Etimologia Cuvantului Apa

Introducere

„ Pentru a simți pe deplin rolul imaginar al limbajului, trebuie să căutăm cu răbdare, în legătură cu fiecare cuvânt, dorințele de alteritate, dorințele de dublu sens, dorințele de metaforă.”

Gaston Bachelard,  Apa și visele (1943)

Apa a constituit o provocare pentru om încă de la începuri, când a descoperit-o;într-o măsură mult mai mare pe artiști, după cum se va arăta în paginile capitolului III. Observăm diversitatea experienței epocilor anterioare, felul în care apa se impune în opera de artă ca șimotivație de a exprima un adevăr, un adevăr interior al artistului ce se vrea a nu rămâne ascuns.

Esența artei nu se află în natură, decât dacă știm să o admirăm, să o transformăm în obiect de judecată estetică. Se impune o denaturalizare a naturii și o disociere a frumosului.

Fiecare din noi are în mod firesc o atracțiefață de un anumit mediu. Unii sunt artrași de liniștea pădurilor, sau de maiestuozitatea munților, liniștea necuprinsă a deșertului este și ea o atracție, la fel ca șiaglomerația citadină. Mie imi place apa. Există în memoria mea cel puțin două momente cu încărcătură diferită. Primul episod s-a întâmplat în lacul unde am încercat să fac o scufundare: în momentul în care am atins fundul bazinului m-am agățat de câteva crengi ce existau pe fundul acelui lac, speriindu-mă am dat din mâini să ies repede, în graba mea înainte de a ajunge la suprafață am deschis ochii, și acolo erau toate culorile…, aceasta m-a fascinat mai mult decât spaima de a nu ajunge la suprafață…

Al doilea avenit de la bazin; aveam ochelarii de protecție pentru apă, eram scufundat aproape total, până la jumătatea ochelarilor. Deci o parte din imaginea pe care o vedeam era aproape clară, pe când cealaltă era aburită, redând imagini compoziționale, de interes plastic. Apoi apa și-a mai revelat efectele plastice atunci când am observat jocul moleculelor din care e compusă pe mâna mea, felul în care lumina scotea din apa diferite forme. Erau zone în care apa era ca un fel de lupă pentru suprafețele pe care le oglindea ori alte zone care nu mai erau inteligibile datorită luminii. Apoi am urmărit felul în care apa își exercita efectul asupra oamenilor care se aruncau în ea, bulele de apa invadând acele corpuri. Părți ale fizicului ce rămâneau integre, se vedeau cristalin în apă, în echilibru aproape plastic cu bulele apei sau spuma care ștergeau orice formă a corpului uman.

În Capitolul I al acestui demers se va face o scurtă prezentare privind etimologia cuvântului, sensurile și simbolurile ce le-a căpătat de-a lungul timpului. Tot aici vom vorbi puținși despre mitologie pentru că nu putem trece mai departe fără a aminti de acest aspect specific oamenilor și foarte important pentru istoria artei. Fiind o lucrare în arte vizuale este nescesar să se facă o incursiune în Istoria artei, aceasta fiind prezentată în Capitolul II, după cum se va constata. În cele din urmă se va vorbi despre demersul practic al lucrării, Capitolul III, unde se găsi motivația autorului, etapele pregătitoare șibineînțeles o anexă cu lucrări explicate, urmate de o bibliografie ce a fost folosită în realizarea textului scris, ce se va regăsi la finalul lucrării.

Mit și realitate

Etimologie, simbolistică

 Cuvântul apă este considerat de lingviști că descinde din latinul aqua,-ae. În limba sanscrită îi corespunde ap, apas. În Avesta, celebra carte persană a lui Zarathustra, descântecul de purificare a apei începe: apo… Nicolae Densușianu cita vechi denumiri de ape sau localități cu rădăcina ap, ca Apamari din Mesopotania, lângă Eufrat. Un râu în Dacia, poate Caraș, este citat în scrieri Apos, Appion. Și în limba indo-europeană reconstituită există rădăcina ap pentru apă. Nu este probabil ca dacii să fi adoptat denumirea aqua de la romani și să o fi transformat tocmai în forma mai veche apă, mai ales că litera p se pronunță mai greu decât qu. Rezultă că apă este un cuvânt vechi, moștenit de la autohtoni. 

