Europa Secolului Xix

EUROPA SECOLULUI AL XIX-LEA.

MUTAȚII ȘI EVOLUȚII POLITICE

1. Europa între Reacțiune și Revoluție (1815-1849)

Secolul al XIX-lea, numit și secolul naționalităților, desparte marea Revoluție franceză de primul război mondial. El semnifică lupta dusă de Europa pentru ca năzuințele liberale să fie îndeplinite cu prețul de suferință, sânge și chin moral plătit de popoare pentru a ajunge la o stare socio-politică mai bună. Este un secol în care se transformă prin violență condițiile vieții în societate, tulburând temeliile adânci ale acesteia. Franța se află în centrul transformărilor civilizației europene, iar dinamismul politic al Europei centrale și răsăritene este remarcabil.

Chiar dacă mitul revoluției s-a compromis în secolul XIX prin totalitarismul comunist, revoluția franceză rămâne expresia unei schimbări radicale și originea unui timp nou, fiind considerată "mamă a civilizației politice în care ne-am născut. Ea a întemeiat o civilizație plină de conflicte și legitimități, de dezbateri politice inepuizabile care au alimentat și frământat nu numai secolul al XIX-lea ci și pe cel următor. Dacă secolul al XIX-lea a crezut în republică, secolul al XX-lea a exagerat și mitizat revoluția, Rusia moștenind de la Franța opțiunea revoluționară, bolșevicii avându-i strămoși pe iacobini.

Istoria secolului al XIX-lea francez poate fi considerată ca istoria unei lupte între revoluție și restaurație (1815, 1830, 1848, 1851, 1870), civilizația europeană derulându-se sub impactul acestei permanente confruntări. De alminteri, Revoluția franceză a reprezentat cel mai puternic protest împotriva ierarhiei, privilegiilor și opresiunii, avînd drept temei înfăptuirea egalitarismului social la scară universală.

După exilarea lui Napoleon, lupta politică de restaurare a vechiului regim a început la Viena. În cadrul celebrului Congres de la Viena se reorganizează sistemul european, după zguduirile din perioada napoleoniană, Europa revenind la normalitate.

Anul 1815, anul restaurației și al Congresului de la Viena, a reprezentat un moment de referință pentru evoluția politică a Europei. Congresul a instaurat pacea pe continentul european, a realizat o operă politică de lungă durată întemeiată pe ideea echilibrului dintre state care a supraviețuit până în 1870-1871 și chiar până la primul război mondial.

Ce înseamnă noțiunea de echilibru? Tendințele hegemonice ale unor state urmau să fie contracarate de acțiunea comună a celorlalte. Evitarea războiului se baza nu pe forța coercitivă, ci pe înțelegerea rațională că orice conflict nu aduce foloase nimănui. Această concepție a fost concretizată în cvadrupla Alianță (Austria, Rusia, Anglia, Prusia), care a asigurat o securitate geopolitică, iar Sfânta Alianță o stabilitate internă statelor europene. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea acest rol a fost preluat de Concertul marilor puteri europene. Astfel, Europa a fost ferită de ravagiile unui război general, ea localizând și anihilând focarele potențiale de conflict, mai ales în spinoasa "problemă orientală". În acest context, e important de subliniat că moștenirea Imperiului Otoman s-a împărțit prin lungi și laborioase negocieri

Înainte de Viena au existat două momente de referință în istoria continentului, cu implicații politice majore. În primul rând este vorba de Confesiunea de la Angsburg, când suveranul este acceptat ca principala sursă de autoritate și apoi pacea de la Westfalia, din 1648, care elimină definitiv războiul religios, dar introduce o ordine politică extrem de permisivă, în sensul că oricând un suveran putea porni un război dacă socotea că este necesar poporului său. Din această perspectivă, comparativ cu epocile anterioare, Congresul de la Viena a instaurat pentru prima oară în istorie era dialogului dintre state, față de brigandajul politic al secolelor trecute. Dialogul a fost inițiat între marile puteri, dar a continuat și s-a extins în timp, treptat luîndu-se în considerare doleanțele legitime ale națiunilor, indiferent de cifra numerică a acestora.

Din 1815 se inițiază sistemul congreselor, cu rolul de a stabili un consens între marile puteri în privința problemelor cu care se confruntă. Astfel, Congresul de la Viena a fost urmat de cel de la Paris (1856) și de cel de la Berlin (1878).

La Congresul din 1815 au participat aproape toate statele și stătulețele din Europa, actul final fiind semnat de reprezentanții a opt puteri, însă rolul determinant în discuții l-au avut Anglia, Rusia, Austria și Prusia. Pentru prima oară într-un document european se stabilesc norme comune privind navigația pe fluvii și râuri (libera navigație, sistemul de percepere a dărilor, întreținerea drumurilor pe apă). Pe lângă actul final, au fost incluse pe parcurs 17 documente care făceau parte integrantă din tratat. Dintre acestea menționăm Declarația asupra desființării comerțului cu sclavi, Regulamentele comitetului de navigație, Regulamentul asupra rangului între agenții diplomatici.

Pierre Renouvin afirma că învingătorii erau preocupați de două probleme: a) realizarea unui echilibru relativ de forțe între învingători, fără să țină seama de particularitățile lingvistice, religioase ale teritoriilor pe care le împărțeau și b) totodată să favorizeze autoritatea tradițională, feudală și conservatoare.

Primele articole ale Tratatului de la Viena se refereau la Polonia. Se desființa Marele Ducat al Varșoviei (1807-1813), teritoriile acestuia urmând a fi incluse în Imperiul Rus, "care le va acorda o constituție și administrație directă" (art. 19). Doar Cracovia rămânea "oraș independent sub protecția Rusiei, Austriei, Prusiei".

Congresul lua act de existența Confederației Germane (38 de state), dintre care Austria și Prusia erau cele mai puternice. În politica sa expansionistă, Napoleon a avut inițiativa de a consolida principatele germane. Acum Metternich urmărea ca Austria să joace rolul preponderent atât în cadrul confederației cât și în viața continentului european, inaugurând așa-numitul "sistem Metternich".

Congresul a confirmat succesul incontestabil al diplomației austriece în Italia (au rezultat 9 state în urma Congresului de la Viena), Austria guvernând astfel în mod direct Lombardia și Veneția.

Din punct de vedere teritorial, Franța rămânea la granițele din 1792, plătea o contribuție de 700.000 milioane de franci și urma să fie ocupată de trupele învingătoare pe o perioadă cuprinsă între 3 și 5 ani (aceasta a încetat în 1818). Franța nu a fost însă umilită la Viena, dovadă că Talleyrand, ministru de externe francez, s-a bucurat de un prestigiu imens la Congres, în condițiile când Franța fusese sufletul coaliției din timpul războaielor napoleoniene. Mai mult, Talleyrand a îndeplinit la Viena rolul de purtător de cuvânt neoficial al celor învinși.

Anglia își păstra imperiul colonial și căpăta o mare influență în Imperiul Otoman și Peninsula Balcanică, ea inaugurînd așa-numita perioadă de "pax britanica", începută la 1815 și sfârșită atât de dureros la 1914.

Spania și Portugalia făceau parte din categoria a doua a marilor puteri. Ele au avut un rol destul de important în înfrângerea lui Napoleon, dar cu toate acestea se aflau departe de alianțele secrete ale vremii. Curând însă Revoluția spaniolă, din 1820, va reprezenta prima mare fisură în structura conservatoare de la Viena.

În ceea ce privește Suedia, ea constituia o uniune cu Norvegia, pe baza a două constituții.

Congresul i-a sacrificat pe polonezi și italieni, lăsându-i la discreția habsburgilor, fapt ce a determinat apoi mișcări naționale puternice, desfășurate la 1830 și 1848.

