Evolutia Principiului Suveranitătii DIN 1945 Până ÎN Prezent
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ
FACULTATEA DE DREPT
DISCIPLINA: DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC
TEMA LUCRĂRII:
EVOLUȚIA PRINCIPIULUI SUVERANITĂȚII DIN 1945 PÂNĂ ÎN PREZENT
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
PROF. UNIV. DR. COMAN FLORIAN
ABSOLVENT:
CONSTANTIN S. CĂTĂLINA-IONELA
BUCUREȘTI
– 2016-
LISTĂ DE ABREVIERI
art. – Articol
CE – Comunitatea Europeană
CECO – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului
CEDO – Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Curtea)
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
CIJ – Curtea Internațională de Justiție
CSCE – Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa
ed. – Editor
FMI – Fondul Monetar Internațional
M.O. – Monitorul Oficial
n.a. – nota autorului
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
nr. – Număr
ș.a. – și alții
SCJ – Studii și Cercetări Juridice
SUA – Statele Unite ale Americii
UE – Uniunea Europeană
urm. – următoarele
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
vol. – volum
INTRODUCERE
Bazele Dreptului Internațional Public, le-am acumulat prin studiu și cercetare în cadrul programului de master " Drept și Relații Internaționale" unde am consolidat cunoștințe aprofundate la această disciplină.
Am cunoscut o reorganizare în ceea ce privește principiile fundamentale ale Dreptului Internațional, axându-mă pe dezvoltarea principiului suveranității din Epoca Contemporană până în prezent.
Am elaborat temă de disertație "Evoluția principiului suveranității din 1945 până în prezent" având în vedere crearea principiului suveranității ca fiind un element esențial, dar și o carcateristica principală a fiecărui stat făcând o corelație între istoria relațiilor internaționale și crearea stabilității de cooperare dintre state.
Alegându-mi această temă am transpus caracterele și elementele pe care principiului suveranității și le însușește din momentul apariției lui până la momentul în care diferiți factori aduc diverse modificări privind suveranitatea statelor și relațiilor dintre acestea.
Cercetarea și dorința de aprofundare m-au determinat să transpun în amănunt evoluția principiilor fundamentale ale Dreptului Internațional punând accent pe crearea principiului suveranității și a concepțiilor despre suveranitatea de stat. Am conturat o evoluție treptată a suveranității atât prin prisma statelor cât și prin cea a Uniunii Europene. În finalul lucrării am evidențiat influenta globalizării asupra suveranității statelor, dar și manifestarea acestora în această situație.
Așadar, tot ce am dobândit prin cercetare, am evidențiat în această temă de diseratie prin acumularea de noțiuni teoretice, identitatea principiului suveranitatii fiind principalul obiectiv de realizare al lucrării.
CAPITOLUL I – SUVERANITATEA CA PRINCIPIU AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN ÎN DEZVOLATAREA RELAȚIILOR DINTRE STATE
Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan au o deosebită importanta în asigurarea unei dezvoltări normale a relațiilor dintre state, în direcția apărării păcii, securității și cooperăm între popoare.
Istoria relațiilor internaționale demonstrează cu prisosință că încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional a echivalat și echivalează cu dezlănțuirea războaielor de agresiune, cu subjugarea popoarelor, cu provocarea unor focare de neliniște și de tensiune. De aceea, forțele păcii și ale progresului se pronunță cu hotărâre pentru așezarea acestor principii la baza relațiilor dintre state.
Se observă, totodată, că cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaționale consideră că aplicarea principiilor independenței și suveranității naționale, egalității în drepturi și neamestecului în treburile interne reprezintă unul dintre comandamentele fundamentale ale vieții contemporane, singura bază rațională acceptabilă pentru rezolvarea numeroaselor probleme pe care le ridică raporturile dintre state și popoare, pentru salvgardarea păcii și securității în lume.
Ținând seama de rolul deosebit de important pe care aceste principii, ca și alte principii fundamentale ale Dreptului Internațional Contemporan, îl au în asigurarea păcii și securității internaționale, ele au fost consacrate în tot mai multe documente de drept internațional, adoptate, în cursul celui de al Doilea Război Mondial și în perioada care s-a scurs de la acesta, sub presiunea forțelor care militează pentru pace și progres.
Astfel, principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan și-au găsit consacrarea în Carta O.N.U., cel mai important tratat, și anume în preambul și în capitolul I (privitor la scopurile și principiile Organizației ).
În afară de Carta O.N.U. și de alte tratate internaționale, pe care le voi indica în continuare, principiile fundamentale ale dreptului internațional au fost afirmate în declarații adoptate de conferințe, la care au participat un mare număr de state, în diferite declarații bilaterale, precum și în rezoluții ale Adunării Generale O.N.U.
Rolul deosebit de însemnat în relațiile dintre state al principiilor fundamentale și apariția unor elemente noi în conținutul lor au pus la ordinea zilei și problema codificării lor.
Într-adevăr, principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, așa cum au fost consacrate în Carta O.N.U., își îmbogățesc conținutul pe măsura dezvoltării noilor realități ale lumii contemporane.
Pe baza unei inițiative a statelor socialiste, Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluția 1815 (XVII) din 18 decembrie 1962, a hotărât să se întreprindă un studiu al pincipiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, în conformitate cu Carta, în scopul dezvoltării lor progresive și codificării lor, în așa fel îneît să se asigure o aplicare mai eficace a acestora.
După cum se arată în preambulul rezoluției, marile prefaceri politice, economice, sociale și științifice, care au intervenit în lume de la adoptarea Cartei, au scos în evidență și mai mult importanța principiilor sale și a aplicării lor pentru întărirea păcii și dezvoltarea de relații pașnice și de bună vecinătate între națiuni, indiferent de deosebirile politice-sociale dintre ele și de gradul lor de dezvoltare. Se subliniază, de asemenea, importanța obligației statelor de a respecta strict dreptul internațional și faptul că supunerea popoarelor unei dominații și exploatări străine constituie o piedică în promovarea păcii și colaborării internaționale.
În literatura juridică socialistă sunt enumerate principii cu un caracter de maximă generalitate și legate direct de asigurarea păcii și securității internaționale, ca și de dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta.
La asemenea principii s-a oprit și Adunarea Generală a O.N.U. în urma dezbaterilor prin care s-a hotărât codificarea principiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state.
La sesiunea a XVII-a a Adunării Generale a O.N.U. (1962), a fost discutată o propunere cehoslovacă prin care se indicau o serie de principii, grupate în trei secțiuni.
Prima secțiune conține principiile fundamentale ale dreptului internațional, considerate ca direct legate de menținerea și întărirea păcii și securității internaționale. Sunt astfel enumerate:
obligația de a lua măsuri pentru menținerea păcii și securității internaționale;
principiul rezolvării pe cale pașnică a diferendelor internaționale;
principiul interzicerii amenințării cu forța sau a folosirii ei;
principiul interzicerii armelor de distrugere în masă;
principiul dezarmării generale și totale;
principiul interzicerii propagandei dușmănoase;
principiul securității colective.
Cea de-a doua secțiune cuprinde principiile privind statutul juridic al statelor, fără respectarea cărora nu poate fi concepută dezvoltarea unor relații pașnice și de prietenie în epoca noastră.
În această secțiune sunt enumerate:
principiul suveranității statelor;
principiul inviolabilității teritoriului;
respectarea independenței statelor;
principiul egalității suverane;
dreptul statului de a participa la relațiile internaționale, în primul rând dreptul statelor de a participa la discutarea problemelor internaționale, de a fi membru în organizații internaționale și parte în tratate multilaterale generale, care privesc interesele sale legitime.
În a treia secțiune sunt cuprinse:
dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta;
principiile lichidării colonialismului în toate formele sale;
respectarea drepturilor omului;
cooperarea în domeniul economic, social și cultural;
îndeplinirea întocmai a obligațiilor internaționale;
principiul răspunderii statelor.
Adunarea Generală a O.N.U. în rezoluția 1815 (XVII) din 18 decembrie 1962 a enumerat enunțiativ următoarele principii de drept internațional:
principiul abținerii statelor în relațiile internaționale de la amenințarea cu forța și folosirea ei împotriva integrității teritoriale și a independenței politice a oricărui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite;
principiul că statele își vor rezolva pe cale pașnică diferendele dintre ele, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția, să nu fie primejduite;
obligația de a nu interveni în probleme de competență internă a fiecărui stat;
obligația statelor de a colabora între ele în conformitate cu Cartă;
principiul egalității în drepturi și dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta;
principiul egalității suverane a statelor;
principiul potrivit căruia statele trebuie să-și îndeplinească cu bună credință obligațiile asumate de ele în conformitate cu Cartă.
Observăm, în special, că din această enumerare lipsește principiul coexistenței pașnice între statele aparținând unor orânduiri social-politice diferite, care ocupă un loc de seamă în cadrul principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan. Fiind consacrat în documente de drept internațional sau rezultând din ansamblul prevederilor unor tratate, cum este Carta O.N.U., principiul coexistenței pașnice nu este numai un principiu de politică externă, ci și un principiu de drept, organic legat de celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan.
1.2 NOȚIUNEA JURIDICĂ A „SUVERANITĂȚII DE STAT” ȘI EVOLUȚIA SA JURIDICĂ
Definiția juridică a suveranității provine fie dintr-o prezentare a elementelor sale constitutive, fie ca atribut esențial al puterii de stat, suveranitatea fiind caracterizată ca „unitate a supremației și independentei puterii de stat, suma a celor trei aspecte majore : intern, extern și teritorial” sau că „facultatea statului de a se pronunța în toate domeniile cu puterea ultimului cuvânt” sau ca „independenta față de orice control din afara”.
