Evolutia Relatiilor Internationale Dupa Razboiul Rece

INTRODUCERE

CAPITOLUL I DECLANSAREA RAZBOIULUI RECE

1.1 Definirea Războiului Rece

1.2. Perioadele principale ale Războiului Rece

1.3. Caractericticile Războiului Rece

1.4. Teorii asupra cauzelor Războiului Rece

CAPITOLUL II RELATIILE POLITICO-MILITARE

2.1.Conferința de la Yalta

2.2. Noile puteri ale lumii- URSS și SUA

2.2.1. URSS

2.3.2 SUA

2.3. Războiul din Coreea

2.4. Criza Berlinului (1958-1962)

2.5. Criza rachetelor din Cuba

2.6. SALT I – Acordul de limitare a armelor strategice (1972)

2.7. SALT II

CAPITOLUL III CONFLICTELE PRIN TERTI

3.1.Interventia sovietică în Afganistan

3.2. Implicarea statelor unite în război din Vietnam.

3.2.1. Fazele premergătoare

3.2.2. Intervenția militară s punctul culminant

3.2.3. Dilemele Americii si a Vvietnamului de Nord.

3.2.4. Incheierea războiului.

3.2.5. Consecințe ale războiului din Vietnam.

3.3. Înregimentarea militar- politică

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Termenul de “război rece” este folosit pentru a denumi perioada de timp cuprinsă între sfârșitul celui de-al doilea război mondial și începutul anilor ’90. Această perioadă este marcată de o rivalitate accentuată între Occident și Orient, cele două având scopuri și obiective antagonice și fiind separate de o “cortină de fier”.

Fiecare dintre cele două “lumi” încearca să își extindă influența și să își impună doctrina și de aici derivă o adevărată luptă pentru putere, care s-a desfășurat pe parcursul a aproape jumătate de secol.

Actorii principali ai războiului rece sunt SUA și URSS. Între cele două se dezvoltă un conflict, deoarece URSS vrea să pună bazele comunismului la scară mondială, iar SUA dorește dispariția amenințării socialiste. Războiul rece nu constă în conflict armat direct, acesta fiind izolat în lumea a treia.

Războiul rece, și-a pus amprenta asupra colaborării și relațiilor între țările din întreaga lume.

Războiul rece a determinat ample evenimente la nivel mondial, care au atras atenția numeroșilor scriitori, care au încercat să le expună și să le explice în cărțile lor.

Una din cele mai ample lucrări ce au ca temă războiul rece este cea a lui Andre Fontaine, Istoria războiului rece, apărută în 4 volume la Editura Militară, București în anul 1993. De asemenea, o analiză detaliată se regăsește în cartea lui Martin McCauley, Rusia, America și Războiul Rece 1949-1991, publicată de Editura Polirom Iasi în anul 1999. O altă lucrare importantă este Împărțirea lumii-Istoria războiului rece, scrisă de Wilfried Loth și tipărită la Editura Saeculum București, în 1997.

Peter Calvocoressi a tratat războiul rece în 2 cărți importante, Rupeți rândurile! Al doilea război mondial și configurarea Europei postbelice și, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, ambele apărute la Editura Polirom Iași în anul 2000 și respectiv 2003.

O formă sintetizată a evenimentelor din perioada războiului rece se regăsește în 3 cărți, Pascal Boniface, Relațiile Est-Vest 1945-1991, Pascal Fontaine, Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre și Philippe Moreau Defarges, Relații internaționale după 1945. Toate cele 3 cărți au apărut la Editura Institutul European, primele două în anul 1998 și cea din urmă în 2001.

Prezentarea detaliată a evenimentelor războiului rece, galerie foto și documente, se regăsesc pe internet la site-ul dedicat acestui eveniment, la adresa www. coldwar.org.

Prezenta lucrare își propune să analizeze, pe parcursul a trei capitole, relațiile internaționale în perioada războiului rece, atât la nivel politic și militar, cât și din punct de vedere economic.

Prima parte a capitolului I definește termenul de “război rece” și descrie cele 4 perioade principale ale acestuia. Ultima parte a primului capitol evidențiază caracteristicile războiului rece și teoriile ce au fost emise pe seama opiniilor internaționale asupra acestuia.

Capitolul II tratează războiul rece din punct de vedere al relațiilor politice și militare. Sunt prezentate cele mai importante evenimente, dintre care, războiul din Coreea, criza Berlinului, criza rachetelor din Cuba, războiul din Vietnam și cel din Afganistan. Toate acestea au stat sub semnul împărțirii lumii între două superputeri rivale- SUA și URSS.

În ultimul capitol sunt descrise conflictele desfășurate pe parcursul războiului rece, relații ce s-au concretizat în crearea Comunității Europene și a unor organizații regionale, menite să apere interesele țărilor.

CAPITOLUL I

DECLANȘAREA RĂZBOIULUI RECE

1.1 Definirea Războiului Rece

Expresia “război rece” datează din secolul XIV, când scriitorul spaniol Don Juan Manuel a utilizat-o pentru a descrie conflictul dintre creștinătate și islam. El a observat ca războaiele reci și cele fierbinți se disting în principal prin modul în care se sfârșesc:

“Războiul care este extrem de crud și foarte fierbinte se sfârșește fie cu moarte, fie cu pace, în timp ce un război rece nu aduce nici pace și nici nu conferă onoare acelora care l-au inițiat”.

După sfârșitul celui de-al II lea Război mondial, în lume se conturează 2 poli ai puterii-SUA și URSS. Dispariția alianțelor la sfârșitul războiului, pun față în față cele două puteri.

Statele europene, slăbite după război și incapabile să își susțină apărarea prin mijloace proprii, devin miza rivalității între doi coloși cu șanse total diferite. Se dezvoltă astfel un conflict de lungă durată, cunoscut sub numele de “Război Rece”.

În viziunea lui Stalin, războiul rece “ nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu își impune și propriul său sistem social. Fiecare își impune propriul sistem până unde înaintează armatele sale.”

În sens strict, începutul războiului rece este marcat de întâlnirea dintre Winston Churchill și Harry Truman, la 5 mai 1946, când Churchill a afirmat următoarele: ”De la Strettin la Marea Baltică și până la Triest în Adriatica, o cortină de fier a coborât în mijlocul continentului.”

Democrația și libertatea trebuiesc instalate cât mai repede, pentru a stopa intenția sovietică de a-și extinde nelimitat puterea și doctrina.

Războiul rece se organizează după principiul “război improbabil, pace imposibilă”. Războiul este improbabil pentru că descurajarea nucleară împiedică superputerile să transforme războiul rece în conflict real. Pacea este imposibilă pentru că scopurile celor doi actori sunt antagonice. URSS vrea să pună bazele comunismului la scară mondială, iar lumea occidentală dorește dispariția amenințării socialiste. Nu există un conflict armat direct, acesta fiind izolat în lumea a treia.

1.2. Perioadele principale ale Războiului Rece

Războiul rece poate fi împărțit în patru perioade principale.

Prima perioadă este plasată în ultimii ani ai lui Stalin, până la moartea sa în 1953. Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrară riscului.

Urmează apoi a doua perioadă, una de pericol și de confruntare, de la moartea lui Stalin, până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Caracteristică acestei perioade este diplomația riscantă practicată de Hrușciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS.

A treia perioadă este una de destindere și de manifestare a dorințelor ambelor superputeri de a-și normaliza relațiile și de a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie cu invazia sovietică în Afganistan în 1979. Aceasta este considerată cea mai gravă greșeală a politicii externe sovietice.

În perioada a patra, supranumită și “al doilea Război Rece”, a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor și o ridicare a temperaturii politice. Acest proces este stopat de Mihail Gorbaciov, care dorea o reevaluare a obiectivelor politicii externe și negocierea unui nou tip de relație cu America. Prin urmare, Moscova nu mai sprijină comunismul și mișcările de eliberare națională din lume. URSS nu mai suporta povara economică de a fi o superputere și a suferit un fenomen de implozie. Prin politica sa, Gorbaciov și-a distrus propriul stat și beneficiile au revenit SUA.

Unii specialiști consideră că anul 1917 marchează începutul Războiului rece, an în care bolșevicii au înființat primul stat comunist.

Încă din anul 1918, Lenin căutase să stabilească un mod de conviețuire cu lumea capitalistă, fiind convins că supraviețuirea puterii sovietelor este elementul esențial în promovarea revoluției mondiale. Datorită acestui fapt, până la izbucnirea celui de al II-lea Război Mondial, politica externă sovietică a fost defensivă. Cu toate acestea, Stalin a agreat doctrina marxistă, conform căreia războiul dintre capitalism și comunism era inevitabil, așa încât URSS trebuia să devină suficient de bine pregatită din punct de vedere militar, pentru a câștiga un astfel de conflict. Datorită acestei convingeri precum și a prezumției că eventualele războaie vor fi purtate pe teritorii străine, doctrina militară sovietică a fost ofensivă .

Al II-lea Război mondial a transformat URSS în cea mai mare putere militară din Europa. Singurul său rival real era America și, astfel, relația cu Washington-ul a căpătat o importanță vitală pentru Moscova.

Un parteneriat pentru pace părea posibil în 1945. Moscova a jucat un rol esențial în negocierile care au dus la înființarea FMI și a Băncii Mondiale. Cu toate acestea, prevederea FMI, conform căreia experții săi ar trebui să aibă acces la date strategice de mare importanță, incluzând rezervele în aur, înaintea acordării oricărui împrumut, s-a dovedit a fi prea mult pentru Moscova. Stalin nu dorea ca Occidentul să înțeleagă cât de precară era situația economică a URSS în 1945.

Ca urmare a războiului, Stalin nu dorea să provoace un conflict cu SUA și a ordonat partidelor comuniste din Europa să participe la guvernare acolo unde era posibil,dar să nu încerce să preia puterea.

Ministrul britanic al Afacerilor Externe, Ernest Bevin, anticomunist convins, era îngrijorat de sporirea influenței comuniste. El era pregătit să accepte divizarea Europei încă din 1946, dar trebuia să fie evident că rușii sunt de condamnat pentru aceasta. Consolidarea puterii comuniste în estul și sud-estul Europei, în 1946, precum și eventualitatea câștigării de către comuniști a războiului civil din Grecia, au condus în cele din urmă la Doctrina Truman și Planul Marshall.

Moscova a avut satisfacția de a vedea lumea împărțită în două tabere antagonice, cea socialistă și cea capitalistă. Preluarea puterii de către comuniști în Cehoslovacia în februarie 1948, mai mult datorită unei greșeli a politicienilor locali, decât a unor manevre ale Moscovei, a convins mulți europeni că “tăvălugul” comunist se deplasează către Vest.

Blocada Berlinului, care începe în 1948, a turnat gaz pe foc. O consecință directă a blocadei a fost înființarea Germaniei de Vest și, imediat după aceea, a Republicii Democrate Germane (RDG) în Est.

Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949 a dat naștere unui al doilea potențial gigant comunist. Ca ripostă la aceeași situație a fost creat NATO, la solicitarea Vest-europenilor.

În iunie 1950 au intervenit noi victorii comuniste în Asia, precum invazia Nord-coreeană în Coreea de Sud și ofensiva comunistă împotriva francezilor, în Vietnam, finalizată prin înfrângerea acestora la Dien Bien Phu în 1954 .

Moartea lui Stalin în 1953, precum și alegerea președintelui Eisenhower, care era hotărât să pună capăt războiului coreean, au marcat o fază de negocieri între Est și Vest și sfârșitul primului război rece.

Moscova lansase deja “doctrina coexistenței pașnice” în 1952, în urma experimentării reușite a primei sale bombe atomice. Rusia a dorit o Germanie unită și neutră, idee la care s-au opus Germania de Vest și Franța. A fost semnat un armistițiu în Coreea, în iulie 1953 și în Indochina în 1954. Pe fondul unei noi stări de spirit, mai optimiste, au avut loc negocieri între Est și Vest în 1954 și 1955, asupra Germaniei, Austriei, Coreei și Indochinei.

Sovieticii s-au declarat de acord să părăsească Austria, în cadrul unui tratat de pace care descria Austria ca stat neutru. Nu a existat nici un acord referitor la Germania, dar Moscova a rămas fidelă țelului său în ceea ce privea o Germanie unită și neutră până în 1958, când Hrușciov a declarat că realizările socialiste ale RDG nu puteau fi irosite. Coreea și Vietman au rămas de asemenea divizate, neânregistrându-se vreo modificare de scor în întrecerea dintre capitalism și comunism.

Cu toate acestea, optimismul a dispărut curând și, perioada 1953-1969 a fost marcată de o politică “pe marginea prăpastiei” și de conflicte primejdioase, relațiile dintre Est și Vest devenind extrem de fragile. Revolta maghiară și invazia anglo-franceză în Egipt au survenit în 1956, cea din urmă determinându-i pe ruși să amenințe cu intervenția militară în favoarea Egiptului.

Cu ocazia vizitei lui Hrușciov în America, în 1959, a început o nouă perioadă de negocieri și astfel s-a născut “spiritul de Camp David” (o variantă timpurie a perioadei de destindere) între el și Eisenhower. Acesta a luat sfârșit brusc, în 1960, la Summit-ul de la Paris, compromis datorită faptului că un avion american de recunoaștere fusese doborât de către ruși.

Cel mai primejdios eveniment s-a dovedit a fi criza rachetelor cubaneze, din octombrie 1962, care a adus lumea aproape de izbucnirea unui război nuclear. Această situație a rezultat din optimismul exagerat al lui Hrușciov, care credea în iminenta victorie a comunismului, precum și în faptul că îl putea înfrunta pe John F. Kennedy. Stalin a fost un negociator de risc scăzut, în timp ce Hrușciov era un negociator de risc ridicat, deși era capabil de mișcări de repliere atunci când se confrunta cu o situație critică.

Criza din Cuba a avut în final efectul de a calma lucrurile și, în 1963 a fost semnat un tratat de interzicere a testelor nucleare, stabilindu-se o linie permanentă de comunicare între Moscova și Washington. Atunci când Hrușciov a fost îndepartat în 1964, Kosâghin a devenit negociator șef și întâlnirile au continuat până în 1967.

Existau stări de încordare peste tot în lume. În 1965 SUA a luat fatala decizie de a interveni în Vietnam și în Republica Dominicană. Al treilea război israeliano-arab a izbucnit în 1967, URSS și SUA, sprijinindu-i fiecare pe câte unul din oponenți. Invazia Cehoslovaciei în 1968 de către trupele Tratatului de la Varșovia-după ce președintele Johnson asigurase Moscova că țara era în sfera acesteia de influență a răspândit teama în Germania de V și a ridicat tensiunea internațională. De asemenea a avut drept consecință scindarea și chiar dezintegrarea unor partide comuniste din Occident și, în mod inevitabil, a diminuat atractivitatatea socialismului de tip sovietic. Această epocă de politică “pe marginea prapastiei” s-a sfârșit cu alegerea președintelui Nixon în 1969, după care a început o perioadă de negocieri intense, numită “destindere”.

Această fază a durat din 1969 până în 1979, și în acest timp s-au semnat numeroase acorduri internaționale. Recunoașterea de către SUA a faptului că acestea și URSS erau pregatite în mod egal din punct de vedere nuclear a condus la semnarea acordului SALT I în 1972. Conferința asupra Securitătii și Cooperării în Europa (CSCE) din 1975 a avut ca rezultat semnarea Actului final de la Helsinki. Sovieticii și-au atins un scop-recunoașterea inviolabilității granițelor stabilite în Europa după 1945-dar au acceptat faptul că drepturile omului sunt o problemă de preocupare internațională. Acordurile de la Paris au permis SUA să-și retragă trupele din Indochina și să încheie astfel un capitol nefericit din istoria lor.

Destinderea s-a sfârșit în 1979 cu invazia sovietică în Afganistan. Această acțiune a fost rezultatul a două erori de calcul sovietice: aceștia au crezut că operațiunea va dura numai câteva săptămâni și că americanii nu vor ridica obiecții importante. Președintele american a mărturisit că invazia i-a deschis ochii asupra adevăratei naturi a URSS.

Al doilea Război Rece a durat din perioada ocupării Afganistanului până în martie 1985, odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Această perioadă a fost marcată de o creștere rapidă a cheltuielilor militare, în vreme ce ambele părți vorbeau de nevoia de a fi pregatite pentru război în cazul în care cealaltă parte atacă. Războiul devine din ce în ce mai mult o alternativă. Prin urmare, folosirea forței în relațiile internaționale devine legitimă. În SUA, președintele Reagan promitea să restabilească supremația militară, manifestându-și în mod deschis disponibilitatea de a interveni în țări ale lumii a treia, cum ar fi Libia, Cuba și Nicaragua, pentru a promova valorile occidentale. Sovieticii au răspuns cu aceeași monedă și, pe lânga altele au instalat proiectile SS20 în Europa de Est. Influența militară sovietică asupra politicii de securitate mondială era, în prima parte a conducerii lui Brejnev, fără precedent.

Intensitatea polemicilor dintre Est și Vest în timpul acestei perioade amintea de primul Război Rece. URSS era ridiculizată și descrisă ca o întruchipare a

”imperiului răului” de către președintele Reagan și, de asemenea era acuzată de susținerea terorismului internațional și chiar de tentativa de a-l asasina pe Papă.

Washington-ul a început să vadă mâna Moscovei în tulburările care aveau loc pretutindeni în lume. Relațiile superputerilor au devenit un joc de sumă zero: dacă URSS obținea un avantaj oriunde în lume, SUA pierdea și invers. Unul din motivele pentru care s-a ajuns la această situație era valul de state comuniste sau procomuniste care au luat ființa în și după anul 1974 în Orientul Mijlociu, Africa și America Centrală. SUA și aliații lor s-au decis să redreseze balanța. SUA au folosit boicotarea comerțului ca pe o armă și de asemenea, s-au retras de la Olimpiada de la Moscova din 1980.

Faptul că Andropov a preluat puterea în 1982 a scos la iveală prea puține schimbări în atitudinea URSS. Convingerea sa că mișcarea pentru pace era destul de puternică pentru a sili guvernul Vest-german să-și reconsidere politica de instalare a rachetelor Pershing și Cruise era greșită. Cu toate acestea, dezbaterile Est-Vest au continuat la Geneva, pentru negocierea reducerii armamentului nuclear cu rază medie de acțiune și a celui strategic, la Madrid în legătură cu CSCE(Conferința asupra Securitații și Comunicării în Europa) și la Viena pentru reducerea reciprocă și echilibrată a forțelor militare în Europa.

