Evaluarea Educationala

PARTEA I: FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

CAPITOLUL 1: EVALUARE – DEFINIȚII, ROL, OPERAȚII, STRATEGII

Definițiile și caracteristicile evaluării educaționale

„Învățăm pentru viață, nu pentru școală”(Seneca)

În ultimii ani, conceptul de evaluare reprezintă o problemă care a fost abordată de nenumărate ori atât de pedagogi, cât și de psihologi.

„Conform Legii Educației Naționale (Legea 1/2011), scopul evaluării este acela de a orienta și de a optimiza învățarea. Toate evaluările se realizează pe baza standardelor naționale de evaluare pentru fiecare disciplină de studiu. Rezultatele evaluării se exprimă, prin calificative, în învățământul primar.”

Evaluarea vizează eficiența învățământului din punct de vedere al raportului dintre obiectivele proiectate și rezultatele obținute de elevi în activitatea de predare-învățare. Aceasta se realizează de către învățător utilizând strategii didactice adecvate. Tot învățătorul este acela care ghidează elevul în predare, în învățare și în evaluare. El este cel care alege ce va preda, ce vor învăța elevii și mai ales cum vor fi evaluați aceștia.

Evaluarea școlară, are în atenție, în primul rând, elevii. Urmărește în ce măsură elevii au realizat obiectivele propuse în cadrul procesului didactic.

Există foarte multe definiții ale noțiunii de evaluare, încât o încercare de a le prezenta măcar pe cele mai cunoscute sau și mai mult, de a le clasifica pe toate ar depăși cu mult spațiul acestei lucrări.

Pentru definirea conceptului de evaluare Constantin Cucoș citează mai mulți teoreticieni:

„Gérard Scallon de pildă, distinge trei mari planuri de semnificație epistemică pentru verbul a evalua:
A) a concepe o procedură de evaluare;
B) a face practic o evaluare;
C) a exprima o evaluare.” (Scallon, G., 1988, apud Cucoș, C., 2008)

A concepe o procedură de evaluare se referă la crearea unui instrument potrivit pentru evaluarea care urmează să se desfășoare. A face practic o evaluare face referire la punerea în practică a instrumentelor alese, la evaluarea propriu-zisă. Iar a exprima o evaluare presupune explicarea a ceea ce se dorește să se evalueze.

„Verbul a evalua este coexistent semantic cu alte verbe, cum ar fi a aprecia, a constata, a estima, a examina, a cântări, a judeca, a măsura, a nota, a valida, a valoriza, a expertiza etc.” (Vogler, J., 2000, apud Cucoș, C., 2008)

Ioan Jinga definește evaluarea astfel „un proces complex de comparare a rezultatelor activității instructiv-educative cu obiectivele planificate (evaluarea calității), cu resursele utilizate (evaluarea eficienței) sau cu rezultatele anterioare (evaluarea progresului).” (Jinga, I., Istrate, E., 2006, p. 386)

Ion T. Radu (2007), în lucrarea Evaluarea în procesul didactic definește evaluarea astfel: „o acțiune complexă, un ansamblu de operații mintale și acționale, intelectuale, atitudini, afecte despre care se presupune că precizează:

obiectivele și conținuturile ce trebuie evaluate;

în ce scop și în ce perspectivă se evaluează;

când se evaluează (la începutul învățării, pe parcursul acesteia, la sfârșit – evaluare de bilanț;

cum se evaluează;

în ce fel se prelucrează datele și cum sunt valorificate informațiile;

pe baza căror criterii se apreciază.” (Radu, I., 2007, p.11)

Așadar, putem spune despre evaluare că este un act didactic complex care asigură evidențierea calității și cantității cunoștințelor dobândite și eficiența performanțelor formate în mod curent, periodic și final, oferind soluții de perfecționare a actului de predare – învățare.

Toate aceste definiții ale conceptului de evaluare, enumerate mai sus, scot în evidență principalele caracteristici ale evaluării:

evaluarea este o acțiune care presupune un efort intelectual, de înțelegere, de memorare, nu un efort fizic;

se bazează pe obiective măsurabile;

implică utilizarea unor instrumente de evaluare;

se realizează de către cadrul didactic, acesta dirijează întregul proces de evaluare;

se realizează cu un scop, vizând obiectivele stabilite;

conduce la luarea unor decizii, privind ameliorarea și îmbunătățirea situației constatate în urma realizării evaluării;

se finalizează printr-o judecată de valoare.

De ce este necesară evaluarea?

Pe tot parcursul vieții de multe ori lumea își pune întrebarea DE CE? De ce trebuie să mergem la școală? Pentru a învăța. De ce trebuie să învățam? Pentru a putea să progresăm. De ce trebuie să evaluăm sau să fim evaluați? Pentru a putea observa dacă există un nou progres sau nu.

Orice întrebare pe care și-o pun oamenii pe parcursul vieții are cel puțin un răspuns.

Întrebarea pe care și-o pun de cele mai multe ori cadrele didactice și elevii: de ce trebuie să evaluăm sau să fim evaluați?, deține o multitudine de răspunsuri. Printre care și:

pentru îmbunătățirea performanțelor școlare;

pentru îmbunătățirea instrumentelor de evaluare utilizate în procesul evaluativ;

pentru îmbunătățirea strategiilor și metodelor de evaluare adoptate în procesul evaluativ;

pentru realizarea unei ierarhii a rezultatelor obținute în urma evaluării;

pentru corectarea rezultatelor;

pentru urmărirea progresului școlar;

pentru identificarea anumitor disfuncții ale acestui proces și adoptarea și adoptarea unor strategii de evaluare corecte;

pentru a cunoaște care este stadiul de pornire;

Pentru a adapta procesul instructiv-educativ în funcție de rezultatele obținute (satisfăcătoare sau nesatisfăcătoare).

Scopul și obiectivele evaluării

Toate răspunsurile de la întrebarea „de ce trebuie să evaluăm?” reprezintă scopuri ale evaluării școlare, dar principalul scop al acesteia este acela de a perfecționa procesul instructiv-educativ. Evaluarea nu se referă doar la stabilirea unei judecăți de valoarea a randamentului școlar, ci la adaptarea permanentă a strategiilor și a metodelor de evaluare în funcție de situația didactică și de particularitățile de vârstă ale elevilor.

