sunt limitate, deoarece spațiul este limitat), precum și de eurocentrism – a elaborat principiul potrivit căruia lumea non umană are o valoare.

De asemenea, Dobson avea convingerea că ideologia ecologistă este ,,singura ideologie care se preocupă de relația dintre oameni și natura non umană.’’

Mișcările ecologiste sunt, în cele mai multe țări, reprezentate de câte un partid care candidează în alegeri.

Principala problemă a unui partid verde este aceea de a câștiga suficiente voturi încât să fie reprezentat în legislativ.

Însă, problemele continuă și după ce sunt alese, deoarece ar urma provocările la care vor fi supuse în încercările lor de a schimba (schimbari politice și sociale) oricât de mici ar fi.

Astfel Dobson, în cercetarea sa, și-a pus întrebarea dacă o societate durabilă poate fi condusă de instituții deja existente. Raspunsul este ca nu.

În ceea ce privește schimbările la nivel individual, Dobson specifică faptul că schimbarea va interveni doar când oamenii vor gândi diferit.

Andrew Dobson a analizat și strategia de consum, ajungând la concluzia că omul trebuie să învețe să cumpere lucruri bune, necesare, fără să prejudicieze natura. Schimbarile sunt percepute ca o afacere politică, nu ca pe o îndreptare în direcția potrivită, fapt ce le face greu de implementat.

Așa cum am precizat mai sus, ideologia ecologistă a apărut și ca o critică asupra celorlalte ideologii, ale căror principii se îndreaptă către utilizarea naturii și a resurselor ei pentru a-și atinge obiectivele.

Începutul ideologiei ecologiste pare a fi mai apropiat de stânga politică. Stânga a creat partidele verzi prin orientările sale ecologiste împreuna cu grupurile din domeniu. De multe ori însă, obiectivele ecologice au fost lăsate deoparte, stânga incitând la violență, îndepărtându-se astfel de idealul ecologist.

La apariția ideologiei ecologiste, dreapta demonstra indiferența față de acțiunile întreprinse în cadrul ei.

Îndepărtarea ecologiștilor de dreapta s-a datorat și principiilor contradictorii față de ecologiști din cadrul acestui spectru politic: comerț, industrie, echipamentele nucleare. Reprezentau chiar elementele pe care ecologiștii le combăteau.

De-a lungul evoluției ideologiei ecologiste, principiile și deciziile sale au început să se îndepărteze tot mai mult de stânga politică, în timp ce dreapta cunoaște un apogeu în acest sens, ecologismul putându-se integra în dreapta politcă.

Exemplul cel mai relevant în aces caz este dat de Franța în anul 1993, când partidul verde a colaborat cu stânga, iar dupa 2000 se dorea o colaborare cu cu dreapta în urma ețecului apărut în timpul alianței cu stânga.

Treptat, ideologia ecologistă a depășit această perioadă, croindu-și o existență proprie, colaborând cu ambele.

Dupa anul 2000, atât în Asia, America, cât și în Europa, principiile ți acțiunile ecologice nu se încadrează nici în stânga, nici în dreapta politică, ci s-au bazat pe cooperare pentru atingerea obiectivelor.

Astfel, ideologia ecologistă poate propune teze specifice atât stângii, cat și dreptei, obiective comune atinse prin căi diferite.

C. Allegre în cartea sa ,,Ma verite sur la planete” din anul 2007, oferă o viziune negativă asupra evoluției ideologiei ecologiste, scoțând în evidență credibilitatea tot mai scăzută a partidelor verzi.

În momentul apariției ideologiei ecologiste, la începutul anilor ’70, partidele verzi reprezentau o noutate pe scena politica, discursul lor nou și convingător asupra relației dintre ființa umană și mediul înconjurător fiind preluat de un număr mare de indivizi. Ideologia ecologistă propunea o altă modalitate de a ne raporta la politică, element care a atras din ce în ce mai mulți susținători.

Însă, acțiunile ecologiste din ultima perioadă au suferit eșecuri majore, fapt pentru care obiectivele sale nu au putut fi atinse iar principiile ideologiei par să se îndepărteze tot mai mult de avantul inițial.

Cu speranțe mari la început, după anii 2000, ideologia ecologistă în contextul noii crize ecoclimatice nu a putut să-și dirijeze acțiunile, suferind eșecuri mari, pierderea simpatizanților.

De ce s-a ajuns la imposibilitatea de a se dezvolta și de a evolua din ce in ce mai mult? Un motiv principal ar fi acela ca ideologia ecologistă încă nu a putut fi încadrată corespunzător în cadrul stângii sau a dreptei politice, păstrând aparențele dreptei, însă fiind compusă din militanți ai stângii.

Să existe o neutralitate în ceea ce privește încadrarea ideologiei ecologiste? Cel mai bun răspuns este oferit de N. Hulot în lucrarea sa ,,Pour un pacte ecologique’’ care a concluzionat că ideologia ecologistă nu este ,,nici la dreapta, nici la stânga, nici la centru, ci deasupra".

Astfel, putem spune că ideologia ecologistă propune obiective comune, globale, care necesită o implicare colectivă, pentru că acțiunile unui om le pot influența pe cele ale altui om. Necesitatea unor soluții comune se impune, deoarece doar în aces sens obiectivele ecologiste pot fi îndeplinite.

În concluzie, considerăm că principiile ideologiei ecologiste îndeamnă la solidaritate și cooperare, la acțiuni comunne, deoarce ecologismul ca ideologie nu este "nici la dreapta, nici la stânga, nici la centru, ci deasupra".