Alegerea lui Mihail Gorbaciov ca lider sovietic în martie 1985 a inaugurat o schimbare categorică a naturii relațiilor internaționale. Convins că țara sa era secătuită de cursa înarmărilor, el a acordat întâietate politicii externe și a vorbit de o nouă gândire politică. Aceasta confirma faptul că securitatea internațională nu poate fi atinsă numai prin mijloace militare, că toate statele sunt interdepedente, că armele nucleare ar trebui abolite până în anul 2000 și că ideologia ar trebui exclusă din elaborarea strategiilor de politică externă și de securitate internațională. Împreună cu ministrul său de externe, Eduard Șevardnatze, Gorbaciov a lansat o “ofensivă a farmecului” și a cucerit întreaga lume occidentală.

Prima sa întâlnire cu președintele Reagan, la Geneva în 1985, s-a finalizat cu o declarație comună, care propunea reducerea la jumătate a arsenalului nuclear al superputerilor. Întâlnirea următoare a avut loc la Reykjavik în octombrie 1986, dar de această dată nu a putut fi depășit dezacordul asupra Inițiativei de Apărare Strategică.

Al treilea summit de la Washington, din decembrie 1987, a fost istoric, soldându-se cu un acord de eliminare a tuturor categoriilor de arme nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune. La ultimul summit de la Moscova din mai-iunie 1988, Reagan și Gorbaciov au semnat Tratatul armelor nucleare cu rază medie de acțiune(INF). Cu toate acestea, au continuat să existe mari dificultăți, în special în ceea ce privește controlul asupra implementării tratatului. Cei doi președinți nu au discutat asupra Inițiativei de Apărare Strategică, sovieticii admițându-și eșecul.

Unul din acordurile la care s-a ajuns la Geneva în februarie 1989, a fost cel referitor la retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Relațiile URSS cu președintele Bush au fost bune și au condus la semnarea a două acorduri istorice: Tratatul CFE (Tratatul asupra forțelor convenționale în Europa), semnat în 1990 și Tratatul START semnat în iulie 1991.

În pofida acestui fapt, dezacordul manifestat de persoanele aflate la conducerea URSS a subminat Tratatul CFE, iar dezmembrarea acesteia a stopat evolutia Tratatului START. Războiul Rece s-a sfârșit pentru că URSS a devenit un solicitant, cu Gorbaciov încercând fără rezultat să obțină împrumuturi mari din Occident pentru susținerea vechiului sistem.

1.3. Caractericticile Războiului Rece

În perioada primului Război Rece s-a înregistrat o adevărata cursă a înarmărilor, divizarea Europei și, în cele din urmă, a lumii în două tabere, precum și negocieri cu totul nesemnificative între Est și Vest. URSS a boicotat pentru un timp chiar O.N.U.

Conflictul a fost inițial localizat în Europa, dar s-a extins ulterior și în Asia. Stalin dorea o înțelegere cu Occidentul, dar nu și integrarea în capitalismul occidental și ar fi preferat soluția finlandeză-neutralitatea. El a menținut căi de rezolvare deschise asupra problemei statului german și dorea o Germanie unită, neutră și binevoitoare.

Politica dublă adoptată de SUA față de URSS în Războiul Rece, de îngrădire (containment) și renunțare la izolaționism, a avut scopul ”de a face lumea sigură pentru democrație”.

Occidentul a judecat greșit puterea și intențiile URSS, începând cu modul în care SUA percepeau Moscova, ca nereprezentând o amenințare la securitatea lor și apoi, privind-o ca pe o amenințare groaznică. Aceasta isterie a dus la apariția doctrinei cunoscută sub numele de ” McCarthysm “ și a denaturat profund dezbaterea până în momentul în care URSS a încetat să mai existe.

Europa de Vest era slăbită după 1945 și temătoare în privința atractivității prezentate de soluțiile marxiste și intențiile sovietice. Blocada Berlinului a reconfirmat îngrijorarea Occidentului în legătură cu expansiunea sovietică. Din această cauză, deși Stalin a promovat permanent dialogul și a avansat mai multe propuneri asupra Germaniei, a primit întotdeauna răspunsuri de circumstanță.

La începutul perioadei postbelice, SUA au fost puterea economică dominantă și, pentru un scurt interval, s-au bucurat de supremația nucleară.

Către mijlocul anilor ’50, URSS împărtășea convingerea că a recuperat decalajul și că este capabilă să pună America în umbră. Teoria utopică a lui Hrușciov a ieșit la iveală în 1961, când el a declarat că bazele societății comuniste (nivel de viață foarte ridicat pentru toți) vor fi puse până în 1980. În parte, datorită acestui optimism, politica sovietică sub Hrușciov a devenit, într-o mai mare măsură, imprevizibilă și el a fost foarte dornic să se servească de arsenalul nuclear sovietic ca argument în cursul tratativelor. Hrușciov căuta o soluție la problema Berlinului (Berlinul de Vest ar fi urmat să intre treptat sub controlul comuniștilor) și apoi a acceptat planul RDG de a clădi Zidul Berlinului.

De asemenea el a extins raza de acțiune a politicii externe sovietice, vizitând Asia și, în mod special India și Orientul Mijlociu și oferind peste tot soluția alternativă la capitalismul occidental. Cu toate acestea, sub conducerea lui Hrușciov, pentru prima dată, monolitul comunist a început să crape. Acest fapt este evidențiat de conflictul chino-sovietic.

Revoluția cubaneză din 1959 nu a fost comunistă la origine, dar Castro, datorită amenințărilor americane, a fost silit să caute ajutor și protecție la Moscova. Mai târziu, în 1962, criza rachetelor cubaneze a fost rezultatul dorinței lui Hrușciov de a face față dominației americane în ceea ce privește rachetele balistice intercontinentale, prin amplasarea rachetelor sovietice în Cuba. Conducătorii sovietici au susținut mai târziu că ei au autoritatea de a lansa o lovitură nucleară împotriva SUA dacă vor observa că sunt ținta unui atac nuclear.

Perioada de destindere a marcat apogeul puterii sovietice. Este o ironie a sorții faptul că în momentul în care SUA au recunoscut echilibrul, paritatea nucleară, Rusia și-a început declinul economic.

La sfârșitul anilor ’70, influența înarmării sovietice s-a amplificat, pe măsură ce Moscova începea să se implice în lumea a treia procomunistă. Africa părea să primească foarte bine comunismul ( de exemplu Angola, Mozambicul și Etiopia). Occidentalii care avertizaseră asupra expansiunii sovietice, au folosit prilejul creat de invazia din Afganistan din 1979, pentru a cere pregătire defensivă de mai mare amploare.

Al II-lea Război Rece a fost diferit de primul, prin faptul că, Occidentul nu mai privea cu teamă comunismul ca ideologie, acesta devenind în schimb o amenințare de natură militară și împotriva securității. Reprimarea violentă a “Primăverii de la Praga”, a constituit semnalul ce anunța moartea marxismului, perioada următoare fiind caracterizată de campanii de propagandă.

1.4. Teorii asupra cauzelor Războiului Rece

Teza tradițională-amenințarea rusească

A fost formulată încă din 1946/1947, de către consilierul american George Kennan, devenind în scurt timp o certitudine pentru opinia publică americană și Vest-europeană.

Această teorie susține că toate conflictele și crizele au fost inițiate de URSS și au fost produse de expansionismul rusesc, care făcea parte integrantă din ideologia marxist-leninistă, iar aceasta preamărea victoria mondială a socialismului asupra capitalismului, ca rezultat al unei lupte de clasă universale. Prin urmare un stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc în relațiile internaționale.

Teza revizionistă-imperialismul american

Această teorie a fost emisă de adversarii politicii externe a administrației Truman și a fost intens dezbătută în lucrări și discuții publice.

Aceasta este o imagine similară celei anterioare, cu Washington-ul privit ca o sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv și expansionist. Din nou resposabilitatea este atribuită acțiunilor unui singur stat, în timp ce partea opusă face eforturi pentru a evita conflictul militar. Se considera că sistemul capitalist implică producția militară și confruntarea pentru a supraviețui.

SUA au apelat la cerințele unui tratament egal și șanse egale pe toate piețele, pentru a avea acces nelimitat la materii prime și schimb de produse și servicii. Acest lucru le-a conferit numeroase avantaje, reușind să-și extindă influența și să-și impună voința în sistemul economic mondial.

Teoria superputerilor

Dezvoltată de către chinezi în perioada anilor ’60 pentru a demonstra îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o așa-numită înțelegere tacită și competiție acerbă între superputeri, având drept scop dominarea lumii. Aceasta subliniază ruptura dintre Beijing și Moscova, fiind în același timp o expresie a insecurității chineze. În perioada anilor ’70 survine o apropiere față de Moscova, care, în schimb, alarmează Rusia.

Teoria cursei înarmărilor

Construirea armelor nucleare atinsese proporții care lăsau impresia că fenomenul scăpase de sub control. Responsabilitatea aparținea atât Estului cât și Vestului. Din această cauză stoparea cursei înarmărilor și promovarea dezarmării erau considerate de o importanță capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în rândul statelor înscrise în mișcarea pentru pace.

Teoria Nord-Sud

Susținătorii acestei teorii considerau că principalul conflict din lume este cel dintre Nord și Sud, dintre națiunile bogate și cele sărace, dintre statele dominante și cele dominate. În lumea a treia competiția pentru poziția dominantă este văzută ca sursă a tuturor conflictelor.

Teoria Vest-Est

Politica mondială este dominată de conflicte între statele capitaliste bogate. Conflictul ruso-american reprezintă doar o perdea de fum menită să ascundă adevaratul conflict, care este cel dintre SUA, Japonia și UE. De asemenea aceste conflicte între statele capitaliste bogate favorizează și agravează conflictele din interiorul lumii a treia.

Teoria intrastatală

Politica internă a statelor determină politica lor externă. Schimbările în politica externă sunt legate de modificări ale raportului forțelor interne, de apariția unor noi insuficiențe economice și de modificări ale structurii sociale. Politicienii folosesc anumite conjuncturi și evenimente internaționale pentru a rezolva tensiunile interne și pentru a obtine avantaje în fața competitorilor lor naționali în lupta internă pentru putere.

Teoria conflictului de clasă

Această teorie este clădită pe analiza marxistă a conflictului de clasă ca promotor al schimbării. Tensiunea este produsul declinului și expresia revoluției sociale. Conflictul dintre capitalism și comunism se manifestă prin tensiunile care apar între superputeri. Mișcarea revoluționară din lumea a treia implică, inevitabil și superputerile în conflict.

CAPITOLUL II

RELATIILE POLITICO-MILITARE

2.1.Conferința de la Yalta

Conferința de la Yalta, care este considerată “simbolul împărțirii Europei între ruși și americani”, i-a adus față în față, la 4-11 februarie 1945, pe Stalin, Roosevelt și Churchill.

Stalin este obligat să respecte drepturile și suveranitățile popoarelor eliberate, pentru a evita un nou conflict armat. Un acord vag de împărțire a influenței, fusese făcut între Churchill și Stalin în octombrie 1944: URSS-90% din Romania, 80% din Bulgaria, Ungaria, iar Regatul Unit 90% din Grecia, în timp ce Yugoslavia urma să fie dominată în proporție de 50-50%. Roosevelt nu acceptă acordul anglo-rusesc, dar acceptă dezmembrarea Germaniei, care este demilitarizată și împărțită în 4 zone de ocupare.

2.2. Noile puteri ale lumii- URSS și SUA

2.2.1. URSS

Uniunea Sovietică plătește un tribut greu celui de-al II-lea Război Mondial : 26 milioane morți, țara distrusă și pierderi economice evaluate la 6 ani de PNB. Totuși obține câștiguri teritoriale substanțiale.

Își păstrează cuceririle realizate între 1939-1941 (Tările Baltice, Carelia finlandeză, Basarabia română, Rusia albă poloneză) și anexează Nord-ul Prusiei orientale și Rutenia cehoslovacă. Extinde cu 200 Km spre Vest frontiera germano-poloneză fixată de fluviile Oder și Neisse. Ocupă în principal întreaga Europa de Est și se constituie într-o zonă de securitate înainte de a o transforma într-un bloc ideologic și militar.

2.2.2 SUA

Avantajul SUA este că pe teritoriul său nu au avut loc lupte, iar pierderile umane au fost de 300.000 oameni. Potențialul industrial nu este afectat, ci stimulat de război, PNB se dublează și reprezintă aproape ½ din producția mondială. Prin Acordul de la Bretton Woods, din 1944, dolarul devine moneda schimburilor internaționale.

SUA deține 2/3 din flota comercială mondială, ocupă primul loc în toate sectoarele producției, este prima putere militară și are monopolul armei atomice. SUA renunță la izolaționism, intervenind pentru a evita ca Europa să fie dominată de o singură putere și pentru crearea unui echilibru de forțe.

2.3. Războiul din Coreea

Coreea s-a aflat sub dominație japoneză din 1905 până în 1945, când aceasta a fost înlăturată de către ruși și americani. Coreenii vroiau să fie independenți și respingeau o nouă ocupație. Deoarece Coreea avea graniță cu Rusia, Stalin a vrut să se asigure că nu se va mai ivi vreo amenințare de acolo.

Coreenii au început să primească instruire militară atât de la ruși, cât și de la americani. În țară au fost formate guverne separate în 1948, iar în 1949 a fost luată decizia de retragere a trupelor americane. Syngman Rhee, dictatorul din S, nu se bucura de popularitate și ar fi fost posibilă apariția unei Coree comuniste unite, după retragerea americană. Cu toate acestea, Washington-ul a considerat teritoriul Coreei ca fiind în afara “perimetrului defensiv” al SUA.

Totul evidenția lipsa de interes a americanilor în inevitabilul război civil coreean. Stalin i-a aprovizionat pe Nord-coreeni cu armament ofensiv, promovând astfel invazia Sud-ului, dar a estimat total eronat reacția americanilor. Coreea trebuia să fie salvată de comunism și acesta s-a dovedit a fi evenimentul potrivit pe care administratia Truman, cât și armata și politica americană îl așteptau. Conflictul a înrăutățit relațiile dintre marile puteri, amânând perioada de destindere. De asemenea a dat startul cursei înarmărilor, care a ruinat Rusia și a contribuit la colapsul comunismului în 1991.

Confruntarea dintre marile puteri s-a extins, cuprinzând întreaga lume și au fost construite vaste arsenale de arme nucleare. Se consideră că “războiul coreean a stimulat un cancer care a subminat funcțiile vitale ale omenirii pentru 40 de ani”.

Declanșarea războiului civil coreean a fost inevitabilă. Kim Ir Sen ( șef al guvernului în Coreea de Nord, recunoscut de către Moscova la 12 octombrie 1948 ) a invadat Sud-ul înainte ca Syngman Rhee să-și adune forțele pentru a invada Nord-ul.

Faptul că Rhee a fost înfrânt de Kim Ir Sen a schimbat situația. Invadarea Nord-ului de către Rhee ar fi avut ca rezultat o Coree comunistă unită. Invazia lui Kim a fost privită de unii ca o agresiune și, ca urmare s-a considerat că ar fi de datoria ONU să-i pedepsească pe agresori.

Administrația Truman a profitat din plin de această oportunitate. Invazia lui Kim a constituit primul test real al capacității de luptă americane, într-o confruntare cu agresiunea rusească. Ideea era că, dacă Stalin nu era oprit în Coreea, el avea să avanseze și alte țări urmau să cadă pradă comunismului. Dominat de autoritatea armatei americane, Consiliul de Securitate al ONU a votat pentru intervenția în Coreea. Rusia s-a retras în timpul votului decisiv din Consiliul de Securitate, cu toate că și-ar fi putut exprima votul.

Forțele ONU intră în război la 2 octombrie 1950, conduse de generalul McArthur și reușesc să-i pună pe fugă pe comuniști în 3 luni. Administrația Truman a decis ocuparea Nord-ului, presupunând că Stalin îl va abandona de teamă să nu declanșeze al III-lea Război Mondial. Chinezii erau considerați slabi și astfel, au fost ignorate amenințările lor de a interveni în Coreea.

La Washington au existat voci discordante care susțineau că nu era momentul potrivit pentru a risca un război cu Rusia, că era mai bine să se aștepte până când recomandările conținute de NSC-68, vor fi implementate.

Mao și liderii chinezi erau puși în încurcătură. Ei nu aveau legături directe cu SUA și, astfel erau nevoiți să utilizeze doar informațiile din New York Times pentru a cunoaște intențiile americane. Chinezii au capătat impresia că după ce îi vor înfrange pe comuniști în Coreea, americanii se vor îndrepta către China.

Trupele chineze au invadat în octombrie Coreea și în noiembrie, forțele ONU au primit ordin de luptă, iar chinezii au fost alungați. Nord-coreenii și chinezii au înregistrat pierderi considerabile datorită supremației aeriene a SUA. America și-a creat convingerea că poate înfrânge Rusia și își poate urmări interesele acționând cu agresivitate. Stalin a furnizat echipament militar Chinei, la un preț pe care chinezii l-au considerat exorbitant, dar nu le-a asigurat protecția aeriană pe care le-o promisese.

Stalin nu s-a implicat direct în conflict, deoarece, datorită rețelelor de spionaj cunoștea faptul că America nu intenționa să invadeze China.

Războiul coreean a alimentat anticomunismul, unii europeni devenind îngrijorati de tentativa comunistă de a uni Coreea prin intermediul forței și de faptul că ei ar putea încerca să facă același lucru în Germania. În consecință trebuiau luate măsuri pentru a preveni acest fapt. NATO avea nevoie de mai multe trupe europene, care puteau fi furnizate de Germania de V. Generalul Dwight Eisenhower a fost numit comandant suprem al forțelor aliate din Europa. În acest mod, războiul coreean a condus la decizia de remilitarizare a Germaniei de V.

Războiul a schimbat și soarta Japoniei, care furnizase materiale necesare forțelor ONU în Coreea. Aceasta s-a alăturat țărilor anticomuniste și a semnat, pe lângă Filipine, Australia și Noua Zeelandă, pacte de neagresiune cu Washington-ul.

În septembrie 1951 a fost semnat la San Francisco un acord de pace, care fixa retragerea americană pentru 1952.

Grecia și Turcia s-au alaturat NATO, astfel că, treptat, Stalin a devenit înconjurat de tot mai multe state aliate SUA

2.4. Criza Berlinului (1958-1962)

Criza Berlinului din 1958-1962 a fost provocată de Hrușciov. În calitatea sa de unic conducător al națiunii ruse, el avea 3 obiective: să asigure un ritm cât mai rapid de dezvoltare a economiei ruse, să sporească securitatea Rusiei și să asigure răspândirea comunismului în lume. Problema care prima era securitatea Rusiei și, ca urmare, cheltuielile militare sporeau continuu, în detrimentul investițiilor în celelalte sectoare ale economiei.