Obiectivele evaluării școlare sunt:

„stabilirea nivelurilor de formare/dezvoltare a personalității elevului în raport cu obiectivele curriculare”;

„acumularea și utilizarea informației pentru formarea și dezvoltarea elevului, perfecționarea procesului educațional a cadrelor didactice și a documentelor directoare în domeniu”;

„monitorizarea progresului școlar pe tot parcursul procesului de instruire realizat prin standarde și indicatori de proces”. (Dragomir, G., Todorescu, L., 2013, p. 17)

Prin urmare, se poate spune că obiectivele evaluării școlare sunt centrare pe elev, deoarece evaluarea modelează în funcție de nevoile elevilor. Elevul este informat în legătură cu progresul său școlar realizat, dar și cu dificultățile pe care le întâmpină în procesul instructiv-educativ.

Predare – învățare – evaluare

Predarea, învățarea și evaluarea au o strânsă legătură, acest fapt reiese chiar din procesul de învățământ care poate fi definit ca o interacțiune între cele trei concepte. Predarea sau învățarea sunt incomplete fără evaluare. Dacă nu ar exista evaluarea nu s-ar putea afla progresul școlar. Reușita sau nereușita școlară nu se poate atribui predării sau învățării, fără existența evaluării.

Cu alte cuvinte, în cadrul procesului de învățământ, actul predării și al învățării nu pot fi separate de cel al evaluării.

Definirea conceptelor de predare și de învățare

Conceptul predare provine din grecescul didaskein care înseamnă a învăța pe alții, de unde reiese și înțelegerea predării ca artă de a-i învăța pe alții.

Predarea se poate defini ca sistem centrat pe transmiterea de cunoștințe și formarea de deprinderi, în care profesorul este factorul central al activității, iar elevul este cel modelat din exterior de către profesor.

Se poate spune despre predare că poate fi percepută ca: dirijare a învățării, transmitere de cunoștințe, act de comunicare între elev și profesor, exercitare de roluri, meditație a învățării și organizarea învățării realizată de către profesor.

Toate definițiile ale învățării relevă faptul că ea este produsul, procesul și activitatea unei persoane.

J. Brunner consideră învățarea drept „un proces, un macroproces, compus din microprocese precum:

1. Însușirea informațiilor;

2. Transformarea și folosirea lor pentru a rezolva problemele;

3. Evaluarea prelucrării informațiilor pentru realizarea sarcinii propuse.” (Surdu, E., 1999, p. 168)

Învățarea este un proces complex de achiziție a informațiilor, de memorare a acestora și de formare a priceperilor și a deprinderilor.

Predarea și învățarea formează împreună un proces unitar, deoarece sunt în strânsă legătură. Nu se poate realiza învățarea dacă nu a avut loc predarea, iar cadrele didactice pentru a realiza predarea necesită să fie pregătiți, iar pregătirea se realizează prin învățare.

Raportul dintre predare – învățare – evaluare

Predarea, învățarea și evaluarea formează împreună un circuit, în care evaluarea este ultima etapă fundamentală a procesului de învățământ, având rolul de feedback.

Prin evaluare profesorul are posibilitatea să cunoască măsura în care elevii și-au însușit materialul predat conform obiectivelor prestabilite, dar tot prin evaluarea profesorul obține informațiile necesare cu privire la rezultatele învățării, astfel poate regla următoarea activitate în funcție de rezultatele obținute în urma evaluării.

Scopul acestor trei elemente ale procesului de învățământ (predare-învățare-evaluare) este acela de obținere a rezultatelor, de schimbări comportamentale.

Evaluarea face parte din procesul de învățământ, dar din păcate este privită doar ca formă de examinare.

În final, se poate spune că profesorul este cel ce dirijează realizarea acestui raport de predare-învățare-evaluare, deoarece el este cel care proiectează, organizează și dirijează predarea-învățarea, dar tot el are rolul de a controla eficiența predării-învățării, prin evaluarea rezultatelor obținute.

Operațiile evaluării

Pentru a afla dacă procesul instructiv-educativ (predarea-învățarea) a fost realizat cum trebuie este necesară evaluarea. Evaluarea este utilizată pentru a se vedea progresul sau regresul cunoștințelor acumulate în urma predării-învățării.

Evaluarea presupune patru operații schematizate astfel:

Evaluare = verificarea + îndrumarea + măsurarea + aprecierea

Aceste operații au rol de reglare a procesului instructiv – educativ, deoarece în urma evaluării se pot face modificări asupra procesului de predare și învățare.

Verificarea

Conceptul de verificare poate fi asociat conceptului de examinare, deoarece el se referă la examinarea cunoștințelor dobândite de către elevi.

Verificarea presupune evaluarea propriu-zisă, care constă în îndeplinirea obiectivelor propuse.

Această operație se realizează prin diferite metode de evaluare și sub coordonarea cadrului didactic.

În cadrul acestei operații se verifică ceea ce a fost învățat, înțeles și reținut.

Îndrumarea

Îndrumarea este a doua operație a evaluării, însă această operație nu este tot timpul necesară.

Se recurge la îndrumare în două momente ale evaluării. Primul moment poate fi în timpul evaluării, iar al doilea moment poate fi la finalul evaluării, mai exact după măsurarea (observarea) rezultatelor.

Uneori în timpul evaluării este necesară îndrumarea elevului. Acesta poate întâmpina probleme pe parcursul examinării, atunci poate interveni cadrul didactic să îi ofere informații, să îl îndrume pe elev spre reușită.

Îndrumarea realizată la finalul evaluării se referă în special la meditațiile pe care le urmează elevul, în urma analizării rezultatelor obținute la evaluare.

De cele mai multe ori, în învățământul românesc, se utilizează mai des îndrumarea în urma evaluării, decât cea în timpul evaluării.

