Evaziune Fiscală ȘI Posibilitățile DE Combatere A Acesteia

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR“ – BUCUREȘTI

FACULTATEA DE FINANȚE, BĂNCI ȘI CONTABILITATE

LUCRARE DE LICENȚĂ

EVAZIUNE FISCALĂ ȘI POSIBILITĂȚILE DE COMBATERE A ACESTEIA

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Lector univ. dr. Bucur Crina Raluca

ABSOLVENT:

TĂTARU G.M NICOLETA CRISTINA

BUCUREȘTI

2016

* Pentru fiecare criteriu de apreciere se trece semnul X, corespunzător calificativului și notei acordate.

** Nota acordată de conducătorul științific se calculează cu relația: Suma totală a notelor acordate / 10

CUPRINS

I N T R O D U C E R E

Definiția ca fiind o minimalizare a obligațiilor fiscale în mod legal și prin mijloace de dezvăluire deplină față de autoritățile fiscale, în scopul reducerii obligațiilor, geneya evaziunii fiscale este indisolubilă legată de stat și aparișia lui, precum și de modalitățile de interpretare a lefilor fiscale în favoarea contribuabililor.

Statul trebuie să se preocupe sistematic și eficient de preîntâmpinarea și limitarea fenomenului evaziunii fiscale. Statul prin puterile publice, poate și să incite la evaziune fiscală, urmărind în special doua scopuri: un scop „pozitiv” argumentat de dorința de a stimula formarea capitalului și un scop „negativ” refelctat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cu cortegiul de consecințe.

Evaziunea fiscală, unul dintre fenomenele economico-sociale complexe de maximă importanță cu care statele de astazi se confruntă și ale carei consecințe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, a fost condamnată întodeauna. În economia de piață, organele fiscale se confruntă cu un fenomen evazionist ce ia proporții de masă din cauza tentației de a fi sustrase de sub incidența legii veniturilor impozabile cât mai substanțiale.

SISTEMUL FISCAL ÎN ROMÂNIA

1.1 IMPOZITELE ȘI TAXELE LOCALE

1.1.1 IMPOZITUL PE CLĂDIRI

Impozitul pe clădiri este întocmit pentru clădirile proprietate a persoanelor fizice situate în municipii, orașe și comune, pentru clădirile persoanelor juridice, precum și pentru clădirile proprietate a statului sau autorităților administrativ-teritoriale, ale regiilor autonome, societăților comerciale, organizațiilor cooperatiste, societăților agricole, asociațiilor familiale, precum și cele ale organizațiilor politice și obștești, instituțiilor publice, fundațiilor, sucursalele și reprezentanțele autorizate să funcționze pe teritoriul României , aparținând persoanelor fizice și juridice străine și altele similare.

În calitate de subiecți ai impunerii apar persoanele fizice în mod individual sau constituie în asociații de orice fel, persoanele juridice indiferent de modul de organizare ori tipul sau forma de proprietate precum și persoanele juridice ce dețin unități economice sau subunități ale acestora din țară sau străinătate.

De regulă subiectul impunerii coincide cu plătitorul impozitului și este în general proprietarul clădirii, indiferent de locul unde este situată.

Există și unele abateri de la această regulă generală și anume:

pentru clădirile proprietate de stat aflate în administrare sau folosință, a contribuabilior, în calitate de subiect al impunerii apar cei care le au în administrare sau folosință;

pentru clădirile care fac parte din fondul locativ de stat, subiect al impunerii este unitatea care le administrează.

Baza de calcul o reprezintă valoarea impozabilă care diferă în funcție de proprietarul clădirii ce poate fi o persoană fizică sau juridică. Pentru clădirile aparținând persoanelor fizice, baza de impozitare o reprezintă valoarea clădirii determinată pe baza normelor de evaluare stabilite pe m2 suprafață diferențiată în funcție de felul, destinația și locul unde sunt situate acestea.

Normele sunt unitare pentru toate clădirile, diferențierea făcându-se în funcție de structura de rezistență a clădirilor și materialele din care sunt construite. Evaluarea lor este mai diferită și în funcție de gradul de confort al clădirilor și construcțiilor, adică dacă sunt prevăzute sau nu cu instalații de apă, canalizare, electrice, încălzire etc.

Aceste norme de evaluare pe m2 suprafață construită sunt următoarele:

Tabel 1.1 Valorile impozabile pe metru pătrat de suprafăță construită la clădirile și alte construcții aparținând persoanelor fizice

Valorile impozabile pe baza cărora se evaluează valoarea clădirilor persoanelor fizice, se indexează anual, prin hotărârea a consiliilor locale județene până la data de 30 noiembrie a fiecărui an fiscal, pe baza indicelui de inflație aferente unei perioade de 12 luni care se sfârșește la 1 noiembrie a aceluiași an și numai când creșterea acestuia depășește 5%.

Determinarea valorii impozabile are în vedere suprafața utilă a locuinței corectată cu un coeficient în funcție de numărul de etaje și dotare cu lifturi.

Suprafața determinată se înmulțește cu norma impozabilă pe metru pătrat pe clădire și rezultă valoarea impozabilă.

Valoarea impozabilă se înmulțește cu cota de impozitare și din aceasta rezultă impozitul de plată anual.

Impozitul pe clădirile proprietatea persoanelor fizice se calculează prin aplicarea cotei de 0,2% în mediul urban și de 0,1% în mediul rural asupra valorii clădirii determinată pe baza normelor de evaluare.

Impozitul pe clădiri, în cazul persoanelor juridice și al altor contribuabili, se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale care poate fi cuprinsă între 0,5 și 1,0% asupra valorii de inventar a clădirilor, care a fost actualizată și evidențiată în contabilitatea acestora.

Aceleași cote se aplică și asupra valorii clădirilor aparținând persoanelor fizice autorizate care conduc evidențe contabile. Dacă valoarea din evidențele contabile este mai mică decât valoarea rezultată din aplicarea normelor de evaluare, cota de impozit se aplică la valoarea rezultată din aplicarea normelor respective.

