Etape Importante ale Transferului Tehnologic. Modalitati de Realizare. Limitari ale Transferului Tehnologicdocx

=== Etape importante ale transferului tehnologic. Modalitati de realizare. Limitari ale transferului tehnologic ===

1.Inovare. Transfer tehnologic.

Tehnologia

În literatura de specialitate se găsesc vaste încercări de a defini conceptul de tehnologie ca sistem, ansamblu de cunoștințe, concept sau suită de obiecte ce conferă desfășurării activitășilor umane un cadru bine determinat, o inovație și o noutate.

Originea termenului “tehnologie” provine din greaca veche, construcția sa plecând de la cuvântul techne- artă și logos- studiu, știință. Pornind de la construcția de bază, grecească a termenului, putem să oferim primele definiții ale tehnologiei ca și știință care stă la temelia realizării creației artistice sau chiar arta studiului anumitor fenomene. Etimologia cuvântului ne poate indica faptul că tehnologia poate fi socotită ca o ramură de studiu a unei discipline.

Căutând și în alte surse aferente literaturii de specialitate, conceptul de tehnologie primește și alte definișii precum:

Informația necesară pentru a obține anumite output-uri de producție prin metode particularizate de selecție și îmbinare a diverselor input-uri. Tehnologiile pot fi definite ca procese particularizate de producție, tehnici de management, structurile oranizaționale ale unei companii, mijloace de finanțare, metode de marketing sau orice combinație a acestora;

Totalitatea instrumentelor, uneltelor, mașinilor, ustensilelor, armelor, clădirilor, comunicațiilor și a mijloacelor de transport, dar și cunoștiintele pentru a le crea și a le utiliza;

Suite de schimbări pe care sistemele adaptive le realizează în interacțiunea cu mediul pentru a-și atinge obiectivele, în condițiile în care aceste acțiuni conduc cu o probabilitate sporită la atingerea obiectivelor;

Know-how-ul sau metodele necesare în desfășurarea sau îmbunătățirea unor modalități de producere sau distribuție a unor bunuri și/sau servicii;

Abilitatea, sub formă de structură fizică sau cunoaștere, încorporată într-un artefact (software, hardware, mtodologie) care facilitează îndeplinirea unui obiectiv;

Cunoștințele, uneltele și tehnicile accesibile unei organizații pentru a transforma input-uri în output-uri; o operațiune de transformare care se poate referi la ceva abstract, cum ar fi o formulă, o metodă sau la ceva concret, cum ar fi mașini și echipamente;

Modalitatea prin care organizațiile utilizează cunoștințele și experiența asimilată pentru utilizarea efectivă și eficientă a resurselor pe care le are la dispoziție.

Prin aceste definiții, putem să înțelegem că tehnologia se referă la toate mijloacele, metodele și cunoștințele, dispunând de o reprezentare corporală cât și necorporală, de factură umană sau materială, care din punct de vedere procesual și procedural stau la baza transformării unor input-uri date în output-uri bine stabilite, în condiții de eficiență și eficacitate sporite.

Clasificarea tehnologiei poate fi făcută după o multitudine de criterii, având perspective variate de analiză a diverselor tipologii.

Prin analiza realizată de Burgin, avem trei nivele de aplicabilitate a tehnologiei:

Tehnologia de produs: valență materială;

Tehnologia de proces: valență structurală;

Tehnologia informației și comunicațiilor: valență mentală, umană, informațională.

Din punct de vedere al implicațiilor strategice pe care tehnologia le poate avea la nivelul obținerii și menținerii avantajului competitiv al unei companii, Little și Hamilton au realizat următoarea clasificare unde distingem următoarele tipuri de tehnologii:

Tehnologii de bază (base technology): esențiale pentru desfășurarea activității unei companii, nereprezentând un avantaj competitiv. Sunt accesibile pe piață de la o gamă largă de furnizori/distribuitori.

Tehnologii cheie (key technologies): oferă avantaj competitiv în raport cu unul sau mai mulți competitori. Sunt strâns legate de competențele și capabilitățile unei companii în strategia acesteia de a se impune pe piață.

Tehnologii de dezvoltare (pacing technologies): au un potențial cert de a deveni tehnologii cheie; sunt emergente.

Tehnologii incipiente ( embryonic technology): tehnologii în fază incipientă de cercetare, cu impact necunoscut, dar considerate ca având potențial de dezvoltare.