Măsurarea

„Măsurarea este un mijloc de cunoaștere exactă a stării de fapt a unor asemenea realități, înainte de luarea unor decizii sau de a fi pregătite noi acțiuni.” (Cerghit, I., 2008, p. 360)

„A măsura înseamnă a atribui un număr unui obiect, unui fapt, sau unui eveniment, realizând o corelarea a valorilor prin mărimea lor, cu nivelul sau intensitatea însușirii evaluate.” (Bocos, M., Jucan, D., 2007, p. 163)

Această operație presupune utilizarea atât a metodelor clasice de evaluare, cât și a celor alternative. Instrumente utilizate pentru măsurarea rezultatelor pot fi: observarea comportamentului elevilor și probe de verificare orale, scrise sau practice. Cu cât instrumentele de măsurare sunt mai bine formulate, cu atât mai mult datele obținute sunt mai corecte, relevante.

Aprecierea

Aprecierea reprezintă o problemă de notare, scalare. „Este o operație mult mai cuprinzătoare în semnificații decât măsurarea. Este o operație ce corespunde momentului în care se elaborează o judecată apreciativă de stabilire a valorii rezultatelor avute în vedere.” (Cerghit, I., 2008, p. 361)

„Value-added measures, or growth measures, are used to estimate or quantify how much of a positive (or negative) effect individual teachers have on student learning during the course of a given school year.” (http://edglossary.org/value-added-measures/)

= „Valoarea-măsurarea este folosită pentru a cuantifica sau estima cât de mare este efectul positiv (negativ) asupra învățării elevilor într-un an școlar”

Rezultatele obținute în urma evaluării acum pot fi cuantificate într-o notă sau într-un calificativ.

Nu trebuie să se excludă nici aprecierile verbale, încurajările oferite elevilor cu rezultate slabe. Aprecierile reprezintă pentru elevi, de cele mai multe ori, un stimulent și un factor motivațional pentru învățarea următoare.

Strategii, modalități, tipuri de evaluare

În școală, „în ultimii ani se folosesc tot mai mult probele de control care furnizează informații semnificative despre randamentul școlar al elevilor și despre realitatea activității cadrelor didactice. Fie că sunt probe inițiale, de proces sau sumative, acestea asigură evaluării un caracter continuu și un nivel înalt de obiectivitatea” (Molan, V., nr 11/1986)

Odată cu apariția întrebărilor când și cum ar trebui să se efectueze evaluarea au apărut și cele 4 tipuri de evaluare: evaluare formativă, evaluare sumativă, evaluare criterială și evaluarea normativă, iar în 2008 în învățământul din România a apărut și un al cincilea tip de evaluare: evaluarea inițială.

Evaluarea formativă

„Evaluarea finală (pe parcurs, de progres, continuă, de proces) presupune verificarea rezultatelor educabililor pe tot parcursul procesului de instruire, operându-se de obicei pe secvențe mici, sistematic, în vederea reglării din mers a procesului de predare-învățare.” (Dragomir, G., Todorescu, L., 2013, p. 29)

Se efectuează pe tot parcursul anului școlar, prin verificarea sistematică a tuturor elevilor din toată materia. Oferă un feedback imediat și continuu, având ca scop ameliorarea imediată și perfecționarea procesului de predare-învățare.

Rezultatele sunt constatate imediat, obiectiv, sprijină elevii, îi ghidează și îi motivează în învățare. Elevul, în cadrul acestei evaluării, nu este judecat, nu este notat, nu este supus clasificării, ci este ajutat să se autoevalueze.

Evaluarea formativă îndeplinește funcția de feedback și de motivare a învățării, de constatare a greșelilor, de ameliorare și de reglarea a predării-învățării.

Principalele instrumente ale evaluării formative sunt: evaluarea scrisă, evaluarea orală, observarea comportamentului elevului și probe de autoevaluare.

Avantajele evaluării formative sunt: permite elevului să-și remedieze erorile, dezvoltă capacitatea de autoevaluare, nu consumă mult timp, este centrată pe proces, păstrează comunicarea între cadrul didactic și elev, îl ajută pe elev să se obișnuiască cu metodele de evaluare.

Dezavantajele acestei evaluări sunt: „aplicarea acestei strategii de evaluare, foarte pretențioasă de altfel, necesită o organizare riguroasă a predării, competență în precizarea obiectivelor, în stabilirea sarcinilor, în alegerea tehnicilor de evaluare”, „recursul la evaluare formativă este testul unei pedagogii a rigorii, a lucidității și a eficienței.” (Cerghit, I., 2008, p. 371)

Evaluarea sumativă

„Evaluarea sumativă (cumulativă) este modul de evaluare dinamică a rezultatelor școlare realizat predominant prin verificări punctuale pe parcursul programului, încheiate cu o evaluare globală, de bilanț, la sfârșitul unor segmente de activitate relativ mari, în general corespunzătoare trimestrelor sau semestrelor, anului școlar sau ciclului de învățământ.” (Cucoș, C., 2008, p. 70)

Se realizează de regulă la finalul unui capitol, a unui semestru, sau la finalul anului școlar. Nu oferă un feedback imediat, are efecte mult mai reduse asupra îmbunătățirii procesului de predare-învățare, decât evaluarea formativă.

Această evaluare ierarhizează elevii, îi clasifică. La finalul evaluării elevii sunt notați, primesc calificative sau note.

Îndeplinește funcția de constatare și comunicare a rezultatelor, de clasificare a elevilor, de selecție a acestora și de orientare profesională.

Creează stări de stres, generează neliniște, agitație, teamă pentru elevi. Prin această evaluare sunt verificate cunoștințele de lungă durată.

Instrumentele utilizate în cadrul acestei evaluări sunt: examenele scrise, probele orale și practice, proiectul și portofoliul.

Avantajele evaluării sumative sunt următoarele: în urma evaluării rezultatele constatate pot duce la ameliorarea greșelilor la altă serie de elevi și permite aprecieri la prestația profesorului.

Dezavantajele acestei evaluări sunt într-un număr mult mai mare decât la evaluarea formativă printre care: nu îi ajută pe elevi să își dezvolte funcția de autoevaluare, generează stres, anxietate pentru elevi, consumă mult timp, nu îi motivează pe elevi.

Evaluarea normativă

„Evaluarea normativă verifică rezultatele învățării elevilor (achiziții și performanțe), ignorând procesul în sine și calitatea acestuia.” (Dragomir, G., Todorescu, L., 2013, p. 25)

Această evaluare se raportează la normă. „Norma este reprezentată de o medie statistică a performanțelor curente obținute la evaluări de către elevii unei anumite generații, generație determinată pe baza vârstei cronologice aproximativ aceeași.” (Dragomir, G., Todorescu, L., 2013, p. 25)

Această evaluare se bazează pe ierarhizarea elevilor în funcție de rezultatele obținute la evaluare. De această ierarhizare se ocupă atât profesori la școală, cât și părinți acasă.