La 27 noiembrie 1958, URSS a lansat primul său ultimatum. Toate drepturile politice rusești urmau să fie transferate RDG, iar, în 6 luni, Berlinul de Vest urma să devină “entitate politică independentă, un oraș liber, în viața căruia nici un stat,…să nu aibă drept de imixtiune”.

Aliații au refuzat să negocieze și Hrușciov a amenințat că folosirea forței în Berlin ar putea duce la declanșarea celui de-al III-lea Război Mondial.

În septembrie 1959, Hrușciov a fost primul conducător sovietic care a vizitat SUA. Tratativele de la Camp David, cu președintele Eisenhower au rezolvat unele diferende și Hrusciov și-a retras ultimatum-ul.

La Summit-ul Pactului de la Varșovia, în 3-5 august 1961, s-a horărât separarea Berlinului de Vest de cel de Est. Prin urmare, la 13 august 1961, Berlinul de Vest a fost complet izolat printr-un zid.

Amenințările lui Hrușciov și intervențiile sovietice în traficul aerian din coridorul către Berlinul de Vest, au provocat inițial teama că toate căile de acces vor fi blocate. Cu toate acestea, americanii au acționat ferm, considerând că negocierea este cea mai bună metodă de dezamorsare a tensiunilor.

La 3 septembrie 1971, a fost semnat Acordul cvadripartit de către URSS, SUA, Marea Britanie și Franța și ulterior RDG a fost recunoscută de Occident și Germania de Vest.

2.5. Criza rachetelor din Cuba

Spre deosebire de criza Berlinului, care a amenințat rareori să se transforme într-un nou conflict mondial, criza cubaneză a fost diferită prin faptul că a adus omenirea foarte aproape de un război nuclear.

În 1959, în urma unui război civil, Fidel Castro, militant revoluționar și naționalist, reușește să obțină puterea în Cuba. Acest aspect determină îngrijorarea SUA, care decid să rupă legăturile diplomatice, suspendă orice sprijin financiar și importurile de zahăr. Ca răspuns la ințiativa americană, Fidel Castro cere și obține ajutor de la URSS.

America încerca să convingă Moscova să-și dezamorseze rachetele sale cu rază medie de acțiune, cu focos nuclear, intensificându-și amenințările.

În aprilie 1961, în Golful Porcilor, o grupare de exilați cubanezi, sprijiniți de CIA, au eșuat în încercarea de a-l înlatura pe Fidel Castro. De acest eșec se face vinovat președintele Kennedy, care a încurajat acțiunea, în ciuda faptului că a fost informat că misiunea avea șanse reduse de reușită. Întregul episod a fost un dezastru, deoarece 300 de cubanezi au fost uciși și 1113 capturați. Președintele Kennedy a fost nevoit să negocieze cu Fidel Castro eliberarea prizonierilor. Procesul a durat 20 de luni și a fost plătită o răscumpărare de 53 milioane $, în alimente, medicamente și aparatură medicală.

La 30 noiembrie 1961 președintele Kennedy a autorizat operațiunea Mongoose, pentru a ajuta Cuba să răstoarne regimul comunist.

Cubanezii infiltrați de Castro în CIA au intrat în posesia unui document care afirma că vor fi luate măsuri extrem de dure dacă până în octombrie 1962, Castro nu va fi înlăturat.

Robert McNamara, ministrul apărării, a ordonat să fie făcute pregătirile necesare pentru a face posibilă invazia Cubei la 20 octombrie. SUA aveau dovezi certe că rușii construiau amplasamente pentru rachete în Cuba și, la 22 octombrie, l-au avertizat pe Hrușciov că un atac din Cuba va fi considerat de americani un atac din partea URSS.

Kennedy a declarat : ”Nu ne expunem prematur și fără a fi necesar, riscurilor unui război mondial, dar nu ne vom retrage din fața acestui risc în fiecare moment în care va trebui să-l luăm în considerare”.

S-a încercat impunerea unei blocade pentru a împiedica expedierea proiectilelor nucleare către Cuba. În realitate, acestea erau deja instalate. În Cuba existau trupe rusesti (42.000), care dispuneau de arme nucleare tactice, aflate la dispoziția comandanților ruși locali.

La 25 octombrie 1962, vase rusești ce navigau spre Cuba au fost deturnate. SUA arătau clar că vor ataca înainte ca rachetele să devină operaționale. Se concepeau planuri concrete pentru un atac aerian la 29-30 octombrie. La 26 octombrie, Hrușciov i-a telegrafiat lui Kennedy pentru a-și exprima disponibilitatea de a începe negocierile. În aceeași seară, R. Kennedy s-a întâlnit cu Anatoli Dobrinin, care l-a informat că îndepărtarea rachetelor americane din Turcia, ar putea contribui la rezolvarea conflictului. Președintele a declarat că urma să facă acest lucru după terminarea crizei.

Singurele confruntări din timpul acestei crize au avut loc la 27 octombrie, când artileria antiaeriană cubaneză a atacat fără succes două avioane ce faceau parte din Divizia Tactică de Recunoaștere a Aviației Militare Americane. În aceeași zi, rușii au reușit să doboare un avion american de recunoaștere U-2, acțiune care a fost considerată o greșeală de către Hrușciov. Acesta a hotărat rezolvarea conflictului pe cale diplomatică. În plus, s-a dovedit că acțiunea militară sovietică în Cuba a fost prost organizată, cu deficiențe tehnologice și lipsită de un camuflaj adecvat.

La 28 octombrie, Hrușciov a anunțat că ordonase dezafectarea rachetelor ofensive și expedierea lor în Rusia.

Deși americanii nu au declarat că nu vor invada China, ei au respectat această întelegere. Rachetele americane Jupiter urmau să fie dezasamblate și mutate din Turcia.

Criza rachetelor din Cuba a avut în interpretarea internațională mai multe cauze, dar cu certitudine a fost punctul cel mai fierbinte al războiului rece. S-a emis ipoteza că URSS a instalat rachete în Cuba pentru a determina SUA să retragă rachetele din Turcia. O altă ipoteză ar fi că URSS dorea să provoace SUA să declanșeze un atac împotriva Cubei. Acesta ar fi dus cu siguranță la izolarea SUA în opinia publică și, astfel URSS ar fi avut cale liberă spre Berlinul Occidental.

Șocul acestei crize a schimbat natura relațiilor ruso-americane. S-a stabilit o linie directă Washington-Moscova, pentru a se evita dificultățile anterioare de comunicare dintre conducătorii celor două națiuni. Se dorea, în continuare, evitarea conflictelor și destinderea relațiilor internaționale.

2.6. SALT I – Acordul de limitare a armelor strategice (1972)

Eforturile administratiei Nixon de a dezvolta sisteme defensive antirachetă (rachete de interceptare) a îngrijorat Moscova. Deoarece era un domeniu în care americanii erau mult mai avansați, rușii nu voiau să fie siliți să-și folosească resursele pentru a intra în competiție. Convorbirile pentru Limitarea Armelor Strategice (SALT), puteau fi benefice. S-au mai purtat discuții în mod nesistematic, încă din 1969, dar ele s-au blocat în repetate rânduri, datorită detaliilor tehnice.

Nixon era prea puțin interesat de detaliile negocierilor asupra limitării înarmării. El era mai mult preocupat de impactul politic al unui astfel de acord, care ar fi constituit un semnal cert că superputerile au evoluat de la confruntare la dialog.

Primul acord SALT a fost semnat de Brejnev și Nixon la Moscova în mai 1972. Acesta limita (îngheța pentru 5 ani armele strategice existente) dezvoltarea sistemelor defensive antirachetă, nefăcând progrese deosebite în privința celor ofensive.

Au fost încheiate acorduri de cooperare în domeniul sănătații și al spațiului cosmic și cele 2 părti au convenit asupra unor principii de bază care să le guverneze relațiile, incluzând o declarație de principii în vederea extinderii cooperării pentru evitarea unei confruntări militare, precum și reguli de conduită comună pentru rezolvarea eventualelor situații de criză.

Nixon reușise să se apropie de cei doi adversari ai națiunii americane: China și Rusia. Rusii erau multumiți deoarece americanii făcuseră concesii și recunoscuseră în mod oficial egalitatea din punct de vedere al pregătirii și dotării nucleare.

Prima vizită a lui Brejnev în America a fost urmată și de alte întâlniri cu Nixon, la Camp David, lângă Washington și la San Clemente, în California, în iunie 1973. Aceste întâlniri s-au soldat cu acorduri referitoare la colaborarea în domeniul agriculturii, transporturilor, cercetării mărilor și oceanelor și un acord general privind contractele, schimburile și colaborarea în domeniul științei, tehnicii, învățământului și culturii. A fost semnat și un acord referitor la pricipiile de bază ale tratativelor ulterioare pentru limitarea armelor strategice ofensive, stabilind cadrul pentru convorbirile SALT II. S-a convenit contactarea reciprocă în cazul în care una din părti este amenințată sau este victima unui atac nuclear.

2.7. SALT II

A fost semnat de J Carter și L. Brejnev la Viena , în iunie 1979. Un proiect al acordului SALT II se aflase pe masa de lucru a întâlnirii din 1974 dintre Ford și Brejnev. Ulterior, însă, s-au înregistrat progrese nesemnificative datorită acuzațiilor că, de dragul destinderii, se făcuseră prea multe concesii URSS-ului.Invazia rusă în Afganistan,din decembrie 1979, l-a determinat pe Carter să retragă tratatul, care fusese depus spre ratificare în ianuarie 1980.

Următoarele dezbateri, începute la Geneva în iunie 1982, au primit numele de Convorbiri pentru reducerea armelor strategice-START. Acestea au constituit un mare pas înainte, precum și depășirea unei bariere psihologice, de vreme ce acum superputerile discutau despre reducerea arsenalelor.

Carter și Brejnev au avut o dispută în legătură cu prezența unei brigăzi de luptă sovietice pe teritoriul Cubei. Aceasta, precum și alte trupe erau prezente în insulă din timpul crizei rachetelor cubaneze, în conformitate cu cele convenite în cadrul acordului semnat la sfârșitul crizei. Datorită presiunilor dreptei americane, Carter a cerut evacuarea brigadei. Solicitarea sa a fost refuzată de Brejnev. Acest conflict inutil a făcut destul de mult zgomot în vara și toamna lui 1979.

În noiembrie 1979, în Iran, ambasada americană a fost cucerită și au fost luați ostatici, asediul durând 14 luni. Această situație a pus SUA într-o poziție umilitoare, astfel că, în decembrie 1979, politica sovietică a lui Carter “a dat faliment”.

CAPITOLUL III CONFLICTELE PRIN TERTI

3.1.Interventia sovietică în Afganistan

La început în 1978 când, în ziua de 28 aprilie, când partidul comunist, denumit Partidul Democratic al Poporului din Afganistan (P.D.P.A.), a preluat puterea în urma revoluției Sawr. În 1933 a venit la tronul Afganistanului regele Mohammed Zahir Shah care a domnit până în 1973, iar vărul regelui Mohammad Daoud Khan era prim-ministru. În tot acest timp s-a format, iar apoi și-a întărit poziția, partidul marxist PDPA. În 1967 acest partid s-a scindat în două parți rivale, una condusă de Nur Muhammad Taraki și Hafizullah Amin denumită Khalq sau Masele și cealaltă condusă de Babrak Karmal numită Parcham sau Steagul.

Pe 17 iulie 1973 fostul prim-ministru a preluat puterea în urma unei lovituri de stat, acuzându-l pe rege de corupție. Deși Daoud a pus capăt unei monarhii nu prea agreate, nici el nu s-a bucurat de prea multa popularitate. Totodată Daoud a început să pună presiuni asupra ambelor parți a PDPA, iar odată cu presupusa asasinare liderului comunist Mir Akbar Kaibar de către guvern, în toată țara și mai ales în Kabul au izbucnit demonstrații masive împotriva lui Daoud. Ca răspuns președintele a arestat o serie de lideri ai PDPA. Unul din lideri, Hafizullah Amin, nu a fost încarcerat însă, ci arestat la domiciliu, fapt care i-a permis să coordoneze o revoltă împotriva regimului, ordonând soldaților Khalq să răstoarne guvernul.

Pe 27 aprilie 1978 o serie de avioane au bombardat palatul prezidențial din Kabul, iar la primele ore, a doua zi, trupele PDPA au luat cu asalt palatul, clădirile ministeriale și stația radio. Președintele și majoritatea membrilor familiei sale au fost împușcați pe loc. Cele două facțiuni ale partidului comunist, Khalq și Parcham, au înființat imediat un nou guvern, în aparență, împărțind egal funcțiile și puterea între ele. Nur Muhammad Taraki, din partea Khalq, era Prim-ministru și Babrak Karmal, din partea Parcham, era adjunctul acestuia. Hafizullah Amin era Ministrul de Externe. Pacea nu a fost de durată însă, Amin și Taraki începând să îi elimine de la conducere pe cei din Parcham. La scurt timp Amin l-a executat pe Taraki și a preluat el conducerea.

Noul regim comunist s-a făcut remarcat printr-o serie de reforme proaste care a creat antipatie în rândul populației față de noii lideri de la Kabul. Sistemul economic implementat de PDPA a sărăcit și mai mult economia predominant agrară a Afganistanului, bazându-se pe menținerea unei mari părți din populație săracă. Totodată guvernul a devenit un stat satelitar URSS-ului prin semnarea unui tratat de prietenie pe 5 decembrie 1978.

Tot mai mult îngrijorat de expansiunea influenței sovietice la sud de linia Hindu Kush, guvernul de la Washington în frunte cu președintele Jimmy Carter a elaborat o directivă secretă pentru ajutorarea oponenților guvernului pro-sovietic de la Kabul.

La începutul anului 1979, în Iran a izbucnit o revoluție, Șahul, simpatizant al Statelor Unite, fiind detronat de islamiști. În timpul acestui eveniment ambasadorul SUA în Iran, Adolph Dubs a fost răpit și în cele din urmă împușcat datorită unei operațiuni fără succes de negociere condusă de poliția afgană și militari ruși. Incidentul a dus la degradarea relațiilor dintre Afganistan și SUA, iar vase americane au fost postate în Golful Persic. În primăvara aceluiași an, ajutați de Statele Unite, Israelul și Egiptul au semnat un tratat de cooperare. Uniunea Sovietică a văzut acest tratat ca un avantaj strategic câștigat de americani în contextul războiului rece, bănuind că pactul are și un aspect militar inclus. De altfel bănuielile rușilor erau alimentate de vânzarea a peste 5000 de proiectile și rachete de către americani Arabiei Saudite, de ajutorul dat regelui din Yemen pentru a combate rebeli comuniști și de apropierea Irakului de statele democrate prin achiziționarea de armament de la Franța și Italia în contextul răcirii relațiilor sovieto-irakiene.

Cele doua guverne instaurate după perioada monarhică în Afganistan, guvernul lui Daoud Khan și respectiv cel comunist, s-au confruntat încă de la început cu o rezistență acerba din partea extremiștilor islamici. În 1975, în timpul guvernării lui Daoud, membrii partidului islamic Jamiat au încercat o lovitură de stat, ocupând inițial Valea Panjshir, o regiune din apropierea capitalei pe lângă o serie de alte provincii. Victoria rebelilor a fost de scurtă durată, fiind înfrânți cu ușurință de forțele guvernamentale, o mare parte din aceștia retrăgându-se în Pakistan. Guvernul pakistanez le-a acordat asistență deoarece disputa apartenența unei regiuni cu guvernul afgan. Reformele legate de viața socială și reformele agrare, ambele menite să dezrădăcineze obiceiurile feudale ale populației rurale în special și metodele necruțătoare cu care au fost impuse aceste noi pachete de legi de către guvernul lui Taraki au condus din nou la răscularea populației. Spre sfârșitul anului 1978 triburile Nuristani au început să atace trupele de ordine, iar la începutul anului următor s-a răsculat populația orașului Herat. Aceste conflicte au făcut aproximativ 15000 de victime în ambele tabere. Spre sfârșitul anului 1980 mai bine de jumătate din armata națională se alăturase rebelilor.

Conform prevederilor tratatului semnat în decembrie 1978, guvernul comunist de la Kabul putea cere ajutorul URSS-ului în cazul unei crize. Astfel, în vara anului 1979, liderul afgan a cerut în repetate rânduri ca trupele sovietice să intervină pentru restabilirea ordinii în țară și pentru a înăbuși revolta mujahedinilor. Pe 14 aprilie 1979 guvernul de la Kabul a înaintat o cerere formală în care solicita 20 de elicoptere. Ca răspuns la cerere, în ciuda opoziției câtorva oameni politici ruși în frunte cu Alexei Kosygin și Andrei Gromyko, guvernul de la Moscova a trimis un contingent de tancuri și o serie de TAB-uri cu echipaje pentru a securiza guvernul și aeroporturile Bagram și Shindand. Pe 7 iulie a trimis un batalion de parașutiști comandat de lt.-col. Lomakin. Aceste trupe au intrat în Afganistan deghizați ca tehnicieni cu scopul de a-i servi ca și gardă personală a Președintelui Taraki.

La câteva luni trupele sovietice s-au dovedit a fi insuficiente și guvernul afgan a cerut de această dată regimente întregi sau chiar unități mai mari. Inițial au cerut două divizii motorizate de infanterie, apoi au mai cerut și o divizie de parașutiști. Date fiind circumstanțele, în primă fază guvernul sovietic a privit aceste cereri cu reticență și au amânat transmiterea unui răspuns precis.

Rebeli mujahedini, pe cealaltă parte a baricadei au reușit să obțină ajutorul Statelor Unite. Serviciile secrete americane au acordat sprijin material cu șase luni înainte de invazia trupelor sovietice. Pe 3 iulie 1979, președintele Statelor Unite, a autorizat în scris operațiuni secrete de ajutor și de propagandă împotriva trupelor ruse și guvernului comunist de la Kabul. Operațiunea aprobată de președintele Jimmy Carter, coordonată de Divizia Activităților Speciale a CIA, cu scopul livrării de ajutor financiar și mai târziu și armament rebelilor afgani a fost numită „Operation Cyclone”.