Făcând o legătură între matricea de analiză BCG ( model de analiză strategică a activităților firmei formulat de compania de consultanță Boston Consulting Group, respectiv o matrice bazată pe două variabile, cota de piață a firmei și creșterea pieței de referință) și clasificarea facută de Little și Hamilton, s-a încercat realizarea unei matrici a tehnologiilor utilizate de o companie și modul cum acestea participă la realizarea avantajului competitiv:

Sursa: Mocan, A.C., “Comerțul cu brevete de invenții și inovații- formă principal a transferului international de tehnologie, Teză de doctorat, FSEGA Cluj, 2011

Transferul de tehnologie

Locul comerțului cu inteligență umană în cadrul schimburilor internaționale este identificat ca fiind în creștere în ultima jumătate de secol, iar în cadrul acestuia, s-a impus esențial schimbul sau transferul de tehnologie.

Noțiunea de transfer tehnologic este abordată în literatura de specialitate de mulți autori care încearcă să gasească diferite definiri sau determinări terminologice. Acest concept s-a impus în vocabularul economiștilor sau a altor categorii profesionale, cu conținut tehnico-economic, fiind definit astfel:

Transfer de cunoștiințe sau echipamente pentru a permite fabricarea unui produs, aplicarea unui proces sau livrarea unui serviciu;

Transferul noilor tehnologii de la dezvoltatorul acestor la un utilizator secundar, în special din țările dezvoltate spre cele aflate în curs de dezvoltare, în încercarea de a încuraja economia acestora;

Transferarea cunoștințelor tehnologice către o terță parte, îndeosebi cu ocazia acordării unei licențe pentru aplicarea unui brevet de invenție, referitor la un produs, o tehnologie sau un proces;

Atribuirea proprietății intelectualeasupra tehnologiei dezvoltate și generate într-o locație, către alta, prin mijloace legale, cum sunt licențierea tehnologie, franciza sau procesul de convertire a pregreselor stințifice și tehnologice în bunuri sau servicii comercializabile;

O serie de organisme și instituții au definit conceptul de transfer de tehnologie astfel:

Transferul de cunoștințe practice de la o companie, o instituție sau o țară la alta, prin cedarea voluntară, furt sau pe baza unei tranzacții comerciale;

Dezvoltarea ideilor inovatoare din știință și tehnologie, create în unitățile de cercetare până la stadiul de produse pe piață. Procesul prin care o informație științifică sau tehnologică generală și/sau folosită într-un context dat este reevaluată și/sau introdusă într-un nou context. Procesul prin care o tehnologie sau elemente ale acesteia sunt integrate într-un context, într-un nou sistem tehnologic sau într-un sistem tehnologic deja existent;

Abilitatea de prelua un concept din afara organizației (de obicei de la stat sau din programele de cercetare universitară) și să dezvolți un produs plecând de la acest concept;

Schimbul sau partajarea de cuno;tiin’e, aptitudini, procese sau tehnologii ]ntre mai multe organizații;

Procesul de transformare a descoperirilor științifice, din laboratoarele de cercetare, în sectorul comercial;

O serie de autori din literatura de specialitate au încercat și ei să ofere o definire a noțiunii de transfer de tehnologie, câteva dintre acestea fiind:

Orice proces prin care o parte are acces la informații tehnice ale unei alte părți și pe care le asimilează cu succes în propriile procese de producție;

Proces de comunicare care conduce la introducerea în practică a rezultatelor cercetării sau a unor informații noi, fie ca este vorba de transmiterea de cunoștințe de la cercetarea fundamentală la o tehnologie aplicativă, fie de la o firmă la alta;

Expresia ce desemnează în mod generic orice tranzacție asupra tehnologie considerată în sens larg, vizând transmiterea de către deținătorul de tehnologie către beneficiar a cunoștințelor cu privire la metoda, modul, experiența de producere a unui produs, crearea unei fabrici, uzine etc., împreună cu tehnica aferentă , indiferent dacă este brevetată sau nu pe plan juridic.

Din toate aceste definiții putem să concluzionăm că transferul de tehnologie semnifică acele proceduri, procese, cunoștințe și capacități având formă materială sau nu , date de către proprietarul de drept, către diverși beneficiari, voit sau involuntar, pe baza unui aranjament comercial sau în lipsa acestuia.