Îndeplinește funcția de constatare, de comparare și de ierarhizarea a elevilor, iar rezultatele sunt reprezentate grafic utilizându-se curba lui Gauss.

Printre puținele avantaje ale acestei evaluări se numără și verificarea informațiilor însușite de către elevi pe perioade lungi de timp și faptul că rezultatele sunt mai întâi de toate comparate cu norma.

Dezavantajele evaluării normative sunt: este stresantă, urmărește cantitatea de cunoștințe acumulate de către elevi pe perioade lungi de timp, elevi sunt mereu clasificați în elevi buni-răi, ierarhizați și comparați cu alți elevi, sau alte generați.

Evaluarea criterială

„Evaluare criterială, denumită și evaluare prin obiective, urmărește verificarea și aprecierea cunoștințelor elevilor prin raportarea acestora la obiectivele educaționale.” (Dragomir, G., Todorescu, L., 2014, p. 26)

Se realizează pe parcursul întregului an școlar, vizând minime cunoștințe din partea elevului, adică se raportează la un criteriu ce exprimă pragul minim de reușită a unui elev într-o situație educațională.

Merge pe principiul că cel puțin jumătate dintre elevi din clasă învață la un nivel minim și că pot îndeplini obiectivele cerute de către cadrul didactic.

Instrumentele de evaluare utilizate în cadrul acestei evaluări sunt: probele scrise, probele practice, proiectul și portofoliul.

Respectarea ritmului de învățare a fiecărui elev și neclasificarea elevilor în buni sau răi reprezintă avantajele evaluării criteriale.

Lipsa informației despre poziția relativă a a elevului în clasă reprezintă un dezavantaj al acestei evaluări.

Evaluarea inițială

„Evaluarea inițială se efectuează la începutul unui ciclu de învățământ, an școlar, semestru, început de capitol și chiar al unei lecții. Obiectivul principal al acestei forme de evaluare este diagnosticarea nivelului de pregătire, pentru a cunoaște de unde se pornește, ce se știe, care sunt lacunele, ce sunt capabili să învețe elevii pe baza capacităților anterioare, capacitatea de a lucra independent, dificultățile de învățare.” (Vasile, C., Ene, D., 2015, p. 115)

Acest tip de evaluare nu are ca scop ierarhizarea sau clasificarea elevilor, ci să diagnosticheze. Cadrul didactic dorește să afle de unde trebuie să înceapă activitatea de predare-învățare, să observe cunoștințele dobândite în ciclul școlar anterior.

Are funcție de diagnosticare, de predicție. Reprezintă o etapă necesară pentru realizarea un proces instructiv-educativ eficient.

Cel mai potrivit instrument utilizat în acest tip de evaluare este testul, proba scrisă.

Avantajul acestei evaluări este: oferă profesorului posibilitatea de a avea o reprezentare a situației existente îl ajută pe acesta să creeze un proces de predare-învățare eficient.

Dezavantajele evaluării inițiale sunt: imposibilitatea de a crea o ierarhizare a elevilor și faptul că nu poate determina cauzele lacunelor în sistemul cognitiv al elevilor.

CAPITOLUL 2: METODE CLASICE DE EVALUARE

Conceptul de metodă clasică și caracteristicile acesteia

„În România clasificarea dominantă a metodelor de învățământ cuprinde aceleași două mari categorii de metode – tradiționale și alternative -.” (Trif, V., 2011, p. 41) „Fiecare din metodele utilizate prezintă avantaje, dar și limite.” (Radu, I. T., 2000, p.204)

Conceptul de metodă provine din grecescul „methodos” („metha” =către, „odos” =cale). „Metodele de evaluare sunt căi, instrumente, modalități de acțiune, prin intermediul cărora evaluatorul obține informații în legătură cu randamentul școlar al elevilor, cu performanțele acestora, cu nivelul de stăpânire a cunoștințelor, de formare a abilităților, prin raportare la obiectivele propuse și la conținuturile științifice.” (Bocoș, M., Jucan, D., 2007, p. 176)

Caracteristicile evaluări tradiționale sunt:

evaluarea este percepută drept examinare, verificare, ascultare, controlare;

aprecierea școlară e separată de activitatea de predare-învățare;

se realizează periodic;

se finalizează cu clasificarea elevilor;

în cadrul acestei evaluări nu se pot evalua atitudinile, comportamentele și trăsăturile de personalitate;

este centrată pe cunoștințe;

notarea este un scop în sine;

evaluatorul este cel care compară și judecă;

generează teamă în cadrul celor evaluați.

Clasificarea metodelor clasice de evaluare

Evaluarea orală

Evaluarea scrisă

Evaluarea practică

Evaluarea orală

„Numită frecvent și ascultarea elevilor, această metodă constituie o formă particulară a conversației, prin care se verifică gradul de însușire a cunoștințelor, corectitudinea acestora, gradul de formare a abilităților a priceperii de a interpreta și prelucra datele, operaționalitatea achizițiilor, aplicabilitatea conținuturilor învățate.” (Bocoș, M., Jucan, D., 2007, p. 178)

Evaluarea orală este singura metodă din ciclul primar care se poate realiza în orice moment al lecției. Poate fi utilizată ca secvență a lecției, în asigurarea feedback-ului. Presupune adresarea unei serii de întrebări formulate de către învățător, pentru elevi. Există două tipuri de întrebări: întrebări de bază (adresate pentru definiții, enumerări, comparații, concluzii, analize) și întrebări ajutătoare. Întrebările ajutătoare sunt utilizate doar în situația în care elevul se blochează, atunci învățătorul reformulează sau înlocuiește întrebarea cu una mai simplă, direcționându-l pe elev către răspunsul corect. În utilizarea acestei metode învățătorul trebuie să aibe în vedere atât volumul de cunoștințe însușite de elevi, cât și calitatea acestora.

În învățământul primar este foarte importantă utilizarea acestei metode de evaluarea, deoarece este îl ajută pe elev să învețe să se exprime corect, coerent și clar în propoziții.