Între timp lideri sovietici deveneau tot mai îngrijorați de situația din Afganistan. Conform unor rapoarte ale KGB, liderul afgan Hafizullah Amin, era un element destabilizator. Astfel s-a întocmit imediat o comisie specială care sa trateze problema din Afganistan compusă din șeful KGB-ului Yuri Andropov, Boris Ponomarev de la comitetul Central și Ministrul Apărării Dimitri Ustinov. Aceștia au ajuns la concluzia că Președintele Amin a devenit o problema datorită faptului că l-a asasinat pe fostul președinte Taraki și că, conform unei alte serii de rapoarte KGB, Amin a asasinat o serie de oponenți politici care erau totuși loiali guvernului de la Kremlin. Agenții KGB din Kabul i-au atras atenția lui Amin că datorită acțiunilor sale opoziția va fi tot mai motivată să atace. La scurt timp însă o a treia serie de rapoarte a serviciilor secrete sovietice îi înștiința pe membrii comisiei speciale că președintele afgan a început tratative cu Pakistanul și posibil și cu Republica Populară Chineză, ba mai mult acesta a avut o întrevedere cu însărcinatul cu afaceri a Statelor Unite Bruce Amstutz. Oficialii de la Moscova au ajuns astfel la concluzia că Președintele Amin nu mai era fidel Uniunii Sovietice, ba chiar începuseră să circule zvonuri cum ca acesta ar fi fost agent CIA, deci eliminarea sa era un lucru necesar. Totodată au fost însă voci care au atras atenția asupra faptului că, pe lângă Amin, mai erau alți patru miniștri care au participat activ la lovitura de stat din septembrie 1979.

Pe 31 octombrie 1979 agenții sovietici au infiltrați în Forțele Armate Afgane au falsificat mesaje de la comandamentul central conform cărora, acestora din urmă li se ordona să înceapă lucrări de întreținere a vehiculelor și echipamentului pentru a-i demobiliza. Între timp toate liniile de comunicare ale capitalei cu restul țării au fost tăiate. Pe 25 decembrie un număr mare de trupe de parașutiști au fost trimise să se alăture trupelor sovietice de la sol. Președintele Amin, aflând de mișcările masive de trupe și-a mutat sediul în palatul Tajbeg crezând ca acolo se afla mai în siguranță. Pe 27 decembrie 1979, 700 de soldați ruși costumați în soldați afgani, în frunte cu ofițeri KGB și GRU, grupați în grupul Alfa și grupul Zenit au ocupat clădirile guvernamentale principale din Kabul și palatul Tajbeg. La ora 19 a început această operațiune cu distrugerea centrului de comunicații de către grupul Zenit, paralizând armata afgană. La 19:15, trupele sovietice au ocupat palatul Tajbeg și președintele Hafizullah Amin și o parte din membrii familiei sale au fost asasinați. Întreaga misiune a durat 45 de minute, iar până a doua zi dimineața și restul clădirilor mai importante din Kabul erau sub controlul sovieticilor. În aceeași zi, pe 28 decembrie, comandamentul militar sovietic staționat în localitatea Termez din Uzbekistan pe granița cu Afganistanul a transmis la Radio Kabul faptul că trupele sovietice, acționând în conformitate cu tratatul de prietenie și colaborare semnat anterior fostul lider afgan a fost judecat și executat de tribunalul Comitetului Central Revoluționar Afgan. Acest așa-zis comitet l-a ales în fruntea țării pe Babrak Karmal care fusese eliminat de pe scena politică de fostul președinte nominându-l în postul insignifiant de ambasador în Cehoslovacia.

Imediat după înlocuirea președintelui forțele de infanterie sub comanda Mareșalului Serghei Sokolov au intrat în Afganistan trecând granița de nord. A doua zi divizia de parașutiști 103 „Vitebsk” a aterizat pe aeroportul Bagram. Pe lângă divizia de parașutiști au mai intrat și Diviziile Motorizate de Infanterie 108 și 5, Regimentul de Infanterie 860, Brigada de Asalt Aeropurtată nr. 56, Corpurile Aeriene Mixte nr. 36, puțin mai târziu au mai intrat și Diviziile Motorizate de Infanterie 201 și 58 alături de o multitudine de unități mai mici. Forțele sovietice care au intrat în Afganistan erau compuse în total din aproximativ 1800 de tancuri, 80000 de soldați și 2000 de vehicule blindate toate aceste făcând parte din Corpul de Armată al 40-lea. Numărul de trupe trimise este într-adevăr impresionant, numai în primele doua săptămâni avioanele rusești au făcut 4000 de zboruri spre aeroporturile din Kabul. Spre sfârșitul anului 1979 în Afganistan erau staționate aproximativ 100.000 de trupe.

Reacția internațională nu a fost favorabilă acestei invazii, 34 de state islamice adoptând o rezoluție prin care condamnau desfășurarea trupelor și cereau retragerea lor imediată. Adunarea Generală a ONU a elaborat imediat un protest oficial.

În prima fază a ocupației sovietice, trupele rusești s-au confruntat cu diferite grupări rebele de mici dimensiuni. Armata invadatoare a intrat pe două rute la sol și pe un coridor aerian (Fig. 1), ocupând cu ușurință orașele mai mari, bazele militare și alte puncte strategice importante. Prezența trupelor nu a avut însă efectul scontat, de a pacifica zona, ci dimpotrivă a accentuat sentimentul național unificând și răspândind rebeliunea spre toate colțurile țării. Noul președinte Babrak Karmal, declarând că accentuarea luptelor cu rebelii se datorează prezenței trupelor sovietice, a cerut ca acestea să rezolve problema și să intervină în luptă. Armata guvernamentală nu era eficientă în combaterea rebelilor, în multe cazuri aceștia refuzând să lupte sau chiar trecând de partea răsculaților. Astfel armata sovietică s-a văzut obligată să combată răscoalele din orașe, armatele tribale numite Iashkar și uneori și corpuri din armata afgană.

La începutul anului 1980 războiul a intrat într-o nouă etapă. Acum sovieticii încercau să ocupe orașele și liniile principale de comunicație, iar mujahedinii, împărțiți în grupuri mici purtau un război de gherilă. Aproximativ trei sferturi din Afganistan nu erau sub controlul guvernului, iar trupele rusești erau concentrați în câteva punte strategice, mai ales în nord, pe drumul dintre Kabul și Termez și în vest pentru a contracara un eventual atac din Iran. Au fost zvonuri conform cărora trupe speciale sovietice au trecut granița și în Iran pentru a distruge baze de antrenament ale mujahedinilor, misiuni în timpul cărora elicopterele lor s-ar fi confruntat cu avioane de vânătoare iraniene. Spre deosebire de restul țării, regiunile Nuristan din nord-est și Hazarajat din zona muntoasă în centrul Afganistanului, erau neatinse de conflict, locuitorii viețuind pașnic și aproape independent.

Între 1980 și 1985 armata sovietică a lansat nouă atacuri asupra unor puncte strategice controlate de mujahedini în Valea Panjshir, dar fără a reuși să mărească controlul guvernului în zonă. Alte lupte majore s-au dat în regiunile de pe granița cu Pakistanul unde localitățile controlate de guvern erau aproape încontinuu atacate și asediate de mujahedini. Trupele sovietice reușeau pentru scurt timp să îi împingă înapoi pe rebeli, dar aceștia reveneau imediat. În vest și sud bătăliile erau mai rare cu excepția a două orașe, Herat și Kandahar care erau tot timpul controlate parțial de mujahedini.(Fig. 2)

Inițial comandamentul sovietic nu dorea să se implice prea mult în luptele cu rebelii și îi ajutau sporadic pe soldații armatei afgane, crezând că prezența lor în zonă avea doar rolul de a reîntări armata națională, asigurând orașele și principalele căi de comunicație. Totuși prezența trupelor rusești a avut efectul opus, mujahedinii crescând în număr exponențial. Trupele afgane dezertau foarte des și luptau cu reticență mai ales că majoritatea luptau ca trupe de infanterie, pe jos, iar trupele sovietice luptau, în majoritate, de pe tancuri și vehicule blindate. Motivul principal pentru care afganii dezertau era moralul scăzut, motivați fiind doar de bani, nefiind loiali cu adevărat guvernului comunist.

În momentul în care trupele sovietice au realizat că vor trebui să se angajeze direct în luptă au elaborat și pus în practică trei strategii principale. Prima strategie era cea a intimidării. Practic această strategie implica bombardarea de obiective non-militare cum ar fi sate, turme și terenuri agricole în zonele afectate de conflict pentru a eradica sursele de aprovizionare ale mujahedinilor. A doua strategie folosită era trimiterea de spioni care se alăturau mujahedinilor sau mituirea unor lideri ca să nu mai lupte. A treia strategie era aceea a formării unor echipe speciale de comando, compuse de cele mai multe ori din trupe Spetsnaz, ajutate de elicoptere Mil Mi-24 care se angajau în misiuni tipice de căutare și eliminare a țintelor.

Armata sovietică se folosea și de Serviciul de Informații Guvernamental Afgan sau KhAD pentru adunarea de informații, misiuni de infiltrare în rândul mujahedinilor pentru răspândirea de informații false sau mituirea șefilor de trib. Deși nu există date exacte asupra reușitei acestor servicii se zvonea că respectivii agenți reușiseră să se infiltreze în majoritatea bazelor mujahedinilor din Afganistan, Iran și Pakistan. Se crede că un rol important jucat de agenții KhAD a fost în aprinderea rivalităților între diferitele grupuri rebele, dezbinându-le și făcându-le să se lupte între ele. O altă misiune a agenților era aceea asigura alianțe cu diferite triburi și de a crea un corp armat paramilitar care să ajute guvernul în luptă. Această misiune însa, nu a avut prea mult succes deoarece triburile, în marea majoritate a cazurilor, se angajau doar să fie neutre în luptă și rareori se aliniau politicii guvernamentale, iar corpul paramilitar, deși a avut câteva succese, nu era o forță armată importantă deoarece majoritatea luptau pentru bani și pentru că erau mai bine echipați. În plus mulți din recruți erau mujahedini care se alăturau pentru a face rost de arme și pentru a afla planurile operațiunilor militare.

1985 este considerat cel mai sângeros an din întreg războiul deoarece au mai fost aduse 8800 de trupe sovietice în Afganistan, fapt care a intensificat luptele și totodată și pierderile de vieți omenești. În ciuda înfrângerilor suferite mujahedinii continuau să lupte.

În anii `80 mișcarea de rezistență din Afganistan, ajutată de Statele Unite, Arabia Saudită, Marea Britanie și Republica Chineză a contribuit la creșterea costurilor militare rusești și a destabilizat relațiile acesteia cu statele în cauză. Statele Unite vedea acest conflict ca pe o luptă integrată Războiului Rece, deci CIA-ul a acordat asistență mujahedinilor pe tot parcursul războiului prin intermediul serviciilor secrete pakistaneze în cadrul Operațiunii Cyclone. În plus, în alte state musulmane s-au format mișcări de susținere a rebelilor afgani, trimițându-le în ajutor contingente de războinici numiți Afgani Arabi care vroia să se lupte cu sovieticii sub egida Jihadului. Unul din acești luptători era și Osama bin Laden al cărui grup se va transforma câțiva ani mai târziu în gruparea notorie Al-Qaida.

Acum se consideră că până în 1985 mujahedinii aveau 4000 de baze militare stabilite pe teritoriul Pakistanului afiliate direct sau indirect partidelor politice exilate din Afganistan care le asigurau proviziile și alte resurse materiale. Un comandant rebel avea, de obicei, în subordine aproximativ 300 de oameni și administra câteva baze însărcinate cu luptele dintr-o anumită sub-diviziune a unei provincii afgane. S-a încercat formarea, fără prea mult succes a unor ierarhii superioare, cel mai notabil lider fiind Ahmad Shah Massoud care spre sfârșitul războiului, alături de 10.000 de soldați destul de bine antrenați, controla toată zona Panjshir, la nord de Kabul și avea o influență politică asupra majorității provinciilor din nord-est.

Mujahedinii erau împărțiți în multe diviziuni etnice, religioase sau etnice. Baza forței militare și administrative a rebelilor provenea din zona Pashtun din est, unde triburile se putea mobiliza destul de rapid datorita ideologiei specifice a luptei împotriva unui inamic comun într-o singura forță militară numită Iashkar. Această Iashkar putea să adune foarte repede până la 10.000 de oameni, așa cum s-a întâmplat în cazul asaltului sovietic asupra provinciilor din est sau în cazul asedierii orașului Khost. Totuși victoriile Iashkar-ului au fost de scurtă durată deoarece se confruntau cu forțe echipate modern și bine antrenate.

Mobilizarea mujahedinilor din zonele din afara regiunii Pashtun era minimă. Înainte de invazie foarte puține din aceste facțiuni erau înarmate, iar în primele faze ale războiului se înarmau cu cea ce capturau sau cu ce puteau lua de la trupele care dezertau. Mobilizarea în aceste zone era coordonată de lideri religioși. Neavând figuri politice puternice care să îi conducă aceștia își întorceau privirile spre diverși piri (sfinți).

Tacticile favorizate de mujahedini vizau operațiunile de sabotaj și anume distrugerea liniilor energetice, a liniilor de alimentare cu apă, a stațiilor de radio, a clădirilor administrației, a aeroporturilor, hotelurilor și altele de acest fel. În fiecare an, între 1985 și 1987, au fost aproximativ 600 de astfel de atentate cu bombe artizanale. Din provinciile de la granița cu Pakistanul, mujahedinii lansau până la 800 de rachete și proiectile pe zi. În aceeași perioadă au fost înregistrate aproximativ 23.500 de atacuri cu obuze asupra clădirilor guvernamentale. Totodată mujahedinii foloseau foarte multe mine pe care uneori le răspândeau cu ajutorul localnicilor și chiar a copiilor.

Țintele vizate de mujahedini erau atât puncte militare cât și civile, poduri, drumuri importante și convoaie. O altă tactica folosită era aceea a asasinării reprezentanților administrației și asedierea avanposturilor militare rusești. Spre exemplu în martie 1982, o bombă a explodat în sediul Ministerului Educației, în aceeași lună un stâlp care susținea linia de curent electric care alimenta capitala a explodat cauzând pierderea curentului în tot orașul Kabul, în iunie o coloană a tinerilor membri a partidului comunist a fost atacată la 30 de kilometri de Kabul, în septembrie 1985 insurgenții au doborât un avion civil care decola de pe aeroportul din Kandahar, toți cei 52 de pasageri au murit.

Grupurile de asasini mujahedini erau formate din 3 sau 5 oameni care dupce primeau o anume țintă îi studiau toate obiceiurile și mișcările în detaliu și se foloseau de orice mijloace în îndeplinirea misiunii: împușcarea în și din mașini, poziționarea de mine, poziționarea de bombe în mașini sau otrăvirea.

În mai 1985 cele șapte organizații principale rebele s-au unit in Alianța Partidului Mujahedin a Celor Șapte pentru a-și coordona mai bine operațiunile militare. Spre sfârșitul aceluiași an noua organizație a înțesat capitala Kabul lansând rachete și atacând toate obiectivele guvernamentale.

În 1987 Uniunea Sovietică a anunțat că va începe să își retragă trupele din Afganistan. În acest context Sibghatullah Mojaddedi a fost ales de către rebeli ca șef al Statului Interimar Islamic Afganistan, încercând astfel să își creeze o legitimitate împotriva regimul de la Kabul. Președintele islamic a avut o întrevedere cu vice-președintele Statelor Unite, George W. Bush Senior. În cadrul acestor discuții Mojaddedi a evidențiat faptul că pentru rebeli singura soluție pentru obținerea păcii era eradicarea guvernului comunist, această variantă însă era mult prea radicală pentru Națiunile Unite și deci nu s-a putut ajunge la un compromis.

Ajutorul financiar al mujahedinilor a venit în principal din partea Statelor Unite și Arabiei Saudite. Statele Unite a început oficial să antreneze insurgenții în Pakistan în 1978. Apoi la începutul anului 1979 agenți americani se întâlneau regulat cu liderii rebeli pentru a determina de ce ar avea nevoie în luptă. La o lună după ce trupele sovietice au intrat în Afganistan, Consultantul pe Probleme de Securitate a Statelor Unite, Zbigniew Brzezinski, a plecat în Pakistan unde, la granița cu Afganistanul a ținut un discurs de încurajare pentru localnicii mujahedini.

Președintele Statelor Unite Jimmy Carter, într-o declarație de presă a subliniat faptul că invazia sovietică nu trebuie privită ca un incident izolat cu o importanță geopolitică limitată ci ca o potențială amenințare a influenței Statelor Unite în zona Golfului Persic. În fapt îngrijorarea majoră a oficialilor de la Washington era legată în principal de un acord al URSS-ului cu Pakistanul care sa le dea rușilor acces la Oceanul Indian.

După penetrarea granițelor Afganistanului de sovietici, șeful Pakistanului, Generalul Muhammad Zia-ul-Haq a început să accepte fluxul de ajutor financiar din Vest pentru mujahedini. În 1981, după alegerea Președintelui Ronald Reagan, ajutorul pentru mujahedini prin Pakistan a crescut semnificativ. Ofițerii CIA de la Divizia Activităților Speciale au jucat un rol esențial în antrenarea și echiparea și uneori chiar și conducerea trupelor rebele împotriva armatei sovietice. Deși publicul, la momentul respectiv a văzut CIA-ul și Congresman-ul Charlie Wilson ca principalii susținători ai cauzei rebelilor, de fapt rolul principal l-a jucat Ofițerul Paramilitar Michael G. Vickers. Un alt rol important l-a jucat oficialul Pentagonului Michael Pillsbury care a reușit să treacă peste obstacolele birocratice și să îl convingă pe Reagan să trimită câteva sute de rachete de tip Stinger mujahedinilor.

Statele Unite a „donat” mujahedinilor aproximativ 600 de milioane de dolari pe an, cât aproape toate statele din Golful Persic la un loc. Republica Chineză a trimis tancuri „Type 59”, mitraliere de asalt „Type 68” și „Type 56” și RPG-uri „Type 69”. De o importanță majoră a fost trimiterea de către Statele unite a rachetelor anti-aeriene „FIM-92 Stinger” care au cauzat o pierdere major în rândurile elicopterelor sovietice.

În martie 1985 guvernul SUA a adoptat Directiva Deciziilor Securității Naționale nr. 166 care stabilea ca scop victoria mujahedinilor. După adoptarea acestei directive CIA-ul a început să facă presiuni asupra mujahedinilor pentru ca aceștia să atace direct guvernul. În urma ordinului direct dat de directorul CIA William Casey, agenția a început un program de antrenare a insurgenților în tehnici de fabricare a bombelor pentru mașini, tehnici de asasinare și în metode de organizare a unor raiduri peste graniță, în URSS.