Procesul de transfer tehnologic, poate fi împărțit în trei faze:

Faza de creare a tehnologiei- care se realizează la nivelul sursei de tehnologie a procesului de transfer. Se caracterizează prin eforturi mari de cercetare și dezvoltare utilizând importante resurse financiare și umane.

Faza de comunicare a tehnologiei- se face prin cedare voită, acorduri comerciale sau furt.

Faza de integrare- adaptarea tehnologiei la nevoile specifice a beneficiarului.

Elementele care definesc fiecare fază sunt reprezentate în următoarea figură:

Sursa:Walumbwa, O.F., “Rethinking the Issues of International Technology Transfer”, The Journal of Technology Studies, http://scholar.lib.vt.edu/ejournals/JOTS/Summer-Fall-1999/Ideas.html

Obiectul transferurilor de tehnologie, este constituit din elemene pe care autorii literaturii de specialitate le clasifică în trei mari clase:

Bunuri cu existență fizică: mașini, echipamente etc.

Informații: de natură tehnică și comercială, aferente procesului de know-how, alegeri tehnologiei, elementelor de design și producție, caracteristice pieței etc.

Capacități ale resursei umane: cunoștințe și expertiza personalului.

Există în mediul transferurilor internaționale de tehnologie atât grupuri de interese, printre care: proprietari, furnizori, cumpărători, dezvoltatori și utilizatori de tehnologie ( firme private, instituții ale statului) instituții guvernamentale naționale, instituții internaționale de profil, finanțatori și sponsori, organizații non-guvernamentale și grupuri sau comunități de indivizi.

O parte din tehnologii sunt transferate direct în cadrul firmelor integrate pe verticală sau între agenții guvernamentale, însă din ce în ce mai mult, în ultima perioadă fluxurile de tehnologie depind de coordonarea mai multor organizații, aici făcând referire la companiile de consultanță în afaceri și societăți financiare și rețelel de furnizori de servicii de informații.

În cazul transferurilor de tehnologie în care părțile interesate joacă diferite roluri sunt necesare parteneriatele între aceste părți pentru ca succesul transferurilor să fie asigurat. Astfel de parteneriate trebuie si pot să fie facilitate de instituții guvernamentale.

Pentru transferul tehnologiilor, părțile interesate pot interacționa în diferite moduri, care pot varia în funcție de tipul de tehnologie, sector economic, țară, circumstanțe existente pe piață. Dintre aceste metode puntem enumera următoarele: achiziții directe, investiții străine directe, programe de asistență guernamentală, joint-ventures, acorduri de cooperare în cercetare și acorduride cooperare în producție, educație, formare profesională sau investiții directe ale guvernelor.

Pentru a putea vedea mai bine interdependențele care pot apărea între aceste grupuri de interes în cadrul unei operațiuni de transfer de tehnologie, avem următoarea figură:

Sursa: United Nations Environment Program (UNEP), “ Managing Technological Change. An explanatory summary of the IPCC”, Working Group III Special Report- “Methodological and Technological Issues in Technology Transfer”, Paris, 2001

Putem înțelege din reprezentarea anterioară că parteneriatele se pot crea între respectivii actori în orice combinație, singurele restricții care ar putea să apară fiind legate de legislația națională și/sau internațională si din nevoia de eficiență economică a întregului proces.

Tipologia transferuriloe de tehnologie este destul de diversificată bazăndu-se pe numeroase criterii de clasificare:

1.În funcție de poziționarea sursei și a receptorului de tehnologie:

Transfer de tehnologie pe verticală, de la nivelul resurselor științifice către nivelul societății.

Transfer de tehnologie pe orizontală, în cadrul aceluiași nivel.

2.În funcție de sensul fluxurilor de tehnologie:

Transfer de sus în jos (top-down sau technology-push): transfer de la nivelurile superioare c[tre nivelurile inferioare.

Transfer de jos în sus (bottom-up sau demand-pull): tehnologia este cerută la nivelurile inferioare, iar cererea este rezolvată la nivelurile superioare ale acesteia.