În timp ce în școlile din vestul Europei, metoda orală este utilizată pentru verificarea abilităților lingvistice, pentru exersarea exprimării corecte, coerente și clare, la noi în țară metoda este utilizată, în general, pentru verificarea cunoștințelor dobândite.

În ciclul primar această formă de evaluare se poate realiza prin mai multe tehnici: prin conversație, prin evaluare realizată pe baza unui suport vizual, prin repovestire și prin citirea unui dialog incomplet și completarea acestuia cu cuvintele potrivite.

Evaluarea realizată prin conversație presupune adresarea de către profesor a unei serii de întrebări elevilor. Se poate realiza în orice moment al lecției. Se urmărește corectitudinea răspunsului și a limbajului.

Verificarea realizată pe baza unui suport vizual presupune o conversație, dar având ca suport imagini. Pe baza imaginilor învățătorul îi poate cere elevului să descrie imaginile, să le compare, să le comenteze, să le explice. Învățătorul este cel care dirijează evaluarea prin întrebări ajutătoare care să îl ghideze pe elev. Acest tip de evaluare se utilizează în clasele mici (0-2).

Repovestirea se realizează în urma unui fapt real, sau în urma vizionării unui film sau povești. Prin această tehnică se urmărește atât înțelegerea vizionării filmului, cât și reținerea a ceea ce a fost prezentat. Acest tip de evaluare se poate realiza în orice clasă din ciclul primar și poate fi realizat și sub forma evaluării scrise (clasele mai mari-compuneri).

Ultimul tip de evaluare realizat prin metoda orală este citirea unor dialoguri în care se găsesc spații punctate pe care elevii în timp ce citesc trebuie să le completeze cu cuvintele potrivite. La textele mai complexe i se dă elevului timp de gândire, de analizare a dialogului prezentat. Se realizează în ciclul primar (clasele 2-4), se poate realiza și sub forma unui joc.

Această metodă de evaluare se distinge de celelalte metode prin dirijarea permanentă de către cadrul didactic a dialogului ducând la răspunsuri corecte și complete. Prin această metodă învățătorul își poate da seama ce știe elevul, cum gândește elevul, ce dorește să exprime.

Principalul avantaj al acestei metode constă în faptul că „evaluare devine și o activitate de învățare, de corectare, de întărire, de sistematizare, de aplicare a cunoașterii captate de elevi.” (Cucoș, C., 2008, p. 128). Alte avantaje ale utilizării acestor metode sunt:

evaluează multe aspecte ale performanțelor școlare;

îi ajută pe elevi să poarte un discurs liber, necesar în viață;

posibilitatea de a corecta imediat eventualele greșeli;

oferă libertate de manifestare a originalității și a dorinței de a se exprima liber.

Dintre dezavantajele acestei metode de evaluare se pot enumera:

consumă foarte mult timp;

nu este potrivită elevilor introvertiți, timizi, poate genera inhibiție sau tensiuni emoționale mari care pot duce la respingerea de către elev a acestui tip de evaluare;

este dependentă de subiectivitatea cadrului didactic, pot interveni efecte nocive precum: efectul de contrast, efectul Pygmalion și efectul de ordine;

din cauză faptului că se realizează prin sondaj, nu e posibilă cunoașterea gradului în care toți elevii stăpânesc conținutul evaluat.

Evaluarea scrisă

La fel ca evaluarea orală, și evaluarea scrisă poate fi utilizată în orice disciplină și în orice an din ciclul primar.

„Evaluarea scrisă valorifică din plin caracteristicile limbajului scris, punând elevii în situația de a elabora și de a exprima idei în scris. Concret, verificarea prin probe scrise constă în construirea unor întrebări și sarcini care să fie rezolvate în scris de către elevi, într-un timp dat.” (Dragomir, G., Todorescu. L., 2013, p. 40)

Acest tip de examinare permite elevului libertatea de exprimare și conceperea de răspunsuri după propria capacitate. În acest tip de evaluare, elevul lucrează după propriul ritm fără intervenția cadrului didactic. Feedback-ul este unul întârziat față de evaluarea orală, însă această evaluare îndeplinește o funcție corectivă. Prin acest tip de evaluare profesorul este informat asupra căror conținuturi este nevoie să revină.

„În ciclul primar se folosesc următoarele tipuri de lucrări scrise: lucrări de control curente, lucrări de control anunțate și lucrări scrise independent în clase.” (Gora, C., L., 2010, p. 20)

Prima categorie de lucrări de control curente numite și lucrări extemporale, se dau la orice materie, fără a fi anunțate. Prin utilizarea aceste categorii de evaluare învățătorul urmărește verificarea cunoștințelor din lecția precedentă. Se urmărește cantitatea și calitatea cunoștințelor asimilate. Acest tip de evaluare se poate folosi și în timpul unei lecții, mai exact la finalul acesteia, în asigurarea conexiunii inverse (feedback) constând în 3-5 întrebări sau exerciții. Se poate folosi la orice clasă din învățământul primar.

Al doilea tip de evaluare, lucrarea de control curentă, constă în verificarea cunoștințelor asimilate de către elev la finalul unui capitol, unui semestru sau chiar a unui an școlar, doar că acest tip de lucrare este anunțată și poate dura cel mult 50 de minute. Se poate da sub forma unui test realizat de către învățător. Acesta poate cuprinde exerciții de orice fel, dar la nivelul clasei respective. Se poate folosi la orice clasă din ciclul primar.

Ultima categorie de testare din evaluarea scrisă este lucrarea scrisă independent în clasă. Acest tip de evaluare constă în compunerea unor texte, în dictarea sau autodictarea unor fragmente sau a unor poezi. Compunerea se realizează la clasele mai mari din ciclul primar (3-4), dictarea se poate realiza începând cu clasa 0, iar autodictarea se poate realiza de pe la sfârșitul clasei I. Acest tip de evaluare se realizează în special la discipline de profil uman.

În corectarea evaluărilor scrise profesorul urmărește acuratețea și corectitudinea exprimării, ortografia, limbă, punctuația.

„Achievement tests are designed to measure the knowledge and skills students learned in school or to determine the academic progress they have made over a period of time.” (http://edglossary.org/standardized-test/) = testele sunt concepute pentru a măsura cunoștințele și abilitățile elevilor dobândite în școală, sau pentru a determina progresul școlar realizat într-o anumită perioadă.