Serviciile secrete pakistaneze, alături de CIA, Forțele Speciale SUA și Serviciul Special Aerian britanic au fost direct implicate în conflict. Trecerea de ajutore prin Pakistan au impulsionat economia națională a acestui, dar totodată a și atras o serie de atentate asupra unor puncte strategice de pe teritoriul său. În 1987 127 de incidente s-au soldat cu moartea a 234 de victime în Pakistan, iar în 1988 un depozit de muniție a explodat în afara capitalei Pakistaneze, Islamabad, incident care s-a soldat cu 100 de morți și aproape 1000 de răniți. Bănuiala cădea asupra KGB-ului și KhAD-ului dar nu s-a putut confirma. De altfel Pakistanul s-a confruntat cu un flux foarte mare de narcotice care provenea din Afganistan. Pakistanul a fost de altfel principalul stat în care s-au refugiat majoritatea afganilor.

După luarea deciziei de retragere a trupelor sovietice din Afganistan s-a încercat transferarea direcției atacurilor mujahedinilor spre Forțele Armate Afgane. În această fază forțele sovietice s-au rezumat la furnizarea de artilerie, suport aerian și asistență tehnică, armatei afgane. Sub îndrumarea sovieticilor numărul oficial al trupelor guvernamentale din zonă a fost ridicat la 302.000. Pentru minimalizarea riscului unei lovituri de stat, armata a fost divizată în diferite ramuri după modelul rusesc. Astfel Ministerul Apărării avea în subordine 132.000 de soldați, Ministerul de Interne avea 70.000 de soldați și Ministerul Securității de Stat avea 80.000 de oameni. Aceste cifre nu au putut fi puse în practică însă, deoarece dezertau aproape 32.000 de oameni pe an. De altfel mărirea efectivelor militare nu a fost prea bine văzută de PDPA, care nu era mulțumită de plecarea protectorilor săi.

În 1986 forțele guvernamentale au atacat provincia Paktia, ocupând baza mujahedinilor pentru scurt timp, dar suferind pierderi majore. În mai 1987 armata afgană a atacat pozițiile mujahedinilor din districtul Arghandab, dar aceștia din urmă au reușit să îi împingă pe inamici înapoi, forțele guvernamentale suferind din nou pierderi majore. în tot acest timp mujahedinii își întăreau forțele profitând de ajutorul extern.

Factorul principal care a dus la retragerea trupelor sovietice a fost venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985, care promova un nou tip de gândire a politicii pe plan intern și mai ales pe plan extern. Gorbaciov a încercat sa revitalizeze Rusia după perioada de stagnare pe mai toate planurile din timpul predecesorului său Brejnev, prin două planuri Perestroika și Glasnost.

Totodată noul președinte al URSS dorea să detensioneze relațiile din cadrul Războiului Rece prin semnarea Tratatelor privind Forțele Nucleare cu Rază Intermediară. Următorul pas logic, urmărind aceasta politică, era retragerea mult condamnatelor trupe rusești din Afganistan.

Totodată Gorbaciov credea că politica de adversitate față de China era o greșeală uriașă comisă de Brejnev și deci încerca deschiderea unor noi canale de discuție cu aceasta. China însă a pus condiția ca, printre altele, să fie retrase trupele sovietice din Afganistan. Astfel, în 1989, a avut loc prima conferință sino-sovietică după 30 de ani. Decizia de retragere a venit într-un context mai larg, al retragerii majorității trupelor din afara URSS-ului, după retragerea trupelor din Mongolia în 1987 și retragerea trupelor din Vietnam.

În ultima fază a acestei retrageri trupele sovietice nu se mai se mai angajau în lupte directe cu mujahedinii ci se rezumau la a se apăra de raidurile acestora. Ultima operațiune orchestrata de ruși în zonă a fost Operațiunea „Magistral”, în cadrul căreia au eliberat pentru scurtă durată șoseaua care lega orașul Gardez de orașul Khost, pentru a încheia simbolic ocupația cu o victorie.

Prima jumătate a contingentului rusesc a fost retrasă pe 15 mai – 16 august 1988 și a doua de pe 15 noiembrie pe 15 februarie 1989. Pentru a nu întâmpina incidente, sovieticii au negociat un acord de încetare a focului cu câțiva lideri ai mujahedinilor și astfel retragerea a decurs fără incidente majore, cu excepția Operațiunii „Taifun”.

Operațiunea „Taifun” a fost inițiată pe 23 ianuarie și a durat trei zile. Generalul Yazov, Ministrul Apărării al URSS i-a ordonat Generalului Gomorov, comandantul Corpului de Armată al 40-lea să încalce acordul de încetare a focului cu comandantul Ahmed Shah Masood și să îi atace trupele care în acel moment, datorită acordului erau expuse, pentru a-l proteja pe Președintele Afganistanului Mohammad Najibullah care era amenințat de un atac din partea lui Masood după retragerea completă a forțelor sovietice.

Pentru a nu suferi prea multe pierderi ruși au evitat să atace de aproape și au preferat să îi țină pe oameni lui Masood la distanță cu focuri de artilerie, dar acest tip de atac a făcut multe victime în rândul civililor. Pe de altă parte Masood a respectat înțelegerea și nu i-a atacat pe sovietici nici măcar după atacul acestora în urma căruia a pierdut 600 de luptători.

După retragere Armata Națională Afgană nu am mai făcut față atacurilor și s-a retras din câteva provincii. Situația în zonă s-a mai stabilizat după ce armata afgană, în ciuda tuturor așteptărilor a reușit sa îi înfrângă pe mujahedini în regiunea Jalalabad.

Guvernul condus de Președintele Karmal s-a dovedit a fi extrem de ineficient fiind slăbit de divizarea PDPA-ului și de atacurile politice din partea facțiunii Parcham. Astfel în noiembrie 1986 a fost ales președinte Mohammad Najibullah care a încercat printr-o nouă constituție și o serie de reforme să atragă simpatia populației. Nici acesta însă nu a avut succes nereușind să asigure un tratat de pace cu rebelii.

În prealabil retragerii sovietice au avut loc o serie de negocieri între Pakistan și Afganistan încheiate prin semnarea Acordurilor de la Geneva între cele două, cu garanția SUA și a URSS. Tot în cadrul acestor discuții s-a stabilit ca SUA și URSS să nu mai intervină în problemele interne a celor două state semnatare și un orar pentru retragerea trupelor rusești. Astfel, conform acelui orar, pe 15 februarie 1989 ultimele trupe sovietice au părăsit Afganistanul.

Incursiunea trupelor sovietice în Afganistan a făcut ceva valuri în lumea internațională, în principal, pentru că a pus și mai multă presiune asupra relațiilor deja destul de tensionate mai ales între țările aliniate celor două blocuri din cadrul Războiului Rece. Americanii au văzut această invazie ca pe cea mai mare amenințare a păcii între cele două blocuri, de până atunci. Președintele SUA Carter, după 1979 a pus un embargo pe bunuri cum ar fi alimente sau armament, destinate URSS-ului. În mod obiectiv, dincolo de opinia publică îngrijorarea principală a oficialilor de la Washington era legată de proximitatea trupelor rusești de zona Golfului Persic, zonă de influență a Statelor Unite, unde se aflau cele mai mari zăcăminte de petrol. Astfel este de înțeles severitatea cu care a fost privită invazia de către SUA ajungându-se, în plan oficial, la tentativa de boicotare a Jocurilor Olimpice de la Moscova din 1980, bineînțeles urmată de încercarea de boicotare a Olimpiadei de la Los Angeles din 1984 de către ruși. Conflictul sovieto-afgan a reușit să dividă destul de puternic până și țările din cadrul Mișcării de Non-aliniere care, o parte le dădeau dreptate sovieticilor, iar alta afganilor. În plan internațional s-a făcut remarcată și România, care era singurul stat semnatar al Pactului de la Varșovia care a condamnat invazia.

Urmările acestei acțiuni militare, alături de revoluția din Iran, de războiul dintre Iran și Irak, de tensiunile dintre Pakistan și India, aveau să fie mult mai grave decât s-a putut bănui la acea dată, Orientul Mijlociu transformându-se astăzi în cea mai volatilă zonă de pe planetă.

Pe parcursul conflictului 620.000 de ruși au fost implicați în conflict din care 520.000 făceau parte din Corpul de Armată al 40-lea, 90.000 de grăniceri și agenți KGB, 5000 de oameni ai Ministerului de Interne al URSS și 21.000 de muncitori și funcționari. Din aceștia armata sovietică a pierdut aproximativ 28.000 de soldați, KGB-ul a pierdut peste 500 de oameni, Ministerul de Interne a pierdut 28 de oameni, și restul departamentelor 20. 417 oameni au fost declarați dispăruți în luptă sau capturați, din care doar 119 au fost eliberați; din aceștia doar 97 s-au întors în URSS și 22 s-au refugiat în alte state, iar restul au fost uciși. Aproape 54.000 de ruși au fost răniți în luptă, iar aproape 400.000 s-au îmbolnăvit datorită condițiilor aspre din zonă. Conform unor estimări URSS-ul a pierdut în Afganistan 451 de unități de zbor din care 333 de elicoptere, 147 de tancuri, 1.314 de vehicule de transport blindate, 433 de tunuri de artilerie și mortiere și 11.369 de vehicule de transport și camioane.

De partea cealaltă a baricadei, datorită lipsei de organizare a armatei mujahedinilor, unele surse estimează 1 milion de morți, altele 2 milioane. Peste 5 milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan și Iran și aproximativ 2 milioane s-au mutat în interiorul țării, în zonele neafectate de conflict. Este estimat faptul că în anii `80 aproape jumătate din refugiații din toată lumea erau afgani. Impactul devastator pe care l-a avut acest conflict asupra populației afgane este dat în egală măsură și de distrugerile materiale produse de ambele parți. Fie că erau bombardamentele aeriene ale rușilor sau bombele artizanale ale mujahedinilor țintele de multe ori erau aceleași, căi de comunicare, linii energetice, și vitalele sisteme de irigații. Minele au ucis în timpul conflictului 25.000 de afgani și au mai rămas încă 10 sau 15 milioane de mine nedetonate care fac victime și astăzi.

Islamiști care au luptat în acest conflict au declarat cu mândrie că ei sunt responsabili de dizolvarea URSS-ului, o atitudine încrezătoare care îi ghidează și astăzi cu prețul a multe vieți omenești, afganii continuând să se lupte între ei pentru putere și subestimând chiar forțele externe implicate și astăzi în politica din zonă. În Federația Rusă, din 2009, Duma de Stat a stabilit data de 25 decembrie pentru comemorarea rușilor care au luptat în Afganistan.

Conflictul a avut un impact cultural destul de puternic în lume, în parte datorită numărului destul de mare de țări implicate. Legat de acest război a fost publicat filmul „Compania a 9-a” de producție ruso-ucraineană, a fost creat „jocul/documentar” (așa cum a fost denumit de producători) pentru calculator „Adevărul despre compania a 9-a”, au fost publicate articole, reportaje și documentare, de remarcat fiind, spre exemplu, celebra fotografie de pe coperta revistei „Național Geografic”, intitulată „Fata Afgana” (Fig. 4) și bineînțeles și o serie de cărți istorice, dar și de ficțiune.

3.2. Implicarea statelor unite în război din Vietnam.

3.2.1. Fazele premergătoare

In anul 1950 în documentul Consiliului Național de Securitate , se aborda problema Indochinei, considerată"o zonă cheie a Asiei de Sud-Est aflată sub amenințare directă". De aici s-a lansat" Teoria Dominoului" care preconiza că, dacă Indochina ar fi anexată expansiunii comuniste, automat Burma și Thailanda aveau să cadă si ele sub ocupație comunistă. Astfel că, tot în acest an într-un alt document se concluziona că echilibrul global se afla în pericol, deoarece " … orice extindere substanțială a ariei de dominație a Kremlinului ar creea posibilitatea ca nicio coaliție capabilă să înfrunte Kremlinul cu o forță mai mare, să nu poată fi formată".

Analizele geopolitice și de informații efectuate de către americani ilustrau că echilibrul global se afla sub asediul Vietnamului de Nord, presupus că este controlat de Beijing, care la rândul său văzut ca sub controlul Moscovei.

Drept urmare administrațiat Truman, decide să trimită trupe americane ca o creștere semnificativă a ajutorului militar acordat Franței în războiul acesteia împotriva gherilelor comuniste din Indochina. Acest război de gherilă nu corespunde regulilor războiului clasic.

Este o strategie folosită de forțele militare slabe pentru a le învinge pe cele mai puternice prin evitarea luptelor convenționale și prin folosirea tacticilor de lovitură rapidă. Dar pntru ca America să sprijine lupta Franței trebuia să renunțe la principiile anticolonialiste. Nedorind să fie etichetați ca partizani ai colonialismului, șefii Statelor Majore și al Departamentului de Stat au încercat să apere prestigiul moral al țării punând presiuni asupra Franței, ca aceasta după ce va finaliza lupta să promită independența Indochinei.

În anul 1952 Truman lasă succesorului său Dwight D. Eisenhower un program de asistență militară anuală în Indochina de circa 200 milioane de dolari și o teorie strategică în căutarea unei politici. Astfel administrația Eisenhower urma să se confrunte cu rațiuni de ordini geopolitic și militar privind Indochina. Aceste probleme au fost cauzate din pricina unui conflict franco – vietnamez care a atins apogeul războiului plasat la o întretăiere de drumuri numită Dien Bien Phu. Francezii au amplasat acolo o forță de elităcu speranța că îi vor atrage pe rivali într-un război convențional unde francezii erau superiori. Însă la 13 martie 1954, nord-vietnamezii i-au surprins pe francezi cu o artilerie pe care nimeni nu o bănuise că ar fi putut să o dețină, fiind susținuți de către China. Astfel înfrângerea armatei franceze a devenit doar o chestiune de timp.

Divizarea Vietnamului – Acest incident le-a dat comuniștilor forță, să sporească presiunile militare și să constrângă administrația Eisenhower să aleagă între teorii și posibilitățiile sale reale. În baza acestui conflict de la Dien Bien Phu, s-a organizat conferința de la Geneva din iulie 1954 unde s-a hotărât dvizarea Vietnamului în lungul paralelei 17. Tot în cadrul acestei conferințe s-a pus în vedere faptul că forțele militare trebuiau regrupate, înaintea unor alegeri desfășurate sub control internațional care urma să se desfășoare peste doi ani. O altă hotărâre a fost aceea ca în termen de 300 de zile toate forțele străine să se retragă din cele trei state ale Indochinei.

Tot în acest an s-a realizat un impas al tuturor forțelor străine. Uniunea Sovietică nu era pregătită de un conflict după moartea lui Stalin, China se temea de un alt război cu America după ce abia a trecut prin experiența conflictului din Coreea, Franța era în curs de retragere din zonă, Statele Unite nu avea bazele unei strategii de intervenție, iar nordvietnamezii nu erau destul de puternici să continue războiul fără o susținere din exterior.

Administrația Eisenhower a decis apărarea Vietnamului de Sud împotriva comuniștilor și asumarea responsabilității de a creea o națiune nouă, bazată pe pilonii americani, securitatea și

democrația. Așadar după un an Vietnamul de Sud s-a stabilizat economia, au dispărut societățile secrete din cadrul statului și s-a stabilit un control central. Toate acestea au fost datorate lui Ngo Dinh Diem, primul președinte al Vietnamului de Sud, văzut ca un reprezentant al "naționalismului autentic". Dar trupele de gherilă nu au încetat atacurile și până în anul 1960 aproximativ 2500 de oficiali sud-vietnamezi au fost asasinați în fiecare an. Iată că problema securitară se înrăutățea datorită acestor gherile, care atacau instituțiile de formare ale statului, având deviza "divide și cucerește".

Laosul – Eisenhower aflat la sfârșitul mandatului s-a confruntat cu nouă problemă, Laosul – un stat mic pașnic și neutru care a fost ocupat de către nord-vietnamezi în anul 1952. Acesta considera independența Laosului crucială, descris ca și "cuiul de la osie al Teoriei Dominoului". Astfel apărarea Laosului avea să fie recomandarea pe care Eisenhower a făcut-o succesorului său John F. Kennedy ales în ianuarie 1961. Laosul a fost ocupat de către nord-vietnamezi deoarece așezarea sa oferea acestora cea mai bună cale de aprovizionare a forțelor de gherile și au fost scutiți de conflicte cu Vietnamul de Sud și de vizorul SEATO(Organizația Tratatului Asiei de Sud- Est).

Viziunea președintelui Kennedy nu era asemănătoare cu cea a predecesorului său, una din punct de vedere militar. El vedea apărarea Laosului prin acțiuni politice, diplomatice și prin compromis. Astfel că în aprilie 1961 alege să apeleze la negocieri pentru a întări neutralitatea Laosului, dar odată îndepărată amenințarea miliară a Americii, Hanoiul deținea controlul acestor negocieri.

După un an în care nord-vietnamezii au blocat aceste negocieri, decizia lui Kennedy de a trimite trupe marine în Thailanda învecinată, a dus la o încheiere mai rapidă a negocierilor. Se pare că America în această țară avea mai multă influență asupra liderilor nord-vietnamezi. Ar fi putut practica războiul convențional pentru care armata era atat de pregătită, iar trupele de gherilă ar fi putut fi zdrobite. Însă decizia administrrației Kennedy a rămas aceea că Indochina trebuia apărată în Vietnamul de Sud. Trebuie menționat că" ideea părăsirii Indochinei nu s-a pus niciodată". Ar fi rezultat un adevărat eșec al Americii, iar Kennedy nu dorea ca el să fie cel responsabil de acest lucru.

Din punctul său de vedere pentru ca Vietnamul de S să poată rezista împotriva comuniștilor, trebuia să i se aplice conceptul de "nation-building" ( edificare a națiunii), să devină un stat autonom, care să facă față amenințărilor de unul singur, fără ajutorul Americii. Era de datoria Americii însă, să asigure acest lucru pentru a câștiga prestigiul și credibilitatea în Asia.

3.2.2. Intervenția militară s punctul culminant

În toamna anului 1961 securitatea Vietnamului de Sud se deteriorase foarte mult, încât nu mai putea fi remediată decât printr-o intervenție militară americană. Este pentru prima dată când America se decide să trimită trupe serioase în Vietnam, referindu- se inițial la 8000 de soldați, dar pentru reușită în lupta anticomunistă și împotriva acestei forme de război, Robert McNamara și șefii Marelui Stat major, estimau undeva la 205 000 de soldați ( dacă Hanionul și Beijingul ar fi intervenit deschis). Intenția de a trimite acei 8000 de soldați, era în mod clar de a spori ulterior efectivele.

