Endocarstul din România sau Peșterile din România

=== c1bb3fb883df2f3df3ba3b33f6ccac0513e23baf_394080_1 ===

UNIVERSITATEA

FACULTATEA DE GEOGRAFIE, TURISM ȘI SPORT

SPECIALIZAREA

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

ABSOLVENT

LOCALITATEA

2016

UNIVERSITATEA

FACULTATEA DE GEOGRAFIE, TURISM ȘI SPORT

SPECIALIZAREA

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ENDOCARSTUL DIN ROMÂNIA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

ABSOLVENT

LOCALITATEA

2016

CUPRINSUL

Introducere
Scopul si obiectivele
Metodologie
Cap.I GEOLOGIA ȘI GEOGRAFIA ENDOCARSTULUI DIN ROMÂNIA

1.1 Elemente litologice

1.2 Elemente structurale

1.3 Tipuri de carst

1.4 Date generale asupra peșterilor din România
Cap.II RELIEFUL ENDOCARSTIC
Cap.III CLASIFICAREA PEȘTERILOR DIN ROMÂNIA
2.1 Pesteri neamenajate
2.2 Pesteri amenajate
Cap.IV STUDIU DE CAZ.PEȘTERA CU CRISTALE- JUD.BIHOR
Concluzii
Bibliografie

INTRODUCERE

În această introducere, voi prezenta în primul rând motivele alegerii acestei teme. În afara pasiunii pentru mediul natural, drumeții și alte activități desfășurate în mediul natural, peșterile au fost cele care m-au fascinat de foarte mult timp, încă de când eram copil, fascinația venind din misterul lor, din legendele țesute în jurul peșterilor. Treptat am ajuns să studiez și să înțeleg cum s-au format, evoluat aceste forme de relief și ce forme de viață adăpostesc ele. Pasiunea pentru cunoașterea peșterilor, a mediului cavernicol nu m-a părăsit nici în prezent, din contră dorința de studiu și cercetare a devenit tot mai intensă. Pasiunea pentru studiul speologiei m-a determinat să fiu mereu aproape de acest mediu de viață, fiind ghid al Peșterii cu Cristale de peste 4 ani. Peștera cu Cristale reprezentând studiul de caz al acestei lucrări.

Din crestele cele mai înalte ale Făgărașului și până la malul Mării Negre, peșterile stau ascunse, tăcute și miraculoase, adăugând peisajului nostru o componentă verticală secretă. Cadrastrul completat anual de de Institutul de Speologie Emil Racoviță consemnează mii de numere de înregistrare, tot atâtea cavități mai mari sau mai mici, unele abia depășind 5 m lungime, altele, de zeci de km. Dar aceste cifre, deși impunătoare, nu spun nimic în comăparație cu ce ne spun peșterile înseși. Căci ele alcătuiesc o adevărată geografie subpământeană complexă și originală cu canioane, săli uriașe, labirinturi complicate, lacuri și rîuri subterane, grădini de stalagmite și cristale.

Peșterile din România au fost însă și arhive care au păstrat vestigiile preistoriei și istorie. Săpând în sedimentul lor, cercetătorii pot citi ca într-o carte, filă cu filă, evoluția climei, a faunei, a civilizațiilor care s-au perindat pe la noi.

Aparent sterile din pricina beznei și a frigului, peșterile adăpostesc, în realitate, comunități uneori chiar destul de bogate de viețuitoare. Și pot fi întâlniți nu numia liliecii dar și foarte mulți dintre reoprezentanții zoologiei nevertebratelor. Ființe oarbe, depigmentate, trăind după alte legi decât cele de la lumina soarelui. Primul savant din lume care a intuit importanța studiului acestor adevărate fosile vii a fost Emil Racoviță care a pus bazele unei noi discipline știinșifice, biospeologia, și a fondat la Cluj, în anul 1920, primul institut din lume dedicat exclusiv cercetării peșterilor.

În ultimii ani, peșterile au devenit și un bun ambasador al României. faima unor descoperiri științifice, cum ar fi cele din Peștera Movile, Piatra Altarului, Peștera cu Oase au fost larg mediatizate în presa internațională și au devenit subiectul unor documentare difuzate pe National Geographic, Discovery Channel și BBC.

Peisajul subpământean poate părea unora ostil și monotn. Niște stânci, argilă roșie, frig și umezeală, întuneric, dar privind cu atenție, într-o lumină potrivită, peisajul subteran își dezvăluie atracțiile. Ce se poate admira într-o peșteră? Există în primul rând o arhitectură specifică spațiului subteran.Straturile orizontale sau oblice și fracturile verticale despică roca după direcții precise. Apele modeliează apoi golul carstic urmărind planul trasat de structura geologică inițială. dacă straturile de calcar sunt orizontale, vom avea bolți de temple egiptene, grinzi masive, tavane plate. Dacă straturile de rocă sunt oblice, tavanul va forma acoprișul țuguiat al unie case de moți. Diedrul bolții preia bine greutate tonelor de rocă de deasupra, iar galeria poate rezista sunte de mii de ani. Când apa și timpul își unesc forțele, bolșile pot evolua spre forma matură, în arc de cerc sau cupolă. Acestea sunt cele mai maiestuoase și durabile rezolvări și cele mai elegante. Arhitectura subterană, care a înfruntat cutremure, mari viituri, schimbări de climă, șocuri tectonice și asta timp de sute sau mii de ani, ne arată geniul inconștient al naturii, care a proiectat la fel de bine ceea ce inginerii și arhitecții au descoperit mai târziu.La sol pot fi admirate podoabele stalagmitice. Picătură cu picătură, în unele peșteri s-au format țurțurii de calcit, denumiți stalctite, și turnurile de pe sol, numite stalagmite. pe pereți pot șerpui draperii, la sol pot fi mici lacuri înconjurate de ziduri chinezești din piatră. Deși formate după legi fizico-chimice simple, condițiile diferă de la o peșteră la alta și natura și-a dat frâu liber fanteziei. Pe perți putem vedea uneori elemnte grafice neobișnuite, fie săpate în stâncă, fie scrise cu argilă roșie numite piei de leopard. Deși nu foarte întinse ca suprafață, ocupând numai 2% din suprafața României, rocile carstificabile (care găzduiesc peșteri), sunt distribuite aproape în toate regiunile muntoase.Cele mai multe dintre miile de peșteri sunt risipe în zone greu accesibile, ascunse prin păduri dese, sau inaccesibile turiștilor din cauza dificultăților extreme (puțuri verticale, torenți vijelioși, sifoane, stânci instabile). Din fericire, unele dintre cele mai mari și mai atractive se află în preajma unor magistrale turistice, multe au fost deja amenajate, iar altele, chiar dacă nu amenajări speciale, pot fi vizitate cu un ghid local. Cele mai multe se află în Munții Apuseni, care reprezintă leagănul speologiei românești și dețin cele mai mari și mai adânci peșteri din România. Marile platouri carstice din Munții Pădurea Craiului și Bihor, crestle țuguiate ale Trascăului, plaiurile moi din Codru-Moma reprezintă cea mai ofertantă destinație pentru speo-turism. Nici Oltenia nu este mai prejos. pe magistrala turistică Rm.Vâlcea- Tg.Jiu- Mehedinți se află cele mai multe dintre peșterile vizitabile. Alte câteva obiective speoturistice sunt grupate în Banat, în zona carstică a Cheilor Carașului și în apropiere de Anina. Dar și late regiuni muntoase frecventate de turiști prezintă peșteri: Bucegii, Piatra Craiului, Rodna și Perșani. Întânirea cu o peșteră este o experineță specială care merită trăită într-o atmosferă pe măsură.