În drept internațional se considera ca suvernitatea și egalitatea statelor reprezintă „doctrina constituțională de bază a dreptului națiunilor care guvernează o comunitate constând în principal din state ce dețin în mod uniform personalitatea juridică”. Astfel în măsura în care statele sunt egale și dețin personalitate juridică, trebuie să acceptăm și faptul că suveranitatea este în mare măsură, o relație între state.
Alții definesc suveranitatea de stat ca fiind un fenomen istoric și politic strâns legat de apariția statului și totodată, ca un atribut fundamental al acestuia. Particularitatea puterii de stat, în unele opinii, este de a avea prin esență sa, însușirea inerenta, organică, de a fi suverană, de „a incarna în caracterul ei suprem și independent voința realizării deplinesi exclusive a intereselor clasei dominante, ceea ce se înfăptuiește în activitatea organizată a statului.
Datorită caracterului suveran al puterii de stat, statul ca enitatea politica este considerat ca având, în unele concepții în doctrină, sub unele forme și în toate manifestările sale, un caracter suveran.
Aceste concepții se opun ideii conform căreia suveranitatea nu ar fi o însușire reală, inerenta a puterii de stat, ci doar o componentă atribuită statului de drept internațional.
Principalele caracteristici generale ale suveranitatii de stat sunt urmatoarele:
a. Consacrarea principiului suveranității în documente internaționale contemporane. Suveranitatea de stat, principiu fundamental al dreptului internațional contemporan, ocupă un loc central în cadrul acestui drept, reflectând astfel realitățile epocii noastre, în care popoarele, înțelegând tot mai mult sensul și cerințele dezvoltării societății, luptă activ pentru dobândirea suveranității și independenței, pentru apărarea și consolidarea ei.« Există astăzi condiții incomparabile cu cele din trecut că popoarele să-și asigure o dezvoltare independentă, suverană, să se bucure de egalitate în relațiile internaționale, să-și organizeze așa cum doresc viața politică, socială și economică, să pășească pe calea cea mai corespunzătoare intereselor lor fundamentale ».
Suveranitatea ca principiu fundamental al dreptului internațional contemporan a fost consacrată în numeroase tratate internaționale.
Astfel, în articolul 2, paragraful 1 al Cartei O.N.U. se prevede că Organizația se întemeiază pe egalitatea suverană a statelor membre.
În Carta Organizației Unității Africane, adoptată la 26 mai 1963, se arată că Organizația va urmări să apere suveranitatea statelor membre, acestea obligându-se să respecte cu strictețe suveranitatea fiecărui stat (art. II și III).
Pe continentul american, Carta Organizației Statelor Americane, adoptată la Bogota la 30 aprilie 1948, proclama de asemenea, în mod solemn, apărarea suveranității, respectarea suveranității și independenței statelor, ca element esențial al ordinii internaționale (art. I și V).
Necesitatea respectării suveranității, ca principiu fundamental al relațiilor dintre state, a fost subliniată în hotărârile unor conferințe internaționale, în jurisprudența internațională, precum și în rezoluții și documente adoptate de diferite foruri internaționale.
Este astfel incontestabil că principiul suveranității statelor constituie un principiu fundamental al dreptului internațional contemporan. El domină cele mai importante instituții ale acestui drept. Principiul suveranității își găsește expresia și în celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan, cum sunt respectarea integrității teritoriale, egalității suverane, neamestecului în treburile interne,, interzicerea folosirii forței în relațiile internaționale, principii care au ca scop să asigure respectarea suveranității și personalității statelor.
b. Conținutul și trăsăturile suveranității de stat. Suveranitatea de stat a fost definită ca independența deplină politică și economică a statului, că dreptul acestuia de a stabili și înfăptui o politică internă și externă independentă. Statul suveran este un stat care nu este supus nici unui alt stat, exercitându-și puterea pe teritoriul țării și în relațiile internaționale ale acesteia.
Această definiție înglobează aspectul intern și aspectul extern al suveranității statului. Suveranitatea statului ne apare astfel că o noțiune unitară în esența ei, atât în privința rezolvării problemelor interne, cât și a problemelor care se ivesc în relațiile cu celelalte state. Considerând suveranitatea ca o noțiune unitară, aplicăm teza marxist-leninistă, potrivit căreia politica externă este indisolubil legată de politica internă.
Definiția dată mai sus suveranității învederează esența generală a noțiunii de suveranitate a statului.; Conținutul acestei suveranități din punct de vedere social-politic este determinat de baza economică a societății și de clasa dominantă în stat. Așadar, deși suveranitatea apare ca o noțiune unitară, conținutul ei social și politic diferă, în funcție de tipurile de state. Ca însușire primordială a puterii de stat, suveranitatea exercită o puternică influență nu numai pe planul relațiilor sociale din interiorul statelor, dar și pe planul relațiilor internaționale.
Este necesar să mai subliniem că suveranitatea politică fără o independență economică deplină nu poate avea un caracter real. Experiența social-istorică arată că statele sunt cu adevărat suverane numai dacă își pot exercita nestânjenit dreptul de a dispune liber de resursele și bogățiile naturale ale țării lor, drept care exprimă suveranitatea permanentă a națiunilor și popoarelor asupra acestor bogății.1
În această privință este edificator exemplul statelor socialiste. În temeiul suveranității sale, statul socialist își exercită conducerea asupra întregii activități economice a țării, își îndeplinește rolul său de instrument principal al construirii socialismului și comunismului. Pe această bază el stabilește relațiile economice cu celelalte state.
Într-o ordine asemănătoare de idei se știe că tinerele state suverane, după ce și-au câștigat independența politică, desfășoară o intensă activitate pentru consolidarea independenței lor economice, tocmai pentru că aceasta reprezintă condiția unei adevărate suveranități.
Definind noțiunea suveranității de stat, este necesar ca ea să fie delimitată de suveranitatea națională și de suveranitatea poporului. Acestea sunt strâns legate de dreptul popoarelor de a- și hotărî singure soarta, care va fi examinat ulterior.
Suveranitatea de stat se caracterizează prin următoarele trăsături fundamentale: exclusivitate, indivizibilitate și inalienabilitate.
Caracterul exclusiv al suveranității se manifestă în faptul că pe un teritoriu statal nu pot exista, în principiu, două suveranități, ci numai una singură.
Prin indivizibilitatea suveranității se înțelege că ea nu poate fi fragmentată. Cu alte cuvinte, atributele ei nu pot aparține într-un stat mai multor titulari.
În doctrina occidentală se susține, uneori, pe linia încercării de a lipsi suveranitatea de conținut, și « divizibilitatea » suveranității. Se afirmă că ar exista posibilitatea de a separa deținerea suveranității de exercițiul ei. În asemenea situații, un stat ar putea să păstreze un jus nudum, adică o suveranitate nominală, pe când exercițiul suveranității ar fi acordat unui alt stat (ca, de exemplu, în cadrul unui protectorat). Statul care deține suveranitatea nominală ar continua, potrivit acestei concepții, să fie suveran.
Concepția «divizibilității» suveranității este artificială și incompatibilă cu natura suveranității. În situațiile la care se referă autorii occidentali, cu adevărat suveran este numai statul care își exercită suveranitatea. Statul care o deține în mod nominal a încetat să mai fie suveran. Astfel, « divizibilitatea » suveranității este o concepție care, atât din punct de vedere logic, cât și din punct de vedere al realității politice apare ca fiind contradictorie.
Caracterul indivizibil al suveranității se manifestă și în faptul că orice atingere adusă independenței economice afectează și conținutul politic al suveranității.
În ceea ce privește suveranitatea statului socialist, care are deopotrivă un conținut politic și economic, s-a arătat că, întrucât conducerea planificată a economiei naționale este unul dintre atributele fundamentale ale suveranității acestuia, iar planul de stat este unic și indivizibil, extragerea unor părți sau secțiuni din acest plan care să fie transferate în afara statului ar împiedica exercitarea acestei suveranități .
Indivizibilitatea diferitelor aspecte ale suveranității a fost evidențiată și în jurisprudența internațională. Astfel, Curtea Permanentă de Justiție Internațională, într-o hotărâre dată în 1931 (în speța privind problemele vamale dintre Austria și Germania), a arătat că independența este violată ori de câte ori se încalcă, fie aspectul ei economic, fie cel politic sau orice alt aspect, ele fiind în practică unitare și indivizibile.
Un alt caracter al suveranității este inalienabilitatea ei, în sensul că cedarea suveranității, abandonarea sau transferarea atributelor ei esențiale altor state ori unor organizații internaționale echivalează cu vidarea suveranității de orice conținut.
În legătură cu inalienabilitatea suveranității este necesar să precizăm că nu pot fi reținute concepțiile formulate în literatura occidentală cu privire la « suveranitatea relativă » sau « limitată ».
După cum am mai arătat, unii autori susțin necesitatea unor limitări tot mai substanțiale ale suveranității, invocând exigențele colaborării internaționale și preconizează trecerea unor atribute ale suveranității asupra unor organizații internaționale cu caracter suprastatal.
Asemenea concepții sunt vădit contrare caracterului inalienabil al suveranității, deoarece limitări de genul celor preconizate, care afectează funcțiile fundamentale ale statului, echivalează pană la urmă cu imposibilitatea ca acesta să mai fie considerat un stat suveran în adevărata accepție a cuvântului.
Încercând să prezinte «limitarea» suveranității ca un fenomen obișnuit, unii autori occidentali afirmă că simpla încheiere de tratate internaționale, reducând libertatea de acțiune a statelor, ar însemna o continuă restrângere a suveranității lor. Observăm însă că încheierea unor tratate – în conformitate cu dreptul internațional – reprezintă o exercitare a suveranității în cadrul dreptului internațional, iar nu o « limitare » ori « abandonare » a ei.
c. Caracterul imperativ al principiului suveranității. Principiul suveranității statelor, ca principiu fundamental al dreptului internațional contemporan, face parte din jus cogens gentium.