Deci în acest moment obiectivul Americii din punctul de vedere al directorului Biroului de Informații și Cercetare, Roger Hilsman, era acela de a aduce Vietcongul (Vietnamul de Nord) la "foamete, bande de jefuitori și criminali care-și consumă toate energiile pentru a supraviețui". Dar un exemplu negativ privind distrugerea gherilelor nord-vietnameze a fost Războiul din Malaysia unde au fost nevoie de 80 000 de mii de britanici și malayseni în număr dublu, pentru a învinge un inamic timp de treisprezece ani care număra nu mai mult de 10 000 de oameni, fără nici un fel de ajutor extern. Nord – vietnamezii erau cu zecile de mii și sprijiniți din exterior de catre China și organizați mult mai superior malaysenilor. Așadar "dacă ar fi căuat în toată lumea, America nu ar fi putut găsi un adversar mai dificil".

O scurtă retrospectivă cred eu , ar confirma acest lucru. În anul în care Kennedy a preluat mandatul, numărul soldațiilor americani în Vietnam era de aproximativ 900. Spre sfârșitul anului 1961 numărul crescuse la 3 164, iar în 1963, cifra era de 16 263 și era într-o continuă creștere.

În anul 1960 numărul soldaților decedați era de 5, în 1961 de 16, 1963 ajunsese la 123, iar în 1964, acesta depășise 200 , însă situația politică, militară și socială din Vietnam nu s-a înbunătățit considerabil. Anul 1964 a marcat și ultimul an de pace înaintea acțiunilor unităților combatante americane împotriva nord-vietnamezilor.

Ruptura finală cu Saigonul s-a produs datorită guvernării autoritare a lui Ngo Dinh Diem. Acesta a intrat în conflict cu sudvietnamezii budiști datorită unui decret care interzicea "expunerea drapelelor de către secte, grupări religioase, sau partide politice". Diem nu le-a dat nici un privilegiu acestora în ciuda protestelor violente , datorită grijii acordate războiului. Aceste informații au făcut ca Washingtonul să pună presiune pe Diem și mai cere ca fratele său, șeful securității Ngo Dnh Nhu să fie îndepărtat. Diem refuzând acestea, după două luni de presiuni din partea ambasadei Statelor Unite, generalii sud-vietnamezi au avut siguranță garantată de aliați și l-au răsturnat de la putere pe Diem , ucigandu-i pe el și pe fratele său.

Astfel America și-a materializat implicarea în Vietnam. Însă acum poporul sud-vietnamez s-a destrămat, pe parcursul anului 1964 fiind schimbat guvernul de șapte ori, deoarce toată structura care a existat mai mult de un deceniu a fost distrusă.

Nord-vietnamezii au profitat de pe urma acestor tulburări și au decis să înainteze înspre Vietnamul de Sud, ceea ce a făcut America să ia măsura capitală, însă datorită asasinării președintelui Kennedy a durat o perioadă până când noul președinte Lyndon Baines Johnson a dat acest verdict. Așadar, "în august 1964 un presupus atac nord-vietnamez asupra distrugătorului Madox a condus la o lovitură de răspuns a Americii". Distrugătorul american USS Maddox, era aflat într-o misiune de recunoaștere de-a lungul coastei de nord a Vietnamului. Reacționând la presupusul atac, la 5 august 1964, Congresul SUA a adoptat așa-numita Rezoluție asupra Golfului Tonkin, semnată de președintele Johnson, care i-a dat putere președintelui să ordone desfășurarea operațiunilor militare în Asia de Sud, fără a declara război.

În urma rezoluției, Johnson a ordonat imediat bombardarea Vietnamului de Nord. Un document declasificat din 2005 a arătat că nu a existat nici un atac la 4 august. Ea a fost planificată cu mult timp înaintea "incidentului din Golful Tonkin", scrie Louise Gerdes, "este un exemplu des citat despre modul în care Johnson a indus în eroare poporul american pentru a obține sprijinul său pentru politica sa externă în Vietnam.

În anul următor atacurile s-au intensificat în ambele părți și putem spune că America era în plin război cu Vietnamul de Nord, numărul soldațiilor prezenți în această zonă fiind de 543 000 la începutul anului 1969.

3.2.3. Dilemele Americii si a Vvietnamului de Nord.

Acest lucru le-a stârnit o îngrijorare nord-vietnamezilor: De ce un stat ca Statele Unite ar trimite jumătate de million de tineri soldați să le opună rezistență pentru a apăra un stat nesemnificativ pentru ei. Concomitent administrația Johnson ar fi trebuit să răspundă singură la două întrebări: "Este posibilă instaurarea democrației în Vietnamul de Sud și câștigarea războiului simultan? Și dacă da, care ar fi costurile?".

Evenimentele care s-au petrecut premergător au oferit răspunsul la aceste întrebări, dat de către Johnson și consilierii săi. Dorința Americii în ceea ce privește Vietnamul a fost aceea de a demonstra Vietnamului de Nord, evitând intervenția Chinei, că nu poate sau nu i se permite să ocupe Vietnamul de Sud, singura alegere a acestora să fie negocierea. Însă strategia adoptată de armata americană nu ar fi putut funcționa niciodată împotriva unui război de gherilă, aceea de a "stabili securitatea de 100% în 100% din teritoriul țării" și încercarea de a dstruge gherilele prin operașiuni de tipul "urmărește și distruge".

În cursul anilor 1965-1966 de la Wasinghton pornesc inițiative de negociere cu Hanoiul deoarece opinia publică și-a schimbat total părerea despre acest război care se vedea inutil, punând presiune pe modul în care administrația Johnson își făcea datoria. Se dorea cu disperare sfârșitul războiului.

PUNCTUL CULMINANT AL RĂZBOIULUI

Pentru aceasta, în anul 1967, președintele Johnson a prezentat "Formula San Antonio ". O idee de negociere care garanta că, dacă Hanoiul va dori să colaboreze, Statele Unite va opri bombardamentele aerine și terestre. Această formulă este considerată unul dintre punctele importante ale acestui război deoarece, pentru prima dată America a hotărât să înceteze acțiunile militare împotriva nord-vietnamezilor. Însă nu a dat success, comuniștii vietnamezi fiind

conștienți de disperarea oponenților, simțeau că pot câștiga mai mult de pe urma unor negocieri viitoare. Și au intuit bine. În anul 1968 înainte de alegerile presidențiale americane, liderii Vietnamului de Nord hotărăsc să intensifice presiunea pusă pe americani cu "Operațiunea Tet". La 30 ianuarie nord-vietnamezii au ocupat 30 de capital provinciale sudvietnameze , câteva obiective din Saigon, ajungând până la porțile ambasadei Statelor Unite, creând o revoltă generală. Această acțiune a ridicat moralul nord-vietnamezilor dar totodată și americanilor deoarce pentru prima dată trupele de gherilă s-au expus într-un conflict deschis, acest lucru fiind demult așteptat de către Statele Unite. Acțiunea din punct de vedere militar a fost considerată un eșec.

3.2.4. Incheierea războiului.

După această perioadă, în anul 1969 a fost ales președinte al Americii, Richard Nixon. Predecesorul său nu i-a lăsat multe oportunități de a aborda problema războiului din Vietnam astfel că, Nixon și-a construit un plan numit "Doctrina Nixon". Acest plan era bazat pe doi piloni. Primul era retragerea onorabilă dar lentă a soldațiilor americani, iar cel de-al doilea pilon era ideea întăririi armatei sud-vietnameze pentru a putea lupta singură cu amenințările venite dinspre vecinii nordici, cu alte cuvinte dorea apărarea Vietnamului de Sud.

Dar, după trei săptămâni de la investirea în funcție Hanoiul organizează o altă operațiune numită "Mini Tet". În cadrul acestei acțiuni au fost uciși 4000 de soldați americani pe parcursul a patru luni. Replica i-a aparținut lui Nixon. La 10 octombrie 1969, acesta a ordonat unei escadrile de 18 avioane de bombardament B-52, încărcate cu arme nucleare să zboare la granița spațiului aerian sovietic pentru a convinge Uniunea Sovietică că este capabil de orice pentru a pune capăt războiului din Vietnam. Această operațiune s-a numit "Operation Giant Lance".

Însă opinia publică nu s-a mulțumit doar cu această replică, iar protestele s-au intensificat , sute de mii de studenți ieșind în locuri publice cerând pacea mult așteptată de către poporul american. Reacția președintelui Nixon față de Mișcarea pentru Pace, nu a încetat să apară. Pe parcursul a trei ani de mandat, a redus armata americană de la 550 000 de soldați, la 20 000, iar pierderile au scăzut de la 16 000 de soldați în 1968, până la 600 în anul 1972, acesta fiind ultimul an.de..război.

Retragerea statelor unite Și vietnamul de nord – Au urmat serii de negocieri între ambasadele Statelor Unite și ale Vietnamului de Nord pentru a se ajunge la un numitor comun. Statele Unite promisese să se retragă definitiv din Vietnamul de Sud în schimbul unor termeni care trebuiau respectați de către nord-vietnamezi. Termenii au fost stabiliți de Nixon în anul 1972 prin două discursuri. Acești termeni sunt: "o încetare a focului supravegheată internațional; returnarea și contabilizarea prizonierilor; continuarea ajuturului economic și militar acordat Saigonului; lăsarea viitorului politic al Vietnamului de Sud în seama partidelor, pe bază de alegeri libere". Așadar în opt octombrie 1972 negociatorul Vietnamului de Nord, Le Duc Tho a acceptat propunerile lui Nixon, iar în 27 ianuarie 1973 se semnează Acordul de Pace de la Paris, dintre America și Vietnamul de Nord.

La 15 martie, Richard Nixon declară că, dacă se va întampla ca Vietnamul de Nord să încalce vreo cerință, America va încălca acordul de încetare a focurilor. Dar în același an, la data de 4 iunie, Senatul SUA a adoptat Amendamentul Case-Church care interzicea o astfel de intervenție.

Acest amendament a dat frâu liber nordvietnamezilor, care în ianuarie 1974 au relauat acțiunile offensive, iar Președintele Thieu a anunțat, la 4 ianuarie, că s-a reluat războiul și că Acordul de Pace de la Paris nu mai este în vigoare. La 27 aprilie 1975, 100.000 de militari nord-vietnamezi au invadat Saigonul. Pentru a grăbi colapsul și a panica populația sudvietnameză, aceștia au bombardat aeroportul și au forțat închiderea acestuia. Cu evacuarea aeriană închisă, un mare număr de civili au constatat că nu au nicio posibilitate de a pleca din țară. Lovitura finală a avut loc peste trei zile anexând Vietnamul de Sud sub cupola comunistă.

3.2.5. Consecințe ale războiului din Vietnam.

O consecință a acestui război a fost renunțarea la stagiul militar obligatoriu.O altă consecință ar fi aceea că, Statele unite au cheltuit pe tot parcursul războiului între 140-180 miliarde de dolari. Deci acest război a fost un deficit economic pentru Statele Unite. Apoi putem vorbi despre resursele umane care au servit în Răxboiul din Vietnam. Peste 3 milioane de americani, dintre care 1,5 milioane au fost implicați activ în lupte. Până la sfârșitul războiului pierderile americane s-au ridicat la 58.220 , peste 150.000 au fost răniți și cel puțin 21.000 au suferit dizabilități permanente. Aproximativ 830.000 veterani americani au suferit de sindromul de stres posttraumatic. Aproximativ 125.000 americani au evitat înrolarea fugind în Canada, iar 50.000 americani aflați în serviciu militar au dezertat, acestora în 1977 preșesdintele Jimmy Carter le-a garantat iertare necondiționată.

Iată că America s-a retras din Vietnam zdrobită din toate punctele de vedere , fără să-și îndeplinească scopul intrării în acest război. A fost un război sângeros, care a creat Americii o rană de orgoliu, dar mai ales o rană în inimile poporului. Iar lecția pe care America a primit-o i-a creeat frica de a nu se repeta această întâmplare nefastă.

În opinia mea acest război este un eveniment la care ar trebui să reflectăm, de a nu face greșelile Americii și de a lua calitățile vietnamezilor cu care au luptat neîncetat pentru a-și îndeplini idealul. Cred că Vietnamul de Nord este un exemplu de smart power , un "David" care a reușit să-l doboare pe "Goliat", personaj jucat de America.

3.3. Înregimentarea military – politică

Când ne referim la această problemă extrem de importantă, trebuie să avem în vedere aspectul că după război relațiile dintre marile puteri ale alianței antifasciste s-au deteriorat, că s-au conturat două poziții diametral opuse, ce amplasau față în față URSS adică imperiul comunist cu SUA, Anglia și Franța, adică lumea democratică. În general, ambele grupări au ajuns să abordeze relațiile dintre ele de pe poziții de forță, de menținere a sferelor de influență, de instaurare a unei noi ordini economice și politice (în cadrul URSS a celei comuniste), de înarmare continuă și, astfel, de menținere a pericolului unui nou război.

Privită retrospectiv, perioada cea urmat celui de al doilea război mondial este împărțită în două etape distincte: perioada războiului rece (1945 / 46 – 1962); perioada destinderii (1962 – până în zilele noastre).

Prima perioadă este dominată de disputa dintre marile puteri, din fericire o dispută politică acută nu militară, când rolul statelor mici și mijlocii s-a diminuat, când s-a creat o stare de conflict, de fundamentare a blocurilor militare și când s-au ivit numeroase conflicte de război. Asupra debutului perioadei în cauză există mai multe opinii. În genere, se apreciază că începutul l-ar constitui discursul lui W. Churchill, din 12 mai 1946, ținut în fața studenților de la Universitatea Fulton, cu ocazia acordării – de către respective instituție – a titlului de Doctor Honoris Causa.

Churchill, care pe atunci nu mai era prim – ministru, opina că statele occidentale trebuie să se unească pentru a apăra valorile civilizației capitaliste în fața expansiunii comuniste, deoarece de la Marea Baltică până la Adriatica a fost coborâtă o cortină de fier, în spatele căreia lumea occidentală nu mai știe ce se petrece. Textual se afirma: „De la Stettin din Marea Baltică, până la Triest în Marea Adriatică, o cortină de fier s-a abătut asupra continentului. În spatele ei se găsesc capitalele vechilor state din Europa Centrală și de Est: Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București și Sofia. Toate aceste frumoase capitale și populația acestor țări sunt situate acum în zona de influență sovietică”. De aici, până la apariția termenului de „îndiguire” a lumii est – europene nu a mai fost decât un pas. Prin „îndiguire” a (containment) valului comunist se înțelege politica de fermitate față de URSS preconizată de însărcinatul cu afaceri la Moscova, George Kennan.

După 1962, deși contradicțiile s-au menținut, dovadă că lumea nu a fost ferită de conflicte, se constată o deschidere relativă iar pe la finele anilor ’80, prin prăbușirea literalmente al lagărului comunist se face un mare pas în direcția democratizării relațiilor internaționale, fără însă a se dobândi liniștea atât de necesară Terrei.

În ultimele luni a celei de a doua conflagrații mondiale se părea, că după o asemenea experiență tristă, lumea postbelică va acționa consecvent pentru pace, mai ales că s-a constituit Organizația Națiunilor Unite.

Începutul acestuia l-a marcat Charta Atlanticului, proiectul ei fiind semnat de Franklin D. Roosevelt și Winston Churcill la 14 august 1941 în insulele Terra Nova. Documentul definea, în temenii generali, scopul pentru care luptau SUA și Marea Britanie, principiile democratice în materie de relații internaționale. La 24 septembrie 1941 guvernul sovietic a aderat la Charta Atlanticului. Apoi s-a adoptat Declarația Națiunilor Unite (Conferința de la Washington, 22 decembrie 1941 – 14 ianuarie 1942), act numit astfel la sugestia lui Franklin Roosevelt și semnat de reprezentanții a 26 de națiuni. După Conferința de la Teheran, din 1943, care s-a declarat de acord cu crearea unei asemenea organizații internaționale, elaborarea proiectului acesteia s-a realizat în cadrul Conferinței de la Dunbarton Oaks (statul Washington, SUA), desfășurată între 25 august – 28 septembrie 1944.

Peste câteva luni s-a derulat Conferința de la San Francisco (25 – 26 aprilie 1945), la care au fost prezenți reprezentanți din 51 de țări, unde s-au dezbătut și aprobat proiectul și statutul viitoarei organizații. Documentul constitutiv al organizației, Charta Națiunilor Unite, a fost semnat la 26 iunie 1945 și a intrat în vigoare la 24 octombrie același an. Charta revela țelurile ONU:

menținerea păcii și securității;

realizarea cooperării internaționale, rezolvarea problemelor economice, sociale și culturale umanitare (organizația având menirea de a organiza acțiunile țărilor membre pentru atingerea acestui deziderat;

dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiunii, relații bazate pe principiul egalității în drepturi, a autodeterminării popoarelor. Prima Adunare Generală a ONU s-a ținut la Londra, la 10 ianuarie 1946, dar la ea nu a fost present ministrul afacerilor externe al URSS, fapt deja simptomatic.

Organizația Națiunilor Unite nu a putut, din nefericire, împiedica creșterea cursei înarmărilor și formarea blocurilor militare și, drept urmare, din anii 1946 – 1947 viața politică, în special în Europa, va evolua spre relații tensionate, conflictuale între Est și Vest Producându-se, astfel, sciziunea între SUA și aliații ei vestici, pe de o parte, URSS și țările estice subordonate ei, pe de altă parte. Cu alte cuvinte s-a ajuns la Războiul rece, definit de R. Aron drept „Război improbabil, pace imposibilă”.

Pentru a detalia este necesar să revenim în anii conflagrației mondiale, când marile puteri ce luptau contra fascismului erau, încă, aliate.

Între 28 noiembrie – 1 decembrie 1943 s-a ținut la Teheran o mare conferință, în fapt prima întâlnire dintre F. Roosevelt, W. Churchill și I. V. Stalin. Conducătorul sovietic și-a reafirmat clar revendicările teritoriale asupra Poloniei, așa cum va face și la conferința următoare de la Yalta și Potsdam. Vesticii au admis necesitatea concesiilor teritoriale pentru sovietici la est de faimoasa linie Curzon din 1919, care corespundea – în lini mari – cu avantajele obținute de sovieticii în baza pactului Ribbentrop – Molotov din 1939.

