Evolutia Diplomatiei
Introducere
În lucrarea de față mi-am propus să analizez modul în care a evoluat diplomația, care a fost rolul acesteia de la o perioadă istorică la alta, dar și rolul pe care diplomația îl are în epoca contemporană în dezolvarea culturii. Finalizând lucrarea cu un studiu de caz ce are ca rol evidențierea rolului diplomației în dezvoltarea relației dintre România și Republica Moldova, dar și prezentarea contextului internațional actual.
În primul capitol al acestei lucrări, mă voi axa pe definirea termenului de diplomație, pe evidențierea evoluției acestui termen în funcție de contextul istoric de la acea vreme, dar și pe rolul esențial pe care l-a jucat diplomația în tot ceea ce înseamnă negociere în sfera internațională. De asemenea, doresc să urmăresc evoluția termenului și consolidarea în jurul acestuia, a altor concepte legate de diplomație, ce au ca scop alcătuirea unui întreg sistem internațional de negociere și de influențare, în afara diplomației de tip tradițional. Un alt aspect important este reprezentat de momentul în care a fost definit pentru prima dată termenul de diplomație. Aici este important de observat modul diferit de definire, comparativ cu zilele noastre. Pentru a stabili cât mai clar ceea ce reprezintă diplomația, voi reda câteva definiții care aparțin mai multor diplomați sau oameni de știință. Una dintre cele mai reprezentative lucrări pe care o voi folosi în redactarea primului capitol, este Guide to diplomatic practice scrisă de Sir Ernest Saow.
În continuarea primului capitol, voi evidenția modul în care istoria a intervenit în modificarea termenului de diplomație. Așa cum afirmam și mai sus, definițiile diplomației au fost strâns legate de contextul istoric și de mediul internațional al timpului. Am sistematizat aici o scurtă periodizare a etapelor diplomației în funcție de contextul istoric. Am amintit de Congresul de la Viena din 1815, al cărui rol a fost unul esențial în consolidarea regulilor diplomației. Congresul reprezentând cea de-a treia fază a diplomației, această fază fiind și cea mai importantă în evoluția diplomației. Afirm acestea deoarece a fost momentul în care dreptul diplomatic devine un ansamblu coerent de reguli care reglementează activitatea diplomatică. Se extinde astfel activitatea diplomatică și în rândul șefilor de stat și de guverne și încep să fie implicați în actele diplomatice din ce în ce mai multe persoane. Un bun exemplu pe care îl voi folosi aici, constă în modul în care diplomația românească și de reprezentanții acesteia și-au desfășurat activitatea. În continuarea acestui capitol voi urmări diversificarea activității diplomatice, astfel diplomația devine mult mai complexă, iar cei care o practică încep să dea dovadă de profesionalism. Încep să apară colaborări pe toate planurile (economic, cultural, sportiv, etc.) între state, iar diplomații sunt cei care pot transmite cel mai ușor mesajele țării pe care o reprezintă, către țara gazdă.
Dacă mai sus afirmam că deși într-un ritm lent, totuși încep să apară colaborări pe toate planurile, unul dintre cele mai importante momente din evoluția diplomației, a fost cel în care a apărut conceptul de diplomație culturală. Voi argumenta motivul pentru care diplomația culturală joacă astăzi un rol esențial în menținerea și dezvoltarea relațiilor dintre state.Voi analiza și modul în care se desfășoară activitatea diplomatică culturală și ce persoane sunt abilitate să reprezinte fiecare stat în domeniul cultural.
Tot în primul capitol, voi realiza și o comparație între termenul de politică externă și cel de diplomație.Asta deoarece sunt doi termeni diferiți, iar politica externă este confundată de cele mai multe ori cu diplomația. Consider că este importantă o delimitare a celor doi termeni,astfel încât, rolul diplomației să fie exprimat cât mai clar.
În finalul primului capitol, voi menționa atribuțiile pe care le are un diplomat în lumea contemporană. Am considerat că este importantă evidențierea acestor atribuții pentru a întelege mult mai bine cum funcționează o ambasadă, cum trebuie să fie echipa trimisă acolo și cum fiecare pion trebuie să-și cunoască foarte bine rolul, pentru a alcătui o „tablă de șah” perfectă. După părerea mea rolul diplomatului se schimbă de la o perioadă istorică la alta, iar în zilele noastre un diplomat trebuie să îndeplinească, pe lângă criteriile de bază și un set de norme și valori ale țării pe teritoriul căruia se află.
În al doilea capitol, voi prezenta diplomația din punct de vedere cultural. Mai exact, modul în care a apărut acest tip nou de diplomație, funcțiile pe care le are, dar și de ce este un element atât de important în zilele noastre. Consider că un prim element esențial este reprezentat de ideea de globalizare, care promovează diversitatea și multiculturalitatea. Într-o lume globalizată, trebuie să existe și instituții și persoane abilitate care să promoveze fiecare cultură, astfel încât, pe scena internațională, fiecare stat să fie reprezentat de un ansamblu de valori promovate cu ajutorul diplomaților.
Pentru a defini mai bine termenul de diplomație culturală, voi începe cu termenul de diplomație publică. Termenul a apărut în mediul academic în 1965 și a fost definit de Edmund Guillon. Un aspect relevant legat de diplomația publică, consider că este reprezentat de momentul în care a apărut în România. Fiind țară comunistă până în 1989, România nu a pus accent pe cultură, iar termenul acesta pătrunde în țară abia la sfârșitul Războiului Rece. În ceea ce privește diplomația culturală, aceasta a apărut în România spre sfârșitul secolului XX, începutul secolului XXI. Voi menționa rolul pe care l-a avut diplomația culturală în pașii României spre integrarea europeană, dar și în îmbunătățirea relațiilor cu Republica Moldova.
Voi argumenta ideea conform căreia diplomația culturală este pivotul diplomației publice, asta deoarece activitățile de tip cultural reprezintă cel mai bine o națiune.Într-o lume globalizată, pentru păstrarea specificului național este nevoie de un aparat diplomatic eficient care să poată promova tot ceea ce este unic și reprezentativ pentru o țară.
Este important rolul diplomației culturale, deoarece promovarea națională a reprezentat dintotdeauna o necesitate, iar diplomația de tip tradițional nu a acordat niciodată o atenție sporită acestui domeniu. Promovarea națională nu mai trebuie să se limiteze la câteva mesaje transmise prin mass-media și la vizitele culturale, trebuie să se extindă și să își diversifice activitatea, iar acest lucru nu se poate face altfel decât prin instrumentele folosite de diplomația culturală.
În continuarea celui de-al doilea capitol, voi analiza componența agendei diplomației publice. O diplomație publică foarte activă îi este necesară fiecărui stat în îndeplinirea politicilor moderne.
Mi-am propus să evidențiez și funcțiile pe care le au consulatele. După părerea mea, în ceea ce privește diplomația culturală, pot spune că un rol semnificativ îl au consulatele, asta deoarece ele sunt plasate adesea în afara capitalelor și este mult mai ușor să promovezi un eveniment cultural acolo unde numărul evenimentelor de acest gen este redus. Afirm asta deoarece interesul populației este mult mai mare atunci când nu are acces foarte des la evenimente de tip cultural și nu numai. În ceea ce privește analizarea activității consulatelor, mă voi axa în primul rând pe ideea de apărare a intereselor statului român în afara granițelor, lucru care se face atât prin activități directe, cât și prin încheierea de convenții și tratate internaționale
În finalul prezentării activității consulatelor, voi prezenta o ultimă funcție, mai exact funcția de promovare a relațiilor culturale, funcție despre care am amintit încă din incipitul acestui fragment.
Promovarea relațiilor culturale pentru o țară ca România are o importanță mult mai semnificativă comparativ cu alte state care sunt dezvoltate din punct de vedere economic. Am opinia aceasta deoarece dacă pe plan econimic, România nu poate excela, cel puțin în plan cultural ar putea reprezenta un nucleu de valori și tradiții ce merită a fi promovate pe scena internațională. Afirm acestea deoarece România a avut, cel putin după anii 1989, personalități din domeniul cultural care au fost și sunt recunoscute internațional. Același lucru se poate spune și despre românii de dincolo de Prut, care au valori pe care trebuie să le promoveze pe scena internațională.
Voi enumera și elementele activităților de promovare în domeniul cultural, făcând referire la relațiile României, în special cu Republica Moldova. Asta deoarece relația cu Republica Moldova merită o atenție specială, mai ales în contextul internațional actual.
Tot în capitolul doi voi reaminti și obiectivele prioritare ale politicii externe românești, dar și cele diplomatice. Drepturile pe care le au statele suverane în materie de diplomație, reprezintă un alt obiectiv pentru componența celui de-al doilea capitol.
De asemenea, vor mai fi prezentate în continuare relațiile diplomatice ale României. Un moment semnificativ este reprezentat de trimiterea corpului diplomatic românesc la Chișinau. Pentru România această acțiune avea o dublă semnificație, dat fiind că Republica Moldova este un stat românesc, al cărui teritoriu cu excepția Transnistriei, a făcut parte din România și a fost anexat cu forța de URSS ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov.
Structura generală a misiunii diplomatice reprezintă un alt aspect pe care doresc să îl menționez în componența celui de-al doilea capitol, enumerând și câteva aspecte legate de centrele culturale și rolul acestora. Voi face referire la centrele culturale românești din afara țării, arătând și modul de funcționare a acestora.
În capitolul al treilea mi-am propus să analizez relația României cu Republica Moldova. Perioada pe care o voi alege, este cea de după aderarea României la Uniunea Europeană. Consider că intrarea României în Uniunea Europeană a constituit un prim pas și pentru o „europenizare”a Republicii Moldova, fiind acum stat vecin cu această organizație care promovează diversitatea culturală, democrația, dar și libera circulație între statele membre. Pentru România este foarte importantă realizarea unei strategii de colaborare cu Republica Moldova, în primul rând pentru a o putea ajuta pe aceasta să evite un eventual conflict sau o anexare, la fel ca în cazul Crimeei. Un alt argument pentru care România trebuie să acorde o atenție deosebită relației cu Republica Moldova, este acela că românii care se află pe teritoriul acestei țări au dreptul la cultura și tradițiile românești. Consider că trebuie să se pună mare accent pe păstrarea limbii române ca limbă oficială în școlile din Republica Moldova. Limba este, după părerea mea, elementul esențial de la baza unei națiuni. Un popor care își uită limba, este un popor pierdut și ușor de manipulat. Voi prezenta și contextul istoric în care Republica Moldova a fost anexata de URSS, dar și pașii pe care România îi face pentru ca Republica Moldova să devină un stat european, iar cultura și tradițiile românești să reprezinte o prioritate, nu o alternativă. Voi mai prezenta și câteva informații legate de criza politică din Republica Moldova, o criză ce se va rezolva atunci când mentalitățile vor fi schimbate, iar elitele de la Chișinau vor avea principii democratice.
Problema minorităților din Republica Moldova, reprezintă un alt aspect pe care doresc să-l abordez în acest capitol. Fiind un stat polietnic, consider că este important de analizat modul în care acest stat gestionează relațiile cu cetățenii, în funcție de nevoile fiecărei etnii. În pofida tuturor schimbărilor demografice care au avut loc pe acest teritoriu, populația majoritară este reprezentată de moldoveni (populație de origine română).Acesta ar fi încă un motiv pentru care relațiile dintre România și Republica Moldova trebuie să se îmbunătățească și să se păstreze o continuă colaborare.
Așa cum afirmam și mai sus, mă voi axa pe ideea că trebuie îmbunătățită calitatea limbii române în școli și în celelalte instituții superioare de învățământ. Voi argumenta ideea conform căreia este utilă elaborarea și multiplicarea manualelor și a materialelor didactice în limba română. Toate aceste lucruri trebuie să fie transmise de reprezentanții diplomatici ai României la Chișinau.
De asemenea, aceste schimbări ce au ca scop îmbunătățirea relațiilor dintre România și Republica Moldova, trebuie să aibă sprijin și de la Chișinau. Orice modificare în relațiile dintre cele două state, trebuie să aibă la bază o susținere din partea amândurora. O colaborare nu se poate realiza altfel decât prin implicarea activă a celor doi actori.
În continuare voi analiza și câteva declarații ale oficialilor români la Chișinau, unul dintre cele mai reprezentative discursuri fiind cel al ambasadorului Marius Lazurcă. Prin acest discurs, el afirmă că România este pregătită să sprijine Republica Moldova, în tot procesul de adaptare a legislației de mediu conform standardelor europene.
În continuarea acestui capitol, voi prezenta și câteva acțiuni ale României făcute pentru a sprijini integrarea europeană a Republicii Moldova. Aceste acțiuni sunt organizate prin intermediul diplomației. Voi alege proiecte precum: Caravana veselă-teatru de joacă fără frontiere, acțiunile din Centrul de Arte și Meșteșuguri Tradiționale, TinArt, Tradiții și obiceiuri pe ambele maluri ale Prutului Inferior.Centrul Media Duplex România-Moldova, reprezintă un alt proiect care vizează realizarea de schimburi de experiență și crearea unui centru mass media ce să aibă ca scop colaborarea și pe acest plan între cele două state.