În 1815 se confruntau două mari puteri: Rusia, ce mai puternică forță terestră, și Anglia, stăpâna mărilor și oceanelor, ele fiind denumite balena și elefantul. În urma tratatului, Anglia dorea să devină și o putere terestră, ocupând Hanovra, în 1837, în timp ce Rusia dorea să devină putere maritimă prin stăpânirea Istambulului și strâmtorilor.

La 1815 a fost restabilită pacea și s-a creat echilibrul între marile puteri, dar acesta a fost limitat la Europa, generându-se un potențial dezechilibru pe plan mondial.

Diplomația țaristă, căutând să depășească izolarea în care dorea să o aducă Anglia și Austria, a inițiat Sfânta Alianță. Aceasta constituia alianța celor trei monarhi (Alexandru I, Franz I, Frederick Wilhelm III), ei aparținând cultului ortodox, catolic, și luteran. Scopul ei era acela de a preveni eventualele modificări din Tratatul de la Viena. Alianța punea accentul pe națiunile creștine, vizând atât excluderea Imperiului Otoman, cât și atragerea în alianță a Franței și Spaniei. Împărțirea Poloniei crease afinități între Austria, Rusia, Prusia, ce puteau fi folosite împotriva mișcărilor naționale ce se profilau la orizont. Multă vreme, în practica politică, dar mai ales în literatura de specialitate, s-a exagerat rolul negativ al Sfintei Alianțe, deși, în fapt, acțiunea ei a fost de scurtă durată, încetându-și la 1830 influența.

Europa anului 1815 reprezenta o structură politică alcătuită din monarhii absolutiste și constituționale. Diferență mare nu exista între ele, deoarece aristocrația dispunea de putere prin deținerea posturilor cheie din administrație în ambele forme de organizare. Elveția reprezenta singura republică, dacă exceptăm cele patru orașe libere Germane (Hamburg, Frankfurt, Lubeck, Bremen) și Cracovia.

Papa Pius al VII-lea a protestat împotriva hotărârilor luate la Viena, socotind că prevederile tratatului nu au ținut seama de prejudiciile aduse bisericii de Napoleon, însă cererile lui au rămas fără răspuns.

Deși Congresul de la Viena a însemnat reacția Europei împotriva revoluției franceze, ideile s-au răspândit în întreaga Europă, concretizate sub forma a două mișcări: o mișcare democratică liberală, de egalitate a tuturor cetățenilor în fața legii, de liberă ascensiune economică, politică, culturală. Din această tendință a izvorât nevoia de modernizare a instituțiilor economice, politice, culturale ale societății, ceea ce a constituit premisa dezvoltării statului național constituțional. Pe de altă parte, ideile revoluției franceze au determinat puternice mișcări naționale (italieni, cehi, polonezi, români, greci, sârbi). Prima mișcare izvora din raționalismul Secolului Luminilor. Ea a generat o concepție rațională cu privire la națiune, aceasta însemnând voința liberă a unei colectivități de a trăi sub aceeași legislație și totodată produsul aderării constante a indivizilor la un sistem politic. Revoluția franceză a extins asupra popoarelor doctrina drepturilor naturale, în două rânduri Adunarea și Convenția Națională adoptând declarații conform cărora popoarele, la fel ca și indivizii, au dreptul natural de a trăi liber. A doua mișcare a generat o altă concepție despre națiune, văzută ca produs organic al dezvoltării istorice, ea fiind de fapt un "suflet colectiv", în sensul că individul nu-și poate alege liber națiunea printr-un act de voință, printr-o opțiune liberă, ci națiunea este cea care-l integrează pe individ indiferent de opțiunea sa și îl supune legilor ei. Din felul cum națiunea a fost percepută fie ca o categorie rațională, fie ca o categorie emoțională au rezultat acțiuni concrete și mișcări cu caracter național care au zguduit secolul al XIX-lea. Toate aceste mișcări au constituit o sfidare față de "legitimitatea" pe care Congresul de la Viena încerca să o impună prin Sfânta Alianță. Astfel, mișcarea de renaștere a poporului elen, cunoscută sub denumirea de Eteria (1814-1821), urmărea, cu sprijinul burgheziei grecești și în amintirea frumoasei Elade a antichității, să contribuie la emanciparea și eliberarea popoarelor din Balcani de sub stăpânirea otomană. În Serbia (1813-1815), Spania (1814-1819), Portugalia (1820-1821), Italia (1820-1821), Principatele Române (1821), în Rusia (mișcarea decembriștilor din 1825 împotriva absolutismului lui Nicolae I) se dezvoltă mișcări puternice care marchează sfârșitul erei revoluției franceze și începutul erei revoluției europene.

Revoluția europeană izbucnește la 1830, în Franța, Belgia, Italia, Polonia. Franța a luptat împotriva restaurației bourbonilor – Ludovic al XVIII-lea (1815-1824) și Carol al X-lea (1824-1830) – având ca rezultat instituirea monarhiei constituționale prin Ludovic Filip de Orleans care devine primul monarh burghez.

Belgienii au luptat împotriva olandezilor alegându-l ca monarh pe Leopold de Coburg, în urma revoluției marile puteri recunoscând și neutralitatea Belgiei (1831), ea adoptând cea mai democratică constituție, ce va reprezenta un model pentru Constituția României de la 1866..

În Italia a activat "Italia tânără" a lui Giuseppe Mazzini. Ea va constitui nucleul mișcării de mare amploare "Europa tânără", care va organiza și pregăti o revoluție generală europeană pentru libertate. La Londra se va constitui, apoi, un Comitet Central democratic european cu rol direct în sprijinirea mișcării naționale europene. Din acest comitet a făcut parte și emigrația română de la 1848, în frunte cu Dimitrie Brătianu.

Polonia, la 1830, a luptat împotriva Rusiei, avându-l în frunte pe Adam Czartoryski. Dar revoluția a fost înăbușită în sânge de generalul rus Paschievici, iar 500 de exilați polonezi au împânzit Europa. Agenții polonezi au venit și în țările române arătând primejdia rusească și îndemnând românii să lupte împotriva pericolului țarist.

Anul 1948 reprezintă un an revoluționar în întreaga Europă. Revoluția pașoptistă nu pătrunde în Rusia și Anglia, ambele puteri fiind ferite de revoluții datorită unor cauze diferite. În Rusia, absolutismul țarului nu permitea nici o mișcare democratică, în cealaltă erau deja drepturi și libertăți câștigate la 1842.

În 1848-1849 frământările politice din Europa se delimitează în trei zone principale:

revoluții propriu-zise (Franța, Conferința Germană, Italia, Imperiul Austriac, Principatele Române);

încercări de revoluție și chiar tulburări pe cale de a se transforma în insurecții (Spania, Irlanda);

sub influența revoluțiilor din Europa, parlamentele au pus în aplicare legi constituționale sau le-au revizuit în spirit liberal pe cele existente (Elveția, Belgia, Olanda, Danemarca).

Tipologia revoluției de la 1848 diferă în funcție de obiectivele urmărite de fiecare popor în parte. Dacă în Franța accentul a fost pus pe obținerea libertăților politice și sociale, în majoritatea țărilor europene factorul important a fost cel național. În acest din urmă caz, întâlnim două situații diferite: pe de o parte, o mișcare națională de unire în cadrul unui singur stat a teritoriilor dezbinate din punct de vedere politic, cazul tipic fiind Germania, unde Parlamentul de la Frankfurt pe Main a avut drept obiectiv unitatea Germaniei, pe care nu a izbutit să o realizeze; pe de altă parte, o mișcare națională centrifugă de desprindere din cadrul statelor multinaționale a teritoriilor asuprite, exemplul revelator fiind revoluția din Imperiul Habsburgic. Revoluția română aparține tipului mixt, revendicările politice fiind îmbinate cu cele naționale, iar mișcarea centrifugă de desprindere a Transilvaniei, Banatului și Bucovinei din Imperiul Habsburgic s-a combinat cu cea centripetă de unire a Moldovei cu Țara Românească.

