Elemente Relevante ale Gândirii Etice Adorniene

Cap.3 Elemente relevante ale gândirii etice adorniene

3.1 Problematica eticii adorniene

Sarcina filosofiei morale este înțeleasă ca producerea conștiinței, odată cu acel sentiment de inadecvare între aspecte concrete ale vieții și modul cum credem că ar trebui să fie aceasta. Analogia dintre funcționarea instinctului și conștiinței rămâne un aspect constant ce ar duce spre presupunerea că uneori acționează împreună sinergic sau antagonist, alteori se substituie reciproc, în situații în care un impuls (al sensibilității sau afectivității) se manifestă mult mai puternic decât rațiunea. Se întămplă ca și intuiția instinctuală să funcționeze cu mai mult succes decât rațiunea aflată într-o stare de pasivitate, amorțeală. Memoria faptelor le alimentează pe amândouă și deducem că exersarea lor duce la dezvoltarea lor, iar pasivitatea poate influența instinctul să preia inițiativa, cu o reactivitate crescută.

Adorno folosește termenii Moral, Ethik și Sitte / Sittlichkeit care nu au echivalența potrivită pentru a acoperi sensurile prezente în engleză și română prin termenii consacrați de ethics și morality /etică și moralitate. Moralitatea derivă de la cuvântul latin “mores” care înseamnă "obicei" (custom – în engleză, dar Sitte în germană, înseamnă și bune maniere). Hegel a subliniat rădăcinile sociale pentru Sitten ca obiceiurile unui popor, stabilind tendința de a distinge între moralitate (personală) și etică (aspectul social: Sitte). Observația adorniană privitoare ia sentimentul de discomfort legat de aspectul moralizator focalizează o lipsă de onestitate…”mai problematică decât incompatibilitatea experienței noastre cu termenul de "moralitate", la Kant sau Fichte și, prin urmare, a ajunge la perspective mai profunde”. Adorno consideră posibilă dizolvarea conceptului de etică din cauza conceptului asociat de personalitate. În dedicația pentru Max Horkheimer scrie: “este vorba despre doctrina cu privire la viața justă,corectă.Ceea ce credeau odinioară filosofii că merită să se numească viață s-a transformat acum în afacere privată și în consecință, în teritoriul genuin al consumului, remorcă a procesului de producție, lipsită de autonomie și de substanță proprie.” Adorno optează pentru conceptual de moralitate, dar în mod critic, adică “fără a dilua sau ascunde problematica sa, înlocuindu-l cu conceptul sentimental de etică”. Filosofia morală este privită ca o disciplină teoretică, față de care termenul de praxis se referă la punerea în practică a legii morale și mai puțin la sensul degradat al unei simple adaptări mimetice.Teoria se impune ca o astfel de rezistență față de practici neavenite, și ca mod de testare a realității. Între teorie și practică se menține o tensiune care se exprimă prin spontaneitate și rezistență și uneori prin iraționalitate.Evoluția moralității și a relațiilor dintre oameni este surprinsă adesea prin manifestări învechite ce urmează obiceiuri ce nu-și mai au corespondentul în realitate, ci țin de o mitologie ce se menține în conștiință, devenind ceea ce Adorno numește ”conștiință rea” sau inadecvată. Ceea ce era corect și bine cândva se manifestă inadecvat, devenind un reflex negativ al trecutului și aruncând umbra de îndoială asupra percepției mitologice asupra valorii asociate cu ordinea în timp și originea, vechimea, întâietatea, prioritatea.