Voi mai afirma că, statul român se va comporta ca un adevărat purtător de cuvânt al Republicii Moldova în ceea ce privește relațiile sale cu Uniunea Europeană și va încuraja în permanență eforturile de integrare. Datorită eforturilor diplomației române, și alte state membre ale Uniunii Europene și–au arătat sprijinul pentru susținerea Republicii Moldova.
Un alt aspect pe care îl voi menționa este legat de momentul în care diplomații români au făcut demersuri și pentru un ajutor financiar mai consistent pentru Republica Moldova.
Uniunea Europeană.
Pentru a înțelege mai bine motivul pentru care România și Republica Moldova trebuie să aibă o colaborare strânsă, trebuie analizate și câteva aspecte cultural-spirituale comune.Voi realiza o paralelă între situația din 2005, când colaborarea dintre cele două state nu era una tocmai bună, menționând schimbările care s-au făcut după 2007. Un aspect care s-a îmbunătățit după 2007 este reprezentat de modul în care mass-media de la Chișinau a început să colaboreze cu Bucureștiul. Dacă până în 2007, singura colaborare pe plan educativ era reprezentată de bursele de studiu susținute de România pentru studenții din Republica Moldova, azi, un număr mare de proiecte se derulează în vederea realizării unei mai bune colaborări, mai ales pe plan cultural. Voi încheia acest capitol prin susținerea practicării limbii române în instituțiile din Republica Moldova, evidențiind consecințele nepracticării acesteia.
Lucrarea va fi finalizată cu un studiu de caz intitulat România-Republica Moldova.Îl voi realiza cu scopul de a afla care este percepția cetățenilor români din Republica Moldova despre situația actuală, vor fi intervievați și studenți ai facultății de Studii politice.Grupul intervievat din Republica Moldova este alcătuit din personal al ambasadei României în Republica Moldova, iar întrebările vor face referire atât la situația actuală, cât și la o posibilă unire sau integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
1.1Definițiile, evoluția și rolul diplomației
Ce este diplomația?
Diplomația a fost și este un subiect important atunci când se aduce în discuție relațiile dintre state. Este foarte cunoscută ideea conform căreia, pentru a se menține o colaborare între state, trebuie să existe un sistem bun de negociere. Acesta este sensul cu care suntem obișnuiți în secolul XXI, însă, pentru a înțelege mai bine sensul și evoluția diplomației, este importantă, în primul rând cunoașterea etimologiei acestui cuvânt și observarea evoluției lui de-a lungul timpului.
Cuvântul diplomație se consideră că vine de la grecescul „dyploo”(a plia) și înseamnă acțiunea suveranilor de a elabora copii ale actelor oficiale. Astfel, acele acte oficiale erau păstrate în dublu exemplar. Scopul fiind acela de a crea atât unul ca scrisoare oficială sau ca act ce are rol de împuternicire, cât și un altul pentru a-l păstra în arhivă. Ulterior, mai capătă și un alt sens, de act închis, pliat.
Începuturile diplomației au fost căutate, nu arareori, în negura vremurilor, în chiar preistoria omenirii, când între ginți sau între triburi, care se aflau abia la începuturile vieții civilizate, s-ar fi încercat și produs „înțelegeri pentru strângerea anumitor diferende”. Au fost însă de recunoscut, „cu rigoarea științifică ”, asemenea începuturi numai în legătură cu cele ale entităților statale , îndreptățite și capabile să negocieze și să consacre între ele acorduri pe care să se angajeze formal să le respecte.
Un alt aspect important, este reprezentat de momentul în care a fost stabilit sensul cuvântului diplomație. Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studiile în acest domeniu, i-au atribuit filologului și filozofului francez Emile Littre (1801-1881) stabilirea termenului de diplomație. Chiar dacă are o origine mai veche, așa cum reiese și din cele spuse anterior, termenul a început să devină mult mai cunoscut și să capete un aspect general abia în secolul al XVII-lea. La început a fost folosit în mod restrictiv pentru definirea unui ansamblu de documente și tratate internaționale.
Așadar, conceptul de diplomație apare odată cu momentul apariției primelor misiuni diplomatice permanente, adică în secolul al XIII-lea. Abia spre sfârșitul secolului al XV-lea se impune existența ambasadelor permanente în Europa.
O dată cu trecerea timpului, termenul de diplomație a început să capete mai multe sensuri, desemnează acum atât arta diplomației cât și cariera de diplomat sau de persoane care îmbrățisează această carieră. Un alt sens atribuit termenului de diplomație, este reprezentat de conceptul de politică externă. Însă, mai târziu se va face o diferențiere între politica externă și diplomație.În zilele noastre, noțiunea de diplomație a fost asociată și conceptului de cultură, astfel, a luat naștere de curând și conceptul de diplomație culturală.
Unde întâlnim prima dată termenul de diplomație în cultura românească?
Cu sensul de document, îl întâlnim pentru prima dată în Hronicul româno-moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-alea. Cu sensul pe care îl are astăzi cuvântul diplomație, am început să-l întâlnim în perioada dinainte de Revoluția de la 1848. A fost întâlnit, de exemplu, în Vocabularul francezo-românesc, publicat la București în anii 1840-1841 de Aaron Florian, G.Hill și Petrache Poenaru. În acest dicționar, termenul francez diplomație este definit de cărturarii vremii drept „știința care învață a cunoaște interesele și raporturile statelor și ale suveranilor între sine, chiar aceste interese și raporturi; miniștrii, ambasadorii ș.a. care pun la orânduială , tratează despre dânsele”
Ce reprezinta o ambasadă?
Cuvântul ambassade se explică prin „deputăție trimisă la un stat suveran”. Potrivit celor afirmate, cel mai bun mijloc descoperit de civilizație pentru a preveni ca relațiile dintre state să fie guvernate numai de forță îl reprezintă diplomația. Altfel spus, negocierile la nivel politic, negocierile la nivel diplomatic, reprezintă singura și cea mai bună alternativă la politica de forță pe plan internațional.Iar orice negociere se realizează prin intermediul personalului din ambasadă.
În lucrarea sa de referință Guide to diplomatic practice, Sir Ernest Saow definește diplomația ca fiind „aplicarea inteligenței și tactului în conducerea relațiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, care se extind uneori de asemenea la relațiile lor cu statele vasale sau, mai pe scurt, conducerea afacerilor dintre state prin mijloace pașnice”.
La începutul secolului al XIX-lea, diplomația era considerată expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace știința raporturilor exterioare, care are la bază diplome sau acte scrise emanate de suverani, iar Ferdinand de Cussy, în lucrarea sa Dictionnaire ou manuel-lexique du diplomate et du consul afirma că diplomația este „totalitatea cunoștințelor și principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între state”
O altă definire a diplomației care a fost făcută în anul 1866 și îi aparține unui reputat autor de drept internațional, Charles de Martin, care spunea că ”diplomația este știința relațiilor externe sau a afacerilor străine dintre state și într-un sens mai precis, știința sau arta negocierii”.
În doctrina actuală, sensurile date diplomației, relevă, în general, caracterul său de artă sau de mod de aplicare al relațiilor dintre state, de realizare a politicii externe și de cooperare în vederea rezolvării pe cale pașnică a diferendelor dintre actorii politici..
Dintr-o perspectivă statală, diplomația se ocupă de avizarea, adoptarea și aplicarea politicii externe.
Din acest punct de vedere ea poate fi definită ca: un ansamblu de mijloacelor prin care statele, sau alți actori folosindu-și reprezentanții lor oficiali sau alți reprezentanți, articulează, coordonează sau asigură realizarea intereselor lor speciale sau generale. Pentru atingerea acestor obiective sunt folosite: corespondența, contactele particulare, schimbul de păreri, acțiunile de influență, vizitele, presiunile sau alte activități relevante.Toate acestea alcătuind un întreg sistem diplomatic ce are ca singur scop, negocierea în favoarea țării pe care o reprezintă.
Diplomația este în general concepută ca fiind legată de managementul relațiilor dintre state sau dintre state și alți actori.
Una din cele mai moderne și apreciate definiții, este cea a profesorului Philippe Cahier care definește diplomația drept „manieră de a conduce afacerile externe ale unui subiect de drept internațional, folosind mijloace pașnice, îndeosebi negocierea”
Același autor definește și dreptul diplomatic drept „ansamblul normelor juridice destinate să reglementeze relațiile care se creează între diferitele organe ale subiectelor de drept internațional care au atribuții permanente sau temporare în ceea ce privește relațiile externe ale acestor subiecte”
O definiție mai aproape de termenul din zilele noastre, este cea din jurisprudența Curții Internaționale de Justiție de la Haga, care prin decizia din 24 mai 1980, arăta că instituția diplomației s-a dovedit a fi „un instrument esențial pentru cooperarea eficace în cadrul comunității internaționale care permite statelor, în pofida deosebirilor dintre sistemele lor constituționale și sociale, să ajungă la înțelegerea reciprocă și să-și rezolve diferendele dintre ele pe căi pașnice”.
1.2Istorie și reglementare în evoluția diplomației
Definițiile diplomației au fost strâns legate de momentele istorice și de mediul internațional al timpului. S-au făcut și câteva clasificări ale diplomației în funcție de perioada istorică în care au apărut. Diplomația antichității, este considerată drept prima perioadă din istoria diplomației. Aceasta începe din Antichitate și durează până în secolul XV, în această fază, a originii diplomației, Phillipe Cahier face o serie de observații, dar și încercări de a subdiviza această perioadă.
S-a și putut constata că, în sensul ei strict, istoria diplomației s-a orientat ab initio spre relavarea „artei și științei negocierilor”, după repere de stil și metodă „pe firul”unor gesturi și acte formale; de asemenea, spre relevarea „progresului tehnic al negocierilor”, de la misiuni ocazionale la contacte sau misiuni permanente, asumate de instituții și personalități „special împuternicite ori responsabile”.
Un aspect important, după părerea mea, îl reprezintă diplomația la romani, deoarece, spre deosebire de ideea generală de diplomație, diplomația la romani are trăsături și caracteristici diferite de cele ale altor popoare. Pentru un imperiu cu ambiții universale cum era Imperiul Roman, diplomația era un element secundar, față de forța militară considerată vitală și primordială.
Acesta a fost motivul pentru care, romanii au folosit pe scară largă tratatele ca instrumente de expansiune poli politică, chiar și pe cele cu denumiri dintre cele mai incente, de exemplu:de capitulare (dedito), de alianță (societas sau foedus), de prietenie (amicitia), de egalitate (foederea aegua), de inegalitate (foedera minus aeuam) de ospitalitate(hospitium).
De asemenea, în Imperiul Roman încep să apară reguli pentru diplomație, care aveau în foarte mare măsură o aureolă de sacralitate (spre exemplu, la Roma problemele de protocol reveneau colegiului preoțesc, preoții repectivi, pe lângă serviciile religioase, se ocupau și cu servicii de protocol, de ceremonial și diplomație).
Congresul de la Viena din 1815 a marcat începutul fazei a treia din istoria diplomației, la acest congres, s-au adoptat primele documente care au rolul de a fixa statutul diplomatului.După Congresul de la Viena și o serie de conferințe care au avut loc după el, se stabilesc deja reguli clare și precise în desfășurarea activității diplomatice, ierarhia diplomatică, oridinea de precădere.
A treia fază din istoria diplomației are deja caracteristicile unei diplomații moderne prin faptul că dreptul diplomatic devine un ansamblu coerent de reguli care reglementează activitatea diplomatică, bazat pe o cutumă, pe obiceiurile care s-au creat în cele două faze de început ale diplomației, această fază fiind de fapt rezultatul unei aplicări și a unei folosiri îndelungate a mijloacelor diplomatice care stabilesc și un anumit obicei.
În fine, pe lângă rolul clasic pe care-l avea sistemul diplomatic, încep să se implice tot mai multe structuri în materie diplomatică, șefii de stat și de guverne încep să aibă un rol activ în diplomație prin întâlnirile pe care le au, prin contactele pe care le stabilesc, devin diplomați activi prin promovarea intereselor statelor lor.Astfel, diplomația începă să devină mult mai complexă și să reprezinte cel mai bun mod de colaborare în orice domeniu(politic, economic, dar și cultural).
Astfel, la nivel parlamentar, la nivel sportiv, la nivel cultural încep să apară mijloace noi de promovare a intereselor prioritare ale statelor prin intermediul sistemul diplomatic.
Uneori asemenea instrumente pot să devină instrumente foarte importante, chiar mai importante decât cele care țin de diplomația tradițională, cum ar fi diplomația militară (ajutoarele militare care se dau unor țări) sau diplomația economică(fondurile pentru dezvoltarea unor state), diplomația culturală (promovarea valorilor reprezentative pentru țara din care au fost trimiși diplomații), sunt instrumente folosite direct pentru promovarea unor interese specifice.