Apa s-a considerat a fi un element primordial, simbol al vieții, al regenerării și al purității. Apa, poate fi și element al genezei, după cum apare în concepția unor popoare precum și în Biblie, aici se susține că omul a fost făurit din lut, iar prin ajutorul apei și al pământului a devenit unul din elementele ce făuresc lumea însăși. Astfel omul devine o miniatura a lumii prin armonizarea apei cu pământul. Apa este imperioasă existenței umane, ea fiind prezentă în cadrul vieții încă din momentul dezvoltării ființei umane în interiorul pântecului mamei. De asemenea ea poate reprezenta la un moment important în viață, și un simbol al trecerii pragului dintre viața primordială la cea creștină (botezul).

Apa armonizează corpurile, le îmbogățește cu elemente plastice, producând deformări sau jocuri între culori și lumini. Apa este un element liniștitor, acaparator, putând aduce plasticitate prin deformările pe care le realizează.

Apa ne poate odihni prin efectul său calm ce îl are asupra minții umane, dar în același timp poate avea și un efect devastator, poate crea cataclisme, poate deregla liniștea mentală prin învolburarea ei.

Gaston Bachelard, afirmă în cartea numită Apa și visele că ființa umană are destinul apei care curge și că nu ne scăldăm de două ori în același fluviu. Ființa menită apei este o ființă în derivă, ea moare în fiecare clipă, ceva din substanța ei se prăbușește neîncetat. Psihanaliza ne arată prin Narcis iubirea pentru propia persoană prin chipul său reflectat într-o apă liniștită; chipul omenesc fiind înainte de toate un element de seducție, oglindindu-se omul pregătește, lustruiește acest chip, această privire, acest element al seducției. Tot Gaston afirmă că moartea cotidiană nu este moartea exuberantă a focului, care străpunge cu săgețile sale cerul ci moartea cotidiană este moarte apei… apa grupând imaginile, dizolvând substanțele, ajută imaginația în munca ei; ea ne aduce totodată un tip de sintaxă, o legătură continuă între două imagini, o mișcare a imaginilor care desprinde reveria legată de obiecte. A dispărea în apa adâncă, metaforic vorbind, după spusele lui Gaston înseamnă să te asociezi cu profunzimea sau infinitul.

Mitologie

Apa este considerat un element primordial în mitologie, ea e simbol al vieții, al regenerării și al purității. Lumea apelor, a mărilor este diferită de cea a uscatului, a oamenilor, având tărâmuri și adâncimi necunoscute și mistice. Așa se explică mulțimea creaturilor fabuloase, considerate de strămoșii noștri că au trăit în ape.Potrivit acelor vremuri,lumea apelor era protejată de aceste ființe și guvernată de zei. Oamenii trebuiau să aducă ofrande zeilor apelor înainte de a porni pe mare pentru a nu atrage asupra lor furia apelor . În aproape toate mitologiile, lumea oamenilor se întindea până la marele ocean ce o înconjura, dincolo urmând capătul lumii.