În doctrina occidentală, susținându-se caracterul alienabil al suveranității și limitarea ei, s-a pus sub semnul îndoielii dacă principiul suveranității face sau nu parte din jus cogens gentium.
După părerea lui Verdross, s-ar putea considera că deși statele pot, în principiu, să renunțe la drepturile lor, acestea nu pot să abandoneze drepturile necesare pentru îndeplinirea obligațiior internaționale. Întrucât această regulă exprimă interesul întregii comunități internaționale – criteriu propus de Verdross pentru identificarea normelor lui jus cogens —ea are caracter de jus cogens.
Cu alte cuvinte, în această opinie, principiul suveranității ar avea numai parțial o valoare imperativă.
G. Schwarzenberger, considerând că întrucât orice stat este liber să-și restrângă sau să-și abandoneze suveranitatea singur sau împreună cu alte state suverane, să se constituie într-o nouă entitate internațională, nici una din regulile dreptului internațional cutumiar referitoare la principiul suveranității nu ar constitui jus cogens.
Socotim că principiul suveranității, prin însuși caracterul său de principiu fundamental al dreptului internațional, face parte din jus cogens. Toate statele sunt obligate să-și respecte reciproc suveranitatea, ceea ce demonstrează caracterul imperativ al principiului, întrucât un stat care ar impune altuia încheierea unor tratate sau săvârșirea unor acte, ori abținerea de la săvârșirea unor acte, contrare principiului suveranității, înfrângând o normă de jus cogens, ar săvârși acte nule din punctul de vedere al dreptului internațional.
Cât privește renunțarea unui stat la atribute ale suveranității sale, presupunând că ea ar fi fost liber consimțită, aceasta echivalează, după cum am văzut, cu încetarea acestor state de a mai fi cu adevărat suverane. Ori de câte ori suveranitatea este golită de conținut, nu se infirmă caracterul imperativ al principiului suveranității. Un stat care și-ar pierde suveranitatea prin propria lui voință încetează de a mai cădea sub incidența principiului suveranității.
Precizăm însă că în cazul contopirii nu se încalcă principiul suveranității statelor, dacă aceasta a fost rezultatul unui tratat încheiat pe baze egale și a exprimat dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta.
Contopirea nu înseamnă decât fuziunea celor două suveranități, spre a da naștere unei suveranități noi, fără ca suveranitățile originare să dispară. După cum arată și exemple din viața internațională (fuziunea Egiptului cu Siria constituind Republica Arabă Unită și apoi separarea lor), dacă uniunea se dizolvă, fiecare stat își regăsește suveranitatea să originară, care a intrat în compunerea suveranității statului rezultat din contopire și a reapărut intactă în momentul încetării acesteia.
În literatura juridică socialistă s-a mai subliniat că principiul suveranității are caracter imperativ, întrucât nici o normă generală de drept internațional nu ar putea înlătura suveranitatea, deoarece tocmai existența suveranității constituie premisa existenței normelor dreptului internațional și a acestui drept în general.
Statele nu pot crea orice fel de norme de drept internațional în general, ci numai cele care pornesc de la principiul suveranității statelor.
Rezultă astfel că principiul suveranității face parte din jus cogens, ca principiu fundamental al dreptului internațional, ocupând un loc central în cadrul acestui drept.
1.3 ASPECTE GENERALE ALE EXERCIȚIULUI SUVERANITĂȚII STATULUI
Suveranitatea statului se exercită asupra teritoriului său cu toate părțile componente, asupra navelor și aeronavelor având naționalitatea statului, precum și asupra persoanelor aflate pe acest teritoriu, cu unele excepții.
Exercițiul suveranității asupra teritoriului este denumit și jurisdicția teritorială a statului, iar asupra persoanelor, jurisdicția personală.
Jurisdicția statului se înfăptuiește prin edictarea de legi și emiterea de acte administrative, prin orice alte măsuri în vederea aplicării acestora și prin activitatea organelor sale judecătorești sau altor organe jurisdicționale. Acestea produc efecte pe teritoriul statului de la care emană, dar pot avea uneori și efecte pe teritoriul altor state (efecte extrateritoriale).
Statul străin, tocmai ca rezultat al calității sale de stat suveran, nu este supus jurisdicției unui alt stat. Sunt probleme pe care le vom examina în liniile lor generale.
Efectele extrateritoriale ale legilor și actelor adoptate de state în temeiul suveranității lor. Uneori, măsurile legislative sau de altă natură luate de state în temeiul jurisdicției lor pot avea efecte juridice și în alte state, și anume în privința persoanelor sau bunurilor aflate în străinătate.
Astfel, referindu-ne la cazurile cele mai importante, la măsurile de naționalizare adoptate de un stat în temeiul suveranității sale, observăm că ele se aplică și bunurilor persoanelor fizice sau juridice aparținând acelui stat, deși se găsesc în străinătate.
În doctrina occidentală se discută dacă există o regulă de drept internațional potrivit căreia trebuie să se recunoască efectul extrateritorial al unor asemenea măsuri, o serie de autori susținând inexistența unei asemenea reguli, bazându-se și pe hotărârile unor instanțe judecătorești. Socotim că un asemenea punct de vedere nu ține seama de obligația statelor de a-și respecta reciproc suveranitatea, deci și măsurile legislative sau de alt ordin luate de acesta.
Naționalizările apar că actul unui stat suveran, act recunoscut de dreptul internațional. Din momentul în care principiul general este recunoașterea legilor unui stat de către instanțele altuia, orice motive pentru a discrimina față de legile de naționalizare nu sunt întemeiate din punct de vedere juridic. De altfel, numeroasele acorduri internaționale încheiate, ca și o bună parte din practica judecătorească a unor state occidentale au înțeles să recunoască pe deplin efectele extrateritoriale ale legilor de naționalizare.
În același sens, practica judecătorească a unor state, în special practica britanică și din S.U.A. au condus la formularea doctrinei « actului de stat». Potrivit acestei doctrine, tribunalele unui stat nu au dreptul să aprecieze validitatea unui act săvârșit de un stat străin în temeiul suveranității sale.
Această doctrină dă expresia, după părerea noastră, principiului de drept internațional al respectării suveranității statului străin. A recunoaște unor instanțe străine dreptul de a cenzura actul săvârșit de către un stat ar însemna controlul actului unui suveran de către un alt suveran.
Considerăm astfel că respectul datorat suveranității statelor impune că efectele extrateritoriale pe care le pot avea legile sau orice alte măsuri, expresia jurisdicției statului, să fie pe deplin luate în considerare și pe teritoriul altor state.
Imunitatea de jurisdicție și de execuție a statului străin. Un stat, în virtutea suveranității sale, se bucură de imunitate de jurisdicție și de execuție în fața instanțelor judecătorești străine. Cu alte cuvinte, acestea nu sunt competente să judece acțiunile intentate împotriva unui stat străin.
Imunitatea de jurisdicție a statului străin exprimă principiul par în parem non habet juridictionem (un stat suveran nu poate judeca un alt stat suveran). Acesta este un principiu de drept internațional, iar nu un principiu decurgând din comitas gentium.
În doctrina occidentală s-a susținut că imunitatea de jurisdicție nu ar avea un caracter absolut (privind orice acte ale unui stat), ci unul limitat numai la actele jure imperii (acte săvârșite de state în virtutea puterii lor suverane), actele săvârșite jure gestionis (în domeniul dreptului privat, comercial) nefiind exceptate de la jurisdicția instanțelor unui alt stat.
Această distincție, aplicată și de instanțele judecătorești din unele state capitaliste, nu poate fi reținută, întrucât nu se poate stabili cu precizie hotarul între un act săvârșit de stat ca suveran și un act care nu ar fi comis în această calitate.
Distincția este cu atât mai puțin aplicabilă statelor socialiste, în care statul titular al suveranității este în același timp titularul proprietății socialiste și conduce întreaga viață economică a țării.
Precizăm că, în virtutea suveranității sale, statul poate renunța la imunitatea de jurisdicție, de la caz la caz (expres sau prin introducerea unei acțiuni în fața instanțelor unui alt stat).
Respectarea consecințelor de ordin general ale suveranității evocate aici prezintă o deosebită importanță pentru desfășurarea normală a relațiilor dintre state și, în primul rând, dintre state aparținând unor sisteme economice și sociale diferite. În statele socialiste au fost înfăptuite naționalizări. Suveranitatea acestor state are, ca element constitutiv, suveranitatea economică. Coexistența pașnică, schimbul activ de valori materiale, impune luarea în considerare și stricta respectare a consecințelor suveranității acestor state.
Statele în curs de dezvoltare recurg la măsuri de etatizare economică, care pun și ele în joc necesitatea respectării pe plan internațional a actelor lor suverane. Se învederează și din acest punct de vedere însemnătatea deosebită a consecințelor suveranității, sub aspectele evocate.
CAPITOLUL II – SUVERANITATEA STATELOR PRIN PRISMA UNIUNII EUROPENE
2.1 PERSPECTIVA ASUPRA SUVERANITĂȚII STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
Participarea Statelor Membre la construcția europeană a avut ca bază adaptarea suveranității la imperativele interdependențelor internaționale și celor decurgând din dezvoltarea organizațiilor europene constituite de aceste state și nu un demers juridic de limitare a suveranității naționale.
