Episcopia Greco Catolică DE Oradea ÎN Perioda 1940 1948

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

ȘCOALA DOCTORALĂ ȘTIINȚE UMANISTE

DOMENIUL: ISTORIE

Ioan CADAR

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător științific:

Prof. univ.dr. Sever DUMITRAȘCU

ORADEA

2016

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

ȘCOALA DOCTORALĂ ȘTIINȚE UMANISTE

DOMENIUL: ISTORIE

Ioan CADAR

EPISCOPIA GRECO-CATOLICĂ DE ORADEA

ÎN PERIODA 1940-1948

Conducător științific:

Prof. univ.dr. Sever DUMITRAȘCU

ORADEA

2016

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………..

Istoriografia problemei……………………………………………………………………..

Capitolul I

Considerații generale cu privire la perioada 1940-1944 din istoria Transilvaniei de Nord și a fostului județ Bihor……………………

Capitolul al II-lea

Politica autorităților horthyste față de Episcopia Greco-Catolică de Oradea și enoriașii greco-catolici (1940-1944)……………………………………………………………..

Capitolul al III-lea

Situația Bisericii Greco-Catolice din nord-vestul României în anii postbelici (1944-1948)…………………………………………………………………………………..

Capitolul al IV-lea

Desființarea în anul 1948 a Episcopiei Greco-Catolice de Oradea ………………………………………………………………………..

Capitolul al V-lea

Rezistența preoților și credincioșilor greco-catolici din Episcopia Oradea față de actul brutal al desființării …………………….

Concluzii……………………………………………………………..

Bibliografie………………………………………………………….

Anexe………………………………………………………………….

INTRODUCERE

Teza de doctorat cu titlul Episcopia Greco-Catolică de Oradea în perioada 1940-1948 își propune să definească o etapă consistentă de ani, necercetată în prealabil, din istoria Episcopiei Bisericii Române Unite cu Roma, din Oradea. Lucrarea dorește să evidențieze care a fost raportul putere-greco-catolici, după Dictatul de la Viena, dar și legătura dintre greco-catolici și celelalte culte locale sau naționale.

Teza analizează perioada celor opt ani, atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere religios pașii care au dus la interzicerea acestui rit în țara noastră, aducând informații noi, multe inedite, de un real interes pentru specialiști, dar și pentru publicul larg. Considerăm prin urmare că prezenta teză va contribui sugestiv la îmbunătățirea domeniului de cercetare ales, atât la nivel conceptual, cât și empiric, dar mai ales va facilita cunoașterea adevărului în acest domeniu relativ puțin cercetat.

Tematica lucrării se referă la Biserica Greco-Catolică, care a avut un rol esențial în dezvoltarea culturii și educației române moderne, iar tradițional este considerată chiar una din cele două biserici naționale românești. Începând cu anul 1940, pentru aceasta începe o perioadă de prigoană, de umilință, de hărțuire, de grea încercare. După Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, României i se smulge o suprafață impresionantă din pământul românesc al Transilvaniei în favoarea Ungariei lui Horthy, ceea ce duce la începutul unor atrocități fără seamăn pentru cetățenii acestor meleaguri, și în special pentru cei greco-catolici. Urmează ani grei pentru credincioși și pentru preoții greco-catolici deopotrivă. Tiranii maghiari care supun populația la furturi, violuri, bătăi, crime, vor fi peste patru ani înlocuiți de jugul rus. Vor fi adoptate măsuri ce urmăreau micșorarea influenței Bisericii Catolice și facilitarea sovietizării României. La ordinul lui Stalin, asemeni altor biserici greco-catolice din zona de influență sovietică, Biserica Română Unită a fost scoasă în afara legii în timpul regimului comunist, începând cu anul 1948 (prin Decretul 358 din 1 decembrie 1948) și până în 1989, iar patrimoniul acesteia a fost luat, fie în folosința statului comunist, fie în folosința Bisericii Ortodoxe Române. Perioada a fost cruntă pentru ierarhii (un cardinal și 12 episcopi), preoții, călugării și credincioșii greco-catolici care au fost aspru persecutați, mulți dintre ei murind în chinuri de martiri în închisorile din țară, alții la coloniile de muncă forțată din gulagul comunist sau în domicilii forțate. Tema este una puțin cercetată, și de aceea de mare importanță, deoarece aduce în prim-plan fapte ce au legătură directă cu supraviețuirea (de multe ori fizică) și rezistența celor uniți cu Roma.

Perioada aleasă este relevantă deoarece privește gradat, toate fazele care au dus la interzicerea acestei religii în țara noastră: prima perioadă a ocupației horthyste,anii 1940-1944 (Al Doilea Arbitraj al Marilor Puteri din 1940, implicarea maghiară în dezbinarea și maltratarea practicanților greco-catolici, a doua perioadă 1944-1948 sub asediul URSS-ului, care culminează în 1948 cu desființarea Bisericii Greco-Catolice.

Scopul acestei cercetări a fost să descopere și să evidențieze rezistența unui segment din populația transilvană, credincioșii Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, sub ocupație străină sau comunistă.

Obiectivele acesteia au fost structurate pe mai multe planuri, abordând aspecte instituționale: Episcopia Greco-Catolică de Oradea, protopopiatele și parohiile acesteia, determinarea structurii organizatorice a Episcopiei, persoanele care-și desfășurau activitatea la nivelul acestei structuri (episcopi, preoți, credincioși), pregătirea lor și grelele încercări la careau fost supuși, identificarea cauzelor ce au dus la prigonirea Bisericii Române Unite cu Roma în perioada comunistă, identificarea metodelor de constrângere pentru lepădarea credinței, condițiile ce trebuiau îndeplinite pentru a rămâne preot, urmărirea din umbră, de către Securitate, a preoților trecuți la ortodocși, a celor ieșiți din activitate precum și a celor ce rămăseseră fideli convingerii lor religioase, rezistența preoților greco-catolici, identificarea celor mai importante activități din cadrul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, stabilirea legăturii dintre stat și Biserica Unită cu Roma, identificarea principalelor modalități de control a preoților, episcopilor și credincioșilor greco-catolici, rolul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea din acei ani.

Dacă pe tema desființării Bisericii Române Unite cu Roma au mai apărut lucrări care au atins subiectul, Episcopia Greco-Catolică de Oradea nu a făcut subiectul niciunei cercetări atât de complexe ca prezenta lucrare. Teza se bazează în special pe surse primare, inedite, aflate în mai multe fonduri. Amintim aici zecile de dosare analizate pe parcursul cercetării, de la: Fondul Episcopia Greco-Catolică Oradea, Fondul MPN Presa externă, Fondul Președinția Consiliului de Miniștri al Arhivelor Naționale Istorice Centrale din București, Fondul Transilvania 1940-1944 al Arhivelor Ministerului Afacerilor Externe, Fondul Documentar al Arhivelor Ministerului de Interne, Fondul Casa Regală din Arhiva Ministerului Afacerilor Interne, Fondul Primăriei Oradea și Fondul Legiunii de Jandarmi Bihor de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, Serviciul Județean Bihor, Fondul Documentar al Arhivei Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Fond Parohia Greco-Catolică Șemal, Fondul Parohia Greco-Catolică Șimleu din cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Serviciul Sălaj, Fondul Parchetul general regal ungar din cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Serviciul Cluj, precum și Fondul Culte religioase în Republica Populară Română al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București (CNSAS).

Printre metodele de lucru folosite pentru evidențierea adevărului istoric, enumerăm: analiza biografică (pentru a stabili adevărul istoric asupra fenomenelor și a faptelor sociale în evoluția lor, prin evidențierea detaliilor legate de reprezentanții Episcopiei Greco-Catolice de Oradea), observația (modalitate formativă și informativă pentru a determina evoluția fenomenului represiv comunist asupra Bisericii Greco-Catolice în general, Episcopiei Greco-Catolice de Oradea în special, dezvoltarea acestui fenomen, legătura putere-greco-catolici…), studiul de caz (asupra preoților, episcopilor, cardinalilor, credincioșilor greco-catolici). Metodele de interpretare a datelor utilizate pentru conținutul lucrării au fost: metoda deductivă, prin elaborarea unor raționamente generale (legate de comunism, de organizarea Bisericii Greco-Catolice în general) pentru a ajunge la cunoașterea singularului, care este subordonat (Episcopia Greco-Catolică de Oradea), și metoda inversă, inductivă, pentru a realiza trecerea treptată de la acumulări singulare la generalizări, abstractizări, separarea de trăsături particulare, ierarhizările.

Teza Episcopia Greco-Catolică de Oradea în perioada 1940-1948 este formată din cinci capitole, fiecare clasificat pe subcapitole.

Primul capitol, intitulat Considerații generale cu privire la perioada 1940-1944 din istoria Transilvaniei de Nord și a fostului județ Bihor, se ocupă de tabloul situației istorice internaționale, naționale și locale, prin definirea cauzelor care duc mai târziu la desființarea Bisericii Greco-Catolice din România. Este analizat Dictatul de la Viena, ruptura teritorială produsă, urmată de un lung șir de atrocități pentru locuitorii români, țigani și evrei, dar mai ales pentru cetățenii greco-catolici din această zonă. Măsurile luate de noua stăpânire mușcau din inima neamului românesc: eliminarea limbii române, deposedarea de pământuri, maghiarizarea numelor, expulzări, deportări, ridicări în miez de noapte, bătăi, jafuri, violuri, crime, masacre teribile. Capitolul surprinde și atitudinea autorităților române față de actele comise de autoritățile horthyste, dar și măsurile prin care conducătorii Bisericii Greco-Catolice încearcă să le țină piept sau să îi încurajeze pe enoriașii înspăimântați.

Al doilea capitol, Politica autorităților horthyste față de Episcopia Greco-Catolică de Oradea și enoriașii greco-catolici (1940-1944) prezintă formele sub care au trebuit să reziste credincioșii greco-catolici din județele Bihor, Sălaj, Maramureș sub ocupația maghiară. Au fost patru ani de teroare psihică și fizică, de orori inimaginabile, prin impunerea prozelitismului religios maghiar. Preoții români greco-catolici care vor reuși să se salveze se refugiază în România (datele sunt furnizate de dosarele Arhivelor Naționale Istorice Centrale). Câteva din subcapitolele extrem de interesante sunt legate de Episcopia Greco-Catolică Maghiară din Ungaria, Armata și procesul de maghiarizare a românilor, Problema premilitarilor români și a preoților greco-catolici concentrați în armata maghiară, Pastorația sufletelor în armata maghiară. Activitatea ecleziastică, școlară și culturală a instituției orădene (1940-1944) este o parte care ține de formele de rezistență a Bisericii Unite cu Roma din Episcopia Oradea. Aici sunt descrise în detaliu activitățile și acțiunile inițiate și conduse de către preoții greco-catolici (de serbările școlare, publicare de cărți, la organizarea asociațiilor, reuniunilor greco-catolice, la existența școlii confesionale, a Seminarului Român Unit de la Oradea, a Academiei Teologice din Oradea…).

Capitolul al treilea, Situația Bisericii Greco-Catolice din nord-vestul României în anii postbelici (1944-1948) descrie schimbarea unui jug cu un altul, și anume cel maghiar cu cel rusesc. După perioada celui De-al Doilea Război Mondial, Episcopia Greco-Catolică de Oradea era condusă de Valeriu Traian Frențiu și episcopul auxiliar Ioan Suciu, supranumit Episcopul Tinerimii din Eparhia de Oradea. Capitolul schițează relația dintre autoritățile comuniste și Biserica Greco-Catolică din Episcopia de Oradea, analizând pașii gradați pentru desființarea acesteia din urmă: reformele educației, eliminarea școlilor confesionale de băieți și de fete, a căminelor acestora, sistarea salariilor preoților greco-catolici, arestul la domiciliu al preoților.

Cel de-al patrulea capitol al lucrării, Desființarea în anul 1948, a Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, este un studiu de caz, cu privire la actul politic anticonstituțional, antidemocratic, anticreștin, abuziv și represiv, impus de Moscova. Realizată în octombrie 1948, prin Decretul 358 se produce desființarea Bisericii Române Unite cu Roma. Decizia este luată de Partidul Comunist Român și Guvernul Comunist, care s-au folosit de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române ca de o unealtă docilă și de așa-zisa revenire a unor credincioși și a unor preoți greco-catolici la ortodoxie. De la această dată, Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, iar bunurile ei confiscate de stat. Bisericile greco-catolice au fost puse la dispoziția bisericii ortodoxe. Preoții greco-catolici care s-au opus deciziei și nu au trecut la ortodoxism au fost arestați, o parte dintre ei găsindu-și sfârșitul în închisorile comuniste. Capitolul prezintă situațiile Episcopului Iuliu Hirțea, a Cardinalului Iuliu Hossu, a Episcopului Valeriu Traian Frențiu și a Episcopului Ioan Suciu. O parte consistentă a capitolului este reconstituirea din documentele de arhivă a preoților greco-catolici arestați, a celor urmăriți de Securitate, care monitoriza în permanență toate familiile de greco-catolici.

Ultimul capitol, Rezistența preoților și a enoriașilor din Episcopia de Oradea față de actul barbar al desființării în anul 1948, dorește să documenteze faptul că deși a fost exilată în catacombe, Biserica Unită cu Roma a continuat să existe în ciuda tuturor piedicilor impuse de regimul comunist. A existat în conștiințele celor născuți și crescuți în această credință, a existat în sufletul și inima preoților care practicau pe ascuns slujbele, în cugetul episcopilor și preoților arestați și pedepsiți constant pentru credința lor. Mijloacele folosite de agenții guvernului pentru a obține adeziunile de la credincioși au fost din cele mai perfide și mai criminale. Funcționarii de stat și particularii, muncitorii și slujbașii au fost amenințați cu concedierea în masă, dacă refuză trecerea la ortodoxie, țăranilor li s-a interzis să li se semneze actele la Primărie, pensionarilor li s-a pus în vedere că li se va suspenda pensia. Până și elevii erau amenințați și speriați, dacă aveau părinți ce nu trecuseră la ortodoxie erau obligați să plătească o suprataxă școlară. Personalul bisericilor, cantori, crăsinci etc, de multe ori au fost puși în stradă cu familiile lor.

Istoriografia problemei

Istoria Episcopiei Greco-Catolice de Oradea reprezintă o temă de cercetare foarte interesantă, captivantă, care cu siguranță va surescita atenția multor cercetători.

Referitor la stadiul actual al cunoașterii în acest domeniu de cercetare, există mai multe personalități care au studiat aspecte din activitatea acestei Episcopii, realizând diferite lucrări de specialitate. În cele ce urmează cităm doar sursele cu informații mai consistente despre perioada 1940-1948.

Amintesc în primul rând pe colonelul MAI Mihai Fătu cu lucrarea Biserica Românească din nord-vestul țării sub ocupația horthystă – 1940-1944. În capitolul al IV-lea, intitulat Omoruri, schingiuiri, maltratări, oferă date , informații, relatări, documente, inclusiv fotografii, ale programului de persecuție declanșat odată cu intrarea armatei horthyste în Transilvania de nord-vest. Un exemplu este agresarea preotului român din comuna Haieu, județul Bihor și situația Episcopiei de la Oradea.

Un alt autor care a cercetat acest subiect a fost dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. Părțile I-VI din cartea sa Biserica românească din nord-vestul țării în timpul prigoanei horthyste, oferă imaginea zguduitoare a prigoanei horthyste asupra bisericii românești după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, în capitole precum: Martirajul Bisericii românești, Acte de barbarie în plin secol al XX-lea, Încercări de deznaționalizare prin religie a românilor din teritoriul ocupat, În trecut și astăzi, Graiul documentelor.

O altă carte care tratează același subiect, descriind teroarea și suferințele preoților bihoreni este Administrația militară hortystă în nord-vestul României, scrisă de Gheorghe I. Bodea, Vasile I. Suciu, Ilie I. Pușcaș.

Episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru, care a suferit supliciul închisorilor comuniste timp de 15 ani, fiind urmărit și supravegheat și după ieșirea din închisoare (în 1964) timp de 25 de ani, depune mărturie asupra propriului calvar, dar și asupra terorii împotriva Bisericii Greco-Catolice și lasă posterității lucrarea Lanțuri și teroare. În capitole precum Starea Diecezei Române Unite din Lugoj înainte de anul 1948, Începe teroarea, Arestarea episcopului Ioan Bălan, Presiuni asupra credincioșilor, Jilava, Sighetul închisoare de exterminare, Moartea episcopului Anton Durcovici, Sfârșitul episcopului Ioan Suciu, Episcopul martir Tit Liviu Chinezu, Închisoarea de la Gherla, La Penitenciarul din Pitești, Episcopul Ioan Bălan ș.a. rememorează supliciul și greutățile prin care a trecut.

O lucrare de referință au scris Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plaianu – Catolicism și ortodoxie românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite. Capitolul al XIII-lea al acestei lucrări se ocupă de biografia și lucrarea arhierească a episcopului Valeriu Traian Frențiu, transferat la Oradea în 1922 în scaunul rămas vacant prin asasinarea lui Demetru Radu. Aflăm astfel că Eparhia era „vastă și pretențioasă”, și că se întindea „de la Arad la Satu Mare, prin Salonta, Oradea, Săcuieni, Valea lui Mihai și Carei, toată Valea Crișului , Valea Barcăului și a Bistrei, Valea Crișului Negru, de la izvor până la Graniță, insule și mase compacte de români uniți stăteau sub ascultarea episcopului de Oradea”.

Dintr-o altă carte, a lui Alexandru Rațiu aflăm parcursul Episcopului în Oradea și apoi în închisoare. „Prigoana l-a găsit , în 1948, revenit la Oradea. În septembrie același an a fost depus din scaun prin decret guvernamental, împreună cu episcopii Ioan Bălan al Lugojului și Alexandru Rus al Maramureșului”. La 28 octombrie 1948 a fost arestat. A început „calvarul Bisericii Române Unite, al chiriarhilor, clerului și credincioșilor ei”. După domiciliile forțate de la Dragoslavele și Căldărușani, transferat împreună cu ceilalți episcopi la penitenciarul din Sighetu Marmației, nemaiputând suporta duritatea temniței, s-a stins din viață la 11 iunie 1952. A fost înhumat noaptea într-o groapă în Cimitirul Săracilor de pe malul Izei.

Capitolul al XX-lea se ocupă de episcopul auxiliar Iuliu Hirțea al eparhiei Oradea, care revine în țară după studii la Roma tocmai după ce Dictatul de la Viena din 30 august 1940 despărțea în două dieceza de Oradea, fiind nevoit să se oprească la Beiuș în calitate de secretar al episcopului Valeriu Traian Frențiu. Sunt prezentate și experiențele dramatice ale arestării, încarcerării timp de 15 luni, fără a fi judecat și condamnat, consacrarea ca episcop în clandestinitate (1949), o nouă arestare, condamnarea din 1953 la ani grei de temniță, calvarul trecerii din închisoare în închisoare până în 1964, când a fost pus în libertate în baza decretului de grațiere generală a deținuților politici.

Anton Moisin în cartea sa O gravă lovitură dată neamului românesc: calomnierea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, în capitolul Sinteză documentară și istorică oferă în secvențele H. – L. prezentarea unor aspecte privitoare la prigoana maghiară contra clericilor și credincioșilor greco-catolici în anii 1940-1944, fiind redate documentele oficiale referitoare la această problemă însoțite de comentariul autorului. Astfel, zeci de preoți din Eparhia Blajului sunt nevoiți a se refugia din pricina teroarei maghiare hortyste. Este redat pomelnicul martirilor din Ip (preluat din lucrarea istoricilor Bodea, Suciu și Pușcaș). Sunt prezentate crima din comuna Camăr (jud. Sălaj) făptuită împotriva cantorului greco-catolic Pintea Teodor cu 6 copii, din 1940 și uciderea preotului greco-catolic Andrei Bujor din satul Mureșenii de Câmpie, a familiei lui și a altor persoane, crime petrecute tot în 1940.

Dr. Vasile Marcu scrie de asemenea o carte cutremurătoare, cu titlul Drama Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolic) – documente și mărturii. Ca martor ocular, deținând mărturii vii, în tinerețe ca elev al Liceului Sf. Vasile din Blaj, apoi ca student la Facultatea de Drept a Universității Regele Ferdinand din Cluj, cum se numea între anii 1920-1935, autorul a asistat la numeroase și însemnate evenimente din viața statului român, precum și ale Bisericii Unite Române cu Roma, Greco-Catolică. De interes pentru subiectul acestei lucrări sunt capitolele Începutul prigoanei, Biserica Română Unită în clandestinitate și Anexa 4, care îl prezintă pe Episcopul dr. Vasile Aftenie, cel dintâi martir al Bisericii Române Unite cu Roma.

Cercetătoarea Iudita Călușer oglindește în cartea sa Episcopia greco-catolică de Oradea – contribuții monografice situația Episcopiei. Prin lucrarea sa, autoarea „aduce revelația vocației spirituale și naționale (în care s-au antrenat din plin) a preoților din Dieceza greco-catolică a Orăzii, reconstituie devotamentul lor pentru confesiune, parohii, credincioși, relația complexă cu ierarhia bisericească, cu autoritățile, cu alte comunități confesionale, relația preot-enoriași, marcată uneori de conflicte, neînțelegeri, reclamații trimise superiorilor, rigorile suferite de preoți din partea acestora, tot acest segment cândva viu de societate românească, de viață în forme specifice, în care trecerile de la o confesiune la alta și cauzele lor și, evident, angajarea politică în și între momentele de mare tensiune trăite de poporul român din imperiu în secolul al XIX-lea nu sunt neglijate”.

Radu Alexandru Bokor, pasionat de viața și activitatea Episcopului Vasile Hossu, îi va dedica acestuia o carte. În Cuvânt înainte, Dr. Virgil Bercea, Episcop al Eparhiei Române Unite de Oradea, alcătuiește un emoționant și documentat portret al episcopului Vasile Hossu sub titlul Vasile Hossu, ierarhul începutului unei noi etape din viața Bisericii Române Unite, subliniind că „după ce persecuțiile împotriva Bisericii au început, în clandestinitate, Vasile Hossu a ținut legătura cu ceilalți preoți și cu episcopul Iuliu Hirțea, activând asemenea apostolilor și creștinilor din perioada catacombelor. În capitolul al II-lea este prezentată foarte succint Persecuția Bisericii Greco-Catolice.

Alți doi autori, Dorin Valeriu Domuța și Valeriu George Domuța, se opresc asupra situației Protopoiatului Greco-Catolic al Beiușului. Pentru o mai bună cunoaștere a trecutului Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, cercetătorii proiectează o lumină memorialistică asupra unui slujitor devotat al altarului, încercând să îmbine latura subiectivă datorată relației de familie (autorii sunt nepoții personajului evocat) cu spiritul obiectiv al istoriografiei. În Către Cititor, istoricul Blaga Mihoc amintește documentația amplă, arhivistică și bibliografică, dublată de utilizarea unor însemnări memorialistice inedite, într-o redactare echilibrată, elegantă și concisă. Capitolele al VII-lea (Diktatul de la Viena și anii de război), al VIII-lea (După război) și al IX-lea (Anii de prigoană) oferă date și aspecte elocvente asupra terorii coborâte asupra întregii țări și în special asupra Bisericii Române Unite cu Roma.

O altă carte de referință este scrisă de Ciprian Vestemean, Amator juventutis: episcopul martir Ioan Suciu. Aici se prezintă filmul calvarului pe care episcopul Ioan Suciu l-a străbătut până la moartea sa din celula de la etaj în închisoarea de la Sighet, în noaptea de 27 iunie 1053: „deci, când l-au scos, l-au tras de picioare pe coridor până jos, iar capul îi sălta de pe o treaptă pe alta. A fost aruncat în căruță și dus la cimitirul vagabonzilor și al sinucigașilor”.

Eparhia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Oradea, este o lucrare omagială reunind materiale istoriografice, religioase, literare și iconografice despre întemeietorul Reuniunii Mariane, Episcopul Demetriu Radu, împreună cu preoți profesori ai Academiei Teologice, despre continuatorii acestei misiuni, episcopii Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, generații succesive de preoți și credincioși. De interes pentru subiectul nostru sunt secvențele referitoare la cei peste 40 de ani în care Biserica Română Unită cu Roma a fost interzisă, școlile confesionale și asociațiile au fost desființate, cultura și valorile ei distruse, episcopii și preoții arestați, credincioșii rămași în pribegie confesională. Redă un scurt fragment din aceasta „Odată cu suprimarea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, au fost suprimate toate instituțiile și asociațiile care îi aparțineau: Școlile confesionale, bibliotecile (puține cărți au fost salvate, Biblioteca Episcopiei de Oradea și Biblioteca Mitropoliei din Blaj au fost arse; la Blaj, ce nu a fost cu totul ars s-a aruncat în apele Târnavei), spitalele, orfelinatele , Reuniunea Mariană, A.G.R.U., A.S.T.R.U., tot; bunurile Bisericii au fost împărțite între Stat și Biserica Ortodoxă…)”.

Alexandru Rațiu scrie mai multe cărți importante pe această temă. Una dintre ele este Biserica furată. Datele biografice ale autorului evidențiază încă un destin dramatic, sub semnul închisorilor comuniste (timp de 16 ani), al unui preot greco-catolic, după ce în toamna anului 1948 a slujit la Biserica Seminarului din Oradea, opunând o rezistență dârză împotriva persecuției declanșate de guvernul comunist, de Securitate, asupra Bisericii Române Unite Greco-Catolice. Tot aici amintim alte două titluri ale aceluiași autor Persecuția Bisericii Române Unite și Memoria închisorii Sighet.

Îl precizăm de asemenea pe Eugeniu Potoran, cu Bunul Păstor- Înalt Preasfinția Sa Dr. Valeriu Traian Frențiu. Este vorba despre o scurtă lucrare omagială publicată în anul 1947 cu ocazia aniversării a 25 de ani de păstorire și a împlinirii a 25 de ani de la înființarea Academiei Teologice din Oradea. În 1941 Valeriu Traian Frențiu a fost numit Administrator Apostolic al arhidiecezei, devenit vacant prin decesul mitropolitului Alexandru Nicolescu. De reeditarea cărții s-a ocupat preot Ioan David. Cuvântul înainte este scris de Episcopul de Oradea Virgil Bercea care, printre altele, amintește ce s-a întâmplat cu episcopul martir Valeriu Traian Frențiu după perioada evocată de Eugeniu Potoran, mai exact despre arestarea episcopului la 28 octombrie 1948, închisoarea din lagărul de la Dragoslavele, mutarea la Mănăstirea Căldărușani, înfometarea și frigul iernii din 1948, transferul la Penitenciarul din Sighet, regimul de teroare de acolo, moartea episcopului la 11 iulie 1952, îngroparea în Cimitirul Săracilor unde locul gropii a fost arat și nivelat „pentru că vrăjmașii Bisericii s-au temut de mărturia lui dată prin moarte și au dorit să nu se facă pelerinaje la căpătâiul unui Sfânt martir”.

Recent a fost publicată o altă carte legată de același subiect, Eparhia Greco-Catolică de Oradea și Securitatea în anul 1948, de Sergiu Stoica. Aceasta analizează importanța anului 1948 pentru greco-catolici, Episcopia Oradea din acel an, destinul pe care –au avut clericii acestei Episcopii. De asemenea observă raporturile dintre Securitate și Episcopia de Oradea.

O altă lucrare de istorie recentă este a autorului Silviu Sana, Rezistentul. Episcopul Dr. Iuliu Hirțea în documentele Securității (1947-1979), care descrie măsurile de prigoană dezvoltate de regimul comunist de la București și de atacurile reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române, dar și atitudinea e opoziție față de acestea din partea Bisericii Greco-Catolice (vizitele pastorale, circularele, încurajarea credincioșilor, îndemunurile adresate clerului).

CAPITOLUL I

Considerații generale cu privire la perioada 1940-1944 din istoria Transilvaniei de Nord și a fostului județ Bihor

Anul 1940 a fost unul extrem de greu pentru țara noastră, deoarece atunci a avut loc scindarea Regatului României realizat în decembrie 1918, prin cedarea Transilvniei de Nord sau a Ardealului de Nord Ungariei fasciste, ca urmare a Dictatului de la Viena. După ruptura produsă, au loc o serie de atrocități pentru locuitorii români, țigani și evrei, dar și pentru cetățenii greco-catolici din această zonă. Eliminarea limbii române, deposedăr de pământuri, maghiarizarea numelor, expulzări, deportări, ridicări în miez de noapte, bătăi, jafuri, violuri, crime, masacre teribile. În primăvara anului 1944, Transilvania de Nord a fost ocupată militar de către Germania nazistă, iar în toamna aceluiași an de Uniunea Sovietică.

I.1. Contextul politic al Dictatului de la Viena

Preludiul acestui eveniment are loc încă din septembrie 1939, când guvernul horthyst a înaintat primului ministru italian Benito Mussolini o scrisoare prin care cerea guvernului italian sprijin pentru rezolvarea pretențiilor teritoriale ale Ungariei față de România. Cu ocazia tratativelor italo-ungare din 5-6 ianuarie 1940, de la Veneția, István Csaky, reprezentantul diplomației ungare, a expus poziția Ungariei față de România, referindu-se la pretențiile pe care le avea față de România. La finalul discuțiilor, demnitarul ungar a adresat ministrului de externe italian, baronul Ciano, următoarele cuvinte: „În tot cazul, Ungaria se așteaptă ca Italia să susțină pe mai departe pretențiile revizioniste ungare față de România”.

La 11 februarie 1940, ministrul ungar de externe transmite secretarului de Stat american, prin intermediul ambasadorului Ungariei la Washington, aprecierile Ungariei: „Controversa ungaro-română poate fi rezolvată pentru o perioadă mai îndelungată, ori chiar definitivă, doar dacă Ungaria va câștiga în bazinul carpatic o influență decisivă. Îl rog pe Secretarul de Stat să atragă atenția guvernului român și asupra faptului că, dacă ar face sau ar promite altor state concesii teritoriale, fără a sta de vorbă și cu noi, guvernul ungar ar considera acest gest ca o discriminare și ar trage din aceasta concluziile cele mai grave”.

Astfel, autoritățile ungare încearcau să determine conducerea SUA ca, prin autoritatea și prestigiul său internațional, să exercite presiuni asupra României pentru a accepta concesii teritoriale pretențiilor ungare. Pe lângă aceste manevre diplomatice, fără a avea o bază solidă și dovedind un caracter tendențios și de răzbunare la adresa României, conducerea horthystă de la Budapesta făcea tot posibilul pentru a-și alia principalele forțe fasciste europene, cele germane ale lui Adolf Hitler și cele italiene ale lui Benito Mussolini, cu hotărârea de a interveni împotriva integrității teritoriale a României.

La 10 iulie 1940 guvernatorul ungar Miklòs Horthi trimite, prin intermediu prim-ministrului maghiar Pàl Teleky, o scrisoare personală lui Adolf Hitler. Scrisoarea conținea acuzații și numeroase aprecieri denigratoare la adresa României și a românilor. În acest context liderul maghiar Miklós Horthy îi scrie lui Hitler: „Germania nu-i cunoaște pe români atât de bine cum îi cunoaștem noi. Până acum românii și-au înșelat aliații pe care i-au avut. Misiunea noastră istorică a fost să apărăm Europa de pericolul din Răsărit, și pentru aceasta ne-a costat mult sânge”.

Forțele fasciste horthyste din Ungaria au întreprins, la comanda șefului de stat major, Henrik Werth, acțiuni care vizau perturbarea vieții sociale, economice și politice interne din România: publicarea de broșuri șovine, sabotarea transporturilor, a telecomunicațiilor și a industriei române, cu scopul de a împiedica desfășurarea mobilizării și de a crea haos în industria de război.

Astfel, în ziua de 30 august 1940 în saloanele hotelului Belvedere din Viena avea să se producă cel mai trist moment din istoria României, impus de Germania nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. Semnarea Dictatului pe care Ministrul de externe Mihail Manoilescu îl caracteriza astfel: „Actul de la Viena a fost un act de surpiză și de cursă, un act de teroare care n-a lăsat loc niciunei libertăți de hotărâre din partea noastră”. România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, după ce în iunie 1940 pierduse Basarabia și Bucovina de Nord, în favoarea Uniunii Sovietice. Opt din totalul de 23 de județe, câte număra Transilvania în 1940, au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost scindate, creându-se un hotar artificial ce ajungea până în mijlocul pământului românesc.

În perioada Dictatului, România a cedat Ungariei horthyste două treimi din teritoriul țării, cu 3.900.000 locuitori, din care 2.200.000 români și aproximativ 1.200.000 unguri. La Viena s-a decis următorul arbitraj: trasarea exactă a graniței la fața locului urma a se stabili de către comisia româno-ungară, iar teritoriul ce revenea Ungariei urma a fi evacuat de trupele românești în termen de 14 zile și remis Ungariei în stare corespunzătoare. Cele două guverne, român și maghiar, trebuiau să vegheze ca evacuarea și ocuparea să se efectueze în liniște și ordine deplină. Toți cetățenii români domiciliați pe teritoriul ce urma a fi cedat de România obțineau automat cetățenia ungară. Cetățenii maghiari rămași în România primeau dreptul de a opta în termen de șase luni pentru cetățenia ungară. În cazul în care se iveau greutăți și dubii în cursul aplicării acestui Arbitraj, guvernul român și guvernul maghiar trebuiau să se înțeleagă pe cale directă. În caz că nu se vor pune de acord, cele două părți vor supune litigiul arbitrajului guvernului Reich-ului și guvernului regal italian, în vederea adoptării unei hotărâri definitive.

În legătură cu acest text, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale următoarele: „Ceea ce nu corespunde adevărului este că din trupul României este rupt teritoriul Ardealului de Nord, cu o populație de 2.667.000 locuitori, în majoritatea lor români”.

Vestea adoptării, la Viena, a verdictului, a stârnit proteste puternice în rândurile populației României. La Oradea, în ziua de 1 septembrie 1940, în fața spitalului s-a adunat o mulțime imensă de cetățeni, în timp ce alții se adunaseră în centrul orașului, indignați de verdictul fascist. În această atmosferă, mulțimea a manifestat în fața consulatului german din Oradea, scandând lozinci patriotice și aruncând cu pietre asupra clădirii, iar unii au pătruns în clădire, îndepărtând inscripțiile. Nimeni nu se aștepta ca Ardealul de Nord să fie ocupat de autoritățile horthyste. Populația română din aceste teritorii a trebuit să îndure și de această dată o nouă nedreptate ticluită în cancelariile vieneze. Succesul obținut de Ungaria horthystă prin Dictatul de la Viena a reprezentat rezultatul activităților subversive și conspirative desfășurate de agenții guvernului horthyst în plan internațional și în rândurile minorității maghiare din România.

La Diosig, la 6 septembrie 1940, soldații horthyști au deschis focul asupra grănicerilor români, adică asupra sergenților Gheorghe Nițu, Gheorghe Tămaș și Ștefan Herna, și asupra soldatului Vasile Bălan, ucigându-i pe loc. La aceeași dată regentul Horthy a avut o intrare triumfală în teritoriul cotropit: călare pe un cal alb, și-a făcut apariția în centrul Oradei și a rostit un discurs, amintind celor prezenți că prin obținerea unei părți din Ardeal s-a făcut un nou pas către înfăptuirea idealului propus. După euforia ocupării Oradei, la 07 septembrie 1940, soldații maghiari s-au dedat la atrocități, arestând un grup de țărani români din Cheniz, și alte grupuri din Valea lui Mihai, Mihai Bravu și din Borod, Topa de Criș și Beznea, enoriași ai Bisericii Greco-Catolice. La intrarea trupelor horthyste în Săcuieni, locuitorul greco-catolic Pop Lazăr a fost maltratat fără motiv de către șeful de post de jandarmi Bertalan Josef și internat trei luni în lagărul politic de la Püspokladàny. Tot în localitatea Săcuieni a fost maltratată familia Cosma Nicolae, iar casa devastată și bunurile confiscate de către șovinul Fodor Ștefan, fără ca autoritățile să intervină.

La 15 septembrie 1940 armata horthystă și autoritățile maghiare au invadat teritoriul românesc obținut prin Dictatul de la Viena, folosind o putere militară cifrată la 300.000 de oameni, în afară de poliție, jandarmerie și alte forțe înarmate. Ocupanții au înaintat din oraș în oraș, din sat în sat, practicând pretutindeni regimul arbitrar al unor cuceritori cărora totul le era permis, fără a da seama nimănui de samavolniciile făcute. Teritoriul cotropit a fost administrat direct de către armata maghiară până la 8 decembrie 1940, când a fost subordonat administrației civile, dar politica de reprimare și de eliminare a românilor a rămas în vigoare, la aceasta adăugându-se acțiuni de ordin juridic, administrativ și economic. În fruntea județelor, orașelor, comunelor, instituțiilor publice, întreprinderilor comunale, minelor, au fost numiți ofițeri superiori, activi sau în rezervă. În fruntea primăriilor, prefecturilor, instituțiilor au fost puși funcționari horthyști din Ungaria, pregătiți pentru aplicarea politicii regimului fascisto-horthyst.

Metodele prin care regimul horthyst a încercat să extermine și să elimine populația românească din Transilvania de Nord și să schimbe raportul demografic în favoarea populației maghiare au fost: bătăi, crime individuale sau în masă; expulzări și dislocări ale unor comunități compacte sau ale unor grupuri mari de români din localități urbane și rurale; maghiarizarea forțată prin intermediul religiei, școlii, presei etc.; internări în lagăre de concentrare, în detașamente de muncă și la muncă forțată în Germania, Ungaria, Austria; deposedarea de bunuri materiale și alte exemple de asuprire economică.

Baronul Aczel Ede a emis o strategie de ocupație horthystă față de populația românească din nord-vestul Transilvaniei. Într-un discurs la Șimleul Silvaniei afirma: „Pe acești valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe dușmanii noștri… Preoții predică iubirea poporului, dar aceasta este numai o momeală, fiindcă Dumnezeu nu ajută decât forța brută, și această forță brută noi cu toții trebuie să o întrebuințăm pentru a ucide și extermina pe acești valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei, spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia pentru că acestea sunt păcate… Aceasta este păcat? Nu este păcat! Păcat va fi cu adevărat dacă nu vom extermina această bandă… de valahi opincari… Vom organiza și o noapte a Sfântului Bartolomeu… și vom ucide și copiii în pântecele mamelor lor”.

Din prima zi a intrării trupelor horthyste, limba română a fost înlocuită cu cea maghiară. Românii aveau o singură mângâiere, Biserica, unde se rugau lui Dumnezeu, cu lacrimi în ochi și în hohote de plâns, însă și la Biserică au fost plasați agenți care să-i audă pe cei care vorbesc românește. Imediat după ocupație, ziarul Universul afirma: „Barbariile au început în prima zi de ocupație în județele Bihor și Satu Mare. Din primele zile de ocupație țăranii români au fost măcelăriți. La mănăstirea Bixad, de lângă orașul Satu-Mare, în miez de noapte, pe la orele două, călugării s-au trezit asaltați de un grup de tineri din organizația Levente. Scoși din chilii și puși la rând în curte, preoții au fost scuipați, loviți cu pumnalele. Membrii organizației au devastat tipografia, au ars cărțile de rugăciune și au dat foc tuturor proviziilor găsite”.

La aceste orori se adaugă asasinatele de la Trăznea și Ip, Camăr, Păușa, Cosnicul de Jos, Ciumarna, Șimleul Silvaniei și Zalău, comise de bandele teroriste alcătuite din delincvenți de drept comun în primele zile de ocupație horthysto-maghiare. La Trăznea populația era alături de preotul greco-catolic Costea, pentru a întâmpina armata horthystă. Aici unitățile maghiare au dezlănțuit un groaznic măcel asupra populației române. Românii sunt masacrați cu focuri de armă și de mitralieră, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 de români morți și răniți, 46 de gospodării țărănești distruse de flăcări.

La Cosnicul de Sus, Sălaj, la data de 18 septembrie 1940 armata horthystă a masacrat fără motiv 16 țărani români, apoi i-a aruncat într-o groapă comună, fără servicii religioase. În comuna Șumani (Sălaj) au fost chinuiți și apoi omorâți 11 români. Trupurile lor mutilate au fost lăsate să zacă șase zile neîngropate, pe malul râului Bereteu. În comuna Marca, la 16 septembrie 1940, Regimentul 32 de honvezi a ucis 19 persoane, iar în comuna Camăr, patru țărani. În noaptea de 13/14 septembrie 1940, valul de teroare a continuat în localitățile județului Sălaj. Echipa de soldați horthyști, condusă de locotenentul Vasváry Zoltan, din Regimentul 201 motorizat din Budapesta, însoțit de gărzile naționale și de 25 de elemente șovine horthyste din localitate, a atacat populația românească lipsită de apărare din comuna Ip, localitate care a fost teatrul celor mai sălbatice și mai violente acte de violență. Echipa de ostași maghiari a scos din case toți românii care nu se refugiaseră și i-a bătut până la sânge, fără a ține seama de sex și de vârstă, apoi i-a ucis cu focuri de armă și de mitralieră. Au căzut victime 157 de români, copii, bătrâni, femei, bărbați, toți nevinovați. În ziua de 14 septembrie 1940, în comuna Marna (Sălaj), soldații horthyști au ucis 12 români, din care două femei și un protopop. În județul Bihor, la Salonta și Șuncuiuș, s-au produs bătăi și mutilări de persoane; de asemenea amintim atrocitățile de la Tărian, Remetea și Tărcaia.

Dictatul a fost condamnat de numeroase guverne și oameni de stat, premierul britanic Winston Churchill afirmând, referitor la actul samavolnic de la Viena: „Nu vom recunoaște nicio schimbare teritorială care s-a produs în timpul războiului, în afară de cazul când ea s-ar fi făcut cu concursul și voința părților interesate”.

La Roma, prelații papali declarau: „În această sentință nu se poate găsi nici justiție, nici simț politic. Ea rămâne pentru noi inexplicabilă. Departe de a construi o garanție de pace, noua frontieră cuprinde fermentul unor tulburări îndelungate în sectorul de Est al Europei”. Istoricul englez Setton Watson scria: „Ziua de astăzi poate să fie considerată ca o zi a patimilor pentru neamul românesc, una din zilele cele mai negre prin care a trecut țara. Azi s-a săvârșit la Viena o nouă și monstruoasă ciuntire a frontierelor României, prin Dictatul puterilor Axei”.

Într-un raport expediat la 14 iunie 1941 primarului Oradei de către Liga ungară revizionistă este prezentată detaliat, în 25 de pagini, activitatea acestei organizații pentru recâștigarea Ardealului. Organizația de Autoapărare maghiară cuprindea o vastă rețea de agenți masată pe frontieră: Satu Mare, Valea lui Mihai, Săcuieni, Șimleu, Zalău, Baia Mare, Sighet, Dej, Oradea. Secția din Oradea a Organizației de Autoapărare din Ardeal a fost cea mai importantă, atât din punct de vedere numeric, cât și din punct de vedere al activității.

Pentru extinderea și dezvoltarea acțiunilor teroriste de persecutare și terorizare a populației românești, sunt create o serie de organizații politice și militare la Oradea, dar și în alte orașe, gărzile maghiare din Oradea ocupând instituțiile strategice din Oradea.

Revista Tribuna Ardealului 1940 (Cluj-Napoca)

Pastorala I.P.S.S. Iuliu Hossu din 3 septembrie 1940, pagina 3. Marele Arhiereu în această pastorală îndeamnă clerul și credincioșii la cuvântul de ordine: ”Să fie viața creștinească în bună ascultare și rânduială, chezășind această pașnică conviețuire a celor ce pe aceste plaiuri au trăit împreună din moși strămoși. Vă rog părintește ca pe fii sufletești, fiți buni, ascultători și răsplata Domnului nu va lipsi. Frații mei, preoți iubiți, fiți la culmea datoriei ceasului. Fiți desăvârșiți. Vă spun apostolul neamurilor mângâiați-vă, pace să aveți, și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi”.

Această pastorală a fost lansată de episcop cu scopul de a preîntâmpina opoziția populației românești în fața cotropitorilor, pentru ca noile autorități să nu recurgă la crime în masă. Întâmpinarea trupelor maghiare de către reprezentanții celor două biserici românești greco-catolică și ortodoxă.

La intrarea trupelor maghiare în orașul Oradea, noile autorități maghiare în frunte cu regentul Horthi, au fost întâmpinate de reprezentanții cultelor creștine, respectiv protopopii Augustin Maghiar, greco-catolic și Vasile Popovici, ortodox.

Protopopul Augustin Maghiar a ținut un discurs în care a menționat: ”Loialitatea noastră este sinceră, scutită de orice gânduri ascunse. Credem și mărturisim că orice putere este de laDumnezeu, și cel care se supune puterii lui Dumnezeu, Lui se supune. În acest spirit păstrătorii sufletelor date în grija noastră, pentru că aici am fost, aici suntem și aici vrem să rămânem”.

Articolul ”Fiecare la locul său” de Emil Hatieganu.( Cluj-Napoca )

În vraiștea primelor zile, când vestea ne-a fulgerat inimile ca o pedeapsă cerească, fiecare român și-a luat în cap să plece în România. Chiar aceia cărora le dă drepturi egale asupra pământului ardelean, cu toate celelalte nații de aici, s-au pripățit să plece pentru a-și asigura avutul și viața. Parcă odată cu acestea, dreptatea românească asupra Ardealului, ar putea fi izgonită ca o mierlă cu glas dulce.

Intelectualii, funcționarii, meseriașii, muncitorii și țărani ai gliei românești, datoria noastră față de nație și față de strămoșii care se zvârcolesc în mormânt, este să rămâneți pe loc. Nici o dezertare, nici o lașitate, nici o fugă!

Fiecare la locul său să-și continuie munca, să-și păzească viața și avutul pentru că noua stăpânire să-l găsească la locul său, ferm pe poziția ce și-a câștigat-o pe drept cu sudoarea frunții și sângele vărsat de înaintași. Fiecare la locul său! Așa să ne găsească noii stăpânitori!.

Postul de radio Budapesta a transmis următorul comunicat: Funcționarii căilor ferate și poștei române să rămână pe locurile lor și după intrarea trupelor maghiare. Se pot încrede în atitudinea cavalerească pe care a manifestat-o întotdeauna statul maghiar față de aceia care și-au făcut datoria și până acum. Datoria celor de la calea ferată este în primul rând să împiedice după puterile lor deteriorarea instalațiunilor.

Desființarea sectelor religioase

Printr-o decizie ministerială guvernul maghiar a desființat toate sectele religioase ca: Baptiștii, Adventiștii, Martorii lui Iehova, Penticostalii, Mileniștii și alții. A dispus ca toate averile lor să fie confiscate în favoarea statului maghiar.

Într-un alt comunicat din ”Gazeta Noastră” se cere tuturor categoriilor de muncitori, cărturari, să fie solidari pentru o nouă așezare a neamului românesc în Ungaria. Neamul românesc este un popor de ordine și păzitor de liniște. Orice disensiune poate să fie pentru neam de-a dreptul catastrofală: Un neam care nu este însuflețit de sentimentul solidarității nu e respectat de nimeni și este condamnat pieirii. Iată pentru ce în aceste vremuri de grea cumpănă apelăm zilnic la unire și solidaritate”.

Politica Minorităților inspirată de Spiritul Sfântului Ștefan

În țară, Sfântul Ștefan, toți cei care au aparținut unor naționalități vor putea întrebuința neconturbați și liber limba lor maternă în toate manifestările vieții lor, vor putea vorbi deci liber limba lor în viața particulară, în biserică, în practica religioasă, în asociațiile culturale, sociale și de binefacere, în școală, în instituțiile școlare, bineînțeles cu respectarea prevederilor legale referitoare la limba statului. Naționalitățile vor putea face uz liber de limba lor maternă în raport cu organele administrative și oficiale publice, acolo unde trăiesc în masă compactă.

Acesta este sensul și înțelesul politicii naționalităților, inspirată de un spirit modern, a domnului prim ministru. În schimb statul maghiar așteaptă de la naționalități fidelitatea desăvârșită față de autoritatea maghiară.

Regimul Școlilor Confesionale Românești

Cărțile didactice pentru școlile românești din Ardealul ocupat, pentru clasele I și III au fost tipărite sub îndrumarea domnului ministru Balint Homan. Intr-un discur el a amintit: ”În privința școlilor confesionale punctul meu de vedere este că fiecărei confesiuni să i se restituie, dacă le acceptă școlile secundare, pe care le-a susținut sub imperiul maghiar, de sine înțeles în fiecare caz, cu aprecierea necesităților locale, și în multe locuri în loc de gimnazii să primească școli civile și școli secundare economice.

Nu vreau să schimb sistemul inaugurat de guvernul român care a sprijinit confesiunea greco-catolică și cea ortodoxă prin susținerea școlilor cu limbă de predare românească. Aceste culte vor beneficia mai departe de sprijinul statului și astfel credincioșii lor nu vor fi grevați cu cheltuielile susținerii școlilor. El a mai amintit: Pacea confesională nu este amenințată cu nimic. În această colaborare sănătoasă se vor încadra credincioșii sași ai bisericii lutherane, și sper că nici din partea Bisericii Greco-Catolice și Ortodoxe nu se vor ivi momente tulburătoare.

Față de aceste culte și față de naționalitatea română pe noi nu ne călăuzește nici un fel de resentimente și nici un gând de răzbunare.

În privința școlarizării preoților domnul ministru afirma: ”Autoritatea preoților din partea statului este una din cele mai urgente preocupări pe care doresc să o rezolv cât mai în grabă. În curând în termen de câteva luni, vom stabili sistemul de cangrenă (salar) corespunzător. El promite că va sosi la Cluj, cu ocazia deschiderii Universității, iar până atunci, cele mai arzătoare probleme vor fi rezolvate”.

El mai adaugă: ”Față de naționalitatea română nu avem nici un resentiment și nu ne conduce nici un resentiment și nuici o intenție de reprimare. Dorim să asigurăm libertatea activității culturale și dezvoltării nestingherită a spiritului lor etnic, dar pretindem în modul cel mai hotărât fidelitatea lor desăvârșită față de ideea statului maghiar”.

Hotărârea de arbitraj de la Viena din 30 august 1940

Textul acestei hotărâri:

1. Se stabilește drept hotar definitiv între România și Ungaria, granița pe harta anexată.

2. Teritoriul românesc anexat Ungariei, va trebui să fie evacuat de trupele românești în 14 zile.

3. Toți cetățenii români care-și au apartenența în teritoriul cedat, dobândesc cetățenia maghiară, iar în termen de 6 luni pot opta pentru cetățenia română.

4. Cetățenilor români de origine etnică maghiară, rămași pe teritoriul României, li se acordă dreptul ca în termen de 6 luni să opteze pentru cetățenia maghiară.

5. Guvernul regal ungar pune pe picior de egalitate a tuturor locuitorilor din teritoriul cedat și pot dobândi cetățenia maghiară.

6. Aranjarea tuturor problemelor de detaliu rezultate din schimbul suveranității rămâne în sarcina negocierilor ce vor începe de către cele două guverne.

7. În cazul când în executarea acestei hotărâri de arbitraj s-ar ivi greutăți sau îndoieli, cele două guverne se vor înțelege nemijlocit asupra acestora. Dacă nu sunt de acord asupra unor chestiuni oarecare, o vor supune guvernului german și italian.

Conducerea hortistă din județele Bihor și Sălaj

În 1940 la cârma județului Bihor se găsea reprezentantul etniei maghiare dr. Ciffa Kalman, iar la cea a județului Sălaj era Iosika Janas. În municipiul Oradea a fost instalat dr. Endre Hiaty.

Rugăciunea Sfântului Părinte pentru pace și suferințe cauzate de război

Să dea Domnul mângâiere și resemnare tuturor care, din cauza războiului au ajuns pribegi, lipsiți de adăpost, prizonieri sau răniți și să șteargă lacrimile văduvelor și orfanilor. El a implorat Pronia Cerească, ca să ajute la biruință, iubire creștinească și să facă pace dreaptă între popoarele pământului. Să se restabilească cât mai curând pacea durabilă care va uni toate națiunile într-o singură familie creștină.

Tabăra refugiaților din Oradea

Într-o statistică din 15 ianuarie 1941 emisă de Comisariatul refugiaților din Oradea, rezultă că au fost plasați 4.000 de refugiați în diferite locații printre care o parte la Academia Teologică Greco-Catolică. Aceste persoane au provenit dintre refugiații maghiari, refugiați din România Liberă. Ei au produs pagube imense materiale acestui institut vechi de cultură românească.

Prin sate fără preoți

de canonicul Ioan Gorgescu

Părintele canonic Ioan Gorgescu a făcut o vizită parohiilor care au rîmas lipsite de preoți, fie că au fost constrânși să se refugieze, ori au fost uciși de armata maghiară de ocupație.

În parohiile greco-catolice părăsite de preoți, în urma cedării Ardealului de Nord, părintele canonic Ioan Gorgescu a vizitat Județul Sălaj cu parohiile: Nușfalău, Valcăul de Jos, Valcăul de Sus. El a distribuit în aceste parohii credincioșilor din Vărsolt, Pocei, Horvatul Crasnei, rămași fără preoți, Calendarul Țăranilor și a oficiat Sfintele Taine la mai multe persoane.

Pentru a completa golul celor 60 de preoți eparhiali, episcopia ia măsuri pentru o nouă și mai rațională administrație bisericească. Alături de misionarii proveniți Episcopia de Oradea, se mai completează cu cei ca: M. Oșan din Bador Sălaj, A. Olah Romanul din Santăul Mare, ieromonahii Gheorghe Marina și Gavril Sălăjan de la mănăstirea Bixadului. Cel mai prolific misionar al eparhiei de Oradea a fost Iosif Celaule, franciscan român unit, fost superior al mănăstirii din Oradea, iar la vremea respectivă primul paroh la Sanislău Sălaj.

Începând cu 30 septembrie și continuând până la 12 octombrie 1944 acest preot misionar a condus 30 de Sfinte Misiuni în mai multe localități și a oficiat sfinte slujbe în peste 30 de parohii.

Educația școlară a copiilor proveniți din minoritățile etnice

Ministrul ungar al Instrucțiunilor Publice, Hornan Balint, propune ca limba maternă a copiilor din 1.200 de școli să fie mixtă, adică 700 de școli în limba maternă și restul mixt. Limba de predare în școală este stabilită de directorul școlii.

Ministrul Hornan Balint mai amintește în Tribuna Ardealului: ”Trebuie să mă îngrijesc de compatrioții noștri nemaghiari că pe lângă obligația de a învăța în limba de stat maghiară, să-și poată educa copiii în propria lor limbă maternă, conform cu hotărârea lor liber exprimată. Trebuie să ne îngrijim ca în sfera de îngrijire a conducerii și controlului, să asigurăm că această voință să se poată manifesta liber de orice influență venită fie din partea unor agitatori sau autorități. De aceea trebuie să creăm și condiționăm preliminare materiale, pentru ca părinții să-și poată alege școala la care să urmeze copiii”.

În urma cedării Ardealului de Nord, se găseau 800 de profesori de naționalitate română, iar după cedare numărul lor s-a diminuat la 160. În întregul Ardeal cedat se afla un singur liceu românesc, Gheorghe Coșbuc din Năsăud, cu un singur profesor român.

Au existat secții românești cu profesori maghiari, la liceele Cluj, Oradea și Bistrița. Acestea au fost desființate în anul 1943.

În Oradea și Gherla, liceele aveau un caracter confesional și erau reprezentate de școlile normale românești.

Școlile superioare erau sub tutela Academiilor teologice de pe lângă episcopiile din Clij și Oradea.

În proporție de 90% învățătorii de la școlile primare românești de la sate, au fost expulzați, iar cei rămași au fost pensionați anticipat.

Mult trâmbițata dispoziție a Ministrului Instrucțiunilor Publice, Hornan Balint, referitor la înființarea școlilor confesionale românești, nu a fost pusă în practică. Învățătorii care au solicitat școli confesionale românești guvernanții maghiari au fost urmăriți de organele polițienești.