Mitologia a văzut apa în multe ipostaze:

În tradițiile ebraice șicreștine apa simbolizează mai întâi originea creației. Litera M din ebraică simbolizează apa care nu poate fi percepută; ea este mamă și matrice. Obârșie a toate câte sunt, ea este manifestarea transcendențeiși de aceea trebuie considerată o hietofanie. În Biblie, puțurile din deșert, izvoarele care le ies în cale nomazilor sunt tot atâtea locuri de desfătare și încântare. Întâlnirile cele mai importante au loc lângă izvoare șipuțuri; aidoma locurilor sfinte, punctele unde se găsește apa au o importanță deosebită . aici începe dragostea și se pun la cale căsătoriile. Drumul evreilor și calea pe care o urmează fiecare om în ținutul pelerinajului său terestru sunt intim legate de contactul exterior sau interior cu apa; aceasta devine un loc al păcii și al luminii, o oază”. Jean Chevalier & Alain Gheerbrant

Apa, ca element al genezei: portrivit unor popoare, dar și  Biblia susțin că omul a fost făurit din lut, apă și pământ, elemente ce făuresc lumea însăși. Omul devenind o miniatură a lumii prin armonizarea apei cu pământul. Un alt mit al apei ca element al genezei este nașterea Afroditei, din mitologia greacă. Se spune că această zeiță s-a născut din spuma mării șisângele lui Uranus. Aceasta pune în evidență caracterul pur, sublim al elementului apă, Afrodita, zeița iubirii, fiind idealul frumuseții.

Marele pictor italian renascentist Sandro Botticelli (fig. 1) s-a inspirat din această legendă, pictând tabloul Nașterea lui Venus, în anul 1484, aflat la Galeria Uffizi, Florența.

Fig. 1 Nașterea lui Venus, Sandro Botticelli

Altă ipostază a apei este cea de element al vitalității, al regenerării și al învierii. Această caracteristică este evidențiată de basmele românești, unde întâlnim termenul „apă vie”, adică apa pe care eroii de basm o beau pentru a-și recăpăta energia și forța.

Apa ne mai apare cași element al nemuririi, al tinereții veșnice și al invincibilității. În mitologia greacă, Ahile era scăldat în apele Stixului de către mama sa Thetis, ce dorea să-i ofere nemurirea. Există și în alte mitologii „fântâni ale tinereții”, a căror apă oferă celui care o bea tinerețe veșnică.

Unele mitologii prezintă apa ca element al distrugerii, exemplu în acest sens este mitul unui potop uriaș, care scufundă sub apele sale întreaga lume. Cel mai reprezentativ mit în acest sens este Potopul biblic al lui Noe, potop ce a fost trimis de divinitate ca pedeapsă pentru neascultarea oamenilor, acest potop fiind întâlnit și la alte mitologii. Apa poate avea și rol apocaliptic, cum este întâlnit în mitologia nordică.

În mitul lui Narcis, un erou întâlnit în mitologia greacă, apa ne apare ca și element al metamorfozei. Narcis rămânând îndrăgostit de chipul său oglindit într-un lac și dorind să se aproprie a căzut și s-a înecat, trupul lui metamorfozându-se într-o narcisă datorită proprietății magice ale apei. Tot în mitologia greacă ne apare apa ca și element transcedental, se remarcă acolo râul Styx, care reprezintă singura cale de trecere către tărâmul morților.

Se consideră a fi cel mai cunoscut mit cel al Atlantidei, insula înfloritoare care s-a scufundat în mare în urma unui cataclism. Platon a vorbit întâia oară despre această legendă,potrivit lui pe Atlantida locuiau oameni care erau pe jumătate zei și care puseseră bazele unei civilizații foarte avansate, iar insula lor era construită sub forma unor cercuri concentrice. Probabil că acea civilizație nu a existat așa cum a descris-o filozoful, însă povestea tristă a unei civilizații a creat această legendă.

  Freud definește simbolul ca fiind o comparație în care termenul comparat dispare. Simbolurile apar mai ales în vise – în visele nocturne ca și în cele diurne (fantezii). Dar ele sânt prezente și în viața trează, în cultura popoarelor, în credințele religioase, mituri și produsele folclorului. Simbolurile sânt prezente și în nevroze – sau mai precis în conținutul lor ideativ.

