Esecul Post Institutionalizare la Botosani

MOTIVAȚIE

"Iubirea este necesară, deoarece pentru fiecare dintre noi nu este suficient faptul de a exista. Un copil poate să trăiască fericit numai atunci când știe că este iubit. Numai atunci devine complet el însăși."

LUIGI VERDI

Mezin într-o familie cu 13 copii, toți lăsați pe rând în grija statului. La aproximativ două luni ajung în grija statului fiind smuls din brațele mamei. Până la trei ani am copilărit într-o creșă din Onești, jud. Bacău – aveam program de făcut caca și pișu – de la trei ani am fost transferat la Casa de Copii Preșcolari, unde am stat până la 8 ani – dacă făceai în pat erai trezit cu varga la talpă. De la 8 ani, aflându-mă în tabără, sunt transferat în alt autocar care ducea spre noul centru (Casa de Copii Școlari).

În ciuda decorului sumbru al instituționalizării reușeam să zâmbesc, să mă bucur de frumos și să visez. Eram un copil care zâmbea vieții cu ochi albaștri și vioi în pofida mediului înconjurător – toalete fără uși, duș cu furtunul pe cimentul rece, încolonat dezbrăcat alături de zeci de colegi, pedepse care mai de care mai ingenioase, cum ar fi să mearg legat de mâini și de picioare până la cantină și să mă uit la mâncare, fără să pot să o ating,pedepse care mai decare ingenioase: eram plimbați prin centru în pielea goală și bătuți la talpă cu varga dacă făceam în pat. Aceste imagini m-au împins de multe ori la ganduri suicidale și fuga din centru. Întoarcearea nu era tocmai potrivită. Poliția când mă aducea la centru îmi aplica și ea o porție de palme. Nu era de ajuns violența celor care trebuia să mă ocrotească. Adesea fugeam în gara din Comănești unde întindeam mâna pentru câțiva lei, mă cocoșam cărând marfă pentru magazinele din apropiere și mă cuibăream în sala de așteptare.

Sunt unul din cei peste 100.000 de copii instituționalizați într-unul dintre cele peste 700 de centre vechi moștenite de România după revoluția din ’89.

Am crescut și experimentat “reforma de protecție a copilului”. La 14 ani am fost unul dintre „norocoșii” care experimenta noua versiune a sistemului: asistența maternală. Am fost pasat la o căsuță, la țară, gospodărită de o „mamă” și de un „tată”. El își lovea nevasta și de multe ori eram victima acestor violențe. Munceam cu ziua ca să-i cumpăr țigări ca să nu-l mai vad nervoș. M-am refugiat în studiu, convins că n-aș putea suporta o viață ca a celor care îmi devenise “părinți”. După doi ani de “asistență maternală” în care am fost abuzat fizic și emoțional, am decis să fug. Am făcut demersuri prin care am sesizat autoritățile și nimeni nu m-a băgat în seama. Am ajuns la D.G.A.S.P.C. Onești, unde reprezențanții instituției n-au fost încântați de sesizare și le-am spus că nu mă mai întorc “acasă”. Felul în care au lucrat autoritățile cu mine m-a pus pe gânduri.

Mulți din sistem au încercat să-mi pună piedici, m-au amenințat, mi-au spus să sunt egoist, că vreau să le iau pâinea de la gură „părinților” care m-au crescut doi ani. Nu am cedat, tot ce-mi doream era ca niciun copil să mai ajungă în casa în care eu suferisem. De mic am prins gustul dreptății și al rebeliunii și nu aveam de gând să mă mai las abuzat. În casa de tip familial – o nouă inovație a Sistemului – mi-a fost mai bine decât în vechile centre mamut, dar umbra trecutului își făcea și aici apariția prin câte o supraveghetoare „școlită” în „tehnica Târgu Ocna” (acolo a funcționat un centru de plasament care în perioadele aglomerate a adăpostit până la 1.100 de băieți, printre ei și mulți dintre frații mei): erai apucat strâns de sub bărbie, îți răsucea pielea între degetele ei aspre, trăgea până când simțeai cum îți creștea gușa, apoi te pleznea puternic peste față, să te învețe minte să nu o mai superi cu tot felul de “protesteli”.

Încă din adolescență, mi-am dedicat voluntariatului și am prins încredere în puterea de a cere și de a genera schimbare pentru colegii mei din sistem. Am studiat teatru pentru a învăța să-mi controlez emoțiile și urmele traumei instituționalizării. În paralel am făcut Facultatea de Drept, în căutarea unei direcții pentru spiritul meu justițiar și începând cu 2008 am lucrat la Ministerul Tineretului și Sportului.

Prin teatru, mi-am descoperit sensibilitatea și vulnerabilitățile, m-am desfăcut în bucăți pentru a mă cunoaște în profunzime și a mă recompune, piesă cu piesă, prin joacă.

Tot prin joacă am rămas un apropiat al sistemului de protecție a copilului, mai exact un aliat al tinerilor instituționalizați care caută un partener de dialog, oportunități de carieră și dezvoltare personală, adăpost. Din 2011 de la înființarea Bibliotecii din Comuna Andrășești – Jud. Ialomita și până în prezent am desfășurat o serie de proiecte cu impact pentru dezvoltarea tinerilor instituționalizați din România. În 2012 am demarat proiectul „De noi depinde viața lor!”, cu scopul consolidării deprinderilor de viață independentă a 45 de tineri din Județul Bacău. Acesta fost ales drept model de bună practică de Comisia Europeană și a primit premiul „Proiectul Anului în Domeniul Tineret” la Gala Națională a Voluntarilor din 2012.

Prin organizația Desenăm Viitorul Tău pe care a fondat-o în 2013, am contribuit la strângerea de fonduri pentru crearea centrului multifunțional pentru copii de la Casa de Copii „Înger Alb” din București. Din 2014 organizez conferința „Povestea Mea” – o inițiativă menită să-i inspire pe adolescenții și tinerii din sistemul de protecție a copilului, să le dea modele, repere și speranță, să le arate că există șanse în viață, chiar dacă nu ai familia aproape. Anual, invit pe scenă tineri care au trăit experiența instituționalizării și le propun să-și spună povestea, pe înțelesul copiilor. Anul acesta Conferința Povestea MEA a avut loc în Vrancea, Cluj Napoca și București, urmând a avea loc în Bacău, Olt și Craiova. Conferințele au fost prilejul pentru copii și tineri din sistemul de protecție a copilului cu vârste cuprinde între 13 și 26 de ani de a discuta liber despre situația lor – rușinea față de colegii care aparțin unei familii biologice, dorul de casă, singurătatea, lipsa libertății – și de a pune întrebări.

Conferințele „POVESTEA MEA”, relația cu tinerii cu care lucreaz prin organizația Desenăm Viitorul Tău, dar și formarea academică de la masterul de „Grupuri de risc și servicii sociale de suport”, unde sunt student în anul II, m-au determinat ca în 2015 să mă uit cu alți ochi la sistemul de protecție a copilului. Pentru că aproape săptămânal tineri din sistem mă sună să-mi spună că au fost loviți, că vor să fugă, că nu sunt înțeleși, că sunt amenințați că vor ajunge în stradă la 18 ani, sau chiar că nu mai au unde să doarmă ca urmare a încetării măsurii de protecție, am vrut să am o perspectivă generală asupra situației celor care părăsesc sistemul de protecție a copilului motiv pentru care am luat decizia să fac Cercetarea Eșecul Post-Instituționalizare la nivel național.

În cadrul cadrul acestei lucrări mi-am concentrat analiza cercetării privind Eșecul Post – Instituționalizare pe județul Botoșani unde m-am deplasat alături de colega mea Iuliana Andrei – Manager Comunicare în cadrul Asociației Desenăm Viitorul Tău. Faceți ca legile

Capitolul I: ISTORIC

1. ASISTENȚA SOCIALĂ, DE LA IMPLICARE CREȘTINĂ

LA CEA A STATULUI

Istoricul Asistenței Sociale în România

În perioada interbelică s-au pus bazele primelor instituții preocupate de asistarea persoanelor dezavantajate social și economic. Odată cu circuitul acestui sistem de sprijin social, problemele copiilor părăsiți de părinți, proveniți din familii problemă, a devenit un instrument științific ce a pus bazele unei politici sociale de protecție specială a copiilor, prin legi și programe. Izvoarele istorice ne arată că, aproximativ în urmă cu 1750 de ani, înainte de Hristos, a apărut ideea într-ajutorării între oameni, o modalitate nespecificată de sursă, atât despre procesul în care erau aplicate intervențiile în asistarea persoanelor în nevoie cât și stabilirea unui plan de măsuri în care acestea să susțină, în general familiile aflate în situații de criză socială. De altfel, mai amintim că aceste acțiuni practicate de patricieni, sub denumirea de annona civica, organizau un fel de târguri de antreprenoriat social, tot felul de campanii de reducere la prețurile alimentelor și bunurilor, astfel încât, săracii să aibă acces. Exista, însă, în aceste practici, fundamente creștine, recunoscute de canoanele timpului, care, astăzi, sunt prezente în filantropiile private. "Cel ce face Milostenie, Domnul și judecata tuturor celor ce li se face strâmbătate îndurat și milostiv este Domnul, îndelung – răbdator și mult-milostiv".

Mișcările creștinismului își păstrează caracterul profund în acțiunile de asistare a persoanelor aflate în nevoie, această practică prinde rădăcini mult mai înalte, în perioada secolului al IV-lea, când Împăratul Bizantin Constantin Cel Mare, primul care a instituționalizat asistența socială, înființând primele așezăminte dedicate copiilor orfani, văduvelor, bolnavilor și bătrânilor. O personalitate marcantă a istoriei asistenței sociale rămâne Vasile cel Mare (330-379), Episcop al Cezareei Capadociei și exarh politic al Pontului, având un demers important în realizarea demersului creștin în dezvoltarea asistenței sociale. Surse istorice susțin că Vasile Cel Mare era atât de milos spre cei săraci și aflați în suferință, pe cât era de înaltă statura sa fizică, morală și intelectuală. Acesta a ridicat primul spital în Cezareea, numit de catre unii după numele său (Basilias), un asezamant caritabil destinat celor care, din pricina sărăciei nu puteau să-și trateze bolile de care sufereau în spitalele publice.

1.2. Istoria implicării statului în protecția socială a persoanelor

În trecut a existat o preocupare intensă a protejării persoanelor aflate în nevoie. Trecutul ne arată însă, o radiografie importantă din spațiul asistenței sociale și ne arată, însăși, istoria implicării, preocupărilor pentru protecția populației defavorizate social.

Spre exemplu, un exemplu viu din istoria antică îl dovedește chiar Grecia Antică, preocupată, inclusiv de sprijin acordat persoanelor care au suferit pagube în urma dezastrelor naturale sau au suferit forme de invaliditate în urma războaielor. Exista un suport material oferit familiei, surse provenite din activități de caritate realizate de organizații religioase și biserici, singurii reprezentanți ai societății care aveau o astfel de implicare ceea ce o numim astăzi asistență socială. Până în secolul XX, asistența socială era un fenomen umanitar privat, astfel că, în această perioadă intervine în mod sistematic statul cu politici privind protecția populației defavorizate social, stabilind priorități de îmbunătățire a bunăstării individuale.

În perioada războaiele napoleoneene (1799 – 1815) în urma răspândirii războaielor de cucerire, au avut efect important, și-anume două consecințe importante pentru poziția adoptată de diferitele țări europene în raport cu protecția socială a populației. Mai târziu, acestea s-au dus mai departe și au rezultat din efectul răspândirii ideilor Revoluției franceze în tot spațiul european, ceea ce a dus la facilitarea unei schimbări ideologice în ceea ce privește rolul statului. În al doilea rând războaiele purtate de armatele franceze împotriva a cinci coaliții (Anglia făcând parte din aproape toate aceste coaliții) au dus la creșterea numărului de săraci, la foamete, creșterea inflației și sărăcirea masivă chiar și a celor ce munceau.

Documente din perioada secolului al 19-lea ne arată că presiunea puternică din cauza foametei generate de război, concomitent cu explozia problemelor sociale, influențând schimbările economice majore, de debutul indistrializării, au dus la o atitudine negativă în raport cu extinderea ajutoarelor și asupra altor segmente de populație. Liberalismul, fiind cunoscut în vremea aceea, o ideologie dominantă, atacată de Jeremy Bentham, arătând că această reformă de asistență socială, și anume oferirea de ajutoare încurajează lenea și corupția morală. Deși, unul dintre cei mai recunoscuți eseiști din vremea aceea susține că sfârșitul secolului al 18-lea prevede o creștere rapidă a populației odată cu scăderea sărăciei. În antiteză, David Ricardo considera că ajutoarele vor duce la scăderea salariilor și mai departe la întărirea sărăciei.

O gândire ideologică de dreapta, aplicată și astăzi de contemporanii noștri. Argumentul decisiv a fost însă nu unul de natură teoretică, ci pragmatică: creșterea excesivă a costurilor pentru astfel de ajutoare, datorită creșterii șomajului după întoarcerea soldaților din războaiele napoleoneene.