Diplomația românească
Principalul reprezentant al aparatului diplomatic medieval românesc era reprezentat de soli. Primul sol român atestat documentar a fost trimisul voievodului Țării Românești, Basarab I, prezent în cronica pictata de la Viena. Acesta a purtat în numele domnitorului său tratative cu regele maghiar Carol Robert de Anjou, pe care a încercat, zadarnic din păcate să-l convingă să evite o înfruntare militară.
Triumful diplomatic și militar internațional al românilor a fost marcat în cei 47 de ani de glorioasă domnie a lui Stefan cel Mare, care, prin politica externă promovată, a urmărit să creeze un sistem de alianțe, al țărilor române în primul rând dar și cu statele central și vest europene, solid și foarte bine pus la punct.
Veacul al XVIII-lea și primele două decenii ale celui următor, interval cunoscut în istorie drept perioada domniilor fanariote în Moldova(1711-1821) și Țara Românească(1716-1821), Transilvania se afla deja, în urma tratatului de la Blaj din 17/27 octombrie 1627 și în conformitate cu conținutul Diplomei Leopoldine din 4 decembrie 1691 sub stăpânirea Habsburgilor-a marcat o încetinire a ritmului, însă nicidecum o totală încetare, a activității diplomatice.
Noii domni recrutați de înalții dregători otomani din cartierul constantinopolitan Fanar, provenind din familii grecești, grecizate, albaneze sau chiar române, domnind de mai multe ori în cele două țări române și fiind schimbați foarte des, de regulă la un interval de 2-3 ani, nu aveau nici posibilitatea, fiind strict supravegheați de oamenii sultanului, nici timpul necesar să-și conceapă un sistem sau să-și alcătuiască un aparat diplomatic propriu.
Congresul de la Focșani din 1772 și pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774 au deschis calea afirmării în plan economic și politico-diplomatic a Principatelor Române ca entități autonome cvasi-independente. Si primul pas spre recunoașterea acestui nou statut juridic internațional al lor l-au făcut Marile Puteri în momentul în care, în ultimele două decenii ale veacului al XVIII-lea și primii ani ai secolului următor au stabilit cu țările române primele relații diplomatice, prin înfințarea celor dintâi misiuni cu caracter permanent: consulatele.
Prima țară care a făcut acest pas a fost Rusia Ecaterinei a II-a, care, la 2 decembrie 1779, în conformitate cu textul tratatului de la Kuciuk-Kainargi a numit primul consul general în Țara Românească și Moldova cu misiunea de a reprezenta, susține și apăra interesele economice și politice ale imperiului țărilor.
Înființarea consulatelor străine însemna incontestabil o recunoaștere a autonomiei tărilor române, iar reprezentanții Marilor Puteri acreditați la București și Iași au făcut să crească interesul acestor puteri și al opiniei publice europene pentru soarta principatelor.
Dacă înființarea consulatelor a reprezentat primul pas în procesul modernizării relațiilor diplomatice ale Principatelor Dunărene cu celelalte state, al doilea pas l-a constituit fără îndoială înființarea instituției centrale de alcătuire și promovare a politicii externe.„Secretariatul Statului”sau „Departamentul Postelniciei”, ale căror baze au fost puse în anii 1830-1831, în cadrul Regulamentelor Organice ale Moldovei și Țării Românești, elaborate de administrația rusă, prezentă în Principate în urma încheierii tratatului de pace de la Adrianopol, la 2/14 septembrie 1829.
Primii miniștrii de externe-mari postelnici-au fost Nicolae Cantacuzino în Tara Românească și prințul Nicolae Șuțu în Moldova.
În decursul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, când națiunea română și conștiința națională deveniseră două realități puternice, vii, incontestabile, în cugetul poporului român, acesta a militat, pe toate căile și prin toate modalitățile pentru înfăptuirea celor două deziderente fundamentale ale sale:Unirea Principatelor și Independența Națională.
Revoluția română de la 1848 a dat prilejul înscrierii lor în programele elaborate de insurgenți. Tot atunci, diplomații pașoptiști porneau spre marile capitale europene, spre a pleda pentru legitimitatea idealurilor naționale ale românilor și înfăptuirea lor cu sprijinul puterilor occidentale, leagăne ale libertății și democrației. Exemplul cel mai elocvent l-a oferit însuși primul ministru de externe al guvernului revoluționar provizoriu de la București, nimeni altul decât Nicolae Bălcescu care atât în această calitate, cât și în aceea de membru al delegației române plecate la Constantinopol pentru a purta tratative cu Poarta, a înteles mai bine ca oricine importanța negocierilor ca mijloc de soluționare a unei virtuale-și foarte posibile-situații conflictuale.
Observăm așadar că acțiunea diplomatică ocupa un loc extrem de important în concepția revoluționarilor români. Iar aceasta, o dată începută, avea să fie continuată cu vigoare. consecvență și entuziasm.
Unirea formală va deveni fapt real prin alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza (5 ianuarie 1859) și al Țării Românești (24 ianuarie 1859) desăvârșită prin recunoașterea de către Europa a dublei alegeri și prin acceptarea de către puterea suzerană și celelalte puteri garante a unificării administrative și legislative a celor două principate, concretizată, în principal, în formarea primului guvern unitar al României și a primului ei Parlament (ianuarie 1862).
Erau etape esențiale de parcurs, în procesul care urma să se încheie cu dobândirea independenței de stat. Înfăptuirea lor se putea realiza în timp, cu răbdare dar și de către un personal calificat, bine organizat, făcând parte dintr-o instituție specializată, modernă. Înțelegând pe deplin această necesitate, prin decretul domnesc de la 27 iulie/8 august 1862, Cuza punea bazele „Departamentul Trebilor Străine”, Ministerul Afacerilor Externe al statului român unificat, instituție modernă, menită a înfăptui cu responsabilitate, seriozitate și profesionalism, noua politică externă românească.
Personalități importante din diplomația românească.
Gheorghe Bengescu-eminent diplomat si prodigios om de cultură
Jurist, filolog și diplomat de o vastă cultură, Gheorghe Bengescu figurează la loc de cinste în galeria personalităților care au reprezentat România modernă peste hotare în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului XX.
Gheorghe Bengescu s-a născut la Craiova, la 30 august 1848, fiind vlăstar al înrudirii, prin tată și prin mamă, a două mari familii de boieri-Bengescu și Golescu-cu strămoși atestați încă din secolul al XV-lea. În 1867 va absolvi cursurile celebrului liceu Louis le Grand de la Paris, iar în 1869 pe cele ale Facultății de Litere din aceeasi metropolă, după care va obține titlul de doctor în științe politice și administrative în Belgia. La 16 februarie 1872 este numit Secretar II la Agenția diplomatică a României de la Viena.
Pentru România diplomația a fost întotdeauna unul din mijloacele cele mai importante de promovare a intereselor sale naționale fundamentale.Situația pe care a avut-o România, țară aflată la încrucișarea unor mari interese ale imperiilor vecine, a determinat ca diplomația să fie unul dintre instrumentele cele mai necesare pentru realizarea obiectivelor naționale.
Este bine cunoscut faptul că Țările române au fost singurele care au evitat ocupația efectivă, transformarea lor în pașalâc turcesc.
Cum altfel decât prin diplomația intuitivă, înascută a fiilor săi care au negociat cu Turcia plata unui tribut în schimbul neocupării țării.Mai târziu, Unirea Principatelor a fost realizată în mare măsură prin intermediul diplomației.
După războaiele ruso-turce, Conferința de la Paris și Conferința de la Berlin, problema care se punea pentru Țările române era aceea de recunoaștere a dublei alegeri a domnitorului A.I.Cuza în Moldova și Țara Românească, la data de 5 și 24 ianuarie 1859 care a avut consecințe deosebite și pentru diplomația românească.Pentru România, singura modalitate de obținere a acestei recunoașteri pe plan internațional a fost folosirea instrumentului diplomatic.
După înființarea primului Minister al Afacerilor Externe, prima acțiune a acestui a fost înființarea unei ambasade la Constantinopol și transformare reperezentantului român de aici în trimis diplomatic (1859), urmată de deschiderea a trei oficii diplomatice ale României în Franța, Rusia și Germania.Un alt rol important l-au avut cele două mari personalități ale diplomației românești, Tache Ionescu și I.G.Duca, care au ajutat la dezvoltarea diplomației românești și la promovarea unor interese fundamentale ale ei. Au contribuit la formarea marelui diplomat Nicolae Titulescu.
Un alt moment important în care diplomația românească a avut un rol însemnat îl reprezintă istoria celui de-al doilea Război Mondial, negocierile de pace de la Paris, încheiate cu Tratatul de pace cu România din 1947, negocieri care au constituit un semieșec pentru România prin faptul că nu i-a fost recunoscut statutul de țară beligerantă, cu toate consecințele care au decurs din această nerecunoaștere, una dintre ele fiind obligația României de a plăti reparațiile de război, acest lucru a însemnat o lovitură importantă pentru economia țării noastre. În al doilea rând, clauzele Tratatului de pace de la Paris au fost nefavorabile în ceea ce privea dezarmarea României, impunând limitări extrem de stricte ale forțelor armate.
În perioada cuprinsă între anii 1970-1980, diplomația românească a început să aibă un rol activ din momentul în care s-a preluat ideea naționalismului comunist și când politica externă a servit ca unul dintre mijlocele concrete pentru afirmarea acestui tip de politică.
După 1989, s-a produs o schimbare de reorientare profundă a politicii externe promovate de statul român, o reorientare care a avut ca obiect revenirea la valorile tradiționale ale diplomației românești, specifice perioadei de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial, respectiv, conceptul de Românie, țară central-europenă cu interese în Balcani.
Un alt aspect important este reprezentat de raportul dintre politica externă, politica internă și diplomație. Este necesară realizarea acestui raport în vederea sublinierii diferențelor dintre acești termeni. Politica externă nu trebuie confundată cu diplomația.
Raportul dintre diplomație și politica externă a fost foarte bine sintetizat de un diplomat britanic, acesta afirmă că:„Stabilirea politicii externe este unul dintre aspectele politicii naționale și intră în sarcina politicianului, în vreme ce purtarea relațiilor internaționale și armonizarea diverselor priorități de politică externă este sarcina diplomatului”.Astfel, politica externă este înțeleasă ca fiind un termen separat de diplomație. De exemplu, se poate întâmpla ca un stat să acționeze în vederea atingerii unor scopuri, prin metode nu tocmai acceptate de practicile diplomatice.
Politica externă are ca substanță obiectivele specifice pe care un stat și le propune și interesele pe care le are în relațiile sale internaționale. Se poate întâmpla ca obiectivele propuse să nu poată fi realizate prin intermediul diplomației. Astfel, obiectivele sau interesele pot determina atitudini foarte puțin compatibile cu ceea ce este acceptabil din punctul de vedere al diplomației.
1.3Atribuțiile diplomatului în lumea contemporană
Pentru a putea înțelege mai bine modul în care funcționează diplomația, sunt de părere că este importantă o descriere a modului în care diplomatul trebuie să respecte seturile de valori și norme, atât ale țării gazdă cât și ale țării pe care o reprezintă.
Meseria de diplomat presupune în primul rând perseverență și existența unui spirit independent. În ceea ce privește pregătirea acestuia, la baza formării sale trebuie să stea atât normele și regulile ce privesc gestionarea relațiilor interstatale, cât și valorile culturale ale țării care îl formează ca diplomat. Unul dintre cele mai importante roluri ale unui diplomat fiind reprezentat, în zilele noastre, de promovarea valorilor culturale ale țării pe care o reprezintă.
Care este diferența dintre un diplomat și restul mulțimii?
În realitate, ceea ce face diferența între un diplomat și restul mulțimii este faptul că acesta pare cu totul rupt de propriile pasiuni; el trebuie să aibă o reținere (profesională) care poate surprinde. De pildă, în Franța, țară în care oamenii au, pe lângă un spirit ferm, și un gest deosebit pentru logică, se consideră că sunt sincere doar acele persoane care comunică ușor. Nu prea sunt iubiți „purtătorii de secrete”, adică tocmai ambasadorii.
Un aspect care influențează modul în care diplomații trebuie să profeseze, îl reprezintă chiar sistemele politice.
Democrația presupune existența ambasadorilor și miniștrilor. Chestiunea care se pune este aceea de a ști dacă ea impune prezența adevăraților diplomați. Din această perspectivă nu forma de guvernare are cea mai mare importanță, ci raporturile dintre viața politică și cea socială. Această meserie pretinde celor care o exercită cultură și o anumită „familiarizare” cu lumea. Este așadar cât se poate de naturală recrutarea corpului diplomatic din mediile în care pot fi întâlnite aceste calități; or tocmai de aici apare dificultatea. Democrația nu acceptă nimic din ce pare a semăna cu o îngrădire, cu o selecție. Se pune, deci, problema necesității existenței unui corp diplomatic și întrebarea dacă nu e suficient ca un guvern să își aleagă reprezentanții urmând doar conveniențe de moment.