I: Incursiuni în istoria artei vizuale

Scurt istoric în arta vizuală

„ Arta nu reproduce vizibilul, ci face invizibil”

Paul Klee

Arta nu cunoaște frontiere geografice și nici istorice, ea a evoluat treptat îmbrăcând aspecte diferite fiind dificil de constrâns, s-a manifestat și se manifestă în domeniul culturii șicunoașterii atât în mediile laice cât și în cele religioase, primele semne manifestându-se încă din perioda preistorică. Tot de la începuturile artei observăm operând cele două tendințe creatoare, dorința de areproduce obiectele care ne înconjoară ori cele văzute în vise sau cele imaginare; ele fiind reale pentru individul primitiv care avea tendința să inventeze semne în locul obiectelor, să dea acestora o valoare expresivă făcând din ele ceva frumos și simbolic. Nu se poate stabili dacă arta abstractă a urmat celei figurative sau dacă i-a precedat, cert e că cele două tendințe sunt simultane și se manifestă în mod egal și în același domeniu religios ori magic sub ambele forme figurative și abstracte.

Se consideră a fi necesar să se facă o retrospectivă în istoria artei, deoarece acest subiect a stârnit curiozitatea și visarea artiștilor de-a lungul epocilor până in zilele noastre. Nu este surprinzător faptul că arta a servit omului la construirea propriei imagini și la situarea sa în timp șispațiu. Din secolul al XV-lea și până în secolul al XIX-lea a triumfat mimesis-ul, canoane academice impregnând puternic cultura. O caracteristică a operei de artă, a istoriei formelor este aceea de a produce efecte în cultură și în special asupra altor opere., privirea care le reperează operează în cadrul epocii care le-a determinat. Începând din Renaștereartiștii sunt clasați pe după perioadă, stiluri sau mișcări artistice. Europa constituie locul unde într-o lungă perioadă de vreme apar fenomene impunătoare și rezistente în timp ale creației, aici se produc schimburi între curente șișcoli. În artă, a inventa implică ceva ce ține de resursele fiecărui creator.

Fig. 2 Pieter Bruegel cel Bătrân, Peisaj cu prăbușirea lui Icar, 1555

În pictură Bruegel (1525-1569) utilizează desenul pentru a delimita printr-un contur negru zonele intens colorate de celelalte, el a știut specificul artei flamande, peisajele satirice și tematicele populare într-o redare vie, naturală. În Peisaj cuprăbușirea lui Icar (fig. 2) vedem un peisaj marin unde cerul și marea îl caracterizează, dispunerea pe planuri, plugarul indiferent, ciobanul care privește în sus și mâna întinsă de la malul mării ne conduc privirea spre picioarele și aripile lui Icar care ies din apă spărgând ordinea aparentă a compozițieiși se asociază cu sentimentul tragic al existenței. Tema mitologică evocă tema creștină a căderii originale.

Dacă natura este subiectul principal în acest tablou, fig. 3, se urmărește o căutare strict picturală, atenția fiind îndreptată spre fuziunea gamei cromatice în care tonurile alburii ale cerului și cascadei sunt atinse de brunurile cu care sunt reprezentate pământul și stâncile. Grija artistului e pusă pe viziunea de ansamblu a șuvoaielor, pictate cu neregulat, evidențiind o artă care anticipează soluțiile formale ale naturalismului.

Fig. 3 Jacob Van Ruisdael, Cascadă, 1660-1670

Jacob Van Ruisdael (1629-1682), fig. 3, a fost pictor, desenator și gravor olandez. Este considerat precursor al peisajului picturii olandeze atunci când pictura olandeză a devenit populară în acea perioadă de mari bogății și realizări culturale. Pentru olandezi, marcați deseori de cultura și religia protestantă, peisajul devine obiectul unei meditații morale, poezie divină. Varietatea formală și tematică subliniază multitudinea abordărilor; unele au o gamă cromatică restrânsă, altele seamănă cu un instantaneu, toate vizează exprimarea unei stări sufleteștiși capătă o dimensiune poetică.