SCOPUL ȘI OBIECTIVELE

Scopul clar al acestei lucrări este prezentarea potențialului științific, estetic și turistic a endocarstului din România, modul de formare, evoluția și starea actuală a peșterilor din țara noastră.

Prezenta lucrare are trei obiective care vor fi prezentate într-un tabel, alături de activitățile care aplicate vor ajuta la atingerea acestora. De asemenea, sunt subliniate și rezultatele scontate.

Obiectivele și activitățile specifice împreună cu rezultatele scontate

METODOLOGIE

Prezenta lucrare este propria mea muncă realizată în strânsă colaborare cu profesorul coordonator. Este o lucrare care abordează o temă modernă și necesară a timpurilor noastre, perioadă în care impactul activităților umane asupra mediului natural a devenit tot mai evident.

Lucrarea respectă normele oficiale de redactare, a fost realizată prin îmbinarea muncii pe teren cu studiul la bibliotecă. Am utilizat surse bibliografice din diferite perioade, chiar din perioada anilor 1950-1960 dar și surse bibliografice mai noi, recente și actuale. În anumite situații, am utilizat și surse de pe internet, dar numai site-uri specializate, acolo unde pot fi analizate informații din surse științifice credibile și verificate.

Unul dintre argumentele acestei lucrări a fost precizată mai sus, munca în echipă cu coordonatorul științific, apoi multitudinea surselor de informare, toate vor fi precizate prin note de subsol, la tabele sau prin precizarea surselor imaginilor utilizate în această lucrare. Îmbinarea muncii pe teren cu studiul individual la bibliotecă m-a ajutat să remarc anumite schimbări pozitive sau negative din mediul peșterilor românești, elemente care vor fi prezentate în această lucrare. Menționez că nu toate pozele sunt realizate de mine, am utilizat și imagini din alte surse, în afară de arhiva personală, poze care au fost alese cu grijă și la fiecare se va specific autorul. Citatele sunt marcate corespunzător în text și întotdeauna cu precizarea autorului.

Lucrarea reprezintă o îmbinare între geografie, turism, geologie, aspecte climatice, biogeografie, cercetarea unităților hidrografice, dar și studiul activităților umane în special cele turistice. În redactarea acestei lucrări am utilizat mai multe metode de lucru pe care le voi prezenta succint în acest subcapitol.

Observația- a fost utilizată pentru a percepe cele mai valoroase aspecte naturale, dar și pentru a studia materialele bibliografice, hărțile și imaginile care mi-au fost utile în realizarea lucrării. Observația nu trebuie să se rezume numai la o simplă privire sau observare a unui fenomen ci trebuie să se constituie într-un proces complex, de observare a unor elemente reprezentative, de identificare a punctelor de interes. Observația poate să fie liberă sau dirijată. Observația liberă se materializează prin notarea unor elemente de interes și chiar realizarea unor schițe.Observarea poate fi vizuală (prin intermediul simțurilor), instrumentală (realizată cu ajutorul unor instrumente- busolă, observarea meteorologică). De asemenea, observația poate fi staționară sau expediționară. După parcurgerea etapelor metodologiei observării independente dirijate, urmează etapa prelucrării informațiilor care se cer analizate, interpretate, explicate; se elaborează apoi grafice, scheme, desene, tabele, hărți și fotografii.

Lucrul cu harta- a fost una dintre metodele indispensabile extrem de utile în lucrul la tema de față. Au fost analizate numeroase hărți zonei de studiu. Unele dintre aceste hărți vor fi incluse, sub formă de imagini și în textul lucrării.

Problematizarea- implică ridicarea problemelor ivite de-a lungul cercetării, identificarea cauzelor acestora și descoperirea modalităților de rezolvarea a acestor derapaje. Este o metodă de cercetare. Problematizarea implică mai multe secvențe: perceperea dificultății, depistarea și definirea ei, sugerarea unor soluții posibile, desprinderea concluziilor din soluția probabilă, efectuarea observațiilor și a experimentelor care verifică soluția probabilă.

Sintetizarea informațiilor- este o metodă foarte importantă, în condițiile în care, există numeroase surse de informare (bibliografie selectivă, hărți de specialitate, internet, imagini) este foarte utilă și necesară în egală măsură.

Comparația- va fi utilizată pentru analiza unor elemente din mai multe surse bibliografice. Este folosită pentru a descoperi anumite inadvertențe dar și pentru a afla mai multe opinii despre un anumit fenomen, despre istoria unui obiectiv turistic sau despre anumite evenimente istorice.

Conservația și dialogul sunt două metode active utilizate de către autor pentru obținerea de noi informații din diferite surse, mai ales în cadrul studiului pe teren, pentru identificarea anumitor aspecte de interes.

Caracterizarea este o metodă foarte utilă pentru analiza unor aspecte de țin de un peisaj, o formă de relief, un obiectiv turistic, și se materializează prin analiza analitică, din toate punctele de vedere dar și analiza sistemică care implică o caracterizare sintetizată, bazată pe sinteza informațiilor.