În momente de austeritate, situația socială a multor segmente din populație se înrăutățește rapid, ajungându-se la faze avansate ale conflictului chiar între categoriile defavorizate. Într-un studiu lansat de Revista Calității Vieții, Elena Zamfir, autoarea lucrării Asistența Socială, Față în Față cu Societatea Riscurilor, din perspectiva politicilor europene, susține că sistemul din România se află în prezent într-o situație mult mai dificilă decât cea de la începutul anilor ’90. Aceasta invocă probleme privind reprofesionalizarea asistenței sociale și alinierea acestor principii la practicile statelor europene moderne în tradițiile cu politicile sociale, însă, speranțele acesteia sunt din ce în ce mai îngreunate din cauza problemelor privind decizia factorilor politici europeni și comunitari. “Acum, prin haosul creat de presiunile/convulsiile zilnice ale străzii, dar și ale politicilor sociale iresponsabile, dezarticulate, prin degradarea vizibilă a solidarității sociale, ne depărtăm tot mai mult de filozofia unei societăți moderne și de standardele UE referitoare la protecția și asistența socială.” – Elena Zamfir, Asistența Socială, față în față cu societatea riscurilor, din perspectiva politicilor europene. Eșecul reformelor inițiate în perioada schimbărilor de la un regim la altul a condus la o criză profundă în viețile sociale.

Drept urmare, o secțiune importantă a asistenței sociale, grup de risc social major a fost centrele de plasament, und tinerii, după 18 ani, ar urma după vechea legislație să părăsească centrele de plasament. Cu toate acestea, măsurile fundamentate în problema acestor tineri ar fi urmat să producă un dezastru care să inflameze bugetul de stat din asistență socială, justiție și medicină.

1.3. Copiii instituționalizați, abordare istorică și psiho-socială

Peste 90.00 de copii trăiau în Casele de Copii, imediat după căderea regimului comunist, în condiții deplorabile. Aflat într-o permanentă schimbare a reformelor de protecție a copilului, lucrurile s-au îmbunătățit pe alocuri. După doi ani de la descoperirea șocantă a situațiilor copiilor privind condițiile inumane în care trăiau aceștia, România produce schimbări semnificative în domeniul protecției copilului. Se înființează un comitet interministerial ( Comisia pentru Protecția Copilului – CNPC), ce se ocupa cu elaborarea strategiei și coordonării activităților legate de protecția copilului, instituție transformată mai târziu în Agenție pentru Protecție a Copilului și Adopție. În aceași perioadă apare o explozie a implicării organismelor private, eforturi ce rămân semnificativ o amprentă fundamentală în producerea schimbării și îmbunătățirii vieții copiilor din casele de copii. În ciuda acestor întâmplări, autorii semnalează o creștere alarmantă a copiilor aflați în orfelinate, și-anume, 40.000 de copii au rămas în subordinea Ministerului Învățământului – instituție ce avea în subordine casele de copii.

În 1995 Ministerul Sănătății înregistrează 50.000 de copii ce se aflau internați în instituții medicale. Ne întrebăm dacă nu cumva, trebuia să existe o cifră despre numărul copiilor decedați. Epoca industrială din perioada comunismului scot la suprafață cifre dureroase despre situația copiilor abandonați. Cauzele instituționalizării copiilor în orfelinate sunt constatate de UNICEF, după șase ani de la evenimentele politice din 1989, unde sistemul de asistență socială continuă să se bazeze pe instituționalizare.

Abia însă, după 1997, Uniunea Europeană impune o strategie modernă în care toți copiii aflați în sistemul instituționalizați să beneficieze de alternative mult mai apropiate de familie. În primul studiu ce a fost realizat în anul 1991, într-o vreme ce condițiile din casele de copii din România erau diferite față de cele le vedem în prezent, UNICEFF a decis să revină asupra conținutului cu date complexe privind evoluția acestuia.

Conform aceluiași studiu, principalele probleme constatate de cercetători sunt majoritatea copiilor din leagăne trimiși în instituția de ocrotire de la maternități, pediatrie, dar, numărul cel mai mare era al copiilor proveniți din familii, ce ajungeau direct în Casele de Copii. Absența unui regim de diferențiere a măsurilor de protecție, copiii suferind de diverse afecțiuni mentale, fizice, punea sub semnul îngrijorărilor despre felul în care acestei categorii de dizabilități li se asigurau îngrijire specială. Semnatarii cercetării arată că doar 8 % din copiii internați în leagăne și 2% dintre cei din casele de copii aveau consimțământul părinților pentru a putea fi adoptați, iar 70% din leagăne erau eligibili pentru adopție, iar 60% din casele de copii. Totuși, lucrarea sesizează eforturile instituțiilor active, în acțiunile de unificare a copiilor cu familia de proveniență, și de găsire a unor familii adoptive, sau încredințare temporară pentru copiii din respectivele instituții. Concluzia inițiatorilor este sufiecient de amplasată și în cotidian, astfel că infrastructura instituțională de servicii de ocrotire a copiilor din România este un sistem care nu poate fi susținută, atâta timp cât încurajarea plasamentului acestora în familiile naturale cad pe umerii asistenților sociali, număr mic din sistem care trebuie să gestioneze aproximativ 1000 de dosare cauzistice.

Studiile realizate de cercetători români și americani arată că dovada problemelor de natură psihologică și socială, privarea libertății într-o instituție de ocrotire specială, de dragostea maternală, influențează negativ dezvoltarea armonioasă acestora. Din păcate, din cauza particularităților psihice ale copiilor instituționalizați, ne arată de cele mai multe ori că lipsa atenției personale, stimularea emoționale sunt generatoare de catastrofe a dereglării complexe a personalității, a conștiinței de sine și dezvoltării intelectuale. Cercetătorii avansau ipoteze în ceea ce privește faptul, că deprivarea emoțională îl face mai ales actual pentru personalitate anume “momentul ruperii”. Acest complex traumatizant se păstrează la copil pe toată viața. Copiii, fiind izolați de la naștere până la 6 luni devin mai puțin comunicabili, decât semenii lor, care se educă în familie. Izolarea copilului de la mamă în vârstă de 1 – 3 ani, de obicei duce la urmări grave pentru inteligență și funcțiilor de personalitate, care nu se supun corecției. Despărțirea de la mamă, începând cu cel de-al doilea an de viață de asemenea duce la urmări triste, care nu pot fi supuse reabilitării, deși dezvoltarea intelectuală poate fi normalizată.

Compararea particularităților reacțiilor de adaptare a copiilor, care nimeresc în casele de copii preșcolare, arată, că decurgerea nefavorabilă a adaptării în casele de copii este caracteristică pentru 55% de copii, iar în grădinițe – pentru 3,4%.

“Decurgerea nefavorabilă a adaptării se manifestă în schimbări pronunțate în sfera psiho-emoțională, reglării vegetative, în formarea dereglărilor neuro – psihice pronunțate, creșterea emoțiilor negative și supraîncordarea mecanismelor de reglare.

Analiza anamnezelor copiilor, care sunt educați în instituții de tip închis, a arătat că, fiind copii ai părinților alcoolici, persoanelor, care duc un mod “parazitar” și amoral de viață, de la naștere aflându-se în situație socială de dezvoltare incomplete, copiii instituționalizați în viitor resimt asupra sa diferite efecte negative ai provenienței sale sociale și biologice. Acum vom încerca să descriem caracterul și elementele esențiale a problemelor copiilor orfani, care au nimerit în casele de copii, din punctul de vedere social, medical, psihologic și pedagogic.”

„Problemele de ordin social recurg din statutul social copilului orfan aflat în casa de copii sau școală – internat, acest copil este “copilul nimănui”. Aflându – se în casa de copii, copiii primesc ajutorul și apărare socială din parte pedagogilor și educatorilor, administrării. Problemele pot apărea din cauza atitudinii ostile din partea copiilor care sunt educați în familii și a părinților acestora. Mai ales în cazul unei educații de integrare a copiilor orfani în instituțiile de masă – trebuie de ținut cont și la timpul potrivit a contribui la rezolvarea unor probleme de ordin social.”

„Problemele de ordin medical sunt determinate de devieri patologice în starea sănătății copiilor orfani. Cea mai deasă cauză a patologiei este leziunea scoarței cerebrale la copiii orfani, care au apărut în rezultatul intoxicării în perioada intrauterină, sau traumelor suportate de la naștere, neuro – infecțiilor pe parcursul vârstei copilăriei fragede și a altor factori. La majoritatea copiilor sunt remarcate indicii neurotismelor, iar la o parte a copiilor – neurozei pronunțate, care a fost determinată de traumele psihice, legate de starea nefavorabilă în fosta familie și pierderea părinților.”

„Problemele psihologice de cele mai dese ori sunt determinate de insuficiența dragostei și afecțiunii din partea părinților, deprivării timpurii de comunicare neformală cu adulții. Acest factor, după cum se știe, își lasă urmă în perioada de formare a personalității. Subdezvoltarea, care este cauzată de astfel de deprivare a mecanismelor de identificare, devine cauză a răcirii emoționale, agresivității, și în același timp unui nivel mărit de vulnerabilitate a copiilor.”

La o parte a copiilor instituționalizați sunt evidențiate problemele de alt ordin psihologic – când după un mediu favorabil și căldură emoțională a familiei ei nimeresc în instituțiile de stat fără tutela părinților. Astfel de copii permanent retrăiesc starea de frustrare și sunt predispuși la căderi neurotice.

Problemele pedagogice de cele mai dese ori sunt legate de delăsare social pedagogică a copiilor orfani, care nimeresc în casele de copii, acești copii sunt caracterizați de comportament deviant înaintea venirii în instituție și în primele luni a aflării acolo; acest fenomen se observă la 70% de copii și adolescenți. Împreună cu dereglări psihopatologie, aproximativ la 50% înaintea instituționalizării se evidențiază subdezvoltarea psihică generală, ceea ce îngreunează procesul de reabilitare.

Astfel, dereglarea adaptării social pedagogice duce la dizarmonizarea relațiilor personalității cu mediul social. Aceasta se manifestă prin nivel jos de socializare a copiilor instituționalizați, inadaptare la viață și uneori comportament deviant.

1.4. Bune practici internaționale în Protecția Copilului

În serviciile de protecție a copilului observăm tendințe de prevenție, mai mult decât soluția plasamentului într-o instituție de ocrotire. De exemplu, sistemul din Canada apelează la un sistem de societăți de sprijin pentru copii, stabilite de autoritățile din provincie și teritorii în parteneriat cu organizații private pentru a le oferi servicii care completează un substitut pentru îngrijirea și supravegherea parentală. Important în acest fundament este protejarea nucleului important al copilului – protecția întregii familii, când aceasta nu dovedește capacitatea de creștere și educație, statul intervine cu un pachet de măsuri care să susțină păstrarea copilului în familie și oferirea de programe de prevenție a abandonului. Fiecare stat stabilește un sistem de servicii de asistență socială, prevăzute în Dreptul Familiei- spre deosebire de prevederile noastre din România. O discrepanță ce poate rezolva într-o anumit fel situația resurselor umane din protecția copilului este formarea deprinderilor parentale la familiile aflate în risc social. Mai precis, aceste case de tip rezidențial sub formă de case de tip familial, actorii principali ai creșeterii și educației sunt părinții naturali, responsabilizați să-i sprijine în vederea integrării socio-profesionale. Probabil, dacă ar fi existat măsuri similare în România, problema instituțiilor blamate de eșecul tinerilor instituționalizați ar fi fost pusă pe umărul educatorilor, a părinților instruiți în programe specializate de parenting. În Upper și Canada de Jos, copiii au fost considerați prioritate majoră pentru comunitatea locală și mai ales biserică. Oglinda serviciilor de protecție a copilului din Europa de Vest nu pare atât de interesantă pentru un model de impact în lume, însă, mai există câteva instituții, când în România vorbim de astfel de instituții, găsim cel puțin în fiecare județ o casă cu număr de peste 400 de copii instituționalizați.

În ultimii 20 de ani există o tendință uriașă în asigurarea îngrijirilor copiilor în familii temporare sau în medii de dimensiuni mai mici, asemănătoare unui cămin familial. Spre exemplu, Germania a organizat amplasamnte în care doi sau trei copii locuiesc împreună cu o familie temporară cu părinți de profesie, iar în Irlanda, case de tip asemănător găzduiesc până la 10 copii. Luxemburgul, în schimb a reușit să închidă toate instituțiile de ocrotire de mari dimensiuni în favoarea unor locuințe sociale.

2. DE CE O CERCETARE PRIVIND EȘECUL POST-INSTITUȚIONALIZARE

“Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.”

NICOLAE IORGA

Cerceatarea a debutat în luna ianuarie a anului 2015. Setul de întrebări a fost construit pe baza experiențelor pe care suspectam că se întâmplă. Surprinzător, studiile arată că viața socială a tinerilor și copiilor din centrele de plasament, odată cu aderarea noastră la Uniunea Europeană s-a îmbunătățit.