ConstableșiTurnerîși pun amprenta pe pictura engleză din secolul al XIX-lea revoluționând peisajul, influența lor se va exercita timp îndelungat.JosephMallord William Turner (1775- 1851) a fost pictor și gravorbritanic peisagist, reprezentant al romantismului. Specializat în peisaje și scene marine, era considerat de impresioniștiifrancezi ca unul dintre principalele modele artistice. Lucrarea din fig. 4 mai poartă titlul și de Dimineață după potop, reprezentând scena care a precedat potopul. Vârtejul de lumină galbenă prezintă pactul pe care Dumnezeu l-a făcut cu omenirea, șarpele din bronz, din centru, este cel purtat de Moise în deșert pentru a se proteja de ape. După altă teorie galbenul asociat luminii ar alunga albastrul, asociat negațieiși umbrei.

Turner a fost pasionat de reprezentările distructive ale naturii, pe care o exprimă prin compoziții cu vârtejuri și lovituri de pensulă.

Fig. 4 William Turner, Luninăși culoare, 1843

De-a lungul secolului al XIX-lea apare fotografia, o combinație a două procedee tehnice, științifice, optica și chimia. Gustave Le Gray a fost inițial format ca pictor apoi a trecut la fotografie. Fotografiile sale sunt portrete, scene ale naturii (fig. 5) și clădiri. În 1999 s-a vândut o fotografie de Le Gray, Arborele de fag, pentru 419,500 euro, care a fost un record mondial pentru cea mai scumpă singură fotografie vândută la o licitație. Seria Marine, Marele val, se încadrează în reguli precise ale picturii, cum ar fi pictura de atmosferă și cel al impresionismului, opera pledând pentru interarea fotografiei în domeniul artelor frumoase.

Fig. 5 Gustave Le Gray, Marele val, 1851

Gustave Courbet (1819-1877) înlătură dogmele clasice în favoarea realismului, reânnoadă dragostea pentru materie. Realismul lui apare din voința de a restitui prin pictură densitatea lucrurilor, a corpurilor șiviața lor.

Fig. 6, Gustave Courbet, Valul, 1869

În peisajele sale marine (fig. 6), vedem o direcție, el nu practică pictura luminoasă ci păstrează preparările tradiționale, întunecate ale fondurilor. Atracția sa este pentru textură, tratarea suprafeței se acordează cu reprezentarea, linia orizontului separă cele două modalități picturale.

Cel mai important nume al impresioniștilor estefracezul Claude Monet (1840-1926), pentru că acest nume a pornit de la pânza sa Impresie, răsărit de soare (fig. 7), unde pictura, împinsă de fotografie se îndepărtează de imitație pentru a avea propriile sale mijloace: culoarea și forma, eliberarea tușeiși traducerea prin culoare al aspectului real al luminii.

Fig. 7, Claude Monet, Impresie, răsărit de soare, 1872

Tabloul din fig. 7 reprezintă un răsărit de soare. El este realizat în tonuri de albastru și foarte puțin negru, lumina  este redată aproape ca în realitate, umbrele copacilor văzându-se în apă. Singura pată de culoare este soarele, a cărui reflecție în apă este tot roșiatică. El impresionează prin claritatea lui, încântând astfel privitorul.

Vincent Willem van Gogh ( 1853- 1890) a fost un pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional, el a suferit de boli mintale, care la vârsta de 37 ani l-au dus la sinucidere.Van Gogh a realizat peste 2.000 de opere de artă, în jur de 900 de picturi și 1.100 de desene și schițe. Astăzi multe dintre operele sale, inclusiv numeroasele lui portrete, peisaje și picturi cu floarea-soarelui, se numără printre cele mai cunoscute și cele mai scumpe din lume. Cu toate acestea a puțin apreciat în timpul vieții, faima sa crescândpost-mortem, astăzi fiind considerat ca unul dintre cei mai importanți pictori din istorie.