Deși revoluțiile pașoptiste au fost reprimate de autorități, ideile programatice ale acestora se vor împlini, în mare măsură, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

"Anul 1848 a fost o placă turnantă a istoriei, dar în jurul ei istoria n-a reușit să se rotească" afirmă, pe bună dreptate, un istoric britanic. Dacă concluzia rămâne valabilă pentru "durata scurtă" a istoriei, în perspectiva "duratei lungi", revoluțiile pașoptiste sunt victorioase, întrucât toate problemele ridicate de revoluționari au fost înfăptuite până la 1918. Structurile vechi nu au fost brusc înlocuite, dar până la sfârșitul secolului al XIX-lea au fost răsturnate vechile regimuri, sistemele de stat moderne de guvernare triumfând în întreaga Europă. Sub influența ideilor liberal-naționale sistemul economic industrial și valorile burgheze se răspândesc pe întregul continent.

La sfârșitul anilor 1848-1849, Rusia apare ca arbitru necontestat al Europei. Ea a salvat Austria, a oprit valul revoluționar în sud-estul Europei, a pus la punct Prusia, astfel că Rusia apare acum ca cea mai mare putere continentală, care își canalizează acțiunile în trei direcții: spre Europa Centrală (stăpânind Polonia, Balcanii și strâmtorile), precum și spre Pacific și Asia Centrală. Baronul Stockmar consemna, la 1851, "În timpul tinereții mele Napoleon domina Europa iar în prezent este țarul. Nu este exclus ca în câțiva ani să dicteze legile continentului".

Evenimentele politice petrecute în Europa între anii 1850-1871 au generat mutații profunde în societatea europeană, având repercusiuni asupra întregii lumi. În 1850 toate aspirațiile revoluționare ale popoarelor se sting, iar ordinea se restabilește pretutindeni în Europa. Din Schönbrunn, împăratul Austriei – tânărul Franz Josef – îi scria, la 26 august 1851, arhiducesei Sofia: "Noi am aruncat principiul constituțional peste bord, iar Austria nu are de acum înainte decât un singur stăpân". Metternich, simbol al ordinii instaurate la Viena în 1815, după ce părăsise țara, revine la 20 august 1951. Țarul Rusiei Nicolae I îl felicită pe tânărul împărat austriac, iar acesta îi este recunoscător țarului pentru ajutorul acordat în înăbușirea revoluției de la 1848.

La 31 decembrie 1851, Franz Josef abolește constituția din 1849, încurajat de lovitura de stat a lui Louis Napoleon din 2 decembrie 1851.

Prin rolul important pe care-l joacă în centrul Europei începând cu Congresul de la Viena, Austria imperială și modelul ei Rusia țaristă reprezintă revenirea la ordinea veche, consaervatoare, precum și eșecul temporar al visurilor democratice și revoluționare din anii '50. Prin influența pe care o au pe continent, ele reprezintă un model care prevalează în statele germane și principatele italiene, cu excepția Piemontului unde regele Victor Emanuel al II-lea proclamă atașamentul său față de Statutul de la 1848. Mai ales în statele germane triumful reacțiunii capătă mai mare amploare, presa fiind supusă cenzurii, iar asociațiile politice interzise, în același timp cu anchetarea și arestarea liderilor liberali și socialiști.

La 1851 Rusia reprezenta cea mai puternică forță terestră a Europei. Teama puterilor Europei față de creșterea influenței Rusiei s-a concretizat în coalizarea lor în războiul Crimeei (1853-1856), Rusia fiind pentru prima oară înfrântă, după ce ani în șir avusese victorii răsunătoare împotriva turcilor. Eșecul Rusiei în acest război a fost de natură politică, nu militară, chiar dacă asediul Sevastopolului a durat 11 luni. Războiul Crimeei a schimbat sensibil raportul de forțe din Europa, diminuând pentru o bună vreme țarismul ca forță.

La Congresul de la Paris din 1856, Napoleon al III-lea devine, printr-o politică abilă, arbitrul Europei. Napoleon al III-lea, deși o personalitate imprevizibilă din punct de vedere politic, a fost cel mai modern dintre monarhii timpului său, devenind primul șef de stat al unei mari puteri care a crezut sincer în principiul naționalităților. Până la 1859 politica lui Napoleon al III-lea a fost echilibrată, calculată, urmărea slăbirea Rusiei și Austriei și o colaborare cu Anglia, ceea ce a făcut ca mișcările naționale și principiile democratice să se afirme în Europa, relevându-se paradoxul revoluțiilor înfrânte, în sensul că programele acestora au fost aplicate în practica vieții politice europene. Dar, după această dată face compromisuri în politică, favorizând doar parțial mișcările de eliberare națională. A recoltat din plin fructul imprudenței sale în 1871, când Franța este învinsă de Germania care înglobează cele două provincii, Alsacia și Lorena.

2. Măreția devenirii Europei moderne (1850-1870)

Există o diferență între mișcările naționale înainte de 1850 și cele declanșate după această dată. Înainte de 1850 reprezentanții mișcărilor naționale militau pentru drepturi individuale, căutând să pună în practică principiile democratice cu sprijinul maselor. După 1850 mișcările naționale sunt sprijinite de conducerea de stat, adepții lor acceptând restrângerea drepturilor individuale în favoarea asigurării unității statale. În acest fel, în Europa se afirmă statul națiune, iar de "Era statului națiune" se leagă sistemul modern de guvernare.

Așa după cum afirmă, pe bună dreptate, istoricul francez Durroselle, unificarea Italiei și Germaniei reprezintă cel mai mare eveniment politic după revoluția franceză. În anii '70 ai veacului al XIX-lea, Europa se organizează, din punct de vedere politic, în state naționale, care deschideau accesul cetățenilor la viața politică. Ideile naționale reprezentau o forță formidabilă și un număr tot mai mare de oameni aderau la crezul național, sentimentul datoriei față de patrie mobilizând energiile populare în direcția organizării unor schimbări socio-politice de amploare, care conduc țările europene spre apogeul puterii lor.

Unificarea Italiei s-a realizat în etape și cu sprijinul Franței împotriva austriecilor. În Italia existau mai multe mișcări cu caracter național reprezentate de Mazzini, Garibaldi, Cevour, precum și o mișcare de sorginte catolică. În unificarea Regatului Sardiniei rolul principal l-a avutcontele Cavour, considerat unul din cei mai buni maeștri al Realpolitic.

Unificarea Italiei a început odată cu colaborarea franco-sardă dintre Napoleon al III-lea și contele Cavour, prim-ministrul Piemontului, împotriva Austriei (1858). Între 1859-1870 au alternat fazele militare cu fazele populare. În 1859, războiul purtat împreună de Franța și Piemont împotriva Austriei a dus la eliberarea Lombardiei și alipirea ei la regatul piemontez. A doua etapă a fost cea populară, care a consacrat figura eroului național Garibaldi. El debarcă, împreună cu 1000 de voluntari, în Sicilia și răstoarnă dinastia de Bourbon care domnea la Neapole, aceasta renunțând la putere și acceptând unirea Nordului și Sudului peninsulei sub dinastia regală de Savoia. La Villafranca, la 11 iulie 1859, în urma armistițiului cu austriecii, ia naștere Confederația statelor italiene, aflată sub președinția onorifică a papei. La 1861, la Florența, se înființează primul parlament al Italiei unificate. Statul modern italian înființat, la 1861, va îngloba apoi în 1866 Veneția, după ce Prusia învinge Austria. Statul papal, cu excepția unui spațiu din Roma (cetatea Vaticanului), este alipit în 1870. Prin amploarea consecințelor ei, unificarea Italiei a reprezentat unul dintre cele mai extraordinare fapte ale secolului al XIX-lea.