Înaltul regent Nicolae Horthy și conții Pall Telecky, Ștefan Ksacky, Balint Hornan și L. Bardosi, au făcut declarații precise cu privire la specificul etnic și cultural al naționalităților conlocuitoare: ”Statul ungar nu numai că nu stânjenește viața etnică a naționalităților ci are chiar interesul ca aceste naționalități conlocuitoare să-și păstreze și dezvolte specificul etnic și cultural propriu. Nu numai că aceste naționalități se vor bucura de deplină libertate în acest domeniu, ci statul însuși le va sprijini și sta în ajutor pentru organizarea și susținerea instituțiilor culturale și etnice de toate felurile, necesare în vederea realizării scopului propus”.

Cu aceste vorbe fără acoperire au fost, ne demonstrează faptul că acele societăți românești culturale cu caracter laic sau neconfesional ca: Astra, Cele Trei Crișuri, Liga Culturală etc n-au funcționat în acest timp, iar conducătorii lor au fost constrânși să se refugieze în ”România liberă”.

Societățile religioase: Uniunea Misionară a Clerului (UMC) unit din Oradea, Reuniunea Eparhială de Misiuni (REM) din Oradea, Reuniunea Mariana a Femeilor Române Unite, Asociația Sfântul Niceta al Remesianei, Asociația Muzicală ”Hilaria” și altele cu toate obstacolele întâmpinate din partea autorităților maghiare, au fost respinși sistematic, insultați și batjocoriți, și-au continuat activitățile. Manifestările lor au fost prilej de întâlnire și de reculegere pentru români, adevărate oaze în deșertul unei vieți publice lipsită total de mângâieri, momente de reconfortare și organizare pentru tineri.

I.2.Atitudinea autorităților române față de actele comise de către autoritățile horthyste

La 22 august 1940 a avut loc la Oradea o adunare la care au luat parte fruntași ai populației românești din oraș și din întregul județ și care au protestat împotriva pretențiilor revizioniste ale Ungariei horthyste. La sfârșitul adunării a fost votată o moțiune care afirma voința unanimă a populației românești din județul Bihor de a apăra frontierele țării, precum și hotărârea de a nu ceda nici un petec de pământ Ungariei horthyste.

Istoricul Nicolae Iorga, exprimându-și indignarea față de autoritățile și crimele comise de horhyști împotriva românilor din teritoriul cotropit la 24 septembrie 1940, afirma „Ce s-a petrecut acolo, la luarea în stăpânire de armată și administrația ungară, sub ochii ei și fără nicio încercare de a o opri, ba chiar cu binevoitorul ei concurs, întrece orice închipuire și se poate pune alături de cele mai groaznice scene din vremea năvălirilor barbare, când setea de a ucide nu era unită cu sadismul care aparține vremurilor noastre”.

Guvernul român de la București a luat legătura cu cel de la Budapesta, în încercarea de a opri aceste atrocități. Guvernul lui Antonescu a cerut, la 7 octombrie 1940, trimiterea unei comisii mixte germano-italiene pentru a contesta și raporta puterilor Axei crimele și acțiunile teroriste comise de regimul horthyst împotriva populației românești. Comisia s-a înființat în a doua jumătate a lunii octombrie 1940, fiind formată din Altenburg, funcționar superior la Ministerul de externe al Reich-ului, și Roggeri, funcționar superior la Ministerul de Externe al Italiei. Din comisie mai făceau parte reprezentanți ai armatei române și ai armatei maghiare. Comisia s-a deplasat în diferite localități din Ardealul de Nord, pentru a studia și înregistra faptele petrecute și reclamate de reprezentanții populației românești sau chiar de guvernul român. Activitatea comisiei avea un caracter intermitent, acționând atât de-o parte cât și de alta a noii linii de frontieră. Comisia nu avea dreptul să oprească acțiunile dușmănoase față de poporul român, ci doar rolul de a face constatări. Administrația horthystă a făcut tot posibilul să ascundă și să mistifice realitatea în fața comisiei, care nu-i găsea la domiciliu pe cei vizați, în timp ce uciderea unor români era pusă pe seama unor gloanțe rătăcite, distrugerile de imobile nu puteau fi anchetate din cauză că nu existau persoane competente, iar bătăile, schingiuirile, alungările erau puse pe seama răzbunărilor personale, într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. Opinia publică din alte țări, chiar și din cele neutre, a acuzat pe hothyști pentru monstruoasele crime săvârșite. Ziarul de limbă italiană Libera Stampa, din Elveția, scria: „Milioane de țărani romani sunt lăsați în voia tuturor strivirilor nobilimii maghiare, despotismul statului ridicat pentru salvarea numai și numai pentru salvarea intereselor ei” .

De asemenea, arhiepiscopul greco-catolic al Blajului, Alexandru Nicolescu, a protestat împotriva ruperii de la România „a acelor frați ai noștri care au suspinat după soarele libertății naționale și s-au înfruptat din soarele acestei libertăți 20 de ani de-a rândul”. În circulara cu numărul 127/1940, emisă de Protopopiatul Greco-Catolic central din Oradea, se aduce în atenția preoților din Bihor ca în timp de 10 zile fiecare paroh să comunice trecerea la alt rit pe ani, începând din 1940 până la 31 decembrie 1943. Se urmărea numărul de treceri care s-au făcut în parohiile din protopopiat la cultele: romano-catolic, reformat sau la alte confesiuni, indicându-se numele persoanei, confesiunea la care s-a trecut, data schimbării confesiunii și împrejurările schimbării, dorindu-se date precise și verificate. De asemenea, Oficiul protopopesc român-unit din Oradea a solicitat, în baza ordinului 2080/1940, semnat la 19 iunie 1940 la Oradea, de către protopopul Oradiei, ca toți preoții din parohii să transmită un raport în care să se specifice datele familiale ale soțiilor și copiilor (inclusiv datele de naștere).

O altă circulară, cu nr. 1037 din 13 aprilie 1941, se referă la trimiterea în școlile confesionale a unor învățători români. Alegerea lor trebuia să fie făcută pe plan local, fapt considerat de o importanță capitală. Astfel, poporul urma a fi călăuzit și luminat spre înțelegerea acestei probleme în mod pașnic, inteligent, fără zgomot și fără cea mai mică nuanță de provocare. Protopopii urmau să ia măsuri pentru ca preoții să fie bine informați asupra acestei problematici și să țină evidența fiecărei parohii ce solicita învățător român, urmând ca aceste cereri să fie expediate direct de preotul paroh și nu de Ordinariat, Ministerului ungar.

În ședința consistorială din octombrie 1942, cu ocazia Jubileului de 25 de ani de Episcopat al Înalt Preasfinției Sale dr. Iuliu Hossu, P.S.S. dr. Ioan Suciu, episcop auxiliar, Vicar general episcopesc, ține un discurs în care amintește: „Multe din parohiile diecezei de Oradea-Mare au avut bucuria prezenței calde și luminoase a Înalt Preasfintului Episcop, încă din vremea când făceau parte din dieceza păstorită pe dăinuirea celor 25 de ani. Astăzi toate parohiile diecezei resimt prin înalta prestanță morală de care se bucură Arhiereul în fața lumii în care ni se perindează zilele. În orele cele mai grele ne-a luat sub oblăduirea Sa, și-a arvunit puterile, sănătatea și numele arhieresc pentru interesele preoților, ale credincioșilor și a bisericii întregi.”

Astfel de măsuri s-au și aplicat, după cum reiese din câteva scrisori ale preoților. Într-o scrisoare emisă de Școala de stat primară din Girișu de Criș, părintele paroh Romul Mihalca este invitat a lua parte activă la examinarea elevilor de clasele I-VII primară, din studiul religiei, care va avea prioritate față de celelalte obiecte de învățământ. Examenul urma a începe în ziua de 12 iunie 1941, miercuri de la orele 8,00 la 13,00, “în localul Direcțiunii școlii, într-un cadru sărbătoresc, în sala de învățământ”. Directorul școlii, Petru Filip, l-a invitat pe părintele Romul Mihalca și în anul următor să ia parte la un program școlar, și de aceea se cerea “loialitate și supunere din partea școlii și a Bisericii”. La acest program au participat autoritățile administrative și jandarmerești din comuna Tărian și n-ar fi fost „deloc cinste” să fie școala goală.

Preoții greco-catolici aveau bune legături nu doar cu școala, dar și cu alți reprezentanți ai cultelor. O bună colaborare exista între preotul Romul Mihalca și Ion Câmpeanu, preotul ortodox din localitate, după cum reiese și din scrisoarea trimisă de Vasile Popovici, protopopul ortodox de Oradea către școala de stat Giriș.

Cu toate acestea, sunt comise enorm de multe abuzuri și nedreptăți. Într-o statistică referitoare la atrocitățile săvârșite de horhyști în perioada 30 august 1940 – 01 noiembrie 1941 în teritoriul de nord-vest se prezentau următoarele date: Sălaj – 436 de crime, 235 schingiuiri, 602 bătăi, 978 arestări, 9 profanări, 22 de devastări colective, 91 devastări individuale (total – 2.373); Bihor: 151 omoruri, 203 schingiuiri, 951 bătăi, 1157 arestări, 7 profanări, 5 devastări colective, 21 devastări individuale (total 3931); Satu-Mare: 23 omoruri, 164 schingiuiri, 451 bătăi, 1157 arestări, 14 profanări, 11 devastări colective, 8 devastări individuale (total 1833).

Sate românești devastate: județul Bihor – Diosig, Ioșia, Mihai Bravu, Sălard, Salonta, Sohodol; Satu-Mare – Gelu, Istrău, Lazuri, Lucăceni, Principele Mihai, Paulina; Sălaj – Horia, Istrău, Ip, Lucăceni, Scărișoara, Trăsnea, Ianculești.

Între 19 iulie – 11 august 1942 comisia germano-italiană aflată la Sighet a înregistrat 535 de plângeri individuale ale reprezentanților populației românești.

CAPITOLUL AL II-LEA

Politica autorităților horthyste față de Episcopia Greco-Catolică de Oradea și enoriașii greco-catolici

(1940-1944)

Revoluția din 1918 și legătura cu revanșa autorităților maghiare în anul 1940 față de populația românească din Sălaj

La 7 noiembrie 1918 G. Pop de Băsești cheamă la sine pe toți consătenii săi în frunte cu parohul protopop Alexandru Achim (1881 – 1935). Atunci se constituia primul Consiliu Național Român.

La 8 noiembrie 1918, părintele Achim se deplasează la Cluj împreună cu opt fruntași români, mandatat fiind de președintele Partidului Național Român, pentru a înarma gărzile naționale cu arme și muniție.

În ziua de 12 noiembrie 1918, părintele Achim cu cei opt credincioși, pleacă din Cluj spre Băsești cu un camion plin cu arme, sub conducerea lui Dionisie Roman. Armele au fost distribuite gardiștilor români, și sub jurământ organizează paza comunei. Se asigură paza Poștei, Telefonului, străzilor principale, ca măsuri de siguranță, bolșevicii nu pot intra în sat.

Exemplul omului politic G. Pop de Băsești, se constituie consilii naționale române din 25 de comune. Se constituie și gărzi naționale în 28 de comune din județele sălăjene.

Urmașii lui Bela Kun, deși au prădat și ucis avocați, preoți, ofițeri români, au jurat răzbunare românilor.

Unii din funcționarii maghiari și diferiți industriași, au fost nevoiți să plece în Ungaria în decurs de 48 de ore.

Instalarea autorităților românești dură în primării, prefecturi, cămine, i-au determinat pe maghiari să jure răzbunare.

Cedarea Ardealului de Nord și în 1940 ocuparea armatei de ocupație a teritoriului românesc, maghiarii au căutat să le plătească cu aceeași monedă românilor. Armata maghiară care înainta spre Sălaj, a fost întâmpinată de români cu mâncare și băutură care le-au tulburat mințile, la cei care fuseseră înainte de 1918 funcționari la primării, la prefecturi, și industriași, moșieri etc.

Ei s-au dezlănțuit împotriva românilor jurând că vor stârpi pe toți românii din teritoriul ocupat de ei. O explozie produsa accidental de niste soldati maghiari sub influenta bauturilor acoolice , au declansat o serie de atrocitati impotriva populatiei romanesti lipsite de aparare.

A fost pretextul ca armata de ocupatie de a recurge la crime abominabile.

Astfel la Ip, Trăsnea și în alte localități din Sălaj, armata hortistă a organizat sistematic masacre cu scopul de a epura etnic populatia de etnie romana.

Maghiarii erau conștienți de rolul Bisericii în menținerea conștiinței naționale în Ardeal, și de aceea au încercat prin toate mijloacele să distrugă această instituție. La cedarea Transilvaniei de Nord, românii greco-catolici erau organizați în trei episcopii: Cluj, Oradea, Baia-Mare. Episcopia de Baia Mare, înființată mai târziu (1930), nu a fost recunoscută de către autoritățile horthyste. Episcopia Baia Mare (sau de Maramureș) l-a avut ca episcop pe PSS dr. Alexandru Rusu, care a rămas la datorie în 1940 să înfrunte toate primejdiile și să își asume întreaga răspundere, credincios gliei străbune de care nu voia și nu putea să se despartă.

Alexandru Borelan, prepozit capitular, este arestat și întemnițat la Baia Mare. Alexandru Berinde, preot paroh din Lăpușel este acuzat că ar fi cântat în biserică Imnul Național român. Demetriu Cionca, casierul administrației capitulare, este arestat fără motiv probatorii. Victor Băcilă, preot paroh, arestat fără motive bineîntemeiate. Gheorghe Tohătan, preot bătut și arestat fără motive plauzibile, pentru că oficiase liturghia în comuna Vetiș, fără autorizare. Preotul Vasile Herman, profesor de religie la Liceul de băieți din Satu Mare, a fost arestat și purtat în lanțuri pe străzile din Satu Mare,apoi arucat în temniță.Cauza arestării sale u a fost cunoscută.

În pastorala sa Nu vă temeți!, episcopul Alexandru Rusu încurajează credincioșii greco-catolici de Crăciun, asigurându-i că el va fi tot timpul în mijlocul lor. El mai adaugă: “Cum aș fi putu lipsi de la această datorie, acum, când necazurile și suferințele au sporit în atâtea direcții și în atât de mare măsură, încât pe alocuri vor fi încetat poate și colinzile de bătrâni, iar acolo unde au putut fi auzite, au fost singurele puncte de lumină, în întunericul ce s-a lăsat peste noi”.

Episcopul mai vorbea și despre chestiunea întrebuințării limbii maghiare.
În problema folosirii limbii române în biserică, episcopul arată că singur Sf Scaun al Romei este în drept să decidă. Cu aprobarea acestuia,provincia bisericească din Maramureș, folosește limba română în biserică,eputând fi înlocuită cu alta străină. Catehizarea copiilor, predicile și actele întocmite de către Ordinariat să se facă în limba română. Toate aceste demersuri făcute de episcop, au rămas însă fără ecou, în învățământul primar, liceal și superior limba obligatorie a fost maghiara. În problema schimbărilor de rit, episcopul argumentează Decretul Sfintei Congregații pentru Biserica Orientală Greco-Catolică, problema a fost rezolvată încă din 23 noiembrie 1940, dar maghiarii nu au respectat-o.O altă problemă abordată de episcop, schimbarea numelor. În monitorul oficial Budapesti Kozlony, nr.4/5.I.1941 a fost publicat Decretul Lege nr. 70/1941, prin care se reglementează chestiunea unor rectificări matricolare din părțile realipite Ungariei (numele ungurești de familie înregistrate greșit de către Starea civilă, dar care puteau fi schimbate la cererea persoanei în cauză, precum și schimbrea de prenume care nu aveau corespondent în maghiară). Cu toată opoziția Bisericii și a clerului, autoritățile maghiare au trecut în masă maghiarizarea numelor românilor în acte oficiale.

În ceea ce privește învățământul la sate și orașe, puține au fost școlile care au funcționat în limba română. Dar și acelea, cu profesori maghiari. Ca o importanță primordială a destinului tineretului școlar, a fost preocuparea de bază a episcopului Alexandru Rusu pentru menținerea limbii române în școli. În circularele emise de acesta se regăsesc mai multe dispoziții în acest sens. Prima dispoziție emisă la 6 martie 1941, către toate parohiile, cuprinde următoarele: reînființarea școlilor confesionale pentru pregătirea tineretului și a secțiilor în limba maternă cu acordul părinților, în școlile de stat maghiare, pentru copiii români. A doua dispoziție din 7 august 1941 aduce în atenția protopopilor că cererile pentru a studia în școlile de stat la secția română să fie trimise până în 15 august 1941. Autoritățile maghiare nu au luat în considerare doleanțele românilor din Maramureș, și nicio școală nu a funcționat în limba română, la sate și orașe, cursurile făcându-se în maghiară.

II.1. Raportul autorităților horthyste cu greco-catolicii

Episcopului român unit al Oradei era în acea perioadă Valeriu Traian Frențiu, iar Ioan Suciu Episcop auxiliar. Inițial acesta fusese Episcop de Lugoj (1913-1922). Din 1922 preia Eparhia de Oradea. Aflat în momentul cedării Ardealului în vizită canonică în zona Beiușului, i s-a interzis reîntoarcerea la reședința sa din Oradea (până în 1947), iar Episcopul auxiliar Ioan Suciu a rămas la Oradea, ca să înfrunte prigoana ocupanților maghiari, chiar dacă nu a fost recunoscut oficial de către autorități. Din 29 august 1941, Ioan Suciu a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al episcopului Iuliu Hossu. Deși a fost persecutat, chiar arestat pentru câteva zile, a rămas activ în vizitațiile canonice și a încurajat poporul discriminat din Eparhia de Oradea, dându-i speranța eliberării de sub jugul străin. În anul 1942, a mers cu pașaport la București, unde a avut o întrevedere cu mareșalul Ion Antonescu.

Singurul episcop consacrat în 1917, la Blaj, dr. Iuliu Hossu, a putut reprezenta întreaga populație românească din Ardealul de Nord în fața forurilor guvernamentale maghiare, și a făcut-o cu demnitate. Când, la 24 august 1941, a fost instalat administrator apostolic al Diecezei Unite a Oradei, în Catedrala Sf. Nicolae, în timpul predicii a afirmat: „Întăriți de Cel de Sus, vom înfrunta orice valuri, vom merge pe apă ca pe uscat și vom sosi la limanul dorit. Chiar dacă Satana ar cere să ne cearnă cum se cerne grâul, să nu ne înspăimântăm. Scurte sunt chinurile și încercările, lungi, nesfârșite, veșnice sunt mulțumirile și fericirea hărăzită de Domnul celor credincioși Lui”. Sprijinit de întregul cler și popor, susținut și încurajat în acțiunile lui apostolice și naționale și de reprezentanții Sfântului Scaun de la Budapesta, devine chiar un sprijin hotărâtor al Comunității naționale a românilor uniți, dar și al celor ortodocși din nordul Transilvaniei, condusă de profesorul universitar Emil Hațieganul. Un sprijin considerabil a primit din partea guvernului României, condus de mareșalul Ion Antonescu, atât prin Ambasada României la Budapesta, cât și prin cele două consulate de la Cluj și Oradea, precum și prin alte filiere neoficiale, grație cărora a putut fi de un mare folos întregii populații românești asuprite, din care peste 1 milion erau greco-catolici.

Episcopul Ioan Suciu a fost consacrat la 20 iulie 1940, de către Episcopii Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu și Ion Bălan, în Catedrala din Oradea, moment în care a avut loc și instalarea în funcția de Episcop auxiliar de Oradea a Episcopului Valeriu Traian Frențiu. La data de 20 august 1940 acesta a rămas singur la conducerea diecezei, întrucât după Dictatul din 30 august Episcopului Valeriu Traian Frențiu, care se afla la reședința de vară din Beiuș, nu i s-a mai permis întoarcerea în Oradea. Episcopul auxiliar Ioan Suciu a rămas singurul conducător al Eparhiei Oradea până la 29 august 1941, când a fost numit ca Administrator Apostolic al Eparhiei de Oradea, numit de Sfântul Scaun pe timpul absenței titularului, Iuliu Hossu, Episcopul de Cluj-Gherla. După instalarea administrației maghiare în Oradea, la scurt timp au fost arestați o serie de preoți greco-catolici, în frunte cu P.S.S. Ioan Suciu.

Administratorul Apostolic Iuliu Hossu, în calitate de Senator de drept in Parlamentu de la Budapesta, protestează împotriva tuturor nedreptăților ce se fac prin arestarea Episcopului și a preoților. Autoritățile de la Budapesta comunică celor de la Oradea că Preasfinția Sa Iuliu Hossu nu are drept de imunitate și este deținut ca toți ceilalți români, în încăperile reședinței episcopale unite alături de alți fruntași români. În ziua de 30 august 1940 intelectualii sunt eliberați, dar P.S.S. Ioan Suciu și Ioan Georgescu sunt reținuți de autoritățile horthyste fără a li se imputa niciun motiv.

Terorea este abia la început. Între 8 și 9 septembrie 1940, un grup de soldați pătrunde în casa preotului greco-catolic din Haieu, Gheorghe Marta, și-l matratează până la leșin, reproșându-i, când s-a trezit: „Tu ești român și ai contribuit la crearea României Mari”. La Aușeu-Bihor, locul de naștere al lui Alexandru Roman, în ziua de 8 septembrie 1940, preotul greco-catolic Vasile Boroș este maltratat de soldații horthyști pentru că au găsit ascuns, în casa acestuia, steagul românesc, și drept pedeapsă preotul este constrâns să întâmpine trupele maghiare care tranzitau satul. Părintele Pavel Pordea, administrator parohial în Iaz-Sălaj, amintește, în scrisoarea expediată Episcopiei, că „în noaptea de 13-14 septembrie 1940, la orele 24,00-1,00”, toată familia sa este deranjată de soldații înarmați, iar tatăl său, Gheorghe Cosma, „este bătut și împușcat”. Preotul Pordea este sfătuit de către colonelul maghiar Sehoczky să se refugieze în România. De asemenea, protopopul pensionar Antoniu Băliban, vechi luptător memorandist, este apostrofat cu cuvintele „Popă valah sălbatic” și bătut cu patul puștilor de către soldații unguri. Este arestat în ziua de 16 septembrie 1940 și eliberat contra sumei de 20.000 de lei, apoi constrâns să se refugieze, trecând frontiera pe la Beiuș. La Cosnicul de Sus, părintele Vasile Enghiș notează: „La ora 2 noaptea, odată cu măcelul de la Ip, ușile casei parohiale au fost lovite puternic și s-a strigat – „Deschide ușa!” Ne-am trezit buimăciți. Deschid ușa, arme cu baionete sclipitoare se opresc în pieptul descoperit. Casa se umple cu uniforme înfiorătoare”. Un soldat afirmă: „Popii și poporul valah sunt dușmanii vitezei armate maghiare, pentru care veți plăti!” Soldații au percheziționat casa și biserica, dar nu au găsit arme. Tot în 16 septembrie 1940, în localitatea Sânlazăr a fost maltratat preotul greco-catolic Ilie Giulai .

Prozelitismul religios maghiar

S-a încercat subordonarea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea de către Episcopia ungară de Hajdu-Dorog, înființată în 1912. Astfel, la Adoni-Sălaj, părintele Leontin Filip raportează, la 31 octombrie 1940, faptul că, oficial, în sat s-a anunțat că religia greco-catolică nu are drept de existență, iar greco-catolicii, dacă doresc să rămână în noul stat maghiar, trebuie să treacă fie la ritul maghiar catolic sau calvin, fie la cel de la Hajdu-Dorog.

La 15 octombrie 1940, primarul maghiar al comunei Eriu Sâncrai (Sălaj) Balazs István, cheamă pe toți greco-catolicii români la Primărie, spunându-le: „Toți românii vor fi alungați dacă nu vor sista legătura cu Episcopia Română Unită din Oradea și nu cer atașarea lor la cea ungurească de Hajdu-Dorog”. Terorizați și înspăimântați, reprezentanții a 70 de familii din această localitate semnează că vor să rămână la vechile lor vetre și la Biserica lor. Primarul falsifică o cerere și o înaintează către Episcopia mai sus amintită, afirmând că semnatarii au fost și sunt maghiari românizați după Pacea de la Trianon. Preotul lor, Iosif Clintoc, fusese îndepărtat din parohia sa, iar primăria constrânge pe întâiul epitrop, Gavril Moisa, să se deplaseze la Niregyhaza, reședința episcopului de Hajdu-Dorog, și să instaleze un nou preot în parohie.

La Recea (Sălaj), protopopul Aurel Ghilea din Zalău raportează, la 10 octombrie 1940, că toți credincioșii uniți sunt adunați la miezul nopții la primărie și sunt somați să treacă la greco-catolicii maghiari, în caz contrar fiind amenințați că vor fi izgoniți din țară. De teamă, 30 de capi de familie au semnat o cerere de trecere de la ritul catolic românesc la cel latin.

În parohia Acâș (Sălaj), preotul român Ioan Trufașiu este îndepărtat din parohie și înlocuit cu cel latin din Beltiug, fără nicio permisiune din partea parohului titular. În biserică, acesta face afirmații în limba maghiară: „Adevărații catolici trebuie să fie de rit latin și de naționalitate maghiară, pentru că două rituri ale aceleiași credințe nu pot fi”. S-au mai semnalat cazuri răzlețe și în alte parohii: 26 în protopopiatul Supurului, 97 în al Zalăului,133 în al Șimleului, 1035 în al Oradei, însumând astfel 2497 de persoane trecute la ritul latin maghiar sau la religia reformată.

Preoți din Eparhia de Oradea refugiați în România

În perioada 1940-1944 un număr de 22 preoți greco-catolici au fost expulzați din România: Rev. Francisc Hubic, Coriolan Pop, Antonin Pop, Gheorghe Naghiu, Simion Gocan, Iuliu Hirte, Augustin Cosma, Darius Man, Valentin Coposu, Aureliu Iluțiu, Alexandru Mihuțiu, Ioan Gârleanu, George Bornea, Vasile Moody, Teofil Bălebanu, Ioan I. Pop, Virgil Munteanu, Eugeniu Potoran, Mihai Cartiș, Gheorghe Sabău, Iosif Nistor, Aurel Ghilea.

În 4 octombrie 1940 au fost alungați de către autoritățile horthyste 9 preoți: dr. Coriolan Tămîian, Valentin Sima, Ioan Trufașiu, Valentin Sima, Dimitrie Halmajan, Alexandru Cadariu, Victor Achim, Gavril Pop, Pavel Pordea, Nicolae Cristea.

De asemenea, 12 preoți au fost ridicați și duși în lagărele horthyste din Satu-Mare, Puspök-Lădany, Vesprem: Andrei Ghiulei, Victor Pop, Coriolan Man, Romul Mihalca, Vasile Pop, Gheorghe Miclăuș, Roman Nemeș, Vasile Stupinean, Ilarie Gael, Vasile Pop, Leontin Ciula, Vasile Micu, Paul Silaghi.

Provizoriu au fost reținuți următorii: dr. Ioan Suciu, Simion Man, dr. Gavril Stan, Liviu Pop, Antoniu Baliban, Liviu Trufașiu, Gheorghe Erdei, Virgil Moldovan.

Parohiile rămase vacante din cauza autorităților maghiare horthyste au fost la Abrămuț, Acâș, Beltiug, Bicaz, Bobota, Căpleni, Carei I, Carei III, Cățeluș, Cenalos, Ciutelec, Crasna, Digir, Drighiu, Episcopia Bihor, Fegernic, Galopetreu, Gârcei, Iaz, Lucăceni, Mădăraș, Mal, Marca, Marghita, Oradea, Olosig II, Oradea Orașul Nou, Oradea Grădini, Păulești, Porți, Recea, Resighea, Salacea, Salonta, Sarcău, Sânlazăr, Sosog, Sâncrai, Șilindru, Șimleu, Șimleu II, Suplacu de Barcău, Topa de Criș, Valcăul de Jos, Valcăul de Sus, Varșolț.

O luptă psihologică se duce între împotriva P.S.S. Ioan Suciu, care, fiind în vizitație canonică în diferite parohii, va fi batjocorit, împreună cu secretarul său, Foișor, la Vârșolț. Preoților Dumitru Munteanu, din Moftinul Mic (Sălaj) și Vasile Murgu din Gheneiu li se sparg de mai multe ori geamurile la casele parohiale. Împotriva părintelui Demetriu I. Tamaș din Moftinul Mic se iau măsuri de aducere a lui zilnic la primărie, iar duminica, la orele 10,00, în timpul Sfintei Liturghii, la postul de jandarmi din Moftinul Mare.

Unii din preoți au fost cu domiciliu forțat pe perioadă nelimitată: Pr. dr, I. Pintea, din Hotoan; Cornel Lepădatu din Ghirolț; Emilian Pașcadi din parohia Săuca; Augustin Egreanul din Căuaș; Traian Mihalca din Tarcea; Aurel Ghiulei din Galospetreu; Gh. Oroș din Prișcari.

Prin Ordinul nr. 34 din februarie 1941 al prim-pretorelui din Tășnad sunt restricționați toți preoții în cauză, fără autorizația acestuia neputând părăsi comuna, orice schimbare de domiciliu pe teritoriul comunei trebuind anunțată la primărie cu 24 de ore înainte. În afară de membrii familiei și persoane oficiale, nimeni nu-i putea căuta și nu aveau voie să participe la nicio adunare publică. Părintele profesor Ioan Georgescu va fi invitat la Simpozionul Internațional „Catolicii în politica europeană”, lucrările fiind publicate în ziarul La Croix, fiind arătate realizările înaintașilor noștri politici: Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Episcopii Demetriu Radu, A. Nicolescu, Preot Ioan Coltor, Ștefan Cicio-Pop, dr. Ioan Ciordaș. Suspectat de spionaj, Părintele Georgescu este anchetat de către detectivii maghiari Várady și Nagy, chestionându-l în legătură cu colaborarea lui cu presa franceză. S-a mai discutat și despre posibila desființare a Episcopiei de Oradea și atașarea parohiilor greco-catolice românești fie la cea ungurească de la Hajdu-Dorog, fie la Episcopia de Cluj-Gherla.

O formă de deznaționalizare și de maghiarizare forțată a românilor greco-catolici a constitutit-o implantarea unor prelați străini în Biserica Greco-Catolică, adepți ai regimului de ocupație, dar și slăbirea potențialului economic al Bisericii Greco-Catolice, îngrădirea posibilităților de afirmare a tradițiilor spirituale specifice culturii românești ce se practica anterior în cadrul instituțiilor naționale românești. Ocupantul maghiar a considerat Biserica românească nu numai ca o instituție confesională, ci ca o puternică cetate de rezistență a populației românești majoritare față de regimul horthyst. Acest regim observa că Biserica era păstrătoarea tradițiilor românești din Transilvania, pe linia cultivării aspirațiilor tuturor românilor pentru refacerea unității lor statale. În acțiunea de reprimare a Bisericii românești din Transilvania, Statul Ungar a recurs la nenumărate acte vexatorii, reprimări, distrugeri, omoruri și schingiuiri dintre cele mai umilitoare. Războiul necruțător împotriva Bisericii românești a fost dezlănțuit sistematic și concentric de către toate forțele organizate (autorități de stat) sau spontane, armată, jandarmerie, poliție, organizații paramilitare sau bande și persoane fizice izolate.

Acest climat a fost întreținut și a primit un gir cvasi-oficial prin presa centrală ungară. La 12 octombrie 1940 ziarul budapestan Magyarosag publica articolul „Pentru satele secuiești batjocorite”, în care se afirmă, printre altele: „Satelor ungurești trebuie să li se dea aspectul lor vechi, prin înlăturarea bisericilor zidite în stil bizantin, adică a bisericilor românești, care nu se potrivesc cu mediul acestora”. În aceeași zi gazeta centrală Uj Magyarosag publica o știre potrivit căreia în mai multe comune din secuime s-a început o acțiune de a cere guvernului Ungariei să transforme bisericile zidite în stil bizantin, iar peste patru zile, la 16 octombrie, un alt organ central de presă din Ungaria, Nemezeti Ujsag, scria că: „Transilvania reanexată reclamă urgenta soluționare a clădirilor bisericilor românești”.

Concomitent cu sălbăticiile dezlănțuite împotriva populației românești, inclusiv a slujitorilor Bisericii românești în perioada septembrie 1940 – februarie 1941, bandele dezlănțuite, cu concursul autorităților de stat, au dărâmat numeroase biserici românești: în septembrie 1940, biserica din Virgheș-Odorhei, Ditrau judetul Hargjhita, Cernatul de Jos langa targul Secuiesc, biserica din Sânmartin, Sălard (Bihor) și altele. Furia împotriva Bisericii românești s-a manifestat și prin alte acte barbare profanatoare, au fost devastate și pângărite 38 de biserici românești. În octombrie 1940 biserica din Nojorid a fost transformată în dormitor pentru evreii concentrați la muncă forțată. În ziua de 15 martie 1941, zi de sărbătoare națională maghiară, Biserica din Șimleul Silvaniei (Sălaj) a fost batjocorită de o ceată de manifestanți unguri care i-au spart toate geamurile de la stradă. La biserica din orașul Satu Mare au fost forțate ușile, iar soldații unguri au strigat „Trăiască Horthy!” și și-au făcut necesitățile în ea. În comuna Lazuri, din județul Satu Mare, soldații l-au chinuit pe cantorul Buza Gheorghe, silindu-l să aducă crucea mare de gorun afară din Biserică, unde i-au dat foc.

Direcțiunea Regională Școlară din Satu Mare denota că este obligată, prin ordinul nr. 110/1940, ca în termen de cinci zile Biserica Greco-Catolică din Satu Mare să fie pusă la dispoziția autorităților maghiare pentru a servi ca sală sportivă. Enoriașii au protestat împotriva acestei decizii și au declarat că nu vor ceda și nu vor evacua Biserica. Un protest similar a fost trimis și prefectului județului, în care se arăta că trebuie să protesteze împotriva acestei măsuri care distruge libertatea religioasă din temelie. În acțiunea lor de purificare națională, autoritățile maghiare ocupante au desființat un mare număr de parohii, toate din protopopiatul Carei – Satu Mare, printre care Carei (cu 582 de enoriași), Sălacea și Șimian, jud. Bihor (95 de enoriași), Valea lui Mihai (157 enoriași). De asemenea, au mai fost desființate parohiile greco-catolice Ardud (65 enoriași), Bixad (125 enoriași), Lazuri, Livada și altele. A fost desființat inclusiv Protopopiatul Sighet, cu parohiile Sighet (862 enoriași) și Dragomirste (377 enoriași). Casa parohială greco-catolică din orașul Satu-Mare a fost devastată în toamna anului 1940, cu ocazia ocupării forțate a casei și a bisericii de către Iacob Jeno, preot rutean din Huszt, care a distrus tot ce li s-a părut românesc, inclusiv sigiliile românești. La casa parohială din Trăsnea a fost împușcat preotul greco-catolic, iar cărțile au fost răvășite, apoi casa devastată și incendiată.

Aceste acțiuni au avut un singur scop: să lipsească populația românească atât de lăcașul de cult cât și de slujitorii lui, să o oblige să-și părăsească religia și să adopte una din religiile de expresie maghiară, pierzându-și astfel naționalitatea proprie. Pentru a înfrânge opoziția clerului și a credincioșilor români față de această politică, guvernul ungar a dat ordine circulare confidențiale autorităților din subordine, ca prin toate mijloacele de care dispunea să oblige preoții români să treacă la una din religiile maghiare: greco-catolică maghiară, romano-catolică reformată sau unitariană, pentru a-i converti ulterior și pe enoriași. Guvernanții s-au folosit și de metode așa-zis pașnice, adică de constrângere. În urma Ordinului nr. 7357/1940 al comandantului armatei maghiare de ocupație au fost confiscate sesiile Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, din cele mai multe parohii românești, astfel 376 de parohi au rămas fără pământ.

Unul dintre cele mai brutale mijloace pe care regimul de ocupație l-a întrebuințat pentru maghiarizarea românilor a fost încercarea de a introduce limba maghiară în serviciul religios. După cum consemnează un document emis de organele românești de informare, înregistrat la Ministerul Afacerilor Străine al României cu nr. 79128 din 9 decembrie 1940, puținii preoți români rămași erau obligați să introducă limba maghiară în biserică. Într-un document al Comisiei interministeriale pentru relațiile cu Ungaria (1120, din 22 iulie 1941) este consemnat faptul că în Eparhia de Oradea s-a impus să se slujească în limba maghiară. În această zonă, dar și în cele din jurisdicția Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, autoritățile de ocupație au impus preoților români să cânte în Biserică Imnul maghiar. Pentru a-și realiza planurile deznaționalizării românilor prin intermediul religiei, ocupantul a luat măsuri ca în școlile de stat orele de religie (2 pe săptămână), singurele care se predau în limba română, să se țină în limba maghiară. Un document din 9 decembrie 1940 consemnează că directorii de școli interziceau preoților cateheți să predea religia în limba română. În școli, părinții au fost siliți să declare în scris că se învoiesc să-și lase copiii să urmeze cursurile de religie romano-catolică, greco-catolică sau reformată în limba maghiară, deși erau români.

În anul școlar 1940/1941, în cele patru mari județe din Nordul Transilvaniei (Bihor, Sălaj, Satu-Mare, Maramureș) au funcționat aproximativ 251 școli primare, în mare parte cu învățători maghiari. În unele comune din Nordul Transilvaniei școlile primare de stat nu s-au deschis nici până la 24 martie 1941, iar în cele din Derna și Sacalasău (Bihor) limba de predare a fost cea maghiară. Școala Normală Greco-Catolică (de băieți, curs inferior) din Oradea, funcționa cu 87 de elevi și 18 profesori, toți români. Pe lângă Școala Normală a mai funcționat și o școală de aplicație cu limba de predare română. Românii au cerut autorităților să li se permită crearea de școli de toate gradele, dar s-au lovit de împotrivirea categorică a forurilor guvernamentale maghiare. S-a interzis editarea de noi manuale de limbă română, iar cele tipărite la Budapesta foloseau o limbă românească cu greșeli de exprimare și de ortografie.

Episcopia Greco-Catolică Maghiară din Ungaria de Hajdudorogh

S-a constituit prin Bula Christe fideles graeci, la 8 iunie 1912, având ca obiectiv deznaționalizarea românilor greco-catolici. Ierarhii Bisericii au continuat efortul pentru a evita încorporarea Bisericii românești Unite jurisdicției din Hajdudorog. Această Episcopie maghiară a urmărit introducerea limbii maghiare ca limbă liturgică la românii greco-catolici și ortodocși. Atâta timp cât folosirea limbii maghiare s-a limitat la parohiile rutenilor maghiarizați din dieceza Muncaciu, românii nu s-au amestecat, dar după ce s-a încercat introducerea limbii maghiare în Parohia Greco-Catolică Macău, Episcopul român Iosif Pop Sălăjanul, al Diecezei Române-Unite de Oradea, a interzis introducerea limbii maghiare în parohia mai sus amintită.

Mitropolia Unită de la Blaj a inițiat un protest cuprins într-un document semnat și cu acordul Episcopului Demetriu Radu și prezentat Scaunului Pontifical, apoi cunoscut la scurt timp și de enoriașii din Dieceza Oradea. Această Episcopie era caracterizată de clerul și credincioșii greco-catolici, de intelectualii români, de oamenii politici, de deputații Dietali, drept o „creațiune pur politică”, chiar autorii ei recunoscând că această instituție are să servească pentru scopuri politice și, mai ales, are să stea în slujba ideii de stat maghiar.

Episcopiei de Haijdodorog urmau a-i fi arondate 162 de parohii cu cateva sute de filii, dintre care 83 de parohii, cu 382 de filii si 172 de catune erau romanesti preluate de la diecezele de Oradea Gherla si Blaj. Mircea Pacurariu, politica statului Ungar fata de biserica Romaneasca din Transilvania in perioada dualista (1867 editura institutului biblic si de misiune al biserici Ortodoxe Romane, Sibiu 1986, pg 112

În anul 1912, la Parohia Greco-Catolică Petreni se țineau conferințe la care participau preoți și invitați de la gimnaziul din Beiuș, precum și notari, învățători sau simpli enoriași. Cei prezenți vor protesta, la Petrani, împotriva ruperii de la sânul Diecezei a acelor parohii a căror limbă maternă din veacuri era limba românească. Părintele Augustin Dănilă, preot unit de la Băița, va prezenta un referat de 28 de pagini unde va arăta că înființarea diocezei Hajdu-Dorog nu numai că nu e cerută de trebuințele catolicismului adevărat, ci, privind raporturile cu Ungaria, înfăptuirea ei ar fi fost primejdioasă atât pentru interesele veritabile catolice, cât și pentru pacea locuitorilor de diferite limbi ai patriei comune. Dieceza de Oradea era cea mai afectată, datorită celui mai mare număr de parohii cedate, 44 cu 111 filiale, fapt pentru care acțiunile de protest au fost numeroase, mai ales că aceste parohii aveau enoriași majoritari români. Peste câțiva ani, Papa Pius X va recunoaște în fața unor înalți prelați uniți că „M-am înșelat (mi hanno iugannato)”. Explicația constă în faptul că presiunile exercitate asupra Scaunului Pontifical la vremea respectivă fiind foarte puternice, acesta a cedat.

După august 1940, în urma Dictatului de la Viena, din nou s-a încercat atragerea românilor greco-catolici la Episcopia maghiară de Hajdudorog. Românii s-au opus oricărei forme ale încercării de maghiarizare, deși sunt încercate și montate acțiuni prin care credincioșii greco-catolici ar fi cerut atașarea la Episcopia de Hajdodorog. Într-o corespondență a Primăriei Oradea (3067/27 iunie 1941, cabinetul primarului) se solicită, în numele a 700 de credincioși greco-catolici din Oradea, trecerea acestei Biserici în subordinea Episcopiei de Hajdudorog. În numeroase localități se iau măsuri și se organizează festivități publice de botezare și trecere la religiile maghiare a unor români ortodocși, făcându-li-se o largă și zgomotoasă propagandă. Toate aceste acțiuni erau dirijate și concertate în baza unor ordonanțe și dispoziții ale autorităților horthyste, putându-se aminti: Ordonanța Consiliului de Miniștri 70/decembrie 1940, a cărei aplicare a fost reglementată prin Ordonanța nr. 20/18 ianuarie 1941 a Ministerului Ungar de Interne, care avea genericul „Aprecierea convertirilor la religiile maghiare”. La 15 octombrie 1940 primarul maghiar al comunei Erin-Sâncrai (Sălaj), Balasz Istvan, cheamă toți greco-catolicii la Primărie zicându-le: „Toți românii vor fi alungați dacă nu rup legăturile cu Episcopia Română-Unită din Oradea și nu cer alipirea lor la cea ungurească, de Hajdudorog”.

Armata și procesul de maghiarizare a românilor

Una dintre cele mai importante instituții prin care regimul horthyst a desfășurat o intensă acțiune de maghiarizare a românilor a fost armata. Aceasta a adoptat numeroase măsuri organizatorice, a editat o vastă literatură menită să accelereze procesul de deznaționalizare și maghiarizare a românilor din armata hothystă.

Comandantul Corpului IX Armată din Cluj a elaborat, în 1942, Călăuza remaghiarizării, în care se arată că scopul acestei activități era acela de a propaga cu fanatism marea misiune ce o avea rasa ungară prin așa-zisa remaghiarizare a maghiarilor din Transilvania care se înstrăinaseră, precum și obligarea românilor și a altor naționalități din Ungaria de a-și însuși limba și cultura maghiară. Tinerii români din Transilvania aflați în armata maghiară au fost supuși unui regim sever de maghiarizare, fiind educați în spiritul ideologiei horthyste. Recruții greco-catolici și ortodocși erau obligați să asiste la serviciile religioase romano-catolice. Pentru maghiarizarea recruților români se organizau, timp de șase săptămâni, șezătorile de tabără. Programul acestora cuprindea cântece șoviniste ungare, conferințe pe teme istorice și cântece cu conținut șovin precum: Ardealul, pământ unguresc; Cântați honvezi!; Înainte, honvezi!; Pentru Ardeal! Astfel, la sărbătorile naționale și religioase militarii de naționalitate română erau obligați să participe alături de unguri. Se făcea tot posibilul ca cei supuși procesului de maghiarizare să nu ajungă în contact cu realitatea românească și, pe cât posibil, să-și petreacă tot timpul numai între unguri. Ofițerii însărcinați cu refacerea conștiinței naționale a tinerilor din Transilvania trebuiau să cunoască noțiunile fundamentale ale problemei remaghiarizării. Autoritățile horthyste au luat numeroase măsuri pentru scăderea natalității în rândul populației românești.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă Ordinul strict confidențial 5372/1942 al Ministerului Apărării Patriei, prin care se arată că autoritățile militare ungare depun o grijă deosebită pentru a încuraja natalitatea etnicului maghiar, în contrast cu măsurile și dorința acestor autorități de a împiedica prin toate mijloacele sporirea natalității la români. Pentru stimularea natalității soldatilor maghiari se acordă concedii de patru săptămâni la fiecare nou-născut tuturor celor aflați sub arme. Românii nu puteau beneficia de aceste avantaje indiferent câți copii ar fi avut, ba chiar se căuta ca numărul copiilor acestora să nu crească.

În lucrarea Luptă și jertfe pentru Ardeal. De la Decebal la dezrobirea Ardealului de Nord, apărută la Brașov, în 1944, se consemnează că după Dictatul de la Viena „adevărații stăpâni ai pământului cotropit au fost omorâți, maltratați, arestați, întemnițați și internați în lagăre de către cotropitori. Bunurile lor au fost devastate și jefuite, sfintele lor biserici au fost profanate și incendiate, iar preoții au fost scuipați, batjocoriți și alungați de la altare…”

Prin expulzări de preoți și învățători, prin interzicerea limbii române chiar și în conversațiile particulare și prin împiedicarea preoților români de cateheză în școlile primare, prin desființarea școlilor secundare românești, prin înfometarea satelor românești, prin sechestrarea bunurilor expulzaților și refugiaților, prin arderea cărților aflate în bibliotecile școlilor, prin manualele ungurești introduse în școlile primare pline de aprecieri jignitoare la adresa națiunii române, prin anularea brevetelor comercianților și industriașilor români, prin sechestrarea tuturor clădirilor edificate pe terenuri primite de la statul român, prin concentrări masive de români pentru lucrări de interes obștesc, prin înfometarea și brutalizarea lor, prin trimitere în masă a românilor pe frontul de răsărit, unde au fost expuși la cele mai mari primejdii, prin interzicerea țăranilor români de a-și vorbi limba maternă, prin obligarea românilor să învețe și să cânte cântece jignitoare la adresa României și prin alte măsuri drastice, profitorii Dictatului de la Viena au urmărit deznaționalizarea totală sau totala nimicire a românilor din Ardealul de Nord. Nici teama de pedeapsa lui Dumnezeu, nici teama de răspundere în fața istoriei și a civilizației nu a oprit pe cotropitori de la sacrilegii și atrocități.

Problema premilitarilor români și a preoților greco-catolici concentrați în armata maghiară

Tinerii premilitari români din armata maghiară au fost supuși la cele mai inumane practici: să sape gropi, să tragă la jug ca animalele, să alerge tot timpul, până la epuizare. Slujbele divine sunt transformate în manifestații premilitare. Părintele protopop Ioan Vlaicu scrie, la 15 iunie 1942, Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, despre situația grea prin care trec premilitarii români în centrele de recrutare din Sărmășag și Satu-Mare. Autoritățile impun premilitarilor să cânte Imnul maghiar în timpul Sfintei Liturghii, dar preoții nu se supun. Șefii premilitarilor reclamă la Iustinian Sardy, primatul Ungariei pe probleme religioase, și la Ministrul Apărării Naționale, Cstay Lajos, pe episcopii greco-catolici, acuzându-i că nu se supun dispozițiilor statului maghiar. Episcopii români răspund acestor acuzații: „În parohiile noastre nu există o Liturghie specială a premilitarilor, ci una singură pentru tot poporul, și aceasta nu poate fi conturbată cu cântece ce nu sunt prevăzute în canoanele bisericești. În Biserică ne rugăm pentru unirea tuturor credincioșilor și mântuirea lor, nicidecum pentru huzurul unui singur neam”.

Episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, Administratorul Apostolic al Eparhiei de Oradea, amintește autorităților maghiare că, conducătorii premilitari au pretenția de a se amesteca atât în problema slujbelor parohiale, cât și în treburile vizitelor canonice.

Preoții greco-catolici trebuiau concentrați în armata maghiară, după cum reiese din zecile de solicitări ale acestora către Eparhia Oradea, pentru obținerea de certificate doveditoare. Astfel, preotul paroh din parohia română-unită Valcăul de Jos (Sălaj) solicită un certificat care să adeverească apartenența sa la Eparhia Oradea, pentru “a clarifica chestiuni militare”. La data de 8 ianuarie 1944, părintele administrator parohial Andrei Pop trimite o scrisoare din parohia Stărci, Episcopiei Greco-Catolice de la Oradea, prin care cerea tot o „adeverință necesară pentru rezolvarea chestiunii militare”. În data de 9 ianuarie 1944 preotul Gheorghe Silvășan din parohia română-unită Chiheiu, Bihor, roagă „să i se elibereze un certificat din care să rezulte că aparține de Episcopia de Oradea”, necesar pentru aranjarea „chestiunei militare”. Tot așa, părintele Emilian Vasadi din parohia greco-catolică Săuca roagă Ordinariatul de Oradea, într-o scrisoare din data de 11 februarie 1944, să-i elibereze un certificat de serviciu “cât mai urgent”. De asemenea, preotul Victor Pop, profesor la Școala Normală din Oradea, solicită, la data de 14 ianuarie 1944, Ordinariatului greco-catolic din Oradea, un certificat oficial în limba maghiară, pentru a obține un pașaport de la autoritățile locale. Oficiul parohial român-unit Cățăl, prin reprezentantul său, preotul Suta Ștefan, cere, la data de 12 ianuarie 1944, să i se elibereze un certificat de serviciu pentru a fi scutit de armată.

Părintele Kis Leontin, din Șimleu, expediază o scrisoare la secretarul P.S.S. Ioan Suciu, în care îi cere ca în timp de 7 zile să-i expedieze un certificat din care să reiasă că este preot hirotonit și, ca atare, este scutit de armată, în caz contrar urmând a fi recrutat în armata maghiară. În data de 27 ianuarie 1944, administratorul parohial Gheorghe Erdei din comuna Dersida, cere să i se elibereze un certificat din care să rezulte că este membru în clerul greco-catolic al Diecezei de Oradea. Preotul Petre Venter, din Parohia Unită Istrău, expediază Episcopiei de Oradea, la data de 3 ianuarie 1944, o scrisoare prin care aduce la cunoștință faptul că, urmare a afirmației sale precum că „În Ungaria noi, românii, suntem tratați ca niște copii vitregi” a fost amendat cu 200 pengo. Acesta mai afirmă și că în luna mai 1941 s-au repartizat bonuri pentru a cumpăra încălțăminte, dar a constatat că sunt serviți doar locuitorii unguri din localitate. A fost denunțat și în fața comisiei de la Tribunalul din Satu Mare. Pretura din Șimleu cere un certificat oficial din care să rezulte că părintele Ilie Borz este scutit de armată, ca administrator parohial în Parohia Drighiu. Pe această cale părintele Ilie Borz înaintează Episcopiei de Oradea, la 12 februarie 1944, o cerere privind eliberarea unei adeverințe că este preot în localitatea amintită, pentru a fi scutit de serviciul militar.

Părintele Cordiș Anton, din parohia Șilindru din județul Bihor, raportează Episcopiei de Oradea faptul că credincioșii greco-catolici cunosc doar limba maghiară și că se ghidează după calendarul Episcopiei ungare de la Marija Pocs, „ceea ce este în concordanță cu tipicul nostru bisericesc”. Cantorul Mezesi Ianos îndeamnă credincioșii, la 8 martie 1944, să nu renunțe la tipicul maghiar al Episcopiei de Hajdu-Dorog. Părintele aduce la cunoștința Ordinariatului că în biserica din Șilindru s-a oficiat, fără acceptul parohului, o liturghie pentru militarii maghiari. Părintele Petru Iluțin, prefect de studii la Seminarul Teologic Eparhial, apelează în scris la data de 10 martie 1944, la Ordinariatul de Oradea pentru a se elibera un certificat din care să rezulte că este preot și că funcționează în această Eparhie, fiindu-i necesar pentru rezolvarea problemei militare. Oficiul Eparhial Român-Unit Zalău, prin reprezentantul său Preotul Ghilea, expediază, la 6 martie 1944, o scrisoare Ordinariatului din Oradea, prin care amintește că locuința parohială a fost rechiziționată, dar la funcționarii maghiari din localitate nu li s-au rechiziționat locuințele. Pe această cale roagă conducerea să intervină pentru soluționarea problemei. Părintele Alexandru Nistor raportează, la 12 iulie 1944, din Marghita către Ordinariatul de la Oradea, că părintele Vasile Sălăjan din Parohia Dijir a fost concentrat, la data de 1 iulie 1944, la Spitalul Militar nr. 2 din Budapesta. Pe timpul concentrării părintelui Sălăjan parohia va fi administrată de către părintele Emil Cuceu.

Pastorația sufletelor în armata maghiară

Se impune ca ostașii români din armata maghiară să beneficieze de asistență spirituală în limba română. În acest sens, Episcopul militar Hasz, în scrisoarea sa nr. 1146/1942, din 14 iulie, dă dispoziția ca preoții militari greco-catolici să cunoască bine limba română, pentru că mărturisirea și penitența dată de preot să poate fi înțelese de penitent, altfel nefiind validă. O activitate fecundă în spitalul din Budapesta o are părintele Gavril Stan, rectorul Seminarului Teologic din Oradea. Părintele Ioan Georgescu de la Oradea expediază pentru românii greco-catolici de pe frontul de vest 100 de cărți de rugăciune pentru nevoile spirituale ale ostașului român.

În data de 15 decembrie 1943 prefectul Clujului, Inczédi Jokszmán Odőn, propune P.S.S. Iuliu Hossu numirea a doi preoți militari români uniți: unul va fi Roman Nemeș, paroh în Suplacu de Barcău, pentru garnizoana din Cluj, iar celălalt Iosif Trăncăian, paroh din Săliștea de Sus, Maramureș. Angajații de la căi ferate rămași în Transilvania de Nord (acari, portari, poștași), pentru a fi admiși în posturile lor, trebuie să înainteze cereri către Episcopia Greco-Catolică Maghiară de Hajdu-Dorog. Ignat Ambrosiu a refuzat să semneze o astfel de cerere, venită din partea magazionerului Làzanj din Șimleul Silvaniei, la 18 ianuarie 1942. Toți funcționarii români de la căile ferate sunt repartizați în diferite posturi în care nu se vorbea limba maternă.

Nevoia de armament face ca mai multe biserici greco-catolice transilvane să fie din nou sacrificate în perioada 1943-1944. Autoritățile maghiare, rechiziționează 21 de clopote din 17 parohii, având, conform prețurilor din 1938, o valoare de 1.649.770 lei, pentru a le preface în obuze și cartușe. Astfel, au fost ridicate din parohiile greco-catolice din Andrid 2 clopote; Beznea – 1; Chibzei – 2; Ciurești-Satu-Mare – 1; Dindești-Sălaj – 1; Girișul de Criș-Bihor – 1; Istrău-Sălaj – 1; Nojorid-Bihor – 1; Racova-Sânmiclăuș-Sălaj – 1; Sântandrei-Bihor – 1; Supuru de Jos-Sălaj – 1; Terebești-Satu-Mare – 2; Vasad-Satu-Mare – 1; Vezeudin-Sălaj – 1. De la Biserica Romano-Catolică nu a fost rechiziționat niciun clopot.