Fig. 8, Vincent Van Gogh, Noapte înstelată, 1889

Noapte înstelată (fig. 8)este unul dintre cele mai ușor de recunoscut tablouri ale lui Van Gogh are la origine un peisaj văzut de artist la Saint-Rémy-de-Provence. Liniile învolburate și formele distorsionate creează o atmosferă intens emoțională. El este unul dintre cunoscutele peisaje nocturne ale lui Vincent, a fost pictat noaptea cu ajutorul unei lumânări pe care a pus-o într-o pălărie.

Schimbările ce au urmat impresionismului aveau să se bazeze pe alte principii și sisteme artistice urmând calea sensibilității, emoției, rațiuniiși elaborării. Îi avem pe Van Gogh și pe foviști care proclamă culoarea iar pe de altă parte pe Cezanne șicubiști care mizează pe analiza, sinteza și elaborarea rațională. Schimbările în concepție au loc rapid, iar după primul și al doilea război războimodial succesiunea rapidă a tendințelorși curentelor artistice va deveni un fenomen caracteristic.

2.Reprezentări în arta modernă și contemporană

La sfășitul celui de-al Doilea Război mondial, New Yorkul se găsește ca și pol artistic; numeroșiartiști europeni de avangardă, dintre care mulțisuprarealiști, și-au găsit aici refugiul, în 1940 (Mondrian, Ernst, Breton, Masson, Matta, Miro, Dali, Leger…). MOMA, galerii, reviste și critici susțin arta contemporană. Newman, Rothko, Kline… lansează expresionismul abstract în perioada anilor 1940. În anul 1951 pictura lui Pollok capătă numele de expresionism actionpainting. La Paris există alte tendințe, tineri pictori susțin o artă abstractă inspirată din cubism dar utilizând paleta imoresiniștilor; Dubuffet poartă interese pentru arta brută… Producția artistică și raporturile între artă și public sunt influiențate printr-un context sociologic și tehnologic nou. Artistul se expune convențiilor, își exprimă libertatea șiașteaptă de la spectator o privire emancipată, personală. La începutul deceniului 1960 producțiile plastice sunt din ce în ce mai îndepărtate de artele frumoase. Artiștii circulă mult datorită galeriilor instalate de o parte și de alta a Atlanticului.Apar diferite problematici și experimentări în prima jumătate a secolului cum ar fi : colaje și fotomontaje, readymades, instalații, happening-uri și performance-uri. Vor fi tenative de artă totală, care impune o participare a publicului, arta cinetică, arta vizuală utilizează noi materiale: neonul, televiziunea, video, laserul; apare arta corporală, land art-ul (fig. 9), noul realism care dovedesc varietatea pistelor pe care se angajează artiștii. Mondenitatea economică și globalizarea informației, invazia imaginilor, toate produc o unificare a sferei artistice și culturale, devenind o nouă industrie. Arta se dorește a fi internațională.

Opera de artă prezentată în fig. 9, aparținând lui Robert Smithson, a fost construită cu buldozerul, se ivește din nou după ce a fost acoperită timp de 20 de ani, ea se constituie doar din materiale geologice specifice Marelui Lac Sărat; amprenta grafică a luării în stăpânire a peisajului de către om. Creația nu este cunoscută de către public decât prin fotografie și printr-un film în care autorul urmat de camera de filmat reproduce fugind spirală pentru a ajunge în centrul său.

Fig. 9 Robert Smithson Dig în spirală 1970

Putem spune că părintele teoreticean al artei abstracte este Marcel Brion, fiind apreciat în fenomenul artistic contemporan datorită cărții publicate în 1956 Arta abstractă, carte care a cărei esență continuă și azi să fie valabilă. El afirmă că menirea artei abstracte este să se mențină într-un senziorealism pur, să-și păstreze toată prospețimeașiîșirestuie forma sub impresia emoțieiobținută prin simțuri. Pictura abstractă pură nu apelează la stilizarea obiectului real ci îl elimină pentru a înțelege mai bine și a cuprinde ceea ce este dincolo de figură obținând o formă spontană și autonomă emoțieiînsăși.