Exemplul Statelor Unite ale Americii merită luat în considerare.După fiecare alegere prezidențială, ambasadorii sunt reînnoiți, serviciul lor se obține, cel mai des, ca o recompensă pentru serviciile electorale. Guvernul de la Washington, separat de restul lumii prin oceanele Atlantic și Pacific, are, în această privință, o libertate pe care nu o au guvernele „bătrânei” Europe, unde există multe probleme legate de vecinătăți.În S.U.A. se pune constant problema modului de constituirea a corpului diplomatic.Dacă posturile importante sunt, în cea mai mare parte a lor, rezervate favoriților partidului învingător, posturile secundare, ca și cancelariile-în ansamblul lor-se referă la un număr constant de agenți experimentați.
În Franța, tinerii care vor să intre în ceea ce s-a convenit a fi „Cariera”, trebuie să susțină un examen. Este un concurs în urma căruia nu sunt prea mulți aleși. Pe vremuri, tinerii atașați, numiți „atașați autorizați”, obțineau permisiunea de a executa un stagiu într-o ambasadă. După un an, ei erau admiși la un examen special, la care se prezentau cu notele șefului sub ordinele căruia lucraseră.
Având în vedere modul de funcționare al ambasadelor, corpul diplomatic trebuie să aibă spirit de „corp”, adică de echipă, iar acest lucru este cât se poate de firesc.Ar fi însă supărător să se facă din acesta un spirit de castă. În mod natural există o tendință de a se opune obișnuințelor făcute de guvern din libertatea de a-și alege agenți din afara breslei diplomatice. Poate că ar fi bine să fie așa.Căci această libertate a guvernului ar putea duce, ca și în alte situații, de altfel, la abuzuri, în cazul în care ar fi supravegheată și des „criticată”.În fond, spiritul de „clan” a existat dintotdeauna. Este un sentiment similar celui care îl inspira, demult, pe Saint-Simion, atunci când îi reproșa lui Ludovic al XIV-lea nu avuseseră, de altfel, grija de a fi bine serviți, ei dând mai multă atenție „talentelor” personale ale agenților decât „pergamentelor”lor.
Adevărul este acela că, în alegerea agenților diplomatici, guvernul trebuie să țină cont mai întâi de interesul statului. Excluderile, pe alte criterii, indiferent de unde ar proveni ele, de jos sau de sus, denotă o îngustime de spirit și, în egală măsură, un dispreț total față de interesele statului din partea celui care procedează astfel.
Deși sunt persoane care afirmă adesea că meseria diplomatică este una sedentară, trebuie precizat că această meserie este plină de dinamism. Între birourile ministerului de externe și ambasade are loc un neîncetat schimb de personal.Este o veche practică, dar foarte bună de astfel.
Un aspect care trebuie menționat, este acela conform căruia cei ce aparțin corpului diplomatic, beneficiază de așa-zisa extrateritorialitate, adică privilegiul, acordat lor și caselor lor, de a nu fi supuși jurisdicției țării în care sunt acreditați.
Dar, ca urmare a privilegiilor de care se bucură ambasadorii, guvernele trebuie să aibă grijă ca aceștia să fie bine primiți. Este o regulă aceea de a nu numi un ambasador fără să fi obținut, în prealabil, acordul suveranului pe lângă care va fi trimis. Acest acord este rareori refuzat, însă este bine ca, înainte de a-l cere, să tatonezi bine terenul.
Odinioară, atunci când un ambasador își lua în primire postul, el era primit cu o ceremonie; își făcea astfel „intrarea”.Toți ceilalți ambasadori, în trăsuri, îl însoțeau până acasă, la reședință. Acest exces de politețe, oarecum ostentativ, era, adesea, și prilej al unor conflicte, acești domni disputându-și frecvent autoritatea. Istoria diplomatică este plină de astfel de dispute.
Atunci când misiunea ambasadorilor ia sfârșit, remiterea scrisorilor de rechemare se face foarte simplu. Era cândva obiceiul ca ambasadorii, în momentul în care își încheiau misiunea să primească daruri magnifice. În Franța, de pildă, atunci când ambasadorul Veneției s-a prezentat la audiența de rămas bun, regele i-a pus la brâu spada lui și l-a îmbrățișat
Uneori misiunile diplomatice se încheie într-un mod mai puțin agreabil. S-a întâmplat, și nu o dată, ca anumite guverne au cerut rechemarea unui ambasador. Iată, de exemplu, trista și nefericita aventură prin care a trecut lordul Sackville, ambasadorul Angliei în America. În ajunul unor alegeri prezidențiale, el a avut imprudența să-i transmită unui corespondent, la solicitarea acestuia, părerea asupra diverșilor candidați la președinția S.U.A. Scrisoarea, deși strict privată, a fost publicată în presă. Imediat guvernul de la Washington, neplăcut impresionat de indiscreția ambasadorului, a solicitat Londrei rechemarea acestuia.
Limba diplomatică
Secole la rând lumea creștină a cunoscut o limbă comună, limba latină, pe care o foloseau cei dedicați activităților spiritului. Reforma și formarea marilor state a dat avânt spiritului național; astfel, în veacul al XVI-lea, această „dominație”verbală (pe care Roma creștină o moștenise de la Roma Antică ) s-a ruinat. Așa s-au ridicat-între popoare-frontierele „intelectuale” născute din diversitatea limbajului; națiunile însă, în virtutea relațiilor lor politice și economice, aveau, fără îndoială, nevoie de a evita orice neînțelegere.
După cele ce s-au spus anterior, s-ar putea trage concluzia că agenții diplomatici vor avea, în viitor, un rol diferit față de cel jucat pe vremea când politica se derula în umbra discretă a cabinetelor. Trăim într-o epocă zgomotoasă și tumultoasă. Diplomații de astăzi nu seamănă câtuși de puțin cu oamenii care stăteau altădată pe băncile Congresului de la Viena, iar generațiile viitoare de diplomați, vor fi din ce în ce mai diferiți.Toate aceste schimbări apar pe fondul diversității culturale, cât și pe fondul unei politici internaționale din ce în ca mai compl.exe.
Înseși condițiile vieții au modificat raporturile ambasadorilor cu șefii lor. Altădată, un agent care ajungea la post, era „înarmat” cu instrucțiuni clare care conțineau prezentarea tabloului situației din Europa, rezumatul politicii generale a guvernului său și indicarea precisă a direcțiilor pe care le avea de urmat în rezolvarea afacerilor în curs(câteva din instrucțiunile vremii constituie prețioase documente pentru istorie). Odată ajuns la post, ambasadorul nu putea comunica decât foarte rar și în condiții dificile cu țara sa. El își adapta, cât mai mult posibil, conduita instrucțiunilor primite inițial, însă-cum totul depindeaa de circumstanțe-ambasadorul era nevoit deseori să dea dovadă de inițiativă; de-abia atunci putea arăta inteligența și forța de caracter
2.1 Principalele funcții ale diplomației
Așa cum afirmam și în capitolul anterior, diplomația este arta de a negocia într-o formă plăcută și convingătoare, susceptibilă să amplifice interesul partenerului și să ducă la consens.
Funcția de bază pe care a avut-o diplomația a fost reprezentată dintotdeauna de negociere, iar baza acesteia este comunicarea dintre guvernele statelor, aceasta putând fi efectuată direct între șefii de guvern și indirect prin intermediul corespondenței scrise sau al unui ambasador.Odată cu trecerea timpului și cu evoluția relațiilor dintre state, rolul diplomației a început să fie din ce în ce mai diversificat, iar pe lângă negocierea privitoare la aspectele politice, au apărut și alte forme de negociere ce au ca scop promovarea valorilor culturale pentru o mai bună colaborare din acest punct de vedere între state.
Istoria omenirii ca sursă a diplomației și negocierii scoate în evidență faptul că ”forma manifestată a conflictului este confruntarea armată sau războiul. Paleta conflictului este însă mult mai bogată, cuprinzând fenomenele luptei economice”, relațiile economice, schimburile de valori culturale, transferurile de valori artistice, circulația ideilor, precum și activitatea de instaurare si menținere a unor raporturi politice neostile. Toate acestea reprezintă un ansamblu pe care fiecare țară trebuie să-l facă cunoscut țărilor în care au trimiși diplomatici.
Cooperarea nu este un concept nou, ci un concept reconsiderat și restructurat, folosit în sectoare largi de activitate umană, stă la baza relațiilor dintre state și instituții, a fost și este intrumentul diplomației și al cooperării, al întreținerii unor legături pașnice între națiuni. Pe lângă cooperarea tradițională la nivel politic, odată cu globalizarea și cu promovarea ideii de multiculturalitate, rolul pe care diplomații îl au a început să fie unul axat mai mult pe politicile culturale, asta deoarece odată cu integrarea țărilor în Uniunea Europeană, granițele au început să-și piardă din semnificații, iar o cooperare la nivel cultural, începe să fie din ce în ce mai importantă în vederea obținerii influenței în anumite state.
Așa cum preciza călugărul francez, Mabillon, în tratatul său De re diplomatica, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea , diplomația era știința diplomelor. Ea se ocupă cu studiul hărților și documentelor oficiale, numite diploma în limba latină. Ce se intâmpla când relațiile între domenii, principate sau regate erau afectate de un diferend, de exemplu de o neîntelegere asupra delimitării frontierelor comune? Se făcea apel la persoanele abilitate să cerceteze și să interpreteze actele oficiale, de unde și numele de diplomați, care desemnează specialiști în domeniu. Semnificația termenului de diplomație care a rezultat de aici, era aceea de știință a relațiillor internaționale, pe care diplomații aveau datoria să o aplice.
2.2Conceptul de diplomație publică și diplomație culturală
Din nevoia statelor de a colabora din punct de vedere cultural și pe fondul schimbării modului de relaționare dintre state, ca ramură a diplomației publice, a apărut conceptul de diplomație culturală. Diplomația culturală este pivotul diplomației publice, pentru că activitățile culturale reprezintă cel mai bine o națiune. Într-o lume globalizată, aspectele culturale devin din ce în ce mai importante pentru păstrarea specificului național și pentru afirmarea oricărui stat pe scena internațională.
Pentru a înțelege mai bine conceptul de diplomație culturală, este semnificativă sublinierea raportului dintre diplomație publică-diplomație culturală.
Noțiuni diferite, cele două tipuri de diplomație au elemente comune și specifice.
Termenul de diplomație publică a apărut în mediul academic în 1965 și a fost definit de către cercetătorul și diplomatul Edmund Guillon. Acesta definește termenul ca fiind „influența atitudinii publice în formarea și executarea politicilor externe. Acesta cuprinde dimensiuni ale relațiilor internaționale, dincolo de diplomația tradițională”Astfel, diplomația tradițională începe să fie o formă de bază a diplomației, iar noile forme, precum diplomația culturală și diplomația economică încep să câștige teren într-o lume globalizată.
În România, diplomația publică apare ca termen (concept), în perioada post-Război Rece. Este cunoscut că în perioada comunismului terminologia occidentală referitoare la diferite acțiuni și activități era inadmisibilă, mai ales în condițiile în care acest tip de diplomație era catalogată ca propagandă occidentală, mijloc de influențare și manipulare a populației din statele blocului comunist. Așa se explică faptul că în România diplomația culturală a început să prindă contur abia spre final de secol XX, început de secol XXI. Mai ales odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, relațiile culturale cu alte state membre ale Uniunii s-au intensificat. Un caz special l-a reprezentat relația României cu Republica Moldova.
În multe din abordările teoretice se consideră că diplomația culturală este mai puțin studiată în ansamblul diplomației, dat fiind faptul că este doar o componentă a diplomației publice.
Așa cum reiese și din cele spuse anterior, diplomația modernă și serviciile diplomatice au apărut o dată cu dezvoltarea statului național, mai ales în decursul ultimei jumătăți a secolului al XIX-lea. Ele s-au bazat pe un stat suveran stabil, cu o identitate națională general acceptată. Rolul lor fundamental a fost acela de a furniza canale de comunicare între guverne. Substanța comunicării a fost politica externă, definită ca ansamblul relațiilor dintre state. În general, erau ignorate natura statelor și chestiunile de politică internă. Diplomații, ca specie au fost încurajați să disprețuiască politica internă și să trateze politica externă ca pe o lume închisă ermetic, rezervată profesioniștilor(adică lor). Această perspectivă nu mai este însă valabilă și azi, politica internă trebuie îmbinată cu politica externă și valorile interne trebuie să reprezinte acum unul dintre obiectivele pe care trebuie să le promovăm pe plan internațional.