În condiții de război au fost ridicați din satele bihorene toți bărbații cu vârste cuprinse între 16 și 60 de ani, dar și fete tinere. Astfel, din primăvara anului 1943 până în vara anului 1944 sunt duse abuziv în diferite localități (Budapesta, Szeut, Pal, Telek, Mezőhegzes, Magzar) 614 persoane din 27 de parohii. O parte a celor deportați din parohiile greco-catolice au fost duși la muncă forțată în Germania: 35 de bărbați români din Cheț; 22 din Ghenetea; 15 din Abram; 24 din Iteu; 16 din Djer; 7 din Tria; 6 din Dernișoara; 7 din Sacalasău; 12 din Abrămuț; 9 din Crestur; 7 din Tria; 21 din Suplacu de Barcău; 11 din Voivozi (Cheniz); 5 din Popești etc. Din totalul celor trimiși la muncă în Germania, nu au revenit la casele lor decât 112 bărbați români în anii 1942-1943 și în prima parte a anului 1944. În Ungaria au fost trimiși 147 de români din Borod, 41 din Bouzel, 61 din Topa de Criș, 134 din Vadu-Crișului, 60 din Debricionești, 32 din Beznea, 293 din Girișu de Criș. Rele tratamente au primit românii internați în taberele de muncă din Mesztegnoyő, Kardoskut, Veszprém, Budapesta.

La 23 august 1944, România se rupe de Axa lui Hitler-Mussolini și trece de partea Marilor Aliați. A doua zi după marea schimbare politică sunt arestați următorii preoți: parohul Catedralei, Gheorghe Barna, în timpul Sfintei Liturghii; părintele Ioan Georgescu, canonic; părintele Gavril Stan, rectorul seminarului din Oradea; P.S.S. Ioan Suciu, episcop auxiliar de Oradea; secretarul Eugen Foișor și alți preoți. În ziua de 30 august 1944 marea masă de deținuți sunt eliberați, cu excepția P.S.S. Ioan Suciu și Ioan Georgescu, consilier eparhial. În decurs de o zi sunt din nou încarcerați, la Episcopia Greco-Catolică din Oradea, peste 29 de intelectuali.

În septembrie 1944, sovieticii și românii intră în Oradea. Trupele germano-maghiare sunt masate lângă bisericile românești, pregătite de luptă. În ziua de 27 septembrie 1944 un sublocotenent intră în curtea Episcopiei greco-catolice și-l obligă pe părintele secretar Foișor, să anunțe pe toți cei care locuiesc în incinta Episcopiei să coboare în curte, în frunte cu P.S.S. Ioan Suciu. Pentru că nu se găsesc arme în clădire, ci numai un aparat de fotografiat, ofițerul caută pretexte pentru a-i executa, dar fără succes.

II.2. Activitatea ecleziastică, școlară și culturală a instituției orădene (1940-1944)

Printre obiectivele majore ale politicii regimului horthyst figura, printre altele, deznaționalizarea masivă a populației românești, prin deposedarea acesteia de pământ, păduri și alte averi, precum și prin dizlocări de anvergură. Reinstaurând obiceiurile de dinainte de 1918, horthyștii au aplicat în administrație și în învățământ exclusiv limba maghiară, maghiarizând chiar și numele oamenilor. Funcționarii români au fost destituiți fără nicio motivație, prăvăliile comercianților au fost lichidate, iar meseriașilor li s-au luat brevetele. Un alt fenomen dramatic ce s-a creat imediat, urmare a sentinței dictatului, l-a constituit expulzările forțate din teritoriul cedat. Refugierile în România au fost atât o reacție a populației față de dictat, cât și determinate de măsurile represive, de constrângere a populației românești pentru a-și părăsi țara. În acest mod s-a redus proporția elementului românesc din această regiune. Unii s-au înrolat în armata română, cu intenția de a lupta pentru eliberarea Ardealului (după cum este cazul caporalilor Strava Vasile și Bota Ioan din Șimleu).

Urmare a dictatului de la Viena, printre majoritatea intelectualilor rămași în Ardealul cedat s-au aflat preoții, a căror menire a fost aceea de a lupta pentru menținerea identității naționale, atât prin rolul lor duhovnicesc cât și prin acela de învățători ai copiilor și tinerilor din satele ocupate. Situația din Episcopia Greco-Catolică era dificilă. Episcopul titular de Oradea, IPSS Valeriu Frețiu, se afla la Beiuș, alături de enoriașii săi, în timp ce o bună parte a profesorilor din școlile confesionale greco-catolice din Oradea se refugiaseră în teritoriile neocupate. Doar Biserica singură a rămas la datorie, alături de o mică parte dintre creștini și unele instituții de învățământ bisericesc. Tot alături de creștini a rămas și Episcopul auxiliar Dr Ioan Suciu, care, împreună cu Dr. Gavril Stan, superiorul Seminarului Teologic, a încercat să reorganizeze instituțiile de învățământ bisericesc. Astfel, Școala Normală Greco-Catolică, Seminarul Teologic, Academia Teologică din Oradea, au fost singurele instituții în care, timp de patru ani, o mare parte dintre cursuri s-a predat în limba română. Astfel, și Episcopul Ioan Suciu, în plină ocupație horthystă (1940-1944), nu s-a refugiat în teritoriul liber, ci a rămas la Oradea, unde, odată consacrat ca arhiereu, s-a preocupat de soarta puținilor greco-catolici care nu-și abandonaseră locurile de baștină, precum și de serviciul divin și de școală.

Cu toate acestea, patru zile după ocuparea Oradei, la 10 septembrie 1940, Profesorul Iuliu Hațieganul s-a adresat tuturor românilor, în Tribuna Ardealului, manifestându-și indignarea față de situația de ocupație și față de faptul că unii români, mai ales cei cu carte, preferau să își părăsească țara și să se pună la adăpost decât să lupte pentru libertatea lor și a țării.

La rândul său, Protopopiatul greco-Catolic Șimleu, încă din primele zile de ocupație horthystă face apel la preoți să lupte împotriva alarmismului, ca populația să-și păstreze calmul și încrederea. În dimineața zilei de 15 septembrie 1940 trupele horthyste și-au făcut apariția în Șimleu. După terminarea Sfintei Liturghii, preotul greco-catolic a fost ridicat din Biserică și reținut, iar soldații au intrat în locuința parohială și au făcut percheziții de arme. Aflând lada Bisericii în care se păstrau banii,au deschis-o forțat și au înstrăinat suma de 15.000lei. Fără martori, jaful a rămas nepedepsit, iar Biserica păgubită.

La 17 septembrie 1940, la Cluj, I.P.S.S. Iuliu Hossu adresează, în numele Bisericii Greco-Catolice, un discurs în limba maghiară: „Clerul și credința Bisericii noastre își vor continua misiunea binecuvântată de a clădi împărăția lui Dumnezeu în sufletele oamenilor care, după mărturia apostolului neamurilor, este dreptate, pace și bucurie sufletească, tăria popoarelor și a țării. Ca să ne fie nouă izvor de pace binecuvântată și punte de împăciuire celor două națiuni avizate la înțelegere reciprocă, colaborare pașnică, statornică fericire și pacea sufletelor”. La 23 octombrie 1940, orele 12,30, I.P.S. Episcopul Greco-Catolic Iuliu Hossu a depus jurământul față de regentul ungar. După depunerea jurământului, Înaltul Regent l-a primit în audiență particulară.

La cedarea Ardealului de Nord către Ungaria horthystă, la 30 august 1940, în această zonă existau 4.700 de învățători români. În urma deportării forțate și a refugierilor au rămas la datorie 718 cadre didactice, în următorii ani numărul acestora diminuându-se și mai mult, ajungându-se ca în anul școlar 1940-1941 pe teritoriul ocupat, în zonele rurale, să nu funcționeze nicio școală sătească cu predare în limba română (aceasta deși în planul școlar erau autorizate să se înființeze secții românești acolo unde exista populație românească). La inițiativa Episcopiilor greco-catolice și ortodoxă, în anul școlar 1941-1942 parohiile comunale au înaintat cereri către Ministerul Instrucțiunii Publice maghiar pentru a se deschide 800 de școli primare. Aceste petiții au rămas fără ecou, fiind respinse de către instituțiile oficiale, deși, de exemplu, în plasa Valea lui Mihai exista o populație de 11.716 români, cu un singur învățător de naționalitate română. (În același timp, în Oradea existau școli cu caracter confesional (Școala Normală, Seminarul Teologic și Academia Teologică), dar nicio școală primară medie.) Puținii învățători de la școlile primare din satele românești au fost expulzați, iar cei rămași au fost pensionați și înlocuiți cu învățători maghiari. Cei care au îndrăznit să solicite înființarea de școli confesionale românești au fost urmăriți de poliția maghiară. Învățătorul Nistor Iosif, originar din Crucișor (Satu-Mare), a fost arestat laValea lui Mihai, interogat, maltratat de autoritățile maghiare, decedând, în cele din urmă, la spitalul din Satu-Mare, din cauza tratamentului aplicat de jandarmi. Printre deținuții internați la reședința Episcopiei Române Unite din Oradea, în 1944, s-au aflat următorii profesori: Augustin Maghiar (profesor); Vasile Barbul (canonic profesor); Teodor Mateiu (canonic profesor); Gavril Stan (rector seminar); Gheorghe Barna (profesor de teologie); Vasile Chirvaiul (profesor); Ioan Pintea (profesor de teologie); Petru Iluțiu (profesor de teologie); Vasile Dohan (pedagog); Vasile Sabo (profesor de muzică); Ioan Fășie (învățător din Haieu). Acești învățători migrați au fost arestați la 23 august 1944 de poliția maghiară și trimiși în detenție la Episcopia Greco-Catolică până la eliberare (4 septembrie 1944).

Învățământul secundar va funcționa la Oradea prin Școala Normală Greco-Catolică, prin Școala Normală de Băieți și Liceul Comercial din Oradea, dar corpul profesoral românesc este aproape inexistent.

De asemenea, toate manualele școlare aflate în dotarea instituțiilor de învățământ românesc au fost confiscate și trimise la Budapesta, unde, din ordinul guvernului maghiar, au fost arse, iar în școli înlocuite cu altele, conținând informații și aprecieri jignitoare la adresa națiunii române. Școlile din Ardeal urmau să se deschidă la 1 octombrie 1940, conform dispozițiilor MinistruluiRegal al Cultelor.

În ținutul Crișurilor, Crișana, nucleul rezistenței românești în timpul Dictatului l-au reprezentat Episcopiile ortodoxe și cele Unite, dar mai pot fi amintite și societățile culturale românești cu caracter laic sau neconfesional, precum Astra, Cele Trei Crișuri, Ateneul român, Casele Culturale, Liga Culturală etc. În perioada 1940-1944 nu au funcționat decât cele aflate sub conducerea Bisericii Greco-Catolice.

Uniunea Misionară a Clerului Român Unit din Oradea

Uniunea misionară a clerului (UMC) din România face parte din Uniunea Mondială a Clerului Catolic, cu sediul la Roma, întemeiată în timpul Primului Război Mondial. Primul care a întemeiat în România această uniune fost Ioan Bălan, Episcopul Lugojului. La Oradea, director eparhial a fost numit profesorul Ioan Georgescu, canonic și profesor de teologie. După alte consultări între episcopi, profesorul Ioan Georgescu a fost numit director național al UMC, cu sediul la Oradea. Noul director național traduce statutele uniunii întocmite de Sfântul Scaun al Vaticanului și face un proiect de regulamente pe care îl supune discuției și aprobării primului Consiliu Național, întrunit la ședința episcopală din Lugoj, la 25 mai 1939. În acel an directorul național tipărește statutele și Regulamentul noii Uniuni, aprobate de Sfântul Scaun, și înaintează raportul cerut de Secretariatul Internațional de la Roma, raport ce se tipărește în volumul Unio Clerio pro Missionibus. Liber Annalis 1940.

Primele tipărituri văd lumina zilei în limba română, așa că apar Apostolatul Sfinților Chiril și Metodie, în Anuarul (UMC)/1940 și Catolicii Răsăriteni în Indii. Președintele național al Operei Pontificale Misionare maghiare, Otto Krywald, prin Ordinul cu nr. 7450/1940, propune Bisericii Greco-Catolice române să intre în organizația din Ungaria, dar cererea lui a rămas fără soluționare. P.S.S. Valeriu Traian Frențiu răspunde, într-o Conferință episcopală, că președintele organizației Consiliului UMC din eparhiile greco-catolice române este dr. Ioan Suciu, episcop auxiliar de Oradea, iar ca președinte al Operelor Pontificale pentru răspândirea credinței îl menționează pe dr. Cosma Avram, canonic în Cluj. Aceste reuniuni ale noastre sunt supuse de-a dreptul conducerii centrale de la Roma. UMC s-a afirmat public în anii care au urmat. Duminică, 19 octombrie 1941, organizează o frumoasă serbare misionară în sala festivă a Școlii Normale Române Unite din Oradea. Părintele Iosef Celante, franciscan român-unit, ține o conferință despre creștinarea populației Africii, ca o contribuție a Sfântului Evanghelist Marcu, ucenicul Sfântului Petru, continuând cu cardinalul Lavigerie până la acelea ale Cardinalului și a fiilor săi sufletești, Părinții Albi.

La 18 octombrie 1942 se face o nouă serbare, la care își aduce contribuția corul studenților teologi greco-catolici din Oradea condus de prof. dr. P. Huțiu și dr. I. Pirtea. În 24 octombrie 1943 are loc tradiționala serbare misionară cu titlul „Toată suflarea să laude pe Domnul”, de Francisc Hubic, cântată de corul teologic condus de Preot Profesor dr. P. Iluțiu, după care a urmat conferința P.S.S. Ioan Suciu despre misiunile catolice.

UMC a fost organizatoarea a numeroase acțiuni culturale pentru preoții și enoriașii greco-catolici: serbarea misionară din sala festivă a Școlii Normale Române Unite din Oradea (19 octombrie 1941), în cadrul căreia Părintele Iosef Celante, preot franciscan român-unit, a ținut o conferință despre creștinarea populației Africii, ca o contribuție a Sfântului Evanghelist Marcu, ucenicul Sfântului Petru, continuând cu o expunere despre cardinalul Lavigerie și despre ordinul călugăresc Părinții Albi. Alte două asemenea serbări misionare au mai avut loc în octombrie 1942 și 1943.

Reniunea Eparhială de Misiune (REM) din Oradea

Reuniunea Eparhială de Misiune a fost constituită oficial prin ordinul Episcopiei nr. 494/1943, dar cu o activitate informală mult mai veche. După 1943, scopul organizației era acela al sfințirii membrilor și a poporului enoriaș prin desfășurarea de exerciții spirituale și misiuni populare, în condițiile în care în urma Dictatului numeroase sate rămăseseră fără preoți. Printre cei mai activi misionari episcopali s-au numărat: preot Leontin Pașcadi, preot Petru Iluțiu, dr. Gavril Stan, preotul Iosif Celante. Acțiunile misionare se bucurau de mare succes, prețoții fiind primiți cu multă bucurie în satele în care mergeau să țină slujbe și acțiuni religioase.

Statutele au fost redactate de fostul prepozit capitular, dr. Iacob Radu, și de părintele canonic Ioan Georgescu. Scopul acestei reuniuni este sfințirea membrilor ei și a poporului credincios prin organizarea de Exerciții spirituale și de Misiuni poporale. O primă activitate a acestor reuniuni a fost formarea unor preoți și studenți teologi, ca să suplinească parohiile greco-catolice din Eparhia de Oradea, preoți care să înfrunte greutățile celor patru ani de asuprire națională și religioasă. Astfel, părintele Leontin Pascadi, fost preot în Șuncuiuș (Bihor), dr. Petru Iluțiu, profesor la Academia Teologică Unită Oradea, și dr. Gavril Stan, profesor la catedra de teologie, au luptat cu autoritățile de ocupație maghiară pentru ca școlile, Seminarul, Școala Normală și Academia Teologică să își poată continua activitatea.

Primii misionari eparhiali, I. Celante, E. Foișor, Ioan Georgescu, P. T. Matei, Dr. I. Pintea și C. Tincău, care au fost solicitați de credincioși din diferite parohii să oficieze servicii liturgice, rugăciuni de dezlegare a celor morți, ce nu au putut fi îngropați creștinește din lipsă de preoți parohi. Părintele Georgescu a împărțit țăranilor din parohia Vârșolt 50 de calendare. Părinții ieromonahi Gheorghe Marina de la mănăstirea Bixad și Gavril Stancu au ținut în diferite parohii, Exerciții spirituale: Nojorid, Șauaieu, Sânandrei, Girișul de Criș, Vadu Crișului etc. De asemenea, s-au ținut sfinte Misiuni de către preoți, în frunte cu P.S.S. Ioan Suciu, care, totodată, a făcut vizitații canonice în toate parohiile aparținătoare de Eparhia Oradiei. La Bixad și Drăgești s-au organizat pelerinaje cu participarea în număr mare a credincioșilor din Ardealul de Nord. O activitate fecundă a fost cea desfășurată de părintele Iosef Celante, din data de 30 septembrie 1940 până la 12 octombrie 1944, care a condus 30 de sfinte Misiuni în limba română la diferite parohii rămase fără preoți. În 19 parohii a organizat Reuniunea Mariană, iar Armata Maicii Domnului în 30 de parohii. În perioada când s-au intensificat prigoanele de tot felul pentru români, dar mai ales crimele, internările, deportările, părintele Ioan Georgescu amintește în predicele sale pilda Sfântului Ignațiu, Episcop martir din Antiohia Siriei, cel mai zelos dintre părinții Bisericii creștine.

Reuniunea Mariană a femeilor române unite

Această Reuniune a fost întemeiată în 1913. Scopul ei este de a forma caractere de elită creștină, în vederea apostolatului, sub ocrotirea Sfintei Fecioare Maria, pentru slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor. Ca activitate putem aminti că s-a ocupat de ședințele religioase, oferea daruri copiilor săraci, și de menajerele tinere care slujesc la oraș, pentru a nu fi afectate de toate păcatele orășenilor. Duminică, 23 noiembrie 1941, această Reuniune organizează o serbare în sala festivă a Școlii Normale Române Unite, prezidată de Domnișoara Cornelia Erdeli. La această sărbătoare a participat aproape toată lumea din Oradea (românească). Cu această ocazie P.S.S. Ioan Suciu susține o interesantă conferință despre realitatea războiului și a providenței divine. La „Înălțarea Domnului”, 14 mai 1942, de Ziua Eroilor, 40 de copii s-au împărtășit. În sala festivă a Școlii Normale, după-amiază, Reuniunea organizează o ședință solemnă pentru comemorarea a 25 de ani de la consacrarea ca episcop a Sanctității Sale Papa Pius al XII-lea. Părintele Gavril Stan invită pe toți credincioșii la cimitir, o formă mascată a pelerinajului românesc de Ziua Eroilor. S-a organizat o șezătoare culturală a servitoarelor sau menajerelor, patronată de Reuniunea Mariană a Femeilor Unite din Oradea, la 7 martie 1943. În Postul Mare al anului 1942, de Bunavestire, P.S.S. Ioan Suciu ține o conferință despre Patimile lui Isus după Giulgiul Sfânt.

Asociația Generală a Românilor Uniți (AGRU)

Cuprinde toate reuniunile și societățile religioase ale românilor greco-catolici. AGRU, deși împărțită în două, și-a continuat acțiunea binefăcătoare și în timpul ocupației maghiare. La 8 martie 1942 părintele Ioan Georgescu organizează o conferință în legătură cu istoricul dezvoltării presei. El afirmă că „în fața abuzurilor presei rele trebuie să se ridice liniștită, demnă, cumpătată, presa bună, învățând pe oameni să muncească, nu să dărâme, să prețuiască dobânda mică dar sigură, nu cea mare și cu risc, să iubească, nu să urască. Din acestea se va cunoaște caracterul ei creștinesc și tradițional românesc”. În data de 28 martie 1943, părintele canonic Ioan Georgescu vorbește, într-un cadru artistic, despre cultură, religie și presă. El subliniază că „presa ne arată barometrul societății omenești, frământările, preocupările, pasiunile ei. Presa este un fel de sufragiu universal, permanent și mobil, care n-are alt apel decât ea însăși.” Cu ocazia duminicii AGRU-ului, ținută la Oradea în 19 martie 1944, P.S.S. Ioan Suciu vorbește într-o conferință despre Cartea Bună, arătând că „alături de piatră, linii și culori, hârtia a devenit vehicolul gândirii omenești. Această gândire este depozitată mai întâi în Cartea Cărților, Sfânta Scriptură, Biblia, apoi și în alte cărți eline nu se poate închipui fără poemele lui Homer, Iliada și Odiseea, nici civilizația romană fără scrierile lui Virgil, Horațiu, Ovidiu, Tit, Salustius, Tacit. El recomandă tinerilor să citească două cărți: Sfânta Scriptură, pentru a vorbi cu Dumnezeu, și pe Shakespeare, ca să învețe a vorbi cu oamenii. Cicero a făcut o dată observația că „o casă fără cărți bune e ca trupul fără suflet. Alegeți-vă, prieteni, cărți bune!”, încheie P.S.S. Ioan Suciu conferința.

Asociația Sfântul Niceta de Remesiana

În cinstea Sf. Niceta, episcopul de Remesiana, se asociază preoții români uniți pentru a deveni preoți cu viață sfântă. Asociația s-a ocupat de exerciții spirituale pentru membrii ei. Părintele Gavril Sălăjan din Oradea ține, la 13-17 iulie 1942, alături de părintele principal Gheorghe Marina, de la Cluj, de la 27 septembrie la 1 octombrie 1943, Exerciții spirituale în diferite parohii greco-catolice. Asociația a editat o serie de cărți: Veniți la mine, Mica Biblie, Almanah, Eroism, Povețe, Tinerețe, Calendarul țăranilor, Cartea tinerilor, Un suflet de copil. Autorii acestor cărți sunt: P.S.S. Ioan Suciu, părintele Ioan Georgescu, părintele Tămâian, părintele Pintea. Pentru Preasfinția Sa Ioan Suciu, perioada 1942-1944 a fost cea mai fecundă, editând o serie de cărți laice și religioase. P.S.S. Ioan Suciu propune să se predea catehismul de clasa a V-a, dar cenzorul, dr. Schuller, suprimă, la 13 octombrie 1942, scurta invocație: Fecioară îndurătoare, roagă-te pentru unirea în credință a tuturor românilor. Volumul Curăția biruitoare, de A. Sehermitte, tradusă de Soran, pentru că avea pe prima pagină titlul Contra robiei și o ilustrație cu niște mâini tinere legate de două perechi de lanțuri, pentru a înfățișa adevărul cuvintelor Mântuitorului „oricine săvârșește păcatul, rob este păcatului” (Ioan, 8:34), apoi un tablou cu prăbușirea îngerilor.

Asociația muzicală Hilaria

Conducătorii inițiali ai Asociației Muzicale Românești se refugiază în Transilvania de sud în 1940, odată cu autoritățile române. În locul lor s-a ales un nou dirijor al corului, în frunte cu dr. Petru Marcus, avocat, director la Banca Victoria. Au mai fost numiți profesorul Andrei Lupșa, Valer Holban, dirijorul Elena Belicov și domnul Eremia Albuțiu, apoi o mulțime de membri în Consiliu. Asociația avea 100 de persoane active. Corul Asociației participă la Sfintele slujbe religioase, oferă concerte, iar vara cutreieră satele pentru a oferi cântări liturgice inimilor credincioșilor și organizează reprezentări teatrale, colectează bani pentru copiii săraci de la periferia orașului. Prima manifestație a avut loc într-un cadru mai restrâns, la internatul Nicolae Jiga, la 16 decembrie 1940, a doua manifestație s-a desfășurat la 25 mai 1941, în sala festivă a școlii Normale române-unite, când s-a pus în scenă piesa în cinci acte Quo vadis, a părintelui Alexandru Lupșa. La această reprezentație au fost prezenți un număr mare de români, sosiți din zona limitrofă a Oradiei. La 21 septembrie 1941, tot în această sală concertează mai multe coruri, sub bagheta maeștrilor N. Oancea și I. Vidu. O contribuție remarcabilă, cu acest prilej, aduce Dra Ella Cazacu. În 22 decembrie 1942 corul colindă instituțiile și familiile românești din oraș, ortodoxe și unite. La 27 iunie 1943, Asociația prezintă piesa de teatru Prostul, de L. Fulda, în sala festivă a Școlii normale unite din Oradea. O bună perioadă a anului 1944 activitatea Asociației stagnează din cauza războiului. Asociația și-a format o bibliotecă cu 2.552 volume și a oferit spectacole în acea perioadă de asuprire de către autoritățile maghiare. În parohiile ortodoxe și greco-catolice, în vara anilor 1942-1943, la Rontău,Tareau, Giriș, Toboliu, Cheresig, Roit, Sânicolau, Berechiu, Beznea, Bălnaca. Asociația a mai acordat școlilor și studenților săraci ajutoare bănești în sumă de 4.504 pengo.

Școala Normală Greco-Catolică din Oradea

Școala Normală Greco-Catolică a fost primul institut întemeiat din dispoziția primului Episcop al Oradiei, Moise Dragoș, fiind sfințită la 11 noiembrie 1777 de către Episcopul Blajului, Grigore Maior. Moise Dragoș, „întâiul episcop instituit al românilor uniți din Oradea… Nume de două ori simbolic, vrând să însemneze și pe proorocul dătător de legi și datini, văzător de Dumnezeu, și pe Voievodul descălecător de Țară al Moldovei”.

Astfel, în anul 1940 Școala Normală Greco-Catolică împlinea 156 de ani de existență, având până la acel moment 16 directori și dăduse poporului român peste 6000 de învățători. După dictatul de la Viena, din toamna anului 1940, datorită noii reorganizare a învățământului, se cerea obligativitatea învățământului în limba maghiară. Cu toate acestea, și în ciuda tuturor obstacolelor survenite, Episcopul Ioan Suciu, prezindând ședința consistorială din 31 octombrie 1940, va decide, împreună cu ceilalți preoți, ca școala să-și continue activitatea, deși statul maghiar îi concediase pe unii învățători români și îi expulzase pe unii dascăli. Astfel, școala românească a rămas pe loc, ca unică școală de învățători cu predare în limba română.

În octombrie 1940 Școala Normală avea 325 de elevi, iar în noiembrie și decembrie corigenți, și niciun repetent. Premianții au fost: Zurbău Dezideriu și Albertin Ieremia (clasa a VIII-a); Pop Gheorghe și Pușcaș Vasile (clasa a VII-a); Husti Ioan și Bulzan Aurel (Clasa a VI-a); Robos Iosif și Britan Iosif (clasa a V-a); Mureșan Ioan (eminent la toate materiile) și Demian Ioan (clasa a IV-a); Naghiu Dumitru și Silaghi Alexandru (clasa a III-a); Pușcaș Alexandru și Iarmoș Coriolan (clasa a II-a). Pe lângă Școala Normală a funcționat și Școala de Aplicație, cu 30 de elevi, Institutorul acestei școli fiind canonicul Sigismund Gal. În ceea ce privește Școala Normală, Director era părintele canonic Corneliu Sabău, Directorul internatelor profesorul de teologie dr. Stan Gavril. În anul școlar 1941-1942, internatul școlar al școlilor secundare va funcționa în localul Mussolini, nr. 24.

Astfel, cu toate tergiversările și amânările Comandamentului militar privind deschiderea Școlii Normale, urmare a eforturilor Episcopului Suciu și ale directorului Cornel Sabo, la 14 noiembrie 1940 s-a primit autorizația de funcționare a școlii de aplicație, cu ordinul nr. 1054/1940, semnat de comandantul militar al județului, Ranay Caroli. Începând cu data de 16 noiembrie 1940, Școala Normală Română-Unită își va continua activitatea, limba de studiu fiind cea română, excepție făcând discipline precum Istoria Ungariei, Geografia Ungariei, Dreptul Constituțional, care se studiau în limba maghiară, cu profesori maghiari plătiți de către Episcopie. Pentru menținerea acestora timp de patru ani, statul maghiar nu a achitat niciun ban, și, deși înainte de 1918 școala fusese beneficiara Fondului religionar de studiu, în lipsa fondurilor, profesorii români nu au primit salariu.

După 2 decembrie 1940, Școala Normală se deschide cu un număr redus de profesori: director Cornel Sabo și profesorii Victor Rusu, Constantin Seucan, Vasile Vartolomei, Victor Pop, Vasile Sabău. Deși cursurile au început târziu, elevii normaliști și cei de la Aplicație au prezentat o serbare școlară, sub conducerea profesorilor Vasile Vartolomei și Vasile Sabău. Limba de predare în școală era cea română, cu excepția disciplinelor: literatură maghiară, istoria Ungariei, geografia Ungariei și dreptul constituțional, care se studiau în limba maghiară. Pentru a salva școala de la închidere, preofesorul dr. Gavril Stan se deplasează la București pentru a obține fondurile necesare pentru instituțiile de învățământ greco-catolice și pentru o bună desfășurare a cursurilor acestora.

Primul Ministru al Ungariei, contele Teleki Pál, la 1 februarie 1944 a emis o ordonanță prin care se asigura egalitate culturală tuturor minorităților etnice. Fiecare persoană avea dreptul, în baza acestei ordonanțe, de a-și cultiva limba maternă, iar statul maghiar era obligat să sprijine cetățenii de altă limbă să-și poată însuși cunoștințele școlare în limba lor. Înalții ierarhi ai Bisericii, conducătorii Bisericii Române Unite, au convocat în luna mai 1941 o conferință comună episcopală, având scopul de a discuta redeschiderea școlilor românești primare confesionale, dar statul maghiar nu a permis funcționarea școlilor conduse de Biserică și deservite de învățători și cantori.

În articolul „Educația școlară a copiilor care aparțin minorităților etnice”, conform declarației primului-ministru Teleki, referitor la Ordonanța nr. 11.000 M.E./1935, se specifică faptul că disciplinele care se predau copiilor în limba maghiară (a minorităților), dar că în viitor urmau a se preda în limba maternă a minorităților, iar uzanțele de drept cu privire la predarea lecțiilor și obligativitatea lor rămân în vigoare. Se specifica, de asemenea, că Guvernulse va îngriji ca pe viitor voința părinților să se manifeste în mod liber, fără constrângeri și cu sancționarea oricărui amestec al autorităților. În acelașicontext, Ministrul Cultelor, Homan Balint declara: „Trebuie create condiții ca părinții să-și aleagă singuri școala în care vor să-și instruiască copiii în limba maternă”. În plus, Ministrul a declarat că urma ca în Ardeal să se propună limba maternă în 1200 de școli, dar în cele din urmă se va propune doar pentru 700 de școli. În cazul în care într-o școală existau 10 copii maghiari, se cerea înființarea unei secții maghiare.

După câteva zile Ministrul Instrucțiunilor, Homan Balint, adaugă: „Trebuie să mă îngrijesc ca toți compatrioții noștri nemaghiari, pe lângă naturala lor obligație de a învăța limba statului, să-și poată instrui copiii în limba lor maternă, conform cu hotărârea lor liber exprimată. Trebuie să ne îngrijim ca în sfera de acțiune a conducerii și controlului să asigurăm ca această voință să se poată manifesta liber de orice influență venită din partea unor agitatori sau autorități. De aceea trebuie să creăm și condițiuni preliminare pentru ca părinții să-și poată alege școala la care să urmeze copiii.” H. Balint a mai declarat, de asemenea, referitor la școlile confesionale greco-catolice românești: „fiecărei confesiuni să i se restituie, dacă le acceptă, școlile secundare pe care le-a susținut în imperiul maghiar. Nu vreau să schimb sistemul inaugurat de guvernul român care a sprijinit confesiunea greco-catolică și cea ortodoxă prin susținerea școlilor cu limbă de predare românească. Aceste culte vor beneficia și mai departe de sprijinul statului”. Pe de altă parte, H. Balint se angajează să acorde Bisericii și Școlii românești un tratament civilizat și înțelegător, dând asigurări că elevii vor putea învăța în limba română, deși cunoașterea limbii maghiare era considerată obligatorie, Istoria României urmând a fi predată doar în limba maghiară. Mai târziu, referitor la minorități, Homan Balint considera, într-o conferință ținută la Szekesfehervar, că: „Asimilarea este un proces istoric, nimeni nu poate fi despuiat de naționalitatea sa, de sentimentul său față de neamul din care face parte. Neamul unguresc dă drept fiecărui fiu al țării să-și trăiască viața sa națională, dacă e cetățean credincios al acestei țări”.

Ierarhii greco-catolici, ca și cei ortodocși, au crezut în aceste promisiuni deșarte, dar în domeniul învățământului vor fi luate măsuri de maghiarizare cu o repeziciune uimitoare. Românii, deși majoritari în Ardealul de nord, nu vor mai beneficia de nicio unitate liceală în limba română. Singura unitate școlară rămasă în Bihor a fost Școala Normală de Băieți din Oradea, aflată în întreținerea Episcopiei românești greco-catolice doar cu un curs inferior, cumulând 87 de elevi și 11 profesori.

În luna mai 1941 Ierarhii greco-catolici și cei ortodocși au convocat o conferință comună, cu scopul de a discuta redeschiderea școlilor românești primare confesionale. În circulara către protopopii tractuali se specifica: familiarizarea preoților cu această problemă; inițierea preoților în chestiunile școlare; îngrijirea edificiilor școlare; suportarea sarcinilor școlii de către enoriași. Cu toate stăruințele Bisericii, nu s-a reușit deschiderea școlilor primare românești confesionale, pentru că statul maghiar nu a permis funționarea acestora ori a aplicat metoda școlilor în limba română cu învățători și profesori unguri, dovedindu-se astfel că vorbele lui Homan Balint au fost doar o amăgire, menită să arate lumii cât sunt maghiarii de umaniști în ceea ce privește problema naționalităților. Dincolo de toate acestea, preoții parohi din Bihor, Cluj, Satu-Mare, Baia-Mare au fost intimidați, urmăriți, închiși, pentru că au încercat să deschidă școli confesionale, iar aceasta în situația în care în aceste zone nu exista niciun singur învățător român, iar din cele 250 de secții românești existente în 1942, toate funcționau cu predare în limba maghiară și cu un personal insuficient pregătit.

Mai mult, ordinul școlar cu numărul 1961/07 aprilie 1941 dispunea scoaterea din uz a tuturor cărților românești din biblioteci și expedierea lor la Budapesta și interzicerea utilizării tuturor materialelor didactice tipărite până în 1940 pe teritoriul României. Sistemul românesc de învățământ s-a desființat, fiind înlocuit cu cel liceal maghiar, având ca bază științele pedagogice. Conform noului sistem, Școala Normală Greco-Catolică va primi denumirea „Liceul și școala greco-catolică din Oradea”. Toate manualele în limba română au fost tipărite la Budapesta: Abecedarul pentru clasele I, II, III; Cartea de citire, clasele IV, V, VI.

Sistemul de învățământ românesc este suprimat progresiv, fiind înlocuit cu cel maghiar, având ca bază științele pedagogice. Deși elevii și profesorii s-au confruntat cu greutăți enorme, pe lângă necunoașterea limbii maghiare și lipsa manualelor, rezultatele la învățătură au fost bune. La 25 mai 1941, elevii Școlii Normale au prezentat o frumoasă serbare școlară, cu piesa Quo vadis?, dramă tradusă în limba română de părintele Andrei Lupșa. În acel an școlar se poate constata că au fost înscriși 116 elevi, din care 106 au promovat, 11 corigenți, iar repetenți niciunul.

La 26 noiembrie 1940 sectorul de învățământ Debrețin emite ordinul secret cu nr. 41/1940, în care se dau indicații privind procesulde învățământ și educație în școlile din teritoriul Ardealului de Nord. Printre altele, se dispune reprogramarea învățământului la istoria ungară în toate școlile, inclusiv cele ale populației nemaghiare. Respectivul ordin avertizează: „Nu voi tolera în școlile din sectorul meu de învățământ nici profesori sau învățători, nici elevi care păcătuiesc împotriva națiunii ungare sau împotriva Patriei ungare.” Credem că este destul de semnificativ și clar exemplul de mai sus, care cuprinde în conținutul său concepția naționalist-horthystă privind învățământul din teritoriul ocupat prin dictatul de la Viena.

Ca o strategie de scădere a numărului de învățători români în cadrul școlilor confesionale, la această școală, în iunie 1941, s-a sistat organizarea examenului de diplomă, un număr de învățători români fiind direcționați către școlile de stat. În anul școlar 1941-1942 autoritățile decid desființarea cursului inferior, prin Ordinul 3132, semnat de secretarul de stat Fay Istvan și pus în aplicare de la 2 octombrie de către Directorul școlar din Debrețin, prin ordinul 7162/1941. Astfel, la acea dată 78 de elevi români sunt eliminați din școală, iar o parte dintre ei sunt îndrumați la secția română a Liceului Szent Laszlo din Oradea. În aceeași perioadă elevii Bretan Cornel și Mureșan Ioan, care au încercat să expedieze o scrisoare peste frontieră, la Blaj, în care scriau: „Noi aici o ducem greu. Putem să ne purtăm oricum, că tot valahi puturoși suntem. Și dacă se va surpa pământul, această stare nu va rămâne așa.” Cei doi elevi au fost prinși asupra faptului și anchetați de șeful poliției, fiind apoi eliminați din școală, prin Ordinul 1737/1941-1942. Elevii au reușit să treacă granița, dar Directoratul General Școlar din Debrețin, care ordonase și eliminarea elevilor, anunță Școala Normală că nu mai are drept de existență, în baza ordinului 56.600/1941, emis de Ministerul Instrucțiunii, argumentându-și decizia prin considerente privind caracterul pretins neclar al respectivei școli, ceea ce impunea trecerea acesteia în subordinea Directoratului General Școlar din Debrețin. Directorul general Kiss Joszef din Debrețin atenționează direcțiunea școlii să solicite acordarea dreptului de publicitate în ordinul 1916/1941-1942.

În anul școlar 1941-1942 școala a funcționat cu șase clase, fiind însciși 172 de elevi, în ciuda faptului că a fost desființat cursul inferior pedagogic (la 2 octobrie 1941). Prin mai multe petiții, Episcopia a cerut autorităților autorizarea funcționării cursului inferior până la lichidare, dar Ministerul s-a opus, afirmând că este împotriva legii. În situația dată, Școala Normală rămâne cu trei clase liceale și una normală, adică un total de 94 de elevi. Directorul școlar general din Debrețin, cu Ordinul 1916/1941-42, anunță directorul școlii că instituția are numai drept de existență, în baza Ordinului 56/600/1941, dar nu are drept de publicitate, iar caracterul ei este nelămurit, nu se știe că este de stat sau confesională, motiv pentru care rămâne subordonată acelui Directorat.

În ședința consistorială din 6 noiembrie 1941, I.P.S.S.Episcop Dr. Iuliu Hossu, care era Administrator Apostolic al Diecezei de Oradea, comunică direcțiunii școlii că această problemă lezează drepturile vechi câștigate de această instituție, motiv pentru care se înaintează un memoriu în termeni duri, la adresa Ministerului Instrucțiunii, și unul Directoratului General Școlar din Debrețin, rezultatul fiind acela că ungurii nu s-au mai pronunțat asupra acestei chestiuni niciodată. Întregul corp didactic, compus din cei șase profesori titulari de la Școala Normală Română-Unită din Oradea, din anul 1942, prin activitatea sa exemplară a stat la înălțimea chemării sale, lucru constatat de I.P.S.S. Iuliu Hossu și P.S.S. Ioan Suciu, dar și de Kiss Iosif, directorul de la Debrețin, de Kiss Ianos, directorul Școlii Normale de Fete din Oradea, de Csernik Ioszef, profesor la Liceul „Szt. Laszlo” din localitate, care, cu ocazia inspecției din 26-28 martie 1942, au confirmat faptul că „În această Școală Normală se depune o muncă serioasă, conștiincioasă și cu bun rezultat”.

Serbările școlare din cursul anului nu s-au neglijat, nici educația artistică a elevilor. Elevii și-au adus contribuția la serbările organizate în sala festivă a Școlii Normale. Sub patronajul Reuniunii Femeilor Române Unite, copiii au organizat un frumos program la 21 decembrie 1941. La examenul care a avut loc în ziua de 12 iulie 1942, directorul general Csapó Istvan, a exclus din comisia de examinare pe părintele canonic dr. Ioan Georgescu. Motivul real a fost că în monografia profesorului Vasile Bolca, Școala Normală Română Unită (1784-1934), Oradea, 1934, a fost publicat articolul „Comisarul lui Apponyi”, în care s-au demascat manevrele ungurești din anii școlari 1917-1919. Din cei șase candidați care au terminat anul școlar 1941-1942, trei au fost declarați corigenți la istoria Ungariei, sub motivul că nu posedau materialul didactic și că materia respectivă fusese predată de către un profesor cu sentimente vădit „antimaghiare”. Încheierea anului școlar s-a făcut într-un cadru solemn, cu participarea I.P.S.S. Iuliu Hossu în ziua de 21 iunie 1942, la Oradea. Cu această ocazie prof. dr. Emil Hațieganu, a trimis un număr de 185 de cărți tipărite la editura ziarului Tribuna Ardealului din Cluj, destinate premierii celor mai buni elevi orădeni. La sfârșitul programului I.P.S.S. a adresat câteva cuvinte profesorilor și tineretului, cuvinte pline de mângâiere și dragoste, împărtășindu-le arhierească binecuvântare, hrană pentru suflet și sprijin moral tuturor copiilor ce plecau în vacanță. La această solemnitate a participat toată intelectualitatea românească a orașului Oradea.

În data de 17 octombrie 1942, generalul maghiar Vitey Góthay, comandantul trupelor de honvezi, pune în vedere Episcopiei faptul că, în baza ordinului Ministerului de Război nr. 62681/16 octombrie 1942, pe data de 01 noiembrie urma să fie evacuată atât clădirea Școlii Normale, cât și internatul. La intervenția energică a Consulului General al României din Oradea, dr. Mihai Marina, se revine asupra ordinului de evacuare, prin adresa nr. 328/1942. Anul școlar 1943-1944 s-a deschis la 3 noiembrie cu un efectiv de 99 de elevi în cele cinci clase, și va continua până la 31 martie 1944, când se vor încheia subit. Profesorii Școlii de Aplicație din Oradea au pus la punct un abecedar care corespundea cerințelor pedagogice, dar a fost respins de Budapesta pe motiv că a avut colorit românesc. Copiii români de la alte școli au fost deznaționalizați sistematic, în doi ani aproape că uitaseră să scrie și să citească în limba română. Pentru ca acești copii să se înscrie la Școala Normală, în anii 1941-1943 s-au organizat o mulțime de serbări școlare. Aceste frumoase serbări românești au determinat pe mulți părinți să-și înscrie copiii la Școala Normală. Preoții cateheți și învățătorii acestei instituții au vizitat fiecare casă de români, îndemnându-i să-și înscrie copiii la această școală și să-i transfere de la școlile de stat maghiare din Oradea, înlesnindu-le deplasarea prin acordarea de abonamente copiilor săraci ori oferind gratuit haine și îmbrăcăminte. Un merit deosebit l-a avut „Reuniunea Mariană”, care a organizat pentru copiii români săraci cantine școlare, unde primeau zilnic o masă caldă.

Școala Normală a fost singura școală românească, în cei patru ani de ocupație străină din Nordul Transilvaniei, unde au învățat tinerii din Maramureș, Sătmar, Sălaj, dar și din Bihor. Aici tineretul școlar a primit o educație creștinească și românească. Toate cărțile tipărite în România până în 1940 au fost interzise, iar cele de istorie și geografie au fost traduse din maghiară, cuprinzând foarte multe greșeli. În urma protestelor profesorilor români de la secția română a Liceului maghiar „Szent Laszlo”, s-a deschis, la începutul lunii decembrie 1944 primul liceu românesc de stat din Oradea, sub conducerea părintelui canonic dr. Ioan Georgescu. Ocupanții maghiarii au căutat să șteargă orice urmă de românism, dar nu au avut curajul de a desființa această instituție, astfel că ea a rămas o cetate inexpugnabilă a românismului.

Seminarul Român-Unit din Oradea

Seminarul Român-Unit este al doilea institut orădean important destinat asigurării educației tineretului român și al cărui întemeietor este Episcopul Ignatie Dărăbant. În decretul de înființare, scris în limba latină, este amintit: „copiii să se instruiască de preoțime și dăscălime, și în cetitul și în scrisul propriu acestei națiuni”.

În anul școlar 1940-1941, petrecut sub noua administrație maghiară, Seminarul nu s-a putut bucura de o activitate normală, deoarece aici vor primi adăpost 842 de maghiari refugiați de la București. Magaziile și seiful Seminarului vor fi devastate și perchiziționate, iar părintelui stareț i se impune să părăsească locuința în 24 de ore. Sesizând că se dorește ocuparea clădirii Academiei Teologice, Rectorul decide deschiderea cursurilor Academiei Teologice. Părintele Stan Gavrilă s-a deplasat de două ori la București, de unde a obținut bani, cărți și reviste. După semnarea acordului dintre România și Ungaria, s-a deplasat la Oradea consulul general din Budapesta, George Micu, pentru a susține deschiderea Academiei Teologice, ceea ce a și reușit, datorită colaborării sale cu Seminarul și Consulatul.

Istoricul dr. Iacob Radu scrie: „Seminarul devine lăcașul religiei, al științei, al culturii minții și inimii, al iubirii de țară și neam”. La 30 august 1940 Seminarul adăpostea 400 de seminariști, sub conducerea părintelui dr. Coriolan Tămâian. Noul rector, părintele dr. Gavril Stan, reîntors de la București în octombrie 1940, caută să salveze devastarea seminarului de către maghiarii refugiați din România. Toți cei cazați la seminar sunt stăpâniți de un sentiment de ură împotriva a tot ce-i românesc, montați de șeful biroului militar din oraș, Kolontary, care le-a spus că: „tot ce este aici este al lor, pentru că este îngrozitor ce se face dincolo (în România) cu ungurii”. Sprijiniți de politica horthystă, refugiații maghiari caută să distrugă tot ce pot, mobilier, haine, cărți, clădire. Rectorul pleacă din nou la București, de unde reușește să obțină pentru institutele școlare un stoc de cărți de la Casa Școalelor, Revista Fundației Regale, Convorbiri literare, Luceafărul, Transilvania și altele, obținând și fonduri pentru școlile și profesorii institutelor. Sub conducerea părintelui rector, după plecarea refugiaților se recreează Seminarul și se dotează cu mobilier nou, astfel că Seminarul și-a continuat activitatea, fiind redat instruirii tineretului român. În anul școlar 1941-1942 la părintele rector se prezintă o comisie de medici militari, conduși de Kolontary, pentru ca în clădire să fie amenajat un spital de campanie, dar rectorul, sprijinit de Consulatul Român din Oradea, a dus tratative cu autoritățile maghiare, astfel încât planul autorităților maghiare nu a putut fi dus la îndeplinire.

O altă încercare de a suprima activitatea Seminarului o reprezintă cererea Comandantului de instrucție premilitară, Markovics, de a pune la dispoziție spațiul Seminarului, timp de două zile, pentru premilitari, cerere care s-a lovit de refuzul conducerii institutului. Cu ocazia a 150 de ani de la fondarea institutului, rectorul ține o ședință cu profesorii și elevii, evocând meritul marelui vlădică Ignație Dărăbant. Cu ocazia Paștelui anului 1942 se face prima „serbare familială” la Seminarul Român-Unit din Oradea. Sufletul acestui program a fost rectorul, programul continuând și după sărbători, cu participarea teologilor din Academia Teologică și a orchestrei teologilor. Cu această ocazie au fost prezenți părinți, copii, rude ale seminariștilor, la finele programului cântându-se „Tot ce-i românesc nu piere” și „Deșteaptă-te române!”.

La sfârșitul celui de-al doilea an școlar, I.P.S.S. Eprisopul Dr. Iuliu Hossu încheie anul cu solemnitate, oficiind o Liturghie pontificală în Catedrala „Sf. Nicolae”. Anul 1942 este marcat de Jubileul I.P.S.S. Iuliu Hossu, care împlinea 25 de ani de pontificat (episcopat). La acest eveniment au participat, din Oradea, Consulul General al României, Mihai Marina, părintele Augustin Maghiar, prepozit, părintele Gavril Stan, rectorul Seminarului, I.P.S.S. Episcopul ortodox Nicolae Colan, din Cluj, profesorul universitar Emil Hațieganu și alți intelectuali români. Astfel, o mare parte din spuma intelectualilor români participă la Cluj, cu ocazia jubileului Episcopului Hossu. Atât cotidianul Tribuna Ardealului, cât și revistele Săptămâna și Viața ilustrată îi închină numere comemorative, însuși Papa Pius al XII-lea trimițându-i o scrisoare de felicitare. Ungurii ar fi perturbat această sărbătoare, pentru a nu se produce manifestații din partea românilor, s-au abținut. Totuși, la plecarea delegației din Oradea, un detectiv i-a urmărit, iar la Cluj părintele Stan a fost maltratat de poliție din dispoziția autorităților maghiare.

I.P.S.S. Iuliu Hossu a fost sărbătorit la Oradea și Gherla. La Oradea a fost sărbătorit la 26 noiembrie 1942, printr-o manifestație impunătoare. La recepția dată în cinstea Preasfinției Sale au participat o bună parte din intelectualii orădeni, iar părintele Stan a rostit o frumoasă predică ce i-a însuflețit pe auditori.

La începutul anului 1943 s-a organizat, la Seminar, serbarea familială de primăvară, cu ocazia onomasticii rectorului, participând copii cu piese de teatru, piese corale și poezii. Părinții și copiii lor au fost mulțumiți și convinși că numai într-un institut atât de mare se pot combina atâtea lucruri frumoase și atrăgătoare. Rectorul le-a amintit copiilor că trebuie să devină oameni integri, ca să fie expresia vie a poporului român, pe care îl reprezintă și pentru care cresc și se formează, popor care, la rândul lui, este serios și adânc religios.

Anul școlar 1943-1944 aduce printre preocupările părintelui rector Gavril Stan, reorganizarea Seminarului: cumpără 100 de scaune destinate sălii mari și sufrageriei elevilor. De asemenea, se amenajează o infirmerie ultramodernă, pentru acea perioadă, pentru elevi, iar la ferma Seminarului din Ioșia instalează lumină electrică.

Se poate afirma astfel că Seminarul Tinerimii Unite a fost cea mai mare instituție de învățământ din Nordul Transilvaniei. Ctitorie vlădicească veche, întemeiată cu scopul de a educa tineretul românesc, a creat o tradiție, dragostea față de Biserică și de neamul românesc. Această tradiție s-a menținut de-a lungul celor 154 de ani de existență, cu toate vicisitudinile vremurilor prin care a trecut. De aceea, Seminarul a fost recunoscut întotdeauna ca un cuib de daco-românism, iar acest lucru s-a putut observa, mai ales, în vremea stăpânirii maghiare. Din această cauză ungurii voiau cu orice preț suprimarea acestui institut destinat de Dumnezeu tineretului valah. Prima dată a fost ocupat de refugiații maghiari și devastat, adus într-o situație critică. Elevii au primit o educație creștinească și națională.

Academia Teologică din Oradea

Singura școală superioară din Oradea avea menirea să pregătească viitorii preoți, în vederea completării parohiilor, o mare parte rămase fără păstori, care datează din octombrie 1922. Funcționează în Dieceza Greco-Catolică din Oradea. Imediat după cedarea Ardealului de Nord preocuparea P.S.S. Ioan Suciu se îndreaptă către deschiderea unor cursuri superioare, în limba națională, pentru studenții teologi. Academia avea 40 de studenți teologi, în patru cursuri. Au existat, și în acest caz, destulde multe probleme, printre care lipsa unor profesori (dr. Al.Tăutu, dr. C. Tămâian și Francisc Hubic).

Pentru a împiedica ocuparea Academiei Teologice de către refugiații unguri, P.S.S. Ioan Suciu hotărăște deschiderea cursurilor. Discret, sunt chemați prin poștă studenți și profesori, pentru a începe un nou an școlar. Cursurile au început la data de 30 octombrie 1940. Academia Teologică este prima școală românească de învățământ superior din Ardealul cedat, care-și deschide porțile după ocupație. Refugiații unguri, văzând numărul de 34 de studenți români ai Academiei, cer, prin comandantul lor, Tasnady, evacuarea clădirii în 24 de ore și transferarea lor la sediul Episcopiei. Urmare a împotrivirii rectorului, comandantul Tasady se adresează P.S.S. Ioan Suciu, acuzându-l pe rector că nu se poate ajunge la un numitor comun pentru rezolvarea problemei. Se ajunge la un compromis totuși, acordându-se refugiaților 3 camere din fațada seminarului. În urma acestui aranjament, Academia Teologică și-a putut continua cursurile până la finele anului școlar, la 24 iunie 1941.

În vacanța de vară Academia a fost renovată, în special sălile de cursuri și capela. În noul an școlar, 1941-1942, profesorii și studenții și-au continuat viața ca de obicei, participând la diferite serbări ce se țineau în sala festivă a Școlii Normale Diecezane. Astfel, contribuie și ei, din plin, la serbările jubiliare ale Seminarului din acel an. Studenții din acest Seminar superior au o pregătire intelectuală și spirituală, cu un program bine precizat și cu o mai bună deprindere în viața de facultate, pentru a deveni preoți evlavioși și harnici întru îndeplinirea grelei misiuni a păstoririi poporului. Înainte de încheierea anului școlar, la 13 iunie 1942, ziarul Tribuna Ardealului din Cluj, prin dr. Iuliu Hațieganu, donează un număr de 200 de exemplare de cărți românești apărute în editura ziarului, producând o mare bucurie studenților într-o perioadă când cartea românească era atât de rară în bibliotecile românilor din Ardealul de nord.

Cursurile celui de-al doilea an școlar sub ocupație se termină la 21 iulie 1942. Clericii seminarului reprezintă pentru parohiile rămase libere în perioada de vacanță singurele fețe bisericești ce-i învățau în cele spirituale. Anul școlar 1942-1943 începe la 5 octombrie 1942, cuun număr de 65 de studenți teologi. În același an se organizează Jubileul Seminarului, iar studenții își aduc aportul. Anul școlar se încheie cu frumoasele impresii ale acestei sărbători.

Ultimul an sub ocupația maghiară începe la 12 octombrie 1943, cu un număr de 72 de clerici, din care 24 aparțin de Episcopia Maramureșului. Cu ocazia incidentului de la Cluj, când o bandă de fanatici unguri devastează Episcopia de Cluj, P.S.S. Ioan Suciu condamnă atitudinea organizațiilor studențești maghiare din Cluj, care au năvălit asupra Academiei teologice clujene, și trimite o telegramă I.P.S.S. Iuliu Hossu (nr. 873/8 martie 1944). Cu toate greutățile pe care le-a suportat Academia Teologică din Oradea, aceasta a urmărit un singur țel, acela de a pregăti preoți evlavioși, harnici, pentru Biserică și Neam. În cei patru ani de ocupație străină, Academia Teologică a fost frecventată de 221 de clerici, care trăiau cu speranța Învierii Neamului, rugându-se pentru această izbândă. În cadrul Academiei a funcționat Societatea de Lectură „Sf. Ioan Gură de Aur”, care datează încă din 1913 și având un număr de 19 membri. Această societate a mai editat o mulțime de cărți de rugăciune, broșuri de pietate, cărți religioase și morale, cu scopul de a răspândi printre credincioși dragostea de carte bună românească. În timpul stăpânirii maghiare, dintre anii 1940-1944, Societatea „Sf. Ioan Gură de Aur” a trebuit să se ocupe de dragostea față de limba și cultura românească. Conducătorul Societății, în timpul celor patru ani de prigoană, a fost părintele profesor Gheorghe Barna, Societatea având și un președinte și o echipă formată din 34 de membri.

În perioada 1941-1942 Societatea organizează un număr de 12 ședințe, din care una de constituire, trei administrative, șase literare și două festive. Președintele Societății a fost Ion Cherejan, student teolog, anul II. În cadrul societății se remarcă studentul Ioan Cheregău, care publică volumul de poezii „Versuri din Transilvania nordică”, apărut la editura ziarului Tribuna Ardealului din Cluj, precum și Florian Pali, care tipărește versurile în Almanahul Tineretului Român, apărut la Oradea, sub îngrijirea P.S.S. Episcopul Ioan Suciu.