Odată cu înființarea sistemului de plasament în regim de tip familial, sau denumirea schimbată în titulatura de servicii complexe au lăsat urme de nereguli, încă din epoca marilor centre de plasament, în care erau îngrijiți peste 400 de copii și tineri. Concursul cercetării ne-a demonstrat că, în aproape toate centrele de plasament există problema tânărului care părăsește sistemul de protecție specializată, fiind lipsit de măsuri concrete de asistență socială. Mai gravă a fost situația îngreunată de coordonatorii acestor centre aflate sub lupa investigației sociale, care și-au demonstrat lipsa de comunicare și transparență în oferirea datelor reale a ceea ce se întâmplă cu tinerii și copiii îngrijiți într-o instituție de ocrotire.

Argumentele acestor comportamente abuzive au dovedit că, răspunsurile din majoritatea era o enigmă, însă problemele tinerilor și a copiilor care au răspuns la chestionar, ne-au arătat că trebuie să urmărim dacă:

Care sunt mecanismele instituționale aplicabile privind monitorizarea post – instituționalizare a tinerilor ce părăsesc sistemul de protecție specială/ socială și dacă D.G.A.S.P.C.-ul dispune de un astfel de mecanism;

Câți tineri au părăsit sistemul de protecție a copilului din 1989 până în prezent, și care este situația actuală a acestora;

Care este numărul centrelor de tip familial, de tip rezidențial, centre de plasament (1989 până în prezent) și numărul asistenților maternali profesioniști, structuri aflate în subordinea și evidența instituției D.G.A.S.P.C.;

Ce metode/ măsuri se folosesc în relația de lucru cu tinerii beneficiari ai măsurii de protecție specială, privind stimularea și consolidarea deprinderilor de viață independentă, precum și perioada de participare a acestora într-un astfel de program;

Câte decese s-au înregistrat în rândul copiilor/ tinerilor instituționalizati în 2014.

Primele răspunsuri au venit de la D.G.A.S.P.C. – uri la doar 5 zile de la primirea solicitării. De la D.G.A.S.P.C Botoșani a sosit pe 29.01.2015.

„Instituția noastră nu deține un mecanism de monitorizare a tinerilor cărora li se revocă măsura de protecție specială, revocare ce se realizează doar în condițiile în care pentru tânărul în cauză s-a identificat un loc de muncă/o sursă de venit și un spațiu adecvat de locuit… ”

„Referitor la numărul tinerilor care au părăsit sistemul de protecție a copilului, vă putem comunica numărul revocărilor realizate din anul 1998 (anul înființării Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului) până în prezent, respectiv 1.152 de tineri;”

“În structura DGASPC Botoșani se regăsesc următoarele centre:”

3 centre de tip rezidențial;

2 centre cu statut special (Centrul maternal, Centrul de primire a copilului în regim de urgență);

10 complexe/case de tip familial;

201 asistenți sociali.

Activitățile implementate de către instructori de educație/asistenți maternali împreună cu copiii din centre/sistemul familial vizează cu precădere pregătirea copiilor pentru o viață independentă. În acest scop, copiii sunt implicați în diverse activități precum participarea la stabilirea meniului și pregătirea mesei, participarea la menținerea curățeniei spațiului personal, participarea la activități culturale, sportive și ocupaționale etc.

„În anul 2014 la nivelul instituției noastre s-au înregistrat 3 decese în rândul copiilor aflați cu măsură de protecție, decese cauzate de afecțiuni cronice grave. ”

Pe 15 februarie, am trimis din nou plicuri. Mai întâi către Direcțiile care nu mi-au răspuns în cele 30 de zile prevăzute legal, și apoi către celelalte care îmi răspunseseră la prima solicitare. Aveam întrebări suplimentare:

De la ce vârstă copiii/ tinerii instituționalizați sunt implicați/ incluși în activități de stimulare și consolidare a deprinderilor de viață independentă, conform realității din teren, coroborat cu procedurile și metodologia de lucru, specifice structurilor de specialitate din subordinea instituției;

Care este numărul total al tinerilor postinstituționalizați integrați în societate/ comunitate în urma dobândirii deprinderilor de viață independentă, aflați în evidențele instituției;

Câți tineri post-institiționalizați revin în atenția instituției și le sunt acordate alte tipuri de servicii suport/ sociale ca urmare a neatingerii obiectivelor stabilite în Planul de Intervenție Specifică, conform Ordinului nr. 14/2007;

Câți tineri urmează să părăsească sistemul de protecție specială în perioada 2015-2016 și care sunt măsurile ce vor fi luate pentru ca aceștia să fie pregătiți pentru o viață independentă, având în vedere faptul că mulți dintre ei au contactat Asociația Desenăm Viitorul Tău menționând că nu au beneficiat de serviciile de specialitate, conform Ordinului14/2007;

Din totalul copiilor/ tinerilor aflați în atenția Serviciului/ Compartimentului Deprinderilor de Viață Independentă, câți dintre aceștia au fost implicați în luarea propriilor decizii cu privire la stabilirea și elaborarea obiectivelor Planului de Intervenție Specifică (PIS), în conformitate cu Ordinul nr. 14/2007 privind dezvoltarea deprinderilor de viață independentă („Copilul/ tânărul este consultat în luarea deciziilor cu privire la activitățile obiectivele PIS în funcție de vârstă, experiență, capacitate de înțelegere și are dreptul la asistență în exercitarea acestui drept”), sau informați asupra oportunităților de inserție socioprofesională la nivel local/ central?

Scopul solicitărilor era o radiografie a situației tinerilor post instituționalizați sau sunt în curs de părăsire a sistemului de protecție a copilului, urmând ca pe baza „diagnosticării”, să pun bazele unui grup de inițiativă la nivel național care să să armonizeze cadrul legislativ în vigoare privind protecția și promovarea drepturilor copilului, coroborat cu metodologia de aplicare specifică ariei de intervenție privind stimularea și consolidarea autonomiei personale a tinerilor (post)instituționalizați – în limbajul sistemului.

Pentru că mi se spunea că nu există informațiile pe care le solicit, că nu sunt centralizate sau arhivate din 1989 și până în prezent, pentru că primeam telefoane de la unii reprezentanți ai instituțiilor care, în loc să-mi răspundă în scris, mă întrebau ce urmăresc, mi-am dat seama că nu voi putea construi radiografia pe care mi-o doream. În luna aprilie 2015 am discutat cu conferențiarul universitar doctor Adrian Dan și i-am povestit că nu reușesc să adun informațiile despre pregătirea etapei post-instituționalizare și viața tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului. Pe măsură ce-i povesteam cum vad săptămânal tineri din sistem ajunși pe stradă, “reintegrați în familiile biologice” și aruncați în stradă a doua oară (după ce li se termină banii primiți la ieșirea din centru), m-am gândit că cea mai bună radiografie a acestei situații ar fi prin vocea actorilor principali.

„Cum ar fi să întrebăm copiii cum sunt pregătiți pentru o viață independentă? Să ne uităm la sistem prin exemple din teren, nu prin articole de lege. Mă susțineți?”, mi-am întrebat profesorul de la master. Nu am mai făcut cercetare și aveam nevoie de îndrumarea unei persoane de specialitate care înțelege îndeaproape categoria vulnerabilă vizată. Am avut discuții cu domnul Prof. Univ. Dr. Florin Lazăr și cu domnul Prof. Univ. Dr. Dan Adrian, de unde am primit mai multe direcții, sfaturi cu privire la cercetarea ce urma să o realizez. Domnul Prof. Dan Adrian mi-a oferit mai multe materiale privind situațiile limită în care ajung copiii vulnerabili și mi-a spus „Nu doar că te susțin, dar te și ajut.”

Astfel s-a consolidat ideea unui chestionar pe care să-l aplic la nivel național. După o serie de consultări am ajuns la un set de 14 întrebări plus o secțiune de observații, propuneri și sugestii.

Motivul pentru care am ajuns la 14 întrebări a fost și acela de a nu-l obosi pe tânăr și a-l face să refuze colaborarea. Tinerii de la Botoșani s-au plâns că sunt prea multe întrebări și ei nu au răbdare. Întrebările au fost formulate cât mai simplu, în așa fel încât copiii și tinerii să se simtă confortabil să răspundă, sub protecția anonimatului.

Pe 3 mai 2015 o nouă solicitare se îndreaptă către D.G.A.S.P.C. Botoșani, de această dată cu o propunere de colaborare:

„Prin prezenta, avem rugămintea să ne acordați sprijinul în vederea facilitării accesului în cadrul instituției dumneavoastră cu scopul aplicării unui chestionar privind deprinderile de viață independentă pentru un număr de 100 tineri cu vârsta cuprinsă între 14 – 26 ani.

Vă rugăm să ne comunicați ziua, intervalul orar și locul unde am putea să ne vedem cu tinerii pentru aplicarea chestionarului.

Chestionarul își propune să contureze un mecanism de monitorizare și intervenție pentru tinerii (peste 18 ani) care urmează să părăsească sistemul de protecție socială și, totodată, stă la baza modificării Legii 272/2004 – demers deja întreprins de Asociația Desenăm Viitorul Tău.

Menționăm că întâlnirea cu tinerii nu se va axa doar pe aplicarea chestionarului ci va fi și o prezentare a președintelui Asociației prin care povestea sa de viață să reprezinte un reper motivațional pentru cei care sunt astăzi în sistemul de ocrotire specială. Credem cu tărie că școala reprezintă o șansă pentru fiecare tânăr, însă cu atât mai mult pentru cei institutionalizați.”

După ce m-am deplasat în mai multe județe pentru a mă întâlni cu tinerii din centre pe 10.10.2015 am ajuns la D.G.A.S.P.C. Botoșani. La Botoșani am chestionat 110 tineri instituționalizați din mai multe centre de plasament și apartamente sociale.

CAPITOLUL II: COLECTAREA DATELOR DE PE TEREN

“Fiecare copil are nevoie de un loc în inimile noastre”

KLAUS COSTA

La Botoșani m-am deplasat pe data de 10.10.2015 alături de Iuliana Andrei, manager de comunicare în cadrul Asociației Desenăm Viitorul Tău. După 8 ore de condus am ajuns la Dorohoi, Jud. Botoșani, am luat legătura cu reprezentanții de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (D.G.A.S.P.C.) Botoșani pentru a stabili ora întâlnirii cu tinerii în vederea aplicării chestionarelor și m-am organizat în acest sens pentru a doua zi. Deși planul era ca aplicarea chestionarului să dureze 15 minute, discuțiile cu tinerii au ținut între 45 de minute (cel mai puțin) și două ore (într-un centru de plasament), în funcție de ce întrebări aveau, cât simțeau nevoia să dialogheze, cât de interesați erau de perspectivele lor pentru viitor.

În fiecare centru, la fiecare întâlnire cu tinerii îmi începeam cercetarea cu o scurtă prezentare în care le povesteam despre mine, ca să le atrag atenția și să le câștig încrederea. Le-am povestit despre zilele când aveam 9-10 ani și mă plimbam din tren în tren, cerșind, cărând, fugind de poliție de teamă să nu fiu dus înapoi la centru. Încercam să-i conving că înțeleg cum e să te simți prizonier, hăituit, al nimănui, că știu ce înseamnă frica, singurătea, nesiguranța, abuzul fizic și emoțional. Treptat, tinerii se destindeau și mulți aveau întrebări. Mulți dintre ei voiau să știe cum am reușit să las trecutul în urmă. Alții mă întrebau de ce m-am întors în trecut având în vedere că am reușit. Întrebările și răspunsurile continuă să curgă. Am reușit să creionez o relație de prietenie și mai mult de atât să-i învăț cum să facă o sesizare ca urmare a unui abuz către conducerea D.G.A.S.P.C. Botoșani.

După etapa discuției libere, urma aplicarea chestionarului. Întotdeauna reprezentanții D.G.A.S.P.C. Botoșani erau rugați să lase tinerii să completeze singuri, pentru a le respecta intimitatea și a le acorda siguranța protecției anonimatului. În centrele vizitate la Botoșani a existat o libertate a aparte. Nu a intervenit nimeni în procesul de interpretare a întrebărilor. A mai existat câte o doamnă care se mai plimba printre copii, însă la rugămintea noastră s-a retras.

Pe tot parcursul cercetării nu am avut obstacole. Existau situații când tinerii doreau să vorbească și se simțea ca domnește o stare de teamă. În același timp personalul era instruit cu o teamă de opinia publică, de presă și de superiori, mai puternică decât dorința de a le oferi tinerilor oportunitatea de a vorbi despre ce simt cu cineva pe care l-ar putea considera obiectiv. Povestindu-le despre mine și văzându-mă atât de deschis tinerii au simțit nevoia să stea de vorbă cu mine în particular, tocmai în ideea de a nu fi auziți de ceilalți. Discuțiile purtate cu tinerii se concentrau pe abuzurile din sistem:

„Personalul de centru să fie mai bun cu mine și să nu mai bată copiii și șeful de centru să fie mai bun și să ne viziteze și să aibă grijă de noi”

(tânăr instituționalizat – 14 ani)

„Mi-aș dori ca Șeful de Centru să comunice cu noi, să nu ne mai bată la orice chestier. Trebuie să înțeleagă că suntem totuși niște copii. Mi-aș dori să se schimbe șeful de centru.”