În cazul clădirilor proprietate stat, aflate în administrare sau folosință, impozitul pe clădiri se datorează de către cei care le au în administrare sau folosință.

Pentru clădirile care constituie fondul locativ de stat, impozitul pe clădiri se datorează de către unitățile care le administrează.

1.1.2 Impozitul pe terenuri

Impozitul pe terenuri alimeantează bugetele locale, fiind instituit pe 1 ianuarie 1995 cu scopul de a stimula diminuarea suprafețelor utilizate în scopuri neagricole, precum și cultivarea spațiilor disponibile (curți, grădini etc.)

Orice persoană care are in proprietate un teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual care se cuvine bugetului local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasat terenul.

Impozitul pe teren se stabilește anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, diferențiat pe categorii de localități, iar în cadrul localităților, pe zone, intravilan dupa cum urmează:

-lei/m2-

Tabel 1.1.2 Categorii de orașe

Încadrarea terenurilor pe zone, în cadrul localităților, se face de către consiliile locale, în funcție de poziția terenurilor față de centrul localităților,de caracterul zonei respective (zona de locuit sau zonă industrială), apropierea sau depărtarea față de căile de comunicație, precum și de alte elemente specifice fiecărei localități în parte.

Contribuabilii persoane fizce care dețin în proprietate terenuri libere, neocupate de clădiri și alte construcții situate în București și alte șapte localități mai importante din țară prevăzute în tabelul de mai sus situate în zonele A, B, C și D datorează impozit pe teren.

Pentru terenurile aparținând persoanelor fizice, neocupate de clădiri și de alte construcții, situate în primele două categorii de localități, zona D, precum și în categoriile 3-5 în suprafață de până la 1000 m2 inclusiv, se datorează impozit pe teren, iar pentru suprafața care depășește 1000 m2 se datorează impozit pe venit agricol.

Pentru terenurile ocupate de clădiri și construcții proprietate a persoanelor fizice, persoanelor juridice, asociațiilor familiale, asociațiilor agricole, unitățile economice ale unor persoane juridice precum și cele ale organizațiilor politice și obștești, instituțiile publice, fundațiilor, unitățile de cult, reprezentanțele persoanelor fizice și juridice străine autorizate pe teritoriul României nu se datorează impozit pe teren.

De asemenea, pentru terenurile aparținând mânăstirilor, schiturilor mânăstirești, perimetrul cimitirelor, terenurilor ocupate de clădiri și construcții unităților scutite de plata impozitelor pe clădiri, precum și pentru terenul folosit în scop agricol nu se datorează impozit pe teren. Pentru suprafețele de teren situate în extravilanul localităților se datorează impozit pe venitul agricol.

Contribuabilii care dobândesc dreptul de proprietate pentru unele terenuri proprietate de stat, avute anterior în administrarea sau în folosință datorează impozitul pe terenuri începând cu data de întai a lunii următoare celei în care s-a întamplat această modificare.

1.2POLITICA FISCALĂ

1.2.1CONCEPTUL DE POLITICĂ FISCALĂ

Politica fiscală reprezintă totalitatea deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident public, în scopul asigurării resurselor financiare, destinate finanțării nevoilor publice și a realizării unor finalități de natură economico-socială.

Prin urmare se poate aprecia că politica fiscală cuprinde ansamblul deciziilor prin care se realizează modelarea structurală a sistemului fiscal și se asigură funcționarea acestuia, în scopul obținerii finalităților dorite de decidentul public în economie.

Raționalitatea deciziilor de politică fiscală implică respectarea principiilor de bază ale impunerii, respectiv universalitatea, justiția, corectitudinea, randamentul și comoditatea prelevării fiscale. În același timp caracterul logic al deciziilor de politică fiscală presupune ca acestea să fie luate în raport cu sensul și evoluția previzibilă a variabilelor economice endogene și opțiunile membrilor societății. Armonizarea prin actul decizional a acestor două cerințe, influențează asupra finalităților produse de sistemul fiscal asupra mediului economico-social. O parte a membrilor societații consideră întotdeauna că deciziile sunt străine de rezultatul analizelor economice și opționale colectivității, având un caracter pur politic. De regulă însă, decidentul public recurge la argumente economice pentru justificarea acestora.

Prin conceputul de politică fiscală autoritară înțelegem o politică dusă în mod deliberat și conștient, fie de parlament, fie de executiv, urmărind reducerea (sau chiar eliminarea șomajului) și stabilizarea prețurilor.

Asemenea politică implică în același timp schimbări în rata impozitelor, în programele de transfer de venituri și în cheltuielile guvernamentale de bunuri și servicii.

Ea presupune și impune de fapt, cum arată practica din toate țările dezvoltate, o legislație specifică, adecvată atingerii acestor obiective.

Există însă, în același timp, și schimbări „natural” în cheltuielile guvernamentale, în impozite și taxe, care nu sunt și nu trebuie să fie obiect de politică deliberată. Deci a unei legislații anume, dar care însă au un rol important în stabilirea economică.

1.2.2 DECIZIILE DE POLITICĂ FISCALĂ ȘI REGLAREA SISTEMULUI FISCAL

Indiferent de caracteristicile deciziilor de politică fiscală, aceasta influențează asupra evoluției structurale a sistemelor fiscale, imprimându-le un carcater dinamic. În raport cu nivelul la care deciziile se iau, se pot identifica micro si macrodecizii fiscale.

În timp ce microdeciziile fiscale se iau de către structurile administrației publice care asigură gestionarea impozitelor și respectarea legislației fiscale aprobate, determinând intrări în sistem prin intermediul mecanismului de feed-back, macrodeciziile se iau de către factorul decizional public.

Mecanismul feed-back, cunoscut și sub numele „mecanism de retro-reacție”, mecanism în circuit închis de „aferentație inversă”, sau de „proces circular”, este de tip retroactiv.