În dezvoltarea societății europene apăreau noi subiecte, care puteau fi soluționate mai bine doar la nivel european. Punctul de plecare a fost punerea în comun a unor resurse economice folosite, la momentul respectiv, pentru susținerea efortului de război: cărbunele și oțelul. Ulterior, s-au adăugat chestiuni precum energia atomică, politica agricolă, politica tarifară comună, poluarea atmosferică, terorismul (cu atât mai mult după 11 septembrie 2001), traficul de droguri, crizele monetare sau contaminarea cu diferiți viruși, care depășeau granițele și deci controlul exclusiv al statului. Statele nu mai puteau oferi soluții pentru rezolvarea eficientă a acestor probleme. Rezolvarea era posibilă doar printr-un efort în comun. Așa cum afirmă și Krasner, partajarea acestor atribute care țineau de suveranitatea interdependenței nu afecta elementul principal al suveranității interne, și anume organizarea procesului de decizie intern, ci mai degrabă îmbunătățea controlul asupra flagelurilor amintite.
Țări precum Franța sau Germania au prevăzut expres în constituțiile lor posibilitatea transferării unor atribute ale suveranității către instituțiile europene. Preambulul Constituției franceze din 1946 prevedea că “sub rezerva reciprocității, Franța consimte la limitări ale suveranității necesare organizării și apărării păcii”.
Într-adevăr, transferul unor atribute ale suveranității a fost ireversibil și a implicat un număr crescând de competențe, creându-se în acest fel o ordine juridică nouă, indiscutabil de origine monistă.
Dat fiind faptul că Uniunea Europeană, ca reuniune a statelor suverane, a fost constituită luând forma unei organizații internaționale cu competențe superioare statului, văzând pe de altă parte faptul că ea posedă personalitate juridică internațională, fiind așadar un subiect de drept internațional, suveranitatea Statelor care o compun suferise o diminuare substanțială.
Uniunea Europeană posedă capacitatea juridică de a încheia tratate (ius tractum), de a întreține relații și de a fi reprezentată în raporturile sale cu celelalte subiecte de drept internațional (ius legationis); având propria sa identitate, ea este unul dintre membrele societății internaționale cu o politică exterioară și securitate comună ; în același timp, obligațiile sale se opun statelor sale membre care trebuie să le respecte și să le execute.
În consecință, statele membre își păstrează suveranitatea, fiind mereu subiecte de drept internațional, dar capacitatea lor juridică și de a acționa la nivel internațional a devenit mai restrânsă. Aceste state au un statut special. UE rămâne încă o uniune a statelor suverane. Raporturile dintre Uniune și aceste state membre sunt de o natură specială de subordonare impusă celor din urmă (în special pentru cele care sunt deja colectivizate); Uniunea își ia angajamente în numele lor (orice tratat care trece prin Uniune obligă statele; coexistența pe scena internațională a Uniunii cu statele membre presupune o politică exterioară comună care se stabilește la nivelul Uniunii.
Statele membre pot încheia tratate cu statele terțe și cu organizațiile internaționale doar în măsura în care această competență nu aparține exclusiv Uniunii și în măsura compatibilității acestor tratate cu obligațiile lor asumate ca membru al Uniunii. Cazul statelor membre este totuși particular pentru că integrarea europeană impune o adaptare de ordin juridic – de structură și funcțională.
Într-o opinie generală, U.E. intră, cel puțin prima faciae în categoria organizațiilor internaționale, având tipologia acestora; reprezintă o asociere de state, realizată într-un anumit scop, constituită într-o entitate distinctă și independentă de statele care o compun – cu propria sa ordine juridică, înființată în baza unui tratat internațional multilateral – actul său constitutiv, dispune de organe proprii orânduite într-o anumită structură de organizare și funcționare și căreia s-a conferit personalitate juridică.
Dar U.E. nu constituie o organizație internațională în sensul clasic al conceptului – una interguvernamentală, ci una suprastatală, cu substanțiale elemente de suprastatalitate, de o anvergură necunoscută până acum și care îi schimbă esența de asociere de state, chiar dacă cadrul instituțional în care a fost transpusă este una de organizație internațională;suprastatalitatea este dată de punerea în comun a suveranităților – prin transfer al atributelor de suveranitate de la state la U.E., până la contopirea lor, precum și de natură și conținutul raporturilor pe care ea le are cu statele ei membre (cu care împarte atributele de suveranitate – făcând acte de guvernare a societății și substituindu-se acestora), cât și cu statele terțe (devenind parteneră în relațiile cu acestea, în locul statelor pe care le reprezintă).
Dar U.E. cuprinde și unele elemente specifice pe care le au uniunile de state (confederații și federații).
Drept urmare, U.E. reprezintă mai mult decât o simplă asociere de state – care este organizația internațională, alcătuind o structură similară cu aceea a unei uniuni de state, cu elemente pe care le regăsim când la federație, când la confederație, fără însă să poată fi identificată ca atare; constituită pe sistemul unei organizații internaționale, U.E. urmărește integrarea societăților din statele participante într-un spațiu economic, social, politic și juridic unic; este constituită și funcționează într-un sistem propriu, având în vedere "crearea unei Uniuni tot mai profunde între popoarele Europei"; instituie o piață internă, o uniune economică. Raportul dintre U.E. și statele sale membre este conceput astfel, încât să țină seama de scopul final pe care îl are, iar pentru aceasta, Uniunea este înzestrată cu personalitate juridică, având și competențe "pentru realizarea obiectivelor lor comune".
Pentru aceasta, U.E. are o structură și competențe în formă similară cu cele de la organizații (pentru că nu există ori nu era acceptată în acea vreme o altă figură juridică decât a acesteia), dar în conținut, elementele ei ne reamintesc de un sistem de grupare de state.
Există o partajare a autorității și guvernării între U.E. și statele sale membre; acestea participă la activitatea U.E. și decid asupra rolului, inclusiv a existenței ei, dar participarea lor este redusă în segmentul comunitarizat. U.E. are personalitate juridică, dispune de o anumită capacitate juridică care îi este necesară și are ordine juridică proprie; ea își conturează identitatea pe scena internațională, își afirmă valorile și interesele ei. Are structură proprie de funcționare potrivit scopului propus; în calitate de subiect de drept, U.E. întreține relații cu statele și celelalte subiecte de drept internațional, încheie tratate, participă la viața internațională, desfășurând o gamă largă de acțiuni externe, o politică externă și de securitate comună etc.
Însăși existența U.E. o presupune pe aceea a statelor; instituțiile ei de bază – Consiliul European, Consiliul, ca și Parlamentul, sunt constituite din șefii de stat sau de guverne ai statelor membre, respectiv aleși în statele membre, dând expresie tocmai acestei idei – U.E. se compune din state suverane.
Cu toate acestea, suveranitatea statelor membre ale U.E., deși este cu mult mai necesară, este, totodată, și mai împovărată de angajamente și mai știrbită, în ceea ce privește atributele lor de suveranitate decât în cazul participării la alte organizații internaționale. U.E. este o organizație internațională, cu o notă evidentă de ceea ce constituie o uniune de state, iar atributele suprastatale pe care le-a dobândit prin transferul de suveranitate de la statele membre, conduc la o clară limitare a suveranității statelor membre.
Acțiunea externă, înfățișează întreaga gamă de situații (politica externă, politică comercială comună, cooperarea cu alte state, ajutorul umanitar etc.) în care U.E. acționează în calitate de titular; ca atare, s-a stabilit cine o reprezintă, că are atribuții de a încheia tratate ș.a.
Așadar, sfera largă de competențe ale U.E. reduce în mod vizibil din atribuțiile de suveranitate ale statelor membre; și chiar dacă conceptul (ca atare) de suveranitate cuprinde trăsăturile de exclusivitate, indivizibilitate și inalienabilitate, în raport cu U.E., domeniul rezervat al unui stat membru este substanțial redus.
Pentru realizarea obiectivelor U.E. (stabilirea unei piețe comune, libera circulație a bunurilor, capitalurilor, serviciilor, a forței de muncă și a persoanelor), înființarea unei uniuni economice și monetare (armonizarea politicilor economice și introducerea unei singure monede) și conducerea politicilor și a activităților comune (stabilirea politicilor comune și prețurilor agricole), statele membre au renunțat la atribute din suveranitatea lor, transferându-le la Comunități; de aici, și nevoia de a dispune de un sistem legal pentru definirea sarcinilor și competențelor care revin instituțiilor și statelor membre.
Normele dreptului comunitar, în sensul restrâns al termenului, sunt edictate în cadrul U.E. și se află cuprinse în tratatele institutive, așa cum au fost ele modificate, completate și adoptate (tratatele de aderare și actele modificatoare) – ca surse primare ale acestuia și în regulile din actele emise de către instituțiile comunitare în aplicarea acestor tratate – surse derivate.
Prin ipoteză, statele membre ale U.E. continuă să rămână subiecte de drept internațional; făcând parte din comunitatea internațională, ele întrețin relații cu alte state și subiecte de drept internațional (chiar dacă aceste relații sunt diferențiate, prin amprentă pe care o pune apartenența lor la U.E.); atâta vreme cât continuă să existe (pentru că participarea în sine a unui stat la o organizație nu constituie un caz de încetare, a personalității juridice internaționale ori de amputare a ei, ci, dimpotrivă, de confirmare a existenței, prin exercitarea atributelor sale de suveranitate), ele dețin calitatea de subiect de drept internațional; statele membre ale U.E. sunt state suverane și ca atare, sunt înzestrate cu personalitate juridică de drept internațional, având calitatea de subiect de drept internațional.
Statele membre întrețin relații externe cu U.E., ca și în cazul oricărei alte organizații, guvernate de dreptul internațional, dar au, în plus, și relații instituționalizate – cârmuite de dreptul comunitar (care este dreptul intern al U.E.); statele membre se raportează așadar, la două ordini juridice. Ca urmare a participării lor într-o organizație internațională cu caracter suprastatal, statele membre ale U.E. și-au asumat o serie de angajamente cu repercusiuni asupra întinderii suveranității lor de stat; un tablou cât de cât ilustrativ cu privire la atributele de suveranitate pe care nu le mai exercită a fost prezentat mai sus; precizăm că nu este vorba de simpla asumare de către statele membre a unor îndatoriri oarecare (care este normală pentru orice stat membru), ci de o subordonare a lor care, trebuie să-i spunem pe nume, reduce esențialmente din suveranitate și le aduce la un statut de state cu suveranitate limitată, chiar dacă virtual, aceasta ar putea redeveni completă (în cazul retragerii din U.E.).