La începutul secolului al XXI-lea, toate aceste postulate au fost sau sunt pe cale de a fi distruse. Cu toate acestea, este remarcabil cât de puțin s-au modificat structurile mecanismelor politicii externe și serviciile diplomatice. Deși există diferențe de nuanță sau de stil, la fel de extraordinar este modul în care aceste structuri sunt replicate în țări diferite, fără a se ține cont de avuție sau de ideologie.Acest lucru evidențiază modul în care datorită schimbărilor ce au avut loc pe scena internațională, practicile diplomatice necesitau o adaptare.
Diplomația publică
Promovarea națională a constituit întotdeauna un element al diplomației. Dar în diplomația tradițională s-a alocat doar o importanță limitată. Unele trăsături ale diplomației tradiționale au acționat împotriva ei. Școala realistă de diplomație desconsideră atât funcționarea internă a celorlalte state , cât și însemnătatea valorilor în relațiile internaționale. Politica externă reprezintă promovarea intereselor naționale, cu unele constrângeri, prin orice mijloace avute la dispoziție. Politica externă se decide în cadrul ministerelor de Externe și apoi este impusă, pe cât posibil, celorlalte țări.
Politica externă se decide și se implementează în lumea închisă ermetic a profesioniștilor diplomației. Mesajele, în măsura în care există, nu sunt altceva decât exerciții de propagandă, menite să demonstreze superioritatea poziției unei anumite țări. Promovarea națională, atâta câtă e, nu trebuie să se limiteaze la promovarea comercială și la vizitele culturale. Promovarea culturală în general, incluzând promovarea valorilor, este lăsată în seama organizațiilor de felul Consiliului Britanic, USIS sau Institutului Goethe și nu este privită ca o parte serioasă a diplomației.Acest lucru a început acum să fie adus în atenția diplomaților, iar cooperarea pe plan cultural, devine din ce în ce mai importantă într-o lume în care diversitatea este promovată.
De fapt, abordarea de tip tradițional a diplomației, nu a fost niciodată o abordare deosebit de satisfăcătoare a politicii externe. Niciodată nu a fost de ajuns ca unui minister de Externe să i se prezinte o poziție politică, în ideea că va fi acceptată.Trebuia de la început oficialii să pregătească terenul cu alți oficiali. Într-o chestiune importantă, ajungeau să intervină chiar miniștrii. Dar într-o democrație modernă, nici chiar funcționarii și miniștrii maleabili n-ar accepta o poziție politică ce a fost respinsă în dezbaterea politică națională sau a întâmpinat o opoziție puternică.
În ultimii ani, serviciile diplomatice au început să recunoască acest fapt, luminile reflectoarelor îndreptându-se asupra diplomației publice. Cu toate acestea, numeroși diplomați îi desconsideră importanța; de altfel, în continuare cele mai multe servicii diplomatice îi acordă un interes minor. Premisa fundamentală a diplomației publice este că implicându-te în dezbaterile politice și sociale ale unei țări, poți crea climatul intelectual și politic în care politicile tale specifice să se poată aplica optim. Scopul este ca atunci când o ambasadă propune anumite politici, elita politică și factorii de decizie să gândească deja pe aceleași coordonate.
În lumea postmodernă, dispariția demarcației între politica internă și cea externă, importanța crescândă a mijloacelor de informare (atât electronice, cât și interactive), implicarea din ce în ce mai intensă a cetățenilor în ONG-uri globale și rețeaua complexă de noi actori guvernamentali și neguvernamentali în afacerile internaționale înseamnă că publicul contează mult mai mult decât înainte. Contează în două sensuri: guvernele, la orice nivel trebuie să câștige sprijin și legitimitate de la opinia publică internă pentru pozițiile de politică externă; de asemenea, trebuie să atragă de partea lor și politica publică externă, dacă vor să obțină acordul guverelor străine pentru poziția lor de politică externă. Nu este vorba doar de participarea la o dezbatere pe chestiuni specifice de politică. Imaginea și reputația națională sunt și ele importante.
Agenda diplomației publice ar trebui să includă întreaga gamă de agenții și indivizi. Faptul acesta nu e deloc surprinzător. Dacă promovarea valorilor reprezintă modul în care ele sunt înglobate în fiecare aspect al societății noastre, ținta este fiecare aspect al altei societăți, atunci este firesc să fie necesară implicarea unei mulțimi de agenții și indivizi. O dată cu dezvoltarea internetului și, ca o consecință, dispariția barierelor naționale, este posibil ca o persoană să-și facă idee despre o țară și valorile ei dintr-o simplă accesare a internetului, ca și din mijloacele de informare în masă sau din conferințe și seminarii. Agenda diplomației publice trebuie să includă toate aspectele societății civile occidentale, de la guverne la educatori, școli, ONG-uri, întreprinderi, grupări informale de cetățeni și până la cetățenii individuali.
Diplomația publică va fi absolut necesară pentru a asigura îndeplinirea țelurilor statale postmoderne, indiferent dacă va opera într-o lume postmodernă, non-postmodernă sau cu actori nestatali. Noua diplomație va pune în centrul activității sale promovarea valorilor și ideilor. Rețetele politice nu pot fi aplicate atunci când climatul politic și intelectual nu este pregătit.
2.3Rolul oficiilor consulare în promovarea culturii
Prima funcție pe care o au toate consulatele românești este aceea de a indeplini acte diplomatice, cu exceptia cazului în care există rezerve. Exercitarea de funcții diplomatice de către oficiile consulare are un caracter excepțional și derogatoriu. Ea privește numai cazul în care un stat nu dispune de misiune diplomatică în țara respectivă sau, dintr-un motiv sau altul, misiunea diplomatică nu funcționează.
A doua categorie de activități le cuprinde pe cele cu caracter politic, altele decât cele diplomatice. Oficiile consulare au ca obiectiv dezvoltarea relațiilor prietenești, promovarea cooperării în diverse domenii, apărarea intereselor statului trimițător și activitatea de informare asupra situației economice, politice și sociale din țara în care funcționează consulatul respectiv.În toată practica românească, care de fapt urmează practica internațională în materie, sarcina promovării relațiilor pe diverse planuri dintre România și țara respectivă, este una dintre sarcinile pe care le au consulatele. De asemenea apărarea intereselor statului român în străinătate, inclusiv prin încheierea de convenții, tratate internațioanale, este unul dintre obiectivele activității consulare, precum și activitatea de informare prin mijloacele licite asupra condițiilor și evoluției vieții comerciale, economice, culturale și științifice, rapoartele întocmite pe această temă fiind prezentate guvernului român și chiar persoanelor interesate de aceste informații.
Cea de-a treia funcție importantă a consulatului român, care decurge din practica internațională, în materie și din prevederile Convenției de la Viena, o reprezintă promovarea relațiilor economice și comerciale, o sarcină esențială alături de apărarea intereselor cetățenilor români.
Ultima și cea mai importantă funcție, este reprezentată de funcția de promovare a relațiilor culturale.
Promovarea relațiilor culturale pentru o țară ca România are o importanță mai mare decât pentru alte țări, pentru faptul că, dacă România nu-și poate propune să devină o mare putere economică sau militară, din cauza resurselor limitate pe care le deține, România poate aspira însă la titlul de mare putere în domeniul cultural., fiind o țară care pe teme culturale poate să promoveze imaginea unei țări care are o contribuție de care trebuie să se țină seama în acest domeniu al colaborării culturale. România a fost una dintre țările care au dat în domeniul cultural oameni care s-au bucurat de o apreciere însemnată pe plan internațional, de aceea promovarea relațiilor culturale este una dintre modalitățile foarte bune de a promova pe plan internațional o imagine favorabilă despre România. Acest lucru face ca sarcina oficiilor consulare și a ambasadelor să fie foarte importantă, ele desfășurând o intensă activitate în scopul promovării unei imagini despre România ca țară culturală, cu tradiții, cu contribuții importante în domeniul culturii.
Spre deosebire de ambasade, avantajul pe care îl au oficiile consulare este faptul că ele pot crea un interes mai mare pentru activitățile culturale, datorită amplasării lor în afara capitalelor. În capitala oricărei țări, sunt foarte multe evenimente culturale și este mai greu de pătruns pe o asemenea piață, în schimb, într-un oraș de provincie, interesul pentru asemenea evenimente este mai mare și de aceea foarte multe dintre oficiile consulare au succes în realizarea acțiunilor de acest fel.
Elementele activităților de promovare în domeniul cultural
Organizarea de acțiuni: expoziții, turnee, spectacole, concerte, pe scurt tot ceea ce ține de organizarea unor evenimente care să permită proiectarea unei imagini despre dezvoltarea și evoluția culturală a României pe un domeniu specific de activitate. Preocuparea este de a organiza aceste acțiuni pe domeniile în care mesajul trece ușor pentru că este un limbaj universal: artele plastice și muzica clasică;
Menținerea relației cu artiștii naționali care trăiesc în zona respectivă constituie una dintre obligațiile consulatului român din străinătate. Există o tradiție și în cultura noastră, ca și în alte culturi, ca mulți artiști să migreze spre zone în care din punct de vedere al artei pe care ei o practică, consideră ca au mai mari șanse de afirmare internațională. Menținerea acestui contact cu artiștii de valoare este extrem de importantă și pentru a vedea în ce măsură, lucruri care fac parte din patrimoniul național pot fi recuperate și să-și găsească locul firesc(exemplu:opera lui Constantin Brâncuși);
Negocierea acordurilor culturale, acorduri care se încheie între state, care prevăd acțiuni, schimburi comune de expoziții;
Este foarte important în promovarea relațiilor și a imaginii culturale să se asigure un echilibru între promovarea culturii tradiționale (folclorul românesc) și promovarea culturii culte, împletirea armonioasă a acestor două tipuri de culturi trebuie să ne reprezinte peste tot în lume.
În ceea ce privește politica externă a României cu privire la relațiile culturale, aceasta a avut obiective variate de la o perioadă istorică la alta, și chiar de la un guvern la altul. Aceste deosebiri au fost determinate atât de factorii interni, repectiv necesitățile de dezvoltare ale țării și de apărare a ordinii interne, așa cum erau percepute de forțele politice aflate la putere, cât și de
factorii geo-politici externi, în condițiile în care România este amplasată într-o zonă de interferențe a intereselor marilor puteri.
Noua situație geo-politică a României a reprezentat momentul în care diversitatea culturală a început să fie promovată la scară largă. Prin destrămarea ca state federale a Uniunii Sovietice, Iugoslaviei și Cehoslovaciei, situația geo-politică a României s-a schimbat în mod semnificativ.
După această schimbare, România, pentru prima dată în istoria sa, nu se mai învecinează cu o mare putere.Un alt aspect important este reprezentat de faptul că România, alături de Ucraina și Polonia sunt statele cele mai mari din zona „noilor democrații” din Europa, România este a noua țară din Europa, din punctul de vedere al mărimii și al potențialului său uman și economic.Toate aceste modificări au adus și o altă schimbare într-un teritoriu vecin României. S-a construit un al doilea stat românesc independent pe teritoriul Republicii Moldova, românii din România, Republica Moldova și din țările vecine formează o populație de circa 30 de milioane de locuitori, care au și trebuie să aibă un cuvânt de spus în această parte a Europei.Pornind de la această idee, a început să se consolideze un sistem de colaborare atât pe plan economic, cât și pe plan cultural. Planul cultural reprezintă planul esențial în ceea ce privește relația României cu Republica Moldova, deoarece aceasta ar fi singura formă prin care românii care locuiesc în Republica Moldova, își pot păstra valorile originale. Un bun exemplu aici este reprezentat de limbă, aceasta semnificând atât o unitate, cât și un simbol clar al statului națiune. În pofida faptului că sunt teritorii diferite, printr-o bună colaborare între acestea, se poate ajunge la o unitate.
Firește că sarcinile diplomației și metodele de acțiune s-au adaptat acestor schimbări majore în politica externă și contextului internațional în care se aplică.
În ceea ce privește relațiile internaționale ale României, Guvernul consideră că principalul obiectiv al politicii sale externe trebuie să-l constituie sprijinirea reformei economice. Un loc aparte în politica Guvernului, așa cum afirmam și mai sus, îl vor constitui relațiile speciale cu Republica Moldova, în scopul consolidării integrării economice, continuarea procesului de instituționalizare a raporturilor de apropiere, evoluția sincronă în domeniul legislației, pieței muncii, schimburilor economice, relațiilor culturale și contactele personale.
Diversificarea activității diplomatice
Dacă în trecut, până la primul război mondial, și apoi în bună măsură până la cel de-al doilea război mondial, activitatea diplomatică se ocupa cu precădere de relațiile politice-protecția securității, problemele provocate de războaie și restabilirea păcii, reglementarea diferendelor dintre state-datorită evoluției mediului internațional, obiectul preocupărilor diplomației s-a diversificat mult și este în continuă diversificare.
Dialogul diplomatic are un conținut care cuprinde cea mai variată gamă de teme legate de realizarea colaborării pașnice dintre state, îndeosebi cooperarea economică, tehnico-științifică și cultural-umanitară.