Au admis deoarece urmăreau menținerea coeziunii „marii alianțe” în scopul reorganizării lumii postbelice și statornicirii unui sistem de securitate colectiv. Pe de altă parte însă, încă din 1944, William Bullitt, fost ambasador american la Moscova, prin 1933 – 1936, deci un bun cunoscător al realităților din lumea comunistă, lansa un categoric avertisment președintelui american, în care specifica aspectul că dictatorul Stalin era departe de a fi atașat idealurilor Chartei Atlanticului, că nu ți-a abandonat obiectivele sale politice, teritoriale; că el se va strădui să anexeze Basarabia, Bucovina de Nord, Polonia Orientală, Țările Baltice; că va instala guverne prosovietice în România, Polonia, Bulgaria, Germania și eventual în alte țări: Cehoslovacia și Iugoslavia. Deci toate previziunile tragice ale lui Bullitt s-au confirmat în bună măsură, ele nefiind luate în considerare de cei îndreptățiți la vremea potrivită.

În octombrie 1944 premierul W. Churchill, împreună cu A. Eden, s-au deplasat la Moscova pentru a discuta cu Stalin, din nou, problema poloneză (întrucât guvernul polonez în exil de la Londra nu a acceptat linia Curzon), fără a se înregistra progrese în această chestiune. Aproape o săptămână cei doi oameni politici englezi au căutat să penetreze ermeticismul dictatorului comunist legat de lumea și îndeosebi de Europa postbelică. La Moscova, în timpul unei discuții particulare, premierul britanic i-a împins lui Stalin un bilețel pe care erau consemnate, sub formă de propunere, următoare: „România – Rusiei 90 %; Marii Britanii și Statelor Unite 10 %; Grecia – Marii Britanii 90 %, Rusiei 10 %; Iugoslavia și Ungaria – 50 % – 50 %; Bulgaria – Rusiei 75 %, Marii Britani și Statelor Unite 25 %. Stalin a acceptat propunerea, cu atât mai mult cu cât pentru el Charta Atlanticului și Declarația Națiunilor Unite de la 1 ianuarie 1942 (ce înglobau prevederi respectabile, în spirit democratic formulate) nu aveau prea mare însemnătate în realizarea planurilor sovietice de dominare a unor popoare și țări. De precizat că Roosevelt a refuzat să-i dea mandat lui W. Churchill de a vorbi, la întâlnirea cu Stalin, de la Moscova, în numele său.

În condițiile manifestării unor divergențe (între SUA și Marea Britanie, îndeosebi cu privire la guvernele existente și politica lor într-un un număr de state – Grecia, Italia și Belgia) și-a desfășurat lucrările, între 4 – 11 februarie, Conferința de la Yalta, cu participarea lui F. D. Roosevelt, W. Churchill și I. V. Stalin, care au fost însoțiți de miniștrii lor de externe și de consilierii militari. Nu intrăm în amănunte privind hotărârile adoptate la Yalta, relevăm doar câteva dintre ele. Stalin a acceptat proiectul de organizare a ONU susținut cu ardoare de Roosevelt, dar a cerut recunoașterea guvernului provizoriu a Republicii Poloneze, constituit la Lublin, la 31 decembrie 1944, un guvern dominat de comuniști, deci prosovietic. S-a ajuns la un compromis, în sensul că s-a decis lărgirea guvernului provizoriu din Polonia cu participarea polonezilor din guvernul ce ființa la acel moment la Londra și care era sprijinit activ de Anglia și SUA.

Referitor la granițele poloneze (și aici a fost vorba de o dispută aprigă) s-a decis: „Cei trei șefi de guverne consideră că frontierele orientale ale Poloniei trebuie să urmeze linia Curzon cu unele rectificări, în unele regiuni mergând de la cinci la opt kilometri în favoarea Poloniei.

Ei recunosc că Polonia va trebui să beneficieze de o substanțială creștere teritorială în nord și vest”.

Stalin avea o concepție bine definită cu privire la expansiunea sovietică: „cine ocupă un teritoriu, își impune, deopotrivă, propriul său sistem. Fiecare își impune sistemul pe cât de departe înaintează armata sa !”. Tocmai de aceea el acceptă implicarea în război contra Japoniei, dar pentru aceasta Uniunii Sovietice i se retroceda partea de sud a Sahalinului și insulele adiacente; de asemenea bazinul Port – Arthur ce trebuia restabilit ca bază navală; i se cedau insulele Curile; calea ferată a Chinei de est și calea ferată sudmanciureană urmau să fie exploatate de o societate mixtă chino – sovietică ș. a.

Privitor la Germania s-a decis ca aceasta să fie împărțită în zone de ocupație, a căror configurație a fost aprobată tot atunci; Franța – susținută – de Churchill a fost invitată, și ea, să facă parte din rândul puterilor de ocupație, deși nici Roosevelt și nici Stalin n-au fost, la început, de acord cu zona franceză de ocupație. Conferința de la Yalta a mai adoptat și documentul intitulat Declarația asupra Europei eliberate, care prevedea expres „dreptul tuturor popoarelor de a-și alege forma de guvernământ în care doresc să trăiască – restaurarea drepturilor suverane și de autoguvernare în profitul popoarelor …”. Din păcate, aceasta va rămâne doar o nobilă enunțare de principii.

Președintele american Franklin D. Roosevelt a murit la 12 aprilie 1945 el fiind urmat la președinție de Harry Truman, un personaj lipsit de experiență în afacerile externe, necunoscător al situației reale din URSS, de aici decurgând și consecințele negative în politica externă a SUA.

Conferința de la Potsdan (17 iulie – 2 august 1945) a deschis larg, așa cum se apreciază de către specialiști – porțile sferelor de influență. Ea a fost superficial pregătită de anglo – americani, ceea ce i-a îngăduit lui Stalin să aibă un rol central. Aici s-a acceptat Declarația asupra Europei eliberate, s-au discutat problemele României, Poloniei, Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei și intrarea URSS în război contra Japoniei, chestiune abordată și la Yalta.

În cele din urmă SUA au înțeles necesitatea unei politici active, de susținere a țărilor democratice în pericol de a intra în zona de influență sovietică. Președintele american ajunsese la concluzia că după ce au purtat un război crâncen și îndelungat contra puterilor fasciste, democrațiile occidentale nu mai trebuie să cedeze în fața unei noi amenințări, tot mai gravă.

Adresându-se Congresului, la 12 martie 1947, el considera că europenii din Vest sunt prea secătuiți de război pentru a-i rezista lui Stalin și tocmai de aceea Statele Unite trebuiau plasate în fruntea lumii libere „să ajute popoarele libere să-și făurească destinul cu propriile lor mâini”. Era pentru prima dată în istoria lor când statul american avansa, pe timp de pace, în afara frontierelor proprii. Pornind de la o asemene a considerație, SUA au lansat Planul Marshall în 1948, deși Uniunea Sovietică l-a respins.

Blocurile militare ale războiului rece: NATO și Tratatul de la Varsovia

Istorici si politologi cauta sa descifreze cât mai multe din tainele care se ascund în spatele acestei aparent puternice organizatii politico-militare: care au fost ratiunile înfiintarii ei, scopurile, actiunile si eficienta acestora în cei peste 35 de ani de existenta.

Actul de constituire a Organizatiei – numit Tratatul de Prietenie, Colaborare si Ajutor Reciproc – s-a semnat la Varsovia la 14 mai 1955 de catre persoanele împuternicite cu autoritatea suprema în U.R.S.S., Polonia, Ungaria, R.D. Germana, Cehoslovacia, România Bulgaria si Albania (care s-a retras în 1968). Toti istoricii sunt de acord ca Tratatul s-a dorit o replica la Tratatul Nord-Atlantic (NATO), înfiintat înca din 1949. In subsidiar, Pactul de la Varsovia era si un instrument la dispozitia liderilor de la Kremlin – de cele mai multe ori în acord cu liderii comunisti din tarile semnatare – de a impune si mentine, într-o zona bine delimitata, un sistem de valori cât mai apropiat de cel existent în U.R.S.S. si, prin aceasta, de a asigura influenta si dominatia acestei superputeri într-un spatiu cât mai larg. In acest fel, echilibrul geopolitic si geostrategic instituit la sfârsitul razboiului se putea mentine chiar în conditii precare si într-o dinamica având mereu tendinta de a scapa de sub control si a capata o dezvoltare independenta.

S-a pus întrebarea: cum se explica faptul ca Organizatia Tratatului de la Varsovia a fost înfiintata abia în 1955, în timp ce NATO s-a înfiintat înca din 1949? De ce a întârziat atât de mult reactia planificatorilor sovietici (pentru ca, bineînteles, ei aveau în responsabilitate problemele globale ale "salvgardarii" socialismului) la masurile de amploare si "direct provocatoare" ale Occidentului democratic?

Studii mai recente, demonstreaza ca strategii sovietici erau la curent cu preocuparile colegilor lor din Occident, iar reactia în plan politic-organizatoric a aparut mult mai devreme decât s-a stiut pâna acum. In ianuarie 1951 (deci la mai putin de un an si jumatate de la înfiintarea NATO), Stalin convoaca responsabilii politici fideli (nu neaparat cei mai reprezentativi ca autoritati de stat, de exemplu, din România nu a participat seful Statului ci Gh. Gheorghiu-Dej si Emil Bodnaras) din tarile de "democratie populara" europene într-o conferinta secreta la Moscova si le fixeaza misiuni precise, într-o conceptie unitara, pentru pregatirea fortelor armate din statele de unde proveneau. In acest scop Stalin a stabilit si un orizont de timp: trei ani. Pentru a fi mai bine înteles, la finalul celor 16 minute cât a durat sedinta pe care a prezidat-o nemijlocit, "tatucul" le-a spus: "Atrag atentia ca cei doi-trei ani pe care-i avem înaintea noastra sunt un ragaz nu pentru a munci, ci pentru a ne înarma…". Sigur, în ciuda sentimentului de stapânitor absolut si vesnic, specific dictatorului comunist de la Kremlin, natura a avut si ea un cuvânt de spus: Stalin n-a supravietuit termenului pe care singur l-a fixat subalternilor sai din tarile de "democratie populara", încetând din viata la 5 martie 1953. Evident, printre cele mai importante documente adoptate au fost Statutele de functionare a Organizatiei în baza carora se constituia "masina de lupta", comandamentul si fortele combative ale noii coalitii politico-militare.

Alaturi de alte organizatii politico-militare postbelice, NATO si Tratatul de la Varsovia reprezinta vectori importanti în economia "razboiului rece". Vor fi, cu siguranta, multe studii si lucrari care vor încerca sa explice de ce a fost obligat sa cedeze Pactul de la Varsovia în aceasta confruntare. Intre numeroasele explicatii, cele de natura organizatorica militara pot fi si ele luate în calcul. Divergentele din jurul Statutului Comandamentului Unit al Fortelor Armate ale Statelor Participante la Tratatul de la Varsovia sunt o parte componenta. Este evident ca Tratatul de la Varsovia functiona – cel putin în viziunea Moscovei – dupa alte principii decât NATO. Si Statele Unite ale Americii erau o mare putere, dar organismele politice ale acestei organizatii jucau un rol efectiv, ceea ce i-a permis sa supravietuiasca si dupa disparitia adversarului. Se repeta, la alta scara, diferenta dintre maniera de lucru a lui Winston Churchill si Adolf Hitler în timpul celui de al doilea razboi mondial. In vreme ce primul era abordabil – si îsi suna colaboratorii – la orice ora din zi si din noapte, cel de al doilea nu a putut fi trezit în dimineata zilei de 6 iunie 1944, pentru a i se comunica debutul debarcarii pe plajele din Normandia.

Un pas în apărarea Europei democratice se realizează în aprilie 1949 când la Washington se semnează Tratatul Atlanticului de Nord (NATO) de 12 țări, respectiv de către Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și SUA. În 1952 vor adera official Grecia și Turcia, pentru ca la 9 mai 1955 să devină membră și RFG.

Desigur, URSS a răspuns acestei provocări instituționale, constituirii Alianaței Nord Atlantice, și drept urmare a înființat, în 14 mai 1955, Pactul de la Varșovia. Deci, la acel moment existau două alianțe militare: NATO – alianță dominantă și condusă de SUA, respectiv Pactul de la Varșovia aflat su controlul deplin al URSS, întrucât potențialul militar esențial în Est era cel sovietic iar contingentele sovietice erau instalate în aproape toate „democrațiile populare”.

Pactul condus de un Comandament Unificat al Forțelor, fără unitate operațională – nu a fost doar un instrument de apărare, el avea misiunea „apărării cuceririlor socialismului”.

Conform doctrinei Brejnev în interiorul lui exista o dublă responsabilitate: fiecare stat din blocul sovietic era responsabil față de propriul popor, dar și față de comunitatea comunistă internațională. În caz de tulburări interne statele frățești aveau dreptul de a întreprinde acțiunile necesare pentru potolirea acestora. Referitor la doctrina Brejnev, ea a fost formulată deschis în perioada nefastei intervenții din 1968 a trupelor Pactului de la Varșovia (exceptând România) în Cehoslovacia, acțiune militară brutală ce a pus capăt „Primăverii de la Praga”. O altă intervenție justificată de sovietici prin distrugerea „subversiunii capitaliste” a fost reprimarea revoluției ungare din 1956. Pactul de la Varșovia cuprindea, în afară de URSS, Albania (s-a retras în 1967), Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, România, Ungaria și Republica Democrată Germania.

Pactul de la Varșovia a fost „brațul înarmat al internaționalismului proletar” ori mai concret zis cel cu care intervenea URSS. În urma evoluțiilor de la finele veacului XX, când prezența militară sovietică dincolo de granițele URSS nu mai putea fi menținută, Pactul de la Varșovia s-a autodizolvat, în iulie 1991. În esență, toate instituțiile socialiste europene au dispărut de pe scena istoriei în vara anului 1991. Dar, începând cu anii ’50 și până în acel moment, în Răsărit s-a permanentizat democrația sovietică, zonă în care n-a fost vorba de vreun parteneriat ori de o voință federativă, ci de constrângere politică și militară. Tocmai de aceea, Europei Occidentale i-a revenit misiunea remodelării reconstrucției europene postbelice pe baze democratice, cu precizarea că procesul în cauză implică, în mod evident și ferm, nu doar respectarea trecutului istoric ci și respectul față de realitățile concrete ale spațiului central și sud – est european.

La finele celui de al II-lea război mondial era vorba, evident, de declinul pronunțat al Bătrânului Continent, atât de influent odinioară. Tocmai de aceea se impunea cu stringență remedierea situației, dar pentru aceasta trebuia uitat urgent războiul, „reinventat” viitorul, și în acest sens se desfășoară o veritabilă mișcare pentru construcția unei noi Europe, mișcare propovăduită de personalități politice, de oameni de stat de mare anvergură. Chiar mișcările de rezistență din anii războiului s-au pronunțat în favoarea viitoarei unități europene, semnificativ fiind îndeosebi „Proiectul de declarație a mișcărilor de rezistență europene” elaborat la Geneva, în 1944 care prevedea „o uniune federală între popoarele europene”. Pe 19 septembrie 1946 Winston Churchill, în urma unei conferințe la Universitatea din Zürich, vorbea de crearea „Statelor Unite ale Europei” în scopul „de a reconstrui familia europeană și de a-i oferi o structură care să-i permită să trăiască și să se dezvolte în pace securitate și libertate”. În fapt, el relua o idee mai veche pe care o regăsim într-un memorandum adresat lui Anthony Eden, în octombrie 1942.

CONCLUZII

Am avut în cursul secolului trei razboaie mondiale sau, mai degraba, trei episoade ale aceluiasi razboi, întrerupt de un lung armistitiu (1919—1939) si de o scurta pauza (1945—1947). "Marele razboi al secolului XX" izbucneste la 28 iulie 1914, dar se sfârseste lent si progresiv, între caderea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989, si moartea Uniunii Sovieticice, în decembrie 1991.

Caderea zidului Berlinului, in noiembrie 1989, reunificarea Germaniei in octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991 si schimbarile spectaculoase survenite in Europa Centrala si de Est au marcat sfârsitul razboiului rece, ce a modificat situatia politica din Europa si a schimbat fundamental imperativele de securitate ale membrilor Aliantei. Evenimentele ce au avut loc ulterior au dovedit ca pericolele si amenintarile la adresa pacii si stabilitatii se mentin. In urma hotarârilor luate de catre sefii de stat si de guvern ai tarilor aliantei in cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) si Washington (aprilie 1999), Alianta Atlanticului de Nord si-a adaptat strategia sa globala, in raport cu schimbarile produse in contextul strategic si politic. In urma deciziilor luate la Madrid trei state central europene, Polonia, Cehia si Ungaria au fost invitate oficial sa se alature aliantei, fapt finalizat prin deciziile luate la Summit-ul de la Washington care, nu numai ca a marcat aniversarea a cincizeci de ani de la crearea Aliantei Nord-Atlantice, dar pentru prima data in istoria acesteia a admis includerea de noi membri din rândul statelor ce in urma cu nu mai mult de zece ani erau considerate adversare ale acesteia .

Înaintea primelor conferinte dintre W. Churchill si F.D. Roosevelt din perioada rãzboiului, o prognozã elaboratã de Serviciile Americane de Informatii care se referea la pozitia postbelicã a U.R.S.S., concluziona: "Odatã cu înfrângerea Germaniei, nu va mai exista nici o putere în Europa care sã se opunã fortei militare colosale [a U.R.S.S.-n.n.]…Pentru viitor concluzia este evidentã. Dupã ce Rusia va deveni un factor decisiv în rãzboi, ea trebuie sã primeascã orice asistentã si trebuie fãcute toate eforturile pentru a-i obtine prietenia. De asemenea, este fãrã îndoialã cã în urma înfrângerii Axei ea va domina Europa si este mult mai important sã dezvoltãm si sã pãstrãm cele mai prietenesti relatii cu Rusia".

Previziunea unei ere a bunelor intentii între S.U.A.si U.R.S.S. a fost caracteristicã pentru neasteptata si utopica naturã a diplomatiei americane din timpul rãzboiului. În mod iluzoriu, aceasta presupunea cã rãzboiul nu era decât o întrerupere a unei stãri normale de armonie între natiuni, pentru pedepsirea agresorilor si a criminalilor de rãzboi, o cruciadã ideologicã în care tãrile aliate erau egale din punct de vedere moral si, odatã ce rãzboiul se va termina, vechea armonie si lupta mondialã pentru putere va lua sfârsit. Implicatia acestei utopii a fost clarã : S.U.A. nu si-au luat nici o mãsurã de precautie împotriva "nobililor" aliati din timpul rãzboiului, în anticiparea unei posibile dezintegrãri a aliantei si în eventualitatea unor ostilitãti.