(tânăr instituționalizat – 16 ani)

„Să nu ne mai ia telefoanele, să nu se mai comporte aiurea cu noi pentru că la rândul lor au și ele copii, să fie mai înțelegătoare, să avem dreptul la exprimare. Să nu ne mai jignească, să nu ne mai ia din mâncare, să nu ne facă economie la căldură. Să pot lucra chiar dacă sunt la o formă de zi.”

(tânără instituționalizată – 18 ani)

Am simțit că există o nevoie acută de comunicare. Tinerii n-au curajul și încrederea să comunice cu personalul din centru. Există o imagine deteriorată despre psihologul centrului. Le-am recomadat să meragă să vorbească cu psihologul centrului și tinerii mi-au răspuns: „Merge la director și ne toarnă.”, „Nu poți avea încredere în nimeni”, „Suntem ai nimănui”.

Din nefericire lipsa de încredere a tinerilor în personalul de specialitate a centrului nu poate dezvolta decât alte și alte frustrări, care la un moment dat se vor exprima prin comportamente antisocial.

Toți știu că trebuie să plece la 18 ani, trăiesc cu această amenințare în fiecare zi. Cum poți să evoluezi când știi că nu ai nici o perspectivă după împlinirea vârstei de 18 ani? Nu există comunicare și asta afectează viitorul acestor tineri. Trăiesc ceea ce văd:

Un tânăr a împlinit 18 ani și a fost dezinstituționalizat. La reîntâlnirea cu managerul Iuliana Andrei a spus:

„Știa că nu pot face nimic pentru el din moment ce actele au fost înaintate și el deja se afla pe străzi, însă doar a vrut să îmi reamintească să nu uit să lupt pentru ceilalți care sunt mai mici ca el. A fost clipa în care am simțit o neputință imensă și un gol pe care nu îl voi putea umple niciodată cu nimic”, spune Iuliana.

CAPITOLUL III – SCOP ȘI OBIECTIVE

„Vreți să preveniți infracțiuniule ?

Faceți ca legile să fie mai clare, simple și toată forța națiunii să fie concentrată

pentru a le apăra și nici o parte din ea să nu fie folosită pentru a le surpa”

CESARE BECCARIA

Analiza privind eșecul post instituționalizare a tinerilor a pornit de la nevoia de informații calitative și cantitative privind pregătirea tinerilor instituționalizați pentru o viață independentă în vederea prevenirii eșecului post-instituționalizare.

Principalele obiective care au stat la baza cercetării au fost:

Identificarea punctului de vedere a tanărului instituționalizat cu privire la calitatea serviciilor oferite de instituția ocrotitoare;

Dimensiunea raportului de lucru între tânăr – beneficiar al măsurii de protecție – și personalul instituției de ocrotire;

Identificarea gradului de autonomie personală a tinerilor aflați în sistemul de protecție socială și capacitatea acestora de a face față provocărilor socio-profesonale odată cu revocarea măsurii de protecție.

CAPITOLUL IV – METODOLOGIA CERCETĂRII

“Eforturile de a se găsi remedii trebuie canalizate pe o cale realistă, de abordare nuanțată atât a individului în particular, cât și a fenomenului infracțional global, de antrenare în activitatea de prevenire și control a acestuia a unor factori multipli, de diversificare a formelor de răspuns social”.

RODICA MIHAELA STĂNOIU

Având în vedere obiectivele propuse pentru acestă analiză s-a optat pe o dublă abordare de cercetare:

o abordare de tip calitativă care a urmărit percepția, atitudinea și comportamentul tinerilor instituționalizați cu privire la autonomia deprinderilor de viață independentă, respectiv identificarea actorilor sociali implicați în procesul de dezvoltare a autonomiei personale și identificarea unor soluții viabile pentru reducerea eșecului post-instituționalizare;

o abordare de tip cantitativă, care a presupus cuantificarea opiniei tinerilor instituționalizați cu privire la asumarea rolului social după părăsirea sistemului de ocrotire.

Metoda de cercetare folosită a fost aplicarea unui chestionar, observația și dialogul structurat. metodă care permite investigarea detaliată a percepțiilor și atitudinilor subiecților.

Grupul țintă al cercetării a fost reprezentat de 110 tineri instituționalizați din Județul Botoșani.

CAPITOLUL V – PERCEPȚIA, ATITUDINEA ȘI COMPORTAMENTUL TINERILOR INSTITUȚIONALIZAȚI CU PRIVIRE LA AUTONOMIA DEPRINDERILOR DE VIAȚĂ INDEPENDENTĂ

“prin copil se înțelege orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în

care legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vârstă.”

CONVENȚIA ONU CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI

Alături de echipa de voluntari a Asociației Desenăm Viitorul Tău, m-am deplasat în centrele din județul Botoșani pentru a discuta cu tinerii din sistem și implicit să aplic un chestionar în vedera identificării gradului de autonomie personală al acestora după plecarea din centru. Înainte de aplicarea chestionarului cercetarea începea cu o scurtă prezentare în care le povesteam copiilor despre mine pentru a le câștiga încrederea. Au existat diverse reacții, cum că cele relatate de mine sunt simple invenții: „Inventezi!”, „Ai fabricat o poveste ca să ne păcălești!”, „Tu nu ai cum să fii ca noi!”, „Nu ai cum să înțelegi”. Le-am povestit despre acele zile întunecate din copilărie când mă plimbam din tren în tren, cerșind, cărând, fugind de poliție de teamă să nu fiu dus înapoi la centru. Încercam să îi conving pe copii că știu într-adevăr cum e să fii singur, abandonat, supus la toate felurilor de abuzuri. Treptat, tinerii afișau o atitudine mai prietenoasă astfel adresând diferite întrebări, fiind curioși de diferite situații din viața mea. Ce îi uimea cel mai mult era cum am reușit să las trecutul în urmă.

În urma întâlnirii cu tinerii din Județul Botoșani am întâlnit o stare de teamă. Frica de a comunica, de a spune ce au pe suflet. Acționau ca niște roboți sedați. Am purtat discuții cu personalul centrelor și mi s-a spus că tinerii au cu cine să discute despre temerile lor, despre viitorul propriu și pregătirea ieșirii din sistem, invocându-se calitatea psihologului din centru. Realitatea din teren mi-a dezvăluit însă o mare problemă: psihologul centrului era perceput de către tineri de foarte multe ori ca fiind un „turnător”. Tinerii nu apelau la specialist pentru a discuta despre problemele și frământările lor (nici măcar când erau foarte grave – sarcini nedorite, depresii, consum de droguri), pentru că experiența de lucru cu acesta le dicta că, orice i-ar spune, va fi povestit mai departe conducerii centrului.

În urma discuțiilor purtate și a informațiilor transmise prin intermediul chestionarului cu participanții la cercetare reies următoarele:

“Să fie mai înțelegători cu ceea ce își doresc copii cu adevărat. Să fie condiții în care copii să rămână în familie”

(Tânără instituționalizată – 14 ani)

“Șeful de centru să fie mai simpatic, nu mai dur și să fie bun cu copii și cu ceilalți educatori”

(Tânăr instituționalizat – 15 ani)

“Personalul de centru să fie mai bun cu mine și să nu bată copiii și șeful de centru să fie mai bun și să ne viziteze și să aibă grijă de noi”

(Tânără instituționalizată – 13 ani)

“Mi-aș dori ca șeful de centru să comunice cu noi, să nu ne mai bată la orice chestie, trebuie să înțeleagă că suntem totuși copii. Mi-aș dori să se schimbe șeful de centru.”

(Tânăr instituționalizat – 16 ani)

“Șeful de centru să fie mai înțelegător, bun, să aibă mai multă încredere în copii, să nu mai lovească copiii. Personalul (doamnele) când ne cerem afară să ne lase mai mult afară, în oraș. Aș vrea ca șeful meu de centru să mă lase în weekend să merg la mama în vizită.”

(Tânără instituționalizată – 16 ani)

“Să avem mai multă libertate. Mi-aș dori să nu mai primesc un pumn în gură. Mi-aș dori să scap de instructorul Cazacu Liviu, Zait Rodica. Să nu mai fure personalul bani de buzunari, bunuri, vestimentația.”

(Tânăr instituționalizat – 20 ani)

După cum se poate constata din gândurile exprimate în scris de tinerii, din discuțiile purtate cu aceștia la momentul aplicării chestionarului este evidențiată nevoia acestora de a li se respecta dreptul de asociere la grupul de covârsnici din afara instituției protectoare.

Constatăm încălcarea flagrantă a dreptului la integritate, exprimarea propriilor opinii și chiar privarea de libertate. Se poate constata din citatele prezentate existența unor comportamente conflictuale între copiii și personalul angajat al instituției protectoare. Dorința copiilor de a scăpa din acest mediu ostil impropriu dezvoltării armonioase cum de altfel prevăd normele procedurale și legislația în vigoare privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Mai putem observa și neprofesionalismul personalului care se află în situația de a nu gestiona corespunzător relația cu copiii.

Observăm și teama, reticența tinerilor de a accesa sau a solicita sprijinul specialiștilor din instituția de ocrotire. Teama e prezentă ca mecanism de autoprotecție în relația de lucru cu personalul, situație ce ne duce ipotetic la faptul că sunt tensiuni între copil și personalul de specialitate, sau poate bariere, limite impuse de pesonal.

Deși există Ordinul 14/2007 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind Serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viata independentă și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde avem de-a face cu o lipsă de interes și indolență din partea personalului pentru pegătirea tinerilor spre o viață independentă.

Reprezentanții D.G.A.S.P.C. Botoșani au menționat că nu dispun de suficient personal de specialitate pentru a-i pregăti pe tineri pentru o viață independentă și că aceștia sunt implicați în tot felul de activități gospodărești ce-i va ajuta să-și dezvolte deprinderile de autonomie personală.

CAPITOLUL VI – DIMENSIUNEA CANTITATIVĂ A ROLULUI SOCIAL DUPĂ PĂRĂSIREA SISTEMULUI DE OCROTIRE SOCIALĂ

Pentru înțelegerea analizei chestionarului trebuie avut în vedere că notarea s-a făcut de la 1 la 5, și a reprezentat gradul de satisfacție al tânărului instituționalizat, după cum urmează: 1 – deloc, 2 – destul de puțin, 3 – acceptabil, 4 – mult, 5 – foarte mult.

1. Ești mulțumit de modul în care ești tratat de personalul centrului de plasament/rezidențial sau din apartamentul social unde locuiești?

Peste 47% (prin cumul – foarte mult și mult) din tinerii instituționalizați din județul Botoșani sunt mulțumiți de personalul din sistemul de ocrotire socială – cadrele didactice și asistenții sociali. Acest procent se datorează sistemului alternativ – apartamentele sociale, unde rata conflictelor dintre personal și copil este mult mai scăzut comparativ cu centrele de plasament.

Arătând procentul mai sus amintit, respectiv de 47%, sunt circumspect față de libertatea neîngrădită a tinerilor de a oferi răspunsul în acord cu propriile opțiuni, făcând uz de particularitățile evidențiate în contextul de lucru cu ei, la momentul aplicării chestionarului.

Cu cât ne îndreptăm mai mult spre Centrele de Plasament din Județul Botoșani observăm că evaluarea e în scădere, astfel putem identifica existența unui conflict între tineri și personalul din centre.

Pentru 52,3% (prin cumul – acceptabil, destul de puțin și deloc) dintre respondenți relația cu personalul din sistemul de ocrtotire este una bazată pe conflict. Conflictul dintre personal și tânăr duce la dezvoltarea unor comportamente antisociale, astfel că tânărul are șanse scăzute în reabilitarea și pregătire pentru o viață independentă.

Opinez asupra faptului că personalul necalificat, rău intenționat și cu un istoric personal/ profesional perturbat va influența negativ structura personalității tânărului instituționalizat, situație evidențiată mai târziu în comportamentul acestuia.

Un aspect îngrijorător ce ne-a atras atenția este procentul mare de peste 90%, rezultat din interviu – discuții cu tinerii – ce au răspuns că nu au încredere în psiholog, motivând că acesta e un ,,turnător” și că din cauza acestuia ei se confruntă cu mari probleme.

Într-o primă analiză identificăm prima formă a eșecului post instituționalizare.