Deciziile marginale sau conjuncturale de politică fiscală determină reglarea sistemului fiscal prin intermediul mecanismului de feed-back. Acestea urmăresc, corectarea efectelor nedorite produse de fluctuațiile ciclice ale economiei, asupra fluxurilor fiscale care finanțează nevoile publice, și reducerea efectelor dezechilibrelor reale din economie. La acestea se adaugă inducerea unor finalități de natură socială. Macrodeciziile marginale determină modificări de mică amploare ale sistemului fiscal. Acestea constau in modificări de cote, acordarea de exonerări și a unor deduceri operate asupra bazelor impozabile, la care se adaugă reduceri și respectiv majorări aplicate asupra fluxurilor fiscale brute.

1.3 APARATUL FISCAL CU ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL PREVENIRII ȘI COMBATERII EVAZIUNII FISCALE

1.3.1 METODE DE COMITERE A FAPTELOR DE EVAZIUNE FISCALĂ

Averile reunite ale celor 300 cei mai bogați români reprezentau, în anul 2006, circa 18,3% din PIB. Statul nu reușește să impoziteze toate aceste sume, întrucât există multe portițe prin care veniturile pot fi ferite de impozite.

Dispariția unei părți din mijlocele prin care numeroase firme beneficiau de sistemul de impunere aplicat asupra veniturilor microîntreprinderilor i-a obligat pe foarte mulți dintre oamenii de afaceri să își regândească modalitățile de a evita plata impozitelor către stat. La aceasta s-a adăugat și limitarea impusă în cazul utilizării contractelor de consultanță(50% din cifra de afaceri), care va determina nevoia de a identifica noi soluții de „optimizare fiscală”.

Unele dintre acestea nu se pot justifica decât în contextul unor venituri însemnate, pentru care diferențele de un punct procentual reprezintă sume importante.

Pe fondul absenței legislative a primilor ani de după Revoluție, dar mai ales ca urmare a faptului că până în anul 1994 nu a existat o reglementare juridică care să sancționeze corespunzător sustragerea de la plata impozitelor către stat, comercianții efectuau activități comerciale fără a înregistra veniturile realizate în evidențele proprii, profitul rezultat în urma acestor activități intrând în totalitate în bugetul comercianților. Chiar și după 1994, când a intrat în vigoare Legea 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale, actele de sustragere de la impunere au continuat în special din cauza necunoașterii puterii de sancționare a actului normativ și, mai ales, a lipsei de experiență a argumentelor judiciare.

1.3.2 MODALITĂȚI DE COMBATERE A EVAZIUNII FISCALE

Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislației fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Totodată are dreptul să aprecieze relevanța stărilor fiscale și să adopte soluția admisă de lege, intemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor lămuritoare în cauză. El examinează, din oficiu, obține și utilizează toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă și completă a situației fiscale a contribuabilului. În acest caz, este obligat să examineze cu obiectivitate starea de fapt și să dea îndrumări, respectând drepturile plătitorilor de impozite, determinându-i totodată să fie conștienți de obligațiile proporționale, organismele abilitate trebuie să constate și să evalueze cuantumul sumelor datorate de către aceștia bugetului general consolidat, să prevină și să combată orice acte care ar permite contribuabililor să se sustragă în tot sau în parte de la obligațiile fiscale, trebuie să acționeze după programe bine stabilite acoperite legal și care să asigure achitate și imparțialitate.

Prima modalitate de combatere a faptelor evazioniste este cea oferită de legiuitor prin elaborarea unor acte normative clare, coerente și cu aplicabilitatea reală în funcție de situația economico-socială și geo-politică existentă la acel moment.

Cea de-a doua modalitate este cea oferită de organismele administrative și execuționale care, prin modul de aplicare a actelor normative și prin rigurozitatea acțiunilor determină pe contribuabili să-și respecte obligațiile fiscale față de stat.

Un al treilea pilon pe care se bazează un sistem fiscal statal este cel oferit de disciplina de care dă dovadă contribuabilul însuși.

2.FENOMENUL DE EVAZIUNE FISCALĂ

2.1Evaziunea fiscală – definiție și caracteristici

Evaziunea fiscală poate fi definită ca fiind totalitatea procedeelor licite sau ilicite cu ajutorul cărora persoanele fizice sau juridice, sustrag în total sau în parte materia impozabilă și constă în neîndeplinirea voită a obligațiilor fiscale de către contribuabili.

D.E.X.-ul definește evaziunea în general ca sustragerea de la obligațiile fiscale.

Legea pentru combaterea evaziunii fiscale, în art.1, definea evaziunea fiscală ca fiind: sustragerea prin orice mijloace, de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale de către persoanele fizice și persoanele juridice române sau străine.

Literatura de specialitate definește în mai multe feluri evaziunea fiscală. Astfel, prima difinire a evaziunii fiscale a fost dată între cele două razboaie mondiale de Lerouge sau M. A. Piatier. Conform acestora, frauda îmbracă o concepție extensivă, noțiunea de evaziune fiscală e indusă în cea de fraudă.

Cel mai cunoscut sens dat evaziunii fiscale este arta de a evita căderea în câmpul de atracție a legii fiscale, concept care aparține lui M. C. de Brie și P. Charpentier.

O altă definiție aparține lui Maurice Duverger, care consideră că evaziunea fiscală e un termen generic, și desemnează manifestarea de fugă din fața impozitelor. Această definiție în sens larg a evaziunii fiscale înglobează și frauda fiscală.

Iulian Văcărel definește evaziunea fiscală ca fiind sustragerea de la impunere a unei părți din materia impozabilă.

În lucrarea ”Investigarea criminalității economico-financiare” evaziunea fiscală este definită ca formă de manifestare importantă a criminalității economico-financiare, cu două componente:

Frauda fiscală-fapta de natură penală prevăzută și pedepsită de lege;

Evaziunea permisă sau evaziunea legală-care poate fi contravenție sau nu a fost prevăzută de legiuitor.

Clasificarea evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală poate fi clasificată în ilicită (farudă fiscală) și evaziune fiscală legala sau permisă. O altă clasificare este dată de economistul francez Jean-Claude Martinez care arată în lucrarea „La fraude fiscale” că: dacă se vorbește într-adevăr de fraudă, se vorbește în aceeași măsura de frauda legală sau legitimă, de frauda ilegală, de evaziune internațională, de evaziune legală, de evaziune ilegală, de paradisuri fiscale sau refugii, de abuzul dreptului de a fugi în fața impozitului, de libertatea alegerii căii celei mai puține impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau economia subterană.