Avantajele evaluării scrise sunt:

utilizarea acestei metode reprezintă un avantaj pentru elevii care sunt introvertiți, timizi, pentru cei care au un ritm mai lent;

acordă șansa evaluării tuturor elevilor, aceleași subiecte pentru toți elevi;

face posibilă verificarea tuturor elevilor referitor la însușirea unor conținuturi, și compararea rezultatelor;

îi dă posibilitatea elevului să revină asupra unui subiect pe care nu l-a rezolvat în totalitate;

un grad mare de obiectivitate datorită baremelor existente.

Dezavantajele evaluării scrise sunt:

„păstrează caracterul de sondaj în conținutul învățat”; (Dragomir, G., Todorescu, L., 2013, p. 41)

feedback-ul este mai slab decât la evaluarea orală, nu se pot corecta greșelile imediat;

învățătorul nu dirijează în totalitate examinarea, nu sprijină elevi cu întrebări ajutătoare;

pot apărea încercări de fraudă;

efecte nocive precum: efectul de ordine, efectul de contrast, efectul de concesie/blând.

Evaluarea practică

„Examinarea prin probe practice se realizează la o serie de discipline specifice și vizează identificarea capacităților de aplicare în practică a cunoștințelor dobândite, a gradului de încorporare a unor priceperi și deprinderi concretizate în anumite suporturi obiectuale sau activități materiale.” (Cucoș, C., 2008, p. 132)

Această evaluare dorește să reducă distanța dintre a ști și a face, și să îl aproprie pe elev cât mai mult de viață. Urmărește formarea și dezvoltarea de priceperi, deprinderi și abilități.

Evaluare practică în învățământul primar poate fi utilizată la următoarele discipline: cunoașterea mediului/științe, arte vizuale și abilități practice, muzică și educație fizică. Se poate realiza printr-o mulțime de forme, în funcție de disciplina vizată.

La cunoașterea mediului/științe se poate realiza sub forma unor experimente. Se pot planta în ghivece boabe de grâu, fasole, iar elevul va urmări evoluția acestora notând modificările produse.

La disciplina arte vizuale și abilități practice acest tip de evaluare se poate realiza sub forma confecționării diferitelor forme conform programei școlare. La această disciplină cadrul didactic este cel care trebuie să explice și să demonstreze cum trebuie realizate lucrările. Iar evaluarea se produce când elevii realizează lucrările, atunci cadrul didactic urmărește dacă elevii execută corect cerințele.

La disciplina muzică evaluarea practică se realizează prin interpretări muzicale individuale și microgrupuri, se urmărește în special, ritmul ș corectitudinea versurilor.

Pentru realizarea eficientă a acestui tip de evaluare, se solicită încă de la începutul procesului instructiv-educativ, ca elevii să fie informați în legătură cu tema lucrărilor practice, cu bareme de notare și cu condițiile necesare pentru realizarea fiecărei lucrări.

În comparație cu celelalte metode de evaluare tradiționale prezentate mai sus, această metodă dezvoltă spiritul de echipă și apropie cel mai mult elevul cu mediul natural, cu viața.

Dintre avantajele pe care le prezintă această metodă, cele mai importante sunt:

reducerea distanței dintre teorie și practică;

formează și dezvoltă abilități, deprinderi și priceperi;

dezvoltă spiritul de echipă, creativitatea;

încurajează cooperarea și înlătură competiția dintre elevi;

are caracter formativ;

cadrul didactic poate observa prezența unor posibile talente sau aptitudini.

Marele dezavantaj al evaluării practice se referă la faptul că aceasta nu permite realizarea cu ușurință a operațiilor de măsurare și apreciere.

În finalul prezentării tuturor metodelor clasice de evaluare, se poate spune că „pentru asigurarea caracterului formativ-educativ al evaluării didactice, se recomandă utilizarea combinată a metodelor de evaluare orală, scrisă și practică, în funcție de obiectivele educaționale urmărite și de conținutul curricular cu care se operează în cadrul procesului de învățământ.” (Dragomir, G., Todorescu, L., 2013, p. 45)

Avantajele și dezavantajele utilizării metodelor clasice în evaluare

Utilizarea metodelor tradiționale de evaluare în învățământul primar presupune anumite avantaje și dezavantaje în cadrul procesului instructiv-educativ. Dintre avantajele acestor metode cele mai importante sunt:

dezvoltă capacitatea de exprimare a elevilor;

oferă un feedback rapid, în special evaluarea orală, permițând corectarea eventualelor greșeli sau neînțelegeri pe care le întâmpină elevii;

tot în utilizarea evaluării orale, învățătorul are posibilitatea de a crește gradul de dificultate al examinării;

în evaluarea scrisă, cadrul didactic are posibilitatea de a evalua cât mai mulți elevi în același timp;

îmbină teoria cu practica, cere elevului să pună în practică ceea ce a învățat (evaluarea practică);

interacțiunea permanentă dintre profesor și elev;

acordă posibilitatea elevului de a purta un discurs liber;

îi oferă libertatea elevului de a se exprima într-un mod original și creativ;

obiectivitate în notare;

le formează și dezvoltă elevilor priceperi, deprinderi și abilități (evaluarea practică)

cadrul didactic are posibilitatea de a cunoaște modul în care gândește fiecare elev.

Limitele utilizării acestor metode de evaluare în ciclul primar sunt:

poate genera stres, timiditate pentru elevii introvertiți;

există posibilitatea de fraudă (aproape imposibil în ciclul primar);

elevii percep termenul de evaluare drept o examinare, testare, ascultare, controlare, verificare ceea ce unora le generează teamă, frică pentru evaluare;

aprecierea școlară este considerată ca moment separat de activitatea de predare-învățare;

notarea reprezintă un scop în sine, prin notare învățătorul alcătuiește o ierarhizare, clasificare a elevilor;

sunt centrate pe cunoștințe, principalul interes este cantitatea și calitatea cunoștințelor dobândite de către elevi;

de cele mai multe ori incriminează elevul, și nu criteriile de apreciere care de cele mai multe ori sunt confuze.