Alte metode utilizate în mod secundar în redactarea prezentei lucrări sunt:

Descrierea: oferă posibilitatea autorului să prezinte direct realitatea geografică, să redea imaginea unor obiecte, fenomene, procese mdin cadrul natural sau social; este o expunere expresivă, realizată pe baza observației, prezentând aspectele exterioare specifice obiectelor și faptelor geografice (formă, mărime, culoare, relații), în consecință, poate fi considerată o metodă utilizată în geografie ca știință, se recomandă ca descrierea să prezinte comparativ obiectele, procesele, fenomenele, observațiile descrise să fie obținute prin măsurare, să prezinte aspectele și formele cele mai reprezentative specifice unui teritoriu, să explice geneza obiectelor, faptelor, să fie conformă și concisă, să sugereze imagini cât mai apropiate de realitate, să respecte rigorile științei și un limbaj științific;

Explicația: are în vedere dezvăluirea unor date noi pe baza unei argumentații deductive. Se enunță pentru început o definiție, o regulă, un principiu, un fenomen, un termen nou, o situație geografică, după care se analizează exemplele și argumentele (premise, cauze, relații, sensuri, interpretări, aplicații practice); poate fi deductivă (de la necunoscut la cunoscut), inductivă (de la situații particulare la situații generale), analogică (asemănarea a două obiecte);

Deși reprezintă un cumul de metode, acestea nu au fost utilizate haotic ci fiecare la timpul ei, atunci când a fost necesar. Am pus foarte mult accentul pe imagini și pe verificarea informațiilor din mai multe surse pentru o mai bună veridicitate. Am utilizat baze de date, cărți în format letric și pe suport electronic. Am preferat notele de subsol pentru precizarea surselor, așa cum de-altfel se precizează și în ghidul de tehnoredactare. Lucrarea se vrea a fi o îmbinare între ecologie, geografie, biologie și turism.

Metoda studiului de caz, se impune ca metodă activă cu valoare euristică și aplicativă. presupune o confruntare directă cu o situație reală din natură și societate. În acest caz este vorba despre Peștera cu Cristale din judeșul Arad, mai puțin cunoscută dar cu valoroase elemente specifice endocarstului.

Capitolul I

GEOLOGIA ȘI GEOGRAFIA ENDOCARSTULUI DIN ROMÂNIA

1.1 ELEMENTE LITOLOGICE

Rocile carbonatice pe care s-a dezvoltat carstul din România aparțin din puntecct de vedere geologic tuturor erelor; de precizat că dolomitele se pretează mult mai puțin la formarea endocarstului iar peșterile se formează se formează mai ales în calcarele masive, mai rar în cele stratificate:

a) Paleozoic: din această perioadă provin calcarele și dolomitele prinse între strate cristaline, cutate împreună în timpul orogenezei hercinice și chiar mai vechi; reprezintă 1/6 din totalul rocilor carbonatice din România și numai 5% din totalul peșterilor;

b) Cretacic: cuTriasic- în această perioadă s-au depus importante straturi de calcare și dolomite dar cele mai semnificative sunt în Munții Apuseni și în Dobrogea; reprezintă 1/6 din totalul rocilor carbonatice și 10% din totalul peșterilor din România; Neojurasic-eocretacic- reprezintă 50% din totalul rocilor carbonatice și 75% din totalul peșterilor din România; cea mai mare pondere revine calcarelor tithonice și urgoniene, sunt calcare masive, nestratificabile caracterizate prin bancuri foarte groase; pe ele se dezvoltă marile zone carstice și aici sunt săpate cele mai mari dintre peșterile românești;

c) Neozoic: calcarele neozoice sunt reprezentate printr-o slabă carstificare, un număr mic de peșteri (5% și 1/6 din totalul rocilor carbonatice), sunt calcare de apă dispuse în strate subțiri iar peșterile formate în ele sunt de mică anvergură cu excepția sistemelor subterane de la Peștera Limanu și sistemul Tăușoare- Jgheabul lui Zalion

Grafic 1.1 Ponderea peșterilor din România după perioada geologică, sursa: M. Bleahu (1976)

Cu alte cuvinte carstificarea cea mai puternică este legată de calcarele dispuse în strate masive din perioada mezozoică în condițiile în care stratificarea, cristalinizarea și dolomitizarea au un rol negativ în procesul de carstificare .

Fig. 1.1 Repartiția tipurilor de roci carstificabile în România, după Sencu, 1968

Legenda: 1- carst în calcare și dolomite cristaline

2- carst în calcare și dolomite mezozoice

3- carst în calcare neozoice

4- carst în gips

5- carst în sare

6- clastocarst în tufuri și aglomerate vulcanice

7- clastocarst în gresii ți conglomerate

Din harta de mai sus se observă anumte nuclee de carstificare, reprezentate de Podișul Dobrogei de Sud, Carpații Orientali, Munții Bucegi, Grupa Retezat-Godeanu, ambele din Carpații Meridionali, Grupa Munților Banatului și Munții Apuseni dar cu o diversitate accentuată a formelor de relief carstic impus e de tipul de roca carbonatică.

1.2 ELEMENTE STRUCTURALE

Prin formațiunile calcaroase se înțelege totalitatea rocilor carstificabile (calcare și dolomite) dispuse în structuri și tipuri foarte variate în funcție de anumiți factori (tectonică, poziția în cadrul unității respective), astfel se pot deosebi:

1. Calcarele tabulare- în această categorie intră formațiunile carbonatice din cadrul Platformei Moesice și calcarele neozoice din Bazinul Transilvaniei;

2. Calcarele de monoclin- aici se includ calcarele oolitice din sarmațianul Podișului Moldovenesc, puțin tectonizate și calcarele eocene din Munții Rodnei în care este săpată Peștera Izvorul Tăușoarelor, calcare puternic fracturate și fisurate.

3. Calcarele din flancuri de cute- frecvente și variate ca structură, cel mai grandios exemplu este creasta Pietrei Craiului (lamă calcaroasă de 18 km lungime, 2 223 m altitudinea maximă în vârful La Om, este de fapt un flanc de sinclinal redresat); aici sunt incluse și calcarele din Trascău, Vânturarița, Munții Mehedinți și Sebeș dar și calcarele de pe versantul vestic al Văii Cernei.

Fig. 1.2-1.3 Calcarele eocene din Peștera Izvorul Tăușoarelor (stânga) și lama calcaroasă a Pietrei Craiului (dreapta), surse: google-earth

4. Blocurile faliate de calcare- sunt grabene în care calcarele s-au păstrat prinse în falii prin formațiuni impermeabile (calcarele Podișului Mehedinți), și masive separate prin falii atât de formațiunile de fundament dar și în cele din acoperiș, este cazul calcarelor din Culoarul Rucăr-Bran și cele din Măgura Codlei.