Se afirmă că realitatea interioară a artistului nu poate însemna decât sublimarea realității exterioare astfel încât artistul are sentimentul că nu redă realitatea ci pătrunde în ea (fig. 10, fig. 11).

Fig. 10 Pierre Soulages, 1988

Piere Soulages (fig. 9) este pictor și sculptor francez născut în 1919 la Rodez cunoscut fiind datorită utilizării de refeleții de culoare „negru”, numind-o negru-lumină sau off-negru. A făcut parte din mișcarea abstractă din paris al abstractului expresionist în curs de dezvolotareși în Statele Unite în același timp, are participări la expoziții alături de primii maeștri ai artei abstracte. Picturile sale au intrat în cele mai multe muzee din lume, el fiind și primul artist viu invitat să expună la Muzeul Hermitage din Sant Petersburg și Galeria Tretiacokov din Moscova în 2001. La a 90-a aniversare în 2009 Centrul Pompidou a prezentat cea mai mare retrospectivă dedicată unui artist.

Gerald Ernest Scheider este pictor elvețian, a trăit între 1896 și 1986, fiind artist gestual are o formă personală de abstracție: „forma se naște, fie liric sau cromatic, cu culoare și mijloace tehnice, fără nici un fel de referire la natura externă” (fig. 11). Lucrările lui sunt colecționate peste tot în lume în muzee internaționale majore.

Fig. 11 Gerald Ernest Scheider, 1962

Gerhard Richter (născut 09 februarie 1932) , este un german artist vizual, lucrările lui sunt abstracte, fotorealiste șideasemenea fotografii șibucătți de sticlă, arta lui subminează conceptul de obligația artistului de a menține un sigur stil de coeziune.Aproape toată munca lui Richter demonstrează iluzia spatiului care pare natural și activitatea fizică și materială a interferențelor pictare ca reciprocă. Pentru Richter, realitatea este combinația de noi încercări de a înțelege șia reprezenta. La începutul carierei sale a avut elemente de peisaj care mai târziu au dispărut. În anii 1990 , artistul a început să picteze cu racleta lui în sus și în jos , pânza într – un mod ordonat pentru a produce coloane verticale care preiau aspectul unui perete de scânduri.

Munca lui Richter (fig. 12, fig. 13) constă într-o acumulare de gesturi spontane, reactive de adăugare, în mișcare, abstracte. În ciuda paletei nenaturale și a traseelor evidente a instrumentelor artistului, imaginile abstracte acționează adesea ca ferestrele prin care vedem peisajul exterior. În picturile sale de reprezentare, există o iluzie, în aceste picturi, el reduce imaginile lumești la simple incidente ale artei. În mod similar, în imaginile sale abstracte, la Richter exaltă, nivelul logicii spațiale și credibilitatea.

Fig. 12 Gerhard Rihter, 1990

Fig. 13 Gerhard Rihter, 2011

Daniel Richter (n. 1962) (fig. 14, fig. 15, fig. 16) este un artist german, el a făcut parte dintre protagoniștiirenaștereitendințelor expresive în pictură în timpul anilor 1980. Între 2004 și 2006 , el a servit ca profesor de pictura la UniversitätderKünste , Berlin. Începând cu anul 2006, el a predat la Akademie der Bildenden Künste , Viena. Este căsătorit cu regizorul Angela Richter. Ințial artistul a relizat picturi abstracte, cu un cosmos de forme intens colorate până la punctul de a fi psihedelice. Din 2002 a pictat scene de mari dimensiuni, pline de figuri, adesea inspirate de reproduceri din ziare sau cărți de istorie.

Fig. 14 Daniel Richter, 2002

Fig. 15 Daniel Richter, 2013

Fig. 16 „Problema pe care nu este bine justificată, acest lucru este cu adevărat interesant în pictură” , Daniel Richter , cu picturile sale Hero No1 (stânga ) și Wow.