Statutul statelor membre ale U.E. încetează de a mai fi unul general și unitar; una este poziția lor față de U.E. și alta, în raport de comunitatea internațională în ansamblul ei, chiar dacă în ambele ipoteze, în cadrul U.E., ca și în general, ele sunt ținute a respecta regulile dreptului internațional; aceste posturi distincte conduc și la o ierarhizare a importanței relațiilor pe care ele le au – sunt prioritare relațiile comunitare.
În postura lui de stat membru al U.E., fiecare dintre ele este legat organic de Uniune și de celelalte state membre; relațiile cu familia europeană (Uniunea și statele membre) sunt primordiale; împreună, fac parte din structura U.E., au relații speciale (extinse, de profunzime, preferențiale și se conduc după regulile U.E.), iar acest lucru se exprimă în mod vizibil în angajamentele pe care și le asumă și în volumul relațiilor dintre ele (nu numai între state, ci și la nivelul cetățenilor lor).
Transferul atributelor de suveranitate la U.E. – guvernarea, imprimă în această structură închegată a statelor membre, duce la stabilirea unor anumite raporturi care poartă o natură specială – una asociativă, cu acomodări reciproce care să întărească relațiile dintre ele.
Limita acțiunilor lor este dată de o dublă coordonată – decurg din cerința respectării atât a regulilor dreptului internațional (ca membre ale comunității internaționale), cât și a celor comunitare (ca membre ale U.E.). Ansamblul de obligații și de legături face ca această categorie de relații să aibă un regim cu statut special (comparativ cu cel al statelor federate dintr-o federație).
2.2 INTEGRITATEA TERITORIALĂ – CONSECINȚĂ A SUVERANITĂȚII STATELOR
a. Consacrarea principiului integrității teritoriale ca principiu fundamental al dreptului internațional contemporan. Suveranitatea statelor implică respectarea integrității lor teritoriale. S-a afirmat astfel, în dreptul internațional, principiul integrității teritoriale a statelor, care înseamnă, pe de o parte, dreptul statului la inviolabilitatea și intangibilitatea teritoriului asupra căruia își exercită suveranitatea iar, pe de altă parte, obligația celorlalte state de a se abține de la orice încălcare a acestui drept.
Este deci explicabil de ce în perioada când existau numai state bazate pe exploatare, iar războiul de agresiune era considerat licit, principiul integrității teritoriale nu s-a putut înscrie în dreptul internațional.
În antichitate și în evul mediu, statele sclavagiste și cele feudale duceau războaie de cucerire și de cotropire a teritoriilor altor state.
Expansiunea teritorială a statelor puternice continuă în capitalism și apoi în imperialism, când a avut loc împărțirea și reîmpărțirea lumii, atât în Europa, cât și pe celelalte continente, prin războaiele de cotropire și diferite așa-zise moduri de dobândire a teritoriului, admise de dreptul internațional din acea epocă. Așa erau, de pildă anexiunea, cucerirea, ocupația, menite să justifice expansiunea teritorială a marilor puteri prin acapararea teritoriului altor popoare, modificarea hărții lumii după bunul lor plac, menținerea popoarelor sub jug străin în cadrul unor imperii (ca acela austro-ungar sau otoman, fără a mai vorbi de imperiile coloniale).
Cu toate acestea, în numeroase cazuri, popoarele, în lupta lor pentru independență, reușesc, îndeosebi în secolul al XlX-lea, să-și constituie state naționale, având la bază teritoriul pe care îl locuiau și apărau împotriva încercărilor de subjugare.
Lupta popoarelor pentru cucerirea independenței de stat și asigurarea integrității teritoriului lor este ilustrată și de istoria țării noastre. Țara Românească, Moldova, Transilvania s-au aflat veacuri de-a rândul sub stăpânire străină, dar aceasta nu a reușit să înăbușe setea de libertate a poporului, să stingă puternică să dorință de unitate, de a se constitui într-un stat național, pe teritoriul patriei noastre.
În contextul luptei popoarelor pentru independență și unitate națională, principiul integrității teritoriale își croiește drum și pe planul dreptului internațional.
Din experiența primului război mondial, care a demonstrat consecințele distrugătoare ale expansiunii teritoriale, într-o măsura mult mai mare decât războaiele precedente, cât și din dorința de a se menține statu-quo-ul stabilit prin pacea de la Versailles a fost introdus în Pactul Ligii Națiunilor un text care se referă la respectarea integrității teritoriale.
Astfel, art. 10 din Pact prevedea că membrii Ligii se obligă « să respecte și să apere împotriva oricărui atac din afară integritatea teritorială și independența politică existentă a tuturor membrilor ligii». Principiul integrității teritoriale este astfel formulat cu un conținut restrâns la garantarea reciprocă a integrității teritoriale numai a statelor membre în Liga Națiunilor. Este totuși importantă consacrarea acestui principiu în tratatul multilateral care era Pactul Ligii Națiunilor.
După cum se știe însă, integritatea teritorială și independența politică a statelor a fost încălcată de agresorii fasciști, fără ca Liga Națiunilor să poată lua vreo măsură pentru stăvilirea politicii expansioniste a acestora, politică ce a dus la declanșarea celui de-al doilea război mondial.
Experiența acestui război a determinat statele coaliției antihitleriste să proclame în Carta Națiunilor Unite (art. 2 alin. 4) obligația tuturor statelor de a se abține, în relațiile internaționale, de la amenințarea cu forța sau de la folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori a independenței politice a vreunui stat.
Carta consacră astfel principiul integrității teritoriale cu o sferă de aplicare universală, obligația respectării lui în ansamblul relațiilor internaționale.
Respectarea principiului integrității teritoriale apare așadar în epoca noastră ca o condiție a menținerii și consolidării păcii, a interzicerii agresiunii, a dezvoltării relațiilor prietenești și a colaborării dintre state.
De atunci, principiul integrității teritoriale este reafirmat în numeroase documente internaționale din ultimele decenii.
Astfel, de exemplu, în articolul 1 din Carta Organizației Statelor Americane (1948) se prevede că statele americane înființează o organizație care are, printre scopurile sale, apărarea integrității teritoriale și a independenței lor.
Carta Organizației Unității Africane (1963), art. ÎI, enunță, printre scopurile Organizației, apărarea suveranității, integrității teritoriale și independenței. Articolul III, referitor la principiile care trebuie să guverneze relațiile dintre statele membre, include printre aceste principii respectul pentru suveranitatea și integritatea teritorială a fiecărui stat și pentru dreptul său inalienabil la existență independentă.
Principiul integrității teritoriale este proclamat în numeroase conferințe internaționale ale țărilor afro-asiatice, ca de exemplu Conferința de la Bandung din 1955, prima conferință de la Accra (1958) a statelor africane independente, Conferința de la Casablanca din 1961 și Cea de-a doua conferință a șefilor de state sau de guverne a țărilor neangajate (Cairo, 1964). Principiul integrității teritoriale ocupă astfel un loc important alături de principiul suveranității și egalității în drepturi în cadrul principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan.
b. Raportul dintre principiul integrității teritoriale și dreptul statului asupra teritoriului său. Principiul integrității teritoriale constituie un corolar al suveranității teritoriale a statelor. Exercitând suveranitatea teritorială, fiecare stat are dreptul ca aceasta să-i fie respectată de celelalte state. Respectul suveranității teritoriale al unui stat se exprimă tocmai în principiul integrității sau inviolabilității teritoriului acestuia.
De aceea, problema naturii dreptului statului asupra teritoriului său are o deosebită importanță pentru principiul integrității teritoriale, putându-se afirma că acesta din urmă nu poate fi conceput decât dacă dreptul statului asupra teritoriului este definit ca suveranitate teritorială.
Se explică astfel de ce principiul integrității teritoriale a apărut relativ târziu. Într-adevăr, în orânduirile anterioare celei capitaliste, teritoriul era privit ca proprietate exclusivă a monarhului (suveranului) care-1 putea vinde, schimba sau dărui. Proprietatea monarhului asupra pământului constituind izvorul puterii statului asupra teritoriului, nu se putea vorbi despre o integritate a acestuia.
Această situație s-a reflectat și în teoriile feudale cu privire la natura juridică a teritoriului, teoriile patrimoniale, potrivit cărora dreptul statului asupra teritoriului avea un cracter patrimonial (dominium). Suveranitatea teritorială era confundată cu proprietatea feudală asupra pământului, proprietate privată.
Victoria revoluțiilor burgheze a determinat o schimbare în concepția asupra supremației teritoriale a statului, făcându-și loc treptat și ideea de imperium, de supremație teritorială, diferită de ideea de dominium, de proprietate.
Astfel, dacă în prima jumătate a secolului al XlX-lea, este formulată teoria « teritoriului-obiect», care concepea teritoriul ca un obiect de proprietate a statului sau, într-o altă variantă, ca un obiect al unui drept real de suveranitate ori că o proprietate de drept internațional, în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea această teorie începe să fie respinsă de o serie de juriști burghezi.
Atacurile acestor juriști împotriva teoriei-obiect proveneau din încercarea de a justifica, într-o oarecare măsură, amestecul statului în afacerile proprietarilor funciari. Deoarece aceste atacuri erau contrare intereselor proprietarilor, se elaborează atunci teoria «teritoriului-limită » (teoria spațiului sau a limitei). Teoria spațiului nu consideră teritoriul ca pe un obiect al puterii supreme a statului, ci numai ca un spațiu în limitele căruia statul își exercită puterea sa.