Unificarea Germaniei a reprezentat o inițiativă politică de la vârf, impusă prin forța armelor de monarhia prusacă. Unificarea e legată de numele lui Otto von Bismarck care inițiază proiectul de uniune a statelor germane sub egida Prusiei, prin "foc și sabie". Această acțiune a inclus derularea a trei mari războaie: războiul cu Danemarca pentru provinciile Schleswig și Holstein (1864), războiul cu Austria, când în 1866 la Sadova în Podișul Boemiei armata austriacă e zdrobită de von Moltke și războiul cu Franța având drept pretext candidatura lui Leopold de Hohenzollern la tronul Spaniei. În urma înfrângerii de la Sedan din 1870 Franța pierde Alsacia și Lorena, fiind obligată să plătească Germaniei 5 miliarde de franci.

Imperiul german reprezenta o federație alcătuită din 26 de state, 3 orașe având statul special (Hamburg, Bremen, Lubeck). Fiecare stat dispunea de guvern și administrație proprie. Exista o Cameră a Deputaților (Reichstag) și un consiliu federal. Guvernul central al Reichului se suprapunea celor 26 de state. Autoritatea era reprezentată de împărat și cancelar, iar puterea executivă nu era responsabilă în fața Reichstagului. Reich-ul german, la începuturile sale, a fost fructul unei concepții moderate privind principiul naționalităților. El a reprezentat un compromis între concepția franceză cu privire la națiune, înțeleasă ca un proiect civic și politic, și concepția germană, care vede în națiune un produs al spiritului popular, o moștenire culturală, cu toate aspectele sale etnice și lingvistice. Diplomat de factură metternichiană, Bismark a fost adeptul unei "Germanii mici", având un sincer sentiment de menținere a Europei în sfera unui echilibru al puterii. Angajându-se să mențină un statu-quo favorabil, Bismark lasă în afara granițelor Reichului o populație numeroasă de origine germană, printre care cea din Austro-Ungaria, dar înglobează, în același timp, minorități negermane (danezi, alsacieni, polonezi) cărora le acordă drepturi civile și politice similare germanilor.

Din 1870, Bismarck devine figura centrală a politicii europene timp de 20 de ani. Pe bună dreptate el însuși nota în memorii: "soarta a făcut să mă nasc la 1 aprilie, să mă fac diplomat și să păcălesc pe toți". El a încercat să devină un mediator în problemele europene și să-i domine pe cei trei monarhi europeni ai vremii, din Germania, Rusia și Prusia. Deși nu era direct interesat în problema moștenirii otomane, Bismark nu putea concepe, totuși, să fie lăsat în afara rezolvării acestei importante probleme europene. La Congresul de la Berlin (1878), Bismark și-a asumat rolul principal în reglementarea politicii europene cu scopul de a potoli și a obstrucționa pretențiile Rusiei, victorioasă în războiul împotriva Turciei. Bismark a știut să controleze permanent conflictul autro-rus, generat de împărțirea moștenirii otomane, fapt, din păcate, prost gestionat de succesorii săi.

Dacă Italia și Germania și-au înfăptuit unificarea, înaintea lor au realizat parțial unirea Principatele Române, iar întreaga Europă autoritară era zdruncinată începând cu anii 1860 de reînnoirea aspirațiilor democratice și de explozia mișcărilor naționale.

Înfrângerea Austriei la 1866 va da naștere dualismului austro-ungar (1867), ceea ce va crește rolul națiunii maghiare în viața politică a Europei, ea înglobând Transilvania, Croația, Voivodina. În 1867 Austria capătă o nouă constituție: un parlament după model britanic cu 2 camere (una superioară numită de împărat și cealaltă inferioară aleasă prin sufragiu cenzitar), iar Ungaria dispune de un regim parlamentar bicameral, după model austriac.

În Rusia, Alexandru al III-lea (1855-1881) abolește șerbia prin decretul din 1861 și înfăptuiește reforme în domeniul justiției, zemstvele devenind adunări alese de proprietari, țărani și orășeni, cu împuterniciri în domeniul economic, social, cultural. Totuși, aceste reforme nu au avut amploarea celor realizate de Petru cel Mare. Dar, după o perioadă de guvernare în sens liberal, țarul are o schimbare bruscă de atitudine datorită creșterii revendicărilor sociale și aspirațiilor revoluționare ale tinerilor.

În Franța, la 1875, se instaurează definitiv Republica. La 1867 în Anglia, Disraeli coboară nivelul censului, ridicând la 2 milioane corpul electoral exclusiv masculin, față de 800.000 cât era înainte, iar Camera Lorzilor cedează inițiativa Camerei Comunelor. De asemenea, tot în Anglia baza sufragiului se lărgește progresiv, votul secret fiind declarat de Gladstone în 1872.

Sufragiul universal pentru bărbați este introdus în Franța în 1848, Danemarca în 1849, Grecia în 1864, Germania în 1871, Elveția în 1874, Bulgaria în 1879.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Franța împreună cu Anglia și țările din Europa de Nord (Danemarca, Norvegia, Suedia) constituie primul bloc democratic, la care se adaugă Belgia, Țările de Jos (Olanda Luxemburg) și Elveția. Dacă în vest democrația liberală e în plină ascensiune și regimul parlamentar triumfă, în est autoritarismul și autocrația capătă o lovitură, apărând primele rădăcini liberale, deși aici regimurile democratice instaurate sunt departe de a fi o democrație în sensul autentic al cuvântului, procesul evoluând anevoios și lent.

În acest context, în întreaga Europă, peste spațiul politic divizat se suprapune un spațiu economic deschis, liberul schimb după model britanic extinzându-se între 1850-1870. Statul își asumă pretutindeni rolul de conducător al vechilor și noilor națiuni, privite acum ca fiind o comunitate a elitelor și mai puțin a popoarelor. Sensibilele schimbări socio-politice anunțau sistemul modern de guvernare europeană.

După unificarea Italiei și Germaniei, precum și a transformărilor petrecute în majoritatea statelor europene, harta Europei se înfățișa sensibil schimbată. Ea reflecta deplasarea echilibrului de putere spre continent și implicit apariția primelor semne ale unei crize politice care va deveni globală.

3. Supremația Europei în arhitectura de putere a lumii.

"Iluzia cea mare" privind pacea și securitatea

Secolul al XIX-lea în istoriografie a fost apreciat ca fiind o perioadă de echilibru, de siguranță, deoarece între 1815-1914 nu a fost nici un mare război. Astăzi optica s-a schimbat, mulți istorici socotind că, în mare parte, stabilitatea a fost doar aparentă și înșelătoare. Este un secol al antinomiei dintre liniștea de la suprafață și tensiunile din adâncime, care vor răbufni exploziv la cumpăna dintre secole. Mai ales subperioada 1871-1914 are, în mare măsură caracteristici antinomice. Speranța într-o pace de durată s-a dovedit a fi iluzorie din mai multe cauze: a) expansiunea colonială intră într-o fază periculoasă; b) s-a declanșat cea mai aprigă cursă a înarmărilor; c) s-au încheiat tratate care să conserve echilibrul european, dar acestea au pregătit răsturnarea lui prin forță; d) apar manifestări extremiste cu ideologii și organizații atât la nivelul diferitelor țări, cât și pe plan internațional; e) crize premergătoare războiului.