Mijloacele de disimulare întrebuințate pentru a se sustrage de la datoriile către bugetul de stat și bugetele locale, se pot împărții în următoarele categorii:

Extrapolarea insuficienței legislative sau chiar posibilitățile lăsate de legiuitor cu anumite intenții-evaziunea fiscală legală;

Procedee ilicite- frauda fiscală

Evaziune fiscală legală sau tolerantă, exprimă acțiunea contribuabililor de a ocoli legea, recurgând la o combinație neprevăzută de legiuitor și deci permisă, prin scăparea din vedere. Ea nu poate fi posibiă decât datorită unei greșeli sau lacune a legii și este frecventă mai ales în epoci când apar noi forme de întreprinderi sau noi categorii de impozite. Contribuabilii găsesc anumite mijloace și exploatând insuficiențele legislației, eludează în mod „legal” sustrăgându-se în total sau în parte plății impozitelor, tocmai datorită acestei insuficiențe a legislației. Procedând astfel, contribuabilii ramân în limita strictă a drepturilor lor și statul nu se poate apăra decât printr-o legislație bine studiată, clară, precisă, științifică. Singurul vinovat de producerea evaziunii prin astfel de miloace este doar legiuitorul. În practică faptele de evaziune fiscală bazate pe interpretarea favorabilă a legii, sunt foarte diversificate în funcție de inventivitatea contribuabilului și de larghețea legii, dar cel mai frecvent folosite sunt următoarele:

Practica unei societăți comerciale de a investi o parte din profitul realizat în activități de mașini, utilaje și echipamente tehnice pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsură menită să stimuleze acumularea;

Scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă și publicitate;

Practica donațiilor filantropice, și a sponsorizărilor care au avut sau nu loc, și care micșorează masa de impozitare conducând în acest fel la sustragerea unei părți din veniturile realizate de agentul economic;

Constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel justificat din punct de vedere economic, micșorând în acest fel baza de impozitare;

Contribuabilul are posibilitatea de a exclude din masa impozabilă cheltuielile legate de forța de muncă, de pregătirea profesională a personalului, a sumelor plătite pentru contractele de cercetare cu obiect în programele prioritare de interes național.

Evaziunea fiscala legală este acțiunea contribuabilului de a ocoli legea recurgând la o combinație neprevăzută de legiuitor, deci „tolerată” prin scăpare din vedere. Ea nu este posibilă decât prin depistarea de către evazionist a unei lacune în cadrul legii, care apare ca urmare a apariției unei spețe noi, legal posibile.

Frauda fiscală-reprezintă o infracțiune, se distinge de evaziunea fiscală legală, care se definește ca o utilizare abilă a posibilităților oferite de lege. Evaziunea fiscală ilicită are un caracter fraudulos și constă în acțiunea contribuabilului care violează o prescripție legală cu scopul de a plăti impozitul datorat. Evaziunea fiscală este frauduloasă când contribuabilul obligă să furnizeze date în sprijinul declarației sale, recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat. Frauda fiscală este întâlnită în practică sub nenumărate forme, toate acestea țin de ingeniozitatea contribuabilului, de legislația de la un anumit moment și de oportunitățile financiar-contabile ale unui sistem fiscal.

2.2Formele de manifestare ale evaziunii fiscale

Din punct de vedere al procedeelor utilizate de plătitori se disting două forme de evaziune – evaziunea fiscală legală (licită sau legitimă) și frauda fiscală (ilicită sau ilegitimă). Se mai poate considera că frauda fiscală constituie o formă particulară de manifestare a evaziunii fiscale. În țările anglo-saxone această deosebire se face de mult timp, în timp ce evaziunea fiscală este licită întrucât utilizează textele fiscale pentru a apăra mai bine interesele contribuabililor, frauda fiscală este ilicită și este sancționată prin lege.

În materie fiscală este, totuși, dificil de trasat o frontieră între legal și ilegal; între aceste două extreme nu există o ruptură, ci o continuitate, care-l duc pe contribuabil din sfera licită la fraudă.

Din punct de vedere spațial se pot identifica evaziunea fiscală la nivel național – sub forma evaziunii fiscale legale și fraudei fiscale, și evaziunea fiscală internațională stimulată de proliferarea paradisurilor fiscale.

Evaziunea fiscală legală

Evaziunea fiscală legală reprezintă un fenomen social, care constă în sustragerea de către contribuabili de drept a unei părți din materia impozabilă, prin utilizarea lacunelor legislative în favoarea lor. Frecvența acesteia este mai crescută în special în perioadele în care se modifică sau se introduc noi legi, precum și atunci când statul utilizează în mod deliberat impozitul, în scopul promovării unor politici economice stimulative în anumite domenii de activitate, sau față de anumite categorii de contribuabili. Lipsa voinței politice sau incapacitatea organului legislativ în direcția elaborării unei legislații clare și precise constituie factori favorizanți. Singura soluție viabilă aplicabilă ar fi modificarea legislației în scopul eliminării lacunelor legislative și a permisivității unei legi.

Acordarea unor facilități fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parțiale, reduceri, deduceri, constituie un cadru favorabil pentru ocolirea sau prevalarea de la plata obligațiilor fiscale prin anumite procedee. Scutirea impozitului pe imobilele deținute a unor categorii sociale (veteranii de război) determină înregistrarea pe numele acestora a imobilelor deținute de alți membri ai familiei acestora, limitarea scutirilor acordate în acest caz la un singur imobil sau la locuința principală poate duce la limitarea evaziunii fiscale.