2. Crezi că personalul din centru se gândește la viitorul tău?

În această prezentare identificăm o strânsă legătură cu rezultatul de la prima întrebare. Mai exact, peste 59% (prin cumul – deloc, destul de puțin și acceptabil) dintre respondenți cred că personalul din centru nu se gândește la viitorul lor în timp ce 40,2% (prin cumul – mult și foarte mult) dintre tineri cred că personalul din centru se gândește la viitorul lor. Așa cum am prezentat și la întrebarea anterioară, cu cât te îndepărtezi de apartamentele sociale procentul scade. Ceea ce înseamnă că sistemul Centrelor de Plasament o instituție ce îngreunează procesul de dezvoltare armonioasă și reală a copilului.

O altă problemă ce o putem identifica în acest rezultat este stima de sine grav afectată a beneficiarilor și probleme de comunicare cu personalul educațional și de îngrijire. Dacă pentru 40% dintre respondenți avem o relație de comunicare pozitivă pentru cei peste 59% identificăm o relație de comunicare negativă.

Faptul că 59% din tineri trăiesc sentimentul că nimeni nu se gândește la viitorul lor, sau acest sentiment este unul scăzut duce la dezvoltarea unor conflicte interioare (traume) care pot fi evidențiate prin tipare comportamentale în public de tip anti-social.

Viziunea tinerilor asupra acestui aspect, evidențiază nevoia acestora de securitate și siguranță în stabilirea factorului de reziliență. Reziliența este necesară în adaptarea și însușirea condițiilor mediului substitut de ocrotire.

Este nevoie de personal calificat și bine instruit care să lucreze cu tinerii vulnerabili.

Într-o primă analiză identificăm a doua formă a eșecului post instituționalizare.

3. Ai fost informat despre deprinderile de viață independentă?

De ce tinerii post instituționalizați nu se integrează în societate? Din rezultatele cercetărilor făcute, observăm cum sistemul de ocrotire socială îi condamnă pe tineri la eșec. Nu întâmplător mulți dintre tineri ajung să comită tot felul de infracțiuni pentru a face față noului stil de viață, acela de a fi “independent”. Nu poți fi independent dacă nu ai crescut să fii independent.

Conform analizei observăm cum 53% (prin cumul – deloc și destul de puțin) dintre respondenți nu se simt pregătiți pentru o viață independentă. Acești tineri nu au beneficiat de programe conform standardelor minime obligatorii privind deprinderile de viață independente și prevăzute în Ordinul 14/2007 a Ministerului Muncii. Putem suspecta în acest sens că integrarea în societate și familie este realizată doar pe hârtie.

Dacă luăm în calcul și procentul de 19,6% dintre respondenți care spun că au ceva informații despre deprinderile de viață independente ne dăm seama că procentul celor nepregătiți cu adevărat pentru viață autonomă depășește 70% la nivelul județului Botoșani. Doar 27,2% din tinerii instituționalizați au fost implicați în programe, activități privind dezvoltarea depreinderilor de viață independentă.

În acest sens, ne putem întreba ce se întâmplă cu tinerii care au ajuns la vârsta de 18 ani și nu au fost pregătiți pentru o viață independentă. Încotro se îndreaptă acești tineri condamnați la moarte de către un sistem care ar fi trebuit să-i protejeze și să-i pregătească pentru o viață independentă.

Din discuțiile purtate cu reprezentanții D.G.A.S.P.C. Botoșani a rezultat că tinerii sunt implicați în diferite activități specifice consolidării deprinderilor de viață independentă, cum ar fi: ,,curățenia în cameră”. Oare cum arată Programul de Intervenție Specifică la fiecare copil în situația dată? Consider că se impune participarea tinerilor într-un program mai laborios, cu obiective clar stabilite, acceptate și asumate de beneficiarul serviciilor de specialitate.

Tinerii trebuie să fie consultați la ce programe să participe, ce își doresc să facă (valorizarea rolurilor sociale) și care să fie în acord cu principiile privind deprinderile de viață independentă, conform Ordinului Nr. 14/2007 – Serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde.

Într-o primă analiză identificăm a treia formă a eșecului post instituționalizare.

4. Ești preocupat de ce se va întampla cu tine după ce vei părăsi centrul de plasament, rezidential sau apartamentul social la care locuiești în prezent?

Peste 84% (prin cumul – foarte mult și mult) sunt preocupați de ceea ce se întâmplă cu ei după ce părăsesc sistemul de protecție specială. Această preocupare denotă o lipsă de comunicare și pregătire a tinerilor pentru ceea ce se întâmplă cu ei după ce împlinesc vârsta de 18 ani. Acest conflict interior poate duce la dezvoltarea unor comportamente antisociale, lipsa de comunicare cu cei care ar trebui să-i protejeze și accesarea de anturaje în care găsesc “deschidere, acceptare și comunicare”.

Ne aflăm în situația de a ne asuma să susținem că drepturile acestor tineri instituționalizați nu sunt respectate și cu toate astea sistemul funcționează în continuare și autoritățile superioare D.G.A.S.P.C.-urilor nu fac nimic în acest sens.

Pe parcursul derulării activității de cercetare, coroborat cu discuțiile avute cu respondenții, a fost evidențiat faptul că aceștia nu sunt pregătiți să facă față cerințelor mediului socio-profesional, nu au repere clare privind asumarea rolului activ de cetățan. S-a constatat din răspunsurile lor, dependența față de serviciile instituției de ocrotire, ca mecanism de autoapărare proxim.

5. Te simți pregătit să faci față responsabilității unei vieți pe cont propriu?

După cum observăm peste 35% (prin cumul – deloc și destul de puțin) din tineri nu sunt pregătiți pentru a-și începe o viață pe cont propriu. Efectele acestui procent mă pune în situația de a mă îndrepta spre locurile ce vor fi ocupate de acești tineri odată cu părăsirea sistemului de protecție specială. Într-o vizită la Lyon (Franța) am stat de vorbă cu tinerii care au fost “integrați în comunitate” conform reprezentanților D.G.A.S.P.C.. Mulți dintre ei au crezut că vor avea o viață mai ușoară decât cea din centru, alții au reușit să-și construiască din cartoane, sub podul de la Lyon, diferite așezăminte. Oare pentru asta sunt tinerii crescuți și “protejați” ca să fie din nou abandonați? Sau e nevoie de un sistem care să susțină un alt sistem. Se pare că nu avem nici un interes să vindecăm această boală socială care ne bântuie de mai bine de 26 ani.

Dacă pe lângă cei peste 35% din respondenți mai adaug și procentul de 22,4% care spun că e acceptabil (adică s-ar putea să se descurce), s-ar putea să avem de-a face ca în fiecare an la Botoșani să întâlnim peste 57% din tinerii post instituționalizați că își petrec viața în gări, canale, scări de blocuri etc. Deci, sistemul de protecție specială nu oferă perspective acestor tineri să evolueze, să aibă perspective și să viseze. Efectiv nu sunt pregătiți pentru a începe o viață independentă.

Acest rezultat ne indică slăbiciuni din sistem de protecție specială, și-anume, un comportament indolent față de tineri și procentul celor care cred că vor reuși – peste 42% (prin cumul – mult și foarte mult) este mai degrabă o stare a tinerilor de a scăpa de sistem sau efectiv au o rudă cu care a reușit să țină legătura. În discuțiile purtate cu tinerii din centrele de plasament din Botoșani am identificat nevoia lor de libertate. Noi vrem să plecăm cât mai repede de aici. Există riscul ca mulți din tineri să fi răspuns la această întrebare ca reactie față de acest sistem. Sunt pregătit fiindcă vreau să scap de voi – un tânâr de 18 ani din Dorohoi, Jud. Botoșani.

Această situație arată o lipsă profundă de implicare a personalului în pregătirea tinerilor pentru ceea ce înseamnă o viață independentă și asumarea unui rol activ în comunitate, fiind predispuși să dezvolte comportamente și gânduri suicidare, sau cu puțin noroc, să devină persoane fără adăpost ce vor locui în gropile și canalele de provincie. Oare pentru asta sunt crescuți până la vârsta 18 ani? Se impune să fim mai atenți și mai conștiincioși când vine vorba de pregățirea tinerilor pentru consolidarea deprinderilor de autonomie personală.

6. Ai informații asupra posibilității prelungirii perioadei de ședere în cadrul centrului de plasament/rezidențial sau apartament social?

“Era 8:15 când colega noastră de centru a fost dată afară la împlinirea vârstei de 18 ani. Acum doarme prin gări, nu mai știm nimic despre ea. Mai venea pe la noi și îi mai dădeam de mâncare.” – ne povestește un tânăr instituționalizat de 16 ani din Botoșani.

Peste 77% (prin cumul – deloc și destul de puțin) dintre respondenți nu știu că au dreptul să mai stea încă doi ani după implinirea vârstei de 18 ani, în caz că nu doresc să-și mai continue studiile.

Art. 55, alin. 3 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului:

(3) Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și a beneficiat de o masură de protecție specială, dar care nu își continuă studiile și nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioadă de până la 2 ani, de protecție specială, în scopul facilitării integrării sale sociale. Acest drept se pierde în cazul în care se face dovada că tânărului i s-au oferit un loc de muncă și/sau locuință cel puțin de două ori, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui.

Dacă luăm în calcul și procentul celor care spun că e acceptabil (adică au ceva informații dar nu sunt siguri – intuiesc) – 8,4%, putem spune că peste 85% din tinerii instituționalizați din Județul Botoșani nu știu că au dreptul de a mai beneficia la prelungirea măsurii de protecție specială cu încă doi ani după împlinirea vârstei de 18.

Acest rezultat indică lipsa de transparență în relația cu tinerii instituționalizați. Tinerii nu știu că există un Program Intervenție Specifică în care ei sunt incluși și în baza căruia ei ar trebui să fie pregătiți pentru alternative post instituționalizare conform Ordinului 14/2007 privind Standardele minime obligatorii privind deprinderile de viață independentă. Nerespectarea legii de către autoritățile de protecție face ca la 18 ani să avem tineri integrați „abuziv” în familie și comunitate. Nu poți integra un tânăr care a împlinit 18 ani în familie. Este o iluzie și asta demonstrează lipsa de profesionalism și empatie cu tânărul aflat în dificultate. Această situație reprezintă încă un motiv să credem că sistemul de ocrotire se protejează pe el prin hârti – asta e mai important la raportare anuală – și mai puțin prin experiența tânărului post-instituționalizat care trăiește un alt episod de abandon din succesiunea pierderilor suferite.

„Voiam libertate și la 18 ani am solicitat să mă lase să plec, acum stau în gară la Iași și mă prostituiez pentru a mânca” – un tânăr post-instituționalizat din Botoșani.

„Am împlinit 18 ani și m-au dat efectiv afară din curte la 7 dimineața” – un tânăr post instituționalizat din Botoșani.

Declarațiile tinerilor sunt dintre cele mai nefericite. Nu există integrare în familie la 18 ani. Este o iluzie! Și totul pornește de la o metodologie internă prin care trebuie să se declare la final de an că s-au mai integrat în societate un număr de tineri. Și la final sistemul mai bifează încă o victorie de cazuri „soluționate”. Totul e pe hârtie – pe teren e o „crimă” din partea statului față de beneficiarii măsurii de protecție specială.

7. Au fost situații în care ai fost întrebat sau consultat de către personalul angajat al centrului sau a direcției asupra deciziilor ce urmau să fie luate pentru tine?

În timpul intervievării tinerilor și a discuțiilor purtate cu reprezentanții D.G.A.S.P.C. Botoșani, prezenți în cadrul întâlnirii de lucru, privind aplicarea chestionarului, au fost semnalate carențe în furnizarea de informații asupra cadrului legislativ și participării active a tinerilor în procesul de opinare cu privire la propriile decizii.

Conform graficii observăm că peste jumătate din tineri 54,2% (prin cumul – de fiecare dată și frecvent) beneficiază de consultare cu privire la deciziile ce se iau în legătură cu ei – din discuțiile purtate cu personalul am identificat următoarele reacții: “Păi noi mergem cu ei la școală și îi întrebăm când sunt probleme.” Tinerii au răspuns în cor “Da, este adevărat.” După completarea acestei întrebări din chestionar le-am adresat o întrebare tinerilor care s-a finalizat în felul următor: „Da, cănd suntem obraznici suntem amenințați și ulterioar transferați la atle centre cu dizabilități din județ.” La acest răspuns am conștientizat că tinerii nu sunt consultați cu privire la deciziile ce se iau în legătură cu ei, cu atât mai mult în caz că sunt transferați de la un centru la altul nu sunt pregătiți pentru transfer. Nu întâmplător îi vedem pe stradă agresivi, antisociali, etc, toate aceste vulnerabilități s-au dezvoltat ca sistem de protecție la abuzurile întâmpinate în sistemul de “protecție”.

Avem cealaltă pondere de 45,8% destul de nehotărâtă și în acelați timp debusolată cu privire la consultarea lor în ceea ce privesc deciziile ce se iau în legătură cu ei. Întrebarea în sine a fost destul de dificilă pentru ei. Mulți au interpretat-o și au rezumat-o doar la experiența școală.