5. Calcarele angajate în structuri complicate de mai dimensiuni- în acest caz se pot distinge următoarele forme structurale (sinclinorii- diferite nivele stratigrafice, mari ansambluri calcaroase, sinclinoriu Reșița- Moldova Nouă cu o lungime de 70 km și 10 km lățime cu fâșii de calcare de

diferite vârste, structuri în pânze de șariaj- poti fi dispuse în autohton și pânză generând mari ansambluri calcaroase cum este Platoul Vașcău, sau numai în pânză, pe mari suprafețe cum este cazul Munților Hășmaș- Bicaz);

6. Calcarele dispuse în masive izolate suprapuse rocilor impermeabile- în această categorie se pot delimita următoarele tipuri de genetice: martori de eroziune (petecele de calcare triasice din Munții Giurgeu, Maramureș, din Munții Metaliferi și din Dobrogea de Nord); petece de acoperire (calcarele triasice din Munții Perșani); recifi în situ (calcarele urgoniene din Rarău, Masivul Tesla din Ciucaș, calcarele de la Țibău și unele calcare din Munții Ceahlău); olistolite (blocuri de calcare însedimentate, aici se includ klippele calcaroase din Munții Metaliferi, calcarele triasice din Rarău, calcarele din Piatra Mare, din Munții Bucegi și Munții Cernei).

Fig. 1.4-1.5 Masivul Tesla din Munții Ciucaș (stânga) și klippa calcaroasă din Munții Trascăului pe care se află Cetatea Trascăului, sursa: www.amfostacolo.ro și ctmsomesul.ro

1.3 TIPURI DE CARST

În funcție de evoluție, funcție hidrologică, morfologie și conținut speologic se pot individualiza pe teritoriul României cinci tipuri de carst:

I. Platourile carstice coborâte

Cel mai bun exemplu de platou carstic coborât este Dobrogea de Sud care se caracterizează prin grosimea stratelor de calcare și dispoziția lor tabulară. Aici sunt caracteristice calcarele sarmațiene, stratificate în bancuri subțiri iar grosimea lor mică determină o carstificare mai slabă; aici calcarele mezozoice nu apar decât sporadic la zi;

II. Platourile carstice ridicate (carstoplene)

Sunt cele mai importante zone carstice din România, cu bogate forme endo și exocarstice.

Cel mai mare platou de acest tip este cel al Munților Banatului, dezvoltat pe sinclinoriul Reșița- Moldova Nouă, situat la o altitudine de aproximativ 700 m. Următoarele de acest tip sunt: carstoplena Munților Pădurea Craiului (600-800 m altitudine), cea a Munților Bihor (situată la cea mai mare altitudine, între 1 000- 1 300 m), carstoplena Munților Sebeș (800- 1 000 m) și Platoul Vașcău (800- 900 m).

Fig.1.6-1.7 Diferențe între platourile carstice coborâte (stânga, intrarea în Peștera Limanu), și platoul carstic ridicat al Munților Pădurea Craiului (dreapta), sursa: turismbzi.ro

Principalele caracteristici ale acestor carstoplene sunt suprafețele mari acoperite cu calcar, afectate de eroziune cu relief șters, tăiate de văi adânci, cu chei care ajung la nivelul de bază local. Pe marginea platourilor carstice înalte sunt abrupturi de fali care domină prin altitudine depresiuni marginale. Din punct de vedere hidrologic acest tip de platouri prezintă o complicată structură cu strate impermeabile și permeabile care determină dezorganizarea rețelei hidrologice superioare prin captări și apoi cursuri subterane. Din punct de vedere speologic este o zonă foarte bogată și interesantă, sunt peșteri active de mari dimensiuni (Cetățile Ponorului din carstoplena Munților Bihor, Ponorici-Cioclovina din Munții Sebeș, Peștera Bătrânului din Munții Pădurea Craiului). Tot aici des întâlnite sunt avenurile, adevărate căi spre lumea subterană, cele mai interesante și spectaculoase sunt cele din Lumea Pierdută- Munții Bihor. Tot pe platouri se găsesc numeroase peșteri fosile, martorii vechilor drenaje. Tot din punct de vedere speologic foarte interesante sunt peșterile care prezintă ieșirea la zi a apelor pierdute în subteran la nivelurile superioare. În multe cazuri se pot stabili chiar corespondențe între cavitățile din zona superioară unde apele se pierd în subteran și cele din nivelul inferior unde se descarcă (exemplu: Cetățile Ponorului și Izbucul Galbenei).

Un număr important de peșteri se găsesc în pereții cheilor. Cele mai cunoscute sunt pesterile din Cheile Nerei și Carașului, din văile Ordăncușa și Gârda din Munții Bihor, majoritatea

sunt peșteri fosile, fiind vechi căi de drenaj.

Fig.1.8-1.9 Intrarea în Peștera Ponorici-Cioclovina (stânga), în fapt o emergență a unei captări superioare și Peștera lui Miloi din versantul drept al Cheilor Minișului, sursa: www.romanianresorts.ro

III. Crestele de calcar înălțate

Corespund monoclinelor și flancurilor de cute, domină din punct de vedere morfologic zonele înconjurătoare, este vorba despre Munții Pădurea Craiului (pereți verticali pe sute de metri, domină cu 800-1 000 m regiunile învecinate), Munții Trascău (domină cu peste 500 m regiunile învecinate), Munții Hășmaș (domină cu 400 m regiunile învecinate). Un caz aparte este reprezentat de Munții Mehedinți care prezintă o asimetrie (versant abrupt spre Valea Cernei și mai domol spre Podișul Mehedinți), Retezatul Mic (platoul carstic de mare altitudine, cu creste detașate- Piule și versanți calcaroși ce coboară până la Jiul de Vest și aproape de Râul Mare).

Acest tip de creste prezintă din punct de vedere endocarstic numai avene (Piatra Craiului, Munții Mehedinți), peșteri de infiltrație (din Vânturarița și Trascău). Puține sunt și peșterile din cheile văilor care taie masa de calcare (se remarcă totuși Peștera Dâmbovicioara și din Cheile Zărnești).

IV.Barele calcaroase coborâte

Sunt fie flancuri de sinclinare sau masive tăiate care au poziție coborâtă față de relieful înconjurător necalcaros. Un foarte bun exemplu de acest tip este calcarul din Podișul Mehedinți, dispus pe o lățime mică de numai 1 km dar având forma unie fâșii lungi obligă cursurile de apă să o traverseze, astfel rezultă importante sisteme subterane, cum sunt cele de la Zăton-Bulba și Topolnița.