În privința conceptului de moralitate, Adorno îi explică latura problematică începând cu etimologia latină de la “mores”, moravuri,obiceiuri de unde, pe de o parte opinia că “postulează o armonie între obiceiurile publice dintr-o țară”, iar de de altă parte morala înțeleasă (tot în virtutea unor obișnuințe) drept “comportamentul corect din punct de vedere etic, viața morală a individului.” Se cuvine observat că “această armonie, sau ceea ce Hegel numește "natura substanțială a eticului” această ”încredințare că normele binelui sunt ancorate direct și garantate în viața comunității existente, nu mai poate fi asumată astăzi.” Faptul este explicat prin “dobândirea de către comunitatea de acum, a unei copleșitoare puteri în relațiile sale cu individul”, cu o armonie greu de stabilit ”între propriul destin individual și ce ne este impus de circumstanțele obiective.” Adorno atrage atenția asupra faptului că “Problema nu este cu adevărat a conexiunii filologice dintre obicei (Sitte) și moralitatea individuală.” Aura conceptului de moralitate (adică acel semn distinctiv al ei, menționat și de Simmel indică un aspect care în terminologia adorniană apare des în operele sale, adică non-identicul. S-ar părea că o anumită ordine -impusă de societate prin legislație, sau în forma mai blândă a persuasiunii publicitare și în forma cea mai subtilă explicată de Adorno, prin conceptual de “industria culturii”-,ar putea duce la armonia dorită. Totuși, acest lucru nu se întâmplă, deoarece înțelesul moralității “nu este pur și simplu identic cu înțelesul său pur.” Sub influența lui Walter Benjamin, Adorno vorbește despre o ”aură”, pe care omul, lucrurile, faptele omului, operele de artă, chiar istoria o dobândesc în sensul unui strat de conotații care nu sunt neapărat reductibile la acel înțeles. De asemenea ”aura” se poate diminua, sau chiar pierde. În mod asemănător efectului de distanțare propus în piesele lui Brecht. Adorno observă constrângerile active, în conceptul de morală și indică argumentarea în funcție de “folosirea obișnuită a termenilor “moral” și “imoral”, respectiv în contextul problemelor sexualității. Este remarcabil demersul similar al lui Nietzsche în privința posibilității de contestare a moralității, deoarece “conceptul de moralitate a fost compromis grav de faptul că, în mod conștient sau inconștient, poartă "idealuri ascetice” Adorno dezvăluie acest “front în spatele căruia zac tot felul de interese mai mult sau mai puțin tulburi” și de aici rezistența față de cuvântul "moralitate" în zilele noastre, precum și încercarea de a-l înlocui cu cel de etică. Totuși, a rămas obiceiul și “voință de a echivala morala cu un ideal ascetic restrâns, îngust și desăvârșit”. Adorno atrage atenția asupra faptului că deseori se menține o idee preconcepută că în conceptul de etică este conținută ideea că oamenii ar trebui să trăiască în acord cu propria lor natură, și “un astfel de concept al eticii pare a oferi ceva ca un antidot al moralității impuse forțat din exterior”. El susține că “antidotul are propriile dificultăți” vizibile în contextul existențialismului unde viață bună și acțiunea dreaptă presupun a acționa în conformitate cu modul de-a fi, după natura omului. Conduita s-ar dezvolta în sensul unui ethos al modului existențial, numai că indivizii și nevoile lor diferă. Modul constituirii indivizilor presupune diversitatea. În conceptul personalității ar putea să existe similarități în modul constituirii, ceea ce ar deruta deopotrivă prin identificări nejustificate, ca și prin simpla imitație, or aici există erori de percepere, iar Adorno crede că ele nu se datorează lui Kant, ci neînțelegerii conceptului propus de acesta. Rădăcinile acestei credințe pot fi urmărite la Kant, cu atenția adâncită în privința conceptului de personalitate, ca o categorie etică importantă. Prin urmare, personalitatea este totul despre persoana care este supraempirică și, în același timp, exprimă universalitatea, care ar trebui să susțină fiecare persoană, sau, cum spune Kant, fiecare ființă rațională. Pornind de aici, în cursul unui proces, Adorno este interesat să descopere și reconstruiască ceea ce a dus la apariția personalității pentru ființa umană puternică, identică cu ea însăși, completă în sine, care înlocuiește apoi conceptul de etic și se pune pe sine în locul normelor etice. Este importantă obsevarea spațiului de interes având de la început tensiuni și contradicții. De asemenea nu poate fi neglijată întrebarea privind modul de aducere în armonie a intereselor individuale și a pretențiilor de fericire după un fel de norme obiective obligatorii pentru întreaga omenire. Adorno recunoaște aspectul problematic în privința conceptului de personalitate pentru care tensiunile sunt înlăturate. Reținem observația adorniană că “pentru o viață mai bună tot ce ar trebui luat în seamă ar fi faptul să fii tu însuți și să fii identic cu tine însuți.