Conform Ordinului 21/2004 – pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind serviciile de tip rezidențial, observăm cum D.G.A.S.P.C. Botoșani nu a reușit în mai bine de 12 ani să creeze un Consiliul al Copiilor prin care aceștia să fie consultați și susținuți în procesul de dezvoltare.

Ordinul 21/2004 din Standardele minime obligatorii privind serviciile de tip redidențial:

8.3. Copiii trebuie încurajați să-și organizeze un grup de reprezentare numit Consiliul Copiilor, care să fie consultat periodic sau de câte ori este nevoie pentru luarea deciziilor care îi privesc pe toți copiii din Serviciul Rezidențial.

O instituție de ocrotire specială are nevoie de standarde sănătoase de educare, idealuri înalte cu personal care să respecte personalitatea fiecărui beneficiar. Ori, aceste principii sunt, din păcate, înlocuite cu pedepse corporale și abuzuri emoționale. Disciplinarea pozitivă este singura metodă de vindecare a problemelor emoționale, și o abordare mai blândă în corectarea situațiilor tensionate între tânăr și personalul de îngrijire. Asistența socială din România trebuie privită ca generator de schimbare a mentalităților, iar finanțările trebuie să urmărească disciplina și corectitudinea în vederea selectării personalului specializat, care să îndeplinească competențe emoționale, sociale și de pedagogie. Ar fi interesantă o analiză a situației instructorilor de educație, și-anume, pregătirea pedagogică, formarea continuă, șamd.

Consider că nu poți avea așteptări ca o instituție de protecție socială să funcționeze când tinerii nu sunt parte din procesul de dialog ce îi privesc într-un mod direct și are legătură cu viitorul lor. Deseori sunt pedepsiți fără a fi preveniți că li se vor aplica o anumită pedeapsă. E în funcție de cum se simte îngrijitorul la momentul aplicării măsurii de corecție. Se impune renunțarea la strategii de aplicare a formelor coercitive îndreptate voluntar către tinerii instituționalizați. Dacă un tânăr “greșește” analizează cauzele care determină acel comportament. Dacă doar pedepsim nu ajutăm tânărul să conșientizeze că el greșește. Tinerii au nevoie de programe de terapie specifică creșterii stimei de sine, a gestionării emoțiilor în relația de colaborare cu alte persoane din comunitate.

8. Există măcar o persoană în viața ta care să-ți acorde sprijinul/ajutorul în situația când vei pleca din centrul de plasament/ rezidențial sau apartamentul social?

Rezultatul de peste 63% (prin cumul – de fiecare dată și frecvent) se datorează cunoștințelor, rețeaua de prieteni și oameni apropiați care îi susțin pe tineri în momentul părăsirii sistemului de ocrotire socială. O consecință importantă a problemelor de adaptare în societate, simptome atipice în dezvoltarea dizarmonică de personalitate a tinerilor și copiilor beneficiari din instituțiilor de protecție specializată. Un alt motiv pentru care tinerii nu beneficiază de măsuri de educație socială, mai grav sunt restricțiile privind relaționarea cu persoanele de referință, alăturarea la grupuri private care informează și protejează drepturile acestora. Implicarea pasivă, uneori agresivă a personalului în dezvoltarea capacității de relaționare pozitivă dintre tineri – lipsa factorilor motivaționali de consolidare a relațiilor puternice dintre aceștia, influențând apariția comportamentelor dezadaptative.

Prezența consecințelor de mai sus, întărește nevoia urgentă de implicare a factorilor decidenți în vederea promovării programelor educaționale prin încurajarea tinerilor la participarea activă în comunitate: voluntariat în programe de mediu, educație, tineret, probleme specifice privind drepturile omului, șamd. Lipsa acestor programe coerente și de lungă durată, conduc la situații de ratare socială și educațională.

Este important să luăm în considerare dacă această variabilă este și corectă sau dacă înt-radevăr tinerii rămân prieteni cu acești și după părăsirea sistemului de protecție sau doar e o așteptare a tinerilor că odată ce vor pleca din sistem cineva îi va ajuta. Aceștia consideră că-i vor primi la ei după ce le va înceta măsura de protecție. Poate reprezentă o resursă viabilă și rețeaua persoanelor de referință pentru respondent, însă nu ne putem baza pe acele persoane apropiate acestora că îi vor primi cu brațele deschise și gata s-a mai făcut sau s-a mai bifat în raportare încă în caz rezolvat privind „integrarea” în comunitate a tânărului.

Avem o pondere a celor peste 36% (prin cumul – niciodată, odată poate și câteodată) care ne confirmă că nu pot avea o garanție că pot apela la persoanele din afara sistemului pentru a-i proteja după părăsirea sistemului de protecție specială.

Următoarele întrebări au fost cu răspuns deschis, astfel că tinerii să poată beneficia de libertatea de opinie cu privire la enunțul dat.

9. Ce părere ai de condițiile în care trăiești?

În general tinerii sunt mulțumiți de condițiile de viață însă cu cât de îndepărtezi mai mult de apartamentele sociale și te îndrepți spre Centrele de Plasament procentul de satisfacție scade astfel că 20,5% (prin cumul – nemulțumiți și foarte proaste) dintre respondenți sunt nemulțumiți de condițiile de ocrotire asigurate de către instituția protectoare.

Din 2004 până în prezent sistemul de protecția copilului a înregistrat progrese remarcabile la nivel de infrastructură privind îmbunătățirea condițiilor de trai și reamenajarea spațiilor de locuit. Rămâne totuși o problemă a sistemului și anume relația cu beneficiarul. Tinerii s-au plans de lipsa unor programe care să vină în întâmpinarea nevoilor lor. Și-au exteriorizat gandurile prezentând relațiile conflictuale ce le trăiesc cu personalul instituției protectoare.

Încă există personal nepregătit să lucreze cu tinerii instituționalizați. Orice eroare de comportament a tinerilor se datorează exclusiv măsurilor ce le sunt aplicate de către personalul de specialitate și nu numai în relația cu ei. Vulnerabilitatea trebuie tratată cu atenție și empatie.

10. Ce știi despre Legea 272/2004?

Este alarmant ca să nu spun șocant. Peste 90% din respondenți au declarat că nu știu nimic despre Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Au auzit pentru prima dată de această lege după ce le-am vorbit că există această lege care îi protejează de abuzurile sistemului. S-au bucurat. Au venit și întrebările justificate: “Dacă există o lege care ne protejează de ce este încălcată?”, “Personalul are dreptul să ne jicnească sau să ne înjure?”.

Tinerii nu știu că au dreptul să se reprezinte în relația cu instituțiile de protecție conform Ordinului 21/2004 – standardele minime obligatorii privind serviciile de tip rezidențial. Din discuțiile purtate cu aceștia a rezultat că au ceva cunoștințe cu privire la drepturile și responsabilitățile lor dar nu știau că există o lege care să-i protejeze.

Conform Ordinului 14/2007 – standardele minime obligatorii privind deprinderile de viață independentă tinerilor trebuia să li se facă un Program de Intervenție Specifică prin care să fie informați despre drepturile și responsabilitățile lor, legislația în vigoare cu privire la protecția lor post instituționalizare și pregătirea lor pentru ceea ce înseamnă o viață independentă. Nu ezit să spun că aceste documente nu există. Sunt foarte sigur că ele există. Am sunat un asistent social și mi-a răspuns: “Din punct de vedere al hârtiilor noi suntem acoperiți.” Așa funcționează sistemul de ocrotire socială. Se rezumă la a se asigura protecția și justificarea informării, integrării și desfășurării de diferite programe doar pe hârtie.

Trauma tânărului cine o vindecă? Cine-i reprezintă cu adevărat dacă ei nu pot? Totul se desfășoară pe hărtie și protecția copilului este doar un act la care au acces doar „aristrocrați”. Dacă doresc să se auto-reprezinte nu pot fiindcă nu sunt lăsați. Cine luptă pentru acești tineri? Care este rolul instituțiilor de ocrotire socială când acești tineri trăiesc într-un sistem asemănător centrelor de detenție fără uniformă.

Le-am comunicat tinerilor că pot formula petiții sau sesizări către registratura instituției de protecție. M-au sunat de la D.G.A.S.P.C. Botoșani să-mi spună că de ce i-am dezinformat. Că tinerii au înțeles greșit informația.

11. Ce faci când vei pleca din Centru?

Tinerii instituționalizați au așteptări mari din partea sistemului de protecție socială. Deși sunt conștienți că la 18 ani sunt dați afară, ei speră că statul îi va susține și post instituționalizare. Peste 44% dintre respondenți au nevoie de siguranță, mulți dintre ei au afirmat următoarele: „să muncesc, să mă întrețin, să caut un loc de muncă, să am un viitor, să-mi asum viața pe cont propriu, să merg înainte, să-mi construiesc o casă și să mă integrez”.

Siguranța constă în asigurarea unor servicii suport post-instituționalizare. De exemplu: Să le fie asigurat un loc de muncă adaptat pregătiri profesionale și a abilităților individuale, respectiv asigurarea unui spațiu de locuit pe o perioadă de cel puțin 2 ani sau contrar subvenționarea plății cheltuielilor de chirie.

Peste 28% dintre respondenți, de frica dezinstituționalizării, se agața de așa zisa familie de teamă să nu ajungă în stradă. Nu știm nici azi câți tineri trăiesc pe străzi, în penitenciare, adăposturi de noapte ca urmare a eșecului post instituționalizare. De altfel sunt mulți cărora le este teamă de ziua ziua când trebuie să părăsească centrul de protecție și nu știu încotro se vor îndreapta. Această teamă poate genera comportamente și ruminație ideatică suicidară și tulburări de natură neuropsihică.

După cum se poate constata în grafica de mai sus, peste 19% dintre respondenți nu știu încotro vor merge când vor părăsi sistemul de protecție specială. Un procent destul de îngrijorător dacă ne gândim la aspectul că acești tineri, în scurt timp, vor trebui să-și asume un stil de viață propriu cu resursele de care dispun. Avem de-a face cu un nou abandon. Alți tineri încă speră ca familia biologică sau extinsă îi va salva. Nu se conștientizează trauma ce se poate dezvolta ca urmare a șocului dezinstituționalizării. Există tot felul de standarde minime obligatorii privind integrarea în societate, dezvoltarea deprinderilor de viață independentă și standarde bazate pe tipul de servicii acordate tânărului instituționalizat însă conștientizez că există doar pe hârtie.

Tinerilor le este foarte greu să se gândească la școală când nu o pot vedea ca o perspectivă de viitor. Sistemul efectiv îi limitează în loc să le ofere perspective, oportunități de a se dezvolta și de a se bucura de cele mai bune programe educaționale și de dezvoltare personală precum și pregătirea pentru o viață independentă. Avem un procent de 8% care se gândește la viitorul lor profesional. Își doresc să-și continue studiile. Știu că au posibilitatea să beneficieze de protecție specială până la vârsta de 26 de ani dacă își continuă studiile. Nu toți au această voință, determinare și totuși ce faci cu ceilalți neinteresați de viitor?

12. Ce ți-ai dori să facă sistemul de protecție a copilului pentru tine?

“Libertate financiară”, „gerstionarea resurselor financiare”, „să primim mai mulți bani de buzunor din partea statului” – sunt doar câteva gânduri exprimate de tinerii instituționalizați de la Botoșani. “Dumneavoastră vă descurcați cu 28 lei pe lună, asta în cazul fericit, dacă vii-îi dau și pe aceștia?” – mă întreabă un tânăr instituționalizat. 28 de lei sunt banii de buzunar a unui tânăr aflat cu măsură de protecție special. Ce ai putea să faci cu 28 de lei sau cum poți să-ți dezvolți deprinderile de autonomie financiară cu 28 de lei pe luna? – asta în cazul în care banii intră în posesia tânarului și nu este pedepsit cu reținerea veniturilor. Peste 30% dintre respondenți își doresc să fie susținuți în dezvoltarea autonomiei financiare. Să fie incluși în programe care să susțină această deprindere financiară. Tinerii se gândesc la viitorul lor. Dacă nu știi cum să-ți gestionezi veniturile riști să ajungi pe stradă.

Se poate observa din procentul de 30,3 %, necesitatea asigurării unor condiții optime de trai în rândul tinerilor instituționalizați, coroborat cu asigurarea obiectelor de uz personal în mediul de ocrotire, situație garantată de legislația în vigoare privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Nevoia de protecție post-instituționalizare, reprezintă o altă nevoie principală a tinerilor. Mulți dintre ei știu că la vârsta de 18 ani vor fi nevoiți să părăsească sistemul de protecție, însă aceștia nu știu încotro se vor îndrepta.

26,2% dintre respondenți spun că se află într-un conflict cu personalul instituției de protecție. Conflictele existente între personal și copiii sunt cauzate ca urmare a lipsei de comunicare. Personalul întreține acest conflict și nu întâmplător copiii refuză să mai colaboreze sau să respecte regulile interne. Din cercetare a reieșit că sunt înjurați, jicniți și demoralizați.