În alte cazuri, deși nu reprezintă cea mai înaltă zonă de relief, masele de calcar formează ele însăși mari reliefuri față de nivelul de bază al apelor de drenaj. Este cazul Masivului Lespezi din sudul Munților Bucegi, zona Cheilor Bicazului și a Culoarului tectonic Rucăr- Dâmbovicioara, tăiate în chei adânci dar sculptate ca masive ce par a domina altitudinal perimetrul. Concluzia este că aceste bare au o poziție coborâtă iar apele curgătoare sunt nevoite să le străpungă fie formând chei

fie prin cursuri subterane. În cazul drenajelor subterane se formează văi oarbe și peșteri de mari dimensiuni cum este Topolnița.

V. Masivele de calcare izolate

Deși prezintă mai multe tipuri structurale, comune turor este dimensiunea mică, poziția care poate fi joasă sau înaltă. În cazul celor joase, acestea joacă rolul unor bare calcaroase (Cheile Ialomiței din Munții Bucegi- Tătarului și Orzei, olistolitele din Munții Metaliferi, calcarele din Cheile Aiudului și Ampoiței). Mult mai interesante și spectaculoase sunt cele înalte, foarte numeroase (olistolite în Munții Maramureșului, olistolite și recifi în Rarău, petece de erozioune în Giurgeu, recifi în Ceahlău și Ciucaș, petece de acoperire în Perșani).

Deși sunt caracterizate prin spectaculozite și sălbăticie prezintă forme exocarstice reduse și în foarte puține cazuri există drenaje subterane. Cu toate acestea există peșteri în aceste masive de calcare izolate iar cele mai cunoscute sunt: Peștera Ialomiței, peșterile din Cheile Ampoiței, Peștera Liliecilor din Rarău, peșterile și avenurile din Munții Metaliferi.

Fig. 1.10-1.11 Cheile Tătarului pe Valea Ialomiței și Peștera Liliecilor din Muntele Hăghimiș- Rarău, sursa: www.d-rao.ro și turismbzi.ro

=== c1bb3fb883df2f3df3ba3b33f6ccac0513e23baf_394082_1 ===

1.4 DATE GENERALE ASUPRA PEȘTERILOR DIN ROMÂNIA

România este printre puținele țări cu o bogată și îndelungată activitate speologică. În ciuda faptului că potențialul speologic de care dispune este inferior Franței, Italiei, ori Spaniei, România dispune de valorii șțiințifice de ordin speologic în anumite cazuri peste aceste state sau altele din Europa și nu numai.Cele circa 4 600 kmp de calcare, reprezintă un spațiu mic față de cel al altor state dar asta nu a oprit România să devină unul dintre țările principale din punct de vedere speologic.

Acest renume revine în primul rând marelui savant Emil Racoviță, părintele Biospeologiei și întemeietorul primului Institut de Speologie din lume, act semnat la 26 aprilie 1920. La această dată.orașul Cluj-Napoca a devenit centrul speologiei mondiale. În prezent, cercetătorii marelui savant prin intermediul Institutului de Speologie Emil Racoviță continuă să aibe o contribuție importantă la mediul științific din România.

România se numără printre puținele state europene cu peste 10 000 de peșteri cunoscute. Cifra este comparabilă cu state ca Italia, Spania sau Franța. În anul 1982, sub semnătura cercetătorului Cristian Goran publică Catalogul Sistematic al Peșterilor din România, unul dintre cele mai complete și unitare din lume. Dar prima încercare de catalogare a peșterilor din România a avut loc în anul 1965 de către Institutul de Speologie condus de profesorul Traian Orghidan care conținea 984 peșteri. Al 2-lea catalog oficial a fost publicat în anul 1976 de către M.Bleahu și I.Povară ca înregistra 1 970 peșteri. Treptat se vor descoperi și cataloga noi peșteri după cum urmează:

Tabel 1.1 Cunoașterea peșterilor din România pentru perioada 1965-1986

Sursa: Constantinescu T.,Peșterile Terrei,1987

Referitor la repartiția pe mari unități geografice, este de precizat că peste 95% din peșteri se află în Munții Carpați, dezvoltate pe calcare și dolomite. Se detașează Carpații Occidentali, respectiv Munții Apuseni care prezintă cea mai mare densitate de cavități și cea mai ridicată dezvoltare medie. Conform Catalogului Sistematic al Peșterilor din România (1982), peșterile din Carpații Occidentali au o lungime medie de 112 m, cele din Meridionali- 81 m iar cele din Orientali- 62 m.

Altimetric, 26% din mase de calcare se află în Carpați la peste 1 000 m iar 47% (platouri și culmi) între 500- 1 000 m (Munții Apuseni, Munții Banatului), 27% sunt în regiunile de dealuri și podișuri la altitudini sub 500 m. Aceastea sunt și proporțiile aproximative ale distribuției în altitudine a peșterilor din România. Există însă anumite diferențieri la nivelul unității de relief, astfel, în Podișul Mehedinți 85% din peșteri se află situate între 400-450 m altitudine, în Munții Banatului sunt peșteri la 450-500 m și 300-350 m- sincron nivelării pliocene, în Munții Apuseni se află la 1 200 m în cazul suprafeței miocene și la 700 m- nivelul pliocen.

În privința lungimii totale a peșterilor din România, Carpații Occidentali au cumulat 280 km, Meridionalii- 249 km iar Orientalii cu 59 km lungime cumulată. Cele mai reprezentative regiuni speologice din țară sunt materializate în Munții Bihor și Munții Pădurea Craiului, cavitățile din prima unitate au o dezvoltare medie de 133 m și 124 km lungime totală.

Fig.1.12 Una dintre zonele cu cea mai mare densitate de peșteri din România- Țara Moților, sursa: www.scarisoara.ro

În prezent, România dispune de 12 500 peșteri, ocupând locul II după Franța în Europa odată cu dezmembrarea Iugoslaviei. O parte a peșterilor din România pot fi considerate adevărate complexe carstice subterane, cu râuri și cascade (Topolnița, Cetățile Ponorului, Vântului, Comarnic), cu sisteme dezvoltate pe mai multe nivele și cu mineralizații rare. Săli de mari dimensiuni, cu o acustică deosebită, se găsesc în peșterile Vîntului, Șura Mare, Comarnic, Topolnița, Tăușoare, o astfel de sală impresionantă se găsește în Peștera din Valea Firei cu 300 m lungime și 100 m înălțime. În Munții Apuseni există peste 4 000 de peșteri, aici se află cea mai lungă peșteră din România, Peștera Vîntului (peste 38 km lungime).