În perioada 1943-1944 președintele societății este studentul teolog Miron Biluca. Numărul membrilor Societății este de 66, iar numărul ședințelor de 14, din care una de constituire, una administrativă, opt literare, din care trei festive și una de încheiere. În acel an școlar, 1943-1944, se organizează trei ședințe festive: una închinată maestrului Francisc Hubic, alta romancierului Ion Agârbiceanu, cu ocazia împlinirii a 60 de ani, și a treia închinată memoriei poetului Octavian Goga, la șase ani de la trecerea sa în eternitate. Scopul acestor ședințe literar-religioase și festive a fost acela de a întări dragostea viitorilor noștri preoți, conducătorii spirituali ai poporului românesc față de limba și legea românească, pentru a ne salva de pericolul deznaționalizării.

Societatea „Sf. Ioan Gură de Aur” mai dispunea în 1940,

de o bibliotecă ce adăpostea 7.000 de volume care, în timpul stăpânirii maghiare, puteau fi citite de elevii, studenții și intelectualii români, toate celelalte biblioteci școlare și publice fiind distruse de ungurii șovini. Cu toate acestea, cărțile care erau trimise prin intermediul Consulatului Regal al României din Oradea sau prin strădania Legației României din Budapesta și erau depuse la Biblioteca Academiei Teologice, ferită de a fi perchiziționată de autoritățile maghiare. Astfel, și în anii grei de ocupație biblioteca și-a sporit numărul cărților și al revistelor. Societatea a tipărit cărți și din fonduri proprii: Paracliserul Maicii Domnului, Mângâierea Creștinului și altele în mii de exemplare, la prețuri accesibile cititorilor flămânzi de scrisul românesc. În perioada 1942-1943 biblioteca avea 136 de volume noi. Toate acestea s-au realizat într-o vreme când a scrie sau a tipări românește era un act de curaj nemaipomenit, pentru că tot ce se scria în limba română nu se lua în considerare, lucruri bune de plasat la coș, iar autorii la închisoare. În perioada 1943-1944 biblioteca dispunea de încă 82 de volume donate de P.S.S. Ioan Suciu. Societatea mai dispunea de o librărie prin intermediul căreia s-au valorificat o serie de cărți românești în parohiile rurale și la studenții teologi. Tot acum mai apare și Almanahul Tineretului Român, sub stricta îndrumare a P.S.S. Ioan Suciu. De asemenea, Calendarul Țăranilor apare sub directa îngrijire a părintelui canonic dr. Ioan Georgescu, precum și alte cărți laice, care s-au trimis în satele noastre românești.

Academia Teologică dispunea și de o cantină pentru săraci, unde zilnic luau masa în jur de 300 de persoane.

Studenții teologi greco-catolici de la Academia Teologică din Oradea

Tabelul nominal cu teologii greco-catolici de la Academia greco-catolică

din Oradea 1947 – 1948

Corul Academiei Teologice

Este opera părintelui Francisc Hubic, cunoscut și stimat ca fiind cel mai mare compozitor bisericesc. La începutul anului 1940 acest cor era condus de maestrul Hubic, o personalitate apreciată atât de publicul românesc cât și de cel internațional. În timpul Dictatului, părintele Hubic s-a refugiat în România, Catedrala românească din Oradea fiind astfel văduvită de cor și dirijor. După o absență de cinci luni, corul își reia activitatea sub bagheta părintelui Petru Iluțiu, profesor de teologie. Timp de patru ani orchestra Catedrei a oferit răspunsuri muzicale la Sf. Liturghie, la Duminica A.G.R.-ului, cu ocazia serbărilor Reuniunii Mariane, coriștii oferindu-și contribuția la dezvoltarea și susținerea dragostei față de muzica noastră bisericească și românească.

Atât Școala Normală, cât și Seminarul Teologic și Academia Teologică nu au fost tolerate de autoritățile maghiare, care cu orice preț au căutat să le suprime, dar nu au reușit datorită profesorilor care și-au făcut datoria fără a da ocazia dușmanilor să-i condamne. Profesorii care au fost la cârma acestor instituții au păstrat cu sfințenie zestrea materială și sufletească moștenită de la înaintașii lor. Tradiția seculară a acestor focare de cultură bisericească și laică a fost, în vremea ocupației maghiare, un puternic factor educativ. Aici s-a căutat să li se ofere tinerilor dezvoltarea sentimentului de dragoste față de Biserică și neam. Aceste institute au fost tot timpul un puternic bastion de apărare la granița de Vest a românismului, unde încercările de deznaționalizare au fost mai intensive și mai primejdioase. Toate au luptat pentru un singur scop, acela de a asigura răspândirea culturii românești în partea nordică a Transilvaniei. Din toate aceste frământări se observă că orașul Oradea, veche așezare, cu puternice tradiții românești, a fost un focar de energie și o citadelă neînvinsă a conștiinței naționale a românilor din Transilvania.

Alte asociații

Fratii scolari sunt repartizati la seminarul din Oradea unde li se repartizeaza educatia elevilor normalisti, condusi de preoti Marcu Nicolae si Augustin.

Ordinul Bazilitan aparținea de Ordinul Sf Vasile. Depindeau direct de episcopii locali. Au funcționat pe lângă mănăstirile Bizad, Nicula, Moisei.

Asumpționiștii

Au sosit in Romania la solicitarea episcopilor Greco-Catolici. Episcopul Valeriu Traian Frentiu de Oradea i-a invitat in anul 1924 pe cei doi preoti Asumtionisti straini: Just Bornnet si Irineu Merloz. Ei au fost repartizati ca si cadre superioare ai Internatului Pavelian din Beius, activand si ca profesori la liceul Samuil Vulcan. In anul 1925 a fost repartizat un nou preot in persoana parintelui Luis Baral caracterizat ca un bun administrator. Episcopul Frentiu are cuvinte elogioase la adresa tinerilor din acest grup: „Acest ordin e cel dintâiul care a înființat noviciatul român, așa că tinerii care doresc să se dedice cu totul în slujba Domnului nu mai sunt constrânși să învețe o altă limbă pentru a deveni monahi” .

Maicile asumpționiste venite din Franța, au primit din partea lui Frențiu conducerea Internatului de fete din Beiuș (1925).

Frații Franciscani au fost repartizați în satele cu pastorație grea din jurul Drăgeștilor, ei au fost repartizati în parohiile Drăgesti, Dicănești, Gruilung, Calea Mare, Bucium unde au depus o activitate secundă pe plan Spiritual.

După desființarea bisericii Greco-Catolice din România în anul 1948 a fost afectată și Congregația Asumpționistă.

Au fost expulzati profesorii de alta nationalitate i-ar cei care au ramas in tara in numar de 10 calugari, o parte din ei au fost arestati si condamnati la ani grei de munca silnica la colonoa Canal Dunare-Marea Neagra. Internatul de baieti din Beius Pavelian inpreuna cu liceul Samuil Vulcan si alte institutii de invatamant au fost nationalizate de regimul comunist.

Societatea lui Isus – iezuiții

Franciscanii erau veniți din Moldova, la invitația IPSS Frențiu, pentru a lua în păstorire mai multe parohii din Bihor (Drăgești 1928). Au mai fost secții la Fegernic, Dicănești și Sanislău.

Frații Școlari ai Sf Ioan de la Salle au funcționat în Oradea, în 1925. Frențiu le –a încredizat Internatul Școlii Normale de băieți din Oradea.

Surorile Notre Damme de Sion aveau locații la București, Galați și Iași. În 1930 au sosit la Ordea, tot la invitația episcopului.

Câteva din celelalte asociații greco-catolice au fost: Congregația Terțiarilor Franciscani (din 1931), Asociația Apostolatul Bolnavilor, Reuniuni ale Rozarului, Reuniuni ale Sfântului Anton, Falanga Sfintei Cruci (formată din elevii Școlii Normale din Oradea), …

Rolul școlilor confesionale

Rolul important pe care școlile confesionale l-au jucat în viața neamurilor și a statelor este îndeobște cunoscut. Biserica, în general, indiferent de confesiune, pe lângă menirea sa divină, a fost o instituție socială de prim rang în toate statele și colectivitățile organizate, o instituție care a menținut și întărit coeziunea și forța morală a mulțimilor, servindu-le interesele și aspirațiunile, îndeosebi în plan cultural și spiritual. Pentru noi, Românii dinTransilvania nordică, care, prin decizia de arbitraj de la Viena, din toamna anului 1940, am fost retrocedați statului ungar, iarăși s-a pus problema școlilor confesionale și necesitatea imediatei lor reînființări. Era însă prea târziu să se înceapă din toamna anului 1940, așa că, datorită realităților și considerentelor cunoscute, a trebuit să existe un an de tranziție în care școlile să funționeze așa cum au funcționat, adică nu foarte bine. În viitorul an școlar însă, vor exista școli confesionale în care se va propune predarea în limba română. Atât arhiereii greco-catolici cât și cei ortodocși, conducătorii firești, de drept și de fapt, ai școlilor confesionale, au făcut la timp demersurile necesare și toate formalitățile necesare de către Înaltul Guvern pentru a se pune în funcțiune școlile decare era nevoie.

Astfel, în anul 1941, în zilele de 28-29 august, s-au făcut înscrieri la secția română a Liceului Szent Laszlo din Oradea, expediindu-se scrisori către învățători pentru ca părinții să-și trimită copiii la școală (Episcopul Suciu îndemnând „din suflet” părinții să dea curs acestei invitații). La rândul său, Liceul Comercial de Stat Boros Gabor, va deschide cursul superior al secției române din Oradea. Tot în aceeași perioadă s-a anunțat că se vor face înscrieri la Academia Teologică Greco-Catolică din Oradea, unde se puteau înscrie tinerii absolvenți de bacalaureat sau absolvenții Școlii Normale.

Editarea de cărți religioase

În perioada 1940-1942 editarea de cărți în limba română se lovea de nenumărate obstacole. La Episcopia Română Unită din Oradea, Editura Sf. Niceta al Remesianei, al preoților greco-catolici și Editura călugărilor de la Bixad publicau, fiecare, calendare bisericești. Difuzarea lor era împiedicată de autorități sub diferite motive: calendarul creștin de la Cluj, pentru că avea fabula lui Grigore Alexandrescu, „Securea și pădurea”, a fost confiscat de către autorități, fiind considerată drept „iredentistă”.

Pentru folosul credincioșilor s-a publicat Cartea de rugăciuni Mîngâierea creștinului, tipărită la Oradea, de preotul Ioan Ghenț, în mai multe ediții (prima în 1937). Acestei cărți i-a urmat Flacăra credinșei, scrisă de dr. Aloisiu Tăutu, în Oradea, în 1937. O alta de același autor este Preotul în școală (tot la Oradea în 1937).

Bibliotecile românești din Oradea au fost închise, iar acolo unde au mai rămas au fost confiscate cărțile, ca în cazul librarului Ioan Clonda din Oradea.

Activitatea religioasă și culturală a preoților greco-catolici, între anii 1941-1944, poate fi sintetizată îndeosebi după diferitele lucrări editate de aceștia.

Catehismele scrise după metoda pedagogică nouă de dr. Ioan Suciu. Astfel, amintim Veniți la mine!; Mica Biblie (1941-1943); Catehism, clasa a IV-a, patru ediții (1941-1943); Almanah (1942); Eroism (1942); Povețe (1942); Prima întâlnire. Îndrumări și meditații pentru pregătirea copiilor la Prima Sfântă Cuminecătură (1942); Catehism, clasa a V-a (1943). Ioan Suciu s-a îngrjit și de apariția unor manuale de religie pentru învățământul primar și pentru cel liceal, precum și de Micul catehism pentru cls. a I-a a școlilor primare (1939); Poruncile. Catehism pentruclasa a IV-a primară (1942); Credința. Istoria bisericească pentru clasa a VII-a primară (1942).Tot el a scris și Mama. În prefața lucrării, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1944, autorul consideră ca respectiva carte „Nu se adresează numai mamelor,ci și taților, bărbaților legați de legământul Sfintei Căsătorii. E o carte pentru toți cei ajunși la maturitate, care au o răspundere înurzeala destinului vremelnic și spiritual al Neamului”.

Preotul Ioan Georgescu a lăsat și el cărți importante comunității greco-catolice, precum Ostașul lui Iisus (1942); Calendarul țăranilor (1942 și 1942-1944); Cartea tinerilor (1941); Poeți în rugăciune (1944); Mântuirea creștinului, Ed. Sf. Ioan Gură de Aur; Mângâierea sufletului, Ed. Sf. Ioan Gură de Aur; Iadul (Ed. Sf. Nechita); Chemarea Munților (Ed. Sf. Nechita).

Revistele

În această perioadă Biserica Unită editează mai multe reviste și cărți.

Marianistul, apare în noiembrie 1933-august 1934, recomandate studenților teologi să le citească, nefiind interzise în perioada 1940-1944.

Tinerimea nouă, apare în septembrie 1934-august 1940.

Cărțile: Eroism, de Ioan Suciu, apare la Oradea, 1942, scrisă în împrejurări istorice de grea cumpănă. Autorul vrea să trezească tânărul la viața de eroism, în sensul trăirii creștine.

Tinerețea, tot de Ioan Suciu, în 1944 este scoasă tot la Oradea, ca o continuare a cărții Eroism. Are ca și motto: Asemenea eroismului, tinerețea nu se poate concepe fără ideal, ba chiar se definește prin el.

Pier Grigorio Frassati- apare la Oradea, prima ediție în 1936, iar în anul 1943 iese ediția a II-a. Omul nu-i sublim, decât atunci când îți alipește viața de ceva mai mult decât el, când are credință.

Fecioara de la Fatima apare la București, la Editura SF Vasile, ediția a II-a în 1943. Cartea cuprinde aparițiile Sf Fecioare de la Fatima, în Portugalia, în fața celor trei păstorași Lucia, Francesca și Iacinta.

Rănile Domnului apare tot la Oradea în 1943, vorbește despre suferințele Mântuitorului, luat de pe Cruce.

Mama apare reeditată în 1946, la Oradea. Aime Martin amintește despre educația mamelor de familii sau civilizația neamului românesc, prin femeie.

Morala creștină, apare la Blaj în colaborare cu Simion Crișanul, tipografia Neamului, 1946. Manualul în expunerea sa detaliată și precisă servește în primul rând cursului superior din școlile bisericești.

Viața îngerească a copilei Anna de Guigne, traducere de Etienne Marie Lejeunne apare la Oradea, editura Sf Niceta în 1943.

Acțiuni culturale greco-catolice în Oradea și Bihor

Odată cu retragerea administrației românești, cele mai multe instituții culturale s-au retras ori au fost desființate. În acest context, în lucrarea Vechea cultură românească în Țara Bihariei, profesorul Hațieganul îi îndemna pe toți intelectualii să scrie și să publice, fiecare în domeniul în care activa, pentru a dărui poporului hrană sufletească. Astfel, în Tribuna Ardealului vor apărea articolul lui Th. Neș „Oameni din Bihor” și cel al lui Eugen Potoran, „Poeții Bihorului”. La rândul său, părintele Ioan Georgescu, în nr. 3 al lucrării Vechea cultură românească în Țara Bihariei aduce contribuții folositoare pentru cunoașterea vieții culturale a Românilor din Vestul Transilvaniei, preocupându-se de vechimea elementului românesc în Țara Bihariei, arătând documente istorice ale vremii care îi amintesc pe români pe aceste meleaguri încă din sec. al XII-lea, deși prima epocă importantă în viața culturală a bihorenilor o constituia, în opinia sa, a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. Părintele Georgescu mai amintește și avantajele aduse de unirea, pe plan bisericesc, unei părți a românilor transilvăneni cu Biserica Română Unită, ca de exemplu crearea instituțiilor școlare și culturale românești în cadrul cărora s-a dezvoltat o intensă activitate spirituală și românească. Pe de altăparte, Vasile Vartolomei, în almanahul „Zorile Bihorului”, trece în revistă instituțiile și prezintă personalitățile bisericești implicate în viața școlară și culturală și realizările acestora:manuale de religie (ilustrate de părintele Ioan Suciu), Mica Biblie (cls. A III-a) și Catehismul (cls. a IV-a). Datorită unui articol intitulat „Despre Bisericile Românești”, apărut la Lyon, în Franța, și comentat de către Dl Gabriel Hanotant, de la Acadmia Franceză (și fost Ministru de Externe), părintele I. Georgescu va fi anchetat de către autoritățile maghiare.

Redăm însă și o parte din acțiunile organizate de așezămintele religioase în vederea menținerii credinței și a spiritului național:

Falanga Sfintei Cruci, formată din elevii Școlii Normale, organiza diferite activități social-culturale sau umanitare.

Programul Serbării Zilelor Eroilor cu stolul de străjeri, din 18 mai 1940. Stolul Școlii Primare de Stat, Comuna Girișul de Criș.

Un exemplu de activitate duminicală desfășurată în cadrul Școlii Normale Greco-Catolice conține acțiuni despre: sărbătorile băbești, despre lene, despre buna înțelegere, despre buna cuviință, despre beție, despre școală etc.

“Prin dispoziția dată de Straja-Țării, prin legiunea de străjeri Oradea, s-a fixat ca în ziua de 19.03 a.c. să se facă mărturisirea elevilor de școală, clasele I și VII, pentru ambele confesiuni, iar în ziua de 20, orele 8,00-10,00 să fie împărtășiți cu Sfinta Taină.”

La 22 decembrie 1940, în Oradea, la Școala Normală Unită, a avut loc serbarea datinilor de Crăciun, festivitate la care a participat I.P.S.S. Episcopul Valeriu Frențiu, de problemele muzicale ocupându-se profesorii Sabo și Vartolomei. Un număr mare de elevi au prezentat colinde și piese religioase (Irozii).

De Crăciun, Părintele canonic Ioan Georgescu a vizitat satele fără preoți: la Nușfalău a împărțit credincioșilor calendare; la Valcăul de Sus și Valcăul de Jos a împărtășit mulțimile rămase fără preot; a oficiat slujbe și s-a convins de evlavia credincioșilor greco-catolici. De asemenea, duminică 19 octombrie 1941 a fost duminica misiunilor externe, prilej cu care s-a organizat o serbare religioasă cu un program bogat. Printre conferențiaris-au aflat: Ioan Calante,franciscan unit; Ioan Gâlgan,elev; Dl. Erdei Ioan, elev la Școala Normală Oradea; Pop Gheorghe, elev la Școala Normală; corul condus de Petru Iluțu.

La 5 mai 1941, la Școala Normală, în Sala festivă, s-a jucat piesa Quo Vadis?, dramă religioasă în trei acte, prelucrată după Sienkiewicz de către părintele Lupșa. Printre selectul public s-au aflat: I.P.S.S.Valeriu Traian Frențiu, episcop de Oradea; P.S. Episcopul auxiliar; domnii consuli români de Oradea, Jurchescu și Oancea; canonicii Augustin Maghiar, Ioan Georgescu, V. Barbu, T. Matei, Gavril Stan, rectorul și profesorii de teologie dr. V. Chirvai, Gh. Barna, M. Sălăjan, dr. Petru Iluțiu, protopopul V. Petrovici, V. Ivuțean, Pr. Ioja, Gheorghe Mogora, V. Vartolomei, doamnaprofesoară Rusu, dr. Tertan, directorul Marian, avocații Erdeli Sever, dr. Marcus Petru, doamna Filip Ioana și dr. Simonca Gheorghe. Drama părintelui Lupșa a fost primită cu entuziasm, de un public simțitor, bine instruit, care a știut să aprecieze munca artiștilor, iar pe cea a autorului prin chemare la rampă și aplauze frenetice.

La 10 iunie 1941 s-a săvârșit un parastas și Liturghie pentru odihna sufletului mitropolitului Alex Nicolescu.

Preasfinția Sa Ioan Suciu, din Oradea, în vizită canonică la Sanislău, de Rusalii. La Vecernie a predicat celor 800 de suflete despre Sf. Spirit și a apelat la toate virtuțile creștine cerând oamenilor să-și păstreze credința. S-a adresat mamelor să-și îndeplinească menirea, spunând că în 1940 au fost la Sanislau 30 de botezuri iar în 1941 doar 6, față de anul 1911, când au fost 80. A fost bine întreținut de părintele protopop Patachi. În 1941, P.S. Ioan Suciu era episcop auxiliar de Oradea, președintele U.M.C. De ziua misionară a scos în circulație o iconiță cu rugăciune pe spate, iar pe față reprezentându-l pe Iisus, la picioarele căruia stătea un credincios cu brațele întinse spre Mântuitor, care îi întinde cupa suferințelor. Rugăciunea de pe spatele iconiței suna astfel: „Oh, Isus preaslăvit, cap al Bisericii, căruia nu-ți cade greu să unești suferințele Tale cu suferințele credincioșilor Tăi, primește închinarea durerilor mele, adaugă chinurile mele la chinurile tale, pentru ca și eu răstignit cu Tine să fiu, unealtă de mântuire. Dă-mi harul să-mi pot purta crucea astăzi și totdeauna, cu resemnarea senină că odată, împreună cu Tine să fiu slăvit în veci”.

În august 1941, la Sighet, cultul unit român a organizat o săptămână misionară, unde toți bogat și sărac, tânăr și bătrân, indiferent de neam, putea asculta cuvântul lui Hristos: „Iubiți-vă unii pe alții”.

La 31 august 1941 părintele Iuliu Hossu a fost înscăunat ca Episcop, la Oradea. Cu această ocazie, I.P.S. Iuliu Hossu, într-o predică ținută la catedrala Sf. Nicolae, amintește: „Timpurile sunt grele, și de la toți aștept împlinirea cu sfințenie a datoriei, să nu ne găsească dreptul judecător lenevind și să ne pedepsească punându-ne de-a stânga sa, ca pe slugile cele viclene. Dumnezeu e bun, și nu îngăduie să fim ispitiți peste puterile noastre.”

Duminică, 21.IX.1941, la orele 17,00, a avut loc, în Sala Festivă a Școlii Normale din Oradea, un concert aranjat de corul bisericilor românești, sub conducerea lui Vasile Sabău, profesor la această școală. Corurile participante: „Ciprian Porumbescu”, „Timotei Popovici”, „Homilius”; „Gheorghe Dima”; „Ion Vidu”. Un moment de atracție a realizat și sora Illa Cazacu, absolventă de conservator și artistă cu har dumnezeiesc. Printre participanții din partea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea: H. Maghiar, canonicii dr. I. Georgescu, pr. Theodor Matu, dr. Gavrilă Stan, rectorul și profesorul de teologie Gh. Barna, protopopul Vasile Stan. Din partea Consulatului Regal al României au participat: consul dr. Dorin Oanea, vice-consulul Anghel Lupescu, funcționarii Bologa și Romoșan, iar din partea Școlii Normale, directorul Sabo și profesorii Victor Pop, Victor Rusu, Vasile Vartolomei, precum și profesorul de la Școala Comericală, Iosif Sălăjan, avocații Petre Marcus și T. Filip, și medicul Eugen Pop. Un concert de pian a susținut Ilie Cazacu, absolvent al Academiei de Muzică.

La 23 noiembrie1941, l Școala Normală, a avut loc serbarea Reuniunii femeilor Române-Unite din Oradea, prezidențiată de Dra Cornelia Erdeli, o serbare destinată ajutorării copiilor săraci români cu ocazia Sfintelor sărbători ale Crăciunului. În cadrul serbării a avut loc și o conferință a P.S. Ioan Suciu, despre „Providența divină și război”. La acest eveniment au fost prezenți Dr. Negulescu, consulul României la Cluj și Dr. Mihai Marina, Consulul de la Oradea. Episcopia Română-Unită a fost reprezentată prin Augustin Maghiar, Vasile Barbul, T. Matei, dr. Gavrilă Stan, Gh. Barna, Petru Iluțiu. Din partea Episcopiei Ortodoxe au participat: părintele consilier Emilian; părintele Valeriu Joja; directorul internatului, N. Jiga, și părintele Andrei Lupșa. Din partea Școlii Normale Greco-Catolice au participat: domnul Director C. Sabo și profesorii: Victor Pop, Victor Rusu, Iuliu Iepure, Eugen Chiș, Teodor Filip etc., precum și un număr mare de elevi ai școlilor secundare din localitate. P.S.Ioan Suciu, în conferința sa de o oră și jumătate, a prezentat cele două realități care măcinau dintotdeauna viața omenirii: Realitatea Războiului și Realitatea Providenței Divine. Autorul afirma: „Aștern față în față două dintre realitățile uriașe care cuprind și mistuie viața noastră: una veșnică, cu prelungiri și efecte în timp, cea mai grăitoare dogmă a credinței noastre, Providența Divină, alta vremelnică, terestră, cu prelungiri în veșnicie, cu articulații nelămurite dincolo de zăgazurile vremii și a anilor, cea mai neînțeleasă și totuși aceea care, după cuvântul lui Oswald Spengler, țese istoria omenirii”.

Tot în 1941 a apărut Anuarul U.M.C. pe 1941, redactat de Ioan Georgescu, un prilej de reculegere sufletească ce se deschide cu binecuvântarea P.S.S.Iuliu Hossu și cu publicarea unor poezii. În cadrul acestei lucrări se considera că profesorul de religie și catehetul au datoria să câștige copiii pentru Biserică, să-i facă s-o iubească, s-o cerceteze cu drag. Orele de religie trebuie să fie pătrunse de duhul blândeții, al dragostei față de copii, iar cuvântul catehetului să se adreseze întâi inimilor copiilor, și prin inimi intelectului. Învățământul religios trebuie să fie afectiv, să trezească în copii sentimente vii și intense de plăcere,de pietate, de compătimire, de admirație față de Dumnezeu. În loc de cunoștințe, lipsite de atașamentul copiilor față de Biserică, mai degrabă cunoștințe mai puține și mai multă dragoste față de cele sfinte. Educația religioasă a copiilor este o obligație capitală a preoțimii, asupra căreia P.C. Protopopii au datoria să vegheze cu sfințenie. Se considera că orele de religie nu trebuiau neglijate, pentru că doar prin ele copiii vor putea crește buni și blânzi, cu frica lui Dumnezeu și cinste față de părinți, copii din care se va dezvolta un tineret sănătos, moral și cu respect față de Biserică și lege. Printre cărțilenoi apărute mai poate fi amintită și lucrarea „Iosif Vulcan-100 de ani de la naștere”, scrisă tot de către preotul Ioan Georgescu.

Tot părintele Ioan Georgescu, în Postul Crăciunului, la Catedrala Schimbarea la Față și în prezența I.P.S.S. Iuliu Hossu, cu o deosebită erudiție și elocvență a expus auditoriului stările de degradare omenească din antichitate și până în acele vremuri, stări din care numai credința creștină l-a ridicat pe om la cea mai înaltă treaptă morală de dreptate și egalitate. Conferința părintelui canonic, savant ticluită și expusă impecabil, a fost ascultată cu multă plăcere de către publicul dornic de lumină. În duminica de 21 decembrie 1941 elevii Școlii Normaleși cei ai Școliide Aplicație din Oradea, sub regia profesorilor V. Vartolomei și V. Sabău, în cadrul serbării de Crăciun au jucat piesa „Plinirea vremii, dramă religioasă în 6 acte”.

Un alt moment foarte important pentru comunitatea greco-catolică l-a constituit sărbătoarea Intrării în Biserică, prilejul celei de-a douăzeci și patra aniversări de când vlădica și-a făcut intrarea în Eparhia de Cluj.

În data de 17 august 1942 au fost primite în Congregația Surorilor Greco-Catolice a Maicii Domnului tinere între 16 și 24 de ani, cu patru clase primare.

Cărți de vânzare în Depozitul Tipografiei Sf. Ioan Gură de Aur din Oradea: Euhologie și Orologhion.

Orele de Cateheză. În vederea inspecțiilor oficiile protopopești sunt invitate să înainteze Ordinariatului, până la 15 octombrie a.c., distribuția orelor de religie la școlile primare și la cele secundare din district.

CAPITOLUL AL III-LEA

Situația Bisericii Greco-Catolice din nord-vestul României în anii postbelici (1944-1948)

Perioada 1944-1948 poate fi considerată o perioadă de tranziție, o perioadă postbelică. După întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și a aliaților acesteia la 23 august 1944, un obiectiv prioritar pentru armata română l-a constituit eliberarea Ardealului de Nord pierdut în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, în favoarea Ungariei. Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând, la 31 august în București.

În septembrie 1944, Convenția de armistițiu încheiată între Puterile Aliate și România proclama nulitatea acestui arbitraj prin care România pierduse 11 județe, totalizând o suprafață de mai bine de 43.000 de km pătrați. În 10 octombrie 1944, regele Mihai a promulgat legea prin care lua naștere “Comisariatul român pentru administrarea regiunilor eliberate ale Transilvaniei”.

După izbucnirea luptelor armate pe teritoriul Transilvaniei în septembrie 1944, trupele române au obținut mai multe victorii contra unităților militare maghiaro-germane. Reușesc eliberarea orașului Târgu Mureș la data de 28 septembrie, a Clujului în 11 octombrie și a Oradei în 12 octombrie, fapt ce a dus la regruparea forțelor adverse în jurul Sătmarului, unde exista un puternic aliniament defensiv maghiar. Astfel, s-a lansa operațiunea armată de eliberare a ținutului sătmărean și reintegrarea acestuia sub stăpânire românească. Eliberarea întregului teritoriu al Ardealului de Nord a fost receptată de popor cu multă bucurie. S-au organizat de către români „Te Deum“ la bisericile naționale, urmat de parastas pentru eroii căzuți în luptele pentru dezrobirea ținutului românesc.

La finele celui de-al doilea Război Mondial, la cârma Episcopiei de Oradea se afla seniorul Valeriu Traian Frențiu și episcopul auxiliar Ioan Suciu, supranumit Episcopul Tinerimii din Eparhia de Oradea. Acesta menține o legătură vie cu preoții din Eparhie încă din momentul în care îl înlocuiește pe Frențiu. Astfel, la puțin timp după instaurarea administrației maghiare, în toamna anului 1941, P.S. Ioan Suciu, într-o duminică din septembrie a efectuat o vizită canonică neoficială la parohia greco-catolică din Girișul de Criș, județul Bihor. Predica marelui vlădică a atins cele mai sensibile corzi ale credinței. S-au trăit clipe de neuitat. În data de 24 ianuarie 1942, a vizitat județul Sălaj. Cu această ocazie a fost întâmpinat de vicarul Aurel Pășcuțiu. Parohiile sălăjene: Hotoani, Curitău, Câmpia Bocșa, Tășnad au trăit momente de sărbătoare cu prilejul vizitațiilor canonice ale Episcopului Ioan Suciu.Le fel va face și în anii 1943-1944.

Biserica și puterea în 1948

Încă din perioada premergătoare desființării Bisericii Greco-Catolice, pe când România era încă monrhie (1947) puterea a avut o atitudine de ostilitate față de Biserica Greco-Catolică, care era tot mai pronunțată pe zi ce trecea. Această atitudine trebuia justificată în ochii poporului, dar mai ales trebuia pregătită atmosfera pentru lovitura definitivă pe care guvernul avea de gând s-o aplice Bisericii Unite, și pe urmă Bisericii Catolice de rit latin.

Un act oficial împotriva Bisericii Catolice, a fost lansat cu ocazia vizitei pe care Patriarhul Alexie al Moscovei o face în România la 30 mai – 12 iunie 1947; o vizită care avea drept scop luarea de contact cu autoritățile bisericești românești, în vederea Congresului Pan Ortodox, care avea să se desfășoare în anul următor la Moscova, pentru o mai bună colaborare între Biserica Română Ortodoxă și Biserica Ortodoxă Rusă.

Vizita Patriarhului Alexie a determinat însă o luare de poziție mai hotărâtă, fermă, împotriva Bisericii Greco-Catolice. La dineul oferit în onoarea Patriarhului rus, Prim-Ministrul Petru Groza, a atacat în mod dur Catolicismul și Vaticanul.

Din discursul lui Petru Groza s-a putut deduce că directivele sosite de la Moscova erau lichidarea rezistenței Bisericii Catolice.

Atacurile frecvente împotriva Vaticanului și a Sfântului Părinte, a reprezentanților săi, începe să devină obiectul de predilecție al presei puterii. În primele luni ale anului 1948, reprezentanții regimului comunist se pronunță împotriva Bisericii Greco Catolice, argumentând faptul că nu mai pot ca să tolereze atitudinea reacționară a Bisericii unite și a catolicilor în general.

Secretarul Gheorghe Gheorghiu Dej a declarat la reuniunea anuală a Partidului Muncitoresc Român din 22 februarie 1948, că ”Biserica Catolică e singura piedică încă organizată în calea înscăunării definitive în România a regimului de democrație populară”. El mai spune că clerul catolic nu are o atitudine conformă regimului democratic, intereselor țării și ale poporului. El mai afirmă că pretutindeni în toată lumea, clerul catolic e supus Vaticanului a cărei înverșunată activitate reacționară și imperialistă e bine cunoscută.

Noul regim comunist mai afirmă că acei credincioși uniți s-ar încadra bucuroși în noul regim democratic, dacă n-ar fi împiedicați de episcopi și de o parte din cler vândută imperialismului papal.

În acest fel comuniștii încearcă să despartă credincioșii de păstorii lor. Revenirea uniților în concepția lor, la ortodoxie va fi afișată ca o mare mișcare populară.

Atitudinea ”reacționară” a reprezentanților Bisericii Catolice din România va fi aspru criticată și-n apelul pe care preoții democrați îl lansează cu ocazia alegerilor politice din 28 martie 1948. ”Biserica e numai acolo unde e poporul și că a nu urma poporul înseamnă a merge împotriva lui Dumnezeu, iar Biserica și slujitorii ei trebuie să impreune idealurile societății și divine cu ideile inovatoare și progresiste ale veacului ei”.

Din toate aceste afirmații era clar că Bisericii Unite i se pregăteau zile de încercare, dar nu se bănuia că desființarea ei se va face sub o formă ascunsă a reîntoarcerii la ortodoxie. Situația era favorabilă Patriarhului Marina, omul de bază al regimului comunist, fidel guvernului roșu, capabil să se preteze la orice. Mulți preoți și credincioși ortodocși au dezaprobat metodele barbare ale comuniștilor și s-au solidarizat cu Biserica Unită prigonită. O dată cu înscăunarea patriarhului Marina, gândul său întoarcerea emoțiilor era expresia ”perfectei colaborări dintre statul democrat și Biserica Ortodoxă”, după cum s-a exprimat Stanciu Stoian, Ministrul Cultelor, cu această ocazie.

În gazeta Telegraful Român de la Sibiu, Gr. T. Marcu, fostul director al revistei Studii Teologice și profesor la Seminarul Teologic de la Sibiu, în articolul său, din 26 iunie 1948 cerea fără rezerve ca pecețele de la 1700 să fie rupte prin intervenția conducerii de stat.

Părintele Dumitru Stăniloaie, fost rector al Seminarului Teologic de la Sibiu scria: ”Astăzi lucrurile s-au schimbat radical. E pentru prima dată de la 1918 încoace când conducerea politică a Statului român nu mai tremură în fața Vaticanului, iar Patriarhul Țării nu mai este împiedicat să-și exprime durerea pentru faptul că o parte din turma sa e încă silită de paznici năinuți să stea despărțită. Trăim o conjunctură unic de favorabilă, când nicio putere nu mai stă în calea poporului român de a-și reface unitatea religioasă. Am fi înțelepți dacă n-am profita de ea, așa cum a profitat poporul nostru și la 1918, de altă conjunctură favorabilă, pentru a-și reface unitatea politică”.

Împreună cu aceste afirmații a reprezentanțilorBisericii Ortodoxe, gazetele comuniste duc o campanie din cele mai fervente împotriva Vaticanului și a reprezentanților săi.

Preludiul îl dăduseră deja reprezentanții guvernului: Petru Groza, Gheorghiu Dej, Vasile Luca, Ana Pauker și Stoian Stanciu. Prezentând proiectul pentru noua Constituție din 10 aprilie 1948, Gherghiu Dej afirmase în Parlament:” Fără îndoială că Papa va găsi motiv pentru a ataca constituția noastră, pentru faptul că ea nu concordă cu tendințele Vaticanului, care se amestecă în treburile interne ale diferitelor țări sub pretextul de evanghelizare a credincioșilor catolici. Cine știe dacă Vaticanul nu se va gândi să arunce anatemă și asupra noastră, pe motivul că noua noastră constituție nu prevede supunerea cetățenilor noștri de religie catolică directivelor politice ale Vaticanului sau pentru motivul că nu ne lăsăm ispitiți de strălucirea vițelului de aur american, la picioarele căruia Vaticanul vrea să-și aducă credincioșii”.

Alte articole, nu puține la număr, publicate în diferite ziare, îl califica pe Papa cu cele mai abominabile crime, comerciant de lucruri sfinte, pus în subordinea imperialismului și capitalismului american, gata să provoace un nou război mondial, dușman al păcii și democrației.

Reprezentanții Vaticanului în ”Scânteia” din 23 iulie 1948, se împotrivesc reformelor democratice și vorbesc de rău regimurile populare instaurate în aceste țări. Ei susțin mișcări clandestine și urmăresc din umbră comploturi și acțiuni de spionaj în favoarea puterilor imperialiste.

La acea vreme Biserica Unită nu mai poseda niciun mijloc pentru a răspunde atacurilor tot mai frecvente ce i se aducea în presă și prin radio, toate publicațiile Bisericii Greco-Catolice și Romano-Catolice, fiind suspendate. Ierarhia Bisericii Greco-Catolice, a răspuns în fața credincioșilor pe cale orală: ”În fața vremurilor grele ce se apropiau, pregătindu-i sufletește pentru ziua fatidică”.

Episcopul Ioan Suciu se deplasa cu mult zel pe toate plaiurile Ardealului, criticând cu curaj direct, primejdia pe care o reprezintă comunismul pentru credință. Predicile sale au un efect triumfal. În multe popasuri e ascultat și aclamat și de enoriașii ortodocși.

În Biserica Greco-Catolică se observă o revigorare a vieții religioase. Serviciile divine sunt tot mai des frecventate de un număr mare de enoriași greco-catolici. În centrele greco-catolice mai importante se oficiază zilnic slujbe religioase speciale pentru întărirea în credință a poporului. Episcopii uniți în data de 29 iunie 1948, cu ocazia serbării Sfinților Apostoli Petru și Pavel, adresează o circulară clerului și credincioșilor uniți, îndemnându-i să rămână tari în credință, un document aproape unic în toată istoria Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma. Ne este adresată și nouă, celor de azi, scrisoarea în care prezintă suferințele și dezastrele cauzate de război, dorințele unei conviețuiri pașnice între popoare, a unei fraternități și a unirii între suflete ”ca toți să fie fiii unui aceluiași Părinte”.

Scrisoarea mai conține momente cutremurătoare, în care popoarele și țările caută un Părinte, o înfrățire și o unitate sufletească, o invitație a cetățenilor din R. P. R. de a se întoarce acasă ”reprezintă semnele amenințătoare ale unei încercări de a se rupe din sânul Bisericii lui Isus, de a ne scoate din temerea condusă de Păstorul ales de El, adică Petru și de urmașii lui” .

În urma ruperii Concordatului cu Vaticanul, se abrogă legea din 22 iunie 1929 pentru ratificarea Concordatului, la fel și legile de ratificare a convențiilor sau acordurilor anterioare. În concepția noilor autorități, Concordatul nu era decât o unealtă de stăpânire lumească a Papei, iar prin el se țin subjugate conștiințele credincioșilor de către o putere ce se arată străină de rosturile neamului nostru și potrivnică propășirii lui tocmai în clipele în care el se îndruma biruitor pe calea socialismului progresist. ”Era subliniat la fel faptul că școlile catolice, prin Concordat s-ar fi bucurat de un regim privilegiat, și în cadrul lor nu se propunea doctrina materialismului dialectic; cerându-se stăruitor ca mersul poporului pe căile democrației să nu mai fie stânjenit de o minoritate reacționară, aservită stăpânirii Papei și imperialismului capitalist”.

Prin denunțarea Concordatului, se urmărea de către guvernul comunist aservirea credincioșilor catolici din România, intereselor democrației progresive. Aceasta se putea face doar dacă se vor întrerupe legăturile cu Sfântul Scaun, după părerea lui Stoian Stanciu, Ministrul Cultelor: ”Să nu mai fie nici pe față, nici pe ascuns cu gândurile fugare peste hotare, ca să fie mai întâi de toate cetățeni ai Republicii Populare, și numai pe urmă catolici”.

Gazeta Națiunea din 18 iulie 1948 afirma că: ”după ruperea rușinosului Concordat, credincioșii catolici, se vor putea uni în sfârșit, cu poporul, și vor putea fi părtașii aspirațiilor lui, fiind scoși de sub jugul marelui stăpân de la Roma”.

Legea pentru reforma învățământului

Această lege a fost aplicată în urma decretului 175 din 3 august 1948, și refertor la noua reformă de organizare a învățământului în Republica Populară Română, reprezenta o nouă lovitură pentru Biserica Catolică de ambele rituri din România.

În art. 1 se stipula: ”Învățământul public în Republica Populară Română este un drept egal pentru toți cetățenii R. P. R., fără deosebire de sex, de naționalitate sau de religie. El este organizat exclusiv de stat, pe temeiul unității de structură și este așezat pe baze democratice populare și realist științifice”. Învățământul public este laic. În art. 2 este stipulat: ”scopul învățământului este educarea tineretului în spiritul democrației populare” și prevedea folosirea timpului liber al elevilor prin organizarea unei activități extrașcolare, care să atașeze școala de familie și de viața socială a mediului. Noua Constituție din 1948, la art. 27 se stipulează suprimarea învățământului confesional.

Această lege avea scopul ca să crească tineretul în doctrina materialismului ateu, în spiritul ”democrației populare”. Statul nu mai permite Bisericii de a avea vreo influență oarecare asupra educației tineretului român. Biserica ar fi avut un mijloc de educare a tineretului după principii creștine, chiar după laicizarea învățământului de către stat, dacă ar fi avut libertatea de deschide școli confesionale.

Acest drept a fost suprimat prin constituție. Legea pentru noul regim al învățământului aplicând principiile desființării învățământului confesional din Constituție, declară art. 35 că ”toate școlile confesionale și private de orice categorie, devin școli de stat”.

Alt decret cu nr. 176 din 3 august 1948, stabilește că: ”pentru lărgirea și democratizarea învățământului, comunitățile religioase, asociațiile particulare cu sau fără scop lucrativ, și care au servit la funcționarea școlilor confesionale, trecute în folosul statului, devin proprietate a statului”. Conform decretului emis sunt dizolvate toate asociațiile cu sau fără scop lucrativ, al cărui scop a fost organizarea și funcționarea școlilor particulare de învățământ (art. 4). În acest fel Bisericii îi era luată orice posibilitate de a organiza ți întreține școli particulare confesionale.

Un simplu decret de lege a oferit posibilitatea statului de a desființa școlile din Oradea, Beiuș și Satu Mare, care timp de 200 de ani de existență au avut un rol important pentru acensiunea culturală a neamului, pentru deșteptarea națională, școli de care s-au folosit copiii oamenilor din popor.

Conform Constiuției, și a legii pentru regimul general al cultelor din 4 august 1948, preciza că: Biserica are dreptul de a avea școli pentru pregătirea personalului cultului, sub controlul statului (art. 44).

Episcopii catolici din România, observând o laicizare a instituțiilor religioase au protestat în repetate rânduri împotriva acestor grave încălcări de drepturi ale Bisericii. Se constată că unele dispoziții ale legii cultelor, care viza direct Biserica Unită și Romano-Catolică, astfel se prevedea în art. 41, că nici un cult religios și nici un reprezentant al vreunui cult nu va putea întreține legături cu culte religioase, instituții sau persoane oficiale, în afară de teritoriul țării, decât numai cu aprobarea Ministerului Cultelor și prin intermediul Ministerului de Externe, iar în articolul 41, prevede că nici un cult din afară nu poate să exercite vreo jurisdicție asupra credincioșilor Statului Român. Se poate deduce din cele mai sus că dispoziția Guvernului comunist era de a obliga pe credincioșii catolici de ambele rituri, să rupă legăturile cu Sfântul Părinte de la Roma.

Este sigur că Biserica Unită nu a acceptat noua lege a cultelor din țara noastră. În urma întrunirii episcopilor de la Oradea, înaintează Ministerului Cultelor un memoriu la 27 august 1948, în care supune atenției Ministrului, anumite aspecte ale legii care, din punct de vedere catolic, nu pot fi acceptate:

I. Obligația de a prezenta, în vederea obținerii recunoașterii din partea Statului, propriul statut de organizare și funcționare pentru a fi examinați și aprobați.

II. Interzicerea de a întreține legături cu vreun cult din afara țării.

III. Obligația de a cere aprobarea Ministerului și a autorităților locale pentru adunări de caracter religios, ca și aceea de a comunica Ministerului Cultelor scrisorile pastorale și circularele de interes general.

IV. Obligația de a depune jurământul de credință R. P. Român după formula stabilită de lege.

V. Reducerea diecezelor prin prescrierea unui număr de 750.000 credincioși pentru fiecare dieceză.

Biserica Unită nu se încadra în jalonul impus de comuniști; mărturii stau protestele înaintate de Episcopatul catolic, în legătură cu legea învățământului public și legea pentru regimul general al cultelor.

Guvernul decide să ia măsuri dure pentru a îndupleca voința episcopilor și a preoților, de a accepta noua situație creată prin legea pentru regimul cultelor. În Monitorul Oficial din 3 septembrie 1948, se publică decretul de depunere a P. S. S. Episcop Ioan Suciu. În același timp Guvernul nu mai acordă salar preoților uniți. În data de 8 septembrie sunt depuși episcopii Valeriu Traian Frențiu de Oradea, Alexandru Rusu de la Baia Mare și Ioan Bălan de la Lugoj. Rămân la datorie numai I. P. S. S. Episcop Iuliu Hossu de la Cluj și episcopul Vasile Aftenie de la București.

De la 1 decembrie 1948, Biserica Unită a fost scoasă în afara legii. Pentru autoritățile de stat ea era inexistentă. Ea a continuat să trăiască în inima multor preoți, pe care miliția n-a reușit să-i aresteze. Guvernul căuta prin toate mijloacele să împiedice activitatea acestor preoți ”vagabonzi”, cum sunt amintiți în actele oficiale, și să anuleze influența pe care o exercită asupra poporului. Pentru a opri să nu mai fie ajutați de credincioși, un decret publicat în Monitorul Oficial din 20 august 1949, stabilește pedepse de până la 8 ani închisoare și confiscarea bunurilor pentru cei ce ar oferi aspitalitate preoților vagabonzi. Printre credincioși, unii chiar dintre cei care au semnat trecerea, sau au fost înscriși fără să știe pe listele celor trecuți la ortodoxie, văzând exemplul acelor preoți, s-au declarat pe față greco-catolici, chiar și înaintea autorităților și în documentele oficiale. Așa s-a întâmplat de exemplu cu ocazia preluării noilor Cărți de identitate în toamna anului 1949.

Eparhia de Oradea, decimată de autoritățile horthyste, a intrat în faza de reconstituire a protopopiatelor și parohiilor din Bihor, Satu-Mare și Sălaj, peste care avea jurisdicție.

În perioada de refugiu a I.P.S. Valeriu Traian Frențiu la Beiuș (1940-1944), la cârma Episcopiei de Oradea era Iuliu Hossu de Cluj (Gherla) ca Administrator Apostolic. Episcopul Iuliu Hossu, prin pastoralele sale emise cu ocazia Sărbătorilor de Paști, Crăciun, îndemna credincioșii aflați în pastorația sa „să ceară pace de la Dumnezeu, pentru a schimba marea întristare a războiului înfricoșat în marea bucurie a păcii sfinte și drepte”. De asemenea cere credincioșilor greco-catolici „a se mobiliza toate sufletele ca să elimine răul din lume și să cucerească pacea”. Într-o altă pastorală din 1945 ne propune să medităm la urmările războiului care a lăsat în urma lui orfani mulți copii, din cauza taților care nu s-au întors din război.

Intuind norii negri ce se vor abate asupra Bisericii Greco-Catolice, într-o nouă pastorală din 18-25 ianuarie 1945, acest păstor sufletesc îndeamnă la unirea tuturor bisericilor și la împăcare, amintind de jertfa ostașilor români și sovietici pentru eliberarea Transilvaniei de Nord și reîntregirea țării.

El povestea urmașilor care nu au cunoscut ororile războiului despre jertfa celor ce și-au dat viața pentru ca noi să fim liberi: „Din marea suferință a lumii întregi răsare dreptatea noastră, jertfa este a tuturor popoarelor, dreptatea trebuie să fie pentru toate popoarele. Se naște lume nouă, de mai multă dreptate pentru toți. Nimic nu răsare din ură, rodul urii îngrozește sufletele noastre. Ceea ce îngrozește sufletele noastre, în al cincilea an de război înfricoșat, nu este de la Dumnezeu și nu izvorăște din sufletul lui Dumnezeu.

Încă din perioada interbelică, Episcopul de Cluj Gherla a desfășurat o activitate pastorală fecundă sub multiple aspecte, devenind „episcopul vizitațiilor canonice”. În perioada 1940-1944, când Transilvania nordică a fost ocupată de Ungaria horthystă prin Dictatul de la Viena din august 1940, episcopul Iuliu Hossu a devenit căpetenia spirituală și politică necontestată a tuturor românilor, apărând interesele națiunii române asuprite, ajutând-o cu tot ce a putut, suferind, alături de popor, batjocură și teroare”.

După venirea la putere a comuniștilor în 1948, s-a produs dizolvarea oficială a Bisericii Române Unite și în general a Bisericilor Catolice. Autoritățile au folosit o tactică după împrejurări între violență și viclenie. Prin declarații false, prin concesii momentane, au căutat comuniștii să ofere o iluzie că este posibilă o conviețuire pașnică între regimul comunist și biserică.

În localitățile unde nu întâmpinau o rezistență serioasă, comuniștii nu recurg la acte de sălbăticie, iar în locurile unde enoriașii ripostează, ei recurg la acte criminale. Exemplu: Maramureș, au fost executați de securitate și miliție mai mulți țărani. La Stâna de Vale un pădurar a fost împușcat de autoritățile comuniste, considerându-se că el instigă la nesupunere față de autoritățile comuniste. Domeniul de vară a Episcopului Frențiu, a fost naționalizat, însumând vile, hoteluri și pădure.

Constituția Republicii Populare Române stabilea prin art. 27/1948: ”Libertatea de conștiință și libertatea religioasă sunt garantate de stat”. Aceasta reprezenta o concesie tactică afirmând că ei nu renunță la planul diabolic de suprimare a credinței în suflet, continuând să lupte pentru afirmarea principiului materialist în toate sectoarele, continuând pe mai departe lupta împotriva Bisericii Creștine și a lui Cristos.

Biserica Ortodoxă cade în plasa minciunilor și acceptă regimul de ”pașnică conviețuire”. Acea libertate garantată pe care o dorea Biserica, devine îngrădită de tot felul de restricții. Autoritățile comuniste impun ca Biserica să nu mai propovăduiască Evanghelia lui Cristos ”că ea reprezintă o armă docilă de propagandă politică”.

În acea perioadă propaganda materialistă și fără Dumnezeu, se face în mod intens prin toate mijloacele pe care statul le are la dispoziție: presă, radio, școală și la cursurile obligatorii de educație politică. Bisericii îi este interzis să facă propagandă religioasă. Libertatea Bisericii în regimul comunist se reduce la celebrarea slujbelor.

Deși oficialitățile afirmă că libertatea de cult este garantată și respectată, dar în același timp făceau tot posibilul pentru a împiedica credincioșii să participe la Biserică. Predicile în Biserică erau cenzurate. Preoții care nu se încadrau în schemele propuse de autorități era arestați.

Legea pentru Reforma Învățământului Public, i-a secținat Bisericii orice posibilitate de influență asupra tineretului. Reorganizarea eparhiilor, reforma seminariilor, democratizarea mînăstirilor, cursurile obligatorii de pregătire socială pentru preoți, organizarea campaniilor de propagandă pentru colectivizarea agriculturii, pentru pace, pentru însămânțări, pentru recoltă, au căutat să încadreze aparatul bisericesc în planul de sovietizare a țării. Biserica Greco-Catolică a refuzat să participe la jocul comunist.

Ierarhia Bisericii Greco-Catolice și Catolice a adoptat o prudentă rezervă în privința colaborării cu egimul comunist. Ea a fost acuzată că votează contra democrației populare, îndemnând populația la nesupunere.

În plină ocupație sovietică, vlădica unit Ioan Suciu, episcop auxiliar de Oradea și Administrator Apostolic al Mitropoliei de la Blaj, a susținut într-o serie de conferințe ținute în Catedrala Sfântul Iosif la București și-n alte orașe, a afirmat că între comunism și creștinism nu poate fi nici un fel de compromis și nici un fel de împăcare. El a denunțat primejdia ce se abătea asupra poporului, noua doctrină materialistă a comunismului.

Atitudinea ierarhiei catolice era în contradicție cu doctrina comunistă. Refuzând să se angajeze în slujba noului regim, ea a fost considerată un dușman de temut al poporului și prin urmare trebuia suprimată.

În toamna anului 1946, mulți preoți sunt arestați sub acuzația de sabotaj, reacționarism, comerț, legionarism etc. Dintre preoții de la Oradea au fost arestați 54 de preoți și reținuți în detenție, anii variind în funcție de acuzațiile aduse.

Când s-a judecat procesul lui Marin în anul 1947, organele de stat au făcut presiune asupra preoților greco-catolici, ca să ceară în predicile duminicale, acuzarea trădătorului Marin.

Decretul nr. 137 din 1947 al Ministerului Educației Naționale, suprima episcopilor dreptul de a numi profesori la școlile confesionale, contrar legii învățământului din 1929. În urma acestui decret au fost repartizați de Ministerul Educației Naționale la școlile confesionale, profesori fără nici o demnitate morală, sau ostili religiei catolice.

În Monitorului Oficial din 31 martie 1948 se prevedea într-un decret prin care erau licențiați din serviciu toți preoții uniți de la 60 ani în sus, lăsându-i fără nici un mijloc de susținere materială.

Școlile greco-catolice

Manualele școlare, întocmite după principiile marxiste au fost impuse peste tot, fără nicio excepție pentru școlile confesionale, la care părinții îi înscriau ca să scape de ”ciuma roșie”.

În primăvara anului 1948, Guvernul anunță autoritățile bisericești de la Blaj, Oradea, Beiuș, Sighet, Satu Mare, că va fi suprimată salarizarea profesorilor de la liceele confesionale, dacă nu se aplică programa analitică întocmită de minister.

Ca să facă față acestei noi provocări, episcopii au recurs la colecte bănești, ca să-i poată salariza pe profesori.

Lovitura de grație dată Bisericii ca să-i poată suspenda Bisericii Ortodoxe și Greco-Catolice orice posibilitate de influențare a copiilor prin școală, Constituția din 1948 suprima definitiv principiul învățământului confesional.

Art. 27 din Constituție afirma: Nicio confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide și întreține institute de educație generală, ci numai școli speciale destinate pregătirii personalului culturii și sub controlul Statului.

Pe lângă faptul că Biserica a fost înlăturată din învățământ, ea va fi lipsită de mijloace de propagare a învățăturii creștine. Presa, manualele de religie creștină greco-catolică, pe motivul că lipsește hârtia, publicațiile periodice ale Bisericii Unite, vor fi lăsate încetul să dispară. În momentul începerii prigoanei, Biserica Unită nu dispunea de nici un mijloc de informare a enoriașilor: reviste, cărți etc.

În acest sens, școlile din Oradea, Beiuș, Satu Mare, sunt Sălaj desființate în anul 1948.

Oradea:

Academia Teologică

Seminarul Teologic

Școala Normală

Beiuș:

Internatul Pavelian de Baieti

Internatul si liceul de fete

Liceul Confesional Samuil Vulcan

Carei:

Școala Normală de Fete

În plină ocupație horthystă, PSS Iuliu Hossu face o vizită canonică în parohia Sanislău. Întâmpinat de parohul Iosif Patachi și de enoriași, la intrare în biserică, rostește un cuvânt de bun sosit în această parohie: „Am venit cu drag pentru aceste suflete care vor rămâne totdeauna dragi sufletului meu. Am venit să vă dau întărire și îmbrățișare ca să rămâneți dragi sufletului meu”.