Acordarea unor scutiri delimitate temporal în cazul înființării de noi societăți, de la plata impozitului realizat constituie un al exemplu. Pentru a se sustrage temporar de la plata obligațiilor fiscale, contribuabilul solicită și obține înființarea unor noi societăți cu același obiect de activitate, restul societăților sunt menținute într-o stare de cvasi-funcționare. Acest procedeu se repetă permanent fără a determina apariția unor noi forme de organizare și exploatare a unor factori de producție. Societățile de persoane au dreptul de a opta în unele țări, ca venitul realizat să fie impus regimului fiscal aplicat societăților de capital sau persoanele fizice, cum nivelul cotelor și facilitățile fiscale sunt mult mai avanzajoase în cazul alegerii primului regim, apare o evaziune fiscală legală. Neimpunerea veniturilor aferente depozitelor bancare și a celor provenite din plasamente sub formă de titluri financiare obligatorie constituie un alt exemplu.

Un alt caz este posibilitatea supraevaluării cheltuielilor generale ale societăților, prin realizarea unor cheltuieli fără justificare economică și excesive.

Supraevaluarea amortizării, prin constituirea pe baza metodelor legale a unui fond de amortizare într-un cuantum superior investițiilor necesare constituie o modalitate de diminuare legală a bazei impozabile. Un exemplu de evaziune legală apare în cazul impunerii beneficiilor agricole – dacă veniturile determinate sunt inferioare venitului real, obligația fiscală suportată de venitul real, este inferioară în raport cu celelalte venituri calculate. Asfel în toate cazurile în care un venit este stabilit după norme sau criterii exterioare, care determină un venit impozabil inferior celui realizat, apare o evaziune legală. În asemenea situații asministrația fiscală nu poate stopa cazurile de evaziune și nu poate solicita plata obligației fiscale sustrase.

Existența „paradisurilor fiscale” – reprezintă o posibilitate suplimentară de producere a evaziunii fiscale legale prin stabilirea domiciliului și respectiv a sediului social în cazul persoanelor fizice și societăților tip holding, bănci, companii de asigurări, trusturi. Modificări ale cadrului legislativ sunt utilizate de guvernele țărilor ca expresie a limitării fenomenului evazionist.

Venitul total al membrilor familiei poate fi împărțit, în mod egal, între aceștia, indiferent de contribuția fiecăruia la realizarea lui, pe această cale obținându-se o diminuare a cuantumului impozitului pe venit care este datorat statului; scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă, publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu ș.a.

Frauda fiscală

Frauda fiscală – o evaziune fiscală ilicită sau nelegitimă, care presupune eludarea în mod deliberat a legislației fiscale, fiind sancționată de lege prin măsuri pecuniare și privative de libertate. Definit ca un fenomen social cu implicații asupra finanțării obligațiilor publice, frauda fiscală constă în ascunderea ilegală în mod parțial sau total a meteriei impozabile de către contribuabili, în scopul de a reduce sau elimina obligațiile fiscale care le revin. Frauda fiscală constituie o problemă morală deoarece accentuează inegalitatea dintre contribuabili frauduloși și cei care se achită onest de obligațiile fiscale care le revin.

Din punct de vedere social, frauda influențează asupra presiunii fiscale, iar sub aspect economic influențează jocul normal al concurenței.

Este un fapt constatat că amploarea evaziunii fiscale este mai mare în țările latine comparativ cu țările anglo-saxone ți nordice. Posibilitățile practice de a comite fraude, imaginația contribuabililor reprezintă mai degreabă stimulente pentru producerea evaziuni fiscale decât corectitudinea morală sau nivelul de viață.

Este mai dificilă comiterea unei fraude în cazul veniturilor salariale care sunt declarate la fisc de societate în cazul impozitului pe venitul net global, sau pentru care societatea calculează și virează impozitul ca în cazul impozitului prin stopaj la sursă, decât atunci când contribuabilii sunt implicați în diverse activități economice aducătoare de profit. La fel în cazul veniturilor obținute din plasamente în titluri financiare, datorită controlului fiscal efectuat în mod indirect, atât asupra organismelor bancare care intermediază recompensarea titlurilor financiare, gestionarea portofoliilor cât și asupra contribuabililor investitori în asemenea plasamente. În schimb frauda este frecventă în cazul impozitului pe societate, pe vânzările de bunuri mobile, a fondurilor de comerț, a succesiunilor și chiar a TVA. Deși evaziunea fiscală este reprezentată în practică de o diversitate a procedeelor, este posibilă o clasificare a fenomenelor de evaziune fiscală ilegală – fraudă tradițională, juridică, contabilă, prin evaluare.

Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlnește pe o scară largă și se înfăptuiește cu încălcarea prevederilor legale, bazându-se, deci, pe fraudă și pe rea credință. Drept urmare, acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la bugetul public un volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru acoperirea unor cheltuieli de ordin social sau economic.

Pentru a putea înțelege dar și cuantifica mai bine efectele evaziunii fiscale este prezentată în continuare o evoluție a evaziunii fiscale identificate în România, în perioada 1997-2007.

Disciplina fiscală la nivel național dar și atitudinea organelor abilitate în descoperirea și sancționarea evaziunii fiscale frauduloase sunt prelevate de următoarele date, date care privesc numărul verificărilor și rezultatele acestora pentru perioada menționată. Datele prezentate denotă faptul că deși, numărul verificărilor efectuate de organele de control și numărul contribuabililor depistați că au încălcat legislația fiscală, au scăzut, fiecare, în perioada menționată, cu circa 57%, frecvența cazurilor de evaziune fiscală s-a menținut, mai ales după anul 2000, aproximativ constantă, în jur de 40% din numărul verificărilor efectuate. Menținerea aproximativ constantă a frecvenței evaziunii fiscale, ca indicator care descrie disciplina fiscală, poate fi apreciată prin faptul că, în această perioadă, conformarea fiscală a contribuabilului român nu a suferit îmbunătățiri. Din contră luând în considerare ușoara creștere a frecvenței evaziunii fiscale identificate, se poate observa că numărul celor care se sustrag impunerii prin orice mijloace ilegale a crescut, astfel dacă în 1998 din 100 de evazioniști se depistau 31 de evazioniști, în 2002 numărul lor ajungea la 40, iar în anul 2006, 44 de evazioniști.