Anii 1871-1914 reprezintă punctul culminant al supremației Europei în lume. Dar, asemenea imperiului roman de odinioară, Europa devine acum mediul germinativ al declinului, care va caracteriza istoria ei și în secolul XX. Într-o mare măsură, declinul își are originea în mondializarea intereselor și politicii europene. Expansiunea colonială a Europei, urmare a marilor descoperiri geografice, a adâncit rivalitățile dintre marile puteri europene. Dacă la nivel european s-a putut aplica cu greutate principiul echilibrului puterii, la nivel planetar situația era cu totul alta deoarece politica și interesele, devenite mondiale, nu au mai putut fi controlate. În locul vechiului echilibru și al tradiționalei stabilități, după 1880, apare o politică europeană ce imprimă evenimentelor o alură ce aduce mai curând a dezordine, întorcându-se dureros împotriva continentului nostru.

În noile condiții, generate de rapida expansiune colonială, lipsea experiența transpunerii echilibrului politic de la scara europeană la scară mondială. Iar politica la scară mondială fiind construită preponderent pe interese economice, oamenii politici, conducătorii marilor puteri au pierdut posibilitatea de a influența evoluția de ansamblu a lumii, devenind un fel de contabili ai acestor interese, lăsându-se conduși de evenimentele pe care nu le mai puteau controla.

Deseori parlamentele, partidele politice, organizațiile de masă imprimă factorilor politici atitudini ezitante, după cum însăși opinia publică era divizată în privința opțiunilor economice și politice. Pe de o parte, la nivelul spectrului politic se confruntă partidele tradiționale cu partidele socialiste care aveau un limbaj mult mai radical. Pe de altă parte, se lărgește dreptul de vot, pătrunzând în viața politică elemente sociale mai puțin orientate atât în problemele interne, și cu atât mai mult în cele externe, deoarece cultura lor politică era deficitară.

Cercurile conducătoare ale Europei au inventat, nu fără temei, expresia "Balcanii – butoiul cu pulbere", ea însemnând în mod real războaie, tensiuni interetnice, interreligioase care aveau loc aici. Într-adevăr, Balcanii au reprezentat zona fierbinte a continentului, punctul de origine a axei de negativitate ce a caracterizat secolul negru al istoriei europene. Dar, deși în aparență ideea era viabilă, în realitate mijloacele de susținere a dezlănțuirilor violente erau slabe pentru a produce efecte pe plan mondial, dacă nu s-ar fi implicat în conflicte marile puteri. Astfel, "butoiul cu pulbere" capabil să arunce Europa în aer era constituit din tensionarea intereselor mondiale ale marilor puteri, din potențialul lor militar aflat în creștere. Ascensiunea Germaniei și formarea statului național italian schimbaseră configurația politică a Europei. După 1871, se produce o mutație semnificativă în sistemul de relații europene întemeiate pe ideea de echilibru. Prusia care reprezenta un factor major de echilibru se transformă în Germania, un stat nou și mult mai influent. Spre deosebire de alte state europene care și-au adunat forța treptat, Reichul german s-a născut puternic, beneficiind și de 5 miliarde de franci obținuți în urma războiului franco-prusac. În această bruscă acumulare de putere mulți istorici identifică originea celor două conflagrații care au zguduit Europa în prima jumătate a secolului XX.

Istoriografia actuală a arătat căGermania nu a căutat să înlocuiască în mod deliberat sistemul echilibrului european cu o Europă dominată de un singur stat, dar a contribuit hotărâtor la prăbușirea lui. Ea nu a optat cu tot dinadinsul pentru hegemonie și de aceea este eronat să atribuim responsabilități doar Germaniei pentru izbucnirea războiului mondial.

Reichul german s-a născut pe baza puterii economice și militare prusace, de aceea noul stat apărea pentru vecinii săi occidentali deranjant de puternic. Burghezia germană a obținut putere ca partener subordonat al vechiului regim, format din curte, aristocrație proprietară, castă militară. Noul stat german apărea totodată, și suspect din punct de vedere ideologic, în condițiile tot mai amenințătoare care prefigurau începutul marelui cataclism. Kissinger avea dreptate atunci când spunea că "Germania este prea mare pentru Europa și prea mică pentru lume".

Germania progresează rapid după 1870 și exprimă ambiții coloniale, în condițiile când se intră într-o periculoasă cursă a înarmărilor. "Bismark – spunea Kissinger – a pus Germania pe harta politică la propriu" și de aici pretențiile ei teritoriale ulterioare.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Germania trece de la sistemul lui Bismark la Weltpolitic, de la o politică europeană la una de talie mondială. Aceasta a fost politica lui Wilhelm II care urcă pe tron, în 1888, la 27 ani. Stânjenit de omniprezența lui Bismark, îi reproșează acestuia atât insuccesele interne, datorate afirmării mișcării socialiste, cât și externe, izvorâte din lipsa dinamismului colonial, Bismark fiind înlăturat în 1890 și înlocuit cu contele von Caprivi, căruia i-a urmat apoi von Bülov. Concedierea lui Bismark a fost o atitudine nesăbuită din partea tânărului împărat, după opinia multor istorici. Politica lui Bismark viza izolarea Franței și crearea unui sistem de alianțe menit să descurajeze orice spirit de revanșă din partea acesteia. De aceea, Bismark încurajase Franța în politica de expansiune colonială pentru ca ea să uite de Alsacia și Lorena, "linia albastră a masivului muntos al Vosgilor".

Pivotul politicii lui Bismark a fost alianța cu Austro-Ungaria la care aderă și Italia. Tripla Alianță ia naștere în 1882, iar după formarea ei, echilibrul de forțe a încetat să mai existe. Din păcate, urmașii lui Bismark nu au mai dat dovadă de aceeași abilitate diplomatică, fapt ce a avut consecințe negative asupra Europei și a lumii.

După 1890, Franța se apropie de Rusia, ieșind din izolarea diplomatică. Pe fondul deteriorării relațiilor germano-ruse, datorată faptului că Germania trece la o politică de protecționism vamal care descurajează exporturile rusești, Franța încheie o alianță cu Rusia, în 1892, în urma vizitei flotei franceze, în 1891, la Kronstadt (bază a flotei ruse din Marea Baltică). Țarul Rusiei, Alexandru al III-lea, deși îi detesta pe francezi, afirmând deseori că "nu te poți alia cu un putregai" și considera republica "o formă oribilă" de guvernare, a fost obligat să asculte în fața mulțimii adunate Marseilliese.

Datorită creșterii puterii Germaniei, rivalitățile franco-engleze au fost, treptat, depășite, Franța și Anglia încheind în 1904 Antanta Cordială, după ce în 1903 Marea Britanie renunță la Maroc, iar Franța la Egipt. Acordul a fost completat de înțelegerea anglo-rusă din 1907, prin care Rusia renunță la Afganistan, iar Anglia la Tibet. Mulți istorici au socotit Antanta Cordială ca fiind o înțelegere colonială, întrucât Marea Britanie dorea o consolidare a puterii sale coloniale și nu o politică de încercuire a Germaniei. Dar, Antanta a căpătat dimensiuni politice clare cu prilejul crizelor premergătoare războiului mondial.

La sfârșitul secolului XIX, pentru soluționarea tensiunilor dintre marile puteri, s-a apelat la forța armată. Comerțul cu arme ia amploare, iar companiile producătoare de arme obțin profituri uriașe, ca, de pildă, întreprinderile Krupp în Germania, Schneider-Creusot în Franța, Vickers în Anglia. Militarismul a fost prima ipotecă periculoasă care a apăsat greu asupra Europei. Politica militară în creștere se exprimă, mai ales, în domeniul înarmărilor navale. Din 1890, Germania trece la un program de construire a vaselor de război, pe timp de 25 de ani, care avea menirea să plaseze flota germană pe primul loc în lume.