CAPITOLUL 3. METODE ALTERNATIVE DE EVALUARE

Conceptul de metodă alternativă și caracteristicile acesteia

În pedagogie termenul de evaluare alternativă este corelat cu următoarele concepte: evaluare autentică, evaluare holistică, evaluare integrată, evaluare informală, evaluare formativă.

Evaluarea alternativă, în literatura pedagogică, este „o alternativă la ceva deja existent (evaluare tradițională, clasică) sau o cale nouă de a face/de a aborda evaluarea.” (Dragomir, G., Todorescu, L., 2013, p. 47)

„Evaluarea alternativă implică orice tip de evaluare în care elevul construiește/creează un răspuns la o întrebare sau la o sarcină complexă și semnificativă prin care demonstrează direct anumite abilități/competențe.” (Dragomir, G., Todorescu, L., 2013, p.49)

Pentru selectarea metodei alternative potrivite pentru evaluare, cadrul didactic poate urmări cele 8 categorii de obiective educaționale. Acestea sunt:

„gândirea critică și judecata de valoare” – se referă la apreciere, la emiterea unei judecăți de valoare; se poate realiza în orice clasă din ciclul primar;

„rezolvarea de probleme și dezvoltarea de planuri” – presupune cercetarea propriu-zisă efectuată de către elev pentru o problemă formulată de cadrul didactic; se poate realiza în cadrul clasei a treia sau a patra;

„utilizarea de proceduri și demonstrarea tehnicilor” – presupune respectarea unui anumit instructaj, lucrări de laborator; se poate realiza abia în ciclu gimnazial;

„managementul și dezvoltarea personală” – presupune învățarea independentă sau în grup; se poate realiza în orice clasă din ciclul primar;

„accesarea și managementul informației” – se referă la investigare, comparare, observare; se poate realiza începând cu clasa a treia;

„demonstrarea cunoașterii și înțelegerii” – presupune descrierea, punerea în corespondență, în relație a informațiilor aflate; se poate realiza în orice clasă în învățământul primar, în clasele mici prin expunerea unor imagini pe baza cărora elevii să facă descrieri, etc;

„proiectarea, crearea, realizarea unui produs” – presupune realizarea unui obiect, unui proiect; se poate realiza în orice clasă din învățământul primar, la clasele mici la abilități practice;

„comunicarea” – presupune povestirea sau purtarea unui dialog/discurs; se poate realiza la orice clasă din ciclul primar. (Nightingale et al, 1996 apud Dragomir, G., Todorescu, L., 2013)

Metodele alternative de evaluare au următoarele caracteristici: sunt construite în funcție de dorințele elevilor; apropie elevul de lumea reală; implică elevii într-un mod direct în rezolvarea unor probleme; evaluarea vizează produsul, dar și procesul; implică interacțiunea între învățător – elev, dar și între elev – elev; permit autoevaluarea și autocorectarea continuă a elevilor.

Clasificarea metodelor alternative de evaluare utilizate în ciclul primar

Portofoliul

Proiectul

Investigația

Observarea comportamentului elevilor

Autoevaluarea

3.2.1. Portofoliul

Apărut în 1989 se poate spune că „se prezintă ca o metodă de evaluare complexă, longitudinală, proiectată într-o secvență mai lungă de timp, care oferă posibilitatea de a se emite o judecată de valoare, bazată pe un ansamblu de rezultate.” (Cucoș, C., 2008, p. 140)

În clasele primare, portofoliul se utilizează în general în evaluarea sumativă. Elevii alcătuiesc un portofoliu cu toate materialele pe care le strâng în cursul unui an școlar sau a unui semestru. Se poate realiza la orice disciplină și le oferă elevilor, dar și învățătorului o imagine completă a progresului realizat în acel an școlar de către elevi. Cadrul didactic are datoria de a le arăta un model elevilor, și de a le transmite ceea ce trebuie să conțină portofoliul. În portofoliu pe lângă temele obligatorii date de învățător, elevul poate adăuga orice temă care îi place și pe care a lucrat-o individual.

Spre exemplu portofoliul la Limba și literatura română clasa a II-a poate conține trei texte studiate individual de către elev în timpul liber, fișele cu datele despre autor, o scurtă compunere și toate temele la această disciplină rezolvate.

Acest exemplu poate fi considerat o probă de evaluare la finalul unui semestru. Este o metodă preferată de foarte mulți elevi, deoarece au libertatea de a alege textele.

În corectarea portofoliului, cadrul didactic va avea în vedere: cantitatea și calitatea temelor plus introducerea unor teme suplimentare.

Principalul avantaj al acestei metode de evaluare îl reprezintă libertatea pe care o au elevii în alegerea temelor pe care le introduc în portofoliu. Alte avantaje ale acestei metode sunt: dezvoltă creativitatea, este flexibilă, determină învățarea individuală și apropie părinții de elevi.

Alcătuirea portofoliului de către părinții copilului reprezintă marele dezavantaj al acestei metode de evaluare.

3.2.2. Proiectul

„Proiectul reprezintă o lucrare scrisă, care are la bază o cercetare teoretică sau teorectico-practică amplă și de durată.” (Bocoș, M., Jucan. D., 2007, p. 187)

În ciclul primar proiectul se poate realiza începând cu sfârșitul clasei a doua la orice disciplină. Este o lucrare mai amplă, realizată de cele mai multe ori în grup. Are un caracter formativ. Durata proiectului este mai mare în funcție de dificultatea acestuia. Subiectul îl stabilește cadrul didactic, dar în ultimul an din ciclul primar subiectul îl pot alege elevii. Acesta se poate realiza în clasă sau poate începe în clasă și continuat acasă.

Spre exemplu în clasa a treia cadrul didactic ar putea propune ca subiect de proiect Igiena. Elevii vor fi împărțiți în grupe de câte 4-5, și vor realiza împreună acest proiect. Pot lipi, desena sau colora diferite imagini pe o planșă legate de igienă, pot scrie diferite lucruri legate de tema proiectului.

În evaluarea proiectului, învățătorul va ține cont de produsul final, de originalitate și creativitatea fiecărei grupe și de corectitudinea cu care a fost realizat proiectul. Se poate realiza utilizând metoda turul galeriei care presupune analizarea lucrărilor de către toți elevii, alegerea celui mai frumos proiect realizat, argumentarea alegerii și expunerea primelor 3 proiecte în clasă.