3.În funcție de conținutul transferat:

Transfer empiric: sunt transferate cunoștințe și abilități personale

Transfer codificat: sunt transferate spre exemplu documente ( informații articulate)

Transfer încorporat: sunt transferate obiecte cu existență fizică

4. În funcție de modul în care este pus în practică transferul:

Cu permisiunea sau voința deținătorului:

Automat ( fuziuni, achiziții)

Prin contracte:

Cooperare (subcontractare, contrapartida)

Transfer marginal, în cadrul unor contracte care au alt obiect decât transferul de tehnologie: leasing, franchising, engineering, consulting etc.

Transfer contractual propriu-zis: cesiuni, arendări de brevete, licențiere.

Fără consimțământul deținătorului (technology spillovers), primn scurgeri de informații apărute involuntar ( campanii de testare, culegeride date din piață, campanii de marketing) sau voluntar ( informații provenite din acțiuni ilicite de furt, spionaj industrial sau aflate la limita legii)

O altă clasificare a transferurilor de tehnologie este dată de modelul Leonard- Barton:

Punct la punct, tehnologie ce urmează să fie transferată spre un grup țintă specificat este dezvoltată de sursă, tehnologie plecând de la anumite specificații inițiale.

Difuz, nu se cunoaște din primul moment impactul și modalitățile de asimilare și utilizare a tehnologiei respective, tehnologie urmează a fi transferată către un grup țintă larg și este dezvoltată de către sursă.

Transferul de tehnologie a devenit în ultimi ani o component destul de importantă a comețului mondial, iar impactul asupra acestui proces, asupra geo-politicii mondiale este categoric.

Componenta internațională pe care o adoptă marea majoritate a operațiunilor de transfer de tehnologie, atribuie acestora o altă dimensiune, adică cea de extraneitate a părților implicate.

1.3 Inovația

Inovarea este definită aproape unitar în literatura de sprecialitate, ca fiind o idee, un concept, un procedeu privind proiectarea, operaționalizarea și experimentarea unui model de produs, de proces sau de strructuri funcționale noi, în scopul aplicării industriale.

Inovația ca și proces, dar în același timp și ca rezultat al unei operațiuni, al unui proces este dată de surse de informații generale sau elemente de profil economic:

Introducerea unei noutăți: idee, metodă, concept, dispozitiv etc.

Implementarea cu succes a unei idei creative într-o organizație, creativitatea indivizilor și/sau a echipelor fiind un punct de plecare în inovare, dar nu și o condiție singulară

Descoperire tehnică sau organizatorică care constituie o noutate și este introdusă în practică pentru mărirea productivității muncii; achiziție sau realizare nouă- introdusă într-un domeniu de activitate; noutate.

Introducerea cu succes a unui element sau a unei metode noi. }ncorporare, combinare și sinteză a cunoștințelor în produse, procese sau servicii originale, relevante din punct de vedere economic și cu valoare adăugată.

Un proces multi-etapă prin care organizațiile transformă ideile în produse, servicii noi sau procese, în scopul de a face față competiției, a se diferenția pe piață și de a se dezvolta.

Inovația, comparativ cu invenția, nu înseamnă neapărat o noutate absolută, dar aria de aplicabilitate și viteza de implementare sunt mai accesibile.

Conform literaturii de specialitate, invenția este materializarea unei idei noi, a unui produs sau proces, iar inovația este capacitatea de a comercializa respectiva idee, după considerațiile lui Fagerberg: Inovația= Invenție + Comercializare. Roberts de exemplu, consideră că procesul inovațional are două mari etape și anume apariția unei noi ideii și adaptarea acelei ideii în mediul de afaceri:

Inovația= Invenție + Exploatare.

Unul dintre cele mai cunoscute studii din literatura de specialitate asupra inovației este cel al lui Joseph Schumpeter, lucrarea numindu-se “Theorie der Wirtschaftlichen Entwicklung” din 1992. În opinia lui Schumpeter, inovarea definită ca un proces poate să adopte cinci forme:

Introducerea pe piață a unui bun nou, consumatorii nefiind familiarizați cu acesta sau este majorată calitatea unui bun existent.

Introducerea unei noi metode de producție, care poate să nu fie bazată pe o descoperire științifică nouă, astfel putând să fie și o metodă de comercializare nouă a bunurilor.

Deschiderea unei noi piețe, o piața care nu existase până în acel moment sau o piață pe care jucătorii unui sector economic dintr-o țară nu pătrunseseră până în acel moment.