Permanentele semnale ale ostilitãtii si suspiciunii sovietice pot explica aceste previziuni optimiste. De-a lungul întregului rãzboi, U.R.S.S. a suspectat în mod constant S.U.A. si Marea Britanie de intentii necinstite.

Conducãtorii americani, fãrã a tine seama de prognozele serviciilor de informatii, au gãsit imediat o explicatie pentru suspiciunea sovieticã. Ei percepeau politica externã a U.R.S.S. nu în termenii dinamicii interne ai regimului comunist si în dusmãnia lui pentru toate natiunile necomuniste, ci numai ca pe o reactie a Uniunii Sovietice la politica dusã de occidentali. Atitudinea Moscovei era perceputã numai prin prisma actelor antebelice : interventia aliatilor cu scopul de a rãsturna regimul sovietic si, dupã acest esec, stabilirea de cãtre Franta a unui cordon sanitar în Europa de Est, cu scopul de a feri restul continentului european de virusul comunist. Pe lângã acestea se adaugã respingerea de cãtre occidentali în anii `30 a initiativei sovietice de a se constitui o aliantã împotriva lui Hitler si, în mod special, acordul de la München din 1938, care a distrus Cehoslovacia si i-a deschis lui Hitler portile cãtre est. Eforturile occidentalilor în încercarea de a îndepãrta de vest pericolul hitlerist, directionându-l spre est, erau considerate motivele principale ale ostilitãtii sovietice. Occidentalii, pentru a modifica aceastã atitudine, trebuiau sã demonstreze Uniunii Sovietice, prin dovezi de prietenie, bunele lor intentii. Problema principalã, în viziunea lor, era nu dacã pentru lumea postbelicã cooperare sovieticã va fi obtinutã, ci când va fi ea stabilitã.

Dizolvarea Cominternului, reducerea ideologiei comuniste, noua emfazã a nationalismului rus, relaxarea restrictiilor impuse bisericii si, nu în ultimul rând, declaratiile fãcute de sovietici în limbajul pãcii, al democratiei si libertãtii i-a convins pe occidentali sã perceapã în U.R.S.S. un nou prieten.

Presedintele Roosevelt si consilierii sãi au avut certitudinea cã la Ialta s-au stabilit relatii mult mai amicale cu U.R.S.S. Stalin, demonstrându-si bunãvointa, a fãcut concesii la subiectele importante. În problema membrilor Natiunilor Unite si-a redus pretentiile pentru 16 locuri (ce ar fi revenit pentru fiecare republicã sovieticã) la numai trei, afirmând cã va sprijini S.U.A. dacã vor ridica pretentii de paritate.

În Germania, el a acceptat o zonã de ocupatie francezã si primirea Frantei în Comisia de Control, precum si o unicã administratie pentru toate zonele de ocupatie. Mai mult, prin Declaratia privind Europa eliberatã, Stalin a promis organizarea de alegeri libere si autoguvernarea în Europa de Est. Rãspunzând dorintelor militare americane pentru Orientul Îndepãrtat, el a promis cã va intra în rãzboi împotriva Japoniei. Nu în ultimul rând, el a exprimat speranta cã vor urma cincizeci de ani de pace si puternicã cooperare.

Se poate spune cã a fost o minune cã, la Conferinta de la Ialta, delegatia americanã a avut o dispozitie de "exaltare supremã". Harry Hopkins, consilier apropiat al presedintelui, afirma: "Noi suntem ferm convinsi cã am câstigat prima mare victorie a pãcii, si prin noi mã refer la noi toti, întrega rasã umanã civilizatã". Aceastã pãrere poate fi completatã cu ajutorul cuvintelor secretarului de stat Cordell Hull: "Nu va mai fi nevoie de sfere de influentã, de aliante, echilibrarea puterii, sau de orice alt fel de aranjament, prin intermediul cãrora, ca în trecutul nefericit, natiunile sã se strãduiascã sã-si apere securitatea sau sã-si promoveze propriile interese".

Oamenii politici americani au ignorat, sau s-au fãcut cã ignorã existenta unui scop final la care sovieticii nu renuntaserã niciodatã si a cãrui realizare devenise acum posibilã datoritã împrejurãrilor internationale. Visul american de pace postbelicã si cooperare între cei trei mari va fi distrus odatã cu expansiunea Uniunii Sovietice în Europa Centralã si de Est, odatã cu impunerea controlului asupra Poloniei, României, Ungariei, Bulgariei si Albaniei (Iugoslavia se afla deja sub controlul comunist al maresalului Iosif Broz Tito si Cehoslovacia trãia în umbra Armatei Rosii). În fiecare dintre aceste tãri unde U.R.S.S. avea trupe, s-au stabilit unilateral coalitii guvernamentale pro-sovietce. Postul cheie în aceste regimuri – ministrul de interne, care de obicei controla politia – se afla în mâinile comunistilor. De la acest nivel – decisiv – al puterii era facilitatã posibilitatea extinderii dominatiei sovietice si subjugarea independentei acestor tãri. Concesiile fãcute de S.U.A. la Ialta doreau sã constituie o bazã de cooperare între cei trei mari, în perspectiva cã ele ar fi fost respectate. De fapt, Roosevelt si Churchill nu au avut cu ce sã forteze U.R.S.S. pentru a obtine de la aceasta concesii mai mari, datã fiind incapacitatea sovieticilor de a accepta limite.]

Cu toate cã rãzboiul se terminase, devenea foarte clar faptul cã angajamentele luate la Ialta, prin care U.R.S.S. se obligase sã organizeze alegeri libere si guverne democratice în Europa de Est, erau percepute diferit de rusi, spre deosebire de americani. Pentru sovietici "guvernele democratice" reprezentau guverne comuniste, iar "alegerile libere" semnificau alegeri la care nu puteau participa partidele ce nu erau favorabile comunistilor.

Diplomatul român Grigore Gafencu, cu prilejul unui discurs tinut la Radio Europa Liberã, caracteriza foarte clar intentiile sovieticilor : "Hotãrârile luate la Ialta, astfel cum au fost tãlmãcite si împlinite de U.R.S.S., au dus la alunecarea întregii Europe rãsãritene în zona de influentã si sub stãpânirea exclusivã a împãrãtiei bolsevice ".

În 1944, Stalin îi declarase lui Tito cã "acest rãzboi nu este ca cele din trecut ; cine ocupã un teritoriu îsi impune propriul sistem social".

Diferentele apãrute în problema tratãrii Germaniei au fost principalul factor în deteriorarea unitãtii aliatilor. Esecul de a obtine o întelegere mutualã comunã si acceptabilã pentru Germania, în spiritul întelegerilor de la Ialta si Potsdam, a accentuat clivajul dintre S.U.A. si U.R.S.S. Absenta Frantei de la Conferinta de la Potsdam a creat complicatii, deoarece aceastã tarã a refuzat sã se limiteze la aceste întelegeri.

Politica ofensiva, de amenintari, nefiind recomandata, alternativa aleasa conducea spre defensiva. Astfel, pentru a evita instaurarea unor regimuri "democrat-populare" (comuniste) in Turcia si Grecia si, totodata, pentru a nu pierde influenta in bazinul rasaritean al Mediteranei, S.U.A. acorda un ajutor de 400 de milioane de dolari acestor tari prin asa-numita Doctina Truman. In acelasi scop, prin Planul Marshall, care a constituit un mare succes economic, politic si diplomatic, in anii 1948-1951 S.U.A. acorda ajutor economic statelor occidentale in vederea refacerii lor. Cat priveste Germania, ajutorul a cuprins partea de vest a Germaniei, dupa ce, ca rezultat al reorganizarii zonelor de ocupatie, s-au format in 1949 cele doua Germanii: Republica Federala Germana si Republica Democrata Germana.

Tot din politica razboiului rece fac parte si blocurile militare ce se formeaza in diferite parti ale lumii sub conducerea S.U.A. La 4 aprilie 1949, ministrii de externe ai S.U.A., Angliei, Canadei, Frantei, Italiei, Belgiei, Olandei, Luxembourgului (Benelux), Danemarcei, Islandei, Portugaliei semneaza la Washington un tratat numit Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). In 1952 adera la N.A.T.O. Turcia si Grecia, in 1955, Republica Federala Germana.

Dupa modelul N.A.T.O., se constituie, in anii urmatori, blocuri militare si in alte zone ale lumii. In septembrie 1951, se incheie la San Francisco tratatul politico-militar numit ANZUS, intre S.U.A., Anglia, Franta, Australia, Noua Zeelanda, Filipine, Thailanda, Pakistan. In 1955, in Orientul Apropiat se incheie Pactul de la Bagdad, in care intrau Anglia, Turcia, Irak, Iran si Pakistan. In 1959, Irakul se retrage din acest pact, date fiind neintelegerile cu Iranul. De atunci pactul s-a numit CENTO (Organizatia Pactului Central). La inceputul anului 1979, el se desfiinteaza.

André Fontaine scria ca "Razboiul Rece este fiul nelegitim al revolutiei bolsevice". Acum, butada lui ar putea fi modificata astfel: "Terorismul este fiul nelegitim al Razboiului Rece".

Este limpede pentru oricine ca totalitarismul si extremismul si-au schimbat doar mastile, ca mobilurile, scopurile si procedeele lor au ramas in linii mari aceleasi ca in trecut. Numai ca protagonistii din perioada 1945-1989 erau mai bine conturati, se cunosteau foarte bine si isi masurau fortele pana la limita in care Razboiul Rece s-ar fi putut retransforma intr-un razboi mondial. Furtul bombei atomice americane si Comisia McCarthy, blocada din 1948 a Berlinului, razboiul din Coreea, revolutia maghiara din 1956, Zidul Berlinului, criza "rachetelor cubaneze", "Primavara de la Praga", repetatele rascoale poloneze impotriva dominatiei comuniste, razboiul din Vietnam, sovietizarea coloniilor portugheze, dar in acelasi timp suportul occidental al drepturilor omului dupa semnarea acordurilor de la Helsinki, in 1975, si declararea de catre Ronald Reagan a ofensivei impotriva "imperiului raului", concomitent cu declansarea proiectului "Razboiului stelelor", au fost evenimente care au facut ca timp de aproape o jumatate din secolul XX planeta sa traiasca intr-o continua nesiguranta.

Istoria secolului XX este o istorie a evenimentelor majore, pozitive și negative, care au transformat radical lumea și au impus destine naționale, realități politice, economice și sociale, profunde mutații în relațiile internaționale, în cultură, știință și artă; dar, este și istoria celor mai mari conflagrații cunoscute de umanitate.

Dupa o pauza de 20 ani, în 1939 începe AL DOILEA RAZBOI MONDIAL, 1939-1945, denumit FALIMENTUL CIVILIZATIEI EUROPENE. De la origini, Tratatul de la Versailles este trait ca o umilire nationala de catre populatia germana, traumatizata si pierduta, de unde toate guvernele adopta o politica "revizionista" destinata a revizui, si a repune în cauza situatia mai mult sau mai putin de determinare. Aceasta epoca începe cu politica razboinica a lui Adolf Hitler între 1933-1940, Europa nazista între 1940-1942, Refluxul german si victoria aliatilor între 1942-1945 si bineînteles a nu se uita genocidul, taberele de concentrare, si masacrele care s-au încheiat cu un bilant monstruos.

8 Mai 1945, sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial în Europa. A urmat împartirea Europei în Est si Vest prin Tratatul de la Yalta din 4-11 Februarie 1945, semnat de Stalin, Churchill si Roosevelt. A aparut apoi Revolutia industriala, cu transformarile tehnologice si sociale în cursul secolului al XX-lea. Al doilea Razboi Mondial a scos în evidenta amploarea de resurse materiale si intelectuale puse în serviciul de arme de distrugere. Într-o lume profund divizata între EST si VEST, dominata de doua super-puteri care erau Statele Unite si URSS, marite State continuând de a sustine masiv eforturile de Cercetare-Dezvoltare, creând institutii specializate ca NASA americana sau Centrul National de Cercetare Stiintifica în Franta. Revolutia industriala, caracterizata prin stapânirea informatiilor si comunicatiilor gratie electronicii si a informaticii (inventia tranzistorilor în 1948, si a micriprocesoarelor în 19770), în toate sectoarele progresele tehnice se multiplica, în special în fizica (energia nucleara militara si civila) în biologie (descoperirea ADN în 1953), în chimia organica (materiale plastice, fibre sintetice, coloranti, detergenti, medicamente, insecticide …) Cucerirea spatiala ilustreaza sinergia care caracterizeaza acest pasaj catre un nou sistem tehnic: chimia carburantilor, metalurgia aliajelor la înalta rezistenta, puterea calculului de sisteme de ghidaj, toate împreuna necesare pentru cucerirea spatiului (primul satelit sovietic Sputnik în 1957, primul om în spatiu de origine rus Youri Gagarin în 1961, apoi primii pasi pe Luna – Neil Armstrong, în 1969).

Bibliografie

A.Sergounin, “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”, p. 129

Andre Fontaine, Istoria războiului rece, vol 3, Editura Militară, București, 1993, p.15

Arnold Anthony, Afghanistan's Two-Party Communism: Parcham and Khalq, Hoover Institution Press, Stanford, California, 1983, p. 22.

Barnett R. Rubin, The fragmentation of Afghanistan: state formation and collapse in the international system, Yale University Press, Yale, New Haven, 2002, p. 25.

Ben Webster, (articol), FBI had warning of attack on a civilian aircraft, Times Online, 29 noiembrie 2002, la adresa: http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/article837781.ece, accesat pe 05.05.2016.

Braudel, F., „Gramatica civilizațiilor”, Meridiane, București, 1994, p.39

D. Yergin și T. Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211

Florin Constantiniu,De la razboiul fierbinte la razboiul rece,Editura Corint,Bucuresti,1998

From Aafghanistan, la adresa : http://fmso.leavenworth.army.mil/documents/Withdrawal.pdf, accesat pe 05.05.2016.

Girardet Edward, Afghanistan: The Soviet War, St. Martin's Press, New York, 1985, p. 129.

H. Kissinger, Diplomația, București, Editura ALL, 2007, pp 574-580.

Jean-Louis Dufour, Crizele Internaționale, Editura Corint, București, 2002, p.115

Kansas, Lawrence, Kansas, 2001, p. 73.

Larry Thomson, (articol), Surviving the 1978 Revolution in Afghanistan by Larry Clinton Thompson, The International Writers Magazine: The '78 Revolution in Afghanistan, decembrie 2009, la adresa: http://www.hackwriters.com/78RevolutionAfghan.htm, accesat pe 05.05.2016.

Martin McCauley;Rusia,America si Razboiul Rece 1949-1991,Editura Polirom,Iasi,1999,p33

Mehreen Zahra-Malik, (articol), A tale of two prime ministers, The News International Online, 20 martie 2011, la adresa: http://www.thenews.com.pk/TodaysPrintDetail.aspx?ID=48072&Cat=9, accesat pe 05.05.2016.

Michael Johns, (articol), Charlie Wilson's War Was Really America's War, Michael Johns Blog, 19 ianuarie 2008, la adresa: http://michaeljohnsonfreedomandprosperity.blogspot.com/2008/01/charlie-wilsons-war-was-really-americas.html, accesat pe 05.05.2016.

Norm Dixon, (articol), How the CIA created Osama bin Laden, Green Left Weekly, 19 septembrie 2001, la adresa: http://www.greenleft.org.au/node/24198, accesat pe 05.05.2016.

Oliver Roy, A Country Study: Afghanistan/The Path to Victory and Chaos: 1979-92, The Library of Congress/ Researchers/ Country Studies, 1997, la adresa: http://lcweb2.loc.gov/cgi-bin/query/r?frd/cstdy:@field(DOCID+af0101), accesat pe 05.05.2016.

Pascal Boniface;Relatiile Est-Vest 1945-1991,Editura Institutul European,Iasi,1998

Pat Mitchell, Jeremy Isaacs, (film documentar), Cold War, episodul 20 Soldiers of God.

Paul Jay, (reportaj/interviu), Brzezinski and the Afghan War Pt. 2, The Real News Network, 15.01.2010, la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=RGjAsQJh7OM&feature=channel, accesat pe 05.05.2016.

Philippe Moreau Defarges;Relatii internationale dupa 1945;Editura Institutul European,2001,p4

Pittsburg Post-Gazette, Moslems Condemn Soviet Invasion of Afghanistan, 29 ianuarie 1980, vol. 5 nr. 156, p. 2, la adresa: http://news.google.co.nz/newspapers?nid=gL9scSG3K_gC&dat=19800129&printsec=frontpage&hl=en, accesat pe 05.05.2016.

Roy George, Islam and resistance in Afghanistan, Cambridge University Press, Cambridge, 1990, p. 118.

Russia Today, (reportaj), Battlefield 1979: Former KGB colonel recounts Soviet assault on Afghan president, 26.12.2009, la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=JHpvmm62zdk, accesat pe 05.05.2016.

Russian parliament hails Afghan war vets, (articol), Khaleej Times Online, 25 decembrie 2009, la adresa: http://www.khaleejtimes.com/DisplayArticleNew.asp?col=&section=international&xfile=data/international/2009/December/international_December1362.xml, accesat pe 05.05.2016.

Sergounin, A., „Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”, Working Papers, 11, 1993, Centre for Peace and Conflict, Copenhaga, p. 107

Stephanie Lawson, Relații internaționale, Cluj, Editura CAPublishing, 2010, pp. 78-83.

Steven Zaloga, Ținta:America,Uniunea Sovietică și armele strategice, Editura Elit, București, 1993, p278, 279

The Russian General Staff tradus și editat de Lester W. Grau și Michael A. Gress,

Vadrat, C. M., „Ou va la Russie”, Editions Generalles First, 1896.-77 p.

Wilfried Loth,Împărțirea lumii-Istoria Războiului Rece ,Editura Saeculum,București,1997,p10

Eфимoв A.B. Пyти pазвития капитализма: Дo импepиалиcтичecкий пepиoд.. M., 1969, p. 18

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Vietnam#Consecin.C8.9Bele_R.C4.83zboiului_din_Vietnam accesat la data de 05.05.2016.

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Vietnam#Motivul_escalad.C4.83rii_conflictului_-_Incidentul_din_golful_Tonkin , accesat la data de 05.05.2016.

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Vietnam#Ofensiva_T.E1.BA.BFt_.C8.99i_deziluzia_popula.C8.9Biei_din_SUA accesat la data de 05.05.2016.

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Vietnam#Perioada_Kennedy.2C_1961-1963, accesat la data de 05.05.2016.