Observăm cu surprindere, dorința acestora de a se dezvolta independent prin participare activă în cadrul activităților, atelierelor, întâlnirilor specifice, ce ar trebui să le desfășoare instituțiile de protecție socială conform standardelor minime obligatorii pentru centrele rezidențiale. Dreptul la proprietatea bunurilor din nefericire este și astăzi încălcat. Tinerii nu au posibilitatea de a-și conserva bunurile, însă personalul încalcă în continuare acest drept fundamental, motivând și argumentând că așa a dispus șeful centrului. O altă criză identificată la acest capitol este nevoia de libertate. Își doresc să petreacă mai mult timp în comunitate pentru a se dezvolta și integra mai ușor în comunitate. Privarea de libertate le dezvoltă tinerilor un dublu handicap emoțional. Generează conflicte între personal și tânăr, și de multe ori situația duce la alte acțiuni de natură argumentativă și anume de a comite diferite infracțiuni ca formă de protest la încălcarea acestui drept fundamental – dreptul la libertate.

Pentru 12,6% dintre respondenți respectarea drepturilor e doar o ilizie. Eșecul tinerilor post instituționalizați se datorează exclusiv sistemului de protecție socială care nici până astăzi nu are un mecanism de sancționare a celor care încalcă legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului cu modificările și completările ulterioare.

13. Unde te vezi tu peste 5 ani?

Observăm că peste 30% nu au o perspectivă de viitor. Printre răspunsurile existente la acest capitol enunțăm următoarele: „aurolac, hoț, vagabont, infractor”. Sistemul de protecție socială se află într-o situație limită. Identificăm lipsa unor programe de dezvoltare personală, motivațională, alături de stimă de sine scăzută, care duc la dezvoltarea unor comportamente de tip antisocial și anume de adaptare la grup și comunitate.

Imaginea tânărului despre comunitate/societate este distorsionată pentru că cei care le-au oferit “protecție” n-au făcut decât să le transmită acest lucru. Revolta tânărului pentru supraviețuire va fi simțită imediat după ce va părăsi sistemul de protecție socială. Riscul ce cei peste 30% din tinerii care părăsesc sistemul de ocrotire socială să ajungă în sistemul de detenție este foarte mare. Se ridică o legitimă întrebare, dacă pentru acest scenariu de viață i-a crescut statul ca să-i condamne la detenție. Avem un procent pozitiv – 25,8%, cu privire la cei care doresc să muncească și în acest sens să își caute un loc de muncă după părăsirea centrului.

Un procent la fel de important – 13,9%, este cel al tinerilor care doresc să plece în străinătate odată cu sistarea măsurii de protecție. “În România nu ai cum să trăiești cu 1000 lei dacă trebuie să mai plătești chirie și să te autogospodărești. ” – Mulți din tineri speră că odată cu plecarea din tară vor găsi ceva mai bine însă ei nu știu că există riscul să rămână pe stradă. Nu sunt pregătiți pentru ceea ce înseamnă o viață independentă.

Avem un procent pozitiv a celor care doresc să-și continue studiile – 12,7%. Cum îi incurajăm să-și continue studiile. Din cei care ne-au răspuns că doresc să-și continue studiile au afirmat că în perioada studenției doresc să lucreze. Conform legii, dacă lucrezi înseamnă că te descurci, deci îți încetează de drept măsura de protecție.

12% dintre respondenți au spus că se văd în familia naturală sau extinsă (rude) însă nu știu dacă vor fi primiți. În orice caz își vor construi ei o familie. Sunt legați de acest sentiment al familiei. În această categorie intră tineri care au trăit experiența familiei prin plasamentul de tip familial la un asistent maternal, unde au stat până la vârsta de 14, respectiv 15 ani și ulterior fiind aduși înapoi în sistem de tip rezidențial.

Există un procent important – 4,7%, al tinerilor care nu se văd niciodată plecați din sistemul de ocrotire socială. Aici vorbim de o dependență față de sistem, față de locul unde au crescut de mici. Acest tip de comportament este întâlnit la tineri care au fost abandonați din fașă. Dezinstituționalizarea acestei categori de tineri va duce la dezvoltarea unui handicap emoțional care poate avea efecte alarmante. Acești tineri pot dezvolta tulburări de comportament, depresie până la tulburări de tip schizoid. Acești tineri nu se văd niciodată plecați din sistem, ceea ce ne duce cu gandul la o dependență de sistem și apariția riscului de suicid odată cu ruperea de sistem. Cum sunt pregătiți tinerii pentru părăsirea sistemului de protecție socială? Tot din rezultat reiese că nu există o astfel de pregătire pentru o viață autonomă.

14. De ce-ți este cel mai mult frică?

Se poate constata la o simplă analiză teama de viitor. 26,2% dintre respondenți trăiesc teama de viitor, dacă luăm în calcul și procentul de 20,6% a celor care trăiesc cu teama că la un moment dat trebuie să plece din sistemul de protecție și nu au un spațiu de locuit și a celor 10,2% care trăiesc temeri personale anxiogene putem deduce că peste 50% din tinerii instituționalizați în județul Botoșani dezvoltă comportamente antisociale din motive de nesiguranță a zilei de mâine odată cu sistarea măsurii de protecție specială. Tinerii își doresc ceva sigur și securizant odată cu plecarea din centru. Din nefericire legislația nu-i foarte prietenoasă și mulți dintre ei ajung să clacheze emoțional după perioada revocării măsurii de protecție specială, lipsa unor repere clarificatoare asumării propriilor decizii și acțiuni integratoare în mediul de proveniență socio-comunitar.

Admitem și întelegem lipsa de perspectivă a tinerilor instituționalizați privind fricile și temerile cu care aceștia se confruntă, având în vedere resursele identificate de personalul specializat, în contextul realității sociale românești, privind oportunitățile de inserție socio-profesională, coroborat cu așteptările și nivelul educațional al acestora.

Un alt aspect semnalat pe parcursul derulării cercetării sociologice, îl reprezintă și modul forțat, uneori, de revocare a măsurii de protecție socială a tinerilor, măsură ce nu corespunde în unele cazuri cu realitatea abilităților și deprinderilor tânărului instituționalizat. Determinat prin dinamica deciziilor luate, tânărul se află în dubla ipostază de abandon și pierdere, suprasolicitarea acestuia de a face față cerințelor mediului socio-comunitar de proveniență va fi resimțită în sfera structurii personale.

“Mă prostituiez. Am plecat în ianuarie 2016 din centru și pentru a-mi plăti chiria și a duce o viață decentă m-am apucat de prostituție. Am încercat să lucrez pe 825 lei/lună însă cu acești bani îmi acopăr dor chiria, când mai mănânc, merg la un film, etc… ” – tânăr post instituționalizat Botoșani.

15. Observații, sugestii și propuneri.

Ne aflăm la ultima grilă de evaluare din chestionar unde tinerii au avut posibilitatea să facă observații, sugestii și propuneri în ceea ce îi privesc pe ei și relația cu personalul sistemului de protecție specială. După cum observăm din grafică peste 37% dintre respondenți sunt nemulțumiți de personalul centrului în care locuiesc. Având în vedere situația conflictuală existentă între tânăr și personal trebuie reamintit următoarele:

“Să fie mai înțelegători cu ceea ce își doresc copii cu adevărat. Să fie condiții în care copii să rămână în familie”

(Tânără instituționalizată – 14 ani)

“Șeful de centru să fie mai simpatic, nu mai dur și să fie bun cu copii și cu ceilalți educatori”

(Tânăr instituționalizat – 15 ani)

“Personalul de centru să fie mai bun cu mine și să nu bată copiii și șeful de centru să fie mai bun și să ne viziteze și să aibă grijă de noi”

(Tânără instituționalizată – 13 ani)

Din observațiile tinerilor identificăm abuzuri ale sistemului împotriva lor. Avem de-a face cu încălcarea Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu modificările și completările, respectiv a Codului Penal privind săvârșirea Infracțiunii contra integrității corporale sau sănătății.

28% dintre respondenți ne spun că sunt pedepsiți prin privarea de la libertate. Conform Codul Penal, lipsirea de libertate în mod ilegal, conform articolului 205 se pedepsește cu închisoarea.

Câți din tinerii care au fost lipsiți de libertate au dat în judecață personalul care le-a îngrădit acest drept? Niciunul. Peste 30% dintre tineri au declarat că se află într-un conflict cu personalul centrului. Acest conflict pornește de la încălcarea Legii 272/2004 de către personalul instituției.

14% din tinerii instituționalizați ne-au spus că nu se descurcă cu cei 28 de lei, bani de buzunar, pe care îi primesc în fiecare lună. Câți dintre tineri intră în posesia banilor de buzunar? Dacă ești obraznic sau nu respecți regulamentul intern riști să nu mai beneficiezi de drepturile financiare, încălcându-se astfel articolul 129 din Legea 272/2004 cu modificările și completările ulterioare. Tinerii ne-au răspuns că această sumă de 28 lei nu le ajunge pe lună motiv pentru care ne-au rugat să facem demersuri pentru mărirea acestei valori monetare.

5% dintre cei care ne-au răspuns la întrebare se află într-o stare de incertitudine. Nu știu ce să mai recomande. Se simt resemnați. Nu mai au încredere în oameni. Totodată alți 5% își doresc condiții de viață mai bune în centrele de plasament/centrele rezidențiale unde locuiesc. Nu au încredere în familie de origine și le este teamă de ce e mai rău. Este firesc să existe o stare de incertitudine, de neîncredere în viitor, mulți dintre tineri se izolează în trecut și refuză să accepte că într-o zi vor pleca din sistem.

CAPITOLUL VI – CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Întoarcerea în instituțiile de protecție a copilului din Botoșani mi-a amintit de propria copilărie. Din păcate încă mai sunt centre nouăzeciste cu pereți gri și zeci de copii singuri pe care nu-i ascultă nimeni. Am întâlnit tineri care mă întrebau obsesiv „De ce nu puteți să fiți educatorul nostru?”, adolescenți de 17 ani care spuneau că „Ideea aceasta de a trăi în captivitate te distruge emoțional, sufletește și mental”, copii care scriau că își doresc „oameni care să ne înțeleagă”. Este copleșitor. Ani de zile am fost aproape de ei, am încercat prin proiectele mele să schimb ceva pentru copiii și adolescenții din sistem prin activități de voluntariat, tabere, schimburi de experiență sau conferințe motivaționale. Am înțeles după șapte ani de activitate că nu e destul, că sunt doar picături într-un ocean și că nu pot schimba așa sistemul la nivel național.

Cei 110 tineri cu care mă întâlneam completau chestionarul cu cele 14 întrebări și lăsau la final observații cu care puteam să empatizez și care dureau: „Să nu ne trateze ca pe niște animale” (15 ani), „Șeful de centru să nu ne mai bată la orice chestie” (16 ani), „Să nu ne mai înjure niciodată” (16 ani), „Să ne ofere șansă la viață” (17 ani).

În mai multe discuții purtate cu ei nu puteau să accepte că am fost și eu cândva ca ei și de ce fac toate astea când aș putea să mă bucur de viață fără să mai supăr pe cineva. Le-am spus că fiecare are o misiune în această viață și eu mi-am asumat această misiune de a schimba sistemul de protecție specială în România.

Le-am spus adesea „Fugiți! Și eu am fugit. Nici eu n-am suportat biletele de voie! Dar țineți-vă de școală, urmăriți-vă obiectivele, faceți din șederea în sistem o oportunitate pentru a învăța cât mai mult. Credeți în voi! Șederea într-un centru e o situație temporară. Voi trebuie să vă pregătiți pentru viața voastră.”

În prima jumătate a anului 2016 am reușit să pun bazele Consiliului Tinerilor Instituționalizați și alte 24 de structuri teritoriale prin care tinerii instituționalizați să se autoreprezinte în relația cu instituția protectoare.

Concluziile cu care am rămas în urma acestei cercetări sunt recomandări ferme pentru schimbare:

LIBERTATE

Tinerii instuționalitați se simt prizonierii biletelor de voie. Nu au libertatea de a decide spontan că vor să facă un lucru pentru dezvoltarea lor personală, profesională sau pentru relaxare. De la igiena personală, la gestionarea bunurilor sau a banilor de buzunar, acești tineri au dreptul să primească informații și să fie îndrumați și implicați în legătură cu formarea lor școlară și profesională. Dacă 26 de ani decide pentru tine o instituție ce șampon folosești, ce filme vezi, sau la ce cursuri participi, cum poți să fii pregătit în mod real pentru o viață independentă? Mai multă libertate pentru copilul instituționalizat înseamnă, printre altele, că, dacă își dorește ceva, să te consulți cu el. „Vreau să merg astăzi să fac voluntariat.” Lasă-l să meargă și discută cu el: „Ce vrei să faci?”, „ Cu ce se ocupă organizația, grupul ăla de tineri cu care mergi?”. E nevoie de tipul de dialog deschis pe care l-ar avea un părinte cu copilul lui (părinte care nu cere bilet de voie).