Dar, menținerea dominației mărilor a fost axioma politicii engleze, astfel că Anglia a ripostat provocării germane printr-un vast program de construcții navale, care trebuia să asigure, în permanență, o forță de luptă egală cu puterea cumulată a flotelor aflate pe locul 2 și 3 în lume (two power standard).

Între războiul franco-prusac și primul război mondial mulți istorici s-au întrebat dacă ar fi fost posibilă o alianță germano-britanică și ce consecințe ar fi avut aceasta asupra Europei. Posibilitatea acestei alianțe a fost blocată, în primul rând, de chestiunea supremației navale, Anglia neputând să cedeze sau să facă concesii Germaniei în privința înarmărilor navale, și, în al doilea rând, exista între cele două țări, după opinia multor cercetători, "o incompatibilitate emoțională nedefinită".

Sub raport oficial relațiile anglo-germane erau bune întrucât Keiserul era nepotul reginei Victoria. Unul dintre cei mai importanți istorici contemporani, Peter Calvocoressi, spunea că: "Nici Keiserul, nici Hitler nu au vizat în acțiunile lor Marea Britanie. Au ajuns la război din ignoranță". Chestiunea navală a fost extrem de sensibilă și i-a plasat pe britanici alături de ruși, pe care, de fapt, nu-i apreciau și nici nu aveau mare încredere în ei. Astfel, o alianță anglo-germană nu a fost posibilă.

Față de pericolul înarmării, în ultimele decenii ale secolului XIX au apărut mișcările pacifiste. Pacifismul, în mod paradoxal, este ideea dominantă ce pătrunde în mentalitatea europeană. Cu începere din 1891 au loc congrese mondiale ale păcii (Roma, Budapesta, Glasgow). În 1901 ia ființă "Biroul internațional al păcii", cu sediul la Berna. Sub influența acestor mișcări, în 1896 se instituie premiul Nobel pentru pace. Climatul pacifismului a determinat 28 de state să ia parte la Conferințele internaționale pentru soluționarea pe cale pașnică a litigiilor dintre state, ele desfășurându-se la Haga în 1899 și 1907. La inițiativa lui Nicolae al II-lea, se înființează Curtea permanentă de arbitraj de la Haga (1907), devenită din 1922 Curtea de Justiție de la Haga. Dar, rezultatele acesteia au fost modeste în raport cu speranțele create.

Tot în acest context, la sfârșitul secolului al XIX-lea, biserica catolică se implică în viața socială și politică. În 1891 papa Leon al XIII-lea emite enciclica "Rerum novarum", prin care biserica se angajează efectiv în soluționarea problemelor sociale, implicându-se în viața politică. Era o reorientare în spirit modern a catolicismului, pe acest temei apărând partidele democrat-creștine și social-creștine, care au completat cu o pondere semnificativă eșichierul politic al vremii.

Pe fundalul cursei înarmărilor, problema națională în Europa capătă o mare amploare, de la naționalism ajungându-se la naționalismul extremist. Mai ales din 1880, chestiunea națională devine o miză importantă în politica europeană. Ea izbucnește în Regatul Unit al Marii Britanii, unde problema irlandeză capătă amploare. În 1912 Irlanda obține autonomia, în 1916 ia ființă Republica Irlandeză, iar în 1922 se constituie Irlanda ca stat liber. Mai târziu, Irlanda de Nord, după război, din 1920, devine parte integrantă a Marii Britanii. Apoi urmează mișcarea de renaștere a aspirațiilor naționale în Scoția și Țara Galilor.

În Spania, în 1854, Sabino Arana întemeiază Partidul național basc, iar paralel se dezvoltă mișcarea catalană în regiunea Aragon.

În Belgia flamanzii rezistă la introducerea limbii franceze și se creează partidul extremist flamand. Tot la fel și în Italia se creează o mișcare de desprindere a Sardiniei din componența statului italian, iar în Franța au loc mișcări similare în provincia Bretagne.

În 1907, Suedia se desparte de Norvegia, devenind două state de sine stătătoare.

Între 1880-1914 în Europa de vest chestiunea națională ia amploare, în condițiile în care concepția despre națiune evoluează de la patriotism la naționalismul extremist. Există o clară diferență, așa cum spuneam, între mișcarea naționalităților până la 1880 și după această dată. Concepția despre națiune manifestă o tendință de trecere de la patriotism la naționalism, de la sentimentul de apartenență la o entitate poitico-juridică, la respingerea celorlalți, printr-un exclusivism care, în perspectivă istorică, pare a fi astăzi greu de înțeles.

Națiunea a condus la formarea unui patriotism de stat care a marcat atât elitele, cât și masele populare, orgoliul patriotic devenind puternic în toate statele Europei la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. De pildă, în Anglia se desfășoară două jubilee ale reginei Victoria, în 1887 și în 1897, iar în Franța, se dezvoltă în rândul tinerilor sentimentul de pietate față de patrie, cultivându-se nostalgia față de provinciile pierdute și de aici dorința arzătoare de apărare a patriei.

În Europa imperiilor multinaționale, principiul naționalităților este reclamat cu vigoare crescândă. În Polonia, în 1904, profitând de războiul ruso-japonez, Pilsudski, care în 1919 va deveni conducătorul Poloniei, lansează o puternică mișcare națională. În aceeași atmosferă cu caracter național, în Austria ia amploare ofensiva "Tinerilor cehi". Putem spune că între 1980-1914 mișcările naționale sunt atât de puternice încât destabilizează ordinea pe continent.

Odată cu naționalismul se afirmă internaționalismul, având la bază Manifestul Partidului Comunist din 1848, elaborat de Marx și Engels, unde se afirma sloganul că "Proletarii nu au patrie", Internaționala I-a din 1864 afirmând același principiu, ea fiind, de fapt, concepută ca primul partid internațional. Este semnificativ de subliniat, în acest context, că Internaționala a II-a, creată în 1879, a încercat să concilieze internaționalismul cu patriotismul pentru a se înscrie mai bine în spiritul epocii și a căpăta mai multă influență politică. Astfel, din 1905, chestiunea națională subminează din interior Internaționala a II-a. Otto Bauer afirmă că internaționalizarea nu înseamnă negarea realităților naționale, în timp ce Lenin condamnă reabilitarea antimarxistă a "iluziei naționale". Dar, la Congresul Internațional de la Copenhaga, din 1910, mitul că social-democrații sunt imuni față de patrie este definitiv distrus. Sentimentul național triumfă în interiorul tuturor claselor sociale, a partidelor politice ale vremii.

Pretutindeni în Europa, între 1880 și 1914, naționalismul intră în derapaj.

În Franța, pe fondul afacerii Dreyfuss, ideea unei revanșe împotriva Germaniei alimentează mișcarea naționalistă, care pătrunzând în mediile intelectuale și artistice a generat o puternică ideologie națională în creștere.

În Germania, mândria patriotică pentru Reich se preschimbă într-o viziune agresivă în ce privește locul Germaniei în Europa și în lume. În 1891, Liga Pangermanică, fondată în 1866, avea peste 12.000 de membri, iar pangermanismul devine rapid un naționalism cu tentă mondială. El reclamă ca Germania să aibă un imperiu planetar după modelul Franței și Angliei. Pe continent trebuia creată Germania Mare care să-i aducă Reichului spațiul vital (Lebenstraum) de care germanitatea avea atâta nevoie. Mitteleuropa trebuia să fie sub dominația Germaniei prin înglobarea popoarelor germanice și contraofensiva împotriva slavilor.