Diplomația joacă astăzi un rol de prim ordin în promovarea cooperării în producție, în domeniul stimulării cercetării știintifice, în obținerea și acordarea de credite, în realizarea de investiții majore, în extinderea schimburilor culturale, științifice, artistice, turistice, în protecția drepturilor omului, acoperind practic întreaga varietate a activităților umane, susceptibile să facă obiectul schimburilor de valori materiale și spirituale între state.
Ca urmare a acestor evoluții, s-a dezvoltat și se dezvoltă în același timp o terminologie diplomatică nouă, alături de cea clasică. Este o terminologie care împrumută tot mai mult din vocabularul domeniilor economiei, științei, tehnicii, culturii, ca o consecință firească a amplificării raporturilor dintre state în aceste domenii.
Obiectivele prioritare ale politicii externe românești:
Principalele obiective ale politicii externe a Guvernului sunt:
întărirea relațiilor cu românii din afara granițelor țării și sprijinirea acestora în vederea păstrării identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase;
desăvârșirea idealului național prin asigurarea condițiilor pentru regăsirea tuturor românilor din teritoriile istorice în cadrul unei Europe unite;
afirmarea spiritualității românești, precum și propagarea unei imagini reale și pozitive a României în lume.
Fiecare stat suveran, independent și recunoscut, are dreptul de a trimite reprezentanți diplomatici ai altor state, ceea ce se numește dreptul de legație „activ” și să primească reprezențanți diplomatici ai altor state, sau dreptul de legație „pasiv”. Această distincție nu înseamnă ca ar fi vorba de două drepturi separate; ea subliniază două aspecte așe aceluiași drept de legație. Dreptul de legație, adică dreptul de reprezentare diplomatică, este un atribut al statelor independente. Suveranitatea se manifestă în raporturile cu alte state prin dreptul de legație.
Asigurarea unui mecanism specializat care se ocupă de întărirea legăturiloe politice și facilitarea colaborării economice, culturale, științifice între state, precum și apărarea intereselor fiecărui stat și a cetățenilor săi în celălalt stat. Prin stabilirea de misiuni diplomatice permanente, în funcție de amploarea intereselor și legăturilor existente între state, acestea sunt încadrate cu personal specializat, care urmărește cu precădere un anumit domeniu de activitate-consilieri politici, atașați militari, consilieri economici.și atașați comercial, atașați culturali, de presă științifici.ș.a. Prin activitatea pe care acest personal diplomatic specializat o desfășoară, legăturile între statele în cauză se dezvoltă și se diversifică.
Protecția intereselor patrimoniale ale unui stat și protecția cetățenilor într-un stat se realizează în principal prin personalul consular al misiunii diplomatice, dar și prin restul personalului, în funcție de natura intereselor în cauză, care pot fi diverse-politice, militare, culturale, de propagandă etc.
Nu există nici o regulă care să stabilească structura și modul de organizare a unei misiuni diplomatice. Acestea depind exclusiv de reglementările pe care le stabilește statul acreditat și, bineînțeles de volumul muncă anticipat, determinat de mărimea, puterea economică și politică a statului acreditar, precum și de amploarea relațiilor bilaterale. Misiunea diplomatică este un organ de stat și, ca atare, dreptul intern este cel care stabileste modul de organizare, de desfășurare a activității în raporturile cu autoritățile statului acreditar, de numire a personalului.
Cu toate acestea, există similitudini pronunțate în ceea ce privește modul de organizare a misiunilor diplomatice moderne, cu deosebiri logice în ceea ce privește dimensiunile misiunii și resursele puse la dispoziția sa, care depind de un număr de factori dificil de evaluat sau cuantificat, precum importanța relativă a relațiilor cu statul acreditar, volumul schimburilor economice, culturale și de altă natură. Rolul statului acreditar în plan regional și internațional, posibilitățile materiale ale statului acreditant.
În interiorul fiecărei misiuni diplomatice, se poate schița o structură cadru, având următoarele elemente: cancelaria, secția politică, secția comercială, secția consulară, secția culturală, secția de presă, biroul atașatului militar, alte secții de specialitate, secția administrativă, secția de cifru.
Secția culturală-facilitează realizarea contactelor și schimburilor intelectuale, artistice și culturale în general, și acordă asistență de specialitate în încheierea acordurilor statului acreditant cu cel acreditar în aceste domenii.
Când au apărut secțiile culturale?
Secțiile culturale au apărut în structura misiunilor diplomatice în perioada de după cel de-al doilea război mondial, răspunzând nevoii tot mai larg resimțite de cunoaștere reciprocă.Însă în România, din cauza regimului de după al doilea Război Mondial, care nu punea accent pe cultură, secțiile acestea culturale nu aveau o activitate semnificativă.
Creșterea ca volum și complexitate a schimburilor dintre state în aceste domenii face ca, foarte adesea, personalul misiunii din această secție să provină din ministerele culturii, științei și educației, sau din alte instituții de cultură ale statului acreditant.Asta deoarece personalul este deja pregătit și are cunoștințele necesare pentru a trata și negocia aspecte legate de domeniul în care activează.
Centrele culturale
La sfârșitul anului 1997, la București funcționau centre culturale deschise de 9 state. Unele dintre ele aveau filiale și în alte orașe ale țării. Regimul de funcționare al centrelor culturale diferă de la caz la caz, ele fiind înființate în baza acordurilor bilaterale între state, care precizează funcțiile lor, precum și regimul de privilegi și imunități ale acestora și personalului lor. Spre exemplu, Institutul Cervantes, care este denumirea centrului cultural al Spaniei la București, funcționează în regim de secție culturală a ambasadei.
În ceea ce privește structura ambasadelor, practica românească se bazează pe organigrana activității lor în cinci secții:
secția politică;
secția economică;
secția culturală și de presă;
secția consulară
secția secretariat și tehnico-administrativă;
Repartizarea pe secții a personalului aflat la post se stabilește de către șeful misiunii diplomatice cu respectarea instrucțiunilor primite din partea Centralei MAE și ținând seama de nevoile muncii și de pregătirea profesională a membrilor misiunii.
Consulul onorific este desemnat din rândul cetățenilor români domiciliați în statul de reședință al cetățenilor acestui stat sau al cetățenilor unui stat terț stabiliți în statul de reședință, cu consimțământul acestui stat. Consulii onorifici trebuie să servească în mod preponderent interesele României și nu scopurile conjuncturale și de ordin personal.
De regulă, sunt numiți consuli onorifici persoanele cu poziții importante în țările de reședință-oameni politici reputați, personalități remarcabile în domeniile economic, financiar, bancar, cultural, științific, avocați de renume, cu independență financiară și comportament la nivelul importanței funcției, apropiați de România. Acolo unde legislația statului de reședință o permite, ministrul afacerilor externe a fost autorizat să numească funcționari consulari de carieră în cadrul consulatelor onorifice. Regulamentele MAE prevăd că, în principiu, consulatele onorifice sunt subordonate misiunii diplomatice a României din statul de reședință.
Consulii onorifici și oficiile consulare conduse de ei, au în principiu următoarele atribuții:
promovarea intereselor românești, în special în domeniile economic, comercial, tehnic, științific și cultural și a relațiilor de prietenie dintre România și statul de reședință;
informarea misiunii diplomatice române din statul de reședință, sau, în absența unei asemenea misiuni, a Ministerului de Externe român asupra condițiilor și evoluției vieții culturale, comerciale, economice și științifice din circumscripția consulară;
dezvoltarea unor relații de lucru cu organismele cultural-științifice din circumscripțiile lor consulare, în vederea inițierii de activități pentru promovarea valorilor culturii, artei și științei românești;
sprijinirea organizării de manifestări cultural-artistice, cum sunt expoziții de artă, foto-documentare, grile de film, conferințe, simpozioane, consacrate României;
Un tip netradițional de organe ale relațiilor externe, în curs de experimentare în practica românească, îl reprezintă centrele culturale. Ele acoperă o parte a dimensiunii culturale a politicii externe, care nu poate fi realizată prin misiunile-diplomatice, și sunt complementare acestora.Ele sunt și organe externe ale relațiilor internaționale ale statului, deoarece funcționarii centrelor acționează ca reprezentanți oficiali ai statului trimițător pentru politica sa culturală.
După Revoluția din decembrie 1989, reintegrarea culturii românești în cultura europeană și universală a constituit o arie prioritară de acțiune , eforturile fiind orientate atât spre crearea unei rețele de acorduri bilaterale de colaborare culturală, cât și spre deschiderea de centre culturale.
Centrele culturale românești în străinătate se integrează în organele externe chemate să aplice politica externă a țării, în special în ceea ce privește receptarea cât mai corectă a imaginii țării în statul de reședință, strângerea legăturilor cu spiritualitatea românească și, în general, răspândirea cunoștiințelor despre cultura română din statul de reședință. Ele au un rol important în promovarea politicii externe românești.
Crearea și funcționarea centrelor culturale are la bază acorduri bilaterale între România și statele interesate. În consecință, funcțiile lor, întinderea privilegiilor și imunității recunoscute centrelor și angajaților lor diferă de la un centru la altul, în funcție de întelegerile bilaterale la care s-a ajuns cu statele interesate.
Din examinarea acordurilor încheiate de România, se desprind câteva funcții care sunt general atribuite de statele partenere acestor centre:
de a contribui la dezvoltarea relațiilor dintre cele două state în domeniile culturii, artei, învățământului, informației științei și tehnicii;
de a face cunoscute publicului din statul de reședință valorile și realizările statului trimițător în domeniile menționate;
Pentru realizarea acestor funcții, centrele culturale sunt autorizate să desfășoare diferite manifestări precum:
organizarea de conferințe, colocvii, simpozioane, spectacole, concerte și expoziții;
proiecții de filme și de documente audioviziuale;
înființarea și funcționarea de biblioteci;
organizarea de cursuri de limbă a statului trimițător, generale și de specialitate;
difuzarea de buletine, pliante, cataloage și alte publicații informative;
În practica românească, pe plan intern, decizia de înființare a centrului cultural se adoptă pe baza unor consultări prealabile între Academia Română, Ministerul Culturii și Fundația Culturală Română. În utima hotărâre de Guvern privind organizarea MAE, se prevede că „Centrele culturale ale României în străinătate se înființează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe și a Ministerului Culturii”.
În concluzie, centrele culturale românești în străinătate au misiunea de a difuza și promova valorile culturale și științifice românești și de a contribui la formarea și perfecționarea de cadre și experți cu înaltă calificare. Activitatea centrelor se desfăsoară în baza unor programe elaborate de directorul centrului, în consultare cu șeful misiunii diplomatice în statul de reședință. Hotărârea Guvernului privind organizarea și funcționarea MAE prevede că „Ministerul Afacerilor Externe împreună cu Ministerul Culturii și în colaborare cu Academia Română, Ministerul Educației Naționale, Fundația Culturală Română și alte organe ale administrației publice centrale interesate, coordonează programele și proiectele centrelor culturale ale României în străinătate”.
Centrele sunt organizate și funcționează potrivit unei scheme de funcțiuni aprobate de ministrul afacerilor externe, în limita numărului de posturi subvenționate prin Ministerul Afacerilor Externe de la bugetul de stat.
Centrul cultural este condus de un director, care este numit de ministrul afacerilor externe, cu avizul Ministerului Culturii. De regulă, el este numit pe o perioadă de 4 ani și răspunde de organizarea întregii activități, urmărind și îndrumând realizarea programelor curente și pe termen scurt ale centrului. În exercitarea funcțiilor sale, directorul menține contacte și legături permanente cu lumea științifică și culturală din țara de reședință, inclusiv cu diaspora română, precum și cu insituțiile de cultură, autohtone și străine.
31.Relațiile diplomatice ale României-relația cu Republica Moldova
Așa cum reiese și din cele spuse în capitolul anterior, destrămarea statelor federale din vecinătatea sau apropierea geografică a României a condus la apariția a noi state independente, fiind stabilite relații diplomatice cu toate aceste state: fostele republici sovietice: Republica Moldova, Armenia(1991), Ucraina, Belarus, Kîrgîzstan, Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, Turkmenia(1992).
Relațiile diplomatice cu Republica Moldova au stabilite la 27 august 1991, în chiar ziua proclamării independenței sale de stat.
Pentru România, acest act avea o semnificație cu totul specială, deoarece Republica Moldova este un stat românesc, al cărui teritoriu cu excepția Transnistriei, a făcut parte din România și a fost încorporat cu forța în URSS în 1940, ca urmare a înțelegerii secrete a URSS cu Germania hitheristă, consacrată prin Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939.