Deși prezenta unele trăsături pozitive față de teoria obiectului, respingând concepția civilistă, patrimonialistă, cu privire la teritoriu, teoria spațiului nu distingea între teritoriu în raporturile interne și teritoriul în relațiile internaționale, domeniu în care sunt admisibile, în anumite condiții, modificări teritoriale. Adoptând teoria spațiului, asemenea modificări ar însemna schimbări în însăși structura statului și nu numai a teritoriului asupra căruia își exercită suveranitatea.
Teoriile de mai sus au apărut și s-au dezvoltat în perioada capitalismului premonopolist. În faza imperialismului se face simțită însă nevoia elaborării unei teorii care să golească de conținut suveranitatea teritorială și care să «justifice» acapararea unor teritorii străine, prin crearea așa-ziselor sfere de influență, prin închirierea pe termen lung, prin administrare, ca și, mai recent, posibilitatea de a instala baze militare pe teritoriile altor state.
Concluziile pe care le trag adepții teoriei competenței ilustrează caracterul antiștiințific al acesteia,ca al întregii concepții normativiste. Este o teorie contrară realităților epocii noastre, în care popoarele luptă pentru independență, suveranitate națională și integritate teritorială și se situează pe un plan asemănător cu teoriile geopolitice fasciste și cu teoriile cosmopolite privind «integrarea» sau «statul mondial». Suntem în prezența unor teorii nihiliste care, negând suveranitatea statelor în general, încearcă să desființeze și suveranitatea teritorială, ca una dintre principalele forme de manifestare a suveranității. Totodată, ele tind să înlăture principiul integrității teritoriale, al cărui fundament îl constituie tocmai suveranitatea statului asupra teritoriului.
După cum rezultă din cele de mai sus, cele mai multe dintre teoriile formulate în literatura occidentală cu privire la natura dreptului statului asupra teritoriului apar ca fiind contradictorii, inconsistente din punct de vedere științific și putând servi, prin negarea suveranității și integrității teritoriale, ca o «justificare» a infiltrării cercurilor imperialiste pe teritorii străine.
Este evident că națiunile sau popoarele nu pot exista fără teritorii. Dreptul lor de a-și hotărî singure soarta, de a se organiza în stat, suveranitatea lor națională, se exercită pe o anumită porțiune a globului, pe care națiunile și popoarele au dreptul de a o apăra împotriva oricăror atingeri din afară. De aceea, teritoriul apare ca expresia materială a supremației, independenței și inviolabilității poporului care îl locuiește, iar suveranitatea statului ca mijloc pentru realizarea acestei supremații și apărarea integrității teritoriale.
Conținutul suveranității teritoriale, la fel ca și al suveranității în general, este determinat de baza economică a societății, de relațiile de producție dominante, existente într-un anumit moment al dezvoltării sociale.
În țările socialiste, suveranitatea și integritatea teritorială constituie o însușire a statului ca exponent real, autentic al poporului, care deține puterea în stat, suveranitatea statului asupra teritoriului fiind expresia suveranității naționale.
Constituția Republicii Socialiste România din 1965 prevede că statul nostru este un stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar. Teritoriul său este inalienabil și indivizibil (art. 1). Constituția mai consacră și faptul că bogățiile de orice natură ale teritoriului aparțin întregului popor, fiind proprietate de stat (art. 7).
Consacrând atât suveranitatea statului asupra teritoriului, pe care îl declară inalienabil și indivizibil, cât și proprietatea socialistă de stat, Constituția României Socialiste dă expresia conținutului social politic al suveranității teritoriale în statul socialist și proclamă integritatea teritorială a statului nostru.
c. Consecințe ale principiului integrității teritoriale. O primă consecință a principiului integrității teritoriale o constituie inadmisibilitatea oricărei atingeri aduse teritoriului unui stat prin acte de agresiune, cum ar fi pătrunderea cu forța pe teritoriul altui stat, cucerirea sau anexiunea. Această consecință decurge din prevederile art. 2 alin. 4 din Carta O.N.U., care interzice amenințarea cu forța și folosirea forței împotriva integrității teritoriale a unui alt stat.
Totodată, în lumina principiului integrității teritoriale sunt ilicite orice acțiuni care ar tinde la alipirea cu forța, la dezmembrarea unui teritoriu, la modificarea prin constrângere a frontierelor statului.
O a doua consecință a integrității și suveranității teritoriale o constituie neadmiterea exercitării puterii de către un stat pe teritoriul unui alt stat. Prin aceasta se exprimă caracterul exclusiv al suveranității teritoriale în sensul că fiecare stat își exercită suveranitatea numai pe un anumit teritoriu și are numai el dreptul de a-și desfășura acolo activitatea. Caracterul exclusiv al suveranității teritoriale, în care se manifestă și principiul integrității teritoriale, a fost recunoscut în mai multe hotărâri ale unor instanțe internaționale.
În doctrina occidentală a dreptului internațional se afirmă însă că ar exista anumite excepții de la caracterul exclusiv, și prin aceasta indivizibil, al suveranității teritoriale.
Prin afirmarea cu putere în dreptul internațional contemporan a principiului suveranității și integrității teritoriale, corolar al suveranității naționale, situațiile de condominiu nu mai pot fi considerate viabile.
O altă excepție de la caracterul exclusiv al suveranității și integrității teritoriale ar constitui-o, după părerea unor doctrinari occidentali, așa-zisele servituți internaționale, definite ca restricții excepționale aduse suveranității teritoriale a statelor prin tratate, potrivit cărora o parte sau întregul teritoriu al unui stat este destinat să servească perpetuu unui anumit scop său interes al altui stat.
Teoria servituțiilor nu-și poate găsi aplicarea în dreptul internațional. Într-adevăr, servitutea de drept civil este un drept real accesoriu dreptului de proprietate și presupune existența unui fond dominant și unuia servant care să fie contigue, astfel încât însăși natura lucrurilor sau legea să impună crearea servituții. Servituțiile convenționale se întâlnesc foarte rar. Or, în dreptul internațional, suveranitatea teritorială nu poate fi asimilată cu un drept de proprietate pe care statul să-l greveze cu servituți, nu există un fond dominant și unul servant, iar așa-zisele servituți s-au constituit întotdeauna pe cale convențională.
În concluzie, nu există excepții de la principiul integrității teritoriale exprimat în caracterul exclusiv al suveranității statului asupra teritoriului său.
Aceasta nu înseamnă însă că, potrivit dreptului internațional, un stat, exprimându-și în mod liber voința, nu poate acorda altor state, prin convenții internaționale, unele drepturi de a folosi teritoriul său, în limite bine definite, și de obicei pe bază de reciprocitate. Ne referim în special la dreptul de tranzit (feroviar, aerian etc.) pe care și-l acordă reciproc statele, prin convențiile de reglementare a transporturilor terestre, aeriene, etc., pentru a favoriza colaborarea dintre ele și dezvoltarea relațiilor economice internaționale. Acordarea unor asemenea drepturi nu știrbește cu nimic caracterul exclusiv al suveranității și integrității teritoriale.
Prin natura și consecințele sale, principiul integrității teritoriale, principiu fundamental al dreptului internațional are un rol important pentru menținerea păcii și securității internaționale, respectarea sa fiind o condiție esențială în această privință.
Republica Socialistă România apără cu fermitate principiul integrității teritoriale, ca bază a relațiilor de colaborare multilaterală cu celelalte state, de asigurare a păcii și securității în Europa și în întreaga lume.
CAPITOLUL III – SUVERANITATEA STATELOR ÎN PRISMA GLOBALIZĂRII
Procesul de globalizare a fost inițial un proces de natură economică, însă a ajuns să afecteze treptat sfera politicului și a relațiilor internaționale, având implicații majore și în domeniul cultural, social, diplomatic etc.
Inițial, globalizarea economică a presupus extinderea pieței și a economiei naționale la nivel mai întâi regional, continental și ulterior mondial, pe baza unei crescânde interdependențe dintre actorii economici publici și privați și a extinderii principiilor liberei circulații, liberei concurențe și a liberei inițiative.
Fenomen complex, cu multiple efecte de natură economică, politică, socială (demografică, culturală, religioasă), militară și ecologică, globalizarea poate implica consecințe care pot fi atât pozitive, cât și negative. Cunoașterea și înțelegerea acestor beneficii și dezavantaje, precum și a interacțiunilor dintre ele este deosebit de importantă deoarece nesocotirea acestor interacțiuni poate fi extrem de distructivă, generând noi riscuri, pericole și amenințări la adresa securității, în general, și la adresa securității umane, în special.
Analizând globalizarea din punctul de vedere al evoluțiilor actuale, putem constata că ea îmbracă mai multe aspecte: economic, pus în evidență de criză economică globală actuală; instituțional, apărut pe fondul perimării instituțiilor internaționale înființate după cel de-al Doilea Război Mondial; geografic, generat de efectul mutării centrului de greutate al lumii contemporane, spre est, spre Asia; ierarhic, cauzat de redistribuția rolurilor interpretate de principalii actori pe scena relațiilor internaționale.
În lucrarea sa, Mecanismele globalizării, Joseph E. Stiglitz identifica următoarele aspecte ale fenomenului globalizării: circulația internațională a ideilor și informațiilor; experiențe culturale comune; societate civilă globală; mișcare ecologistă globală; cooperare mai intensă între țările lumii, prin intermediul intensificării circulației bunurilor și serviciilor, a capitalului și a persoanelor.