Descoperirea unei noi surse de materii prime sau semi-fabricate, indiferent dacă originea acestor materiale este una nouă sau una existentă.

Crearea de noi metode de organizare a unei activități sau a unui sector industrial, un exemplu elocvent poatre fi constituirea monopolului sau înlăturarea acestuia.

Transferul internațional de tehnologie este privit fie ca subproces al inovării, fie ca etapă ce urmează acesteia pentru completarea arhitecturii conceptului de inovare. Pentru valorificarea rezultatelor cercetării, transferul tehnologic poate fi realizat ca:

Transfer între două activități de cercetare- de la cercetarea fundamentală la cea aplicativă;

Transfer între cercetarea aplicativă și aplicarea industrială;

Transfer de la activitățile creativ-inovative desfășurate de persoane fizice la activitatea aplicativă ( uneori poate fi necesară și o etapă intermediară de cercetare aplicativă sau adaptare tehnologică).

Putem vedea, într-un mod foarte bine definit, ceea ce reprezintă conceptul de inovare, de la acțiunile simple precum căutarea și necesitatea de noi informații, produse și procese care sunt reprezentate de cercetarea fundamentală și aplicativă în cadrul universităților și nu numai (dacă se dispune de resursele necesare această cercetare poate fi făcută și pe cont propriu) la inovarea propriu-zisă și apoi la subprocesul de transfer al tehnologiei nou găsite către societăți și industrie.

2.Etape importante ale transferului tehnologic. Modalități de realizare. Limitări ale transferului tehnologic

2.1 Etape importante ale transferului tehnologic.

Transferul tehnologic are loc, în general printr-o relație juridică, adică acord sau contract de transfer tehnologic, prin care deținătorul de drept al unei tehnologii, de obicei protejate, printr-unul sau mai multe drepturi de proprietate intelectuală, în particular, brevet de invenție sau al unui know-how vinde tehnologia sau acordă licență de folosire a respectivei tehnologii unei alte persoane fizice sau juridice.

Transferul tehnologic poate să se realizeze între diverși parteneri, pe diferite căi, iar pașii de bază al acestui transfer sunt:

Definirea problemei de rezolvat prin transfer tehnologic.

Sectoarele sau cadrul de introducere a noii tehnologii vor fi identificate clar cu ajutorul unor studii sau analize tehnice și economice complexe, iar în urma evaluării costului tehnologiei trebuie să fie create fondurile de investiții necesare.

Totodată, este necesar a fi identificate în mod precis aspecte precum identificarea a ceea ce nu funcționează la parametrii proiectați sau potențiali, parametri tehnici, economici, funcționali care trebuie optimizați, clarificare scopurilor și performanțelor dorite.

Definirea obiectivului.

Se poate ține seama de următoarele: specializarea unei tehnologii de producție sau a unor metode și tehnici de fabricație învechite, care nu poate fi realizată prin propriile forțe, iar păstrarea vechii thenologii ar putea crea probleme serioase în menținera firmei în competiția de piață; mărirea obiectului de activitate al firmei; modernizarea și retehnologizarea producției pentru un nivel mai înalt al tehnologiei firmei; constituirea unui sistem organizațional, informațional și de management; rentabilizarea generală a activității firmei.

Alegerea furnizorului.

Procesul de alegere trebuie să se concretizeze pe baza următoarelor considerente:

Firma furnizoare trebuie să fie cea mai bine pregătită în îndeplinirea obiectivului stabilit, pentru efectuarea transferului tehnologic;

Trebuie să fie alese procedeele, metodele, mașinile și utilajele, tehnologiile și tehniciile care se potrivesc în realizarea obiectivelor propuse și pentru a ssatisface interesele firmei;

Formularea unor clauze contractuale clare, bine întemeiate din puct de vedere juridic și cuprinzătoare.

Elaborarea programului comun de implementare.

În cadrul programului trebuie să fie definite obligațiile și responsabilitățile părților contractante, alocarea exactă a responsabilităților, derularea cooperării între reprezentații furnizorului ți cei ai beneficiarului, detalii privind implementarea noii tehnologii în structura firmei.

Participarea partenerilor.

Managementul proactiv al ambilor parteneri este decisiv în determinarea căilor prin care sunt transferate respectiv preluate noile procedee, tehnici, cunoștiințe sau tehnologii.

Evaluarea rezultatelor transferului tehnologic.