Cu mai bine de un an înainte, în vara anului 1990, RS Moldova adoptase o declarație de suveranitate, în cadrul URSS, având ca obiectiv strategic dobândirea suveranității depline și a independenței politice. România a sprijinit atingerea acestui obiectiv, ca un prim pas pe calea reparării consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov. „Înțelepciunea politicii noastre legată de repararea consecințelor pactului Ribbentrop-Molotov”-declara ministrul de externe al României în fața Parlamentului, la 24 iunie 1991-va fi dată de măsura în care ea ține seama de realitățile geopolitice și istorico-politice în care și cu care trăim. Astăzi este o altă realitate decât cu cinci decenii în urmă și ceea ce s-a întâmplat în aceste decenii pentru a se ajunge la această realitate
fie că ne place, fie că nu, nu putem ignora. Politica noastră trebuie să fie aceea de a înțelege limitele în care trebuie să acționăm și a face ceea ce este posibil pentru un viitor mai bun.
Pentru a putea înțelege mai bine, drepturile pe care un stat suveran le are, voi aduce în discuție Pacea de la Westfalia (1648). Aici iau naștere entități politice suverane pe baza legii internaționale care presupunea: legitimitatea, suveranitatea și asumarea obligațiilor.
Legitimitatea acordă dreptul la existență, suveranitatea, presupune negarea oricărei puteri hegemonice și refuzul controlului extern, iar dezvoltarea legii internaționale a creat obligații cu privire la declararea, urmărirea și ducerea războiului, aderarea la tratate și alianțe, schimburile diplomatice sau capacitatea recunoașterii legitimității altora.
Diferențele dintre stat și națiune.
Statul este o entitate geografic constituită, guvernată de o autoritate centrală care are capacitatea de a face legi, reguli, de la lua decizii și de a le aplica între granițele sale. Națiunea nu este în mod necesar legată de definirea teritorială sau legală.(reprezintă un grup uman a cărui identificaren de sine este determinată de existența altora, considerându-se legal etnic, cultural și lingvistic). Teoria admite existența națiunii și în afara teritoriului controlat, idee impusă de mișcările de eliberare națională.
Statul ai cărui cetățeni consideră că formează o națiune este statul-națiune. Acesta reprezintă o entitate geografică legal construită, sub o singură guvernare.
Ținând cont de faptul că statul este agentul intereselor națiunii, el este obligat să aleagă metodele și acțiunile de atingere a obiectivelor specifice care se vor exprima concret prin politica națională.
Orice politică și orice acțiune care sporesc puterea unui stat, spunea Mogenthau, aparțin interesului național.
În viziunea lui Morgenthau:„Interesul național reprezintă amploarea ideologiilor promovate, sesizarea obligațiilor specifice, realizarea politicilor dorite, păstrarea caracterului național al statului, câștigarea de prestigiu și onoare , creșterea puterii, sporirea securității, garantarea independenței, a integrității teritoriale și a continuității existenței statului”
. După cum spuneam și în capitolul anterior, relația României cu Republica Moldova a început să se îmbunătățească pe toate planurile. Unul dintre cei mai importanți pași făcuți în realizarea acestei colaborări este reprezentat de intrarea în Uniunea Europeană a României. Astfel Republica Moldova este, după 2007 la granița Uniunii Europene, iar influențele europene încep să pătrundă în Republica Moldova.
Consider că este importantă evidențierea câtorva evenimente ce au ca scop îmbunătățirea relațiilor dintre România și Republica Mmoldova.
Astfel, voi aminti de audierile parlamentare referitoare la relațiile cu Republica Moldova
După alegerile din decembrie 2004 din România și cele din martie 2005 din Republica Moldova, autoritățile de la București au lansat o serie de inițiative menite să dinamizeze relațiile cu Chișinăul, intrate de ceva vreme într-un impas al comunicării oficiale.
3.2Relațiile bilaterale după integrarea României în Uniunea Europeană
Comisiile pentru politică externă ale Senatului și Camerei Deputaților au mai organizat o audiere intitulată Relațiile României cu Republica Moldova după 1 ianuarie 2007.
Au fost invitați să participe reprezentanți ai instituțiilor audiate în anul anterior și ai Ministerului Integrarii Europene și ai agențiilor specializate în integrarea europeană ale Ministerelor de Externe, a Educației, și Cercetării, al Culturii și Cultelor, al Justiției și al Administrației și Internelor.
Bucuresti, 1994, editura, UNIVERSITATEA BUCURESTI
Se știe că până în anul 1989, când în Basarabia limba română a fost decretată drept limbă de stat și s-a reintrodus alfabetul latin, limba română era vorbită doar sporadic, nu numai în toate localitățile urbane, ci și în unele localități rurale, cu populație mixtă. Specialiști din diverse domenii nu au avut posibilitatea până în 1989 să studieze disciplinele de profil în limba română. Astfel, în vorbirea lor este folosită o terminologie substituită, preluată din limba rusă și românizată. Pag 8
Ce trebuie să facă România în vederea realizării unei bune colaborări și în vederea păstrării elementelor culturale românești în Republica Moldova?
România trebuie să aplice o strategie care să aibă scopul de a convinge partenerii din UE și NATO, precum și elita politică de la Chișinau, că statul român este capabil să gestioneze relația cu un spațiu geografic în care există, totuși, un curent antiromânesc evident, precum și o minoritate rusofonă care se teme pentru viitorul ei în noua configurație statală și o grupare militară a Federației Ruse.
Totodată trebuie definită foarte clar poziția României față de românii din Transnistria, față de perspectivele soluționării acestui conflict înghețat, în contextul noilor realități geopolitice, însă fără a se uita de prevederile Legii cu privire la prevederile de bază ale statului juridic special al localităților din stânga Nistrului (regiunii transnistrene a Republicii Moldova) adoptată în unanimitate de către Parlamentul Republicii Moldova pe 22 iulie 2005, precum și al Declarației de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991 care relevă foarte bine faptul că elita politică moldovenească din 1991 a avut conștiința faptului că spațiul nistrean este parte componentă a teritoriului istoric și etnic al devenirii poporului român. Se subliniază dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria, care este parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru, acestea sunt menționate îîn preambului Declarației de Îndependență a Republicii Moldova.
Sprijinirea de către România a procesului de integrare europeană a Republicii Moldova, implicarea în proiectele ce vizează asigurarea securității energetice a Republicii Moldova, precum și spijinul ex-sovietic nu ar trebui să reprezinte un obstacol în păstrarea, în suflete și în conștiință, și afirmărea idealului reintregirii spațiului de pe ambele maluri ale Prutului, chiar și într-o Europă unită. Acest ideal trebuie să rămână scump sufletului fiecărui român indiferent de vremurile istorice pe care le traversăm.Totodată, făcând referire la strigătul de durere a românului Toma Jalbă din Transnistria, din 21 octombrie 1917:„Fraților nu ne lăsați, nu ne uitați”, suntem obligați de istorie, de adevărurile existenței noastre istorice zbuciumate, să ne gândim și la ei, românii din spațiul transnistrean, din nordul Bucovinei și Ținutul Herței, să înșelegem ce și cum se întâmplă șă să acționăm pentru apărarea identității lor naționale, pentru respectarea drepturilor cetățenești și umane.
Într-un context internațional tensionat, ideea unirii Republicii Moldova cu România ar veni ca o ultimă soluție de salvare a acestui vis european, dincolo de dreptul nostru istoric și de legitimitatea generată de actul din 27 martie 1918, ar putea fi privită ca o alternativă serioasă. Senatul SUA a recomandat guvernului american în iunie 1991:„1.să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova și nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, și să elaboreze o hotărâre în acest sens;2.să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia pașnic, dacă o dorește, reunificarea Moldovei și nordului Bucovinei cu România așa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internațional și Principiul 1 al Actului de la Helsinki”.Din această perspectivă, trebuie valorificat parteneriatul strategic cu SUA, respectiv obținerea sprijinului politico-diplomatic al SUA și, totodată, al liderilor UE și al principalilor decidenți, la nivel informal, din spațiul euro-atlantic. Afirmarea dreptului nostru de a impune ștergerea ultimelor consecințe ale Pactului Molotov-Rippentrop reprezintă o provocare totală pentru diplomația românească și elita politică autohtonă și, totodată, pentru comunitatea internațională.
Republica Moldova se află într-o situație extrem de dificilă din punct de vedere politic și economic. Elitele politice conducătoare de la Chișinau din interese de grup, racordate și la interesele strategice aflate în dezacord cu opțiunea pro-europeană a unei importante majorități a cetățenilor Republicii Moldova, au reușit să pună în dificultate parcursul pro-european asumat de către majoritatea forțelor politice conducătoare de la Chișinau.Acesta ar fi încă un motiv pentru care România trebuie să se axeze și mai mult pe relațiile sale cu Republica Moldova.
În colaborarea dintre România și Republica Moldova, un rol seminificativ l-au avut extinderile succesive spre est ale Uniunii Europene, cele din 2004 și 2007.Acestea au adus Republica Moldova în imediata vecinătate a marii familii europene. Mai mult, alegerile din 2009 au pus în fruntea statului românesc dintre Prut și Nistru formațiuni politice ale căror principale obiective sunt impunerea valorilor democratice, modernizarea statului, creșterea nivelului de trai, și în primul rând, ca o condiție indiscutabilă pentru realizarea lor, aderarea la structurile europene, cel puțin, colaborarea strânsă cu acestea. În drumul european al Republicii Moldova, principalul sprijin este România, membru al Uniunii din 2007. Toate aceste obiective au ca scop îmbunătățirea relațiilor dintre România și Republica Moldova, iar elementul esențial cu ajutorul căruia se pun în aplicare toate obiectivele menționate mai sus, este reprezentat de diplomație
Un aspect important în realizarea acestor obiective, este reprezentat de ansamblul pașilor de integrare europeană.
Politica externă a Republicii Moldova trebuie să stabilească, drept axă prioritară, strângerea relațiilor sale cu România. Importanța atingerii acestui deziderat este impusă de mai multe considerente: trecutul istoric comun, legăturile culturale și unitatea etnică și lingvistică, dar și aspectele mai actuale, politice și economice: legăturile comerciale care leagă cele două maluri ale Prutului.
Mai mult, după aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007, relațiile dintre aceasta și Republica Moldova au căpătat noi conotații, în condițiile in care majoritatea covârșitoare a locuitorilor de la est de Prut și-au exprimat opțiunea lor europeană. României i-a fost și îi este atribuit rolul de „locomotivă” în procesul de integrare în structurile europene a Republicii Moldova, de asemenea intermediază proiecte derulate prin politica de vecinătate a Uniunii Europene, iar colaborarea dintre instituțiile și cetățenii de la est și de la vest de Prut se consolidează prin cooperare în cadrul acțiunilor desfășurate pe teritoriul celor trei euroregiuni delimitate pe teritoriile României, a Republicii Moldova și Ucrainei.
Cu puțin timp în urmă, ambasadorul României la Chișinau, Marius Lazurcă, confirma că România este pregătită să sprijine Republica Moldova, în procesul de adaptare a legislației de mediu la standardele europene.
Pentru a putea argumenta ideea conform căreia România și-a arătat mai mult interesul după 2007 vis-a-vis de relația cu Republica Moldova, voi menționa câteva acțiuni care s-au desfășurat în vederea realizării acestui obiectiv.Astfel, acțiunile diplomatice ale României puse în slujba apropierii Republicii Moldova de structurile și valorile Uniunii Europene au îmbrăcat forme diverse în anii trecuți.Voi enumera câteva dintre acestea:
Constituirea Centrului de Arte și Meștesuguri Tradiționale, la care au participat, în 2008, Consiliul județean Iași, Consiliul Raional Ungheni.
Caravana veselă-teatru de joacă fără frontiere, finanțat de Uniunea Europeană prin Programul de vecinătate România-Republica Moldova, proiect inițiat de Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui, în parteneriat cu Consiliul Județean Vaslui, Consiliul Raional Leova, Consiliul Raional Hîncesti, Primăria Ialoveni și Biblioteca Națională pentru Copii „Ion Creangă” Chișinau. Proiectul presupune promovarea teatrului ca punte de legătură între tinerii de pe cele două maluri ale Prutului, susținerea de piese de teatru, schimburi de materiale, etc.
TinArt, implementat de Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătaru” Vaslui, în parteneriat cu Consiliul Județean Vaslui, Consiliul Raional Leova, Consiliul Raional Hîncești, finanțat prin Programul de Vecinătate România-Republica Moldova 2004-2006, Prioritatea 2, Fondul comun al Proiectelor Mici, desfășurat în cursul anului 2009, adresat cu precădere tinerilor de 8-16 ani și îndreptat spre un grup țintă de aproape 12.000 de persoane, cu o valoare de aproape 50.000 euro, din care 90% finanțare a Uniunii Europene, cuprinde cercul de pictură „Pași spre culoare”, schimburi culturale de tip workshop, tabără de creație în Republica Moldova, concurs de pictură „Pânze de jurnal” etc.
Tradiții și obiceiuri pe ambele maluri ale Prutului Inferior (2008) implementat de Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, Galați, Consiliul Județean Galați și Secția Raională Cultura Cahul; Proiectul vizează realizarea unui schimb de experiență între specialiști din cadrul a două importante instituții de cultură-Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, Galați, România și secția Raională Cultură Cahul, Republica Moldova ca vor participa, în comun, la activități de identificare a obiectivelor etnografice.