Episcopul Iuliu Hossu prezidează în primăvara anului 1944 ședința din protopopiatul Mădăras, unde marele vlădică descrie enoriașilor situația în care se află lumea de atunci, „în oceanul de dureri și necazuri, lacrimi”. Sinodul s-a axat pe probleme ce preocupă Biserica în ceasurile de grea încercare: s-a mai discutat și despre comunism, dar s-a pus problema combaterii lui, subiect prezentat de părintele Gheorghe Mădăras.

La următorul Sinod din protopopiatul Marghita, în predica expusă de vlădica Iuliu, pune accent pe misiunea și obligația preoților: „În ceasul de față, preoții trebuie să fie în toate vremurile „Lumina lumii”. În punctul culminant al încercării, preoții trebuie să fie la datorie, mergând înainte pe calea străbunilor noștri și a credinței. Vom sta la datorie, indiferent de orice valuri vor veni peste noi”. Referindu-se la primejdia desființării Bisericii greco-catolice, în fața credincioșilor zicea: „Am venit să ne sfătuim cu preoții pentru binele nostru sufletesc. Am venit ca să vă propovăduim cuvântul mântuirii. V-am aflat frumoși înaintea Domnului, credincioși față de Biserică. Rămâneți așa până la sfârșit!”.

Odată cu prezența armatei sovietice pe teritoriul României și ocuparea ei de armata de la „Răsărit”, în 23 august 1944 a început persecutarea declarată a Bisericii Române Unite, a sufletului românesc creștin, singura instituție națională hotărâtă să nu accepte jugul dictaturii bolșevice. S-a trecut treptat la legiferarea unor măsuri de desființare a Bisericii Române Unite.

Sub ocupația horthystă, Episcopul Iuliu Hossu a rămas alături de sufletele românilor. În fața presiunilor trădători pentru distrugerea Bisericii, Iuliu Hossu a emis decretul de excomunicare a preoților care se vor pune în slujba regimului ateu, adresând clerului următoarea scrisoare: „De 11 zile mă găsesc din nou în izolare forțată și toți cei care doresc să mă viziteze sunt arestați. Însă este peste putință să știu ce se petrece în Dioceză. „împliniți, vă rog, misiunea voastră cu tărie sufletească, arătându-vă pilda fraților celorlalți ai regiuni pe care, de asemenea, îi rog să fie stâlpi de lumină și tărie pentru iubiții credincioși încredințați grijei lor. În acest ceas de încercare pentru sfânta noastră Biserică, vă rog cu toată căldura sufletului meu, rămâneți tari în credință!”

Episcopul Ioan Suciu, în ziua de 20 iulie a fost consacrat Episcop titular al Noglenei și auxiliar al Episcopului Valeriu Traian Frențiu al Oradiei și Ioan Bălan al Lugojului în catedrala Sf. Nicolae din Oradea. În timpul ocupației horthyste (1940-1944), a rămas la Episcopia de Oradea, unde prezența sa a deranjat pentru faptul că era activ în vizitațiile sale canonice, încurajând poporul asuprit, în speranța unor zile mai bune, a eliberării de sub jugul străin. La fel ca antecesorul său, episcopul Ioan Suciu, la data de 12 februarie 1948, cu ocazia vizitației canonice în protopopiatul de Marghita, protopopul Nistor Alexandru și preoții din protopopiat, în prezența episcopului, au depus jurământul de fidelitate față de Biserica Greco-catolică și față de episcopii diecezani Ioan și Valeriu Traian.

Tabel cu preoții din protopopiatul Marghita care au depus jurământul de fidelitate

Episcopul Ioan Suciu este arestat în 1944 de autoritățile horthyste. Prezența vlădicului în mijlocul deținuților din Penitenciarul Oradea a fost prilej de bucurie și mângâiere sufletească. Episcopul Ioan Suciu împreună cu Ioan Dinu, vicarul episcopiei ortodoxe, Ioan Gorgescu, Ioan Evuțian, consilierii eparhiali sunt eliberați la 1 septembrie 1944.

Colegii de detenție ai Episcopului Ioan Suciu, deținuții politici din lagărul orădean, expediază o scrisoare vlădicului Ioan Suciu în care-și exprimau mulțumirea pentru sprijin moral: „Ne-a fost dat să purtăm crucea pe aceste meleaguri. Înstrăinați, am trăit aici ceasuri de grea cumpănă. Aflând că ați venit în mijlocul nostru și cuvântul dumneavoastră înaripat ne-a alinat sufletele, strecurând încrederea și speranța în sufletele noastre pustiite de deznădejde, iar durerile noastre au împlinit aspre lipsuri trupești.

Ajunși în ceasul cel mare al izbăvirii, împlinim o plăcută datorie, adresându-vă, mișcați, mulțumirile noastre devotate și recunoscătoare”. Un număr de 60 de intelectuali au fost internați la Penitenciarul din Oradea. La data de 2 februarie 1947, într-o ședință cu preoții și-a luat adio de la credincioși. În ziua de 3 februarie a părăsit Oradea și s-a deplasat la Blaj pentru a lua în primire noul său post.

Noul vicar general episcopesc a fost numit în ședința consistorială din 22 februarie 1947, în persoana lui Augustin Maghiar, prepozit capitular.

Ajuns Administrator Apostolic al Mitropoliei de Blaj, Ioan Suciu a devenit apostol neobosit, cu o trăire sufletească înălțătoare; devenise un simbol al curajului și deschizător al drumului spre Golgota Românească: „Bisericii Române Unite îi lipsește încă frumusețea martiriului și a prigoanei, îi lipsesc încă rănile Mântuitorului; fără de ele, lumina Bisericii rămâne sub obroc. Numai prigoana ne va putea da sfinți și va putea arăta lumii ceea ce suntem: fii și apostoli ai Bisericii adevărate“. Acesta era mesajul adresat preoților de Episcopul Ioan Suciu, încolțit de fiarele dezlănțuite, de comuniști.

În data de 16 decembrie 1945, Episcopul romano-catolic din Timișoara, Augustin Pacha, expediază o scrisoare, exprimându-și gratitudinea pentru credincioșii germani care s-au reîntors în Banat.

Comemorarea lui Iosif Vulcan, sub auspiciile Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, s-a desfășurat în data de 9 decembrie 1945, la Oradea. La festivitățile dezvelirii plăcii comemorative a publicistului Iosif Vulcan au fost prezente elite intelectuale ale orașului Oradea: E. Bocșa, Dr. C. Hagea, Gabriel Țepelea etc. Cu această ocazie, alături de alți intelectuali, a luat cuvântul P.S. dr. Ioan Suciu. În alocuțiunea sa a arătat meritele lui Iosif Vulcan, nepieritoare opere de cultură. După amiază, la orele 16, în sala Teatrului Municipal, corul Academiei Teologice Greco-Catolice, dirijat de pr. canonic Hubic, a fost ovaționat și bisat atât de insistent încât a trebuit să repete ultimul cântec.

La mai puțin de un an, placa dezvelită pe casa lui Iosif Vulcan a fost spartă și aruncată în apele Crișului Repede, fără a se putea cunoaște făptașii. A trebuit să treacă o perioadă de 20 de ani, prin acele întunecate vremi, ca abia în 1965 să se poată realiza dezideratul propus în decembrie 1945.

Vizitațiile canonice ale IPSS Valeriu Traian Frențiu

Episcopul Valeriu Traian Frențiu, reîntors de la Beiuș în eparhia sa de la Oradea și-a reluat activitatea sa de eparh din anul 1945.

Presimțind vremurile grele ce vor avea să vină peste Biserica Greco-Catolică, și-a propus să viziteze în anul 1947 vicariatele Sătmarului cu centrul protopopesc Carei. În acest oraș a vizitat Școala Normală de Fete, parohiile Sânmiclăuș și Craidorolț.

La parohia din Craidorolt, episcopul prezidează Sinodul protopopesc. La acest sinod, episcopul abordează situația bisericii greco-catolice și vremurile nesigure după instalarea autorităților comuniste la cârma țării în anul 1945.

În protopopiatul Tășnadului, excelența sa acordă audiență intelectualilor greco-catolici din orașul Tășnad, abordând problema parohiilor și a credincioșilor, problema naționalizărilor și a cotelor către stat.

Cu data de 15 mai 1945, ÎPSS Valeriu Traian Frențiu vizitează protopopiatul Hotoani și participă la Sinodul protopopesc din această zonă. Printre problemele de actualitate abordate au fost și problema catehizării tineretului, a reuniunilor de pietate, problema școlilor confesionale și problemele create de noile autorități comuniste în privința naționalizării școlilor, patrimoniul bisericilor etc.

La Școala Confesională de învățătoare din Carei, înființată în anul 1945, de episcopul orădean, este și de această dată prezent și în predica sa amintește celor de față: „Această școală a cărei lipsă a fost foarte simțită de populația din județul Sălaj, Sătmar și Maramureș, dovadă afluența elevelor să ia „lumină“, să învețe carte și înțelepciune la acest focar cultural, care vrea să pășească pe drumul tradițional al Beiușului, Blajului și Oradiei“.

Prezent din nou la Carei, în data de 10 mai 1947, participă la Sfânta Liturghie, iar în discuțiile avute cu preoții și enoriașii aduce în discuție necesitatea zeciuielii pentru susținerea școlilor, salarizarea preoților și a profesorilor de la Școlile Normale din Oradea și Carei, ai Liceului Samuil Vulcan din Beiuș, dar și ai Academiei Greco-Catolice din Oradea, „ca astfel, prin împlinirea acestei porunci, să se restabilească în lume echilibrul social și economic“.

Ziua de joi, 22 mai 1947, are în programul de vizită al episcopului Biserica catedrală din Zalău. După oficierea Sfintei Liturghii, se organizează o ședință festivă cu ocazia împlinirii a 22 de ani de pastorație a ÎPSS Valeriu Traian Frențiu în Dieceza de Oradea. La acest mare eveniment iau parte: Clerul Bisericii Române Unite din protopopiatul Zalău, Reuniunea Mariană a femeilor unite, Cruciata Euharistică – fete, Crucita Euharistică – băieți, Reuniunea Mariană din școlile secundare, „Astru“ – tineret muncitoresc greco-catolic, „Astru“ – băieți greco-catolici, „Astru“ – fete greco-catolice, „Agru“ – Asociația Generală a Românilor Uniți și Corul catedralei din Zalău.

La Zalău a mai ridicat problema pelerinajelor la Zalău, Bănișor, Drăgești, dar și la mănăstirea din Sanislău, înființată în anul 1947 de Episcopul Frențiu.

În predica sa din 3 iulie 1947, amintește în circulara sa: „Îndreptăm un călduros apel către frații preoți eparhiali și către iubiții credincioși să ia la cunoștință că se deschide un nou loc de întremare sufletească și izvor de iradiere a luminii vieții.

Chemăm pe toți în procesiuni bine rânduite, în psalmi și cântări evlavioase să vină la pelerinajul de la Sanislău, la Sfânta Marie Mare, unde vom pontifica, vom vesti cuvântul Domnului și vom cerși, în rugăciuni fierbinți, Celui Atotputernic și Maicii Sfinte. Binecuvântare cerească peste credincioșii prezenți și peste toată Eparhia noastră“.

Acțiunile întreprinse de Episcopul Valeriu, cu caracter religios au avut ca scop, în acele vremuri de cumpănă ale anului 1947, întărirea credinței și atașarea enoriașilor față de biserică și neam, față de preoți, pentru o mai bună pregătire în fața noilor presiuni de desființare a Bisericii de către guvernul comunist instalat la 6 martie 1945 la București.

În anul 1947, în ciuda realităților sumbre a anilor după război, Eparhia Română Unită de Oradea și, în deosebi, centrul eparhial au cunoscut momente de rară înălțare sufletească, izvorâte spontan din inimile recunoscătoare ale credincioșilor și preoților față de ÎPSS dr. Valeriu Traian Frențiu, episcopul diecezan, care în ziua de 3 mai a împlinit 25 de ani de pontificat fecund pe plaiurile istoricei dieceze de Oradea Mare. Se proiectase în unele cercuri intelectuale să se prăznuiască în cadru familiar și restrâns acest sfert de veac de activitate apostolică, consacrată realizării marilor idealuri creștinești, aici la marginea apuseană a țării.

Agrul eparhial, în strânsă colaborare cu factorii ecleziastici, după ce au stabilit programul serbării, au lansat invitațiile la jubileu.

În momentul proiectării și a stabilirii programului nu se prevedea amploarea ce a luat-o această serbare socotită familiară.

Episcopul diecezan Valeriu, în calitate de senior al episcopilor uniți, convocase la Oradea o conferință episcopească pe data de 6 mai 1947. În acest scop trebuiau să sosească toți episcopii pe 5 mai. Știind că praznicul jubiliar se va ține pe data de 4, toți înalții ierarhi și-au anunțat prezența la Oradea pe 3 mai. În data de 3 mai sosește episcopul Rusu Alexandru de Maramureș, PS dr. Ioan Bălan, episcopul Lugojului. Însoțit de Monseniorul dr. Gerald Patriciu O’Hara, Nunțiul Apostolic la București, își fac prezența ÎPSS dr. Iuliu Hossu, episcop de Cluj Gherla, PS dr. Ioan Suciu, administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, PS dr. Vasile Aftenie episcopul Bucureștilor și Monseniorul John C. Kirk, secretar personal al Excelenței Sale Nunțiului. Înalții oaspeți au fost întâmpinați de amfitrionul ÎPSS dr. Valeriu, de cei doi episcopi sosiți pe data de 3 mai, dar și de credincioși, profesorii de la Academia Teologică, parohii locali, directorii institutelor diecezane, protopopii districtuali, multe famlii de intelectuali și țărani sosiți cu această ocazie din îndepărtatele colțuri ale țării. Corul Academiei Teologice, condus de prof. Petru Iluțiu, intonează cu mult suflet „Acclamationes” de de Nicolae Praglia, „Pio Sammo Pontifici, Excellentissimo Nuntio Apostolico, Episcopis Notris Vita, felicitas!

Prepozitul capitular Augustin Maghiar rostește în latină cunânt de bun venit Nunțiului, episcopilor, protopopilor și preoților, dar și credincioșilor. Nunțiul apostolic Patric O”Hara, în discursul său, apreciază: ”Țara și Neamul Romînesc față de care poartă o adevărată dragoste, dar și de catolicii din Moldova, unde a fost cu distribuire de ajutoare la frații năpăstuiți de foamete. Declară că este vrăjit de credința și noblețea sufletească a poporului, constatate din troițele de la răspântii”.

ÎPSS dr. Valeriu Traian Frențiu își exprimă, în italiană, bucuria și mulțumirea Sa: „Așa se întâmplă la Palatul Episcopiei, podoaba Orăzii – care a adăpostit pe regele întregitor de Țară și pe Regina Maria, în prima vizită în Ardeal, are acum onoarea să adăpostească pe reprezentantul Papei Pius al XII-lea, deodată cu a celor 7 episcopi ai Provinciei Metropolitane de Alba Iulia și Făgăraș.

Într-o predică înălțătoare la Sf. Liturghie, P.S. Ioan Suciu afirma: „Istoria lumii, biografia bietului suflet al nostru, este înțelept scrisă în Sfânta Carte, cronica vie a culturii și civilizației neamlui omenesc. Pagina sfântă a Evangheliei citită în această duminică nu este oare o pagină de istorie contemporană …” Începând cu autoritățile locale, enoriași , episcopii de Blaj, Cluj, Lugoj etc. felicită pe PSS Valeriu cu ocazia frumosului și înălțătorului Jubileu de 25 de ani de episcopat. Cu modestie marele vlădică răspunde asistenței: „Cu acest prilej mulțumesc din tot sufletul pentru dragostea pe care mi-o arătați”.

Discursul omagial rostit de dl. Nicolae Maior, membru Agru și prim curator al Catedralei Sf. Nicolae, rostit în prezența episcopului și invitaților a fost emoționant expus: „În zilele noastre de preocupări materiale, când după sângele scurs în tranșee, o sete de viață păgână alungă cugetele din sferile abstracțiunii spirituale, când unii aleargă după zgomotul zarafilor, când alții se lasă răpiți de valul bucuriilor deșarte, sub ochii noștri se desfășoară azi cea mai curată sărbătoare: sărbătoarea dragostei și a recunoștinței nemărginite a credincioșilor acestei eparhii, pentru opera măreață, desăvârită de Marele Arhiereu în cei 25 de ani de fericită păstorire. Bucuria noastră este cu atât mai mare cu cât avem fericirea de a saluta în mijlocul nostru pe Excelența Sa Nunțiul Apostolic O”Hara, trimisul Înaltului Pontif de la Roma. Îl rugăm să prezinte la picioarele tronului Pontificat gratitudinea recunoscătoare a enoriașilor noștri și expresiunea devotamentului și a omagiilor fiilor sufletești ai acestei eparhii.

Decizia Ministrului Cultelor cu privire la salarizarea preoților greco-catolici

Apare pe 1 septembrie 1946 cu nr. 62794 (în decembrie 1946) și vizează cei 196 de preoți ai Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, Satu-Mare și Sălaj, semnată de Radu Roșculeț.

CAPITOLUL AL IV-LEA

Desființarea în anul 1948, a Episcopiei Greco-Catolice de Oradea

Desființarea confesiunii greco-catolice din România a fost un act politic anticonstituțional, antidemocratic, anticreștin, abuziv și represiv, impus de Moscova. Făcut prin Decretul 358 din octombrie 1948, a dus la desființarea Bisericii Române Unite cu Roma. El a fost realizat de Partidul Comunist Român și Guvernul comunist care s-au folosit de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române ca de o unealtă docilă și ca atare așa-zisa revenire a unor credincioși și a unor preoți greco-catolici la ortodoxie este nulă și neavenită. De la această dată, Biserica a fost scoasă în afara legii, iar bunurile ei confiscate de stat. Bisericile greco-catolice au fost puse la dispoziția bisericii ortodoxe.

Chiar dacă au fost supuși unor mari presiuni și torturi, nici un episcop român nu a cedat și la urmă au acceptat jerfta supremă dând exemplu viu de dragoste și devotament nețărmuit față de adevărata Biserică a lui Hristos, în sânul neamului românesc, apărând demnitatea și interesele naționale grav călcate în picioare de slugile imperialismului sovietic și de instituțiile aservite acestuia.

Cauzele desființării Bisericii Române Unite, au fost mărturisite public atât de conducătorii P.C.R.: Gheorghe Ghiorghiu Dej și alții cât și de slujbașii acestora, activiști, securiști, milițieni: „Vă arestăm pe toți greco-catolicii, numai voi sunteți contra comunismului și contra colectivizării ”, afirmație făcută de 2 agenți în 1948 în casa preotului Aldea Izidor din Coșlar, județul Alba.

Ca o politică de distrugere a Bisericii Române Unite, un număr impresionant de preoți, călugări, călugărițe, credincioși urmând drumul Golgotei impus de guvernul comunist înalților arhierei ai Bisericii catolice din România pe care i-au arestat și supus tuturor presiunilor, umilințelor, având scopul de a se dezice de credința catolică, au fost arestați, maltratați, terorizați, dar n-au cedat.

În 1948 episcopilor greco-catolici li s-a impus domiciliu forțat pentru ca transferul enoriașilor la Biserica Ortodoxă să fie mai lejeră. Agenții Securității staliniste au iițiat și condus o muncă de lămurire prin diferite metode de intimidare, pentru a-i convinge atât pe preoți, cât și pe enoriași să semneze o petiție întocmită astfel: „Noi subsemnații…… îl delegă pe preotul…………. să ne reprezinte la Congresul Bisericii Greco-Catolice românești din Cluj, prezidat de episcopul Iuliu Hossu, congres la care se va prezida problema unificării. Vom asculta de decizia lor”.

Multa trâmbițată delegație a preoților greco-catolici a fost formată din 36 de preoți care semnaseră datorită presiunilor făcute asupra lor.

Ei au fost acuzați de diferite delicte de drept comun sau alții bineremunerați de autoritățile comuniste. Din timp aceștia au fost analizați de organele de represiune, pentru a li se depista slăbiciunile, care ulterior să le fie exploatate.

Referitor la această petiție episcopul Hossu nu avea nicio contribuție, fiind în detenție severă la domiciliu (30 septembrie 1948). El a reușit să expedieze o scrisoare adresată episcopilor și preoților ca să fie citită în biserică, după liturghia din 30 octombrie 1948.

În acel an de tristă amintire în Episcopia Greco-catolică de Oradea, se afla la conducere I.P.S.S. Valeriu Traian Frențiu om de mare valoare și cultură, caracterizat ca om evlavios și blând bun organizator de asociații religioase. Apărător al Bisericii prigonite, în anul 1948, lansează o serie de scrisori circulare și intervenții la guvernul comunist, dar fără nici un rezultat. Izolat în Palatul episcopal, păzit de agenții securității, fără a mai putea fi contactat de canonici și preoți, este arestat în noaptea de 28 octombrie, și este deposedat de crucea pectorală și de inelul episcopal.

Prefectul Rițiu de Oradea s-a deplasat la parohiile greco-catolice din Bihor: Oradea, Aleșd, Vadu Crișului, Borod-Topa de Criș, Borozel, Săcuieni, Beznea, Girișu de Criș, Sântandrei…, având un tabel ce conținea un chestionar, referitor la disputa dintre greco-catolici și ortodocși pe tema bunurilor bisericești. Cei care au semnat acest tabel au fost considerați că au revenit la Biserica Ortodoxă.

În septembrie 1948, episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost depus din scaunul episcopal. La 8 octombrie 1948, acesta și ceilalți episcopi au fost închiși la Dragoslavele, Căldărușani, iar pe urmă la Sighetul Marmației, pentru a fi exterminată elita Bisericii Greco-catolice.

La data de 27 septembrie 1948, un număr mare de preoți greco-catolici au fost siliți să semneze un manifest fals, în care s-a lansat zvonul că adunarea de la Cluj va avea ca scop unirea celor două biserici.

A fost transferat de la Oradea la vila de vară a Patriarhului Dragoslavele, unde s-a întâlnit cu cei 5 episcopi introduși la izolare. Din relatările secretarului episcopal al lui Frențiu, Eugen Foișor din Eparhia de Oradea, prefectul Rițiu s-a deplasat pe la parohiile Greco-catolice: Vadul Crișului, Aușeu, Topa de Criș, Borozel, Borod, Beznea, luând contact cu preoții și încercând să îi convingă a semna un act de reglementare a patrimoniului dintre cele două biserici, greco-catolică și ortodoxă. Cei care au căzut în această cursă, s-au trezit trecuți din oficiu peste noapte la confesiunea ortodoxă. După câteve zile unii au retractat semnăturile din tabel. Părintele canonic Coriolan Tămâian a retractat trecerea sa la Biserica Ortodoxă în catedrala Sfântul Nicolae din Oradea. De față au fost prezenți I.P.S.S. Valeriu Traian Frențiu, preoți și o mulțime de credincioși.

Episcopul Valeriu Traian Frențiu și-a desemnat o listă de succesori cuprinzându-i pe canonicii dr. Coriolan Tămâian, dr. Iuliu Hirțea și dr. Gavrilă Stan. Primul dintre ei a fost propus pentru episcopat dar a renunțat. Astfel Iuliu Hirțea va fi consacrat episcop coajutor la București de către O’Hara în 28.07.1949. Episcopul Frențiu și vicarul Augustin Maghiar fiind arestați în 1948, au fost cooptați în nucleul conducător preoții Iuliu Hossu provinciar I și Augustin Egreanu, provinciar. Fiind arestați Hirțea, Hossu, Stan, Andercău în 1953, dieceza a fost condusă în acest interval de pr. Egreanu. Mișcarea petiționară din 1956, fiind însoțită de Coriolan Tămâian, acesta fiind arestat în 1957. Cel care a preluat destinele diecezei a fost preotul Vasile Hossu. Din 1964 dieceza a fost condusă de P.S. Iuliu Hirțea, secondat de Vasile Andercău în poziția de vicar general. Coriolan Tămâian a fost cooptat în nucleul de conducere, astfel încât la moartea episcopului Hirțea din 28.06.1978, ordinariatul a fost preluat de Andercău, acesta renunțând imediat în favoarea lui Tămâian. Configurația diecezei era reprezentată de Coriolan Tămâian și Vasile Andercău, vicar general. După arestarea lui Frențiu în 30.10.1948, episcopia a fost condusă de vicarul Augustin Maghiar, până la consacrarea episcopului Hirțea din 20.07.1949. Arestat în 1952, acesta a predat conducerea pr. Augustin Egreanu. După eliberarea lui Hirțea din închisoare, acesta a condus episcopia, iar după moartea lui din 1979, Episcopia a fost administrată de monseniorul Coriolan Tămâian care a decedat în primăvara lui 1990. Din 1990-1997, episcop a fost Vasile Hossu. Este stranie lipsa mențiunilor ulterioare a canonicului Gavril Stan, care era extrem de activ între 1948-1952, continuând să se afle în nucleul conducător al episcopiei în nucleul conducător al episcopiei în 1971. Mai mult, acesta era pomenit în documentele securității ca episcop. De asemenea Vasile Hossu era ordinariul diecezan încă din 1989, fiind în prealabil vicar diecezan. Eventuala hirotonire a lui Stan era posibilă , gradul de posibilitate fiind variat. O putea face Nunțiatura, dar și episcopul Hirțea, în caz de necesitate.

Ocuparea Catedralei Greco-Catolice din Oradea

În urma decretului din 1 octombrie 1948, Bisericile, Mănăstirile, Spitalele. Școlile greco-catolice au fost preluate de autoritățile comuniste.

În 31 octombrie 1948, Episcopul ortodox de Oradea, Nicolae Popovici, a resfinți Catedrala Greco-Catolică Sfântul Nicolae din acest oraș. Cu această ocazie Biserica cu Lună, Catedrala Ortodoxă a fost închisă. Autoritățile comuniste au constrâns să participe la acest eveniment funcționarii, elevii și armata. Miliția a intervenit ca la marea solemnitate să participe cît mai multă lume. Seminarul de la Oradea a fost transformat inițial în școală pentru funcționarii de stat, apoi în școală de tractoriști, mai pe urmă în școală profesională de meserii până în anul 1989.

În Dieceza de Oradea, Episcopul ortodox a ținut o conferință cu preoții uniți în ziua de 17 noiembrie, încercând să le liniștească conștiința, dar fără succes. S-a luat hotărârea ca în fiecare parohie ortodoxă din Ardeal să fie nominalizat câte un vicar eparhial dintre preoții trecuți la ortodoxie, iar peoții evidențiați în muncă pentru unificarea Bisericii să li se ofere alte distincții. La Oradea a fost numit vicarul Carol Pop în munca de îndrumare. Înaltul Prezidiu al Marii Adunări Naționale din 1 decembrie 1948, prezintă:

“Decretul nr. 358, pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic” și prevedea:

1. În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic, la cultul ortodox român, și în conformitate cu articolul 13 al Decretului 177 din 1948, organizațiile centrale și statuare ale acestui cult ca: Mitropolia, Episcopiile, Capitlurile, Ordinele, Congregațiile, Protopopiatele, Mănăstirile, Fundațiile, Asociațiile, precum și orice alte instituții și organizații, oricare ar fi natura sau denumirea lor, încetează de a mai exista.

2. Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art.1 din prezentul decret, cu excepția expresă a bunurilor fostelor parohii, revine statului român, care le va lua în primire imediat.

O comisie interdepartamentală, compusă din delegați ai Ministerelor, Culte, Finanțe Interne, Agricultură și Domenii, Învățământ Public, va hotărî destinația acestei averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părți componente.

Dat în București la 1 decembrie 1948 Ministrul Cultelor, Ministrul Justiției, Stanciu Stoian, Avram Bunaciu.

Desființarea Bisericii Unite și mijloacele dure folosite de autoritățile comuniste împotriva acestei Biserici, a produs durere și indignare în țară. Foarte mulți preoți și enoriași ortodocși și-au pronunțat simpatia față de uniți.

Într-o conferință ținută preoților ortodocși în 2 august 1949, Ministrul Cultelor, Soian Stanciu, se plângea de ”sentimentele filocatolice ale multora dintre intelectuali”. Prin acel discurs, recunoștea că prin desființarea Bisericii Unite, n-a avut efectul scontat.

Presa românescă din exil, a protestat în repetate rânduri, împotriva metodelor de trecere comunistă, prezentând situația și admirația față de episcopii greco-catolici ținuți în regim de închisoare.

De asemenea, persecutarea Bisericii Române Unite, a fost criticată de reprezentanții Bisericii Ortodoxe din exil, dar și de reprezentanții partidelor politice din exil.

Începând cu 1 decembrie 1948 Biserica Greco-Catolică Română Unită cu Roma și-a continuat activitatea în clandestinitate. Autoritățile comuniste considerau că ea este lichidată pentru totdeauna. Dar s-a perpetuat, vie prin munca și apostolatul preoților, pe care miliția n-a reușit să-i suprime. Ea este vie și continuă să existe și astăzi, chiar dacă numărul de credincioși sunt diminuați. Este explicabil acest lucru prin căsătoria și botezul la Biserica Ortodoxă.

Decretul apărut în Monitorul Oficial din 20 august 1949, stabilea pedeapsa de 8 ani închisoare și reținerea bunurilor pentru persoanele care ofereau adăpost preoților rezistenți. Foarte mulți preoți descoperiți că ”oficiază” Sfânta Liturghie în casele particulare, au fost salvați de enoriașii greco-catolici pentru a nu fi arestați.

Pentru o îndrumare mai eficientă a credincioșilor din parohiile de Oradea, s-au ținut exerciții spirituale în parohiile aparținătoare în anul 1948 de P.S.S. Ioan Suciu, episcop auxiliar de Oradea. În septembrie 1948, Episcopii Greco-Catolici au fost în regim de detenție la resedințele lor pentru a-i împiedica să realizeze prin diferite modalități oprirea aderării credincioșilor greco-catolici la ortodoxism, după care agenții securității timp de câteva zile au întreprins o campanie de culegeri de semnături în care-i obligau pe preoți și pe credincioși să semneze o cerere care sună în felul următor: „Noi, subsemnații, delegăm pe preotul…… ca să fie reprezentantul nostru la Sinodul Conciliului Bisericii Greco-Catolice din Cluj, prezidat de Episcopul Iuliu Hossu unde se va discuta unificarea bisericilor. Noi vom fi de acord cu hotărârea lor”.

S-a constatat faptul că acei delegați anonimi erau de fapt 36 de preoți greco-catolici apostați care s-au lepădat de credința greco-catolică din cauza presiunilor de șantaj, intimidare și confuzie la care au fost supuși anterior. Acești preoți au fost studiați și examinați de agenții comuniștilor pentru a le identifica punctele slabe ale caracterului și a-i șantaja în vederea atingerii scopului lor. I.P.S.S. dr. Iuliu Hossu, nici măcar nu a fost informat de existența unei astfel de cereri sau de așa-zisul conciliu de la Cluj. Acest conciliu a avut loc în data de 30 septembrie 1948. După ce s-a încheiat au fost trimise scrisori episcopilor ortodocși, care nu au fost prezenți la acel conciliu, care la rândul lor să trimită mai departe la cler și la credincioși, ca să fie citite în ziua de duminică, 8 octombrie la liturghie. Episcopul Ioan Suciu, care era un mare predicator, afirma la ultima predică că „clopotele Vinerii Mari au sunat pentru Biserica Română Unită. Să nu mergem cu nici un preț unde se vând sufletele. Nici Cristos și nici biserica nu-i de vânzare”. Pe 1 octombrie 1948 Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Iustinian Marina care regizase întreaga acțiune, i-a primit oficial pe cei 36 de preoți (reprezentând 36 de protopopi care au făcut Unirea în 1700) în sânul Bisericii Ortodoxe și a anunțat o grandioasă sărbătoare la Alba Iulia, “pentru că un asemenea eveniment era un prilej de bucurie scăpasem de captivitatea Romei”. Toți cei șase episcopi greco-catolici și un număr mare de preoți au fost arestați în secret, noaptea, la finele lui octombrie 1948. După ce episcopii și preoții greco-catolici au fost închiși, episcopii ortodocși au luat Eparhiile și Parohiile greco-catolice, iar ordinele călugărești au fost reprimate, iezuiții expulzați, iar bazilitanii arestați.

La finele lunii octombrie 1948, se dă ultima lovitură de grație Bisericii Greco-Catolice. Potrivit Legii Cultelor, în cuprinsul Republicii Socialiste România, Biserica Greco-Catolică Unită cu Roma, Ruteano-Catolică și Armeano-Catolică sunt suprimate, iar bisericii Romano-Catolică nu i se recunoaște statutul și nu poate funcționa în România comunistă. Guvernul Comunist de la București a publicat în decembrie 1948, decretul cu numărul 358 în două articole, care suprima oficial Biserica Română Unită. Guvernul amintea faptul că prin trecere în masă a enoriașilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă, cultul Greco-Catolic încetează să mai existe. Adică Guvernul considera Biserica Greco-Catolică autodizolvată. La acest protest a luart parte și Nunțiul Apostolic Gerald Patrick O’Hara, care din acest motiv a fost expulzat din România. Totuși până la urmă, Guvernul Comunist a răspuns afirmând faptul că întoarcea credincioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă a fost spontană.

Tribunalul Internațional de la Haga, a declarat despre decretul cu numărul 358 din 1 decembrie 1948 că a fost ilegal, nul și anticonstituțional. Procesul lui Iuliu Maniu, condamnat la moarte pe motiv de trădare de neam și de țară și al diferitelor organizații de rezistență, toate acestea au fost procese înscenate. Justiția fiind anihilată de așa-zise „tribunale ale poporului”, creându-se astfel climatul propice pentru comiterea oricărei fărădelegi.

Anterior prin anii 1945-1946, ierarhii Bisericii Greco-Catolice au intuit evenimentele dramatice ce urmau să vină. Cel care a tras primul semnal de alarmă a fost episcopul dr. Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Blaj. Acest ierarh cu pregătire superioară la Propaganda Fie de la Roma, doctor în teologie și filozofie, era îngrijorat de soarta țării și a credincioșilor indiferent de religie. S-a încumetat să înfrunte ideologia comunistă, antireligioasă, menită să distrugă sufletul creștinului și toate valorile de cultură morală și spirituală. Din anvonul catedaralelor și al bisericilor, dizertațiile sale în fața unui public ce umplea până la refuz lăcașurile de cult din Oradea, Cluj, Blaj, indiferent de apartenența religioasă sau națională, era un adevărat rechizitoriu la adresa comunismului ateu și a salbăticiilor sale aduse în lume. În vara anului 1948, când în țară existau trupele sovietice, episcopul Suciu, fără teamă a ținut în catedrala Sf. Iosif, șapte dizertații. Temele predicii sale se refereau la existența lui Dumnezeu, mântuirea aproapelui și dragostea de neam. Pentu a legifera acțiunile de desființare a Bisericii unite, deposedarea ei de bunuri și răpirea întregului patrimoniu, inclusiv locașurile de cult la data de 1 decembrie 1948 printr-un abuz nemaiîntâlnit în istorie, Prezidul Marii Adunări Naționale a emis odiosul Decret nr. 358 din 1 decembrie 1948 cu Hotărârea Consiliului de Miniștri. Art. 1 Decretul 177 din 1948 tot ce cuprinde mitropoliile, episcopiile, mănăstirile și alte instituții a Bisericii Greco-Catolice, revine cultului ortodox. Art. 2 spune că averea mobilă și imobilă aparținând instituțiilor menționate la art. 1, revin statului, cu excepția bunurilor fostei parohii.

O comisie interministerială compusp din delegați ai Ministerului Cultelor, Finanțelor, Internelor, Agriculturii și Domeniilor și Instituțiilor Publice, va decide destinația acestor bunur.

S-a propus ca să se întrunească comisia delegațiilor ministerelor numită prin H.C.M. 1719/1948 dar nu s-a constituit în planul ei și nici n-a întocmit un document cu privire la atribuirea bunurilor confiscate de la Biserica Unită. În această situație de fapt, Biserica Ortodoxă deține patrimoniul Bisericii Unite luat în posesie abuziv, fără nici un titlu de drept. Să ne amintim de acel an 1948, când la sărbătorile Crăciunului li s-au luat credincioșilor bisericile, preoții și familiilu lor au fost alungați din casele parohiale. Din iarna tristă a anului 1948, biserica a intrat în clandestinitate, sărbătorind aniversarea Nașterii Domnului și celelalte sărbători ascunși de vigilența autorităților comuniste, până la cel mai îndepărtat cătun.

Ca și concluzii generale, atât credincioșii greco-catolici cât și biserica lor au fost victime nu numai ale statului, ci și a ierarhiei ortodoxe. Preoții rămași fără lăcașuri de cult au continuat să-și cerceteze credincioșii, menținându-le vie credința. Oficiau liturghii în case particulare. În toată perioada dictaturii comuniste Biserica Română Unită s-a identificat cu suferințele, speranțele și lupta pentru libertate a întregului popor. Biserica Română Unită prin martiriului episcopilor ei a nenumăraților preoți și laici, a preferat să se jertfească decât să accepte comunismul ateu, și suferințele nu au fost puține, ele fiind întinse pe durata a aproape jumătate de secol. Biserica nu putea să dispară din conștiința și sufletele cinstite ale oamenilor. La sate credincioșii nu au avut de ales și au urmat calea Bisericii locale, în care ierarhia ortodoxă a numit parohul ei. Biserica Ortodoxă Română deține ilegal, fără titlul de proprietate, întreg patrimoniul ce constă din lăcașurile de cult și casele parohiale, fără a avea consimșământul proprietarului de drept, Biserica Unită. Preoții care au fost arestați, precum și cei eliberați după 1964, anul grațierii deținuților politici, pentru a supraviețui cu familiile lor, s-au angajat ca muncitori necalificați în fabrici și șantiere, ori funcționari. Concediații erau constrânși să presteze munci de zilieri.

Episcopul Iuliu Hirțea

S-a născut în 13.04.1914 la Vintere, județul Bihor. A studiat la Oradea și Roma. În 23.03.1937 a fost hirotonit preot. Din 1942 este profesor la Beiuș, iar din 1945 este profesor de științe la Academia Teologică din Oradea. A fost consacrat de Nunțiul Apostolic O’Hara la București ca episcop în 28.07.1949. Eliberat din închisorile comuniste, a muncit ca salahor, apoi ca și contabil. A trecut la cele veșnice în 26.06.1978 la Oradea. A fost condus pe ultimul drum de episcopul Ioan Dragomir.

Credinciosul Câmpeanu Valeriu

A fost judecător la Tribunalul Oradea, a fost condamnat la 13 ani de muncă silnică și confiscarea averii, pentru uneltire contra ordinii sociale și pentru delictul de favorizare a infractorului. Adevărata cauză a fost faptul că a ținut legătura cu preotul Anca Petru, pe care

l-a ajutat cu alimente și bani.

Cardinalul Iuliu Hossu

Născut în 1885 la Milașu-Mare județul Bistrița-Năsăud. A apărat cu tot zelul său de mare arhiereu al Bisericii și Neamului, drepturile Bisericii Române Unite atunci când autoritățile comuniste au dezlănțuit propaganda și apoi teroarea împotriva clerului și a credincioșilor greco-catolici. În 26 august 1948 la conferința episcopilor ținnută la Oradea, reprezentanții Bisericii Catolice din România au adresat o scrisoare Ministerului Instrucțiunii Publice, prin care se protesta împotriva decretului 157 și 176 din august 1948 care au desființat școlile confesionale și toate bunurile, în favoarea statului comunist.

În 7 octombrie 1948, episcopii greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan și Ioan Suciu adresează din nou o scrisoare de protest, de data aceasta președintelui Republicii, prin care denunță măsurile întreprinse de Securitate și P.C.R. pentru trecerea preoților și credincioșilor greco-catolici la ortodoxie și arestarea episcopilor greco-catolici aflați în vizită canonică pe sate, așa cum s-a întâmplat cu episcopul Ioan Suciu, la târnosirea bisericii din Copăcel-Făgăraș, sau cu episcopul Iuliu Hossu, reținut la Cluj cu domiciliu forțat, din 30 septembrie până în 4 octombrie 1948.

Episcopii greco-catolici denunțau de asemnea arestarea în zilele de 28 și 30 septembrie 1948, a preoților și credincioșilor care au căutat să ia legătura cu P.S. Iuliu Hossu în Cluj, afirmând: „Ținem să declarăm solemn și ferm că Biserica Română Unită nu poate fi acuzată nici în trecut, nici în prezent de acte prejudiciabile națiunii, țării sau ordinii sociale și rugându-l să ia măsuri împotriva acestei furtuni de ură și intimidare, ce urmărește suprimarea Bisericii Române Unite. Cu această ocazie, noi episcopii Bisericii Române Unite ținem să declarăm în numele preoțilo și credincioșilor români în strânsă unitate cu noi, că suntem pe deplin hotărâți să rămânem preoți și credincioși aceleiași biserici a lui Isus, nedespărțiți de unitatea catolică urmând hotărârea lui Dumnezeu care a creat Universul și a stabilit misiunea noastră pe deplin convinși că în sânul acestei biserici catolice, în serviciul căreia suntem cu viața și moartea noastră, noi slujim poporului și țării noastre cum am dovedit-o fără greșeală până azi”.

Desigur Guvernul comunist a continuat aplicarea planului de urmărire stabilit de Moscova și de slujitorii ei fideli din țară, dușmani ai lui Dumnezeu și ai națiunii române, și a convocat la Cluj în 30 septembrie 1948 o ședință ținută în sala de gimnastică a Liceului Gheorghe Barițiu, în prezența mitropolitului Nicolae Bălan de la Sibiu și a agenților securității în care cei 38 de delegați au hotărât rămânerea la Biserica Ortodoxă. A urmat excomunicarea preoților ce au participat la acea Adunare. Iată textul decretului de excomunicare a I.P.S.S. Iuliu Hossu:

„În numele Sfintei Treimi a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Spirit, Noi Iuliu Hossu, din mila lui Dumnezeu și grația Sfântului Scaun apostolic al Romei, episcop greco-catolic român de Cluj-Gherla, facem cunoscut tuturor celor ce trebuie să știe în prezent și viitor, că luând cunoștință astăzi 1 octombrie, că sunt adunați la Cluj în orașul reședinței noastre, câțiva preoți ai clerului din episcopiile provinciei noastre mitropolitane, pentru a hotărî cum din nefericire ei au și făcut-o denumirea prin apostazie de către Biserica Una Sfântă Catolică și Apostolică condusă după dumnezeiasca dispoziție a Mântuitorului nostru prin urmașul Sfântului Petru, Căpetenia Apostolilor și fundamentul Bisericii Sale, au hotărât ăn numele Mântuitorului să dăm acest decret în virtutea căruia conform puterii ce o deținem ca episcop al locului, noi aplicăm pedeapsa excomunicării tuturor preoților care au luat parte la zisa adunare ținută sub președenția preotului Traian Belascu, protopop de Țichindeal, cu toate consecințele ce le cuprind sfintele canoane.

Decretul nostru va fi publicat în toate bisericile diecezei noastre, păzită de Dumnezeu, în prima duminică după pronunțarea lui, la toate Sfintele Liturghii credincioșilor și Preaveneratului Ordinariat al Provinciei Noastre Mitropolitane, este rugat să-i dea urmare canonică.

Dat în Cluj în reședința noastră episcopală 1 octombrie anul Mântuitorului 1948 și al XXXI lea al episcopului nostru S.S. Iuliu Hossu”.

Cu o zi înainte, în 30 septembrie 1948, episcopul Iuliu Hossu, aflând de scrisoarea acelor clerici vânduți puterii comuniste, îi îndrumă printr-o scrisoare pe toți preoții și credincioșii săi să rămână statornici în credința catolică întrebând „Ce sunt suferințele și mizeriile lucrătoare ale acestei lumi în comparație cu gloria ce se manifestă pentru voi”.

„De zile mă găsesc din nou în izolare forțată și toți cei ce doresc să mă viziteze sunt arestați. Îmi este peste putință să știu ce se petrece în Dieceză, în această situație. Am însă convingerea că scrisoarea aceasta vă va găsi la locul datoriei pe care vi l-a încredințat Domnul. Împliniți vă rog misiunea voastră cu tărie sufletească arătându-vă pildă celorlalți confrați ai regiunii pe care de asemenea îi rog să fie stâlpi de lumină și tărie pentru iubiții credincioși încredințați grijei lor.”

Arestat la sfârșitul lui octombrie 1948 împreună cu ceilalți episcopi români uniți și cu o mare parte din cler și dintre credincioși, episcopul Iuliu Hossu a rezistat tuturor umilințelor, torturilor și a denumirilor oferite de autoritățile comuniste și de slugile lor, în cei 21 de ani de detenție în închisorile comuniste și lagărele de exterminare, el răbând cu tăria martirilor toate încercările grele la care a fost supus.

Episcopul Valeriu Traian Frențiu

A fost arestat pentru că a protestat printr-o serie de predici și scrisori adresate Guvernului împotriva întemnițării abuzive a preoților de către comuniști, a naționalizării bunurilor și a școlilor Bisericii din Oradea și Beiuș, Șimleu, Bădacin și altele.

Astfel în luna iulie 1948, autoritățile comuniste au preluat seminarul din Oradea legat de biserică, și afișaseră la intrarea principală, tablourile lui Marx și Stalin.

De asemenea, episcopul Valeriu Traian Frențiu înaintează o scrisoare către Ministerul Cultelor, Direcțiunea Învățământului religios, în care arată că „această școală de normă (Școala Normală Greco-Catolică din Oradea) propagatoare de lumină pentru bezna satelor în graiul românesc, se recrutează cântăreții de strană, care după vechea tradiție bisericească funcționau și ca învățători. Această școală de normă se transformă prin contribuția, jertfa și stăruința episcopilor, profesorilor, în preparandie și mai apoi Școala Normală diecezană de băieți. Școala Normală Românească Unită de băieți din Oradea și-a îndeplinit importantul rol de pregătire a luminătorilor poporului de la granița de vest a țării timp de 164 de ani. În tot timpul, școala a eliberat permanent elevilor și pe lângă diploma de învățător și pe cea de cantori, adică cântăreți bisericești”.

Legea emisă de Prezidiul Marii Adunări Naționale nr. 195, publicată în monitorul oficial nr. 177 din 3 august 1948: Școala Normală românească și bunurile ei trece în proprietatea statului, atribuindu-se Ministerului Învățământului Public.

Considerând prevederile articolului 48 din Decretul nr. 177 pentru regimul general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 4 august 1948: „Avem onoarea a vă comunica că au decis transformarea Școlii Normale greco-catolice de băieți din Oradea, în școală de cântăreți bisericești a Eparhiei Române Unite de Oradea I.P.S.S. Valeriu Traian Frențiu”.

Ministrul cultelor: „Direcțiunea Învățământului Religios răspunde I.P.S.S. Valeriu, cu nr. 31334/1948. Avem onoarea a vă face cunoscut că pe lângă episcopia Greco-Catolică, a funcționat și Școala Greco- Catolică de băieți, nu se poate transforma în școală de cântăreți bisericești, localul urmând a fi predat Ministerului Învățământului Public, conform dispozițiilor decretului nr. 176/1948. Ministerul Cultelor, Direcțiunea Învățământului Religios Data 20 VIII/1948”.

La fel se întâmplă confrom art. 35 din Decretul 175, pentru reforma învățământului, care spune că au fost stratificate școlile secundare aparținând Eparhiei Române Unite din Oradea:

1.Școala Normală Diecezană de băieți cu internatul din Oradea

2.Liceul Teoretic de băieți din Beiuș cu internatul

3.Liceul Teoretic de fete din Beiuș

4.Școala Normală din Carei de fete, cu internatul

„Cu onoare vă comunicăm că având în vedere Decretul 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, art. 48 s-a transformat:

1.Școala Normală de băieți, în școală de cântăreți eparhiali

2.Liceul Teoretic din Beiuș de băieți în seminar sprecial monahal cu internat

3.Liceul de fete din Beiuș, în Seminar special monahal pentru fete”

În acest sens pe baza noii legi, au cerut aprobarea onoratului Minister al Cultelor și încuviințarea din partea Onoratului Consiliu de Miniștri:

„Cu onoare vă rugăm să binevoiți a reveni asupra stratificării numitelor școli, iar bunurile de orice natură, mobile și imobile să fie trecute de drept și de fapt, nou înființatelor școli.

Prin milă vă rugăm, Domnule Ministru asigurarea deosebitei noastre considerațiuni.

Oradea ședința consistorială 8 august 1948

S.S. Valeriu Traian Frențiu

Episcop Roman Unit de Oradea”

Într-o altă scrisoare adresată I.P.S.S. Valeriu, sub forma unei sesizări, arată prezenta în data de 20 iulie 1948, a unei delegații ai P.M.R. și un comisar al Siguranței de Oradea care au descins la Liceul de Băieți din Beiuș, s-au prezentat la direcțiunea școlii care avea un nou director al liceului în persoana lui Ion Călugărul, delegat cu conducerea liceului stratificat. Domnul director a cerut ca să prezinte o delegație scrisă în scopul preluării Liceului dar ei nu au prezentat nici un act oficial Delegația a inventariat școala cu toate bunurile mobile și imobile. Au procedat la sigilarea ușilor clădirii și au pus pază polițienească la toate intrările oficiale ca nici o persoană să nu poată părăsi clădirea până se va termina operațiunea de inventariere, care a durat 3 zile, respectiv 26-28 iulie 1948.

Aceeași lucrare s-a petrecut la Liceul de Fete, la Școala Normală și la internate.

Excelenței Sale Valeriu Traian Frențiu

Episcop Român Unit

Autoritățile comuniste au dus o politică de confiscare a Bisericii Greco-Catolice din dieceza de Oradea, suprimare, detenție a preoților greco-catolici.

Bisericile preluate din Oradea în urma decretului au fost:

1. Biserica Română Unită din Oradea Olosig, a fost confiscată de comuniști și oferită Episcopiei Ortodoxe Române din Oradea. La cârma Bisericii Ortodoxe era Presfințitul Nicolae Popovici. La această bisericp a fost numit preotul greco-catolic Alexandru Rațiu, ca administrator al bisericii. În 24 octombrie 1948, părintele Rațiu a fost invitat la Primăria orașului Oradea condus de primarul Curticeanu. Prezent a fost și agentul securității Voitin și procurorul Pogany.

2. Catedrala Greco-Catolică Sfântul Nicolae, preot paroh era Augustin Olah în 1948. Construită și terminată în 1806 de Episcopul Samuil Vulcan.

3. Biserica Ruteană. În 1948, paroh la aceată biserică era părintele Alexandru Ciurdaru.

Celor trei preoți li s-au pus în vedere: „Părinților, așteptăm să predați bisericile, casele parohiale și arhivele lor. Peste 56 de procente din credincioșii dumneavoastră au trecut la Biserica Ortodoxă.” Protopopul Sava a citit ordinul special al Consiliului de Miniștri din București, care a arătat legalitatea trecerii parohiilor greco-catolice în patrimoniul Bisericii Ortodoxe.

Părintele Olah a refuzat afirmând: „Eu n-am autoritatea să predau parohia și Catedrala, pentru că ele aparțin episcopului Frențiu. El este titularul lor”.

Părintele Ciurdariu a fost arestat în noaptea respectivă și silit de agenții securității să treacă la ortodoxie, iar părintele Alexandru Rațiu, iritat și indignat a spus: „Domnilor eu refuz absolut să predau ceva, nici biserica, nici parohia și arhiva ei. Eu nu recunosc convertirea enoriașilor la ortodoxism, deoarece așa-zisa unificare a greco-catolicilor cu ortodocșii a fost săvârșită cu forța și teroarea, cu mijloace ilegale și anticonstituționale, timp de 1 lună de zile din partea organelor de securitate și miliție”.

Parohia Română Unită din Oradea, Orașul-Nou preluată și ea în 1948 de autoritățile comuniste a fost oferită Bisericii Ortodoxe.

Congregația Augustinienilor Asumpționiști. Episcopul Frențiu a adus călugării asumpționiști la Beiuș care au fost desființați la rândul lor în 1948.

Congregația Surorilor Notre Dame înființate de același episcop, la Beiuș în anul 1923, au fost desființate în 1948.

Mănăstirea Franciscană de la Drăgești cu secțiile la Dicănești și Chiuag.

Mănăstirea Sanislău a fost desființată de autoritățile comuniste în 1948 și a fost preluată de Biserica Ortodoxă.

Episcopia Română Unită

Aceasta institutie ecleziastica a fost intemeiata la data de 15 Iunie 1777 de catre papa Pius al VI –lea la insistentele imparatesei Maria Tereza , prin Bulla Indefesum. Conform Afirmatiei facute de episcopul latin Patachich de Oradea in vizita sa facuta la Roma caracteriza recenta episcopie Infintata un monstru cu 2 capete1 Dr. Ioan Ardeleanu, Istoria diacezei Romane Greco-Catolice de oradea Mare , partea a 2 a Blaj 1888, p .

Decretul Papei Pius al VI- lea a reprezentat pentru Romanii din Oradea Mare , si Tara Ungureasca din acele timpuri un eveniment inedit si de mare insemnatate o solie a desteptarii poporului nostru din intunericul biserice calvino-ortodoxa 2 Profesor Petru Dejeu, Asezaminte culturale din municipiul Oradea cu o prefatare de profesorul Nicolae Iorga, Oradea tipografia Transilvaniei 1926- pg. 204.

Episcopii rezidenti ai diacezei Romane Unite de Oradea de la infintare pana in 1948

1 Moise Dragis ( 1777- 1787)

2 Ignatie Darabant ( 1788-1805)

3 Samuil Vulcan ( 1806-1839)

4 Vasile Baron de Erdely ( 1842-1862)

5 Iosif Papp Szilaghi (1863-1873)

6 Ioan Oltean ( 1873- 1877)

7 Mihai Pavel ( 1879-1902)

8 Demetriu Radu ( 1903-1920)

9 Valeriu Traian Frentiu ( 1922-1952)

10 Iuliu Hirtea ( 1949- 1978) 3. Ibidem pg. 207- 222

In anul 1940-1946 episcopia Greco-Catolica avea un numar de 196 de preoti care isi desfasurau activitatea in judetele Bihor, Satu- Mare si Salaj.

Fiecare preot activa intr-o parohie clasa denumire vechime, clasa de incadrare, coeficient de clasa, coeficient de functie , categorie si salar. 4 Noile Salarii ale preotilor conform deciziei onoratului minister al cultelor cu numarul 62\ 794 per 1946 conform noului statut al functionarilor publici publicat in Monitorul Oficial nr 220 , Bucuresti , Decembrie 1946.

Ministrul Cultelor: Radu Rosculet

Arhiva și Biblioteca Diecezană, așezată în palatul episcopie cu cele mai veche acte din anii 1748.

Școala Primară Română Unită din Oradea din 1760. O școală model, formată din inițiativa episcopului Meletie Covaci.

Episcopul Ioan Suciu

Păr. Romul Mihalca

Păr. Alexandru Rațiu

P. S. Dr. Ioan Suciu Episcop auxiliar de Oradea

În ziua de Sf. Ilie (20 iulie) 1940 a fost consacrat episcop titular al Moglenei și auxiliar al episcopului Valeriu Traian Frențiu al Oradiei de către episcopii Ioan Bălan și P.S. Valeriu Traian Frențiu în Catedrala Sf. Nicolae din Oradea.

În predica despre menirea sa a spus: ”Sfințirea mea întru arhiereu nu o simțesc ca o urcare pe un tron bisericesc, ci ca o întronare pe cruce. Trebuie să predic Evanghelia celor mici și celor mari, pe toți să-i hrănsc cu pâinea Cuvântului dumnezeiesc, să spun lumii că răstignind adevărul, tăria se întunecă și pământul se cutremură, să spun celor mai ai pământului că, cinstind persoana lor, nu aprob viciile lor și, dacă onorez noblețea în care s-au născut, nu datorez aceeași cinste pasiunilor în care trăiesc”.

Începând cu februarie 1947, șefii Siguranței din Oradea, Czeller și Elekes T., îl pun sub urmărire pe numitul Episcop Ioan Suciu, ca pe un element foarte periculos pentru regim (comunist). Serviciul de Siguranță din Blaj, condus de Mathe Emeric.