Tabel 1.2 Cele mai mari peșteri descoperite în perioada 1965-1985, Constantinescu T.,1987

Elementele cele mai admirate sunt speleotermele (depuneri de calcit prin picurare, prelingere capilară sau prin precipitare). De o valoare științifică și estetică deosebită se bucură peșterile cu gheață, care catonează mari cantități de gheață, conservată datorită unor condiții topoclimatice și particularități morfologice ale unor peșteri (Scărișoara, Borțig, Ghețarul Focul Viu). Câteva dintre peșterile României adăpostesc picturi rupestre, de o importantă științifică-cognitivă deosebită. Este cazul peșterilor Gaura Mică de la Pescari din Defileul Dunării cu 400 picturi executate cu argilă roșie reprezentând păsări și brăduți și Peștera Cuciulat din Podișul Someșan cu cele mai frumoase picturi rupestre din România, realizate în aceeași perioadă cu celebrele picturi din Altamira sau Lascaux; Peștera Adam din Dobrogea.

O parte din peșterile României constituie unicate pe plan național, fiind declarate monumente ale naturii sau rezervații speologice (Peștera Topolnița, Peștera Tăușoarelor, Peștera Scărișoara, Peștera Cloșani, Cetățile Ponorului sau Peștera Urșilor). Mute dintre ele au intrat în circuitul turistic deși amenajarea lor este adesea necorespunzătoare sau chiar inexistentă.

Tabel 1.3 Potențialul speoturistic al României

Sursa: Peșterile României- Potențial turistic, Editura Dacia, 1995

Legendă: *** (atractivitate deosebită), **(atractivitate medie), *(atractivitate mică)

+++(poziție favorabilă), +++(poziție satisfăcătoare), +(poziție nefavorabilă)

I- o bună accesibilitate; II- accesibilitate de nivel mediu, III- accesibilitate dificilă, IV-accesibilitate foarte grea.

Capitolul II

RELIEFUL ENDOCARSTIC

Peșterile nu sunt altceva decât spații formate prin lărgirea prin dizolvare sau eroziune a spațiilor libere din structura rocii. Aceste discontinuități în masa de calcare, se numesc litoclaze și iau naștere prin depărtarea celor două compartimente de rocă numite diaclaze.

În privința circulației apei, în cadrul masivului de calcar pot fi identificate următoarele zone:

1. Zona de infiltrație- apa provine din precipitații și curge pe verticală;

2. Zona vadoasă- circulație organizată pe canale de mari dimensiuni și orientată spre exteriorul masivului;

3. Zona freatică- circulația se desfășoară lent și toate golurile calcaroase sunt umplute cu apă.

În privința tipurilor de scurgere se pot diferenția doua tipuri:

a) Scurgerea sub presiune: când apa umple complet golul subteran și se află sub presiune masei de apă din partea superioară;

b) Scurgerea gravitațională: sau în regim liber, când apa nu umple complet golul subteran și curge asemănător cursurilor de apă de la suprafață.

Cu alte cuvinte, peșterile sunt creații ale apei, care prin dizolvare și dizlocare formează aceste goluri subterane. După modul de pătrundere a apei se pot identifica peșteri create de către apele de infiltrație și de către apele curgătoare. În cazul apelor curgătoare trebuie să existe în mod obligatoriu o cale de acces în subteran numite insurgențe (pot fi ponoarele) sau peșterile receptoare cu posibilități de acces diferite, mult mai dificil în cazul ponoarelor. Ieșirea unui pârâu de apă la suprafață după un curs subteran se face prin intermediul unui izvor carstic sau peșteră debitoare. Punctul de ieșire al apei din subteran se numește emergență, dar există o diferență legată de originea apei, dacă râul era deja constituit înainte de intrarea în subteran se numește resurgență iar dacă s-a constituit în interior se numește exurgență.

Peșterile străbătute permanent de un curs de apă se numesc peșteri active iar cele care au fost părăsite definitiv de un curs de apă se numesc peșteri fosile. Peșterile care se umplu cu apă numai la viituri se numesc peșteri subfosile.

Condițiile zonei carstice determină tipul de regim hidrologic, respectiv tipul de peșteră după cum urmează:

Peșteri labirint: rețea densă de litoclaze (Peștera Alunii Negri);

Peșteri dentritice: afluenți care se adună în canale mai mari (Groapa de la Bârsa);

Peșteri liniare: canal unic, o falie sau o diaclază (Cetățile Ponorului);

Peșteri meandrate: diaclaze lărgite și falii care se intersectează (Peștera Lazului);

Peșteri rectangulare: intersecția diaclazelor în unghi drept (Peștera Tăușoarelor).

La nivel general, o peșteră este alcătuită din galerii și săli, iar contactul cu exteriorul este asigurat prin puțuri și hornuri. O galerie este un gol alungit pe orizontală și ușor înclinat. În funcție de anumite caracteristici, o galerie poate fi o diaclază (rectilinie, rezultată prin lărgirea unei fisuri), tunel (galerie deschisă al ambele capete), pasaj (galerie de legătură între două sectoare ale unei peșteri), coridor (se caracterizează prin uniformitate de-a lungul întregii lungimi), diverticul (de mici dimensiuni, se termină în fund de sac și devine inaccesibilă).

Fig.2.1-2.2 Galerie în Peștera Muierii (stânga) și exemplu de sală de peșteră situată la intersecția a două galerii, sursa: ecology.md

O formă frecvent întâlnită în cazul pesterilor este sifonul. În hidraulică, termenul de sifon definește un tub în formă de U inversat care asigură curgerea apei și la nivelul superior. În calcare un astfel de sistem stă la baza izvoarelor intermitente. Dacă forma de U este foarte profundă și ramura ascendentă se deschide la suprafață sub forma unui izvor avem de a face cu un mecanism vocluzian.

Tendința generală a cursurilor de apă din cadrul unei peșteri este aceea de a se adânci în masa de calcare. În cazul curgerii sub presiune, canalele vor căpăta o formă rotunjită iar în cazul curgerii libere, cu o viteză mai lentă se va observa acumularea unui pat de aluviuni și tendința de dizolvare pe marginea cursului. Pentru că o peștera trece prin mai multe etape de evoluție, partea superioară a galeriei are o formă rotunjită, corespunzătoare unei surgeri sub presiune iar apoi partea inferioară corespunde unei curgeri libere, cu aspect de canion.

Un alt element component extrem de important, atractiv și relevant pentru o peșteră este sala. Un gol subteran de mare amploare, relativ orizontal, cu toate dimensiunile mai mari decât ale punctelor de acces către el. O sală se poate forma în mai multe moduri: intersecția mai multor galerii, intersecția mai multor diaclaze, prăbușirea pereților despărțitori dintre două galerii etc.