Dintre avantajele proiectului se pot enumera: libertatea de a crea proiecte originale, dezvoltă spiritul de echipă, are o funcție formativă, îmbină teoria cu practica.

Dezavantajele acestei metode sunt: poate fi costisitoare, poate fi realizată de părinții copiilor și rolul cadrului didactic este diminuat cu mult față de probele tradiționale.

3.2.3. Investigația

„Investigația presupune explorare, creativitate și inovare în descoperirea unor concepte noi (teme, subiecte, personaje etc), care nu au multe asemănări cu experiențele anterioare trăite de elev, în școală.” (Bersan, O., S., 2012, p. 172)

Această metodă se poate utiliza în ciclul primar în clasa a patra. Presupune transmiterea temei de investigare de către cadrul didactic și investigarea propriu-zisă efectuată de elevi pe tema dată. Înainte de a se face evaluare propriu-zisă prin această metodă, ar trebui exersată împreună cu cadrul didactic.

Prin această metodă elevul pune în practică teoria învățată în clasă. Un exemplu de subiect de evaluare prin această metodă poate fi: după învățarea unităților de măsură, cadrul didactic poate merge într-un supermarket cu elevii și îi pune pe aceștia să investigheze cât costă 1 kilogram de mere, castraveți, etc. Învățătorul alcătuiește lista cu ceea ce trebuie investigat și stabilește durata investigării, iar elevii efectuează investigația completând pe o foaie cerințele.

În urma executării probei, evaluarea se va realiza în clasă. Învățătorul va urmării: dacă elevii au reușit să finalizeze investigația, dacă au obținut rezultatele corecte, dacă au colaborat între ei, modul în care au efectuat investigația etc.

Avantajul principal al acestei metode de evaluare este faptul că investigația se realizează într-un alt cadru decât cel cunoscut de elevi. Alte avantaje: dezvoltă spiritul de echipă, colaborarea, oferă posibilitatea elevului de a aplica cunoștințele acumulate în practică.

Dezavantajele metodei sunt: nedezvoltarea autoevaluării de la sine, poate fi dificil de realizat în ciclul primar.

3.2.4. Observarea comportamentului elevului

„Observarea sistematică a comportamentului elevilor este o metodă bazată exclusiv pe relația profesor-elev, pe interacțiunea dintre actorii educaționali, care oferă o cunoaștere a progreselor și eșecurilor pe care le poate acumula un elev pe o perioadă de timp școlar” (Bersan, O., S., 2012, p. 184)

Este o metodă de evaluare pe care multe dintre cadrele didactice o evită, deși este foarte esențială în cunoașterea elevilor și în urmărirea evoluției școlare. Observarea se poate realiza pe baza unei fișe sau se poate alcătui un jurnal cu toate datele observate. În acest caiet/jurnal se pot trece toate datele observate, spre exemplu date legate de activismul elevului, de evoluție școlară, de gradul de implicare în activități etc. Metoda poate fi combinată cu orice altă metodă de evaluare. Se poate realiza în orice clasă din ciclu primar.

Această metodă este:

„necesară în orice diagnostic pedagogic sau psihologic;

Este partea care întregește decizia, atunci când se realizează o evaluare prin metode tradiționale;

O metodă care oferă posibilități multiple de cunoaștere a elevului, a personalității sale;

O metodă ce necesită timp pentru derulare” (Bersan, O., S., 2012, p. 185)

Avantajele metodei prezentate sunt: posibilitatea de a modifica datele, posibilitatea de a vizualiza evoluție școlară, posibilitatea de a contura comportamente ale elevilor.

Dezavantajele metodei sunt: un grad mare de subiectivitate, consumă mult timp.

Autoevaluarea

„Autoevaluarea oferă elevilor ocazia de a-și dezvolta autonomia deoarece ei ajung să transfere în diverse situații abilitatea de a evalua realizările lor, permite elevilor să îndeplinească o funcție altădată rezervată învățătorului, iar acesta dispune astfel de mai mult timp pentru a satisface nevoile individuale ale elevilor săi.” (Vasile, C., Ene, D., 2015, p. 130)

Această metodă se poate utiliza în ciclul primar începând cu clasa a doua în special la autodictare. Prin această metodă elevii își dezvoltă capacitățile de autocunoaștere, își creează propriul plan de învățare. Se poate realiza prin mai multe metode:

Autocorectarea sau corectarea reciprocă – reprezintă primul pas în dobândirea autonomiei în evaluare. Cadrul didactic le oferă elevilor baremul de corectare, iar aceștia pe baza baremului își corectează lucrarea. Cel mai simplu de realizat la clasele primare este pe baza unui test grilă.

Autonotarea sau notarea reciprocă – presupune acordarea de către elev a unui calificativ lucrării sale sau a colegului său. În clasa a patra cadrul didactic îi poate cere elevului să argumenteze acordarea calificativului respectiv.

Avantajele autoevaluării sunt: susține procesul instructiv-educativ, posibilitatea dezvoltării autonomiei elevilor, încurajează și responsabilizează elevii.

Principalul dezavantaj al autoevaluării este următorul: de cele mai multe ori necesită mult timp realizare.

Avantajele și dezavantajele utilizării metodelor alternative în evaluare

La fel ca și metodele de evaluare clasice, și aceste metode de evaluare prezintă oportunități și limite. Printre cele mai importante avantaje ale acestor metode de evaluare se află și:

Activități bazate pe abilități, competențe;

Îmbină teoria cu practica, îi dă elevului oportunitatea să exploreze, să pună în aplicare cunoștințele dobândite în procesul de predare-învățare;

Utilizând aceste metode feedback-ul devine formativ, îmbunătățind procesul instructiv-educativ;

Implicarea elevilor în procesul de evaluare, elevii au posibilitatea de a se autoevalua sau de a evalua colegii;

Oferă posibilitatea elevului de a aplica în mod creativ și original cunoștințele acumulate;

Dezvoltă spiritul de echipă, colaborarea, resping competiția.

Limitele utilizării acestor metode de evaluare în ciclul primar sunt:

Unele metode prezintă repercusiuni asupra fidelității evaluării;

Consumă mult timp;

Există riscul de a realiza lucrarea părintele elevului.