În ciuda acestor așteptări optimiste, realitatea a demonstrat că doar puține state au avut de câștigat de pe urma globalizării în sensul creșterii produsului intern brut (PIB), însă nici măcar în aceste situații globalizarea nu a însemnat un avantaj major pentru populația țărilor respective. Deși nu poate fi contestat faptul că globalizarea prezintă avantajele ei, există și „motive de îngrijorare” care, negestionate în mod corespunzător, s-ar putea transforma în elemente de risc la adresa securității:
globalizarea este guvernată de legi nedrepte care sunt concepute în avantajul statelor industrializate dezvoltate;
globalizarea pune valorile financiare înaintea altor valori, cum ar fi preocuparea pentru mediul înconjurător, pentru drepturile omului sau pentru viața însăși;
modalitatea de gestionare a globalizării a afectat suveranitatea țărilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, capacitatea acestora de a lua decizii, subminând regimul democratic, economia națională și puterea de stat;
deși adepții globalizării au fost unanimi în a afirma că toată lumea va avea de câștigat din punct de vedere economic, există dovezi că mulți au avut de pierdut;
sistemul economic impus țărilor în curs de dezvoltare este, în unele cazuri, inadecvat și împovărător, chiar dăunător.
Având în vedere faptul că securitatea, fie ea națională sau internațională, este tot mai strâns legată de alte aspecte presante precum migrația, comerțul internațional, pirateria informațională, terorismul sau drepturile omului, dar mai ales de situațiile conflictuale, trebuie subliniată fragilitatea echilibrului mondial:”la nivel global lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Motoarele conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție ale acestora și la piețele de desfacere, cât și în cel al diferențelor identitare de natură civică, etnică, religioasă, culturală sau ideologică. Probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce conflictele regionale și cele interne pot fi mai frecvente, iar efectul lor – direct sau cumulat – tinde să devină tot mai greu de controlat”.
Menținerea echilibrului de forțe al noului mileniu se referă la transformările profunde, aberante chiar, produse în lumea contemporană, globalizată, dar totuși evident divizată, ca într-un joc de șah, în state-națiuni, unele cu o relativ robustă identitate națională și culturală, altele, mai fragile, aflate în sfera de influență a statelor și organizațiilor celor mai puternice și stabile.
Globalizarea se insinuează constant și, cel mai adesea, extrem de subtil, erodând „zidul național” și impunând o nouă configurație pe tabla de șah mondială, prin tendințele de erodare a granițelor fizice ale statelor și de instaurare „a altui tip de frontiere, de regulă invizibile și de altă natură”. Modificarea hotarelor tradiționale dintre state, ca efect al globalizării, a determinat schimbări esențiale în modul de percepere a conceptului de securitate națională, precum și a rolului statului național, a regimului suveranității în contextul apartenenței la vasta rețea de organizații internaționale.
În opinia lui P. Hirst și G. Thompson, noul sistem la care se vor raporta relațiile internaționale va fi unul “tranzițional, în care lumea nu este una constituită din state, dar nici una rezultată din complementaritatea celor două sisteme practicate (capitalist și socialist)”. Ideea de la care se pornește în această concepție este aceea a globalizării (mobilității) capitalurilor, însoțită de divizarea societății în noi clase specifice, în vederea acceptării, în final, a „sistemului global”.
Este evident că globalizarea a devenit preocuparea cea mai pregnantă a secolului trecut, preocupare care a fost adâncită la începutul acestui secol de presiunea cauzată de actele teroriste. Perceperea schimbărilor ce au loc la nivel global este condiționată de conceperea efectelor acestora asupra întregii umanități, care este o rezultantă a evoluțiilor locale, a interacțiunilor statale, a operațiunilor economice și a tendințelor globalizante provocate de marile state industrializate. Studiile și analizele efectuate la nivel mondial au evidențiat patru tipuri principale de transformări produse de globalizare:
schimbările intervenite în activitățile sociale, politice și economice la nivelul statelor naționale, precum și în schimburile inter-regionale;
creșterea și diversificarea sistemelor și rețelelor de comunicație, a modului de realizare a transferurilor de capital și de efectuare a investițiilor la nivel global;
creșterea vitezei interacțiunilor dintre sistemele și rețelele actuale locale;
adâncirea impactului fenomenelor globale asupra vieții individuale, în special sub aspectul creșterii sentimentului de insecuritate și al apariției unor noi forme de nesiguranță socială: criminalitate infantilă, delincvență urbană, disoluția familiei, amenințări internaționale.
În concepția analiștilor politici, un model posibil al societății viitorului este cel al „cosmopolitismului”, construit sub forma „social-democrației” și pe baza a câtorva principii fundamentale:
construirea, dezvoltarea și desfășurarea relațiilor internaționale este globală, nu mai ține seama – în noul context al comunității politice mondiale – de micile comunități locale și regionale;
colaborarea externă nu mai este atributul exclusiv al guvernelor naționale, puterea de decizie mutându-se încet spre centrele de putere economică și financiară globală;
transformările generate de instaurarea noii ordini mondiale tind să modifice fundamental întregul sistem economic și social;
obiectivul principal al socio-democrației este justiția socială, atribuția principală a guvernelor fiind de regularizare a progresului economic și de asigurare a solidarității sociale;
securitatea internă și internațională trebuie concepută, pe termen lung, ca cel mai important segment al politicilor de protecție socială, decisiv în asigurarea păcii și menținerea relațiilor de colaborare între statele din întreaga lume.
Teoria transformativistă consideră globalizarea contemporană că fiind un proces nou, multidimensional, neavând precedent în istorie datorită caracterului tot mai difuz astăzi al distincției dintre intern și internațional, dintre afaceri interne și afaceri internaționale. Lumea continuă să fie divizată pe baza relațiilor de putere, elementul de noutate fiind gradul puternic de interdependență în care distanța geografică dispare.
Suveranitatea, teritorialitatea și puterea statală cunosc noi accepțiuni, statul aflându-se într-o competiție constructivă cu diverse forme de organizare transnațională și internațională. Structura socială globală este concepută ca un aranjament de trei cercuri concentrice, fiecare întretăind granițele naționale și reprezentând elitele, pe cei mulțumiți și pe cei marginalizați. Astfel, se recunoaște necesitatea unei forțe conducătoare și coordonatoare care se află deasupra celorlalte două lumi: a celor pentru care globalizarea înseamnă mai degrabă avantaje și progres și a celor pentru care globalizarea se distinge cu precădere prin dezavantaje și sărăcie. Susținând că globalizarea transformă sau reconstituie puterea și autoritatea guvernelor naționale, transformativiștii resping atât retorica hiperglobalistă a sfârșitului suveranității statului-națiune, cât și convingerea scepticilor că nimic nu s-a schimbat în structură și în organizarea puterii statale.
Globalizarea este asociată nu numai cu un nou statut privind suveranitatea statului, ci și cu apariția unor actori non-statali și non-teritoriali de organizare politică și economică la nivel global. Provocările la adresa supremației statului-națiune determină o adaptare a formei și a funcțiilor statului.
Așadar, teoria transformativistă pune în evidență nivelul de interconectare globală fără precedent istoric, în care:
globalizarea devine interesată de toate domeniile existenței;
puterea guvernelor naționale nu dispare, dar este așezată pe principii noi, fiind reconstituită și reconstruită;
forțele motrice sunt cele specifice modernității;
comunitățile sociale, inclusiv cele politice, se reordonează, ajungându-se la o nouă arhitectură a ordinii mondiale;
globalizarea este astfel înțeleasă ca o reașezare a relațiilor interregionale și a acțiunii la distanță (decizia luată într-un colț al lumii prezintă consecințe deosebite pentru statele aflate într-o zonă total opusă geografic);
integrarea și fragmentarea globală există;
concluzia supremă: globalizarea acționează asupra puterii statale și asupra celei politice mondiale, transformându-le.
Evoluția comunității umane în perioadă ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a adus profunde transformări în plan politic, economic și social, ceea ce a determinat apariția unor entități non-statale care și-au revendicat rolul și locul în procesul decizional și de transformare structurală la nivel internațional. Acceptăm drept actori pe scena mondială, în afara statelor, și organizațiile guvernamentale, organizațiile neguvernamentale, corporațiile multinaționale, mișcările religioase și politice transnaționale și indivizii. Precizăm că actorii recunoscuți de relațiile internaționale nu coincid cu subiectele de drept internațional public; cu toate acestea, acțiunea lor nu trebuie să se desfășoare în afara cadrului legal instituit pe plan internațional; cadru creat de state în cadrul organizațiilor internaționale.
Statul dorește să supraviețuiască, existența lui fiind încă necesară, chiar și numai pentru faptul că poate asigura un sentiment de identitate locuitorilor săi. Acționând în cadrul organizațiilor internaționale, statul nu- și poate înstrăina suveranitatea, nici liber, nici constrâns, pentru că astfel sar înstrăina ca entitate autonomă. Vorbim, în schimb, de o cedare/delegare de anumite atribute, proces conceput în cadrul anumitor limite.
Edificarea și menținerea unor relații internaționale pașnice și a păcii mondiale impun că cerințe fundamentale egalitatea suverană a statelor și principiul reciprocității. Astfel, manifestarea suveranității unui stat nu se poate face decât în condiții de reciprocitate, cu condiția respectării drepturilor altor state, a normelor și principiilor dreptului internațional. În contextul vieții internaționale, suveranitatea își pierde caracterul de putere supremă și absolută, lăsând loc „suveranității limitate”.
O sinteză a diferitor concepții despre viitorul suveranității naționale în cadrul globalizării, în opinia lui Nicolae Belli, conduce la evidențierea a cel puțin trei orientări mai clare.
Una dintre acestea apreciază că suveranitatea nu este afectată de globalizare. Ea formează curentul suveraniștilor și grupează pe acei responsabili guvernamentali și specialiști în relațiile internaționale care văd posibilă participarea statelor la globalizare nu încălcând, ci respectând și folosind în acest scop potențialele stimulative ale suveranității naționale.