În multe cazuri, apele de infiltrație atacă masa de calcare generând forme de relief verticale. Dacă în planșeul galeriei se deschide un gol se numește puț, iar dacă se deschide în tavan se numește horn. Dacă se deschide la suprafața terenului se numește aven.

Fig.2.3-2.4 Horn din Peștera cu Hornuri (stânga) și Avenul Gemănata din Platoul carstic Padiș, sursa: www.romanianturism.com

. Peisajul subteran al unei peșteri este completat de către formele de sculptare și de cele de acumulare.

Formele de sculptare, formate de apă prin coroziune și eroziune, prin dizolvarea treptată a calcarului. Se deosebesc forme pozitive și forme negative. Dintre formele pozitive pot fi menționate: lărgirile de dizolvare, labirintele, cupole, lapiezuri subterane, hieroglifele de coroziune, lingurițele.

Din categoria formelor de sculptare negative fac parte: septete de tavan, carenele, finoletele de calcit,

proenimențele de calcit.

Apa exercită asupra calcarului și o acțiune mecanică generată de impactul materialelor transportate în procesul de scurgere. Astfel se formează: marmitele, nișele laterale, șanțurile de diaclaze, striurile de frecare; din categoria formelor pozitive de eroziune mecanică pot fi amintite: nivelele de eroziune, terasele de eroziune, carenele și pilierii.

În cazul formelor de acumulare, aceste sunt de patru feluri: elastice, chimice, organice și mixte.

a) Forme de acumulare de tip elastic: rezultă prin depunerea gravitațională a resturilor de materiale provenite din roca preexistentă; materialele pot să provină din afara peșterii (argilă, nisip, pietriș, bucăți de rocă) și în acest caz se numesc alohtone sau chiar din interiorul peșterii și se numesc endohtone (blocuri și fragmente de calcar prăbușite, argilă reziduală), acestea vor duce la formarea plajelor de nisip, terase de aluviuni, îngrămădiri de blocuri care uneori pot obtura complet galeria.

b) Forme de acumulare de tip chimic: numite și concrețiuni și speleoteme, se formează în urma proceselor de cristalizare; cele mai numeroase sunt din calcit (CaCO3), mai rar aragonit sau ghips; aceste forme de acumulare de tip chimic se subdivid în următoarele subcategorii:

– Formațiuni de picurare: stalactite pe tavan și stalagmite pe podea; stalactitele pot fi de tip macaroane (aspect tubular având diametrul unei picături de apă) și stalactite conice; la rândul lor stalagmitele pot fi luminare, conice, perlate; prin unirea unei stalactite cu o stalagmită se formează o coloană; uneori stalactitele pot fi deviate de un curent de aer și astfel rezultă o anemolită; perlele de peșteră se formează pe planșeul galeriilor având formă sferică rezultate în urma depunerii unor strate concentrice de calcit sub acțiunea picăturilor de apă care cad din tavan.

Fig. 2.5-2.6 Forme concreționare (stânga) și perle de peșteră din Peștera cu Perle- Munții Căpățânii, sursa:alpinet.org

– Formațiunile de prelingere: numeroase și variate, pe tavan se formează discuri, clopote, stalactite de prelingere; pe pereți- cruste parietale, draperii sau văluri; pe planșeu- gururi (baraje de calcit ce blochează prelingerea apei și determină formarea unei acumulări de apă), planșee stalagmitice;

– Formațiunile de bazin: din această categorie pot fi menționate calcita flotantă, cristale de bazin, trotuare de calcit.

Formațiunile de mondmilch (CaCO3 coloidal) și cele de argilă reziduală (piele de leopard) nu intră în categoriile prezentate mai sus.

c) Formele de acumulare organică: sunt reprezentate de resturi vegetale și animale aduse din exterior, depozite de schelete de animale aduse din exterior sau care au murit în peșteri, guano (dejecțiile liliecilor).

Toate aceste forme de relief concreționare, endocarstice se constituie în reale obiective turistice, crescând valoarea turistică a anumitor peșteri din România.

=== c1bb3fb883df2f3df3ba3b33f6ccac0513e23baf_394083_1 ===

Capitolul III

CLASIFICAREA PEȘTERILOR DIN ROMÂNIA

2.1 PEȘTERI NEAMENAJATE

Peșterile neamenajate din România sunt destul de numeroase, și din anumite motive (accesibilitate dificilă, lipsa interesului autorităților, lipsa unor informații științifice) nu prezintă nici un fel amenăjări pentru vizitare. Fiind foarte numeroase, am inserat în tabelul de mai jos exemple de peșteri din toate zonele carstice din România, cu o scurtă descriere și o imagine sugestivă acolo unde au existat suficiente informații.

Tabel 3.1 Exemple de peșteri neamenajate din România

=== c1bb3fb883df2f3df3ba3b33f6ccac0513e23baf_394086_1 ===

2.2 PEȘTERI AMENAJATE

=== c1bb3fb883df2f3df3ba3b33f6ccac0513e23baf_394087_1 ===

Capitolul IV

STUDIU DE CAZ. PEȘTERA CU CRISTALE- JUD.BIHOR

Peștera cu Cristale din Mina Farcu a fost descoperită în anul 1987, în urma avansării frontului de lucru a Galeriei miniere Farcu. Zona geografică în care se află această peșteră corespunde Munților Pădurea Craiului, localitatea Roșia, perimetru renumit pentru exploatarea bauxitei. Munții Pădurea Craiului sunt alcătuiți predominant din roci calcaroase care dau specificul geografic și geologic al zonei.

Peștera se dezvoltă pe o lungime de 251 m și prezintă o denivelare de 16 m. Este o peșteră de tip geodă, fără o intrare natural penetrabilă.

În momentul descoperirii sale peștera a fost considerată o adevarată bijuterie, prin prisma bogăției speleotemelor, diversității și formelor cristalelor existente aici. Din nefericire, după descoperire, cavitatea a fost în nenumărate rânduri deteriorată prin ruperea și distrugerea cristalelor. Cristalele se ramarcau prin abundența și dimensiunile lor iar stalactitele tip macaroană ajungeau până la 1,5-2 m lungime.