După cum însăși Securitatea din Oradea declară, Episcopul Ioan Suciu a avut dosar de urmărire și la Oradea, atât sub stăpânirea românească cât și sub stăpânirea maghiară 1940-1944. El figurează în documentele Siguranței din Oradea, Cluj, Sibiu, Sălaj, Mureș, Alba, Brașov cu privire la urmărirea pas cu pas a Episcopului Ioan Suciu și anihilarea oricărei împotriviri a preoților și credincioșilor greco-catolici de trecere la Biserica Ortodoxă.

Într-o (altă) notă, colonelul Czeller din Oradea le amintește colaboratorilor săi să fie activi, deoarece sunt plătiți cu bani grei.

De trei ori a fost ridicat de Securitate în acest timp la București, Făgăraș și Alba Iulia, înghesuit în mașină și dus cu ochelari negri în fața torționarilor și amenințat cu grele pedepse dacă mai predică.

Episcopul și-a continuat misiunea sa până când, (înghesuit într-o mașină) va fi dus, în 27 octombrie 1948, la Sibiu, apoi la București pentru a fi anchetat, judecat și condamnat la muncă silnică, dar în realitate a fost condamnat la moarte.

Chestura Poliției Oradea, Biroul Siguranței Nr. 15118 din 1 aprilie 1947 expediază către Comisariatul din Blaj următoarele: „În conformitate cu ordinul Inspectoratului de Poliție, Serviciul de Siguranță Oradea nr. 14927 din 24 martie anul curent, avem onoarea a vă înainta alăturat fișa personală a numitului Episcop Ioan Suciu, care în cursul lunii februarie a fost mutat în orașul dumneavoastră.

Sus-numitul are dosar personal la acest birou și cele semnalate dumneavoastră în fișă sunt numai un scurt rezumativ din faptele săvârșite de către sus-numitul.

Rugăm binevoiți a dispune depunerea sus-numitului sub strictă supraveghere, întrucât este un element foarte periculos privitor la siguranța statului. Rezultatul supravegherii dumneavoastră, rugăm a ne comunica și acestui birou”.

În nota informativă a Inspectoratului de Poliție Oradea din 24 octombrie 1947, biserica a primit ordin de la Ministerul de Interne ca în ziua de 25 octombrie 1947, în toate bisericile greco-catolice preoții să predice contra lui Iuliu Maniu și să se ceară condamnarea lui. Episcopul Suciu a spus: „Nu se poate predica acest lucru. Eu consider acest ordin al Ministerului de Interne un atac și o provocare a Bisericii”. Natural, se vor lua măsuri represive, ca tăierea salariilor și luarea averilor bisericești.

În Oradea, în 26 octombrie 1948 va predica vicarul Rațiu din Timișoara: „Am luat măsuri ca oamenii noștri (agenții Securității) să fie prezenți în toate bisericile”.

În 10 aprilie 1949 Securitatea din București cere celei din Oradea să verifice informația potrivit căreia fostul Episcop greco-catolic Ioan Suciu din Blaj ar fi avut legături intime cu soția și fiica avocatului Chiș Eugen din Oradea, precum și alte fapte imorale săvârșite de sus-numitul pe când se afla la Oradea, raportând de urgență rezultatul Colonelului de Securitate Birtaș G., Căpitanului de Securitate Stănescu H.

Cele afirmate mai sus nu au avut suport, pentru ca vlădica iubea, în general, copiii, fiind numit „episcopul tineretului”.

Episcopul Ioan Suciu a făcut peste 600 de vizitații canonice pe sate în toamna anului 1948, fiind arestat și închis într-un beci umed și rece, apoi eliberat și constrâns să nu mai predice. Din nou arestat în 27 octombrie 1948 a fost dus la Securitatea din Sibiu, apoi la Ministerul de Interne din București, într-o celulă cu episcopii Vasile …, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu. De aici au fost transferați la Dragoslavele, Căldărușani, Ministerul de Interne, Văcărești, Sighetul Marmației, unde este în detenție pe perioada 28 octombrie 1949 până în 27 iulie 1953, când moare de foame și lipsă de asistență medicală, fiind înhumat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor de la confluența Izei cu Tisa.

Episcopul Ioan Suciu a fost un mare teolog, orator, scriitor și martir al Bisericii și Neamului românesc.

Cardinalul Dr. Iuliu Hossu 1917-1970

În martie 1918 este consacrat episcop al Gherlei. Participă alături de ceilalți episcope uniți și ortodocși și fruntașii politici români la adunarea Națională din 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, unde, la insistența Marelui Sfat Național Român, citește „Declarația Unirii Ardealului cu patria –Mamă România” în fața celor 100.000 de participanți aflați pe Câmpul lui Horea.

Împreună cu episcopul ortodox Miron Cristea, Alexandru Vaida Voievod, V. Goldiș și C. Brătianu duce delegația unirii în Parlamentul României, prilej cu care rostește un discurs istoric, în care, printre altele, a spus: Dacă pentru strămoșii noștri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii ardeleni, toate drumurile duc la București. Acesta este Sionul neamului românesc.

În perioada 1918-1948 a desfășurat o activitate pastorală bogată sub multiple aspecte, devenind episcopul „vizitațiilor canonice”, ce au depășit cifra de 1500.

Ca și Administrator Apostolic de Oradea-Mare emite o circulară în 1945, „Reîntregirea Patriei” în care vorbește despre dictatul de la Viena și suferințele îndurate de români. „Să plecăm genunchii sufletelor noastre și să mulțumim Domnului că s-a milostivit să primească jertfa suferințelor și să rostească judecata dreptății sale. Să se înalțe cântare de preamărire către Cel care ne-a arătat nouă lumină. Din munții Rodnei falnicilor grăniceri, până la străjerii șesurilor întinse peste Oradea Mare și de la Pietrosul Maramureșului Voievodal până la dealul Feleacului, mărturia de toată clipa a nedreptății care ne-a fulgerat în toamna tragică a anului 1940.

Din marea de suferințe a lumii întregi, răsare dreptatea noastră, jertfa este a tuturor popoarelor, dreptatea trebuie să fie pentru toate popoarele. Suferința tuturor să fie izvor de bucurie pentru toți… ”

Prin odiosul decret nr. 358 din 1 decembrie s-a trecut la legiferarea treptată a unor măsuri de desființare a Bisericii Române Unite. Episcopul Dr. Iuliu Hossu, împreună cu ceilalți episcopi uniți au protestat public și el i-a excomunicat pe așa-zișii delegați, 36 la număr, care, sub presiunea securității, au declarat ca vor să treacă la Biserica Ortodoxă.

La 19 iunie 1948 Guvernul Român denunța Concordatul cu Sfântul Scaun. La 2 august apare noua Lege a Cultelor, care interzice orice legătură cu instituții sau persoane străine, din afara hotarelor țării, cu cultele din România (Papa).

Între 24 septembrie și 4 octombrie, Episcopului Iuliu Hossu i-a fost fixată reședința. Oricine îl vizita era arestat. Biserica Română Unită nu s-a putut apăra, fiindu-i suspendate toate publicațiile oficiale și neoficiale de presă.

În urma memoriilor înaintate de Episcopatul catolic din România guvernului, nu s-a ajuns la niciun rezultat. La 27 octombrie 1948 s-a redactat de către Episcopul Iuliu Hossu împreună cu Episcopul romano-catolic din România, Marton Aron, de la Alba-Iulia, Statutul Bisericii Catolice din România, pentru toate riturile: latin, bizantin, armean și rutean, care s-a înaintat Ministerului Cultelor. Statutul nu a fost acceptat, iar Episcopul Iuliu Hossu a fost arestat în 28 octombrie 1948, de la locuința din București a fratelui său Traian Hossu, unde era găzduit. A fost dus la Dragoslavele și depus în Palatul de vară al Patriarhiei, transformat în lagăr.

Aici erau depuși și ceilalți episcopi, apoi transferați la Căldărușani, sfârșind cu penitenciarul din Sighet. În 1949 au mai fost internați la Mănăstirea Căldărușani 25 de preoți superiori, canonici, protopopi și profesori de teologie, din care o parte au fost de la Academia Teologică din Oradea.

Episcopul Iuliu Hossu a fost primul Cardinal român provenit dintr-o biserică românească.

Un destin ingrat l-a făcut să sufere atât de mult pentru Credința în Dumnezeu, dragostea de neam și fidelitatea față de Sfântul Scaun Apostolic al Romei. Episcop și Cardinal, crainicul unirii de la Alba-Iulia, membru de onoare al Academiei Române din anul 1945, decorat cu ordine și medalii, omul care-și împărțea salariul cu săracii a fost insultat, scuipat, pălmuit, chinuit și supus tuturor umilințelor și privațiunilor, și-a sfârșit viața în izolare. Inima lui a încetat să mai bată la 28 mai 1970 la spitalul Colentina din București.

Preotul Vasile Hossu s-a născut la Carei în 1919. A făcut studii primare la Carei și Oradea. În 1939 a urmat Academia Teologică din Oradea. În 4 februarie 1945 a fost hirotonit preot celib de Episcopul Ioan Suciu. După o perioadă de activitate pe domeniul episcopal din Beiuș, devine profesor de religie la Oradea și apoi la Liceul Simion Bărnuțiu din Șimleul Silvaniei până în noiembrie 1948, când postul său se suspendă odată cu interzicerea cultului greco-catolic.

Preotul Vasile Hossu a ținut legătura cu episcopul Iuliu Hirțea, activând asemenea apostolilor și creștinilor din perioada catacombelor.

Credincioșii greco-catolici arestați

Gavril Grigore Moigrădean a fost învățător și director în comuna Săuca, jud. Satu-Mare, și revizor școlar al raionului Tășnad când, în octombrie 1948 a primit ordin să adune pe toți învățătorii din satele vecine și să le ceară să-și părăsească religia greco-catolică.

La ședință, un revizor școlar le-a ținut o cuvântare plină de acuze la adresa Bisericii Române Unite și i-a somat să semneze declarația de trecere la ortodoxie. A intervenit prompt revizorul școlar G. Moigrădean care le-a spus: „Am crescut aproape toți în școlile Bisericii noastre Române Unite, cei mai mulți dintre noi la Școala Normală Română Unită de la Oradea, al cărei absolvent sunt și eu, acolo am învățat să fim buni români și să nu trădăm niciodată neamul și credința noastră greco-catolică. Vă îndemn din tot sufletul, nu semnați trecerea la ortodoxie, nu trădați biserica și neamul că ne va pedepsi Dumnezeu și ne va osândi Istoria”. Auzind aceste cuvinte, majoritatea a părăsit sala. Securiștii l-au arestat imediat pe revizorul G. Moigrădean. După ce a fost maltratat la securitate, a ajuns în celula 44 la Penitenciarul Cluj.

După o perioadă lungă de detenție i s-a stabilit domiciliul forțat, trăind ca muncitor zilier la Cluj. A murit la Cluj, unde a fost înhumat la cimitirul central.

Domnul Valeriu Câmpeanu, fost judecător la Tribunalul Oradea, a fost condamnat la 13 ani muncă silnică, 10 degradare civică și confiscarea averii totale, pentru uneltire contra ordinii sociale și pentru delictul de favorizare a „infractorului” preot Petru Anca. Cauza reală a condamnării a fost faptul că a ținut legătura cu preotul Petru Anca, pe care l-a ajutat cu alimente și bani. A fost eliberat în 1964.

Preoții arestați

Preotul Anca Petru, născut la Oradea în 1916, slujește în Tinca (județul Bihor). Este condamnat în 1949 la 25 de ani de muncă silnică. După ce a scăpat, ete urmărit de Securitate.

Preotul Andercău Vasile născut în 1919, era sătmărean, din localitatea Valea Vinului, a studiat la Școala Normală din Gherla și la Liceul Eminescu din Satu Mare. Ajunge la Academia Teologică Română Unită din Oradea. Din 1947 este preot celib la parohia Sâmbăta, Bihor. Este hirotonit preot de însuși episcopul Frențiu și numit preot la Sâmbăta, județul Bihor. A dus pastorație clandestină după desființarea Bisericii Greco-Catolice din 1948. A trecut prin închisorile comuniste Oradea, Pitești, Dej, condamnat la 10 ani de închisoare. Împreună în detenție a fost alături de P.S. Iuliu Hirțea, P.S. Vasile Hossu, Stan Gavril, canonic Augustin Olah, Virgil Maxim, Dumitru Pascal ieromonarh la mănăstirea de la Drăgești, Gheorghe Dumitrașcu – franciscan, Martin Mihoc – franciscan.

Părintele Bacoțiu Augustin era sălăjean, din localitatea Drighiu. Este ridicat și dus la Gherla, apoi la lagărul Grinzi, unde sfârșește în 1961.

Preotul Balea Grigore, din Sighetul Marmației este dus la Securitate de mai multe ori, unde este interogat și închis. Nu renunță însă a credinț sa, deși este amenințat (cu membrii familiei sale numeroase).

Părintele Barbul Paul, din Oradea, este dus la Securitate și obligat să treacă a ortodoxism. Este bătut în mod barbar în 1948 până își pierde cunoștința, iar când își revine află că “semnase” trecerea. După ce este eliberat, face o vizită episcopului Frențiu și își retractează semnătura. Se prezintă și credincioșilor catedralei Sfântul Nicolae din Oradea, unde își rezintă povestea. Va fi din nou arestat și închis, dar nu renunță la credința sa.

Părintele canonic Barbu Vasile a fost și el arestat, dar după câteva luni a fost eliberat. El a activat în clandestinitate, menținând legătura cu preoții aflați în libertate, și cu credincioșii, căutând să-și îndeplinească cu mult zel îndatoririle sale de preot și canonic până la sfârșitul vieții.

Preotul Bălan Gavril, născut în Satu-Mare (localitatea Someșeni), termină Academia Teologică din Blaj și apoi studiază la Roma. Se întoarce în țară după obținerea doctoratului în teologie. Slujește în Satu Mare și Armați, unde și predă. Se ascunde în timpul persecuțiilor, dar va fi arestat în 1958. În 1964 e lăsat liber, ajunge la Baia Mare.

Părintele Bicoțiu Augustin, din Drigliu Sălaj, a fost închis la Gherla. A stat într-o celulă cu părintele Al. Rațiu. În 1959 a fost transferat în lagărul Griu unde a decedat în decedat în 1961.

Bob Leon, ieromonah basilitan, din Bixad, este închis ani îndelungați în închisorile comuniste.

Preotul Boca Mihai, din Satu Mare (comuna Țepea), slujește în Bihor, unde a ctitorit o biserică. Este închis împreună cu preotul Vasile Șuta, în lagărul de muncă forțată de la Ghencea Bucureșt,, unde decedează în 1954.

Părintele Borca Titus din Pișcolț, Satu Mare, este închis din 1949 până în 1954.

Preotul-profesor Bota Ioan, născut în Maramureș, în 1920. Este hirotonit în 1947 la Blaj. Este arestat în 1948 de Securitatea Satu Mare. Ajunge apoi în Peniteniarul Cluj, unde va fi judecat de trei ori. Când a fost eliberat, a devenit muncitor. Va fi reprimit la Universitate, la Facultatea de Filozofie București, pe care o finalizează în 1952. Devinde profesor de istorie, limba română și educație fizică în județul Cluj.

Părintele Chirvai Iosif, din Satu Mare (localitate Amați), luat de Securitatea Cluj, mutat la Gherla, unde și moare.

Preotul Chișbora Florian din Dieceza Unită a Oradei, a refuzat să treacă la ortodocși< este arestat și închis la Penitenciarul Oradea, apoi trecut la domiciliu forțat. Ajunge muncitor necalificat, angajat la diferite întreprinderi din Oradea. Activează ca preot în clandestinitate. Predicile sale au fost dovezi de mărturisitor neînfricat al credinței.

Părintele Chișu Grațian, paroh în Valea lui Mihai (județul Bihor), este condamnat la 4 ani de închisoare.

Preotul Cocora Ilarion, din județul Sălaj (localitatea Lemniu), a fost preot la parohia Suciul de Sus, Tg. Lăpuș. Urmărit și persecutat de Securitate, până în 1952.

Părintele Codreanu Ioan a fost vice-rector la Academia Teologică Greco-Catolică. A fost arestat de 2 ori de către comuniști.

Preotul Dărăban Teodor din Oradea, a absolvit teologia la Blaj în 1945, aparținând diecezei de Oradea. A fost hirotonit preot de către I.P.S. dr. Ioan Suciu, la 10 decembrie 1946, în capela Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. Paroh la Pietrani, până la 26 octombrie 1948, dată când a fost scos din biserică de către primarul și notarul comunei Pocola. I s-a interzis să mai oficieze Sfânta Liturghie în biserică. Nici un credincios din parohia sa nu a semnat trecerea la ortodoxie. Biserica a fost mult timp închisă de credincioși, și nici un preot ortodox nu a preluat-o până în 1949, până când părintele Dărăban a fost înlocuit de un părinte ortodox la intervenția securității. În 1949, funcționează ca învățător la Dobrești, județul Bihor.

Preotul Foișor Eugen, născut la 27.V.1909, în Sărsig, Bihor, studii de Teologie Greco-catolică, ajunge secretar episcopesc, este arestat de trei ori fiindcă nu a semnat trecerea la Biserica Ortodoxă (în 1946, în 1948, când primește 6 ani de închisoare și în 1958, când primește 18 de muncă silnică pe viață). A fost asistentul P.S. Valeriu Traian Frențiu la Episcopia Greco-Catolică din Oradea. În 1952 se afla la Sărsig lângă Marghita, în satul natal. Este grațiat în 1964, prin Decreatul 411. Ajunge controlot contravenți la Întreprinerea de amenajări tehnio-sanitare din Oradea, „rămas în rezistență greco-catolică”. Viața sa a fost pildă de preoție sfântă. Moare la Oradea, în 1991.

Părintele Gavriș Vasile, din Homorod, Satu Mare, este de asemenea închis, dar nu își leapădă credința.

Părintele canonic profesor Georgescu Ioan, de origine sibian. Termină Liceul la Blaj, face un an de teologie la Oradea, apoi studiază la Budapesta și Viena, unde obține doctoratul în teologie. A fost profesor de religie la Liceul de băieți și la Școala Normală Română Unită din Oradea, unde a predat și în limba maghiară în perioada horthystă. Este închis din 1961 până în 1964. Moare în 1968, în București, pe stradă. Lasă moștenire mai multe cărți importante: Istoria Bisericii Universale (Blaj, 1926 și 1931), Istoria Seminarului Român Unit Oradea (București, 1923), Episcopul Demetriu Radu (Cernăuți, 1925), Episcopul Mihail Pavel (Oradea, 1927), Tudor Vladimirescu (Sibiu, 1923)…

Preotul Gherman Mihai, din Tarcea, județul Bihor, este arestat în 1952, dus la Securitatea Oradea, apoi la muncă silnică. Moare în 1953, la Ghencea. Nu i se cunoaște nici acum locul unde a fost înmormântat.

Părintele Gherman Vasile, din Sălaj (localitatea Popteleac). Termină Academia Teologică la Cluj, este hirotonit de episcopul Iuliu Hossu. Primește parohia Bădești-Borșa (Cluj) în 1950, este arestat în 1951. Trece prin închisorile Cluj, Aiud, până în 1954 când este transferat la o mină de plumb din Maramureș. Este transferat la Gherla, unde stă un an si patru luni, apoi în Bărăgan (până în 1964). În 1970 reușește să fie transferat la Gostat-Cojocna, apoi în Cluj (la IAS, ca economist principal). A fost permanent verificat de Securitate. Din 1990 reface parohia Borșa, din Cluj, unde slujit ca preot greco-catolic.

Părintele greco-catolic Ghilea Ioan, din Oradea, a fost arestat de Securitatea Oradea și torturat în 1948. A fost trecut forțat la ortodocși, după cum a mărturisit în fața episcopului Frențiu.

Preotul Hotea Mihai din Bârsana, Episcopia Oraea, a fost închis de comuniști. Din 1952 nu se mai știe nimic despre el.

Părintele Hotico Vasile, vicar al Maramureș, cu studii secundare la Sighetul Marmației și Academia Teologică Română Unită din Oradea. A fost dus la Securitatea din Sighetul Marmației, apoi la închisorile din Cluj și Aiud. Din 1964 are domiciulul impus la Sighet. Moare în 1994.

Părintele Augustin Maghiar, canonic la Oradea, a fost închis la Sighet și izolat în celula 36. Câteva luni mai târziu, a putut ajunge la ușa celulei sale părintele Alexandru Rațiu, care a vorbit cu el câteva minute. După un timp s-a îmbolnăvit grav și a murit la Sighet, în 16 august 1951. A fost sfetniculepiscopului Valeriu Traian Frențiu.

Părintele Gheorghe Mangra, s-a născut în 19 octombrie 1911, din Rogoz, Bihor. Termină studiile la Academia Teologică Unită din Oradea în 1946 și Dreptul la Cluj. Este arestat în timpul examenelor și apoi exmatriculat. Ulterior absolvă Academia de Drept Administrativ din București. A fost arestat în 1948, apoi eliberat. În 1958 este arestat din nou, pentru 15 ani, din care face 7 luni la Oradea, Gherla, Jilava, Galați și în Delta Dunării, la munci agricole

Preotul Mare Augustin, sătmărean, a fost închis la Jilava, Aiud și Gherla.

Părintele Maxim Atanasie, starețul mănăstirii Bixadului, este arestat în 1948 și închis la Satu Mare, unde suferă cumplite chinuri.

Preotul Maxim Virgil, născut în 14.IX.1915, la Someșul-Cehul-Silvaniei, studiază Seminarul teologic greco-catolic din Cluj și își continuă studiile la Roma (Institutul de propagandă Fide, Vatican), unde este și hirotonit. În 1947 este arestat deoarece se ocupa de tinerii din liceele catolice. Eliberat în 1949, arestat din nou în 1958 (condamnat în 1959 la 18 ani de muncă silnică, pentru activitate clandestină greco-catolică, dar eliberat în 1964). Lucrează la Arhivele Statului din Oradea și la Biblioteca Județeană Oradea. A fost un important istoric. Moare în 1978.

Preotul Mădăraș Gheorghe din Satu Mare, urmează Academia Teologică Greco-Catolică din Cluj (1930), apoi pe cea din Oradea (1934). Devie preot la parohia Sărsig (Bihor) și cea din Moftinul Mare (Satu Mare). În urma Decretului 358 din 1 decembrie 1948, după ce credincioșii din parohia Terebești au fost trecuți la Ortodoxie, preotul Gheorghe Mădăraș – după mai multe anchete, amenințări, ori promisiuni ademenitoare cu care au încercat, fără nici un rezultat, să-l convingă să treacă și dânsul – a fost nevoit să elibereze casa parohială, mutându-se cu familia ce număra opt persoane, într-o fostă prăvălie a unui credincios. Angajat în anul 1949 ca referent agricol la primăria din comună, este dat afară în 1950; s-a angajat apoi ca muncitor curățitor cale-linie la CFR (pe linia îngustă Ghilvaci – Ardud). După doi ani, respectiv în februarie 1952, inimoșii conducători ai depoului de locomotive CFR Satu Mare îl angajează contabil la această unitate, funcție din care s-a pensionat la 1 septembrie 1971. A decedat la 9 septembrie 1980, la Spitalul județean Satu Mare, în urma unei operații la colon.

Preotul Miclăuș Ștefan Vasile, din Bixad, arestat după 1956.

Preotul Miclea Ioan, sătmărean, preot în județul Mureș (Vaidei), se refugiază în 1940 la Blaj. Arestat în 1948, în urma unei predici. Eliberat în 1949, cu domiciliu forțat. Moare în 1982, la 80 de ani.

Părintele Mihalca Romul. În anul 1948, după o fecundă activitate în parohia Girișu de Criș, Jud. Bihor, pentru părintele Romul Mihalca a început Golgota trăirilor sufletești. Somat de autoritățile comuniste să părăsească locuința parohială și să predea inventarul bisericii, în 48 de ore. A plecat la Oradea să-l contacteze pe Î.P.S.S. Valeriu Traian Frențiu, dar nu a putut să-l contacteze. I s-a pus în vedere de către agenții securității că, dacă nu va semna trecerea va fi arestat și condamnat la ani grei de detenție. El a fost (paroh) transferat la Boianu Mare, Jud. Sălaj (Biserica din Girișu de Criș a fost preluată de părintele ortodox Campeanu, care mult timp s-a confruntat cu refuzul credincioșilor de a scoate din biserică Rozarul, Calea Crucii și statuile). De asemenea, fanfara bisericii a fost desființată, iar instrumentele de suflat înstrăinate, iar vechea școală confesională lăsată în paragină. Casa parohială a fost transformată în cămin cultural și după mulți ani a fost dărâmată. Cărămida rezultată a fost atribuită gratuit oamenilor de bază ai primăriei.

Părintele Morna Gheorghe din Satu Mare, arestat în 1948, închis la Oradea, dus la Canal. Reîntors upă 1964, activează în cladestinitate.

Preotul orădean Mureșan Dumitru, deținut politic.

Părintele Pali Flore, a slujit în parohia greco-catolică Beznea, a fost închis și a făcut ani grei de închisoare. Eliberat în anul 1962, a muncit la cooperativa din Vadu Crișului, Județul Bihor.

Părintele Pelle Ioniță din Oradea, s-a născut în comuna Pomi, județul Satu Mare. În 1932, a fost hirotonit preot și numit secretar episcopesc la Oradea, apoi paroh al stațiunii Stâna de Vale, unde a rămas până în 1948, când a fost arestat pentru că a refuzat să treacă la ortodoxie. A fost bătut foarte rău de securitatea din Oradea.

Preotul Pop Dumitru nu a semnat trecerea la Biserica Ortodoxă. Pentru acțiunile sale în favoarea Bisericii Române Unite, a făcut închisoare mulți ani.

Părintele Pop Gavril a semnat trecerea la Biserica Ortodoxă, dar a fost deținut în anul 1952 pentru aderarea lui la P.N.T.

Părintele Pop Ioan, absolvent al Academiei Teologice din Oradea. În 1946 a fost numit preot în comuna Sititelnic, județul Bihor. În toamna anului 1948, preotul a fost ridicat de securitate și dus la Salonta, după câteva luni eliberat condiționat. În 1949 a fost ridicat din nou de securitate și eliberat în anul 1964.

Preotul Pop Victor Mihai, din Șimleu Silvanei, județul Sălaj. Pentru că a refuzat să treacă la ortodoxie, a fost eliberat din serviciul de profesor, este arestat. S-a reîncadrat ca profesor la Boianu Mare, arestat din nou în anul 1951 la Securitatea din Oradea. A primit 5 ani de închisoare pentru refuzul de a trece la Biserica Ortodoxă.

Părintele Popșa Gheorghe, parohul Bocsigului, județul Arad, născut la Biserica Albă, județul Maramureș. A absolvit Academia Teologică din Blaj în 1948. A fost omul de legătură între mai mulți episcopi greco-catolici și Nunțiatura Apostolică din București. A fost hirotonit preot celib în clandestinitate de P.S. Ioan Suciu în 1948.

Părintele Potoran Eugen, a fost închis deoarece se ocupa de catehizarea copiilor, apoi întemnițat la securitatea din Oradea și Cluj. După eliberare a avut domiciliul forțat la Cluj.

Părintele Olah Augustin, sătmărean (localitatea Dobra), parohul Catedralei Sfântul Nicolae din Oradea, închis în 1952. El a fost condamnat în lotul episcopului Iuliu Hirțea. Eliberat în 1955, pe motiv de boală. A murit în martie 1956.

Părintele Rațiu Alexandru, arestat la 29 octombrie 1948. Preluat de agenții securității din prezbiteriu, constrâns să urce în mașina lor și dus la închisoarea orașului, iar a doua zi la Ministerul de Interne din București. La interval de două zile a ajuns la Mănăstirea Neamțului în detenție. A fost un preot activ în parohia Seminarului din Oradea. Din relatările părintelui Alexandru Rațiu reiese că în data de 23 octombrie 1948 a fost convocat la o întrunire de către primarul din Oradea, în sala de ședințe. De față se găseau primarul, vice-primarul, un agent al securității, reprezentanți ai Bisericii ortodoxe și preoți greco-catolici din cele două parohii din Oradea: Augustin Olah și Alexandru Ciurdariu. Vice-primarul a făcut afirmația că 56% din enoriașii catolici de rit oriental s-au convertit la credința ortodoxă, și așadar, trebuie predate bisericile și casele parohiale. Părintele Rațiu a refuzat să predea biserica și nu a recunoscut convertirea enoriașilor săi, motivând că trecerea a fost făcut prin acte de terorism, prin mijloace ilegale și neconstituționale.

Înainte de derularea acelor evenimente, enoriașii săi s-au întâlnit cu părintele Alexandru, lamentându-se că sunt presați să semneze transferul la Biserica ortodoxă, în caz de refuz, erau concediați de la locurile de muncă. În data de 27 octombrie 1948 agenții securității l-au contactat împreună cu protopopul ortodox Sava și avocatul Pogany și au preluat inventarul bisericii fără acordul preotului paroh. Părintele Rațiu a fost arestat.

Sălăjan Gheorghe, protopop la Valea lui Mihai, a fost arestat în aceeași lună cu părintele Coriolan Tămâian.

Sălăjan Leontin, până în anul 1948 a fost preot în Șimleu. Nu a semnat trecerea la biserica ortodoxă, având ca rezultat arestarea lui. După eliberare a fost funcționar la Sărmășag și Șimleu, apoi a fost concediat din pricina faptului că a fost preot greco-catolic.

Părintele Tămâian Coriolan, născut la 16.12.1904, în localitatea Fărcașa, Maramureș, fiul lui Paul și Iuliana. Studiază Teologia Greco-Catolică și Institutul de Propagandă Fide de laa Vatican. Este canonic din Dieceza Română Unită a Oradiei. A fost arestat prima dată în anul 1947 pentru că a făcut parte din P.N.T. Oradea. În noaptea de 3 septembrie 1948 s-a deplasat la Cluj cu intenția de a participa la congresul ce avea loc la data de 1 octombrie 1948, când un număr de 38 de preoți greco-catolici au semnat actul de revenire la Biserica Ortodoxă. De asemenea și el semnase actul de revenire la Biserica Ortodoxă. Regretând acest fapt, a încercat la Cluj să ia legătura cu cei 38, la Liceul Gheorghe Barițiu, dar neavând delegație, intenția sa a fost sortită eșecului. La Oradea, a discutat personal cu diferiți preoți greco-catolici împotriva unificării: Stan Gavril, Boroș Vasile, Pintea Ioan, Iluțiu Petru, Pop Dumitru, Dărăban Teodor și alții. Pentru această activitate el a fost arestat la 29 octombrie 1948. Arestat din nou în toamna anului 1948, împreună cu preoții Vasile Barbul și Aurel Ghilea, fiind torturat în chip bestial: călăii i-au vârât mâinile în foc și a fost bătut fără milă. A rezistat două zile, apoi a căzut leșinat fără cunoștință. În această situație i s-a întins o foaie să semneze trecerea la ortodoxie. Este eliberat temporar și ajuns liber se urcă în amvonul Catedralei Sfântul Nicolae din Oradea, mărturisește mulțimii prezente suferințele îndurate. Este condamnat în 1959 la 25 de ani de muncă silnică pentru activitatea clandestină. Este eliberat în baza Decretului 411/1964, dar continuă să fie urmărit informativ toată viața.

Părintele Tătaru Ștefan, născut la 25 ianuarie 1917 în Oradea, absolvent al Academiei Teologice Române Unite Oradea și al Facultății de Filologie din Cluj. În anul 1945, devine rectorul Seminarului romano-catolic franciscan din Oradea și profesor de Limba și literatura română la Școala Normală din Oradea, până în 1948, când este arestat, închis și condamnat la închisoare pe viață(procurorul militar a cerut pedeapsa cu moartea), fiindcă a lucrat împreună cu nunțiul apostolic Patrick O’Hara la organizarea Bisericii Române Unite în clandestinitate, ceea ce comuniștii au calificat ca și „înaltă trădare. Își petrece anii de detenție la Jilava, Sighet, Dej, Gherla.

Părintele Trufaș Liviu, ]n 1948 a aderat la Biserica Ortodoxă și a fost protopop. În 1952 a fost făcut deținut. După eliberarea sa, a fost transferat la Zalău unde a avut domiciliu forțat.

Preotul Tuta Vasile, profesor la Liceul Vasile Lucaciu din Carei a refuzat trecerea la Biserica ortodoxă spunând: „Nu semnez, mai bine mor!” A fost arestat și a murit la Penitenciarul Ghencia, rămânând după el patru copii orfani.

Preoți urmăriți

Părintele Barna Gheorghe a fost un profesor de teologie care în anul 1948 a revenit la ortodoxie. Și-a exercitat meseria de profesor de teologie în Cluj. La Oradea, într-una din predicile sale, a criticat dur asasinarea lui Gh. Duca de către legionari.

Părintele greco-catolic Cucea Emil, trecut la ritul ortodox la parohia comunei Ghida, născut în 30 iulie 1913 în județul Satu Mare (Jeheriștea), considerat de informatori “șovinist înfocat”, “element egoist”, “bețiv”, “reacționar absolut”, “de neîncredere” (din cauza revoltei de la Suiug, fiindcă nu luase nicio măsură pentru a lămuri populația legat de unificare). El făcuse “propaganda contra unificării”, iar pentru aceasta i se întocmesc referate de către Securitate. Este sub supraveghere, activitatea sa mereu urmărită, urmând a se raporta “orice constatări pozitive”.

Părintele Dejeu Iosif Până în 1948 a fost preot Vintere și Beiuș. Nu a semnat trecerea la Biserica Ortodoxă. În 1952 era angajat la Percepția din Șimleu.

Părintele Egri Augustin, Până în anult 1948 a fost preot pe lângă Tășnad. Nu a semnat trecerea la Biserica Ortodoxă.

Preotul greco-catolic Man Gavril, trecut la ortodocși, era “supravegheat de noi… în aceia ce privește activitatea lui”. Era născut în 25 septembrie 1911, în județul Sălaj. Nu făcuse parte din niciun partid politic în perioada horthystă, dar se înscrie în Frontul Plugarilor, în care “activează, muncește și dă tot sprijinul organelor locale”. Era un element periculos, deoarece “caută ca să colaboreze cu PRM” și “trăiește o viață mulțumitoare”. Salvarea lui era că la adunările de partid lipsea, dar motiva “cu o înmormântare pe care o avea” și “în dauna lui nici nu sa înregistrat alte abateri”, ba mai mult “are o atitudine bună față de actualul regim”.

Preotul Man Valeriu Coriolan, trecut la ortodocși, născut în 1906, în comuna bihoreană Abrămuțiu. Fost membru activ al PNȚ și PNL, era considerat “un element de neîncredere, este bețiv de primă calitate” și “are o atitudine dușmănoasă față de regim care a manifestat-o și cu ocaziea revoltei” din comuna sa. Era numit și “un reacționar înfocat”, având chiar și un referat “aparte” confecționat de Securitate. Rămine sub supraveghere “în continuu”, făcundu-se raportări și constatări “la timp”.

Părintele Naghi Gheorghe a făcut studiile la Roma după care va fi pedagog la Seminarul Teologic Greco-Catolic din Oradea. Mai târziu a trecut la ortodoxie.

Nemeș Roman a făcut parte din cei 38 de reprezentanți care au aderat la ortodoxie la adunarea din Cluj. A avut funcția de protopop ortodox în Oradea. A fost reprezentat al cultelor pe regiunea Crișana. După înscăunarea Episcopului Valerian, a fost transferat la Tileagd.

Părintele Pantea Eugen. Până în 1948 a fost preot în Mociar lângă Tinca. Nu a semnat trecerea la ortodoxie.

Preotul Stan Gavril, născut la 5.VI.1902, în Iegăriște, Maramureș, cu studii dde teologie greco-catolică, urmează Institutul de propagandă Fide din cadrul Vaticanului. Fără antecedente politice și penale, “rămas în rezistență greco-catolică”. Era “lucrat în baza de lucru” a Securității.

Stanciu Iosif, preot în Tria. A semnat trecerea la ortodoxie

Rezistența preoților greco-catolici era observată de către Direcțiunea Regională a Securității Poporului Oradea, și după deființarea Bisericii Unite cu Roma.

Locotenenții de Securitate trimiteau frecvent informări și raportări către Direcțiunea Generală a Securității Poporului București în care notau activitatea desfăurată de preoții grecoc-catolici. Astfel în raportarea nr.13/23092 din 25 octombrie 1950, apare expusă explicit ideea că “activitatea de rezistență a foștilor preoți …continua pe mai departe” în localitatea Beiuș-Bihor, iar preoții “fac slujbe religioase la locuințele credincioșilor precum și în biserica Romano-Catolică”. Aceste slujbe se țineau în limba română, motiv pentru care “populația tot Greco-catolică frecventează în mod regulat biserica romano-catolică”. Ba mai mult, chiar și „elevii dela diferite școli înainte de a merge la școală, intră în biserică și după aceia pleacă la școală”. Comunitatea greco-catolică din Beiuș se implică în întrajutorarea preoților greco-catolici: “credincioșii duc alimente”.

În Oradea, situația era similară. Credincioșii foști greco-catolici “la îndemnul preoțior rezistenți”, frecventează “bisericile romano-catolice și biserica fostă ruteană-catolico”, care era continuată “biserică nespurcată”.

Rezistența greco-catolică din județul Bihor se mai concretiza prin “neparticiparea preoților foști catolici la ședințele pastorale lunare”, cei ce se implicau “veneau cu întârzieri, aducând diferite motive nejustificate”. Orice rostea un preot era primejdios și răstălmăcit. Săre exemplu, preotul rezident Ghiulai Aurel, din Sânlazăr, județul Bihor, lansase niște zvonuri că “în curând va începe războiu și din cest război va ieși învingător americanii”, dar mai ales că atunci el “din nou va fi preot greco-catolic”. Preotul va fi verificat periodic, iar familia sa la fel,reieșind că “întreținea legături cu diferiți chiaburi”, prin soția sa, “învățătoare în această comună”.

Pe lângă preoți erau infiltrați informatori care îi testau, provocându-i la subiecte incomode. Preoții tineri din Oradea erau toți “plasați în câmpul muncii”, ca să nu trezească suspiciuni, susțineau securiștii. Cei vârstnici erau pensionați de stat, “foarte precauți”, “nu intră în discuții cu nimeni”, ar mai ales “evită a face discuții în legătură cu rezistența catolică”.

Reprezentanții Securității monitorizau în permanență familiile de greco-catolici. În rapoartele lor, ei menționează deseori că au mai “identificat o familie de credincioși unde se adăpostesc curierii clandestini”, încercau să a parte la acele slujbe ilegale și mai ales “să afle când sosesc curierii clandestini”.

Un rol important în rezistență l-a avut Episcopul Ioan Suciu. El predica la Catedrala din Oradea și Blaj, reușind prin arta creatoare care o stăpânea să atragă sufletele credincioșilor. Deși foarte tânăr, Ioan Suciu prevăzuse ceea ce avea să urmeze, pentru că observase acțiunea fermentului comunist in URSS, manifestat prin reducerea la tăcere a Bisericii Catolice din Ucraina. „Astăzi și-n zilele care vor urma, spunea episcopul Ioan Suciu în Eroism, există un singur lucru pe care mai ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viață care te îndepărtează de trădare, cel eroic… Acum a sosit ceasul eroismului pe pământul românesc. Biserica Greco-Catolică Română, expresie a culturii naționale și a tradiției catolice, reprezintă prezența autentică a Mântuitorului printre noi, și prin Cristos, suntem persecutați și noi. Cetatea lui Isus din România este atacată acum de fiii întunericului. Să luptăm pentru moștenirea de adevăr și lumină care ne-a fost lăsată, să luptăm pentru singura cale de salvare a omului, Biserica Unită, cu capul ei, Isus Cristos.”

Capitolul al V-lea

Rezistența preoților și a enoriașilor din Episcopia de Oradea

față de actul barbar al desființării în anul 1948

Incepând cu data de 1 decembrie 1948 Biserica Română Unită a fost exilată în catacombe. Ea a continuat să existe în sufletele preoților și a enoriașilor, care nu au dorit să se supună trecerii la Biserica Ortodoxă.

Mult timp, credința a supraviețuit datorită preoților rezistenți, chiar dacă au fost urmăriți de Securitate, reușind să oficieze sfintele slujbe în case particulare, locuri retrase și în biserici romano-catolice. Decretul din 20 august 1949, apărut în Monitorul Oficial atribuie pedepse de până la 8 ani și confiscarea bunurilor acelor persoane care ajutau financiar și găzduiau preoții nereveniți la ortodoxie.

Patriarhul ortodox Marina a ținut un discurs în Marea Adunare Națională din București, criticând în termeni destul de duri activitatea preoților greco-catolici rezistenți în catacombe (în urma vizitei făcute în Ardeal, în decembrie 1949).

Biserica Greco-Catolică din Transilvania a supraviețuit în catacombe chiar dacă s-a produs o trecere abuzivă la Biserica Ortodoxă, a unei părți însemnate a preoților și enoriașilor. Niciunul dintre episcopii greco-catolici nu a îmbrățișat credința ortodoxă, chiar dacă au fost închiși. Scopul a fost exterminarea lor, prin înfometare, izolare, lipsa de medicamente.

Asupra clerului, călugărilor și a călugărițelor precum și a credincioșilor s-au abătut vremuri cumplite în 1948. Un număr important de preoți statornici în credința lor catolică românească, contrar tuturor amenințărilor, torturilor și ofertelor au fost arestați de Securitate și miliție, în Eparhia de Oradea.

Activitatea pastorală a preoților n-a încetat, ci s-a desfășurat în diversele ei forme, atât în afara închisorilor, în lagăre de muncă forțată și exterminare fizică premeditată.

Ei au oficiat Sfânta Liturghie și administrarea Sfintei Taine, în case, șuri, păduri, ori alte locuri izolate. Diferite cazuri s-au semnalat la preoții credincioși surprinși la diferite servicii divine, fiind amendați cu sume mari pentru practicarea cultului greco-catolic clandestin, ori condamnați de Tribunalele Militare la ani grei de detenție pe care i-au executat. Mărturie stau un număr mare de dosre și sentințe judecătorești în cere au fost preoții greco-catolici.

Au existat și la Oradea, Beiuș, Satu Mare, Sălaj centre de rezistență, unde au activat nuclee de cadre clericale. Aceștia reprezentau elita Bisericii greco-catolice din Oradea: Iuliu Hirtea episcop, Doctor Coriolan Tămăian, ardinariu Chișbora Florian, Teodor Dărăban, Gavril Buzașiu, Gheorghe Mangra, Vasile Hossu, Mureșan Dumitru, Dumitru Pop, Eugen Foinor, Gheorghe Morna, Nicolae Marian.

Desființarea Bisericii Greco-Catolice în anul 1948, pe lângă episcopi și cler, a afectat și laicii acestei Biserici. Trecerea laicilor de la o Biserică la alta s-a făcut cu presiuni exercitate de autoritățile civile și bisericești. Mijloacele folosite, pentru trecerea la cultul ortodox, s-a făcut prin metode specifice anului 1948: amenințări și arestări din rândul credincioșilor, crăsnicilor sau epitrofilor din diferite parohii. Majoritatea cazurilor unde se colectau semnături de trecere s-au realizat la primării, cu participarea miliției, care intimida pe cei prezenți cu arestări sau deportări, în caz de refuz de trecere la Biserica Ortodoxă. O mare parte a enoriașilor considerau această trecere că este abuzivă și ilegală, făcută sub presiuni și amenințări. Discursurile oficale ale statului și ale Bisericii Ortodoxe menționau că unificarea religioasă „s-a realizat în toate zonele geografice”.

Mijloacele folosite de agenții guvernului pentru a obține adeziunile de la credincioși au fost din cele mai perfide și mai criminale. Funcționarii de stat și particularii, muncitorii și slujbașii au fost amenințați cu concedierea în masă, dacă refuză trecerea la ortodoxie. Ei trebuiau să prezinte un act la serviciu, semnat de autoritățile competente, din care rezulta adeziunea la Biserica Ortodoxă. Țăranilor li s-a interzis să li se semneze actele la Primărie. Pensionarilor li s-a pus în vedere că li se va suspenda pensia. Elevii ai căror părinți nu trecuseră la ortodoxie erau obligați să plătească o suprataxă școlară. Personalul bisericilor, cantori, crăsinci etc, de multe ori au fost puși în stradă cu familiile lor. Enoriașii greco-catolici din satele unite erau convocați la Primărie, la Prefectură etc, și sub amenințări diverse erau constrânși să semneze. Cum însă aceste procedee nu au dat randament, s-au instituit comisii care să treacă pe la domiciliul fiecărui enoriaș greco-catolic, pentru a obține adeziunile de trecere.

Într-o parohie unită, comisiunea însărcinată cu obținerea semnăturilor era compusă din primar și câțiva membrii ai partidului comunist. În pofida tuturor amenințărilor, în multe cazuri, credincioșii uniți s-au arătat mai fermi decât proprii lor păstori sufletești. Un astfel de exemplu a fost în comuna Vășad, unde preotul a fost alungat cu pietre, iar în unele părți țăranii au refuzat să participe la slujbele săvârșite de preoții semnatari și au respins pe misionarii ortodocși trimiși de Patriarhie. La Beiuș, centru cunoscut greco-catolic din dieceza Oradiei, Comitetul parohial, expediază Patriarhului telegrama următoare: „Nu este credincios în protopopiatul greco-catolic din orașul Beiuș al cărui suflet să nu fie tresăltat de bucurie la primirea veștilor reîntoarcerii noastre ca fii sufletești ai religiei și Bisericii ortodoxe române. Acest fericit eveniment petrecut sub regimul libertăților democrației populare, ne zguduie cu toată convingerea să ne trezim și să ne reîntoarcem de pe drumul pe care greșit l-am parcurs în credința noastră religioasă. Exprimăm deci sanctității voastre, cu cea mai profundă supunere sufeltească, atașamentul nostru al credincioșilor din protopopiatul greco-catolic a orașului Beiuș, și declarația de unire cu Biserica strămoșească.

În ziua când s-a preluat biserica greco-catolică din Beiuș, și s-a celebrat în ea slujba ortodoxă, în afară de preoți și de cântăreți nu exista nici un enoriaș în biserică. Așa era de mare, numărul și entuziasmul celor reveniți la ortodoxie. Nu preoții sau episcopii misionari ai credinței creștine au cutreierat satele române unite, ca să readucă pe cei rătăciți, prin puterea convingerii, ci agenții de poliție, șefii de siguranță, primarii, prefecții și subprefecții, jandarmii, membrii a P.C.R. și deputații care s-au făcut apostoli „pentru convertirea minților”. Cu toate acestea în cea mai mare parte planul lor a eșuat.

În circulara trimisă de episcopul ortodox al Oradiei, Nicolae Popoviciu, Protopopilor din Eparhia sa, spune că Ministerul Cultelor cere ca până la 15 a.c. să fie terminat procesul de trecere a credincioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă Română. În consecință, Protopopul ortodox va comunica tuturor preoților din protopopiatul său că sunt personal responsabili de ducerea la bun sfărșit al acestei acțiuni, dispunând ca până la 20 i.c., să transmită la oficiul protopopesc lista nominală a capilor de familii trecuți la Biserica Ortodoxă.

Prin presiune și intimidare pe la mijlocul lui octombrie, Primăria din Beiuș a dispus conform ordinelor primite de la forurile centrale, tuturor instituțiilor locale, să întocmească tabele cu capii de familie de religie (și membrii de familie) pe care lucrătorii de la primării, completându-l cu cei neangajați, le-au centralizat într-o listă generală ce cuprindea un număr de 408 capi de familie și un total de 644 de credincioși. Prin presiune, intimidare și falsificare, la 15 octombrie 1948, un număr de 406 din cei 644 enoriași câți erau în aceste tabele au fost consemnați ca trecuți la ortodoxie.

Acțiunea de convertire în Beiuș, s-a desfășurat sub conducerea avocatului Rițiu, un personaj jalnic, fost curator al Parohiei Unite din Beiuș, devenit după 1944 slugă a regimului comunist nou instaurat, care l-a răsplătit numindu-l prefect al județului Bihor.

Scrisoarea 1872/1948 adresată de Frențiu către Ministerul Cultelor încearcă a salva bunurile confiscate ale Bisericii Greco-Catolice. Astfel acesta cerea „transformarrea școlii normale greco-catolice de băieți din Oradea în școală de cântăreți ai eparhiei romane unite de Oradea”.

Ministrul îi răspunde că „nu se poate transforma…localul urmînd a fi predat Ministerului Învățământului Public”, conform dispozițiilor Decretului 176/1948.

Episcopul Frențiu revine cu o altă scrisoare către același ministru, pentru a salva Liceul Teoretic de Băieți din Beiuș cu internat, Liceul Teoretic de Fete din Beiuș cu internat, Școala de Fete din Carei cu internat. Bunurile acestora erau statificate prin Decretul 176/1948. Școala normală de băieți fusese transformată în Școală de cântăreți ai Eparhiei, Liceul Teoretic de Băieți din Beiuș în Seminar Special Monahal cu internat, iar ce pentru fete in Seminar Special Monahal pentru fete. În acest sens, pe baza noii legi a cerut aprobarea Consiliului de Miniștri.

Răspunsul survine în urma a trei cereri diferite, tot în data de 20.VIII.1948: “avem onoarea a vă face cunoscut că vi s-a răspuns că transformarea liceului de băieți din Beiuș, în seminar unic este împotriva legii”. Drept urmare, “edificiile și toate bunurile susnumitei școale confesionale trec în posesiunea Ministerului Învățământului Public”.

Cu câteva zile înainte de aceste confiscări, colegiul profesoral din Beiuș îl informează pe episcopul Frențiu de faptul că “în dimineața zilei de 26 iulie un delegat al PMR și un comisar al Siguranței din Oradea, împreună cu un comisar al Siguranței din Beiuș, cu un delegat al Pmr din localitate și cu dl. prof. Ioan Călugăru” de la liceu au prezentat “ordine oficiale scrise” prin care află că liceul trece în proprietatea statului.

În intervalul 15 – 22 octombrie 1948, în fața Bisericii Greco-Catolice din Beiuș, din centrul orașului, enoriașii au organizat procesiuni în timpul cărora elevii de liceu și de la clasele mici se reculegeu ore întregi în genunchi, rugându-se la Dumnezeu să nu permită ocuparea Bisericii din centrul orașului.

La 22 octombrie 1948, primarul Solomon Binșelean, vechi funcționar al Primăriei, înălțat de comuniști la demnitatea de primar, citează la Primărie pe protopopul Valeriu Hetco, spre a preda preotului ortodox Aurel Briscan biserica din centrul orașului și cea de lemn de pe actuala Cale a Bihorului (transferată de la Delani) în 1925, în care oficiau călugării franciscani, primarul motivând demersul său, că în oraș n-ar exista credincioși greco-catolici.

După alte presiuni și amenințări din partea Primăriei și a Siguranței, la 25 octombrie, orele 13,30, parohul Virgil Munteanu și curatorul Halmageanul Ioan, sunt chemați la Primărie pentru a preda bisericile. Totodată Primăria a hotărât, suspendarea din funcție a protopopului Hetco și a preotului Munteanu, amenințându-i că nu mai au dreptul de a oficia serviciul religios.

Cu toate că la Primărie fuseseră depuse între timp mai multe cereri de recuzare a trecerilor la ortodoxie, organele puterii locale au raportat că Beiușul este ortodox în proporție de 85%. S-a comis astfel un act de siluire a conștiințelor și a liberei alegeri a religiei, concomitent cu furtul bunurilor individuale și spirituale.

În urma desființării protopopiatului și a trecerii celor două biserici greco-catolice la Biserica Ortodoxă, protopopul de Beiuș, Hetco a fost constrâns să renunțe la locuința din casa parohială.

Credincioșii uniți din Beiuș, lipsiți, văduviți de preot și Biserică, au fragmentat unii Biserica Romano-Catolică, unde un preot din Moldova oficia și predica Evanghelia în limba română. Curând și acest preot a fost alungat din Beiuș de autoritățile comuniste.

În aceste împrejurări enoriașii uniți au fost obligați să recurgă la serviciile preoților ortodocși pentru botezuri, cununii sau înmormântări.

Într-o notă a Biroului de Securitate Beiuș, înaintată Direcțiunii Generale a Securității Poporului Oradea, sunt amintiți o serie de intelectuali greco-catolici care frecventau la biserica romano-catolică din Beiuș. Intelectualii care participau la aceste slujbe erau caracterizate femei în vârstă, fanatice, religioase, care sunt periculoase pentru regimul democrat.

1. Odeșteanu Letiția, casnică, născută la 3 ianuarie 1886 în comuna Dobrești, de religie greco-catolică, domiciliată pe str. Pavel, nr. 9. Este acuzată că are o atitudine dușmănoasă față de regimul democrat, ia parte la slujbele si in bune relatii cu preotul romano-catolic.

2. Jenica Cosma, născută în comuna Răbăgani, la 10 decembrie 1898, de religie greco-catolică, domiciliată în Beiuș, str. Horia, nr. 20.

3. Maria Fântânaru, născută în comuna Moftinul Mic, Satu Mare.

4. Agnesia Sălăjan, profesoară, născută în 1907, greco-catolică, cu domiciliul în strada Molotov. Este o dușmancă înrăită față de Biserica Ortodoxă, fanatică religioasă.

5. Văduva Eliza Pavel, fostă profesoară, născută la 24 octombrie 1868, soțul ei a fost deputat averescian. În trecut n-a făcut politică. Are o atitudine dușmănoasă contra partidului. Nu participă la biserica ortodoxă, fostă greco-catolică.

6. Irina Ciurdaru, născută în comuna Sfârnaș, la 1881, greco-catolică, domiciliată în Beiuș, strada Molotov, nr. 23. Ea participă la slujbele romono-catolice. Este o persoană fanatică.

Securitatea din orașul Beiuș, la 29 august 1949, prezintă Direcției Regionale a Securității Poporului în raport referitor la parohiile greco-catolice vacante și starea de spirit în rândul populației.

Conform afirmațiilor agenților securității, starea de spirit s-a liniștit, majoritatea greco-catolicilor au trecut la ortodoxie, cu excepția celor care sunt sub influența preoților uniți care oficiază slujbe la domiciliu.

Protopopiatul greco-catolic de Beius

Foste parohii vacante în plasa Beiuș:

1. Finiș – parohie unde a funcționat preotul unit Silviu Sălăjan care nu a aderat la ortodoxie, motivând că are 70 de ani. În schimb populația a trecut în totalitate la ortodoxie, însumând un număr de 773 de persoane. Starea de spirit este bună.

2. Fiziș – în această parohie a funcționat preotul Nicolae Puia, după revenirea enoriașilor săi la ortodoxie, preotul greco-catolic s-a transferat în comuna Șuncuiuș. Populația greco-catolică din Fiziș a aderat la ortodoxie în număr de 429, fără a se produce probleme autorităților. Starea locuitorilor fiind liniștită.

3. Pocola – parohie unde a funcționat preotul Teodor Dărăban. Din 175 de persoane greco-catolice au aderat la ortodoxie 142. Starea de spirit a populației este bună.

4. Pietrani – și în această parohie a funcționat preotul greco-catolic Teodor Dărăban. Nu a aderat la ortodoxie. Locuiește în casa parohială. Este un element periculos, face agitație în comună și se manifestă tot timpul împotriva regimului, lansând tendențioase. Este urmărit de organele noastre. Din 417 credincioși au aderat la ortodoxie 313, restul fiind sub influența preotului Dărăban.

5. Comuna Delani – Parohie administrată de preotul unit Iosif Boia. El nu a semnat actul de aderare la ortodoxie, opunându-se și agitând spiritele în rândul populației. Ultimul domiciliu l-a avut la Beiuș, unde avea legături cu cei mai mari reacționari. Oficiază slujbe la domiciliu și la casele enoriașilor, îndemnându-i să nu se supună dispozițiunilor autorităților. Ascultă postul de radio Londra și lansează zvonuri alarmiste. Este contra comuniștilor, fiind un mare dușman al clasei muncitoare. Toți foștii lui enoriași în număr de 375 au semnat revenirea la Biserica Ortodoxă.