Organizarea controlului fiscal și interpretarea acestuia către contribuabilii cu risc sporit din punct de vedere al evaziuni fiscale reprezintă un fapt important în depistarea evazioniștilor, pe de altă parte sporirea ușoară a frecvenței cazurilor de evaziune fiscală poate fi apreciată și ca o îmbunătățire a activității de identificare a cazurilor de evaziune fiscală. Cu o anumită marjă de eroare se poate ușor constata că ceva mai puțin de jumătate din contribuabilii români se sustrag, prin procedee ilicite, de la plata obligațiilor fiscale. Reducerea numărului de verificări efectuate și, în același timp a probabilității ca un contribuabil evazionist să fie descoperit să fie descoperit, determină o reducere a costurilor actului de control fiscal, dar neavând în același timp un impact favorabil asupra gradului de conformare fiscală a contribuabilului român.

2.3Evaziunea fiscală internațional

Origini și caracteristici

Evaziune fiscală internațională încurajatăde existența unor mici entități juridice cu statul special sau de tip statal, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de paradisuri sau aoze fiscale, nu este un fenomen caracteristic doar lumii contemporane, fenomenul existând din toate timpurile. După cel de-al doile a război mondial însă se înregistrează o creștere a importanței paradisurilor fiscale. Unul dintre principalele motive ar fi fost după D.K. Eiteman și A.L. Stonehil creșterea numarului filialelor unei societăți-mamă. Aceste filiale la origine au servit extinderii societăților mamă în străinătate, pe picior de egalitate cu alte societăți din țări care permiteau anumite amânări fiscale și pentru a servi ca loc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi repatriate sau reinvestite. La o dată ulterioară urmând ca filialele străine să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală.

În conformitate cu acest scop, filialele au început să fie implantate în tări cu monedă stabilă, care au exercitau un control al schimburilor, aveau un sisitem bancar fiabil și un guvern care încuraja investițiile străine pe teritoriile lor, dar impuneau slab profiturile investitorilor străini sau beneficiile societăților rezidente, precum și dividendele vărsate de filiale societății-mamă.

Definițiile date paradisurilor fiscale diferă de la autor la altul, astfel în Raportul Gordon apare urmatoarea definire „paradisul fiscal este orice țară care este considerată ca atare și care se vrea astfel”. Roger Brunet-„se numește paradisfiscal un teritoriu în care persoane fizice sau societăți au impresia de a fi mai puțin impuse decât altundeva”. Putem trage concluzia că definițiile date paradisurilor fiscale nu sunt satisfăcătoare. A conssidera paradisul fiscal drept un mijloc de producere ca fraudelor fiscale apare în opinia unor analiști puțin exagerat, această afirmație are ca suport faptul că de regulă frauda fiscală este sancționată financiar și penal, în timp ce contribuabilii care utilizează avantajele eferite de aceste enitități teritoriale nu sunt sancționați. Așadar este mai corect a susține că paradisul fiscal constituie un mijloc, un instrument prin care se realizează evaziunea fiscală internațională, de către contribuabilii care caută un tratament fiscal mai avantajos.

Clasificarea paradisurilor fiscale

Orice țară poate deveni un paradis fiscal (dacă aceasta are un anumit obiectiv economic) sau poate să înceteze de a mai fi considerată astfel. Obiectivul nu este împărțirea entității teritoriale într-un mod permanent valabil, ci mai mult de a reliefa considerentele pentru care se atribuie unor entități un astfel de calificativ. Paradisurile fiscale se pot clasifica în : principale și secundare .În cadrul celor principale se pot identifica șase tipuri de țări, această împărțire are la bază principalele dispoziții legale căci în realitate multe țări, această împărțire are la bază principalele dispoziții legale căci în realitate multe țări aparțin mai multor categorii:

țări care nu aplică nici un fel de impunere asupra veniturilor și creșterilor de capital-„zero havens” pentru persoane fizice (Bahamas, Bahrein, Bermude, Insulele Cazman, Nauru).

țări în care impozitul pe venit sau beneficiu este stabilit pe o bază teritorială (Costa Rica, teritoriul Hong Kong, Marea Britanie-pentru societățile nerezidente-. În aceste țări contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor, obținute prin operațiuni realizate în afara teritoriului.

țări în care cotele de impunere sunt un pic ridicate (Liechtenstein, Elveția , Insulele Virgine Britanice, Man, Irlanda), cotele au un nivel scăzut, întrucât sunt astfel stabilite de state sau ca urmare a unor reduceru de cote, daatorate acordurilor fiscale privind dubla impunere.

țări care oferă avantaje specifice societăților de tip holding sau societăților off-shore (Luxemburg, Singapore, Țările de Jos)

țări care oferă exonerări fiscale industriilor create în vederea dezvoltării exporturilor- Irlanda pentru societățile create înainte de 1981.

țări care oferă alte avantaje specifice anumitor societăți (Antigua, Anguilla, Grenada, Jamaica, Barbados ).

2.4Evaziunea fiscală prin companiile offshore

Expresia „offshore” a fost utilizată pentru prima dată, după unele aprecieri, în practica juridică prin care se judecă acordarea, în anumite condiții, a unor avantaje fiscale întreprinyătorilor. Tradusă în limba română, ecpresia offshore înseamnă în larg sau dincolo de țărm, prin urmare, companiile offshore sunt acele societăți comerciale care își au stabilit sediul social într-un alt loc decât cel sau cele ăn care își desfășoară preponderent activitatea profitabilă (activitate pe care o raportează valoric și o înregistrează în vederea impozitării acolo unde își are sediul compania). Practica offshore a fost adoptată drept comportament fiscal, pentru prima dată, în insulele de pe coasta de est a SUA (British Virgin Island’s și Bahamas), precum și în cele din canalul Mânecii (Guernsez, Jersey și Sark).

Scopul principal al investițiilor în financiare necesare, prin acordarea de facilități fiscale și atragerea unor firme și instituții financiare puternice. Crearea unui mediu financiar stimulativ a generat atragerea în aceste teritorii a unor mari bănci, filiale ale unor societăți de asigurare, fonduri mutuale, a firmelor de consultanță financiară și a unui mare număr de specialiști din domeniul afacerilor – manageri, brokeri, auditori ș.a. Explozia paradisurilor fiscale a determinat dezvoltarea, dără precedent, a construcțiilor de locuințe de lux, a mijloacelor de transport, a serviciilor și comerțului, ceea ce a generat crearea de noi locuri de muncă în aceste țări.