Crearea Centrului Media Duplex România-Moldova, la inițiativa Societății Jurnaliștilor Dunărea de Jos, Consiliul Județului Galați și Asociației Presei Independente Chișinău. Proiectul vizează realizarea de schimburi de experiență și crearea unui centru media și a unei agenții de presă regionale între Societatea Jurnaliștilor Dunărea de Jos Galați și Asociația Presei Independente din Chișinau, Republica Modova.
Pentru a concluziona, România s-a comportat ca un adevărat „avocat” al Republicii Moldova în relațiile sale cu Uniunea Europeană, încurajând eforturile de integrare în comunitatea internațională și europeană a statului dintre Prut și Nistru. Datorită eforturilor diplomației române, alte state membre ale Uniunii și-au exprimat sprijinul pentru un statut privilegiat acordat Republicii Moldova în cadrul procesului de vecinătate a Uniunii și în cadrul procesului de extindere a acesteia.
Diplomații români au pledat și pentru un ajutor financiar mai consistent pentru Republica Moldova, inclusiv din partea statelor membre ca entități individuale, pentru încheierea Acordului de Liber Schimb aprofundat și cuprinzător și a sprijinit dialogul pentru liberalizarea regimului de taxe. Trebuie apreciat și Acordul privind micul trafic la frontieră dintre România și Republica Moldova, intrat în vigoare la începutul anului 2010, ca instrument al Bunei Vecinătăți.
Planul de acțiuni Uniunea Europeană-Republica Moldova prevedea intensificarea relațiilor politice , de securitate, economice și culturale și împărtășirea responsabilităților pentru prevenirea conflictelor și reglementarea acestora, unul dintre obiectivele principale ale planului fiind sprijinirea de către Uniunea Europeană a eforturilor de soluționare a conflictului transnistrean.
Institutul european din România(Studii de impact III)
România și Republica Moldova-între politica europeană de vecinătate și perspectiva extinderii Uniunii Europene. Adrian Pop (coordonator), Gabriela Pascariu, George Anglițoiu, Alexandru Purcăruș.ed(dar nu este scris cuv ed)Institutul European din România, 2006
Consider că o altă idee foarte relavantă în evidențierea relațiilor dintre România și Republica Moldova, o reprezintă chiar opinia publică. Tocmai de aceea, este interesant că și opinia publică din România consideră că parcursul european al Chișinului trebuie încurajat de București. Astfel, potrivit unui sondaj de opinie care evidențiază impresiile românilor despre politica externă a României, respondenții cred, în proporție de un sfert, că relației cu Republica Moldova ar trebui să i se acorde o atenție sporită, apreciind totodată că, în ultimii 15 ani, politica față de Republica Moldova a fost „nu prea bună”(49 %), „proastă”(26%) sau „foarte proastă”(4%).Putem afirma în urma acestor rezultate, că după 2007, mai mult ca oricând, relațiile cu Republica Moldova trebuie îmbunătățite, asta și cu sprijinul Uniunii Europene, care poate avea acum influențe directe asupra Republicii Moldova.
Pentru a întelege mai bine motivul pentru care România și Republica Moldova trebuie să colaboreze pe toate planurile, dar mai ales în plan cultural, trebuie să amintim câteva aspecte cultural-spirituale, care cel puțin în anii trecuți nu erau valorificate.
Astfel, la nivel oficial și instituționalizat, relațiile culturale dintre România și Republica Moldova sunt într-o stare deplorabilă, departe de posibilitățile extrem de generoase oferite de limba comună sau de panteonul care adăpostește, de-o parte și de alta a Prutului aceleași figuri tutelare.Acestea fiind afirmate înainte de 2007.
Pentru a da un singur exemplu, pe care îl considerăm însă relevant, în ianuarie 2005, luna dedicată împlinirii a 155 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu (considerat poet național atât în România cât și în Republica Moldova), la Chișinau nu a fost organizat nici măcar un singur eveniment comun.
Această stare de fapt nu este imputabilă doar oficialilor moldoveni. Într-o lună când se mai aniversau 146 de ani de la Unirea Principatelor, Ambasada României la Chișinau a excelat prin absență, orice manifestare culturală fiind inexistentă în activitatea sa din această perioadă.
Bucureștiul a eșuat și în edificarea unui spațiu cultural-informațional, realitate demonstrată de lipsa de circulație a presei românești în Republica Moldova unde toate publicațiile(și mai les cele culturale) din România sunt practic inaccesibile.
Fenomenul este reciproc și la București, unde, la punctele de distribuție a presei, nu ajunge nici o revistă culturală de la Chișinau. Este indiciul unei lipse quasi-totale de comunicare la nivelul elitelor culturale din cele două state, dar și la nivelul populației.Arta și cultura din Republica Moldova sunt, de asemenea, virtual necunoscute cetățenilor români. Singura excepție notabilă este Editura Cartier care a reușit să promoveze cu succes, cărțile pe piața românească.
Lucrurile stau la fel în domeniul televiziunii. Deși postul național TVR1 poate fi recepționat în centrele urbane și, uneori, chiar și în zonele rurale, impactul său este redus, pentru că nu difuzează nici o emisiune dedicată românilor din afara granițelor. După cum observă Vitalie Ciobanu „România a ignorat forța audiovizualului”privând astfel populația din Republica Moldova de o sursă alternativă de informație. Spre comparație, ORT(televiziunea de stat a federației ruse) dispune de un studio teritorial la Chișinau.
În plus, propaganda anti-românească este promovată asiduu prin intermediul TVM, determinându-i până și pe jurnaliștii moldoveni să protesteze în mod repetat.
Mai mult, la TVM se cenzurează nu numai apariția unor persoane, a unor idei, ci și a unor cuvinte, ca „român”, canalul devenind instrument de propagandă comunistă, antiromânească și antidemocratică, în ultimă instanță , ca în cei mai grei ani ai totalitarismului sovietic.
Tot ce se poate cita în materie de strategie pentru Basarabia sunt bursele de studiu acordate tinerilor moldoveni și susținerea unor reviste de către Institutul Cultural Român(fosta Fundație Culturală Română).
Protestele de acum, mai mari ca amploare și ca durată, intervin într-un context diferit.De data aceasta este amenințat un bun național-limba română-iar pericolul de resimte cu acuitate și la Chișinau, și la Bălți, și la Soroca, și la Cahul.Apoi, cele zece luni de guvernare au început să erodeze inevitabil iluziile multora cu privire la capacitatea noii puteri de a scoate țara din criză.„Parteneriatul strategic”cu Rusia s-a dovedit o gogoașă propagandistică, arătând că singura calificare a ortacilor lui Voronin este lupta cu „năluca românismului ”.Demonstrațiile de azi de la Chișinau nu constituie o dovadă de naționalism și rusofobie din partea băștinașilor, ci o încercare
de salvgradare a identității naționale a populației majoritare românești din Republica Moldova(circa 65%, o situație mai favorabilă decât în Țările Baltice,, cu excepția Lituaniei).
În condițiile specifice ale Moldovei, unde limba rusă, după 1991, nu a încetat nici o clipă să servească drept mijloc de comunicare, iar în ultimii ani a devenit principalul vehicul publicitar și de afaceri (pentru că banii în economia reală vin din Est, nu din România și nu din Occident), introducerea limbii ruse ca materie obligatorie în școli-limba unei minorități etnice în Republica Moldova, dar și a unei mari puteri străine-precum si preconizata acordare pentru limba rusă a statutului de limbă oficială vor duce automat la eliminarea limbii române, care rezistă,la nivel administrativ, în Basarabia numai grație unor prevederi legale pe care le-a obținut la începutul deceniului trecut, după o perioadă de totală marginalizare sub sovietici.
După o perioadă în care România nu și-a putut exercita influențele asupra Republicii Moldova, Ministerul Afacerilor Externe prin Departamentul Politici pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni (DPRRP), în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, Universitățile din România și misiunile diplomatice lansează proiectul Ambasadorii Limbii române în scopul promovării limbii și culturii române în rândul tinerilor din comunitățile românești aflate în afara granițelor (Albania, Bulgaria, Italia, Republica Macedonia, Republica Moldova,Serbia,Spania).
Cursurile de limba română vor fi susținute de studenți și masternazi voluntari care se vor deplasa în comunitățile românești pentru a desfășura astfel de activități.
Când vorbim de interesul național ne referim la scopurile statului sau ale regimului ca reprezentanți ai națiunii. Nu aparțin acestei sfere interesele statului sau ale regimului ca atare. Cu alte cuvinte, funcția statului este să acționeze ca agent al națiunii.
În măsura în care o națiune este un popor, cu sentimente de înrudire bazată pe caracteristici culturale comune, atunci interesul național cuprinde orice manifestare care întărește acești trei factori.
Nepracticarea limbii române în diferitele sfere ale vieții sociale din Republica Moldova, în grădinițe de copii, școli, în multe instituții superioare de învățământ, instituții administrative și de stat, la diferite adunări, sesiuni , ședințe a dus la înstrăinarea românilor basarabeni de propria lor limbă și cultură, iar disconfortul generat de un bilingvism subordonat a dus, în anii din urmă, la intensificarea luptei pentru lărgirea funcțiilor sociale ale limbii române în Republica Moldova, pentru mărirea rezistenței la fenomenele de interferență și scoaterea din uz a unor apariții lexicale inutile, introduse în limbă de către purtătorii bilingvismului româno-rus. Pag 8
Un aspect foarte relevant în ceea ce privește Republica Moldova, este reprezentat de relațiile interetnice, acestea au fost influențate de următorii factori: criza economică, instabilitatea politică, tensiuni sociale, etc. Mai nou, un rol important în acest sens îl are procesul de integrare în Uniunea Europeană, care necesită concesii atât din partea națiunii titulare, cât și din partea minorităților naționale. În acest sens, toleranța, respectul față de diversitatea culturală a poporului său, depășirea xenofobiei, discriminării și a prejudecăților etnice, ar trebui să devină o politică de stat.
Concluzii și recomandări
Cercetarea problemei minorităților naționale din Republica Moldova și a proceselor de integrare în societatea moldovenească, reies din dimensiunea sa teleologică, a urmărit realizarea unei succesiuni de obiective de ordin teoretic și practic. În acest context, am dedus următoarele concluzii:
Republica Moldova este un stat polietnic, minoritățile naționale reprezentând 35,5% din totalul populației. Cele mai numeroase și reprezentative sunt etniile: ucraineană, rusă, găgăuză, bulgară, evreiască și a romilor.
În pofida schimbărilor demografice care au avut loc pe teritoriul Moldovei, moldovenii, populația de origine română, sunt majoritari în acest spațiu geografic. Acesta reprezentând cel mai important aspect pentru care relațiile României cu Republica Moldova trebuie să se îmbunătățească și să se creeze o continuă colaborare, cel puțin la nivel cultural. Asta pentru a le oferi românilor din afara granițelor posibilitatea de a și menține aceleași obiceiuri și aceleași valori culturale.
Recomandări:
În scopul realizării unei integrări mai eficiente și mai rapide a minorităților naționale în societate, vedem necesară realizarea unei reforme educaționale și culturale. Realizarea acestei reforme trebuie să fie însoțită de relevarea cunoștințelor în domeniul specificului și rolului culturilor minoritare în societatea contemporană, a limbii, istoriei, tradițiilor lor atât pentru majoritari, cât și pentru minoritățile naționale și cei a etniei majoritare.
Procesele integraționiste vor reuși atunci când minoritățile naționale vor fi ajutate și stimulate de către autorități să studieze limba română. În acest sens credem necesară adoptarea unui program național de studiere a limbii de stat, susținut financiar de stat și organizațiile internaționale. Asigurarea cu cadre didactice de predare a limbii române în toate regiunile populate de minoritățile naționale din republică.
Trebuie îmbunătățită calitatea studierii limbii române în școli și instituțiile superioare de învățământ. Mai exact, e necesară elaborarea și multiplicarea manualelor, a ghidurilor metodice, a dicționarelor pentru diferite vârste, care ar fi atractive și i-ar îndemna pe elevii polilingvi să studieze limba română. Ar fi binevenite și organizarea întrunirilor, a concursurilor, a activităților culturale între elevii vorbitori de limbă română și cei de limbă rusă pentru a asigura utilizarea limbii române la nivel de comunicare. Este foarte important ca în Republica Moldova limba română să se păstreze atât în școli, cât și în celelalte instituții publice, astfel încât românii din afara granițelor să poată avea acces la informații și educație în limba română.
Cointeresarea și stimularea relațiilor minorităților naționale cu patriile istorice în scopul păstrării și dezvoltării culturii lor și a creării unei imagini pozitive în plan internațional. Implicarea financiară a patriilor istorice în realizarea proiectelor și programelor referitoare la minoritatea respectivă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Diplomatiei (ID: 115184)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.