“ Totuși nu este suficientă această identitate a ființei individuale, fapt pentru care este introdus analog conceptul de cultură, ca un corelativ la modă, destul de necritic discutat, ca ceva dat pur și simplu. În conformitate cu aceasta noțiune de etică, “omul" se dovedește a realiza anumite valori sau culturale, pe baza de identității sale cu sine, armonia cu propria ființă. Această concepție etică contravine realității, prin subaprecierea întrebării ce se constituie pe baza fiecărei reflecții mai profunde asupra moralei, sau problemelor etice. Adorno își pune întrevarea dacă cultura, sau orice a devenit cultură, permite o viață mai bună, sau dacă este o rețea de instituții care tinde de fapt tot mai mult să contracareze apariția unei astfel de trăiri neprihanite. De altfel, în privința aspectului exagerat al pretențiilor morale ascetice, dincolo de a fi luate ca ideal, au fost considerate o erezie și în cadrul credinței religioase. Adorno se referă la un mod de percepere a eticii drept ”partea rea a conștiinței”, în sens nietzschean ”hranită de idei teologice decolorate”, iar de la categoriile acestora s-a încercat să se recreeze ceva pe linia lor. “Filosofii au încercat să înțeleagă esența morală în principal în categoriile imanente, care, trebuie spus, sunt categorii ale naturii, a simplei existențe în care ne aflăm, fără nici un element transcendent, cu alte cuvinte, fără a încerca să meargă mai departe, dincolo de ființa naturală, organică“ –observă Adorno- considerând că acest fapt transformă moralitatea într-un aspect al naturii, iar această identificare directă, primitivă a categoriilor naturii, cu existența este invalidă (așa cum se întâmpla în mod natural să fie, cu morala). Sublinierea făcută se referă la posibilitatea unor prognoze și diagnoze, urmarea unui scop: Și dacă omenirea are vreun sens, acesta ar fi descoperirea faptului că ființele umane nu sunt identice cu existența lor imediată, în actualitate de creaturi ale naturii. Justificându-și atitudinea prin astfel de observații, Adorno preferă conceptul de moralitate celui de etică, fără intenția vreunui apel la moralitatea tradițională. Conceptul de moralitate din filosofia kantiană ajută contextul ilustrării unor tensiuni dintre general și particular, dintre existența empirică și bine, spre a sublinia că aspectul destinului nostru ca ființe umane, merge dincolo de simpla noastră existență. Lui Adorno îi apare în acest fel mai onest a lega problemele reale și dificultățile care apar în conexiune cu viața bună, cu acțiunea corectă, preferând termenul de filosofia morală celui de etică. De altfel, preocuparea sa rezidă în problematizarea unor situații, recunoașterea contradicțiilor și dificultăților vieții când ne referim la moralitate. Conceptul de etică s-ar referi astfel la căutarea unei armonii între viață și modul raportării la ea, în sensul unor aproximări cu aparență de model ce țin de spațiu și timp, dar atitudinea individuală diferă destul de mult, din diferite motive de una standardizată. Deși însușite la nivel de scenariu cognitiv, unele aspecte legate de o ordine prestabilită, în măsura recunoașterii sincere, chiar dacă pe de o parte indică o anumită securitate a organizării, diversitatea agenților morali și a diferitelor interferențe, solicită mai curând spontaneitatea, creativitatea decât simpla imitație pasivă a unui dat presupus cândva corect și bun, dovedindu-se apoi altfel, dacă nu chiar opusul. În acest sens presupusa armonie conferită de un sistem etic apare temporar și iluzoriu, iar aplicarea lui rigidă duce la aspectul duplicitar al celor ce gândesc într-un fel și spun altfel, sau acționează în alt mod decât cel subiectiv considerat, cel mai adecvat condițiilor reale. Între aspectele date ale unui sistem etic și problemele vieții, mult mai complexe și adesea imprevizibile, intervin factori multipli, inclusiv impunerea de valori.