Apostolul pangermanismului a fost Ludwig Reimer, care a scris în 1905 lucrarea "O Germanie pangermanică". "E absolut necesar – spunea el – ca Germania să cucerească hegemonia absolută în Europa centrală și occidentală, să anexeze simultan provinciile germane din Austria într-o manieră proprie proiectului rasei noastre germanice". Spre deosebire de naționaliștii englezi, francezi, italieni, care nu-și propuneau revendicări teritoriale în Europa, ca suport al naționalismului (exceptând pământurile strămoșești Alsacia și Lorena), pangermanismul a fost o ideologie cu obiective teritoriale.

Similar pangermanismului a fost naționalismul rus. El s-a afirmat printr-o intensă politică de rusificare. Panslavismul a fost o ideologie imperialistă potrivit căreia "națiunea rusă avea misiunea de a-i proteja pe slavii de pretutindeni din Europa centrală și balcanică și de a-i federaliza în jurul Rusiei, într-un mare imperiu". Clerul ortodox rus a fost un sprijin puternic în înfăptuirea acestui proces, desfășurând, prin prezența sa misionară o amplă activitate politică. În acest fel, bătrânul continent a fost supus unui naționalism agresiv, iar în acest proces ideologic, extrem de complex, fiecare avea tendința de a-l face naționalist pe celălalt.

Mai mult, naționalismul a îmbrăcat în plus haina rasismului, degenerând în antisemitism. În 1859, când a apărut "Originea speciilor" a lui Charles Darwin, noțiunile de "selecție naturală" și "inegalitate între specii" au fost preluate și folosite pentru a releva diferențele dintre rasele umane. Joseph Gobineau, în "Eseu asupra inegalității raselor" (1853), făcea o ierarhie a raselor umane, afirmând că "rasa pură" este alcătuită din germanii localizați în Anglia, Belgia, Nordul Franței. În spiritul acelorași opinii, istoricul Leopold von Ranke afirma că există două caractere fizice europene dominante: brahicefalul, situat în bazinul mediteranean și având cap mic, păr castaniu, și dolihocefalul, cu cap alungit, păr blond și ochi albaștri, pe acesta din urmă denumindu-l "homo europeus". Tot la fel, englezul Benjamin Kidd afirmă superioritatea rasei anglo-saxone asupra rasei latine și de aici concluzia că englezii și germanii trebuie să domine lumea. Ideea predominantă afirmată în epocă este că rasele superioare subordonează interesele individuale celor ale comunității, în timp ce rasele inferioare dau prioritate intereselor particulare. Mai mult, apariția geneticii la sfârșitul secolului al XIX-lea a condus la întărirea noțiunii de rasă, concluzia fiind că nu există influențe ale mediului asupra eredității, deoarece caracterele specimenului corespund unei gene.

În concluzie, putem afirma că există un amestec de teorii istorice, filosofice, medicale care fac legătura între noțiunea de rasă și raționamentele de natură politică, în plină expansiune a colonialismului fiind frecventă și actuală tema "colonizării raselor inferioare".

În contextul rasismului crește antisemitismul în toate țările europene. Evreul uzurpator, stăpân al finanțelor lumii este clișeul care domină sfârșitul de secol. Apar și se diversifică organizații antisemite pretutindeni. Dintre acestea menționăm, mai ales, Liga pangermanică, care și-a făcut din antisemitism o profesie de credință. Este important de subliniat că în Germania, până la război, mișcările antisemite nu sunt violente, dar ele se afirmă și acaparează treptat spiritele. În Imperiul Austro-Ungar, însă, situația este mult mai încordată deoarece la Viena 25% din populație era formată din evrei, acest fapt generând un puternic antisemitism în Parlament, presă, în întreaga viață publică. De asemenea, în Galiția, naționalismul polonez alimentează din plin antisemitismul local și provoacă mișcări de amploare.

În Ungaria, până la 1880, afluxul de evrei a fost privit ca fiind un fapt benefic pentru țară, dar după 1900, situația se schimbă radical deoarece, în condițiile când evreii alcătuiesc 20% din populația Budapestei și 40% din corpul electoral, mișcarea antisemită devine puternică.

Este semnificativ de relevat, în acest context, că în România, Bulgaria, Serbia, evreii se bucură de egalitate în drepturi, în vreme ce în Rusia antisemitismul este foarte virulent. De pildă, în timpul domniei lui Alexandru al II-lea (1881-1894) au avut loc 150 de pogromuri, evreii fiind alungați din marile orașe și fiindu-le restrânse activitățile financiare. Se introduce numerus clausus, stabilindu-se un procent de 10% pentru ponderea evreilor în școli și universități. Situații similare se petrec în Polonia rusă, unde au loc pogromuri (1802-1906), și, de asemenea, în Bielorusia (1903-1906), Kiev (1913), Crimeea (1905).

4. Crizele premergătoare războiului

La începutul secolului XX, pe fondul rivalității dintre marile puteri, apar crize puternice ce vor prefigura marele cataclism din 1914.

Principalele antagonisme dintre marile puteri erau: antagonismul anglo-german, la care se adăugau antagonismul franco-german și ruso-austriac. Primul avea la origine atât tendințele Germaniei de a obține noi teritorii coloniale, ea intrând mai târziu în competiția pentru reîmpărțirea lumii, cât și faptul că aceasta dorea să realizeze un program de înarmare care să pună în pericol supremația maritimă a Angliei. Antagonismul franco-german era generat de războiul din 1870-1871, în urma căruia Franța a fost obligată să plătească Germaniei o imensă despăgubire de război, dar mai ales de dorința Franței de a recupera cele două provincii pierdute, Alsacia și Lorena. Ultimul dintre antagonisme, cel ruso-austriac, era cauzat de tendințele de expansiune ale celor două puteri în zona Peninsulei Balcanice, în condițiile retragerii din această parte a Europei a Puterii Otomane.

Pe fondul acumulării și înăspririi contradicțiilor dintre marile puteri, s-au declanșat cinci mari crize, prevestind și prefigurând marele conflict mondial: două crize marocane (prima soluționată între 1905 și 1906, a doua soluționată în 1911); criza nordică (1907); criza bosniacă (1908-1909); la care s-au adăugat, apoi, războaiele balcanice din 1912 și 1913.

Prima criză marocană, din 1905-1906, a luat naștere datorită acordului anglo-francez (1904), Germania fiind lezată de înțelegerea dintre Paris și Londra. Ea a căutat să mineze raporturile franco-engleze, profitând de un factor extern favorabil și anume înfrângerea Rusiei în Extremul Orient (1905) și izbucnirea revoluției ruse (1905-1907).

La 31 martie 1905, Keiserul Wilhelm II debarcă la Tanger, unde ține un discurs fulminant în care cele libertatea și independența Marocului. În mod imperativ el cerea Parisului ca aceste deziderate să fie imediat respectate. Discursul Keiserului a făcut înconjurul lumii, fiind apreciat, pe bună dreptate, ca o provocare la adresa Franței. Dar, criza marocană are exact efectul opus celui scontat de Berlin. Dacă Germania a urmărit subminarea acordului franco-englez, după soluționarea crizei Antanta se întărește, în timp ce neîncrederea Londrei față de Berlin sporește.