Fig.4.1-4.2 Cristalele peșterii și vechi instalații miniere, sursa: www.travelguideromania.com

Cu toate acestea, faptul că intrarea în peșteră s-a surpat a determinat protejarea cristalelor. 
Explorările recente și munca de restaurare și cercetare readuc în acest moment Peștera cu Cristale din Mina Farcu în galeria celor mai frumoase peșteri din România. Centrul pentru Arii Protejate și Dezvoltare Durabilă Bihor, Primăria Comunei Roșia și SC Ecopiro SRL au dezvoltat un proiect de introducere a peșterii într-un proiect complex ce cuprinde refacerea ecologică a acesteia și amenajarea turistică a ansamblului peșteră-mină. Este prima amenajare de acest tip din România și printre puținele din lume. Amenajarea peșterii a fost realizată utilizând tehnologii moderne, care răspund atât cerințelor unei amenajări de înalt nivel tehnologic, cât și cerințelor ecologice (amenajare prietenoasă cu mediul). Peștera a fost introdusă în circuitul turistic în anul 2012, fiind amenajată la standerdele și cerințele europene.

Fig.4.3-4.4 Cristalele care au dat numele și renumele peșterii de la mina Farcu, sursa:www.travelguide.com

Accesul la Peștera cu Cristale se poate face dinspre orașul Oradea, apoi Beiuș- Remetea- Căbești- Roșia, unde în centrul localității se poate vedea un indicator cu Peștera cu Cristale, de unde sunt încă 5 km pe un drum de piatră.

A fost nevoie de un program foarte bine pus la punct pentru integrarea peșterii în cadrul circuitului turistice. În primul a trebuit stabilizată galeria de acces a minei, S-au instalat scări metalice pentru un traseu cât mai sigur și agreabil.

Întreg parcursul destinat turismului de masă este amenajat cu poteci, scări și balustrade din plastic ranforsat cu fibră de sticlă, cu sistem de iluminare LED, care ghidează turistul spre misterele uimitoare ale peșterii. Traseul vizitabil va traversa 200 m de galerii miniere, unde veti avea ocazia să vizitați și un muzeu minier și 100 m de galerii de peșteră cu pereți modelați de apă și împodobiți cu formațiuni și cristale inedite.

Fig.4.5-4.6 Amenajări turistice a Peșterii cu Cristale, sursa:www.travelguideromania.com

Peștera prezintă următorul program de funcționare:

– octombrie- martie, între orele 10-18;

– aprilie- iunie, între orele 10-19;

– iulie-septembrie, între orele 10-19.

Traseul vizitabil însumează 200 m de galerie de mina și 100 m de peșteră, traseu care se încheie cu un balcon de unde poate fi admirată rezervația speologică. În interiorul cavității subterane se află un muzeu dedicate mineritului din zonă din care reiese condițiile foarte grele de muncă ale minerilor.

Toți cei care doresc să viziteze peștera trebuie să aibă cască de protecție, este cu desăvârșire interzisă ruperea cristalelor și a concrețiunilor sau ieșirea din traseul amenajat.

Oferta turistică este completată cu un traseu tematic, o drumeție pe un drum ce urcă în spatele minei printr-o pădure de fag, spre un punct de belvedere de unde se pot admira Cheile Lazurilor.

Fig.4.7-4.8 Traseul tematic din preajma Peșterii cu Cristale, sursa: www.ravelguideromania.com

CONCLUZII

Calcarele și dolomitele sunt roci în care dizolvarea asociată cu eroziunea liniară, eroziunea în suprafață, au dus la crearea unei morfologii aparte denumită carstică. Aceste roci intră în componența diferitelor unități de relief din România, pe ansamblu ele reprezentând cca 4 400 kmp.

S-ar putea adăuga conglomeratele cu multe elemente calcaroase, gresiile cu ciment calcaros, tufurile calcaroase. Calcarele și dolomitele sunt cele mai extinse roci care în prezent se prezintă sub forma unor bogații de forme. Calcarele au vârste diferite dar precumpănesc cele mezozoice (2 864 kmp), spe deosebire de cele paleozoice cristaline (dure și rezistente) și cele eocene (subțiri și cu o rezistență mai mică). Cele mezozoice au o grosime și un grad de fisurare accentuat (asigură o circulație bogată a apei).

Altimetric, 26% din masa de calcare se află la peste 1 000 m în Carpați, 47% (platouri și culmi) între 500-1 000 m (Apuseni și Banatului), 27% sunt în regiunile de dealuri, podișuri la altitudini sub 500 m.

Pentru Neozoic există suprafețe de nivelare care retează atât calcare cât și alte roci (Gornovița în Podișul Mehedinți, Mărișel în Platourile Scărișoara și Padiș). În Podișul Mehedinți, 85% dintre peșteri se află la 450-550 m, în Munții Banatului sunt peșteri la 450-550 m și la 300-350 m iar în Apuseni la 1 200 m.

Exocarstul este reprezentat de câmpuri de doline, unele pot avea câteva sute de metri în diametru și adâncimi de mai multe sute de metri (Munții Bihor, Pădurea Craiului, Trascău), uvale (Munții Aninei), polii și depresiuni carstice de contact (Podișul Mehedinți, Munții Bihor).

Peșterile depășeșesc ca număr 12 500, cele mai numeroase sunt în Apuseni (4 000, cu cea mai lungă peșteră, Peștera Vântului- 38 km lungime), Munții Rodnei (Izvorul Tăușoarelor- cu cea mai mare diferență de nivel, -350 m). Majoritatea peșterilor sunt mici și mijlocii și se află sub 1 300 m altitudine.

Se pot individualiza mai multe tipuri de complexe carstice, cel carpatic și cel de dealuri și podișuri. Tipul carpatic (platouri, culmi și creste calcaroase, exocarst complex, circulație carstică active și peșteri), tipul de deal și podiș) culmi și bare calcaroase cu peșteri și exocarst evoluat și platouri carstice cu lapiezuri, chei scurte, depresiuni și peșteri de mici dimensiuni) .

BIBLIOGRAFIE

1.Bleahu, M. și colab.(1976), Peșteri din România. Editura Științifică, București;.

2.Constantinescu, T. (1987), Peșterile Terrei, Editura Albatros, București

3.Melinda CÂNDEA, George ERDELI, Tamara SIMON (2001),România- potențial turistic și turism, Editura Universității din București,

4.Mihai IELENICZ, Ileana PĂTRU (2005), România- geografie fizică, vol.I, Editura Universitară, București, p.174

5.www.amfostacolo.ro

6.www.scarisoara.ro

7.www.ctmsomesul.ro

8.ww.turismbzi.ro

9.www.romanianturism.com

10.www.travelguideromania.com

11.www.alpinet.org

12.www.romanianresorts.ro

13.***Peșterile României- Potențial turistic, Editura Dacia, 1995

14.Google Earth