3.2 Specificul tratării etice adorniene în contextul ideatic al sec. XX

Timpurile moderne au suferit influența masivă a unor gânditori precun Karl Marx și Sigmund Freud, care au dezvoltat puncte de vedere extrem de importante referitoare la cunoașterea naturii umane și a societății. Ne interesăm de aceste teorii în măsura în care au influențat gândirea adorniană, lucruri preluate de la aceștia, modul creativ al utilizării unor idei modalitatea detașării acestuia de freudo-marxism. În acest sens, se poate observa că deși deosebite, cele două teorii prezintă trei aspecte comune legate de natura umană:

1.Ambele sunt hermeneutici reductive: freudismul reduce totul la inconștient, în vreme ce marxismul reduce totul la factorul economic.

2. Ele discutată natura răului în societate și constuiesc un model de abordare, înțelegere și metodele specifice.

3.Ambele teorii au iscat dezbateri cu privire la modul reorganizării societății pentru a atenua suferința umană, dar au deschis spațiul marilor nenorociri ideologice .

Adorno consideră că Freud aduce o interpretare mai subtilă vizând evoluția dezvoltării individului: id-ul (ca sursa energetică), inconștientul, sinele și conștiința. Se referă la acestea și valorifică unele idei, în special în Dialectica Luminilor, unde descrie alegoric dezvoltarea și regresul conștiinței comparând instanțele freudiene cu etape ale călătoriei vrednicului Ulise pe marea inconștientului, urmând un destin în parte influențat de ”cântecul sirenelor” (promisiunea unei cunoașteri sublime, promisiunea culturii cu posibilul rol al acesteia în dezvoltarea omului și societății, dar și și cu intoarcerea la mit). Cu o sensibilitate epidermică dublată de idei pătrunzătoare Adorno urmărește glasul suferinței, regăsindu-l pretutindeni, iar odată cu semnalarea lui dezvăluie în chip dialectic alternativele diminuării sau a creșterii acestei sferințe umane. Sub aspect antropologic și sociologic urmărește reperele dezvoltării personalității umane, ca orizont al speranței. Oricât de pesimist are apare în descrierea manifestării răului până în cele mai mici detalii și aspecte cotidiene, ce trec adesea neobservate, ele devin probe care dovedesc extinderea răului din eroare, alegeri greșite, superficialitate, indiferență sau întâmplare, dar decizia este adesea irațională, de alegere a răului sub puterea tentației intereselor, presiunii afective sau slăbiciunii rațiunii. Adorno râmâne mereu optimist în privința potențialului uman de a găsi soluții când rațiunea este confruntată cu pericolul auto-distrugerii. Fiecare aforism din Minima moralia poate fi citit ca un avertisment în acest sens. Urmând o cale similară, Karl Jaspers valorifică pe de o parte conceptul de culpă (individuală și colectivă) în greșelile asociate unității conștient-inconștient, iar pe de alta construiește o raportare intersantă între om și lume, propunând conceptul de ”cuprinzător”(das Ungrefunde care este: fie lumea, fie conștiința, fie spiritul)

Adorno s-a folosit de abordarea lui Marx cu privire la subiect, munca (activitatea ce produce valori, ea însăși valoare) care fixează trăsătura umană, raportul între modul de producție și relațiile de producție, înstrăinarea muncii, intersul obținerii de plus-valoare. Reținând aceste aspecte, el se referă la disoluția subiectului în subiectivitate, diviziunea muncii ca factor perturbator al presupusei ordini pe care o instaurează, valoarea care devine altceva decât adevărul binele și dreptatea, relațiile care se înscriu în circuitul de mărfuri și transfigurarea omului și societății printr-o organizare greșită și promovarea pseudo-valorilor (toate acestea fiind sugerate pe linia nietzscheană cu două direcții: a reevaluării situației și valorilor reale sau a inerției ce duce spre nihilism și auto-negare). Adorno subliniază că ”Expresia istoricității în lucruri nu este decât cea a suferinței trecute.” În felul acesta, inteligența devine într-adevăr o categorie morală: se cuvine de fiecare dată a face o alegere corectă, sau cel puțin, a nu închide ușa după intrarea în spațiul propriei alegeri.

În stil adornian am putea afirma că soluția ține de alegerea fructelor potrivite (cele ale spiritului, cele ale mâniei, și până la urmă chiar și la propriu: cele otrăvite, contaminate tot de om în inconștiența lui). Formulată altfel, prin chiar cuvintele lui Adorno: ”La Hegel, conștiința de sine era adevărul certitudinii de sine însuși, sau cuvintele fenomenologiei, ”imperiul unde libertatea se află la ea acasă”.Când n-au mai înțeles nimic din toate acstea, burghezii și-au păstrat conștiința de sine cel puțin în orgoliul posesiei unei averi. Astăzi conștiința de sine nu mai înseamnă decât reflecția asupra sinelui ca o conșientizare a propriilor limite și a neputinței: conștiința că nu ești nimic.” Așadar, prin îndepărtarea de adevăr sub puterea seducției bunurilor se renunță la bine. În relațiile greșite dintre oameni și omul devine un obiect, (în iluzia că ar putea aparține cuiva, sau a cărui valoare își pierde consistența, fiind sacrificat pentru alte obiecte, presupus mai importante, pentru interese superioare. Însuși limbajul favorizează astfel de confuzii nefericite: ”Mitica vestire a lui Iov ia o nouă înfățișare odată cu radioul. Cel care comunică ceva pe un ton autoritar anunță nenorocirea. Solemn înseamnă pe englezește ceremonios și amenințător. Puterea societății din spatele celui care vorbește se întoarce automat împotriva celor cărora li se adresează.”