Rezultatele sunt verificate pe baza unei analize care trebuie să definească clar aspect precum : stadiul introducerii tehnologiei și obiectivul propus prin transfer, schimbările aduse structurii firmei beneficiare, costurile de retehnologizare.

Continuitatea cooperării între furnizor și beneficiarul tehnologiei transferate.

Contractul de transfer tehnologic trebuie să permită continuarea colaborării între părți, cu ajutorul unor contracte de service sau consultanță, în special în primi ani de implementare a tehnologie.

2.2 Modalități de realizarea a transferului tehnologic

Dintre cele mai importante modalități formale de realizare a tranferurului tehnologic sunt următoarele:

Contractul de cesiune parțială sau totală;

Contractele de licență;

Contractele de furnizare de know-how;

Contractele de franciză;

Contractele de joint-venture;

Contractele de vânzare și import de bunuri de capital;

Contractele de consultanță;

Contractele de proiect la cheie.

Contractul de cesiune parțială sau totală

Acest contract este un acord care are ca obiect vânzarea către proprietar (cesionar) a unei părți sau a tuturor drepturilor exclusive ale invenției brevetate ori a altor drepturi de proprietate intelectuală, și achiziționarea acestor drepturi de către o altă persoană fizică sau juridică (cedent).

Contractele de licență

Contractul de licență este o înțegere scrisă între două părți, prin care dezvoltatorul tehnologie este de acord ca pentru o anumită sumă de bani să-i cedeze celeilalte părți, adică beneficiarului dreptul de a utiliza, spre exemplu scheme operatorii de producție, mărci de produse și de servicii înregistrate, avănd ca titular dezvoltatorul tehnologie, metode de tratare a produselor, procedee tehnice și administrative, designul înregistrat având ca obiect aspectul unor produse oferite în cadrul licenței.

În unele țări și chiar și ăn România, legea brevetului precizează înregistrarea contractelor de licență la Oficiu de brevete. Guvernul acordă cesionarului sau licențiatlui calitatea de deținător al drepturilor transferate prin contractul de licență sau cesiune, prin actul înregistrării.

Contractele de furnizare de know-how

Prin acest tip de contract una din părți furnizorul, transmite celeilalte părți beneficiarului, în schimbul unei redevențe, cunoștințe tehnice nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate, necesare pentru producerea, funcționarea, întreținerea și vânzarea unor mărfuri sau pentru elaborarea și punerea în practică a unor tehnici sau procedee.

Know-how-ul poate fi transmis într-o formă tangibilă, prin manuale de instrucțiuni, documente, fotografii, schițe, liste și specificații, scheme ale procesului tehnologic etc., dar și într-o formă intagibilă, spre exemplu transmiterea pe cale orală a informațiilor de la un inginer al furnizorului de know-how către un inginer al beneficiarului.

Clauzele contractuale de furnizare a know-how-ului vor face referire și la măsuri de protejare împotriva dezvăluirii de know-how persoanelor neautorizate, deoarece există posibilitatea ca aceste informații să fie dezvăluite accidental sau în alt fel terților.

Contractele de franciză

Aranjamentul de afaceri între două părți care prezintă și pun în comun elemente complementare și sinergice reprezintă franciza. În acest mod se combină informațiile tehnice, prestația și experiența unei părți cu investițiile celeilate părți, în scopul de a vinde bunuri sau servicii direct către consumatori.

Aranjamentul de franciză se referă la un sistem complet ofertat. Francizatul poate deține activele sau poate contribui cu resurse financiare și de timp, ca investiție în firma de afaceri. Aspecte cu privire la legătura de afaceri, inclusiv împărțirea profiturilor francizei vor fi stabilite între cele două părți implicate și enunțate într-un act numit contract de fraciză.

Contractele de joint-venture

Acest tip de acord reprezintă cea mai completă formă de înțelegere între firme deoarece el presupune formarea unui angajament oficial între companii, cu împărțirea informației comerciale pentru evoluția unor noi tehnologii, produse și procese.

Contractele de joint-venture reprezintă o formă de alianță între doua firme diferite , pentru a îmbina într-un mod caracteristic un anumit tip sau cantitate din resursele proprii, pentru fabricarea, producția sau vânzarea unui produs sau a oferi un serviciu și de a împărții într-un mod reprezentativ profitul și de asemenea riscul ce ar putea apărea.