Tinerii trebuie lăsați să exploreze, să fie implicați în activități de voluntariat, să le fie oferite oportunități de dezvoltare personală și profesională conform Ordinului Nr. 14/2007 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciul deprinderilor de viață independentă.

COMUNITATE

Desființarea tuturor centrelor de tip plasament și menținerea centrelor de tip rezidențial în regim de urgență până la stabilirea plasamentului copilului. Centrele rezidențiale ar trebui să fie numai pentru copiii găsiți pe stradă sau care provin dintr-o famile abuzivă. Aceste centre să fie căsuțe sau apartamente sociale în niciun caz centre „mamut” (centre vechi), care există în acest moment.

Tinerii au nevoie de comunitate, de vecini și prieteni pe care să-i cheme în vizită, de colegi cu care să-și facă temele, nu de garduri înalte, bodyguarzi și alte limite impuse de regulamente interne care nu fac altceva decât să dezvolte comportamente antisociale și frustrări împotriva comunității. Comunitatea (oamenii) și ONG-urile trebuiesc susținute să interacționeze cu tinerii și aceștia să fie încurajați să se implice în programele desfășurate de acestea.

Transformarea tuturor centrelor (instituțiilor mamut) în apartamente sociale pentru tinerii post instituționalizați și implicarea comunității să interacționeze cu copiii și tinerii, nu să-i excludă, putem să prevenim stigmatul pe care îl resimt astăzi mulți copii „de la centru” care ascund unde locuiesc, de rușine.

INFORMARE

Tinerii nu își cunosc drepturile și obligațiile, mulți trăiesc cu teama momentului când vor împlini 18 ani și vor trebui să părăsească sistemul de protecție socială. Personalul centrelor nu le explică importanța studiilor și a faptului că sistemul îi poate găzdui până la 26 de ani dacă urmează o formă de învățământ, nici că, dacă au întrerupt studiile, au dreptul să mai locuiască doi ani în instituție conform Art. 55, alin. 3 din Legea 272/004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. La nivel naționalul județului Botoșani domnește frica de viitor. Tinerii au fost revoltați după ce le-am explicat legislația și și-au întrebat educatorii de ce îi amenință că vor ajunge în stradă, de ce colegi de-ai lor au fost dați afară. Majoritatea tinerilor implicați în această cercetare nu știau că există o lege care să-i protejeze.

Consider că legislația privind promovarea și protecția drepturilor copilului trebuie să fie explicată și formulată pe înțelesul beneficiarilor și că ei sunt primii care trebuie să înțeleagă cum funcționează sistemul. Trauma abandonului, a traiului pe stradă, a pierderii părinților sau a sărăciei extreme, sunt suficiente pentru a destabiliza un tânăr, datoria sistemului este să reducă toate celelalte temeri (cum ar fi „Ieșirea”, momentul fatidic al majoratului), nu să le alimenteze prin întreținerea necunoscutului.

AGRESIVITATE

Violența între copii și tineri este una dintre cele mai mari probleme pe care am întâlnit-o la nivel național. Cu toții au nevoie de consiliere psihologică pentru a identifica de unde vine agresivitatea, dar la fel de prioritar consider că este și să oprim (de la primul incident) și să prevenim abuzurile. Copiii nu povestesc despre violența la care sunt supuși pentru că agresorii nu sunt îndepărtați și îi terorizează și mai mult dacă cumva află că au fost pârâți personalului. E nevoie de mecanisme de semnalare a abuzurilor pe care tinerii să aibă încredere să le folosească.

CREDIBILITATE

Tinerii nu au încredere în personal, în special în psiholog. Tocmai oamenii la care ar trebui să apeleze pentru a preveni problemele grave și pentru a-i sprijini, sunt văzuți ca dușmani. „Educatorule!”, e o insultă pe care tinerii instituționalizați o adresează adesea celor care îi tratează autoritar. Sistemul trebuie să își formeze personalul astfel încât să fie apropiat de tineri, sau să medieze relația între personal și copii când terenul demonstrează că există probleme.

TRANSPARENȚĂ

Încă sunt centre în România în care nu ți se permite accesul și legătura cu tinerii, motivându-se că nu e în „interesul copilului”. Porțile închise și rutina nu sunt în interesul nimănui. Profesioniștii care vor să facă parte dintr-un program de mentorat, voluntarii, studenții la asistență socială și psihologie, dar și jurnaliștii (respectând întotdeauna identitatea copilului), trebuie încurajați să intre într-un centru rezidențial, nu îngrădiți. Cu cât e mai greu să vezi un centru sau să iei legătura cu tinerii cazați acolo, cu atât suspiciunile vor fi tot mai mari și societatea își va închipui că ai ceva de ascuns. Ușile deschise vor deschide perspective și vor schimba percepția vechii imagini a sistemului.

NEVOI URGENTE

Realizarea unui mecanism de monitorizare post-instituționalizare pe o perioadă de până la 3 ani. Tinerii să fie monitorizați, consiliați și îndrumați pe toată perioada monitorizării. E foarte important ca ruptura să nu fie bruscă de sistem ci treptat.

Asigurarea unui venit minim garantat (subvenție) pe o perioadă de cel puțin 2 ani de la părăsirea sistemului de ocrotire socială. Această suvenție să fie acordată pentru a-și asigura condițiile de trai – plata unei chiri.

Încurajarea tinerilor să lucreze chiar dacă sunt studenți la o formă de zi. Astăzi legea interzice să lucrezi motivând că odată ce ești salariat te poți descura și automat îți incetează măsura de protecție. Nu putem fi atât de rigizi și să acționăm în acest fel, efectiv este împotriva demintății umane să nu-i dai șansa unui tânăr instituționalizat să muncească. Abia în această perioadă simte și descoperă cu adevarat ceea ce înseamnă deprinderile de viață independentă.

„Trebuie să scăpăm de ei” – sub acest slogan se face integrarea în comunitate a tinerilor post-instituționalizați. Dacă ne dorim ca acestor tineri să le fie bine și după părăsirea sistemului de ocrotire trebuie să demonstrăm că avem soluții de suport pentru ei. Pe hârtie statisticile evidențiază aspecte pozitive privind integrarea tinerilor în societate însă realitatea este tristă și asta pentru că efectiv sistemul îți bate joc de ei. Anual părăsesc sistemul de protecție peste 2000 de tineri și nu știu încotro se îndreaptă.

Dacă în privat se poate sunt sigur că e posibil și la stat, în caz contrar recomand desființarea tuturor centrelor de plasament, rezidențiale și de tip familial și transferarea atribuțiilor către ONG-uri. Însă aceast transfer trebuie susținut financiar din fondul statului și creată o agenție de monitorizare a prestatorilor de servicii sociale.

Subvenționarea familiilor cu 1000 lei pentru a preveni abandonul. Această subvenție să fie făcută în baza unui voucher prin care familia să-și plătească chiria sau după caz să-și asigure hrana zilnică pentru creșterea copilului.

Crearea unui grup de inițiativă la nivelul fiecărei instituții de protecția copilului din care să facă parte tinerii instituționalizați pentru a se auto-reprezenta în relația cu instituția ocrotitoare.

ANEXA 1

CHESTIONAR

Te-ai gândit vreodată ce se poate întâmplă cu tine după ce pleci din centru (centrul de plasament/rezidențial, apartament social) la vârsta de 18 ani?

“Numele meu este Paul și până la vârsta de 18 ani am trăit cu teama: eu unde o să stau după ce plec din centru? …, nu m-am gândit, fapt pentru care am avut de suferit fiindcă nu aveam pe nimeni lângă mine să mă îndrume, să mă susțină, să-mi ofere sprijinul de care aș fi avut nevoie pentru a începe o nouă viață”.

Pentru a evita situații neplăcute, precum cea a lui Paul, ne-am gândit să facem acest chestionar în urma căruia dorim să concepem un ghid pentru consolidarea deprinderilor de viață independentă, care să vină în sprijinul tău înainte și după părăsirea sistemului de ocrotire socială.

– pentru început avem nevoie de câteva date de identificare –

F1. Județul/ Sectorul ________________________,

F2. Gen / Sex: 1. Masculin 2. Feminin

F3.Vârsta in ani impliniti ________,

F4. e-mail: _____________________, (opțional)

F5. Telefon: _________________, (opțional)

F6. studii: 1. elev clasele V-VIII); 2. elev clasele IX-XII 3. student 4. alta: ____.

DE REȚINUT!: Notarea se face de la 1 la 5, și reprezintă gradul tău de satisfacție – 1 – deloc, 2 – destul de puțin, 3 – acceptabil, 4 – mult, 5 – foarte mult.

Q1. Ești mulțumit de modul în care ești tratat de personalul centrului de plasament/ rezidențial sau din apartamentul social unde locuiești?

(Încercuiește cifra corespunzătoare care se potrivește cel mai bine situației tale)

Q2. Crezi că personalul din centru se gândește la viitorul tău?

(Încercuiește cifra corespunzătoare care se potrivește cel mai bine situației tale)

Q3. Ai fost informat despre deprinderilor de viață independentă (ex: cum să-ți gestionezi banii, timpul liber, alimentele pentru hrana zilnică, a avea propria locuință, cum să-ți cauți un loc de muncă, să comunici cu autoritățile publice/private, să-ți asumi propria identitate, etc )?

(Încercuiește cifra corespunzătoare care se potrivește cel mai bine situației tale)

Q4. Ești preocupat de ce se va întâmpla cu tine după ce vei părăsi centrul de plasament/rezidențial sau apartamentul social la care locuiești în prezent?

(Încercuiește cifra corespunzătoare care se potrivește cel mai bine situației tale)

Q5. Te simți pregătit să faci față responsabilității unei vieți pe cont propriu?

(Încercuiește cifra corespunzătoare care se potrivește cel mai bine situației tale)

Q6. Ai informații asupra posibilității prelungirii perioadei de ședere în cadrul centrului de plasament/rezidențial sau apartament social, conform art. 55, alin. 3 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului?

(Încercuiește cifra corespunzătoare care se potrivește cel mai bine situației tale)

DE REȚINUT!: Notarea se face de la 1 la 5, și reprezintă gradul tău de satisfacție – 1 – niciodată, 2 – odată poate, 3 – câteodată, 4 – frecvent, 5 – de fiecare dată.

Q7. Au fost situații în care ai fost întrebat sau consultat de către personalul angajat al centrului sau a direcției (educator, asistent social, psiholog, director centru) asupra deciziilor ce urmau să fie luate pentru tine?

(Încercuiește cifra corespunzătoare care se potrivește cel mai bine situației tale)

Q8. Există măcar o persoană în viața ta care să-ți acorde sprijinul/ajutorul în situația când vei pleca din centrul de plasament/rezidențial sau apartamentul social?

(Încercuiește cifra corespunzătoare care se potrivește cel mai bine situației tale)

Q9. Ce părere ai de condițiile în care trăiești?

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

Q10. Ce știi despre Legea 272 / 2004?

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

Q11. Ce faci când vei pleca din centru?

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

Q12. Ce ți-ai dori să facă sistemul de protecție a copilului pentru tine?

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

Q13. Unde te vezi tu peste 5 ani?

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

Q14. De ce-ți este cel mai mult frică?

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

Observații, sugestii și propuneri:

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

Îți mulțumim pentru disponibilitate și timpul acordat!

Notă: Informațiile și răspunsurile tale din acest chestionar, vor rămâne strict confidențiale!

BIBLIOGRAFIE

1. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului – online;

2. Noul Cod Penal – online;

3. Noul Cod de Procedură Penală – online;

4. Decât o revistă, nr. 18, decembrie 2014;

5. Earl Babbie – Practica Cercetării Sociale, Editura Polirom – Iași 2010.

6. Autoritatea Naționala pentru Promovarea Drepturilor Copilului și Adopție;

7. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, București, 2006;

8. Charles A. Nelson, Nathan A. Fox, Charles H. Zeanah, Copiii abandonați ai României, Editura Trei, București 2014;

9. Francoise Dolto, Dificultatea de a trăi, Editura trei, București 2009.

10. Ordinul 14/2007 – pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind Serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde emis de Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale și Familiei, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului – publicat în: Monitorul Oficial Nr. 146 bis din 28 februarie 2007;

11. Ordinul 21/2004 – pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind Serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial emis de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului – publicat în: Monitorul Oficial Partea I nr. 222 din 15/03/2004.

12. Balahur, D. (2001), Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale. Studii juridice, București, Editura Allback.

13. Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1997, p.614;

14. Unicef.ro;

15. Vișinel Balan, Virgil Balan, Ana Maria Ciobanu, Nicolae Adrian Dan (2016), Eșecul Post Instituționalizare, București, Editura Hecate;

16. Gog Rebeca, Problemele esențiale ale copiilor instituționalizați http://rebecaagog.blogspot.ro/2016_01_01_archive.html;

17. Istoria implicării statului în protecția socială a indivizilor, http://biblioteca-digitala-online.blogspot.com/2013/02/istoria-implicarii-statului-in.html.