O altă orientare creditează teza că participarea statelor la globalizare afectează doar parțial suveranitatea lor națională. Protagoniștii acestei orientări susțin că în urma globalizării, țările creează instituțiilor coordonotoare ale aceștia doar unele prerogative ale suveranității, rămânând netransferate cele legate de teritoriu, de populație și de legitimare a instituțiilor internaționale ca reprezentanți împuterniciți de statele naționale. Cedările, în acest caz, sunt un fel de ciupituri ale suveranității naționale care se fac pe bază de reciprocitate între state. Ceea ce pierde individual din suveranitate fiecare țară, ea câștigă în calitate de membru al sistemului internațional.
În fine, cea de a treia orientare grupează atacurile tari asupra suveranității. Purtătorii de cuvânt ai acestei orientări, numiți antisuveraniști, susțin că globalizarea inaugurează o perioadă istorică nouă, postmodernă, că suveranitatea națională, fiind o creație a perioadei anterioare, aparține altei epoci, deci este depășită istoric, menținerea ei frânând mersul globalizării.
CONCLUZII
Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan au o deosebită importanta în asigurarea unei dezvoltări normale a relațiilor dintre state, în direcția apărării păcii, securității și cooperăm între popoare.
Astfel, principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan și-au găsit consacrarea în Carta O.N.U., cel mai important tratat, și anume în preambul și în capitolul I (privitor la scopurile și principiile Organizației ).
Principiile privind statutul juridic al statelor, fără respectarea cărora nu poate fi concepută dezvoltarea unor relații pașnice și de prietenie în epoca noastră sunt urmatoarele:
principiul suveranității statelor;
principiul inviolabilității teritoriului;
respectarea independenței statelor;
principiul egalității suverane;
dreptul statului de a participa la relațiile internaționale, în primul rând dreptul statelor de a participa la discutarea problemelor internaționale, de a fi membru în organizații internaționale și parte în tratate multilaterale generale, care privesc interesele sale legitime.
În drept internațional se considera ca suvernitatea și egalitatea statelor reprezintă „doctrina constituțională de bază a dreptului națiunilor care guvernează o comunitate constând în principal din state ce dețin în mod uniform personalitatea juridică”. Astfel în măsura în care statele sunt egale și dețin personalitate juridică, trebuie să acceptăm și faptul că suveranitatea este în mare măsură, o relație între state.
Principalele caracteristici generale ale suveranitatii de stat sunt urmatoarele:
a. Consacrarea principiului suveranității în documente internaționale contemporane.
b. Conținutul și trăsăturile suveranității de stat.
c. Caracterul imperativ al principiului suveranității.
Aspecte generale ale exercițiului suveranității statului – Suveranitatea statului se exercită asupra teritoriului său cu toate părțile componente, asupra navelor și aeronavelor având naționalitatea statului, precum și asupra persoanelor aflate pe acest teritoriu, cu unele excepții.
Exercițiul suveranității asupra teritoriului este denumit și jurisdicția teritorială a statului, iar asupra persoanelor, jurisdicția personală.
Jurisdicția statului se înfăptuiește prin edictarea de legi și emiterea de acte administrative, prin orice alte măsuri în vederea aplicării acestora și prin activitatea organelor sale judecătorești sau altor organe jurisdicționale. Acestea produc efecte pe teritoriul statului de la care emană, dar pot avea uneori și efecte pe teritoriul altor state (efecte extrateritoriale).
Statul străin, tocmai ca rezultat al calității sale de stat suveran, nu este supus jurisdicției unui alt stat.
Acțiunea externă, înfățișează întreaga gamă de situații (politica externă, politică comercială comună, cooperarea cu alte state, ajutorul umanitar etc.) în care U.E. acționează în calitate de titular; ca atare, s-a stabilit cine o reprezintă, că are atribuții de a încheia tratate ș.a.
Așadar, sfera largă de competențe ale U.E. reduce în mod vizibil din atribuțiile de suveranitate ale statelor membre; și chiar dacă conceptul (ca atare) de suveranitate cuprinde trăsăturile de exclusivitate, indivizibilitate și inalienabilitate, în raport cu U.E., domeniul rezervat al unui stat membru este substanțial redus.
Uniunea Europeană posedă capacitatea juridică de a încheia tratate (ius tractum), de a întreține relații și de a fi reprezentată în raporturile sale cu celelalte subiecte de drept internațional (ius legationis); având propria sa identitate, ea este unul dintre membrele societății internaționale cu o politică exterioară și securitate comună ; în același timp, obligațiile sale se opun statelor sale membre care trebuie să le respecte și să le execute.
În privința globalizării, aceasta prezintă câteva elemente negative și anume:
globalizarea este guvernată de legi nedrepte care sunt concepute în avantajul statelor industrializate dezvoltate;
globalizarea pune valorile financiare înaintea altor valori, cum ar fi preocuparea pentru mediul înconjurător, pentru drepturile omului sau pentru viața însăși;
modalitatea de gestionare a globalizării a afectat suveranitatea țărilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, capacitatea acestora de a lua decizii, subminând regimul democratic, economia națională și puterea de stat;
deși adepții globalizării au fost unanimi în a afirma că toată lumea va avea de câștigat din punct de vedere economic, există dovezi că mulți au avut de pierdut;
sistemul economic impus țărilor în curs de dezvoltare este, în unele cazuri, inadecvat și împovărător, chiar dăunător.
În consecință, statele membre își păstrează suveranitatea, fiind mereu subiecte de drept internațional, dar capacitatea lor juridică și de a acționa la nivel internațional a devenit mai restrânsă. Aceste state au un statut special. UE rămâne încă o uniune a statelor suverane. Raporturile dintre Uniune și aceste state membre sunt de o natură specială de subordonare impusă celor din urmă (în special pentru cele care sunt deja colectivizate); Uniunea își ia angajamente în numele lor (orice tratat care trece prin Uniune obligă statele; coexistența pe scena internațională a Uniunii cu statele membre presupune o politică exterioară comună care se stabilește la nivelul Uniunii.
BIBLIOGRAFIE
Antonescu Mădălina Virginia, Instituțiile Uniunii Europene în perioada post-Nisa. O perspectivă de drept constituțional, Editura Umen, Iași, 2009
Aurel Ciobanu-Dordea, “Considerații cu privire la implicațiile constituționale ale aderării României la Uniunea Europeană”, Romanian Journal of European Affairs, vol. 1, no. 1, 2001
Belli Nicolae: Suveranitatea națională a statelor în strânsorile globalizării. Colecția „Biblioteca economică”, vol. nr. 129-130. Seria „Probleme economice”. Academia română. Institului Național de Cercetări Economice. Centrul de Informare și Documentare Economică. -București, 2004
Bishop, W., International Law Cases and Materials. New York, 1954
Charles de Visscher. Theories et realites en droit internațional public. Ed. a 3-a, Paris, 1960
Costică Silion, Impactul globalizării asupra ordinii publice, în: Spațiul sud-est european în contextul globalizării, Securitate și apărare, vol. I, Universitatea Națională de Apărare Carol I, Sesiunea de comunicări științifice cu participare internațională, București, 2007
Gheorghe Gheorghiu Dej, Expunere cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării României de sub jugul fascist. In „Scanteia”, nr. 6357 din 23 august 1964
Gheorghe Moca, Drept international public – vol. I, editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008
Grigore Geamănu, Drept Internațional Contemporan, Ed. Didactică si pedagogică, București, 1965
Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale Dreptului International Contemporan, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967
Guy Isaac, Droit communautaire general, A. Cabin, 1999
Ion M. Anghel, Personalitatea juridică și competențele Comunităților Europene/Uniunii Europene, ed. II rev. și ad., Editura Lumina Lex, București, 2007
Jan Brownlie, Principles of Public International Law, Clarendon Press, Oxford, Third Edition, 1985
Joseph Stiglitz, Mecanismele globalizării, Iași, Editura Polirom, 2008
L. Delbez, Les principes generaux du Droit International Public, III-eme ed., 1964
Lauterpacht, H. The Development of International Law by the International Court. New York — Londra, 1958
Miga-Beșteliu Raluca, Drept Internațional – Introducere în dreptul internațional public, București, ALL, 1998
Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării: economia internațională și posibilitățile de guvernare, București, Editura Trei, 2002
Pierre Rosanvallon, Noua problemă socială, Iași, Institutul European, 1998
Schwarzenberger, G. International Jus Cogens. în: «Texas Law Review», martie 1965
Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea 2009, Enciclopedie politică și militară, București, Editura ACTEA, 2009
Verdross, A. Jus dispositivum and jus cogens in International Law. «A.J.I.L. », nr. 1, 1965
Anca Dinicu, Statutul si Globalizarea. Accesat la 15 aprilie 2016, disponibil online la adresa: <http://www.armyacademy.ro/reviste/3_2005/a26.pdf>
Cezar Avram, Roxana Radu, Despre globalizare și securitate, suveranitate și intervenție umanitară: nevoia de reconfigurare a acestor concepte. Accesat la 04 mai 2016, disponibil online la adresa: <http://npissh.ro/ro/wp-content/uploads/sites/2/2015/12/DESPRE-GLOBALIZARE-%C5%9EI-SECURITATE-SUVERANITATE.pdf>
Ion M. Anghel, Suveranitatea statelor membre ale Uniunii Europene, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, seria științe juridice, nr. 2/2010. Accesat la 07 mai 2016, disponibil online la adresa: <http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2010-02/2_ION_M_ANGHEL.doc.pdf>
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Principiului Suveranitătii DIN 1945 Până ÎN Prezent (ID: 115220)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.