6. Drăgoteni – parohie unde a funcționat preotul Iosif Boia, fost preot paroh din comuna Delani. Au aderat toți enoriașii greco-catolici la Biserica Ortodoxă, în număr de 213. Starea de spirit a credincioșilor este bună.

7. Negru – parohie unde a funcționat preotul Petru Pop, transferat la parohia Chiheiu, Bihor. Din totalul de 196 enoriași greco-catolici au aderat la Biserica Ortodoxă 180.

8. Vălenii de Beiuș – parohie unde a funcționat preotul Mihai Pall. El n-a semnat trecerea la Biserica Ortodoxă, transferându-se în comuna Ghenciu.

Fostul Protopopiat al Ieriului

În Raionul Săcuieni, Securitatea din Oradea cere o notă informativă despre foștii preoți netrecuți la Biserica Ortodoxă, dar care s-au încadreat în câmpul muncii. Aceste persoane vor fi în atenția autorităților până în anul 1951. Ele vor fi identificate de agenții securității.

1. Coriolan Otavă, domiciliat în comuna Sâniob, angajat la Sfatul Popular din Sâniob, ca referent.

2. Dr. Petre Iluțiu, domiciliat în Săcuieni, profesor la ciclul II.

3. Petru Pop, domiciliat în comuna Cihei, pensionat.

4. Paul Tămăian, domiciliat în Săcuieni.

5. Emilian Bandici, domiciliat în comuna Valea lui Mihai.

6. Gheorghe Erdei, domiciliat în comuna Curtuișeni.

7. Alexandru Terdic, domiciliat în comuna Pișcolț.

8. Corneliu Otavă, domiciliat în comuna Ciolana.

9. Gheorghe Naghi

10. Iosif Pal – director școlar.

11. Ioan Pop, domicilat în Valea lui Mihai.

12. Ioan Pintea

13. Barnaba Zurbău, domiciliat în comuna Galoș Petru.

Preoții greco-catolici din Marghita în anul 1948, județul Bihor

1. În comuna Ciutelec, fostul preot greco-catolic a trecut la ortodoxie, Dumitru Halmajan. El nu a părăsit comuna cu toate că și-a dat demisia din preoție, dar instigă populația contra cultului ortodox.

2. Aurel Ghiulai – paroh în Sânlazăr, și-a dat demisia, dar locuiește cu soția sa care este învățătoare în această comună. Are o atitudine antidemocratică față de stat.

Preoții greco-catolici din Plasa Ceica, Județul Bihor

1. Dicănești, fostă parohie greco-catolică, parohi Ioan Rotaru și Ioan Lădan, care au deservit parohiile din comuna Drăgești și satul Gruilung. În anul 1948 și au trecut la ortodoxie 572 de uniți ai comunei Drăgești, iar în comuna Dicănești, au trecut 568 uniți la Biserica Ortodoxă, iar din satul Gruilung au trecut 285 la ortodoxie.

2. Rogoz – parohie greco-catolică până în 1948, administrată de părintele Liviu Moza, caracterizat de autoritățile comuniste ca un „reacționar” notoriu și recalcitrant, care lansează zvonuri false contra regimului și instigă populația de a se opune ordinelor superioare de stat. Nu a semnat actul de trecere la ortodoxie. Din 619 enoriași au semnat trecerea la ortodoxie 617. Starea de spirit în parohia Rogoz este liniștită. Dorința enoriașilor este de ase completa posturile vacante din parohiile amintite mai sus.

Preoții greco-catolici din Plasa Vașcău, Județul Bihor

În Plasa Vașcău a funcționat preotul greco-catolic în:

1. Partenie Pelle – în comuna Băița, Bihor. Autoritățile îl caracterizează ca un preot greco-catolic cu o fire recalcitrantă, care s-a manifestat contra dispozițiunilor statului, îndemnând populația la rezistență contra actului de trecere la Biserica Ortodoxă.

Din 186 de credincioși greco-catolici au adereat la cultul ortodox numai 163, restul fiind sub influența preotului Partenie. Starea de spirit a populației este liniștită, frecventând Biserica Ortodoxă, cu excepția unor persoane care participă la liturghiile particulare ale preotului greco-catolic.

V.1. Adrese – Rapoarte cu privire la Greco-Catolici. Preoții și Școlile greco-catolice de Oradea, Satu-Mare și Sălaj

Adrese – Rapoarte cu privire la Greco-Catolici 1948 – 1949

Preotul Augustin Maghiar din Oradea în anul 1948 a fost vicar general al episcopiei greco-catolice și oficia liturghii în Catedrala Sfântul Nicolae din Oradea. Din octombrie 1948, a oficiat slujbe în casa personală la care participau mai multi enoriasi greco-catolici. El era în legătură cu Nunțiatura din București.

Organizația bisericească greco-catolică din rezistență, se bazează pe cadrele vechi ai fostei biserici, sau elemente care nu au semnat unificarea în 1948. Șeful organizației din Oradea, al Județului Bihor, Sălaj și o parte din Satu-Mare este reprezentat de preotul Augustin Maghiar – vicar general, susținut de preoții Gavril Stan, Iuliu Hirțea și Rotar. Preotul Gavril Stan este omul de legătură între Oradea și Nunțiatura Papală din București. Iuliu Hirțea este intermediar local. Alți doi călugări se deplasează prin județele Satu-Mare, Bihor, Sălaj și pe urmă se deplasează la Nunțiatura din București pentru a relat despre situația preoților și a credincioșilor dar și pentru a solicita ajutor financiar pentru preoții rezistenți.

Scopul acestei organizații după afirmația unor informatori din București este, pregătirea enoriașilor pentru revenirea la biserica greco-catolică.

Ierovinahul Rotarul a fost semnalat de organele de filaj la Satu-Mare, dar și la Oradea și Beiuș. La Beiuș este un centru de rezistență aparte, unde acționează preotul Munteanu. El este în legătură cu preotul Augustin Maghiar, prin curierii civili.

În raportul telegrafic nr. 13/19577 din 26 iunie 1949, căpitanul de securitate Varnai Mihai, oferă informații despre preotul Emil Pascadi, care se găsește la domiciliul familiei din Istrău, județul Sălaj, unde în mod subtil susține ideea catolicismului, printre credincioșii ortodocși, împreună cu Petru Bonțea care este preot ortodox.

Situația preotului Emil Pascadi este neclară, pentru că în perioada trecerii enoriașilor la Biserica Ortodoxă, susnumitul era considerat nerevenit la ortodoxie.

Încă din perioada de unificare a bisericilor românești au fost împărțite manifeste scrise de mână sau de mașină prin care preoții și credincioșii erau îndemnați să nu semneze trecerea la ortodoxie, sau dacă erau trecuți să declare în fața Oficiului de stare civilă, retractarea semnăturii lor. Un astfel de manifest semnat de ”Glasul Bisericii” și difuzat și la Oradea în luna noiembrie 1948, a intrat în posesia unui informator.

Iată cum suna acel manifest: ”Fiule îți dai seama ce ai făcut? Fapta ta este strigătoare la cer, este ceea ce a făcut Iuda când l-a vândut pe Cristos. Cum poți să te apropii de altar pe care-l pângărești cu sacrilegiul tău. Trezește-te până ce nu-i târziu. Du-te la autorități și spune că tu rămâi pe mai departe în credința ta în care te-ai născut. Retractează public, greșeala cea mai mare și nu fii laș. Cristos te cheamă să-l urmezi și pe calea suferințelor. După ce ai făcut acest lucru, mergi la un preot care n-a semnat și spovedește-te!… Trimite Patriarhului o declarație, prin care îi faci cunoscut că nu te ții de turma lui. Fă apoi mărturisirea credinței catolice spunând: Cred îmtr-una sfântă catolică și apostolică biserică. Cred tot ceea ce crede și mărturisește biserica Romei, care stă sub conducerea Papei, vicarul lui Cristos pe pământ.”

Din acest manifest s-au născut mai multe variante. Toate acestea aveau scop ca preoții și credincioșii să defecționeze de la ortodoxie.

Din relatările miliției din Tășnad înaintat către Biroul de Securitate din Carei în legătură cu preotul călugăr Traian Chiorean din comuna Hatoani, județul Sălaj, a fost prins în comuna Giulești oficiind slujba în ritul greco-catolic, la o familie de credincioși. El a activat la mănăstirea Bixad. El este considerat de autorități că face propagandă religioasă, pentru retractarea de trecere la ortodoxie, și de susținerea catolicismului la biserica Romei.

La el s-au găsit cărți și epistole de rugăciuni. La data de 21 iulie ieromonahul Traian Chiorean era arestat de Securitatea din Carei.

Într-un alt referat se prezintă la data de 13 iulie 1949 despre excomunicarea Papală enunțată împotriva celor ce sunt înscriși și activează în P.C.R.

Excomunicarea este o pedeapsă bisericească foarte gravă pentru cel aflat sub această pedeapsă nu poate fi împărtășit și înhumat de preot, care este tradusă în românește ca o afurisenie.

Dispozițiile episcopilor greco-catolici au fost următoarele în anii persecuțiilor:

– Să nu participe la sinoadele ortodoxe sau la cursurile preoțești

– Să predice în spirit catolic

– Să facă educația tineretului în spirit catolic

– Caterizarea copiilor să se facă în casa preotului și nu în Biserica Ortodoxă

– Să fie trecuți în statisticile greco-catolice toți credincioșii care nu au semnat trecerea la ortodoxie.

V.2 Rezistența credincioșilor greco-catolici față de actul brutal al desființării

Credicioșii greco-catolici și-au exprimat nemulțumirea în piblic față de desființarea abuzivă a Bisericii Greco-Catolice.

La Sântandrei, județul Bihor și-au exprimat părerile în această problemă:

1. Tăut Ana, țărancă, născută în comuna Sântandrei, din părinții Petru și Ana, în anul 1942, ianuarie 18. Această persoană este cunoscută conform raportului securității: ca dușman al regimului, și agitatoare al preotului Romul Mădăras. Ea a afirmat în public că fiecare creștin să fragmenteze biserica sa, respectiv Biserica Greco-Catolică sau Ortosoxă.

2. O altă persoană Iuliana Barna, născută în 23 aprilie 1922 în Sântandrei, din părinții Teodor și Maria, țărancă mijlocașă, a făcut agitație în public, afirmând ca populația să nu fie de acord cu unificarea bisericilor.

3. Credincioasa Estera Batos, greco-catolică, născută la data de 3 octombrie 1913, în comuna Sântandrei, soția fierarului Batos, care a fost exclusă din partid, a afirmat în public că dacă se produce o trecere la Biserica Ortodoxă prin constrângere, în masă se va transfera la Biserica Baptistă.

4. La fel și numitul Petru Torje, țăran sărac, membru în Frontul Plugarilor, născut la data de 7 februarie 1915, a devenit agitatorul preotului greco-catolic Mădăras.

5. Țăranul sărac Gheorghe Cristea, născut la data de 16 februarie 1913 în Sântandrei din părinții Petru și Maria, în trecut a fost adeptul liderului țărănist Maniu, iar în prezent al părintelui greco-catolic Mădăras.

Președintele Sfatului Popular din comună, Kis Petru, văzând că agitația credincioșilor celor două biserici a scăpat de sub control, a încercat să potolească spiritele, reușind în cele din urmă să-i liniștească. Starea de spirit incendiară a continuat pe mai departe până în decursul anilor 1950 – 1956.

Preotul greco-catolic din parohia Sântandrei era catalogat ca un dușman al clasei muncitoare.

Preotul Mădăras și agenții lui s-au opus înființării tovărășiei. Având în vedere această atitudine dușmănoasă, căutând să mențină credința greco-catolică și a atrage cât mai mulți enoriași de partea sa, s-a propus schimbarea lui din comună.

La Sântandrei în anul 1948 a avut loc o ședință cu scopul aplanării neînțelegerii dintre preotul ortodox Valentin Pop și Romul Mădăras cu privire la sfințirea străzilor din comună. Cu ocazia întrunirii s-a constatat că enoriașii ortodocși sunt majoritari. Preotul Mădăras s-a opus unificării, îndemnând la rezistență.

Profesorii care au activat la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș până în 1948

Organele de securitate au identificat profesorii care au predat la Liceul din Beiuș până în 1948.

1. Dr. Nicolae Fluieraș, fost director al liceului Samuil Vulcan.

2. Victor Popovici preot și profesor greco-catolic decedat în 1949.

3. Traian Tămaș, fost profesor la liceul Samuil Vulcan, apoi profesor la Vașcău..

4. Ioan Teiușan, profesor la liceul Samuil Vulcan, decedat în 1949.

5. Teodor Odeșteanu, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan, decedat în 1943.

6. Nicolae Făutănarul, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan, apoi contabil la atelierul de tâmplărie din Beiuș.

7. Ștefan Musta, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, transferat la Oradea ca profesor de matematică.

8. Gheorghe Domuța, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, transferat la Oradea.

9. Ioan Nicolas, fost călugăr franciscan și rectorul internatului greco-catolic de băieți din Beiuș. El a plecat din țară în Franța.

10. Mihail Pop Bruchental, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, după plecare a funcționat ca profesor de muzică la Școala Pedagogică din Beiuș (de fete).

11. Augustin Bodea, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, apoi profesor la liceul mixt din Beiuș.

12. Octavian Rațiu, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, decedat în anul 1944.

13. Marin Victor, profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, transferat la Satu-Mare ca profesor.

14. Aurelia Dringo, a fost profesoară la Liceul Samuil Vulcan de fete.

15. Teofil Băliban, fost profesor la Liceul de fete din Beiuș – figurează cu adresă necunoscută în evidența securității.

16. Ștefan Berinde a fost preot profesor la Beiuș și arestat odată cu Episcopul Frențiu. O bună parte din profesorii beiușeni au fost constrânși de directorul liceului să se transfere la alte licee. Ei au figurat în evidența Direcțiunii Regionale a Securității Statului, întocmindu-li-se fișe biografice.

Preoti si profesori greco-catolici care activau in clandestinitate 1948 :

În evidența Direcțiunii Generale a Securității Statului Bihor, figurează preoții care făceau parte din cercurile religioase clandestine: Gheorghe Bonea, fost preot greco-catolic în comuna Vadu Crișului, nu activează din 1945 – 1946, era paralizat. El nu a trecut la Biserica Ortodoxă, și nu este capabil să formeze o organizație clandestină.

Preotul Victor Pop din comuna Aușeu, este revenit la Biserica Ortodoxă. El acționează în aceeași comună din anul 1950. La el nu se observă să aibă un comportament ostil față de Biserica Ortodoxă. El a domiciliat în comuna Aușeu cu familia.

Florian Pali, a funcționat ca preot greco-catolic în satul Beznea până în 1948. După 1948 a funcționat ca administrator la Comitetul Geologic din comuna Zece Hotare, Raionul Aleșd. Nu prezintă nici un pericol pentru noile autorități comuniste. Retras în comuna Vadu Crișului. În anul 1951, susnumitul a instigat cărăușii din Vadu Crișului ca să nu transporte nisip la intreprinderea S.E.R.C.U.M. Vad. Nu avea manifestări contrare religiei ortodoxe. El a fost acuzat că a sustras alimente de la intreprinderea unde era angajat.

17. Constantin Terdiciu, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, transferat la școala primară din comuna Suplacu de Barcău, Raionul Marghita.

18. Gheorghe Bota, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan, transferat la Școala Pedagogică din Beiuș.

19. Ioan Bozac, fost medic la Liceul de fete și băieți din Beiuș.

20. Eliza Pavel – directoarea internatului de fete și al liceului de fete din Beiuș,

domiciliată în Beiuș.

21 .Valeria Ștefănică, a fost profesoară la liceul de fete din Beiuș, soră cu Eliza Pavel.

22.Elena Mustață, a fost profesoară la Școala Pedagogică din Beiuș.

23. Letiția Ciorapciu a fost profesoară la liceul de fete din Beiuș, dar retrasă la Arad ca pensionară.

24.Victoria Enciu a fost profesoară la liceul de fete din Beiuș.

25.Emilia Madinca a fost profesoară la liceul de fete din Beiuș.

26.Carolina Muteșan a fost profesoară la liceul de fete din Beiuș.

27.Anina Pop a fost profesoară la liceul de fete din Beiuș.

28.Angela Sălăjan a fost profesoară la liceul de fete din Beiuș.

29.Viorica Domuța a fost profesoară la Liceul Iosif Vulcan din Beiuș.

30.Constanța Pop Bruchental soția profesorului Bruchental de la Școala Pedagogică de fete din Beiuș.

31.Letiția Romanțeanu a fost profesoară la liceul de fete din Beiuș și la cel mixt.

32.Eliza Mateiuș, a fost profesoară la liceul de fete din Beiuș.

33.Jebronia Mureșan a fost profesoară de limba germană la liceul de fete din Beiuș, iar din 1942 este refugiată la Blaj.

După pensionare profesorii greco-catolici care au predat la școlile din Beiuș, au frecventat slujbele ținute în casele particulare a preoților greco-catolici din Beiuș, Oradea, Satu-Mare, Zalău, Carei, Blaj, iar mai târziu bisericile romano-catolice maghiare.

V.3.Preoți arestați

Într-un alt referat figurează preotul Simion Chiș, a fost reținut de organele de securitate. În urma referatului securității, din cercetări reiese că Biserica Greco-Catolică a fost pusă în afara legii. Cu toate acestea preotul în cauză a continuat să oficieze slujbe înrit greco-catolic prin casele particulare, predicând și îndrumând credincioșii la rezistență greco-catolică. Activitatea sa religioasă subversivă a fost desfășurată după instrucțiunile Nunțiaturii Papale din București, pe care le primea direct, fie prin preotul unit din Cluj. El a furnizat diferite informații și date referitor la starea de spirit a credincioșilor greco-catolic, situația preoților reveniți și nereveniți.

Fostii teologi greco-catolici urmăriți de Securitate

Direcția Generală a Securității Statului expediază către Securitatea din Oradea o scrisoare strict secretă în care cere ca să fie urmăriți foștii teologi care au urmat cursurile Seminarului teologic greco-catolic până în anul 1948 la Oradea.

După desființarea cultului greco-catolic,acești teologi s-au răspândit în diferite regiuni, ocupând diferite funcții laice.

Direcțiunea securității din București, avertizează că unii preoți și-au continuat teologia în clandestinitate și au fost hirotonisiți preoți, iar alții au fost folosiți pe post de curieri în activitatea clandestină de preoții mai bîtrâni. Direcția Securității Statului București solicită securității din regiunea Oradiei ca acești preoți să fie identificați informativ, dar mai ales foștii teologi care au continuat teologia clandestină, interesându-se în special unde se găsesc la data respectivă, dacă activează sau sunt încadreți în câmpul muncii, ori au trecut la ortodoxie și desfășoară activitate clandestină greco-catolică. După identificarea acestor teologi se va trece la verificarea lor treptat. Securitatea din Oradea expediază la București tabelele cu foștii teologi greco-catolici în anul 1949.

Tabel nominal cu preoții netrecuți la Biserica Ortodoxă care s-au încadrat în câmpul muncii

1. Aurel Ghiulei, 30 decembrie 1907, Sânlazăr, fără ocupație

2. Cornel Marian, Suplacu de Barcău, contabil

3. Dumitru Hălmăgean, Ciutelec, administrator

4. Alexandru Nistor, Marghita, funcționar

5. Ioan Madău, Petran, funcționar

6. Ioan Madău, Marghita, funcționar

7. Octavian Gherasim, Marghita, funcționar

8. Iuliu Hirțea, M.A.T. Oradea, contabil

9. Virgil Maxim, Fabrica de vopsele, planificator

10. Ioan Pintea, Fabrica Juainte, contabil

11. Ioan Toth, Cariera de piatră, contabil

12. Augustin Olah, C.A.S., contabil

13. Paul Silaghi, Fermacom Salonta, funcționar

14. Florian Pali, I.S.M. Zece Hotare, administrator Vadu Crișului

15. Gheorghe Sabău, Banca R.P.R., funcționar

16. Iosif Dejeu, Secția Financiară Șimleu, funcționar

17. Leontin Sălăjan, Miu Sărmășag, funcționar

18. Gheorghe Silvășan, S.C. Zootehnica, profesor

19. Coriolan Octavian, Sfatul Popular Sâniob

20. Petru Pop, funcționar Cihei, Bihor

21. Paul Tămăian, Săcuieni

22. Emilian Bandici, Valea lui Mihai

23. Erdei Gheorghe, Curtuișeni

24. Iosif Pal, director școlar

25. Ioan Pop, funcționar la Valea lui Mihai

26. Ioan Pintea, școala generală Voievozi Bihor

27. Zurbău Barna, Galoșpetru

28. Dr. Coriolan Tămăian, fost rector la Academia Teologică Francisc Hubic, fost profesor titular la Academia Teologică, Istorie

29. Dr. Vasile Chirvain, profesor de drept canonic

30. Stan Gavrilă, profesor de matematică

31. Iluțiu Petru, profesor de teologie și filozofie

32. Ioan Pintea, profesor titular de morală și pastorală

33. Iuliu Hirțea, asistent și spiritual

34. Vasile Rusu, asistent la Academia TEologică

35. Gheorghe Mangra, econom la Academia Teologică

Academia Română Unită era o instituție de învățământ superior, avea un număr de 78 de studenți.

La ordinul Securității Statului din București, au fost identificați studenți care au frecventat până în 1948, 23 foști studenți teologi, din care o parte se găsesc în regiunea Cluj și Arad. Ei sunt încadrați în câmpul muncii și sunt supravegheați de organele de securitate.

Paul Silaghi, Salonta, funcționar; Sonea Petru, Cociuba Mică, agricultor; Augustin Cosma, Salonta, Banca Agricolă Salonta; Augustin Bandici, C.A.S. Salonta, Ilieș Teodor, Sititelec, Iancu Florian, comuna Bicaciu.

Preoți greco-catolici transferați la Biserica Ortodoxă

Ignațiu Mureșan, în raza Raionului Oradea

Gheorghe Marta, preot ortodox în Haieu

Teodor Lozin, în satul Sfârnaș

Ioan Junian, preot ortodox în regiunea Baia Mare, a fost preot greco-catolic în satul Betfia

Gheorghe Demian, învățător în comuna Sălard, dar a fost transferat în comuna Tileagd

Mihai Sucăcel, a funcționat în comuna Nojorid ca preot greco-catolic, după unificare a funcționat ca ca preot ortodox la Biserica cu Lună din Oradea.

Alți preoți greco-catolici netrecuți la Biserica Ortodoxă dar încadrați în diferite funcții

Ignațiu Mureșan

Gheorghe Marta

Teodor Lozin, în comuna Sfărnaș

Ioan Junian, în comuna Betfia

Mihai Lucacel, în comuna Nojorid

Dumitru Pop, domiciliat în Nojorid

Gherasim Demian, profesor la școala din Sălard

Doctor Hetco Valer, protopop de Beiuș

Virgil Muntean, muncitor la fabrica de țiglă Beiuș

Victor Vancu, funcționar la Sfatul Popular Uileacu de Beiuș

Teodor Dărăban, funcționar la Dobrești

Partenie Pelle, casier Băița Bihor

Aurel Iluțiu, funcționar la Șuncuiuș

Petru Bercea

Nicolae Puia

Liviu Moza

Cornel Marian, domiciliat în Rogoz, Bihor

Vasile Romocea, domiciliat în comuna Spinuș

Dejeu Iosif, a funcționat în Vintere

Liviu Marele, în comuna Ioaniș

Iosif Boia, în Beiuș

Carțiș Mihai, în Beiuș

Ioan Tăutean, în Beiuș

Mihuț Moise, în Holod.

Alți preoți greco-catolici și teologi ce nu funcționează în cadrul Bisericii Ortodoxe

Gheorghe Sabo, Gheorghe Silvășan, Dumitru Gorgan, Coriolan Linca, Grigore Ardelean, Cornel Haiduc, Alexandru Sălăjan.

Preotul Leontin Sălăjan nu a trecut la Biserica Ortodoxă. El a fost angajat ca funcționar la minele Sărmășag, la Banca R.P.R., ca funcționar în comuna Tășnad, Raionul Carei.

În dosarul cu numărul 34/11399 din 13. 09. 1951, preotul greco-catolic Virgil Muntean în Beiuș este angajat la fabrica de țiglă din Beiuș. Iar Dărăban Teodor, preot, după care în 1948 a activat ca și funcționar la Aleșd, Oradea și la fabrica de cheresteea. La Bratca ca și administrator la Spitalul Comunal.

Victor Vancu, fost preot greco-catolic, a activat după 1948 ca și referent la Sfatul Popular Uileac, Bihor.

Preotul Dejeu Iosif, preot rezistent, cu domiciliul în Cozniciul de Jos, activează după 1948, ca funcționar în Șimleul Silvaniei, la Secția financiară a Raionului.

În dosarul de urmărire a securității cu nr. 34/1143 din 13 septembrie 1951, în urma investigărilor făcute pe teren de către informatorii de securitate, s-au constatat că s-au convertit la religia romano-catolică următoarele persoane: Dr. Valeriu Traian și soția din Șimleul Silvaniei, Dr. Mircea Pop, Marcel Vicaș, profesor la Școala Agricolă Zootehnică din Șimleu, Valeriu Micu, funcționar la Secția Financiară, Gheorghe Sabo, funcționar la Banca de Stat, fost preot greco-catolic și șef de cuib legionar.

Din raport apare constatarea că preoții ortodocși, foști greco-catolici, practică ritul greco-catolic în particular și caută să atragă și pe alți enoriași de partea Vaticanului, spre exemplu preoții: Tiberiu Pușcaș, Victor Achim din Sălăjeni, Eugen Potarau din Șimleul Silvaniei, Miron Bilnea din Plopiș, Gheorghe Chiorean din Recea, Gheorghe Zaha din Jurtelec, Aurel Pop din Harocitul Crasnei, Ioan Cărpinean din satul Iaz.

Persoanele mai sus menționate au legături strânse cu preotul Eugen Potarau, care a propus preotului Vasile Ereghiș din Șimleul Silvaniei, care reprezintă interesele organelor de urmărire, că se declară convertit la confesiunea greco-catolică. Acesta a afirmat în ziua de 14 august că înțelege și admite socialismul, dar nu cel aplicat de către regimul actual, care din principiu este contra religiei.

Preotul Eugen Potarau, precum și fostul greco-catolic Gheorghe Sabău, au legături cu fostul director al Seminarului greco-catolic din Oradea, în persoana lui Gavrilă Stan, domiciliat în Oradea.

Susnumitul Eugen Potarau, a mai afirmat că ”toți acei preoți care au lăsat religia greco-catolică vor fi spânzurați de limbă dacă se va schimba regimul actual”.

Preoții greco-cataolici care nu au trecut la Biserica Ortodoxă

Călugărițele ordinului Notre Damme de Lion din Beiuș și Oradea

1. Catița Mihele – a fost călugăriță (Ecaterina). Ea a fost persoană consacrată Domnului. După desființarea Bisericii Greco-Catolice, s-a retras în comuna Bucium, Raionul Beiuș, ocupându-se cu agricultura. În evidența securității apare că are legături cu chiaburii Mihai Cmeci și cu Ștefan Cmeci din satul Bucium.

Persoana Ștefan Cmeci avea un băiat preot celibatar, care în anul 1948 a trecut fraudulos frontiera, ajungând în Franța, de unde expedia scrisori la părinți.

Persoana Catița Mihele, frecventa Biserica Ortodoxă din Bucium, dar și Biserica Romano-Catolică din Ceica. Ea era soră cu Veronica Mihele, care de asemenea a fost călugăriță la Congregația Notre Damme de Lion, și care avea domiciliul după 1949 în Oradea.

Din investigațiile securității o altă persoană fostă călugăriță era Mangra Florica, din Rogoz. Din notele informative ale securității apare o a treia călugăriță din acest ordin călugăresc. Ea s-a retras la București după desființarea ordinului schimbându-și și numele în Maria Urzică.

Maria Domocoș a făcut și ea parte din această congregație.

Veronica Mihele și ea a aparținut acestui ordin, care după desființare a bisericii greco-catolice s-a retras la Oradea.

Aceste persoane au fost în atenția securității cu ce se ocupă, dacă mai activează etc.

Călugărițele romano-catolice convertite la Biserica Greco-Catolică

Maria Mortioca, născută la 18.06.1911 în comuna Pildești, județul Putna. Ea apare în evidența Securității ca membră în Organizația U.F.D.R. A fost misionară în Franța, Italia și Turcia. Ultima ei activitate s-a derulat la Sanatoriul T.B.C. Aleșd. Locuiește în Aleșd.

Koozka Anica Elisabeta. Ea s-a născut la 6 nov. 1900, fiica lui Iuliu și Emilia, în comuna Ineu din regiunea Arad. Face parte din congregația Notre Damme de Lion. Avea domiciliul la Aleșd și se ocupa de bolnavii de plămâni din Sanatoriul Aleșd.

Berta Pinter, născută la 26.02.1914 în Oradea, fiica lui Gavril și Ana. Ea a activat la Sanatoriul din Gheghie, iar ca studii are 4 clase secundare.

Maria Budai, născută la 3 dec. 1922 în R.P. Ungaria, fiica lui Francisc și Elena. Ea a fost călugăriță la Oradea. A mai funcționat la Sanatoriul din Aleșd în 1951.

Ileana Pap, născută la 16 martie 1909 în orașul Stalin, fiica lui Ludovic și Agneta. A fost călugăriță la Miercurea Ciuc. În ultimii ani de activitate ea s-a angajat la Spitalul Minier din Bratca.

După desființarea congregației Notre Damme de Lion, în conformitate cu decizia ministerială nr. 810/1 august 1948 – 1949, călugărițele din această congregație s-au răspândit prin țară. O parte din aceste călugărițe au plecat la familiile lor, iar altele au intrat în câmpul muncii la diverse instituții.

Aceste elemnte sunt folosite de către ierarhia catolică clandestină ca și acele călugărițe din alte congregații în acțiuni dușmănoase statului (considerate de către autoritățile comuniste).

Exemple de călugărițe ostile statului comunist:

Sora Marta (Ruja Maria) arestată pentru că a făcut curierat pentru ierarhia greco-catolică clandestină de la Oradea la București.

Ștefania Petrescu (arestată), a avut legături cu organizații subversive.

Ana Ionescu (Maria Luiza), arestată, a ajutat la ascunderea preoților fugari, arestată pentru favorizarea infractorului.

Se solicită organelor de urmărire ca să se depisteze acele călugărițe cu domiciliul lor și munca prestată de ele.

Să se raporteze la fiecare lună activitatea acestor călugărițe, care au desfășurat o activitate dușmănoasă.

Raportul Securitatii statului din Simleu Silvaniei catre ministerul Securitatii Statului Oradea in problema religioasa a preotilor greco-catolici

Organele de Securitate a Ministerului Securității Statului Șimleul Silvaniei, a expediat prin curierat o cerere către Ministerul Securității Statului Regiunea Oradea prin care se raportează despre preoții:

Traian Ardelean, preot ce desfășoară activitate în Valcăul de Jos. Acționează ca și preot de religie. Nu are activitate dușmănoasă față de regim. Este preot ortodox.

Zaha Gheorghe, preot în satul Jurtelec comuna Uileacul Șimleului. Nu are activitatea dușmănoasă față de autorități.

Preotul Ioan Pop, născut la 27.01.1923, în comuna Haieu, din părinți Vasile și Floarea, de origine țăran mijlocaș. Studii – Școala Normală Unitară din Oradea. La cedarea Ardealului s-a refugiat la Timișoara, unde a absolvit 8 clase de liceu. A terminat Academia Teologică greco-catolică din Oradea. A activat după absolvire ca profesor la ciclul II în comuna Ceica.

Alexandru Vereș, năcut la 22 iulie 1923 în comuna Haieu, din părinți Florian și Ana, origine socială țăran mijlocaș. A funcționat ca și sergent la Miliția din Cluj. Până în anul 1942 a urmat Școala Normală Unită din Oradea, iar la Timișoara a absolvit liceul de 8 clase, după care a urmat Academia Teologică greco-catolică din Oradea. A absolvit în anul 1948 teologia. Cariera sa a culminat cu Școala de Miliție pe care a absolvit-o în anul 1949, apoi s-a transferat la Cluj.

Preotul Iosif Pușcău, născut în satul Dobricionești, la 8 septembrie 1922 (comuna Măgești), din părinți Florian și Ana. A fost teolog la Academia Greco-Catolică din Oradea. După absolvire a ocupat funcția de profesor în satul Luncușoara. El a trecut la ortodoxie. A făcut parte din ”Sindicatul Învățătorilor”. Nu s-a semnalat că întrține legături cu elemente dușmănoase.

Teologul Ioan Șchiopul s-a născut la 15 februarie 1920 în comuna Vadu Crișului din părinți greco-catolici: Ioan și Ecaterina. A fost pofesor de ciclul II în comuna Măgești, satul Butau. El a trecut la ortodoxie.

Teologul greco-catolic Nicolae Cucu, s-a născut la 14 noiembrie 1924 în comuna Borod, din părinții Ștefan și Ana. A activat ca profesor la Școala Agricolă Tehnică din Arad. A urmat studii universitare în anul 1950.

Teologul Teodor Pescarul, născut la 11.03.1920 în comuna Vadu Crișului, Raionul Aleșd, din părinții Gavril și Floare. După absolvire a fost angajat ca director la Școala de Stat, la ciclul II din Butau. În urma supravegherii de către organele de securitate a celor doi foști teologi, s-a constatat că nu aveau manifestări dușmănoase la adresa regimului.

Victor Pop din satul Drighiu, a fost angajat ca învățător în comuna Boianu Mare.

Gheorghe Ardelean din comuna Horoatu Crasnei, Raionul Șimleul Silvaniei, a funcționat după 1948 ca învățător în satul Stârciu. Era acuzat că avea legături cu chiaburimea din comuna Stârciu, și nu activează pe linie culturală în cadrul tineretului. Este U.T.M.-ist dar nu depune nicio activitate pe plan local.

Ioan Gâlgău din comuna Stârciu. El a activat după 1948 ca preot. A fost un element care a depus o activitate intensă în cadrul comitetului pentru pace.

Ioan Marian din Carei a fost preot greco-catolic reținut în cadrul U.M.-ului.

Ioan Georgescu, după 1948 și-a continuat studiile la Facultatea de Istorie și Geografie din Cluj.

Emil Ilieș din comuna Silvaș. După 1948 a ocupat funcția de angajat la I.M.T. Tășnad.

Alex Pop – după 1948 a ocupat funcția de învățător în comuna Buciumeni, Raionul Jibou. El avea legături cu preotul din această comună, considerat dușman al regimului comunist. Era membru în A.R.L.U.S., fără activitate.

Foști teologi greco-catolici care sau reprofilat in alte domenii de activitate

Coriolanul Teofil, din comuna Curitău. Funcția după 1948 a fost de contabil la comuna Casnicul de Jos. Nu a făcut politică.

Dumitru Gorgan din comuna Derșida, Raionul Șimleul Silvaniei. S-a refugiat după 1948 ca învățător. Era catalogat că are o origine de chiabur, și nu a depus nicio activitate culturală în cadrul școlii.

Mihai Ștef din Zalău, Raionul Jibou, regiunea Cluj. Nu a făcut politică și a devenit membru U.T.M.

Eugen Meseșan din Șimleul Silvaniei. A absolvit Facultatea de Filozofie din Cluj.

Coriolan Linca din comuna Cistelec, Raionul Șimleu – nu a absolvit teologia.

Ioan Sălăjan din comuna Cesnicul de Sus, Raionul Șimleul Silvaniei. După 1948 a funcționat ca învățător în comuna Halmașd, Raionul Șimleul Silvaniei. Este caracterizt ca un dușman de moarte al regimului comunist, el sperând în schimbarea orânduirii.

Florian Chișbora a funcționat ca preot în Cihei. El nu a aderat la unirea cu Biserica Ortodoxă. Provine din satul Chioag. La domiciliu oficiază liturghii la care participă 10 familii.

Ioan Matei, profesor. A retractat declarația de revenire la Biserica Ortodoxă. Este unul din cei mai buni preoți, o fire evlavioasă, dar prudent cu cei care participă la Liturghie. Din dispoziția episcopilor aflați în clandestinitate, preoții: Coriolan Ternovan, Antoniu Pop, Ioan Pintea, Vasile Bolca, Vasile Boroș, Aurel Ghilea, Aurel Luncan și Gheorghe Domuța oficiază liturghii acasă pentru familii și pentru cei care le solicită. Când oficiază nu îmbracă veșmintele bisericești. Nu au veste speciale și nu cântă liturghiile ci le recită. Când nu participă enoriașii la liturghiile particulare, ei oficiază singuri. Adeseori liturghiile cu publicul le face doar duminic

Conform Direcției Regionale M. A. I. Oradea: ”Vă comunicăm că suspectul Gavril Stan, născut la 05.04.1902, în comuna Iegăriște, fiul lui Gheorghe și Maria, este trecut în evidența operativă în Dosarul de probă nr. 134 a Serviciului II, în prezent este urmărit de către serviciul III, prin dosar de grup nr. 16”.

Preoții greco-catolici din România

În anul 1948 existau 1.800.000 greco-catolici, 6 episcopi, 2.000 preoți.

Episcop: Ioan Dragomir

Iuliu Hirțea

Ioan Ploredru

Valeriu Traian Frentiu

Ioan Suciu

Statistica privind persoanele arestate în perioada 1944 – 1953

În această perioadă au fost arestați:

– 34.738 țărani

– 22.000 chiaburi

– 7.226 țărani cu gospodărie mijlocie

– 5.504 țărani cu gospodărie mică

Pentru judecarea acestora au fost organizate în întreaga țară, un număr de 438 procese publice. Din ianuarie 1954 până în decembrie, au fost arestate un număr de 32.840 persoane.

Nota privind ordinele călugărești greco-catolice din România

În cadrul cultului greco-catolic, un rol important l-au avut fostele ordine călugărești, a căror membrii au îndeplinit mai ales după 1948 diferite misiuni de curierat sau de instigare și organizare a unor acțiuni subversive statului român. Astfel, ordinele călugărești în perioada imediat revenirii Bisericii Greco-Catolice la cea Ortodoxă, unii foști călugări ce au aparținut ordinelor: ”baziletan”, franciscan sub influența Vaticanului și conduși în secret de către episcopii hirotonisiți în secret de O Hara, au organizat acțiuni ostile în localitățile: Bixad, Ieud, Moisei. Principalii curieri au fost acuzați cu misiuni de spionaj au fost: iezuiții, frații școlilor creștine și călugărițele ordinului Maica Domnului. Exista un număr de 500 călugări și călugărițe.

I. Preoții greco-catolici din protopopiatul de Oradea

Coriolan Tămăian – fiu de preot, studii la Roma. A îndeplinit funcția de prefect de studiu la Academia din Oradea, profesor la Școala Normală din Oradea.

Rezistența laicilor greco-catolici din Eparhia de Oradea față de actul brutal al desființării acesteia

Desființarea Bisericii Greco-Catolice în anul fatidic 1948, a cuprins pe lângă episcopi și preoți și laicii care aparțineau de Biserica Greco-Catolică. Enoriașii erau constrânși de autorități ca să treacă la ortodoxie prin diferite metode: arestări și amenințări. Laicii considerau că această trecere este ilegală pentru că a fost făcută sub presiune și amenințări, astfel în conștiința lor se considerau tot greco-catolici.

Desființarea ordinelor călugărești din Bihor

După desființarea Bisericii Catolice o serie de călugărițe din Bihor au fost scoase din Ordinele lor și constrânse să încadreze în câmpul muncii, sau să se refugieze în străinătate.

În referatele Securității ele sunt amintite și ordinelor din care au făcut parte: Notre Damme de Sion.

1 Ecaterina Mihele (Catița) – fostă călugăriță și cu domiciliul în comuna Bucium, Raionul Beiuș. Are legătură cu oamenii de vază (chiaburii) Mihai Cuneci și Ștefan Cuneci din Bucium.

2. Florica Mangra- fostă călugăriță născută în Rogoz. Din înregistrările organelor de securitate ea n-a mai fost văzută în localitatea natală.

3. Angela Urzică – fostă călugăriță. După 1948, ea s-a transferat la București, cu domiciliul, în strada Cristian Telle, nr.31, et.III, ap.7.

4. Maria Domocoș – fostă călugăriță, după 1949 s-a refugiat în comuna sa natală la părinții ei, apoi a plecat la oraș.

5. Veronica Mirele – fostă călugăriță, născută în comuna Bucium. Ea s-a transferat la Oradea după desființarea ordinului din care făcea parte.

6. Lucia Stănescu

I. Protopopiatele din Episcopia Greco-Catolică de Oradea

1. Protopopiatul Central cu sediul în Oradea, jud. Bihor

Parohi: Protopop: Aurel Ghile

Aușeu, Beznea, Ciheiu, Episcopia Bihor, Haieu, Oradea Olosig I

Beliu, Borod, Cordău, Girișul de Criș, Nojorid, Oradea Olosig II

Betfia, Borozal, Dobrianești, Groși, Oradea Orașul Nou I, Orașul Nou II

Filii:

1. Oradea Orașul Nou III

2. Oradea – Ioșia

3. Oradea – Velența

4. Oradea – Cartierul grădinilor

5. Biharea

Salonta, Sântandrei

Santăul Mare

Sititelec

23. Ianceu

24. Topa de Criș

25. Vad

II. Protopopiatul Beiușului, cu sediul în Beiuș, jud. Bihor

Protopop: Valeriu Hetco

Parohii:

Băița, Beiuș, Delani, Dicănești, Drăgești, Drăgoteni, Finiș, Fiziș, Gruilung, Holod, Ioaniș, Mociar, Negru, Petrani, Pocola, Prisaca, Rogoz, Sâmbăta, Beiuș – Iarcuiuș, Uileacul de Beiuș, Vătani Beiuș, Vintere 22.

Protopopiatul Marghitei, cu sediul în Marghita, jud. Bihor

Protopop:

Alexandru Nistor

Parohii:

Abrămuț, Almașu Mare, Cenaloș, Chit, Chioag, Ciulești, Ciutelec, Cristar, Derna, Dijir, Fegernic, Ghida, Gurbești, Marghita, Păulești, Petreu, Popești, Sacalasău, Saullazar, Sarcău, Sărsig, Sfaricaș, Spinuș, Suplacu de Barcău, Tria.

Protopopiatul Holodului

Protopopiatul Valea lui Mihai

Protopopiatul Careiului

Parohii:

Tășnadului, Șimleul Silvaniei, Zalăului

Filii:

Sarhigea

Hăncești

Nadăr

Tăuteu

Burzuc

Sălard

Protopopiatul Ierului cu sediul in Valea lui Mihai- Jud Bihor

Protopop

1 Adonii 12 Săcuieni

2Andrid 13 Sanislau I

3 Cheniz 14 Sanislau II

4 Ciumești 15 Șimian

5 Curtuișeni 16 Șilindru

6 Dindești 17 Tarcea

7 Galoșpetreu 18 Valea lui Mihai

8 Hotoan 19 Vezendiu

9 Pișcolt 20 Văsad I

10 Portița 21 Văsad II

11 Resighea

Filii:

1 Diosig

2 Valea lui Mihai II

3 Cheseriu

Vicariatul Foraneu al Satmarului

Vicar

Protopopiatul Careilor, cu sediul la Carei,- judetul Satu Mare

Protopop:

1. Amat 12 .Luncaceni

2 .Ardud 13 .Madarasi

3 .Baba-Novac 14 .Moftinul-Mic

4 .Carei I 15 .Piscari

5 .Carei II 16. Ruseni

6 .Carei III 17. Sanmiclaus

7 .Craidorolt 18. Satmarel

8 Domanesti 19 . Tataresti

9. Genciu 20. Terebesti

10. Hirip 21. Tiream

11. Istrau

Filii:

1.Carei IV

2. Colonia Poprica

3.Colonia Radulescu

4.Colonia Craidorolt

5. Moftinul Mare

6. Ghilvaci

Protopopiatul Tășnadului cu sediul la Tășnad, județul Sălaj

Protopop

1 Blaja 12Patai

2 Boiana 13 Patalusa

3 Cauas 14 Pir

4 Cehal 15 Santau

5 Chegea 16Sarauad

6 Cig 17 Satul-Mic

7 Eriu-Sancrai 18 Sauca

8 Ghenetea 19 Silvaș

9 Ghirolt 20 Sudurau

10 Ghiunghi 21 Tasnad

11 Meteanu

Filii:

1 Cehalut 7 Teghea

2Pagaia 8 Bechini

3Orbau 9 Cean

4 Sarvazel 10 Moara Banfi

5 Santau 11 Chereusa

6. Sacaseni 12 Colonia Gheilesti

Vicariatul Foraneu al Salajului

Vicar:

Protopopiatul Simleului, judetul Salaj

Protopopul

Parohii

1 Badacini 13 Nusfalau

2 Ceheiu 14 Pericei

3 Coznicul de Jos 15 Plopis

4 Cristelec 16 Port

5 Drighiu 17 Sag

6 Fizes 18 Siciu

7 Halmasad 19 Simleul Silvaniei I

8 Iza 20 Simleul Silvaniei II

9 Maeriste 21 Sumal

10 Mal 22 Valcaul de Jos

11 . Marca 23 Valcaul de Sus

12 Martin

Filii:

1 Cosnicul de Sus 9 Tusa

2 Aleus 10 Huseni

3Lazuri 11 Rati Bicu

4Subcetate 12 Camar

5 Moigrad 13 Boziesi

6 Sarbi 14 Boghis

7 Cerisa 15 Preoteasa

8 Ip

Primul preot greco-catolic din Baia Mare care a semnat trecerea la Biserica Orodoxă a fost Trufasin Patriciu, care pentru merite deosebite a ajuns protopop ortodox în Baia Mare. El oficiayă slujbele ca și la Biserica Greco-Catolică, dar în secret susține activitatea clandestină în favoarea Bisericii Greco-Catolice.

Maghiar Augustin

În raportul întocmit de Direcțiunea Regională a Securității Poporului Oradea către Direcția Generală a Securității Poporului București, este amintit vicarul genereal Augustin Maghiar din Oradea, al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. Din octombrie 1948 nu a mai oficiat în Catedrala Sfântul Nicolae, pentru că a semnat unirea cu Biserica Ortodoxă. El era frecventat de foștii enoriași greco-catolici, care ascultau slubele greco-catolice oficiate de Augustin Maghiar, dar era frecventat și de preoții greco-catolici. Este posibil ca la pensionarea sa să fi revenit la Biserica Greco-Catolică alături de alți preoți. Rolul său era de o legătură cu Nunțiatura Apostolică din București pentru a susține preoții financiar.

Organizația Bisericii Greco-Catolice de rezistență

Este compusă din cadrele vechi ale Bisericii Greco-Catolice, care nu au semnat în anul 1948. Principalul conducător al organizației de rezistență din Oradea, Sălaj și Satu-Mare era preotul Augustin Maghiar, vicar general, ajutat de Gavril Stan și de Iuliu Hirțea și de călugării Vămeșiu și Rotarul. Preotul Stan Gavril este intermediarul între conducerea greco-catolică clandestină și Nunțiatura Apostolică din București pentru a raporta situația preoților și a credincioșilor, dar și pentru a solicita ajutor financiar pentru preoții greco-catolici.

Scopul acestei organizații după afirmațiile oamenilor de legătură a Securității este rezistența preoților și a enoriașilor pentru revenirea la Biserica Greco-Catolică. Călugărul Rotarul a fost semnalat la Satu-Mare, Oradea și Beiuș.

Episcop auxiliar Ioan Suciu

În referatul din data de 13.12.1951 figurează cu următoarele date personale:

Dr. Ioan Suciu, născut la 6 decembrie 1907 în Blaj, Târnava Mică, fiul lui Vasile și Maria, de profesiune episcop.

Susnumitul era un aderent înfocat al P.N.Ț – Maniu, propagandist reacționar, șovinist și uptător antidemocrație. El era în strânsă legătură cu Iuliu Maniu și exponenții acestuia. A participat la ședințele secrete ale P.N.Ț – ului, la care au asistat și ofițeri englezi și americani. El a mai fost președintele Asociației Româno-Americane și I.M.C.A.

În mai multe rânduri a găzduit la locuința sa observatori și ziariști americani, unde s-au ținut ședințe secrete, furnizând informații ziariștilor și ofițerilor americani.

În cursul verii anului 1946 a ținut cicluri de conferințe cu caracter antisovietic și antiguvernamental.

În legătură cu evenimentele din ziua de 10 mai 1946, a înaintat un protest către prefectul de atunci cu caracter instigator împotriva naționalităților de la Oradea. Tot în această perioadă a primit o scrisoare strict confidențială de la marele om politic Iuliu Maniu, în care se cerea sprijin preotului de a sprijini P.N.Ț.-ul. Episcopul Ioan Suciu a prelucrat această doleanță între colaboratorii lui cei mai intimi. În luna ianuarie 1947, a ținut la Oradea o predică de bun rămas, având un caracter antiguvernamental și antisovietic. A afirmat: „Nu m-am încălzit nici la ideile lui Marx și nici la ideile lui Engels, istoria u a făcut-o nici Marx și nici Engels, ci Dumnezeu”.

În legătură cu ordinul ca preoții să ia pare la tăinuirea maselor cu privire la procesul lui Maniu a declarat: „Acest ordin îl declar ca o provocare adusă Bisericii și natural că nu putem executa aest ordin”. Rezultatul a fost că nici un preot nu a vrut să ia parte la munca de lămurire.

Episcopul Ioan Suciu avea legături mai apropiate cu preotul Alexandru Rațiu din Șimleul Silvaniei, care în anul 1946 a fost înaintat Curții Marțiale Cluj, pentru faptul că a căutat cântece legionare și s-a găsit la locuința sa personală literatură fascistă.

Vlădica Ioan Suciu a funcționat ca episcop greco-catolic al Oradiei până în februarie 1947, când a fost transferat la Mitropolia Greco-Catolică de Blaj.

Preoții rezistenți greco-catolici care au predicat împotriva trecerii la Biserica Ortodoxă

1. Codreanu Ioan a fost vicar al Șimleului. El s-a transferat la Biserica Ortodoxă. El a fost simpatizant al lui Maniu. A revenit la Biserica Greco-Catolică. În anul 1949 a difuzat și împărțit la credincioșii săi calendarul greco-catolic din anul 1949, care avea fotografia regelui și a Papei.

2. Ioan Sălăjan – protopop de Carei a plecat la Blaj înainte de unificare.

3. Emil Lobonțiu din Tășnad.

4. Emil Pașcadi, fost preot în Săuca, dar s-a retras după 1948 în comuna Istrău, menținând sentimente greco-catolice în rândul poporului.

5. Virgil Trufașiu – din parohia Bobota. El a refuzat să treacă la ortodoxie, chiar dacă enoriașii săi au făcut acest pas.

6. Mihai Pal preot în comuna Ghenci. El a difuzat instrucțiuni de rezistență greco-catolică între clerici. Cazul său a fost preluat de Securitate din 26 februarie 1949.

7. Ioan Lobonțiu preot din Carei, tatăl preotului Emil Lobonțiu din Tășnad, a provocat în mai multe rânduri conflicte cu superiorul său ortodox din Carei, făcând agitație în rândul populației, pentru ca cultul greco-catolic să intre în legalitate.

8. Dumitru Tamaș, preot din comuna Moftinul Mic, oficia slujbe în rit greco-catolic la domiciliu.

9. Ilie Borz, fost preot al parohiei Drighiu, la unificarea celor două biserici s-a retras din parohia sa în comuna Marin, județul Sălaj, unde oficia în rit greco-catolic la o casă particulară, îndemnând credincioșii să revină la Biserica Greco-Catolică.

Ajutorul Bisericii în suferință

După cel de-al doilea război mondial, Vaticanul a înființat în Occident organizația pentru ajutorarea bisericilor și clericilor din diferite țări și în mod special a celor aflate sub influența Moscovei. Printre acestea se numără și organizația: „Ajutorul preoților expulzați din Est”, fondat în 1947 și care se intitula „Ajutorul preoților în suferință”.

Scopul declarat al organizației este de a sprijini material și moral bisericile, clericii și credincioșii din țările comuniste. Organizația are personalitate juridică fiind recunoscută în Anglia, Argentina, Austria, Belgia, Italia, Irlanda, Spania, S.U.A etc.

Organizația are diferite misiuni:

1. Misiunea Catolică Română cu sediul la Paris, condusă de Gheorghe Cosma și de Petru Gherman.

2. Misiunea Catolică Română cu sediul la Munchen R.F.G. condusă de Vasile Yăpârțan.

3. Misiunea Catolică Română din Roma – Italia, aflată sub conducerea părintelui Alois Tăutu.

4. Biserica Greco-Catolică cu sediul la Madrid, subordonată preoților Orduna Amalio și Mircea Alexandru.

Serviciul de informare al organizației editează și difuzează Buletinul, Ajutorul Bisericii în suferință, principalul organ de presă al organizației, care apare în tiraj de 500.000 de exemplare în limbile franceză, engleză, italiană, olandeză și spaniolă.

Mijloacele financiare ale organizației au provenit din cotizațiile membrilor, donații, venituri realizate din vânzarea diferitelor publicații de presă și subvenții acordate de Vatican.

De aceste fonduri au beneficiat preoții greco-catolici aflați în clandestinitate din eparhiile de Oradea, Cluj, Lugoj, București, Baia Mare.

Statistica cu preoții rezistenți din anul 1948 – 1949, Bihor

Preoții greco-catolici care au activat în Beiuș

și care nu au semnat trecerea la ortodoxie

Holod – Preotul Munteanu Virgil din Beiuș și Silviu Sălăjan, Boia Iosif din Delani, Dărăban Toader din Pietrani, Anca Petru, Victor Vanciu din Prisaca, Mihail Pal din Vălanii de Beiuș, Vasile Boieru, fost preot în Dumbrăvița, Ioan Lădan și Botnaru Mihai din Gruilung.

Silviu Moga, fost preot rezistent, domiciliat în comuna Rogoz, n-a semnat actul de trecere.

Cornel Marian, fost preot greco-catolic oficia slujbe în comuna Holod la domiciliul credincioșilor, însemnând un număr de 15-20 de persoane.

Preotul Iosif Dejeu, fost preot greco-catolic în comuna Vintere, caracterizat ca un fanatic religios, arătând că după desființarea Bisericii Greco-Catolice, regimul va trece la desființarea Bisericii Ortodoxe și Catolice.

Partenie Pelle, fost preot greco-catolic în comuna Băița, caracteriyat ca un fanatic religios cu mare priză la populația din zonă, cerându-i să nu renunțe la Biserică.

Păr Teodor Dărăban a fost preot în comuna Dumbrăvița, agintând populația să nu renunțe la credința greco-catolică. De menționat este faptul că în zonă sunt 14 preoți rezistenți.

Protopopii greco-catolici

Cornel Marian, protopop în Rogoz nu a trecut la ortodoxie.

Alexandru Nistor fost protopop la Marghita, Bihor.

Aurel Pășcuț, fost protopop la Carei, rezistent.

Iosif Codreanu, fost protopop la Șimleul Silvaniei.

Liviu Trufaș, fost protopop greco-catolic la Zalău, Sălaj, a trecut la ortodoxie.

Aurel Vlaicu, fost protopop în Supuru de Jos, trecut la Biserica Ortodoxă, dar a retractat mai pe urmă semnătura.

Din informațiile organelor de securitate rezultă că în locul protpopului Hetco a fost numit Virgil Munteanu, care în perioada 1948 desfășura o largă propagandă de rezistență greco-catolică.

În anul 1948, P.S.S. dr. Valeriu Traian Frențiu, a dat dispoziție preotului Ioan Pintea să traducă o scrisoare în limba italiană, care să fie expediată Nunțiaturii Apostolice din București, scrisoare în care propunea ca ajutor de episcop patru persoane printre care Gavril Stan și Iuliu Hirțea.

În procesul verbal din 22 iulie 1949, oficiul parohial din Oradea, str. Petru Groza, nr. 4, sub prezidiul tovarășului Alexandru Rițiu, președintele comitetului județean pentru unificarea bisericilor s-a constatat că au părăsit cultul greco-catolic 90% enoriași. La dosarul întocmit de prefectul Alexandru Rițiu s-a constatat că nu a semnat nici un credincios trecerea la Biserica Ortodoxă și nici un preot.