Mecanismele offshore constau în crearea unei societăți într-un stat care acordă facilități fiscale și realizarea de afaceri comerciale, financiare, prestări de servicii cu firme situate în afara statului respectiv, aceste societăți sunt scutite de la plata impozitului pe profit, a celui pe creșterea pe capital, pe dividende, pe dobănzi ori pe alte venituri. De exemplu, dacă o firma din România exportă o marfă și obține un profit de 2.000.000 EURO, va trebui să plătească, în condițiile actuale, un impozit pe profit de 320.000 EURO, iar dacă suma ramasă se va repartiza integral ca dividend va trebui să mai plătească și un impozit pe dividende de 168.000 EURO (1680000*10%). Venitul net total rămas societății în România după impozitarea profitului și a dividendelor este de 1.512.000 EURO(2.000.000- 320.000- 168.000). Dacă societatea din România nu face exportul direct ci, printr-o firmă offshore proprie, la prețuri foarte mici, va putea înregistra aproape întregul profit de 2.000.000 EURO în contul acesteia și nu va impozit pe profit și nici impozit pe dividende. În continuare, firma din România va avea grijă să nu repatrieze profitul obținut în societatea offshore, întrucât va fi impozitat, ci să-l readucă în tară sub alte forme ca: investiții, cheltuieli de reprezentare, sposorizări, credite, salarii ș.a., ocolind prevederile legislației fiscale. Evoluțiile din ultimii ani au demonstrat că din ce în ce mai multe țări renunță la prevederile legislațiilor fiscale naționale, în schimbul atragerii cât mai multor investiții aducătoare de venituri și creatoare de locuri de muncă. Acordarea facilităților fiscale este asociată de statele paradisurilor fiscale cu garantarea unei maxime confidențialități față de afacerile invstitorilor străini, concretizeată în instituirea de măsuri severe de sancționare a oricăror scurgeri de informații care ar demobiliza investitorii și ar determina retragerea lor în țările de origine; statele care domiciliază paradisurile fiscale își asigură cele mai mari venituri bugetare din activitățile offshore, concomitente cu rezolvarea unor probleme sociale privind ocuparea forșei de muncă. În acest context apar diferite scandaluri pe plan internațional, analiza evoluția paradisurilor fiscale evidențiază că, cu puțin anu în urmă, de avantajele oferite fiscale ale offshore-urilor se bucura o pătură restrânsă de oameni bogați din țările dezvoltate.

societățile offshore îl constituie evitarea impozitării veniturilor realizate din investiții personale; este de remarcat că cele mai multe persoane care investesc în aceste societăți provin din țările dezvoltate unde există o legislație severă, iar evitarea acesteia este aproape imposibilă. Activitatea abundentă a paradisurilor fiscale îți au originea, în cele mai multe cazuri , în încercarea autorităților locale de a-și asigura resursele.

Evaziunea fiscală prin firme offshore în România

O primă considerație legată de firme offshore ar fi cea legată de cota unică de 16%; mulți analiști financiari că profitul unei firme poate crește cu până la 10-14%, dacă își înregistrează un offshore. Dacă se efectuează un imort la un preț cu 30-40% mai mic, se trece factura prin firma offshore, după care se reface și se adaugă venitul de 30-40% și în final se factureză către firma-mamă din România. În acest fel, se va impozita profitul de 30-40% prin firma offshore, iar impozitul poate varia de la o taxă fixă până la 10%; astfel, în condițiile introducerii cotei unice de 16%, înregistrează unei firme offshore poate aduce beneficii importante. Directorul unei firme de consultanță pentru înregistrarea unei firme offshore (Consulco România SRL), susține că în cazul unor investiții transfrontaliere, firmele pot utiliza avantajele convențiilor de evitare a dublei impozitări sau beneficiile ce decurg din directivele Uniunii Europene referitoare la impozite.

Unul dintre cele mai relevante exemple din România în derularea afacerilor prin intermediul firmelor offshore este cel al omului de afaceri Ion Țiriac; acestea și-a construit un sistem perfect prin care valuta obținută în România ajunge la firmele offshore în Cipru, statul român impozitând un procent nesemnificativ. Grupul Țiriac Auto este susținut de o întreagă rețea de firme înmatriculate la aceeași adresă-etajul 4, Julia House, strada Themistokli Dervi nr.3, Nicosia, Cipru.

În România, cele mai multe companii offshore activează în domenii precum industria lemnului, agricultură, chimie, construcții, consultanță, metalurgie, comerț. Potrivit unor studii realizate, România este o offshore atractivă pentru piața serviciilor. România are câteva avantaje, inclusiv o mână de lucru calificată la un preț competitiv și un cost redus al inițierii unei afaceri, dar infrastructura țării și climatul de afaceri au nevoie de îmbunătățiri.

2.5Evaziunea fiscală , economia subterană și fenomenul corupției

Între evaziune și corupție există un raport de intercondiționare, corupția favorizând apariția sau, mai degrabă, expansiunea evaziunii fiscale, iar aceasta din urmă susține și alimentează fenomenul corupție. Cert este că posibilitatea de eschivare de la plata impozitelor și sancțiunilor aplicate, printr-o „înțelegere” cu inspectorii fiscali (români), ușor coruptibili, atât din cauza nivelului redus de salarizare a acestora, cât și prin lipsa unei integrități și demnități profesionale date și de o slabă aducație fiscală, a ridicat esențial atractivitatea evaziunii fiscale și numărul celor care se complac în aceasta.

Evaziunea fiscală și corupția sunt stări ale economiei, ale comportamentului economic și social al indivizilor și oamenilor politici. La nivelul contribuabilului, persoană fizică, de cele mai multe ori acestea scapă dezaprobării publice sau sunt o parte neglijată, din considerente programatice: nu-l ating în mod direct și concret și este binecunoscut faptul că aceste fenomene nu pot eradicate, ci cel mai mult efectele acestora pot fi limitate.