La Conferința internațională de la Algesiras (iulie 1905- aprilie 1906) sudura franco-engleză s-a dovedit a fi trainică. Conferința s-a încheiat cu un tratat care stipula integritatea și independența statului marocan și deplina libertate a statelor în relațiile cu Marocul. Franța, însă, avea rolul de a asigura ordinea internă în Maroc, Londra refuzând soluția propusă de germani privind supravegherea internațională asupra Marocului. Mai mult, Parisul a căpătat dreptul de a inaugura o Bancă a Marocului, Bancă în care Franța, în calitate de creditor principal, avea o poziție dominantă. Deci, implicit, se recunoștea subordonarea băncii Marocului de către Franța. În concluzie, prima criză marocană nu declanșează un război franco-german, iar Franța își întărește relațiile cu Anglia și Rusia. În 1907 se încheie convenția anglo-rusă prin care Marea Britanie renunță la Tibet, iar Rusia la Afganistan. În acest fel, prestigiul Germaniei este umbrit și diminuat.

Criza nordică a fost legată de problema separării dintre Suedia și Norvegia, între cele două țări, așa cum stipulase Congresul de la Viena, fiind realizată o uniune. La Conferința de la Karlsbad între delegații norvegieni și suedezi a intervenit chestiunea separării, ulterior cele două țări având raporturi dramatice, în sensul că Norvegia se va apropia de Anglia, iar Suedia de Germania. Marile puteri semnează, în 1907, la Kristiana un tratat cu regele Norvegiei prin care recunosc independența acestei țări.

Criza bosniacă s-a declanșat pe fondul revoluției junilor turci din 1908-1909. Profitând de evenimentele petrecute în imperiul otoman, Austro-Ungaria anexează Bosnia și Herțegovina, care din 1878 se aflau în administrația Austro-Ungariei. Noul regim otoman, în schimbul a 2,5 milioane lire turcești, recunoaște anexarea, încheind un acord, în acest sens, cu Austro-Ungaria. Acordul făcea practic inutilă o conferință europeană pe această problemă, în condițiile în care criza bosniacă provocase întotdeauna disensiuni pe plan european. Observăm limpede că, de această dată, criza bosniacă a însemnat un triumf al diplomației germane și austro-ungare, fapt ce a adâncit și mai mult disensiunile dintre blocurile militare opuse, Tripla Alianță impunându-se Austro-Ungariei în Balcani. Totodată, Italia se îndepărtează de Tripla Alianță și se apropie de Rusia, semnând o înțelegere cu Petersburgul, în 1909, pentru păstrarea status-quoului în Balcani. Dar, clamarea politică nu a fost de lungă durată datorită izbucnirii războaielor balcanice.

A doua criză marocană a avut loc în 1911, când a izbucnit o răscoală în Maroc. Sub pretextul protejării coloniștilor europeni, Parisul ocupă orașul Fès (sudul Marocului) și apoi capitala trecând Marocul sub autoritate franceză. Acest fapt însemna o încălcare a acordului de la Algesiras, generând reacții dure din partea Berlinului. Vasele germane Panther și Berlin acostează la Agadîr, în Sudul Marocului. În urma manevrei de forță a Germaniei, vasele sale se aflau în apropierea Gibraltarului, fapt ce a trezit reacția imediată a Londrei, care își impune voința în fața Berlinului. Lloyd Georges ține un discurs tăios la adresa Germaniei, declarând că Anglia nu va rămâne cu brațele încrucișate dacă Germania amenință Franța, "formula păcii cu orice preț este nedemnă pentru o mare putere". Șocat de intransigența britanică, Berlinul se așează la masa tratativelor, acceptând perspectiva unui protectorat francez în Maroc, în schimbul unei părți din Congoul francez, cu ieșire la Oceanul Atlantic (între Camerun și Congoul belgian). În același timp, Franța recuperează un mic teritoriu în sudul lacului Ciad. Astfel, criza marocană ia sfârșit printr-un compromis. Dar, în timpul negocierilor franco-germane pentru Maroc se degradează din nou situația din Balcani. Criza balcanică a sporit și mai mult tensiunea dintre cele două blocuri militare.

Criza balcanică a fost deschisă de Italia, care a pornit un război "neinspirat" împotriva Imperiului Otoman pentru a-l forța să recunoască ocuparea de către ea a zonelor Tripolitania și Cirenaica (din Africa). Imperiul Otoman fiind înfrânt, statele balcanice profită de această situație pentru a-i obliga pe turci să se retragă definitiv din Balcani. Războiul izbucnește în octombrie 1912 și se încheie în 1913, prin pacea de la București, când România se afirmă sensibil în această parte a Europei.

Liga balcanică alcătuită din Serbia, Muntenegru, Bulgaria și Grecia obține victoria împotriva Porții, dar învingătorii nu s-au înțeles între ei în privința împărțirii teritoriilor. Sub egida marilor puteri, la 30 mai 1913, la Londra se semnează un tratat care satisface Austro-Ungaria, dar nemulțumește Bulgaria. Se prevedea crearea unui stat albanez sub protectorat austriac, blocându-se accesul Serbiei la Marea Adriatică. În iunie 1913, Bulgaria atacă Serbia. Aceasta, împreună cu Grecia și România se coalizează și atacă Bulgaria, generând al doilea război balcanic. Pacea pecetluiește divizarea Macedoniei: Grecia înglobează Salonicul, Serbia preia Scoplie, iar Bulgaria nordul provinciei. Albania ocupă coasta Adriatică (în sudul Muntnegrului), până la insula Corfu (Grecia). Astfel, Grecia crește teritorial ca urmare a înglobării unei părți a Macedoniei. De asemenea, României îi revine sudul Dobrogei (Cadrilater), în defavoarea Bulgariei. Dar, marea învingătoare pare a fi Serbia care se afirmă ca o putere în ascensiune în Balcani. Aflată sub influența Rusiei, Serbia Mare este o amenințare latentă pentru Viena. Pentru a fi păstrat echilibrul european dintre marile puteri, unele hotare trebuiau să fie intangibile, întrucât modificarea lor ar fi însemnat război.

În 1912 se reînnoiesc acordurile Triplei Alianțe și Triplei Înțelegeri. Bulgaria și Turcia gravitează spre Puterile Centrale, iar România se apropie de Antantă. Marele război, deși părea aproape evitat, în realitate se apropia cu pași repezi.

Istoriografia contemporană a ridicat întotdeauna chestiunea dacă "putea fi oare evitat războiul?". În genere, s-au conturat două poziții contrare: pe de o parte, ideea inevitabilității războiului susținută de istoricii marxiști și ultranaționaliști (în special francezi și germani); pe de altă parte, ideea posibilității de evitare a dezastrului. Mulți oameni politici au formulat opinia că lumea a ratat o șansă istorică de pace sau de prelungire a ei, conflictul fiind numai o simplă consecință a erorilor umane. În acest sens, marele om politic american Henry Kissinger aprecia că așa-numitul "causus belli" al primului război a avut un caracter cu totul întâmplător și că s-ar fi putut evita războiul prin negociere, el nefiind altceva decât "o nebunie monumentală".

Dacă despre cauzele conflictului istoricii au spus aproape "totul", astăzi se înțelege bine că nu trebuia să se ajungă la un măcel armat de o asemenea amploare pentru a rezolva problemele concurenței pe piața mondială. Chiar dacă o parte infimă a populației a practicat un naționalism agresiv, majoritatea oamenilor nu doreau deloc războiul. Dar, un bătrân împărat austriac obosit și anturajul său militar, un țar rus plin de insuccese și doritor de faimă externă, un Kaiser și un cancelar german lipsiți de clarviziune politică au contribuit decisiv la declanșarea lui. Poate ar trebui să mai adăugăm, în fine, că dacă ar fi existat o conducere engleză mult mai atentă și plină de perspicacitate, iar toți acești oameni ar fi fost mai chibzuiți, l-ar fi putut contracara și evita. Din păcate, civilizația Europei anului 1914 se afla însă la cheremul acestei elite conducătoare, "care a jucat cartea războiului fără a cunoaște regulile jocului și a lăsat să vorbească tunurile, fără a ști să-și protejeze pionii".