În ceea ce rivește preoții reveniți la Biserica Ortodoxă, ei pot să rămână pe mai departe în acele parohii, cu drepturi depline ca și cei ortodocși.

Preotul greco-catolic Aurel Giulai a semnat trecerea la Biserica Ortodoxă. Înainte de anul 1948 a făcut parte din P.N.Ț. Maniu. După desființarea Bisericii Greco-Catolice, el s-a reprofilat, ocupând diferite posturi ca învățător și muncitor agricol. El a revenit la Biserica Greco-Catolică. Era acuzat că întreține legături cu chiaburimea și creea agitație în rândul maselor din comuna Sânlazăr unde domicilia.

Preotul Gavril Bursașiu, fost preot greco-catolic, născut în comuna Sfârnaș, în anul 1912, octombrie 12. A semnat trecerea la Biserica Ortodoxă. A activat în parohia Crestur Bihor. A făcut parte din Frontul Plugarilor și ARLUS. În cadrul acelor organizații avea o atitudine dușmănoasă față de noua putere comunistă și față de religia ortodoxă, refuzând colaborarea cu protopopiatul ortodox. Pentru această activitate dușmănoasă față de regimul instalat la putere în 1949 el va suferi ani mulți de detenție.

Preotul Vasile Boca – a fost preot greco-catolic. El a revenit în sânul Bisericii Ortodoxe în anul 1948 și a activat în parohia Petreu. A făcut parte din ARLUS. Activitatea lui a fost supravegheată de autoritățile comuniste.

Traian Condrea fost preot greco-catolic, dar a semnat trecerea la Biserica Ortodoxă. Ela a funcționat în parohia Cheț. De la Anvon a combătut noile autorități în prezența enoriașilor săi.

În privința relațiilor acestor preoți cu administrația ortodoxă, părintele Gavril Buzaș a refuzat să oficieze o înmormântare împreună cu proptopopul ortodox, în satul Fâncica. Protopopul Ioan Porumb a adus în atenția Episcopului de Oradea atitudinea preotului greco-catolic. Preotul Traian Condrea din comuna Cheț a lipsit de la Conferința ținută în Protopopiatul Marghita. La această conferință nu au mai participat nici preoții: Gavril Berzaș din Abrămuț, Vasile Bocșa din Petreu, Traian Condrea din Cheț, Emil Cuceu din Ghida și Ioan Sabău din Almaș. Ei au argumentat lipsa de la Conferința protopopului pe diferite motive administrative.

Alți preoți greco-catolici care s-au ascuns de autoritțile comuniste după desființarea Bisericii Române Unite:

Victor Fanea preot greco-catolic în comuna Eriu Sâncrai, Sălaj, a dispărut de la domiciliu din anul 1948, septembrie, fiind urmărit de Securitate.

Mihai Oșan preot greco-catolic în filiile: Tiream, Ghenci, dispărut de la domiciliu fiind urmărit de Securitate.

Grigore Moiș, fost preot greco-catolic în comuna Ariniș, Sălaj. El s-a retras la Satu Mare. La acea dată se afla filat de Securitate.

Starea de spirit, raportează organele de securitate, din aceste parohii este liniștită, foștii preoți greco-catolici au fost înlocuiți de cei ortodocși.

Preotul Teodor Dărăban din parohia Pișcolț, Sălaj, după informațiile obținute de Securitate, învăța copiii să spună Crezul în rit greco-catolic, iar la oficierea slujbelor respectă cultul greco-catolic.

Preotul Vasile Chiș din Dindești, Sălj, oficiază slujbele după ritul geco-catolic.

O serioasă acțiune de rezistență greco-catolică în comuna Tirem, o reprezintă învățătoarea Florica Petrescu, care îndeamnă tineretul din această comună să frecventeze Biserica, să cânte în corul Bisericii în rit greco-catolic, ceea ce a influențat o rezistență puternică față de preoții ortodocși.

Clerul ortodox din Județul Sălaj până la unificare în anul 1948

Vechiul cler greco-catolic din județul Sălaj, a fost până la unificare, reprezentat de 12 parohii și 4 filii, însumând un total de 15.292 de suflete, în total 4,3% din acest județ. În privința clerului revenit la Biserica Ortodoxă de la Biserica Greco-Catolică, aceștia în mare parte au trecut, fie constrânși sau din interese personale. În realitate în sufletele lor erau greco-catolici, și influența lor asupra maselor era puternică. Acolo unde trecerea s-a făcut sinceră de fostul preot greco-catolic, trecerea s-a făcut în proporție de 100%, iar în locurile unde trecerea s-a făcut formală, trecerea a fost nesemnificativă.

Legăturile foștilor clerici greco-catolici cu chiaburimea au fost foarte strânse. Preoții ortodocși față de regimul instaurat au fost mult mai atașați mai puternic și erau caracterizați modești și nu întrețineau legături cu organizații subversive. Agitația clericilor față de scoaterea icoanelor din școli, nu a fost prea mare, dar în mod indirect au îndemnat copiii să meargă mai departe la Biserică.

Într-un raport înaintat de Direcțiunea Generală a Securității Poporului București către Direcția Regională a Securității Poporului din Oradea se solicită colonelului Czeller, ca în termen de trei zile să se raporteze detalii complete despre activitatea pe tărâmul rezistenței greco-catolice a preoților: Augustin Maghiar din Oradea, preotul Gavril Stan fost prorector, Ioan Codreanu fost protopop de Șimleu, Ioan Sălăgeanu, fost protopop de Carei, V. Trufaș, fost protopop de Zalău reveniți în secret la catolicism. De asemenea erau cercetați de organele de securitate preoții: Labonțiu din tășnad, Pașcodi din Seuca, Anca din Tinca, Barnaba din Toba, Maxim și Hirțea din Oradea și alții. Se mai cerea să fie identificați foști călugări greco-catolici care contribuiau la o activitate clandestină împotriva statului.

Credincioși urmăriți de securitate

În urma raportului Securității din Carei: în ziua de 11 iulie 1949, în orașul Carei, persoana Ludovic Bato, membru al U.P.M. a fost prins vânzând cărți religioase în piață, care au fost tipărite în timpul dictaturii horthiste. Numitul Ludovic Bato a fost pus sub urmărire de Securitate.

Nota informativă a Direcțiunii Generale a Poporului

Către Direcțiile Regionale de Securitate

În care se specifică că una din posibilitățile de a activa împotriva regimului democratic popular este și transmiterea de informații peste hotare, de a adăposti elemente ostile, care au intenția de a trece frontiera.

Se cerea studiată problema preoților romano-catolici, greco-catolici rezistenți, a călugărilor și călugărițelor ce se găseau în zonele de frontieră: Arad, Oradea, Satu-Mare.

După desființarea congregației Notre Damme de Lion, în conformitate cu decizia ministerială nr. 810 din 1 august 1949, călugărițele din acest ordin au fost constrânse să-și găsească un loc de muncă, sau să se retragă în familiile lor.

Conform serviciilor de securitate, aceste călugărițe sunt folosite de către ierarhia greco-catolică clandestină. Sunt date ca exemplu călugărițele: Sora Marta (Reya Maria), arestată – a făcut curierat pentru ierarhia greco-catolică; sora Ștefania Petrescu, arestată pentru că a avut legături cu organizațiile subversive; sora Ana Ionescu (Maria Luiza), a ajutat la ascunderea preoților greco-catolici; sora Ecaterina Mihele – s-a retras în comuna Bucium; sora Florica Mangra din comuna Rogoz; sora Marta Martisca din comuna Pildești – a muncit la Sanatoriul din Aleșd; sora Anica Elisabeta Kaczka, născută la 6 noiembrie 1900 în comuna Ineu – s-a angajat la Sanatoriul T.B.C. ca și bucătăreasă; Maria Budai, născută la 1 decembrie 1922 în Ungaria, după desființarea Bisericii Greco-Catolice a fost angajată la Sanatoriul T.B.C. Aleșd; sora Ileana Pop, arestată, născută la 16 martie 1909 în orașul Stalin, după 1948 a fost încadrată la Spitalul Minier din Bratca.

Preoți care nu au revenit la Biserica Ortodoxă în 1948

Iosif Boia fost preot greco-catolic în Delani Bihor, s-a reprofilat ca și funcționar în orașul Brașov.

Preotul Chira Vasile din comuna Vășad în predicile sale de duminica, afirma de față cu enoriașii: „Fraților în partea de Apus a început focul. Trebuie să fim pregătiți pentru că ai noștri înaintează și nu peste mult timp frații noștrii vor lua legăturile cu noi, fiindcă frații au ocupat insulele, de unde se putea aștepta pericolul, astfel dușmanul va fi nimicit!” – se referea la americanii care au cucerit Coreea.

Acest preot împreună cu Ambrozie Sabău și cu Ambrozie Ardelean, blamează activitatea Sfatului Popular.

Țărani greco-catolici, dușmani ai poporului din Sântandrei

Ana Tăut, țărancă născută în comuna Sântandrei din părinții Petru și Ana, în anul 1922 ianuarie 16, este cunoscută ca dușman al poporului, agitatoarea preotului Romul Mădăras. În prezența enoriașilor ea a afirmat: „Fiecare să meargă acolo unde-i place, iar bisericile să rămână așa cum au fost”. Această persoană conform informațiilor primite de șeful de post, face agitație prin sat, iar la moara de măcinat se manifestă împotriva unificării celor două biserici din comună. Ea este o bună colaboratoare a preotului greco-catolic Mădăras.

O altă agitatoare este Iuliana Barna, născută în anul 1912, luna aprilie, ziua 23, în comuna Sântandrei, din părinții Teodor și Maria, de origine țărani mijlocași. Ea susține printre credincioșii greco-catolici că fiecare să-și mențină credința sa.

Maria Maghiar, soție de cârciumar, considerată exploatatoare, a făcut agitație printre credincioși fiind împotriva unificării celor două biserici. Ea este caracterizată „dușman al poporului”.

Estera Botoș, născută la data de 3 octombrie 1913 în comuna Sântandrei, soția fierarului Botoș. Ea a afirmat că va îmbrățișa cultul baptist dacă Biserica Greco-Catolică va fi preluată de ortodocși.

De asemenea credinciosul greco-catolic Petru Toglea, țăran sărac, înscris în Frontul Plugarilor, născut la data de 7 februarie 1915, era considerat de șeful de post adept al P.N.Ț. Maniu.

El a fost arestat de autoritățile comuniste, și fiind considerat agitatorul preotului Mădăras.

Un alt țăran agitator greco-catolic Gheorghe Cristea, născut la data de 16 februarie 1913 în comuna Sântandrei, din părinții Petru și Maria. El a fost arestat în timpul „alegerilor”, fiind adept al P.N.Ț.-Maniu și susținător al părintelui greco-catolic Mădăras.

O altă persoană susținătoare a preotului Mădăras este învățătoarea, Florica Magda considerată agitatoare în rândul greco-catolicilor, fiind văzută mereu în prezența preotului Mădăras.

Considerată agitatoare în rândul enoriașilor greco-catolici, Iuliana Barna, născută la 23 aprilie 1912 în comuna Sântandrei, fiica lui Teodor și Maria, având origine socială țărani mijlocași, a susținut credința greco-catolică pe mai departe în comuna Sântandrei.

Preotul greco-catolic Mădăras este caracterizat de autoritățile comuniste din Sântandrei „dușman al clasei muncitoare” prin atitudinea lui față de noul regim. La înființarea noului Comitet al cooperativei Agricole nu a dorit să țină slujbele mai pe scurt. Acest preot se opunea înființării Gospodăriei Agricole Colective. El caută să mențină pe mai departe credința greco-catolică în comună, având o influență mare în masa credincioșilor greco-catolici. În urma celor 7 declarații și a unei note informative, s-a propus schimbarea acestui preot din parohia greco-catolică Sântandrei.

Profesorii greco-catolici la școlile din Beiuș

1. Nicolae Fluieraș, fost director al Liceului Samuil Vulcan, domiciliat în Beiuș, str. 23 August.

2. Victor Popovici, fost profesor și preot greco-catolic, decedat în anul 1949.

3. Traian Tamaș, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, și după 1949 profesor la Școala Elementară din Vașcău.

4. Ioan Teiușan, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, decedat în anul 1949.

5. Teodor Odeșteanu, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, decedat în anul 1943.

6. Nicolae Fântânarul, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, iar după anul 1948, contabil la Atelierul de tâmplărie din Beiuș.

7. Ștefan Musta, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, iar după 1948, profesor de matematici la Oradea.

8. Gheorghe Domuța, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, iar după 1948, profesor la Oradea.

9. Ioan Nicolas, fost călugăr francez și rectorul internatului greco-catolic de băieți din Beiuș. În anul 1942 a plecat din Beiuș la Oradea.

10. Mihail Pop Bruchental, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, iar după 1948 a funcționat ca profesor la Școala de Fete Pedagogică, ca profesor de muzică din Beiuș.

11. Augustin Horea, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, iar după 1948, a funcționat ca profesor la Liceul Mixt din Beiuș.

12. Augustin Baria, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, iar după 1948 s-a transferat la Liceul Mixt din Beiuș.

13. Octavian Rațiu, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, decedat în anul 1944.

14. Marin Victor, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, iar după 1948, transferat la Satu-Mare ca profesor.

15. Aurelia Dring a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș, după 1948 a plecat de la acest liceu.

16. Teofil A. Bălitanu, fost profesor la Liceul de Fete din Beiuș, după 1948 a plecat de la acest liceu.

17. Ștefan Berinde, profesor la Liceul Samuil Vulcan, care a fost arestat odată cu foștii episcopi greco-catolici.

Organele de securitate au căutat să identifice activitatea acestor profesori, atât a celor care aveau domiciliu în Beiuș și întocmirea fișelor biografice.

Preoții greco-catolici din protopopiatul de Oradea

1. Gheorghe Bonea, fost preot greco-catolic în comuna Vadu Crișului, iar după anii 1945 – 1946 este paralizat la ambele picioare. Nu avea legături cu foștii preoți greco-catolici. El nu a revenit la Biserica Ortodoxă.

2. Victor Pop, fost preot greco-catolic din comuna Aușeu, s-a transferat la Biserica Ortodoxă, iar după 1950, a fost din nou transferat la Valcăul de Jos.

3. Flarian Pali, fost preot greco-catolic, care funcționează după 1948 ca și administrator la Comitetul Geologic sin comuna Zece Hotare, Raionul Aleșd. El locuia în comuna Vadu Crișului. În anul 1951 a instigat cărăușii din Vadu Crișului să nu transporte nisip la intreprinderea S.E.R.C.U.M. În privința manifestării sale față de religia ortodoxă era reținut. A fost condamnat la detenție pentru faptul că a sustras din alimentele muncitorilor. În carnetul său cu evidența alimentelor, apare o contabilitate corectă din care rezultă că nu a sustras alimentele din rația muncitorilor de la stat, din Zece Hotare.

Alți profesori care au funcționat

la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș

1. Constantin Terdich, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, după 1948 profesor la Suplacu de Barcău, Raionul Marghita.

2. Gheorghe Bota, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, după anul 1948 profesor de filozofie la Școala Pedagogică din Beiuș.

3. Dr. Ioan Bozac, fost medic la Liceul de Fete și Băieți din Beiuș.

4. Dr. Eliza Pavel fostă directoare a internatului de fete din Beiuș, după 1948 pensionată.

5. Valeria Ștefanica, a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș, după 1948 s-a pensionat.

6. Elena Mustață, a funcționat ca profesoară la Școala Pedagogică.

7. Letiția Ciorpaciu a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș, după 1948 s-a transferat la Arad.

8. Victoria Enciu, a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș.

9. Emilia Ile, a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș, după 1948 transferată la Oradea.

10. Emilia Nădincă, a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș.

11. Alina Pop

12. Angele Sălăjan

13. Victorica Domuța – soția profesorului Gheorghe Domuța, după 1948 s-a transferat la Oradea ca profesoară de limba română.

14. Constanța Pop Bruchental, soția profesorului Bruchental, la Școala de Fete din Beiuș.

15. Letiția Romanțeanu, a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș, după 1948 a activat ca profesoară la Finiș, lângă Beiul și la Liceul Mixt din Beiuș.

16. Eliza Mateiuș, fostă profesoară la Liceul de Fete din Beiuș, după 1949 s-a transferat la Oradea.

17. Felronia Mureșan, a fost profesoară de limba germană la Liceul de Fete din Beiuș, după 1948, s-a transferat la Blaj.

Alți preoți greco-catolici care au activat în Eparhia de Oradea

1. Gheorghe Barna, fost preot, profesor universitar la Institutul Teologic din Cluj, născut la data de 10 aprilie 1893, în comuna Covașeu, județul Satu Mare. Studii – Liceul la Baia Mare și Teologia greco-catolică din Blaj. După absolvirea teologiei a fost repartizat ca preot în comuna Nojorid timp de 8 ani, iar între anii 1923 – 1948 a fost numit ca profesor la Academia Teologică Greco-Catolică din Oradea, la catedra de limba ebraică și greacă. În anul 1948, împreună cu Vasile Rusu, a aderat la unificarea cu Biserica Ortodoxă.

Implicarea preoților romano-catolici

În fostele parohii greco-catolice

În anul 1952 protopopul ortodox Marin Păunescu din Raionul Săcuieni a raportat Securității, despre parohia romano-catolică Petrești, Raionul Carei, regiunea Baia Mare, aprohie deservită de doi preoți romano-catolici care desfășoară o vie activitate în rândul enoriașilor foști greco-catolici, reveniți la ortodoxie:

Atrage pe credincioșii ortodocși la Petrești sau Pesighea, unde le oficiază diferite servicii religioase. Acești călugări se mai deplasează în fosta parohie catolică Pișcolț la domiciliul credincioșilor pentru diferite rugăciuni. Caterizează în fiecare joi dimineața ore de religie în case particulare, provocând nemulțumiri în rândul credincioșilor ortodocși și pentru faptul că preoții romano-catolici sfințesc casele foștilor greco-catolici din Petrești. La data de 10 decembrie 1952 preoților romano-catolici li s-au adus la cunoștință de autorități să înceteze instituirea lor în problemele de cult ortodox.

Preoții greco-catolici trecuți la Biserica Ortodoxă

din Raionul Salonta

1. Aurel Ghiulai I, născut la 30 decembrie 1907 la Sânlazăr.

2. Aurel Ghiulai II, născut la 8 ianuarie 1904.

3. cornel Marian, Suplacu de Barcău.

4. Dumitru Hălmăgean, născut la 29 octombrie în Șauaieu, preot în Ciutelec.

5. Alexandru Nistor preot în Marghita.

6. Ioan Madău, născut în 8 iunie 1918 în comuna Petreu, preot în Marghita.

7. Octavian Gherasim, în Marghita funcționar.

Preoții care n-au trecut la Biserica Ortodoxă

încadrați în câmpul muncii

1. Iuliu Hirțea – serviciul la M.A.T., contabil, domiciliul în Oradea.

2. Virgil Maxim – Fabrica de Vopsele Oradea.

3. Ioan Pintea – Fabrica „Înainte”, contabil.

4. Ioan Toth – Cariera de Piatră Sântandrei, contabil.

5. Augustin Olah – C.A.S. Oradea, contabil.

6. Paul Silaghi – Ferma din comuna Palota, funcționar.

7. Florian Pali – I.S.P.M. Zece Hotare, administrator.

8. Gheorghe Sabău – Banca R.P.R. Oradea, funcționar.

9. Leontin Sălăjan – Minele Sărmășag, funcționar.

10. Iosif Dejeu – Finanțe Șimleul Silvaniei, funcționar.

11. Gheorghe Silvășan – Societatea Zootehnica Mediaș, medic.

12. Coriolan Otavă – Săcuieni, Sfatul Popular.

13. Petru Iluțiu – Săcuieni, profesor la ciclul II școlar.

14. Emil Silaghi –

15. Paul Tămăian – domiciliat în Săcuieni.

16. Emilian Bandici – Valea lui Mihai.

Gheorghe Erdei – domiciliat în Curtuișeni.

Alexandru Terdici, domiciliat în comuna Pișcolț.

Corneliu Otavă – domiciliat în Ciocaia.

Iosif Paul – director școlar la Școala ????????

Ioan Pop – domiciliat în Valea lui Mihai fără ocupație.

Barnaba Zurbău – cu domiciliul în Galoșpetreu.

Ioan Pintea – domiciliat în comuna Voievozi, încadrat.

Academia Teologică Română Unită din Oradea

Tabel nominal cu persoanele didactice și administrative 1948

1. Dr. Coriolan Tămăian, 16 decembrie 1904, Tarcasa Satu Mare, domiciliat Parcul Lenin, Rector.

2. Francisc Hubic, 21 octombrie 1883, Nirabrany, Ungaria.

3. Dr. Vasile Chirvaiu, 16 noiembrie 1884, Sanislău Sălaj, profesor titular Drept Canonic.

4. Gheorghe Barna, 10 aprilie 1893, Cărășeu, județul Satu Mare, profesor de Istorie.

5. Dr. Gavrilă Stan, 5 aprilie 1902, Iegăriște, județul Satu Mare, profesor titular de Dogmatică.

6. Dr. Petru Iluțiu, 6 iulie 1910, Petea Satu Mare, profesor titular de Filozofie.

7. Ioan Pintea, 1 septembrie 1914, Carei, Sălaj, profesor de Morală și Pastorală, suplinitor și la Liceul Alexandru Roman.

8. Dr. Iuliu Hirțea, 13 aprilie 1914, Vintere, Bihor, asistent și spiritual la Academia Teologică.

9. Vasile Rusu, 28 aprilie 1913, Tamaia, Satu Mare, asistent.

10. Gheorghe Mangra, 10 noiembrie 1911, Rogoz, județul Bihor. Econom.

Fișele personale cu foștii teologi greco-catolici

1. Coriolan Teofil din comuna Curitău, Raionul Șimpleu, după absolvire s-a încadrat în câmpul muncii la Cooperativa „Înfrățirea” Jibou.

2. Dumitru Gorgan din comuna Derșida, Raionul Șimleu, a fost încadrat ca învățător în comuna Cosnicul de Jos, Sălaj.

3. Mihai Ștef din Zalău, Raionul Jibou, regiunea Cluj, s-a angajat ca și cadru militar la Zalău.

4. Eugen –Meseșan din Șimleul Silvaniei, și-a continuat studiile la Facultatea de Filozofie din Cluj.

5. Coriolan Leuca din Cristelec, Raionul Șimleul Silvaniei, dispărut de la domiciliu.

6. Ioan Sălăjan din comuna Cosnicul de Sus, Raionul Șimleu. Este considerat dușman de moarte al regimului și funcționează ca învățător în comuna Halmașd, Șimleul Silvaniei.

7. Alexandru Vaida din comuna Dumuslău, Raionul Raionul Șimleu, angajat la mina Sărmăsag în funcția de contabil. Nu simpatizează regimul nou instalat la putere.

8. Victor Pop din satul Drighiu, comuna Halmașd, Raionul Șimleu, a fost angajat ca învățător în comuna Boianu Mare, Raionul Carei.

9. Ioan Galgău din satul Seredeu, comuna Stărciu, a devenit preot ortodox și în cadrul comunității a depus o muncă intensă pentru pace, în cadrul Comitetelor pentru Pace.

10. Ioan Marian din Carei, a fost arestat și condamnat.

11. Ioan Georgescu, a urmat Facultatea de Istorie și Geografie la Cluj.

12. Gheorghe Mezei din comuna Săcaseu, Raionul Carei Baia Mare, a profesat ca învățător în comuna Cheja.

13. Emil Ilieș din comuna Silvaș, a funcționat ca funcționar la I.M.T. Tășnad.

14. Alexandru Pop a profesat ca învățător în comuna Bucium, Raionul Jibou, era bun prieten cu preotul din acea comună, considerat un dușman al regimului.

15. Lucian Pop din Carei.

Acești colegi au fost în evidența Securității din anul 1949.

Tabelul nominal cu studenții înscriși în anul școlar 1947 – 1948

la Academia Teologică din Oradea

1. Teodor Duma, 29.01.1929, domiciliul Spinuș, Raionul Beiuș

2. Ioan Ardelean, 14.06.1926, Finiș, Raionul Beiuș

3. Gavril Sferlea, 17.08.1924, Finiș, Raionul Beiuș

4. Grigore Ardelean, 07.02.1924, Horoatul Crasnei

5. Dumitru Gorgan, 25.09.1925, Derșida

6. Teofil Coroian, 29.05.1925, Curetan

7. Coriolan Linca, 05.09.1926, Șauaeu, Bihor

8. Iuliu Vereș, născut la 14.11.1926, Baia Mare, ultiul domiciliu Oradea

9. Ioan Gâlgău, născut la Cățelu, ultimul domiciliu Oradea

10. Augustin Cosma, născut la 16.07.1925, Oradea, Bihor

11. Nicolae Coca, născut la 15.05. în Mociar, Bihor, Raionul Salonta

12. Teodor Sas, 25.02.1925, născut în Sititelec, Bihor, Raionul Salonta

13. Moise Simuțiu, născut în Mociar, Bihor la 04.06.1928, Raionul Salonta

14. Grațian Demian, născut la 02.03.1925 în Cenalos, Bihor, Raionul Săcuieni

15. Augustin Bandici, 12.10.1923, născut în Vășad, Raionul Săcuieni

16. Iosif Ralu, născut la 30.07.1923 în Cheriz, Raionul Săcuieni

17. Iosif Voișor, născut la 02.03.1923 în Sărsig, Bihor, regiunea Marghita

18. Florian Bărau, născut la 10.09.1922 în Sărsig, Bihor, Raionul Marghita

19. Gheorghe Ciordaș, născut la 10.05.1924, Suplacu de Barcău, Bihor, Raionul Marghita

20. Alexandru Sălăjan, născut la 21.03.1927, domiciliat în Cosnicul de Sus, Raionul Marghita

21. Dumitru Meseșan, născut la data de 19.01.1921, domiciliul în Curetan

22. Valeriu Cretiu, născut la 07.06.1925, Someș, Raionul Odorhei

23. Victor M. Pop, născut la 15.06.1922, Drighiu, Cluj

24. Sabin Bogdan, născut la 26.04.1925, Lelești, Dej, Cluj

25. Mihai Ștef, născut la 20.06.1926, Zalău, Cluj

26. Iosif Pușcău, născut la 06.02.1929, Dobricenești, Raionul Aleșd

27. Ioan Șchiopul, născut la 15.02.1920, Vadu Crișului, regiunea Bihor, Vadu Crișului, Raionul Aleșd, Bihor

28. Nicolae Cuci, născut la 14.02.1924, Borod, Bihor, Raionul Aleșd

29. Valentin Băitan, născut în 21.03.1924, în comuna Borlești, Raionul Baia Mare, domiciliul în Barlești, Baia Mare

30. Vasile Bumbu, născut în 12.06.1922, Seini, Baia Mare, domiciliul în Seini

31. Aurel Cosma, născut în 12.02., Dindești, Baia Mare, ultimul domiciliu în Dindești

32. Eusebiu Fătu, născut în 11.06.1923 în Dănești, Baia Mare

33. Gheorghe Rezei, născut în 26.08.1921 în Săcășeni, domiciliul în Iacosein

34. Ioan Marina Ilie, născut în 21.01.1922, sat Slatina, Ucraina, domiciliat în Oncești, Baia Mare

35. Gheorghe Rusu, născut în 02.02.191921, Tămaia, Baia Mare, domiciliul în Tămaia

36. Ioan Sas, născut în 21.08.1925, Hărnicești, Baia Mare, domiciliul în Hărnicești

37. Traian Sfura, născut în 03.02.1923, Vezeudin, Baia Mare, domiciliul în Vezeudin

38. Ioan Ster, născut în 04.11.1923, Cicărlău, Baia Mare, domiciliul în Cicărlău, Baia Mare

39. Gheorghe Bodea, născut la 04.07.1923, Cărăsău, Baia Mare, domiciliul în Cărăsău, Baia Mare

40. Ghoeghe Condor, născut la 23.04.1924

Instituția de învățământ superior Academia Teologică, din anul 1948 avea înscriși 70 de studenți la teologie. Limba de predare era româna, iar clasele cuprindeau doar băieți.

Rezistența preoților greco-catolici în județul Bihor

În raportul Direcțiunii Regionale a Securității Poporului Oradea, rezistența greco-catolică a preoților se concretiza în orașul Beiuș prin oficiere de slujbe religioase la locuințele credincioșilor, dar și în Biserica Romano-Catolică din Beiuș, în limba română cu participarea unui număr mare de credincioși. Biserica Romano-Catolică este considerată o biserică nepângărită de ortodocși.

Preoții trecuți la ortodoxie nu participă la ședințele protopopului ortodox din Beiuș, justificându-se cu diferite motive.

Preoții rezistenți din Oradea, clericii tineri sunt încadrați în câmpul muncii, iar cei mai bătrâni sunt pensionați. Ei evită să discute cu persoanele străine despre Biserica Greco-Catolică.

În ceea ce privește curierii Oradea – București, ei sunt adăpostiți la diferite familii.

Într-un alt raport al Direcțiunii Regionale a Securității Poporului Oradea, către Direcțiunea Securității Poporului București sunt întâlnite tot mai des agitațiile antidemocratice sub marca fostului cult greco-catolic. Preoții și credincioșii greco-catolici sunt asaltați de emisarii direcți și indirecți ai Nunțiaturii Papali din București, pentru a retracta și a deveni din nou greco-catolici.

Pentru a ușura retractările preoții și enoriașii nu sunt obligați a face cunoscut în mod public autorităților revenirea la cultul greco-catolic. Preoții pot oficia chiar în bisericile ortodoxe cu următoarele mențiuni: Nu pomenescu numele episcopului în cadrul slujbelor, dând impresia că este vorba de episcopul greco-catolic. Să nu accepte numirea în funcția de protopop, și să nu primească distincții bisericești de la episcopul ortodox, și să nu participe sub nici o formă la cursurile de formare a clerului.

Preoții și credincioșii retractați sunt sub ascultarea protopopilor clandestini greco-catolici, aleși dintre cei rezistenți de la început, protopopi care execută ordinele de la vicarii clandestini din orașele de rezistență a foștilor episcopi greco-catolici. Între preoții retractați sau nerenumiți de la început, protopopi, vicari clandestini și Nunțiatura din București avea loc un schimb de scrisori, circulare, rapoarte printr-o rețea întreagă de curieri clandestini aleși de preferință dintre foștii călugări, călugărițe și foștii teologi.

După opinia organelor de securitate, aceste persoane erau în slujba imperialismului anglo-american. Grupurile de greco-catolici clandestini sunt îndrumați să lucreze în strânsă legătură cu grupurile clandestine contrarevoluționare național țărănesc, legionare etc.

Se considera de către organele statului că este necesar să se știe evidența următoarelor probleme:

1. Situația numerică a credincioșilor greco-catolici, câți existau la 1 octombrie 1948 și cât pot fi considerați la 1 octombrie 1949 ca trecuți la ortodoxie, câți sunt rezistenți și câte persoane au retractat.

2. Lista preoților existenți la 1 octombrie 1948 ce cuprindea călugării, călugărițele, teologii unde se găsesc.

3. Dacă este posibil să se găsească schema de organizare clandestină a clerului.

4. Un istoric al manifestărilor clandestine greco-catolice, slujbe, pelerinaje, exerciții spirituale, întruniri de organizații laice, asociații Astru, A6RU, Reuniuni Mariam etc.

5. Legătura dintre greco-catolici, episcopi clandestini, preoți cu Nunțiatura Papală din București, a curierilor și a partidelor de opoziție cu care acestea colaborează.

Conform ordinului cu numărul 38988, a Direcțiunii Generale din București până la data de 10 octombrie 1949 se va înainta câte un exemplar redactat de către toate Direcțiunile Generale a Securității Poporului locale.

Activitatea preotului greco-catolic Paul Sever din Moiseni

Din intervalul 15 august 1948 până la 19 septembrie 1949, au fost semnalate diferite abateri a preotului Paul Sever, Județul Satu Mare. În toate predicile sale desfățoară o activitate ostilă regimului, și celebrează slujbe religioase greco-catolice, pomenindu-l pe Papa la Liturghie. La slujbele sale participă foarte mulți greco-catolici din localitate și din alte localități. Era considerat că a desfășurat o propagandă de rezistență în rândul foștilor greco-catolici.

CONCLUZII

Teza Episcopia Greco-Catolică de Oradea în perioada 1940-1948 definește și evidențiază toate mijloacele prin care Episcopia Bisericii Române Unite cu Roma, din Oradea a fost scindată de către autoritățile străine și cele comuniste. Cele cinci capitole ale lucrării demonstrează cum s-a manifestat acest fenomen asupra credincioșilor greco-catolici, dar și cum aceștia au reușit să reziste și să nu renunțe la credința lor.

Pentru atingerea concluziilor finale, am folosit documente inedite, inovatoare, peste 100 de dosare de arhivă, necercetate până în prezent. Acestea, alături de sursele secundare, datele obținute prin cercetarea cărților și a articolelor de specialitate, dicționarelor, enciclopediilor, articolelor din reviste, informațiilor oferite de lucrările de la diverse conferințe la care am participat, de rapoartele tehnice realizate în urma anumitor proiecte, intervenții sau cercetări, dar și a diferitelor surse web, m-au ajutat la analizarea și definitivarea temei mele.

În urma analizării și interpretării acestora, precum și după parcurgerea materialului bibliografic disponibil (ce atinge doar tangențial tema acestei lucrări), am obținut următoarele concluzii:

Distrugerea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea s-a făcut treptat, constant, prin

implicarea autorităților horthyste, a URSS-ului, a autorităților comuniste române;

Preoții și credincioșii greco-catolici ai Episcopiei de Oradea au trecut prin greutăți

inimaginabile pentru a-și apăra credința: amenințări (personale sau asupra membrilor familiei), bătăi, teroare, închisoare, urmăriri, verificări, crime.

Episcopii greco-catolici ai Episcopiei de Oradea au fost privați de libertate și

permanent monitorizați și amenințați

-preoții greco-catolici au fost obligați să renunțe la practicare preoției de rit greco-catolic, lipsiți de proprietăți, de bunuri personale, arestați

Obiectivele acestei lucrări, au stat la baza dezvoltării ei, reușindu-se identificarea și rezolvarea lor, dată fiind complexitatea factorilor care au influențat desființarea Bisericii Greco-Catolice din Oradea: factori externi (realizarea Dictatului de la Viena, intervenția horthystă în Transilvania, urmată de trupele rusești), factorii interni (controlul și cenzura statului comunist, răpirea proprietăților Bisericii Greco-Catolice, terorizarea membrilor Bisericii pentru realizarea unicului control, a omului nou, implicare Bisericii Ortodoxe Române în gestionarea averilor și bisericilor greco-catolice…). Seriozitatea abordării acestei teze de doctorat, este dată de faptul că aceste lucruri s-au făcut cu acceptul autorităților, fără să se țină cont de drepturile omului, de alegerile cetățenilor, prin impunere forțată sau mazilire.

Rolul acestei lucrări este de a spune și de a arăta niște adevăruri cunoscute de foarte puțini dintre noi, sau neștiute defel de marea majoritate a publicului. Totodată dorim și sensibilizarea publicului, pentru a nu se mai repeta niciodată greșelile trecutului.

Contribuțiile proprii ale autorului rezultă din faptul că teza scoate la iveală informații valoroase, în premieră, despre organizarea și existența Bisericii Greco-Catolice din Episcopia Oradea pe parcursul a opt ani, 1940-1948. Documentele de arhivă necercetate până în prezent permit autorului să enunțe următoarele concluzii:

Ocupația horthystă a produs daune materiale și umane incredibile (atrocitățile din

Diosig, asasinatele de la Trăznea, Ip, Camăr, Păușa, Cosnicul de Jos, Ciumarna, Șimleul Silvaniei și Zalău)

Episcopia Greco-Catolică de Oradea a reprezentat un focar de cultură pentru zona

de vest a țării

Activitatea de rezistență a Episcopiei de Oradea prin asociațiile, fundațiile,

acțiunile școlare culturale, educative organizate de aceasta, prin publicarea de cărți și reviste

Continuitatea Greco-Catolică în ciuda represiunilor, prin instituțiile confesionale-

Școala Normală, Seminarul Unit, Academia Teologică, Corul Academiei

Vizitațiile canonice ale episcopilor greco-catolice pentru încurajarea credincioșilor

și a preoților deznădăjduiți de situațiile grele

Reconstituie listele preoților greco-catolici care au suferit domiciliu forțat,

bătăi, confiscări, caterisirea din preoție, arestări, urmăriri de către angajații Securității

Prezintă situația Episcopiei Greco-Catolice de Oradea sub ocupația trupelor rusești

Evidențiază raporturile dintre Biserică și statul comunist

Reface pașii prin care s-a desființat Biserica Greco-Catolică (confiscarea școlilor

confesionale de către stat, a bisericilor, a proprietăților oferite Bisericii Ortodoxe)

Descrie metodele de „convingere” a preoților pentru a trece la Biserica Ortodoxă

Reconstituie listele preoților rezistenți din județele Bihor, Satu Mare și Sălaj din

anul 1948 și anii următori

Controlul asupra preoților greco-catolici a continuat și după anul 1948

Activiștii de partid, primarii și Securitatea s-au implicat în desființarea Bisericii

Greco-Catolice și trecerea abuzivă a preoților la Biserica Ortodoxă

Rezistența greco-catolică în rândul credincioșilor, fapt ce atrage dosare la

Securitate asupra acestor indivizi

De un real ajutor sunt Anexele acestei lucrări de doctorat, care arată unicitatea și puterea inovatoare a informațiilor analizate. Ele reproduc materialele cercetate de la fondurile de arhivă – Fondul Episcopia Greco-Catolică Oradea, Fondul MPN Presa externă, Fondul Președinția Consiliului de Miniștri al Arhivelor Naționale Istorice Centrale din București, Fondul Transilvania 1940-1944 al Arhivelor Ministerului Afacerilor Externe, Fondul Documentar al Arhivelor Ministerului de Interne, Fondul Casa Regală din Arhiva Ministerului Afacerilor Interne, Fondul Primăriei Oradea și Fondul Legiunii de Jandarmi Bihor de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, Serviciul Județean Bihor, Fondul Documentar al Arhivei Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Fond Parohia Greco-Catolică Șemal, Fondul Parohia Greco-Catolică Șimleu din cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Serviciul Sălaj, Fondul Parchetul general regal ungar din cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Serviciul Cluj, precum și Fondul Culte religioase în Republica Populară Română al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București (CNSAS).

O parte din informațiile proiectului de cercetare au fost difuzate în publicații, reviste de specialitate, prezentate sub forma unor referate la congrese, comunicări științifice, simpozioane, întâlniri de specialitate. Amintim: „Protestul episcopului Ioan Suciu în legătură cu incidentele din ziua de 10 mai 1946 din Oradea”, în revista Cele trei Crișuri, nr. iulie-decembrie 2012, „Situația Bisericii Greco-Catolice din Oradea, în perioada 1948-1989” în Instituții și locuri, oameni și fapte din istoria românilor, 2012, „Episcopia de Hajdudorog și influența acesteia asupra parohiilor din Episcopia Greco-Catolică de Oradea. Studiu de caz: Parohia Girișu de Criș”, „Fondurile și fundațiunile diecezane din Oradea” și „Un mărturisitor al credinței greco-catolice: Părintele Dumitru Mureșan” în Istorie, tradiții și destine, 2013.

După susținerea publică a tezei de doctorat, doresc să îmi public lucrarea, pe care apoi o voi oferi bibliotecilor din țară, diferitor instituții, institutele din țară și din străinătate, Episcopiei Greco-Catolice.

Direcțiile viitoare de cercetare privesc dezvoltarea acestei teme prin finalizarea unor proiecte ce au legătură cu Episcopia Greco-Catolică de Oradea, cu parohiile greco-catolice și cu preoții acestora, respectiv o carte legată de istoricul parohiei și a comunității greco-catolice din Girișu de Criș, o altă carte legată de preotul Pali Florian, din Vadu Crișului, care a primit 16 ani de închisoare în 1948 pentru că nu a trecut la Biserica Ortodoxă, considerat fiind preot rezistent și o a treia carte, legat de istoricul protopopiatului greco-catolic de Oradea.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Inedite

Arhiva Episcopiei Greco-catolice de Oradea, f. 297-298, fond documentar nr. 127/1944

Arhiva Episcopiei Greco-catolice de Oradea, fond documentar nr. 239/1940

Arhiva Episcopiei Greco-catolice de Oradea, fond documentar nr. 60/1941

Arhiva M.A.E., fond Transilvania, 1940-1944, vol. 362, f. 39-44

Arhiva M.A.E., fond Transilvania, 1940-1944, vol 201, f. 550

Arhiva M.A.E., fond 71, Transilvania, vol 42/1940

Arhivele M.A.E., fond Transilvania, 1940-1944, vol. 362, f. 49-50

Arhivele M.A.E., fond Transilvania, vol. 200, f. 190

Arhiva M.A.I., fond Casa Regală, Cabinetul Ministrului, Buletin din 26 august 1940, Arhivele Naționale ale Județului Bihor, dos. 87/1940, fila 39

Arhiva M.I., fond documentar, dos. nr.16, vol 10, p. 216

Arhivele M.I., fond documentar, dos. nr. 387,vol. 1, p. 193

Arhiva Ministerului de Interne, București, fond documentar, dos. nr. 10, vol. 16, p. 217

Arhiva M.I., București, fond documentar, dos. 125 din 1940

Arhivele Naționale București, fond MPN, Presa externă, dos. nr. 1119, p. 82-96

Arhivele Naționale București, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dos. nr. 41/1942, p. 41

Arhivele Naționale București, fond președinția Consiliului de Miniștri, dos. nr. 45/1942, f. 40, actul nr. 586

Arhivele Naționale București, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dos. nr. 234/1940, p. 6-7

Arhivele Naționale Cluj, Acte confidențiale prezidențiale, 1943, dos. 3, nr. 277

Arhivele Naționale Oradea, Oficiul Parohial Român-Unit din Valcăul de Jos, nr. 3 din 1944

Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, fond 71, Transilvania 1940-1944, vol. 362, f. 70-71

Arhivele Naționale, Serviciul Județean Bihor, Fondul Primăriei Oradea

Arhivele Naționale, Serviciul Județean Bihor, Fondul Primăriei Oradea, nr. 4 din 1944,

Arhivele Naționale Bihor, fila 12, Episcopia Greco-Catolică Oradea, dos. 272

Arhivele Naționale Cluj, fond Parchetul general regal ungar, 1942, dos. nr. 3708

Arhivele Statului, București, dos. 125, din 1940

Arhivele Statului, București, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dos. 125/1940, f. 63-87; „Un an de stăpânire maghiară”, în: Voința Transilvaniei, 15 octombrie 1944, p. 7

B. Edite

Caravia, Paul (coord.), Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate România 1945-1989, Editura Enciclopedică, București, 2000.

Marcu, Vasile, Drama Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică). Documente și mărturii, Editura Crater, București, 1997

Zainea, Ion, Cenzura istoriei, istoria cenzurată. Documente (1966-1972), Editura Universității din Oradea, Oradea, 2006

Dicționare, enciclopedii, anuare

Balle, Francis (coord), LAROUSSE, Dicționar media, Univers Enciclopedic, București, 2005

Braniște, Ene, Braniște Ecaterina, Dicționar de cunoștințe religioase, Editura Andreiana – Arhiepiscopia Sibiului, Caransebeș, 2001

Cătănuș, Dan (coord.), România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist, Editura INST, București, 2012

Courtois, Stephane (coord,), Dicționarul comunismului, Editura Polirom, București, 2008.

Crăciun, Corneliu, Dicționarul comunizanților din noaptea de 23 spre 24 august 1944, Editura Primus, Oradea, 2009

Mihăilescu, Călin-Andrei, Cum era? Cam așa… Amintiri din anii comunismului (românesc), Curtea Veche Publishing, București, 2006

Nedelea, Marin, Istoria României în date 1940-1995, Editura Niculescu SRL, București, 1997

Păiușan, Cristina, Ion, Narcis Dorin, Retegan, Mihai, Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945-1989), Editura Tritonic, București, 2002

***, Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998

***, Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-a refăcută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009.

***, Longman Dictionary of English Language and Culture, Longman House, Harley, 1992.

***, Marea enciclopedie a cunoașterii, vol. 4 – Religie și filozofie, Editura Litera, București, 2009.

***, Noul dicționar explicativ al limbii române, Editura Litera Internațional, București, 2002

III. Periodice, presă

Boabe de grâu (1934);

Crisia, Oradea, (2011);

Foaie diecezană (1948);

Revista Română de Istorie a Presei, Cluj-Napoca (2012-2014);

Revista de Științe Politice și Relații Internaționale a Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale din cadrul Academiei Române, București, (2006);

Tribuna Ardealului, (1940-1944)

Universul, (23 septembrie 1940)

Vestitorii Unirii, Organ al Eparhiei Unite de Oradea, nr. 13, (iunie 1939)

Voința Transilvaniei, (octombrie 1944)

V. Lucrări și studii

Generale

Ardeleanu, Ion, Teroarea horthysto-fascistă în Nord-Vestul României, septembrie 1940-octombrie 1944, Editura Politică, București, 1985

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, traducere de Dur, Ion, Ivănescu, Mircea, Editura Humanitas, București, 1994

Barabas Bela, Dioszegi Laslo, Enyedi Sandor, Sebok Laszlo, R. Sule Andrea, Heven Ev. A Romaniai Magyarsag Tortenete 1919-1989, Magyarsagkutato Intezet, Budapest, 1990

Bartosek, Karel, “Europa centrală și de Sud-Est”, în Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Editura Humanitas, București, 1998

Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Șerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1999

Boia, Lucian, Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, București, 1998

Bodea, Gheorghe I., Suciu, Vasile I., Pușcaș, Ilie I., Administrația militară hortistă în Nord-Vestul României, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988

Brucan Silviu, O biografie între două revoluții: de la capitalism la socialism și retur, Editura Nemira, București, 1998

Cernat, Paul, Manolescu, Ion, Mitchievici, Angelo, Stanomir, Ioan, Explorări în comunismul românesc, Editura Polirom, Iași, 2005

Cesereanu, Ruxandra (coord.), Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național, Polirom, Iași, 2006

Chira, Ioan, Rugul durerii: ocupația ungară horthystă – mărturii și adevăruri: septembrie 1940 – octombrie 1944, Editura Abaddaba, 2001

Courtois, Stephane, Werth, Nicolas, Panne, Jean-Louis, Paczkowski, Andrzej, Bartosek, Karel, Margolin, Jean-Louis, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Editura Humanitas, București, 1998

Deletant, Dennis, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989, Editura Humanitas, București, 1998

Idem, „România sub regimul comunist (decembrie 1947-decembrie 1989)”, în Istoria României, Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Editura Enciclopedică, București, 1999

Idem, Teroarea comunistă în România. Gheorgiu-Dej și statul polițienesc, 1948- 1965, traducere Lucian Leuștean, Editura Polirom, Iași, 2001

Fătu, Mihai, Mușat, Mircea (coord.), Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940-octombrie 1944), București, Editura Politică, 1985.

Fowkes, Ben, The Rise and Fall of Communism in Eastern Europe, Macmillan, London, 1983

Frunză, Victor, Istoria comunismului în România, ediția a III-a, EVF, București, 1999

Idem, Istoria comunismului în România, ediția a III-a, EVF, București, 1999

Gergescu, Vlad, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, Ediția a II-a, Humanitas, București, 1992

Gogoneata, Nicolae (coord.), Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, București, 2000

Grad, Cornel, Al doilea arbitraj de la Viena, Institutul European, Iași, 1998

Horthy Miklos, Documente secrete, Editura Kossut, Budapesta, 1965

Ionescu Ghiță, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994

Manoilescu, Mihail, Dictatul de la Viena, Editura Enciclopedică București, 1991

Mihăilescu, Călin-Andrei, Cum era? Cam așa – amintiri din anii comunismului (românesc), Editura Curtea Veche, București, 2006

Mihăilescu Dan C., Memorialistica sau trecutul ca reumanizare, Editura Polirom, Iași, 2004

Moisa, Gabriel, Șipoș, Sorin, Șarov, Igor (coordonatori), Statutul istoriei și al istoricilor în contemporaneitate, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013

Oprea, Marius, Banalitatea răului. O istorie a Securității în documente 1949-1989, Editura Polirom, Iași, 2002

Opriș, Ioan, Istoricii și Securitatea, vol. I-II, Editura Enciclopedică, București, 2004, 2006

Scurtu, Ioan, Stănescu-Stanciu, Theodora, Scurtu, Georgiana Margareta, Istoria Românilor între anii 1918–1940: documente și materiale, Editura Universității din București, 2001

Simion, Aurică, Dictatul de la Viena, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972

Stern, Geoffrey, The Rise and Decline of International Communism, Edward Elgar, Aldershot, U.K., 1990

Tismăneanu, Vladimir, Despre comunism. Destinul unei religii politice, Editura Humanitas, București, 2011

Troncotă, Cristian, Istoria serviciilor secrete românești, Editura Ion

Westoby, Adam, The Evolution of Communism, Polity Press, Cambridge, U.K., 1989

Zafiu, Rodica „C”, în Cum era? Cam așa… Amintiri din anii comunismului (românesc), Mihăilescu, Călin-Andrei, Curtea Veche Publishing, București, 2006

Zainea, Ion, Politică și administrație în România. Epurarea (6 martie 1945 – 1 martie 1946), Editura Universității din Oradea, 2004

Idem (coord.), Instituții și locuri, oameni și fapte din istoria românilor, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2012

Idem (coord.), Istorie, tradiții, destine, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2013

Speciale, studii și articole

Bokor, Radu Alexandru, Episcopul Vasile Hossu – Episcop de Oradea Mare: viața și activitatea, Ed. Treira, Oradea, 2007

Bota, Ioan, Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origine până în zilele noastre, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1992

Idem, Pagini de istorie creștină românească 1940-2010, Ed Grinta, Cluj-Napoca, 2011

Budeancă, Cosmin, Olteanu, Florentin (coordonatori), Destine individuale și colective în comunism, Iași, Editura Polirom, 2013

Idem, Stalinizare și destalinizare. Evoluții instituționale și impact social, Iași, Polirom, 2014

Călușer, Iudita, Episcopia greco-catolică de Oradea, Editura Logos, 1994

Idem, Episcopia greco-catolică de Oradea – contribuții monografice, Ed. Logos, Oradea, 2000

Chira, Ioan, Rugul durerii. Ocupația ungară horthystă, mărturii și adevăruri, septembrie 1940-octombrie1944, Editura Abaddaba, 2001

Corneanu, Nicolae, Mitropolitul Banatului, Biserica românească din nord-vestul țării în timpul prigoanei horthyste, Ed. Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

Cosma, Rozalia, Cosma,Gheorghe, Credință și cultură, vicisitudini și speranță, Ed. Citadela, Satu Mare, 2011

Domuța, Dorin Valeriu, Domuța, Valeriu George, Dr. Valeriu Hetco – Protopop al Beiușului, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2009

Fătu, Mihai, Biserica Românească din nord-vestul țării sub ocupația horthystă – 1940-1944, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985

Fundația Culturală „Vasile Netea”, Cinci ani de luptă românească în Ardealul de Nord. 1940-1944, Editura ANSID, Tg. Mureș, 2005

Ioan Georgescu, „Școala normală română unită din Oradea: la un veac și jumătate de la întemeierea ei”, în Boabe de grâu, an V, nr. 8, 1934

Idem, George Pop de Băsești, Oradea, Editura Asociația Astra, 1935

Gavrilă Ogoranul, Ion, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2006

Horthy Miklos, Documente secrete, Editura Kossut, Budapesta, 1965

Lehrer, Milton G., Ardealul, pământ românesc, Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991,

Lupte și jertfe pentru Ardeal. De la Decebal la dezrobirea Ardealului de Nord, Brașov, 1944

Man Nicolae, Victoria, Episcopul Ioan Suciu, apostol al iubirii. Sufletul tineretului, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2001

Moisin, Anton, O gravă lovitură dată neamului românesc: calomnierea Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolice, SC Polsib, Sibiu, 1996

Păcurariu, Mircea, Politica statului ungar față de Biserica românească în Transilvania, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., Sibiu, 1986.

Ploscaru, Ioan (Episcop), Lanțuri și teroare, Editura Signata, Timișoara, 1993

Prunduș, Silvestru Augustin, Plaianu, Clemente, Catolicism și ortodoxie românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994

Radu, Iacob, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii, Oradea, 1932

Rațiu, Alexandru, Biserica furată, Tipografia Flair Press SRL Oradea, 1993

Idem, Persecuția Bisericii Române Unite, Imprimeria de Vest Publishing House, Oradea, 1994

Idem, Memoria închisorii Sighet, Editura Fundației Academia Civică, București, 1999.

Rădulescu, Alexandru, Sădeanu, C.D.V., Reîntregirea Bisericii românești din Ardeal, București, 1948

Sana, Silviu, Rezistentul. Episcopul Dr. Iuliu Hirțea în documentele Securității (1947-1979), Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014.

Stoica, Sergiu, Eparhia Greco-Catolică de Oradea și Securitatea în anul 1948, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2014

Suciu, Ioan Jubileul de 25 de ani de Episcopat a I.P.S. Dr. Iuliu Hossu, Circulară, 21 noiembrie 1942

Tămaș, Dimitrie Pop, Șerban, Melinte, Cinci ani de luptă românească în Ardealul de nord, 1940-1944, Tg Mureș, Editura Ansit, 2005

Todea, Alexandru, Luptele mele. Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

Vartolomei, Vasile, “Mărturii culturale bihorene”, Oradea, Editura Ziarului Tribuna Ardealului, 1944

Vasile, Cristian, Între Vatican și Kremlin-Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Ed. Curtea Veche, București, 2003;

Vestemean, Ciprian, Amator juventutis: episcopul martir Ioan Suciu, Ed. Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2012

***, Eparhia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Oradea, 2013, Centenarul Reuniunii Mariane a Eparhiei de Oradea 1913-2013

***, „Les Catholiques dans la nouvelle Roumanie”, La Croix, Paris, 2 septembre 1940

V. Surse web

www.bisericacatolica.org

www.catholica.ro

www.cdep.ro

www.communistcrimes.org/

www.comunismulinromania.ro

www.credinta-catolica.ro

www.dexonline.ro

www.egco.ro

en.wikipedia.org

http://enciclopediaromaniei.ro/

www.histria.ro

www.iiccr.ro

www.lege5.ro

www.legeazi.net

www.lege-online.ro

www.merriam-webster.com/dictionary

http://mitropolia-banatului.ro

www.monitoruljuridic.ro

www.npcr.ro

www.procesulcomunismului.com

Acasă

sfintii-imparati.trei.ro

http://telegrafulroman.blogspot.ro/

varad.org/ro

www.viatacrestina.org

ro.wikipedia.org

ANEXE

Anexa 1

România în 1940 cu Transilvania de Nord marcată cu galben

ANEXA 2

Intrarea armatei horthyste într-o localitate transilvană

(septembrie 1940)

ANEXA 3

Episcopul Valeriu Traian Frențiu

(1875-1952)

ANEXA 4

Episcopul Ioan Suciu

(1907-1953)

ANEXA 5

Cardinalul Iuliu Hossu

(1885-1970)

ANEXA 6

Colaborare între preoțul greco-catolic Romul Mihalca și preotul ortodox Iancu Câmpeanu la realizarea serbării de Crăciun, în comuna Giriș

ANEXA 7

Solicitarea actului de deces a credinciosului greco-catolic din parohia Girișu de Criș

ANEXA 8

Dispoziția protopopului Vasile Stan pentru completarea cu învățători

în comunele românești greco-catolice

ANEXA 9

Dispoziția protopopului greco-catolic de Oradea de a raporta

un tabel cu persoanele greco-catolice trecute la alt rit

ANEXA 10

Declarația Episcopului Iuliu Hirțea

în fața interogatoriului de la Securitate despre actvitatea depusă

ANEXA 11

Cerere pentru deschiderea Școlii confesionale greco-catolice din parohia Girișu de Criș