Cercetătorul acestor fenomene trebuie să fie lucid și să desprindă adevăratele lor cauze și urmările benefice, să identifice pe adevărații beneficiari și pe perdanți, să arate raportul real de forțe dintre cei care sunt protagoniștii acestor fenomene și cei care, din diferite rațiuni, se opun fenomenelor, și, dacă este posibil să vină cu soluții. Fenomene de genul evaziunii fiscale și corupției își au originea în limitarea de către autoritatea de impunere (statul) a unor drepturi naturale ale omului (de a-și desfățura activitatea pe care o dorește, de a avea acces la resurse, fără bariere administrativ-birocratice, ci numai pe bază de negociere și concurență). Întinderea acestor fenomene depinde și de starea de bunăstare a celor care sunt nevoiți sau se decid să recurgă la ele; cu cât această stare este mai precară, cu atât mai des și mai prinunțat vor recurge la ele.

Pentru mulți analiști, evaziunea fiscalăeste una din maladiile societăților moderne, alături de corupție și altele; pentru alții, puțini se pare, ea este o atitudine și manifestare brută a democrației. Ca orice fenomen complex, evaziunea fiscală nu se lasă ușor explicată și cu atât mai mult eradicată. În acest context apare o teorie a persistenței evaziunii fiscale conform căreia cercetătorul fenomenului trebuie să privească echidistant interesul individual și cel al statului în ceea ce privește evaziunea fiscală; cu cât inclinația contribuabilului spre evaziunea fiscală este mai mare, cu atât va fi înregistrată o pierdere mai mare de venituri fiscale din partea statului. Pe termen scurt, evazioniștii au de câștigat, în timp ce statul (bugetul acestuia) are de pierdut. Pe termen lung au de pierdut ceilalți contribuabili care nu recurg la evaziune fiscală, prin ridicarea posibilă a facilității pentru completarea resurselor financiare publice diminuate de evaziune. Prin evaziune fiscală, puterea publică are de pierdut mai mult decât o nerealizare de resurse bugetare. Pierderea efectivă constă în nerealizarea programului politic de guvernare și în împiedicarea îndeplinirii unor aspirații firești pentru puterea politică și administrația publică: putere, credibilitate, avantaje materiale ș.a.

Pe termen lung, în urma evaziunii fiscale s-ar putea să aibă de câștigat economia în întregul ei, dacă eficiența cu care sunt utilizate resursele rezultate din evaziune este mai mare decât cea pe care ar fi obținut-o guvernul pentru aceste fonduri. Este util să esențializăm, în fața evaziunii fiscale sunt puse trei părți- două părți active (statul și evazionismul) și o parte pasivă (neevazionistul). Dacă cele două părți active au în mod evident ce pierde, respectiv ce câștiga, a treia parte, aparent, nu are nici ce pierde și nici ce câștiga din evaziunea fiscală a altora. Totuși, pe termen lung, cel care nu recurge la evaziune fiscală, ar putea să suporte o creștere a sarcinii fiscale datorită golurilor produse în bugetul de stat de către evazioniști. El poate anticipa acest proces dar nu este sigur că va lua hotărârea, în acest context să recurgă și el la evaziune. Cei mai mulți neevazioniști nu o vor face nici în continuare, fie că nu merită riscul (riscul este prea mare comparativ cu beneficiile), fie au aversiune pentru acest fen de fenomen. În același timp dacă sunt puternice în legătura cu aria extinsă a evaziunii fiscale sau puterea publică s-a discreditat în față (prin lipsa măsurilor ferme împotriva evazioniștilor sau prin implicarea puterii în aceste fenomene), există toate șansele ca numaărul evazioniștilor să crească, diind posibil ca fenomenul să scape de sub control.

Între evaziune fiscală și corupție, există unele diferențe, cum ar fi :

evaziunea fiscală urmarește „ascunderea” unei părți din câștigul individual față de stat, iar corupția urmărește crearea condițiilor ajungerii la câștig prin accesul la resurse, prin intermediul unor mijloace imorale;

evaziunea fiscală poate fi numai un act unilateral, în timp ce corupția este un act bilateral sau multilateral;

evaziunea fiscală poate fi considerată, din punct de vedere a celui care recurge la ea, ca un act legitim (îșiprotejează sau ăși apără câștigul realizat prin muncă), în timp ce corupția urmărește de multe ori, accesul la resurse publice pentru creșterea câștigului personal prin coruperea celor care le gestionează;

în timp ce corupția este întotdeauna însoțită de evaziune fiscală, evaziunea fiscală nu presupune recurgerea la corupție;

deși ambele fenomene au, în mare, aceleași cauze generale (existența reglementării sau a unui exces de reglementare, adică existența puterii publice și a unui sector public), ele au urmări diferite asupra organismului social; dacă ar fi să ierarhizăm, mult mai nocive par efectele corupției decât cele ale evaziunii fiscale;

evaziunea fiscală o putem întâlni în cadrul economiei de suprafață, dar mai ales în cel al economiei subterane, unde evaziunea este generalizată, pe când corupția are loc numai in economia de suprafață (aceasta nu exclude ca intenția și forțele care recurg la corupere să vină, în principal, din economia subterană).

„Economia subterană” este desparțită de „economia de suprafață” printr-un set de reglementări și interdicții; se poate observa că ceea ce la un moment dat constituie economie subterană poate să devină ulterior economie de suprafață.

3.CAUZELE , FACTORII FAVORIZAȚI , EFECTELE ȘI METODELE DE COMBATERE ȘI LIMITARE A EVAZIUNII FISCALE

3.1 Cauzele evaziunii fiscal

3.2Factorii favorizați ai evaziunii fiscale

3.3Efectele evaziunii fiscale

3.4Metode de combatere a evaziunii fiscale

3.5Posibilitați de diminuare și menținere sub control a evaziunii fiscale

4. STUDIUL DE CAZ

ANEXE

BIBLIOGRAFIE