Contractele de vânzare și import de bunuri de capital

Prin cumpărarea, vânzarea și importul de exhipamente și alte bunuri de capital precum utilaje și dispozitive necesare pentru producția bunurilor sau aplicarea unui proces se poate realiza transferul comercial și achiziția de tehnoogie.

Documentele precum manualele de operare, instalare și intreșinere, specificațiile de dimensiune, calitate, culoare și alte caracteristici, documnete în care să apară informații tehnice însoțesc mereu bunurile de capital.

Contractele de vânzare – cumpărare și importul bunurilor de capital sunt în unele cazuri asociate cu contractele de licență sau de know-how care includ în unele situații prevederi cu privire la vânzarea, cumpărarea și imprtul bunurilor de capital.

Contractele de consultanță

Pentru achiziționarea unei tehnologii de la companii străine, guvernele, firmele și entitățile pot apela la o persoană numită consultant individual sau la o firmă de consultanță deoarece experiența dobândită și cunoștințele învățate din colaborarea cu aceste persoane pot fi utile în scopul unei mai bune realizari a proiectelor prin sfaturile oferite, furnizarea de servicii de planificare și achiziție a unei tehnologii.

Serviciile de consultanță reprezintă forme de know-how, prin faptul că oferă acea asistență tehnică beneficiarului transmis într-o formă tangibilă sau intagibilă, astfel caă pot fi luate în considerare în cadrul contractelor de know-how.

Contractele de proiect la cheie

Proiectul la cheie poat să implice pe lângă înțelegerea de afaceri pentru tansferul de tehnologie, implicit si metodele legale pe care acesta le reflectă, combinate într-un mod prin care să se încredințeze planificare, construcția și funcționarea unei firme unui singur furnizor de tehnologie sau pentru un număr limitat de furnzori de tehnologie.

3.Limitări ale transferului tehnologic

Modul în care sunt transmise cunoștințele necesare realizării noilor tehnologii nu este atât de important, acestea putând fi transmise direct sau indirect, însă de cele mai multe ori aceste se află stocate în format electronic, multiplicate cu un cost marginal aproape nul și transferate oriunde în lume, grație performanțelor sistemelor de comnicații.

Non-rivalitatea în cosum, teoretic le determină să fie inepuizabile, însă cu toate acestea, prin diferențele menținute la un nivel înalt și existente între țări în ceea ce privește transferul de tehnologie, apar trei elemente principale care limitează transmiterea uniformă a cunoștiințelor la nivel mondial:

Dezacordul inventatorilor, materializat în legiferarea drepturilor de proprietate intelectuală;

Caracterul tacit, necodificat al unei părți importante a cunoștințelor;

Incapacitatea unor țări, state de a absorbi și de a asimila în economie noile tehnologii.

În ultimele decenii, au aparut nenumărate tehnologii de vârf precum IT, nanotehnologiile, robotică, inteligență artificială etc., care au dus la producerea unui nou val de tehnonaționalism și protecționism în țările dezvoltate datorită considerațiilor acestora că dezvoltarea lor economică va depinde într-o măsură importantă de succesul acestor sectoare.

Operațiunile de vânzare- cumpărare a tehnologiilor avansate în cadrul piețelor internaționale este relativ limitată de unele imperfecțiuni ale mecanismelor pieței, datorate internalizării incomplete a beneficiilor și imposibilitatea de a fi păstrată exclusivitatea asupra proprietății și utilizării inovațiilor.

Eșecurile pieței sunt diferite și diferite sunt și opiniile privind corectarea acestora între grupul țărilor dezvoltate și cel al țărilor în curs de dezvoltare. Țările dezvoltate sunt formate din furnizorii de tehnologie fiind interesate de reducerea costurilor de tranzacție și menținerea monopolului asupra cunoștiințelor dobândite prin eforturi proprii de cercetare dezvoltare tehnologică. Realizatorul tehnologiilor cu siguranță nu va permite răspândirea invenților sale , ci va cheltui resurse suplimentare petru a păstra exclusivitatea câștigurilor aduse de noile cunoștinte pe care le deține. În acest sens, cea mai eficientă cale este obținerea drepturilor de autor, care deși nu oprește în totalitate împrăștierea cunoștințelor ajută la utilizarea și comercializarea produselor pe care le înglobează.

121