Comparativ, una dintre cele mai reușite interpretări ale celor două teorii aparține lui Karl Jaspers. Există unele afinități cu interpretarea adorniană. Se poate observa predominanța aspectelor psihologice la Jaspers și a celor filosofico-sociologice și lingvistice la Adorno. Cei doi au arătat cauzele inconștiente ale comportamentului individual și colectiv. Intenția lor era eliberarea omenirii prin controlul conștiinței. Evaluarea materialismului istoric și psihanalizei de către Jaspers urmează direcția contestării relațiilor dintre obiectivitate și subiectivitate, dintre știință și filosofie. Adorno și Jaspers argumentează că materialismul istoric și psihanaliza sunt dogmatice, adică ideologii deghizate ca filosofii științifice ale civilizației occidentale. Adorno și Jaspers consideră că relația dintre știință și filosofie se bazează pe interpretarea greșită a diferenței dintre cunoaștere și gândire. Ei argumentează că filosofia, știința și religia indică o anumită credință. Știința contemporană produce o nouă formă de credință atunci când credința religioasă pare a-și pierde din influența directă. Chiar dacă filosofia modernă este contestată și privită de unii ca o atitudine anti-rațiune, anti-credință și anti-transcendență, ea le poate prelua în mod inconștient într-o formă vulnerabilă, relativistă. Împotriva relativismelor fragmentariste, Adorno propune un relativism reflexiv.

Adorno și Jaspers observă că deopotrivă materialismul științific și psihanaliza se consideră fiecare drept științe univesal valide, cu riscul transformării în sisteme dogmatice și reacționare. Adorno prezintă o repulsie evidentă față de totalitarisme și recursul lor la metode care și-au dovedit eșecul dimpreună cu cel al raționalității, atâta vreme cât conștiința n-a putut să observe din timp și cu suficiență vigilență pericolul degenerării până la forme maladive, antidistructive. Retrosociologiile confirmă faptul că în anumite condiții, societățile pot să repete experiențele triste de care n-au ținut seama.

Este cunoscută influența lui Ernst Bloch care dezvăluie faptul că din direcția utopiilor apar unele forțe mai puternice decât cei care le dau naștere, utopii care ispitesc gândirea omului, călăuzit adesea de idealuri și mari elanuri, confirmând în cele din urmă ”viclenia istoriei” explicată de Hegel. Adorno exemplifică ironic ideea și în plan estetic : ”În secolul al XIX-lea, nemții și-au zugrăvit visele, dar nu s-au ales decât cu zarzavaturi pictate, ca din ele să iasă ceva de vis. Francezilor nu le-a trebuit decât să picteze zarzavaturi, și din ele a ieșit ceva de vis.”

În vreme ce Jaspers arăta că psihanaliza, mai puțin dramatică în încercarea transformatoare a lumii, s-a răspândit în diverse versiuni în secolul XX, oferind explicații și interpretări pentru aspecte specifice ale culturii și civilizației, Adorno era cuprins în proiecte de amploare cercetând sursele prejudecăților și în special fenomenul anti-semitismul, realizând conexiuni cu personalitatea autoritară. Pentru a exprima printr-o imagine expresivă modul raportării celor două teorii la realitatea lumii contemporane reținem relația dintre Caliban și Ariel din Furtuna lui Shakespeare.

Atât Theodor Adorno cât și Karl Jaspers ajung independent la concluzii asemănătoare, cel puțin în privința unor motive ale cercetării perspectivelor marxiste și psihanalitice. Aceste motive țin de:

-intenții radicale care depășesc sistematizarea lor;

-pretenții științifice și filosofice intrând într-un fel de concurență;

-o privire critică ce nu se poate reduce la aspectul epistemplogic;

-reapariția în problematica filosofiei postmoderne a tensiunilor deja formulate, reunite în freudo-marxism;

-o seducătoare promisiune a emancipării individuale și sociale (la fel ca și cea a artei, ducând însă mereu spre utopie, -chiar și, sau mai ales, prin căile revoluționare experimentate deja)

-rolul munci și creativității (întrezărit și de H.Marcuse și Erich Frommm care au comparat transformarea naturii cu metamorfozele omului modelat și modelator al societății;

Deși Adorno a recunscut economicul drept un factor important și chiar hotărâtor în privința posibilității dominării (pe linia nietzscheană a voinței de putere), a construit și alte analogii funcționale după modelul schimburilor de mărfuri, indicând de pildă versiuni mai subtile ale înstrăinării umane în competiția schimbului de bunuri și acumulării obsesive și excesive de bunuri și neobservarea substituirii ”binelui” (ca valoare etică vitală) prin ”bunuri” produse de om ca mărfuri și care în cele din urmă ajung să-l domine și transforme și pe om în obiect. Acest fenomen, numit ”reificare” (care la Marx privea doar înstrăinarea muncii –totuși cu o relativă compensare, adică plata muncitorului- și acumularea de plus-valoare de pătura dominantă), devine mai subtil la Adorno, care explică aspectul fetișizării mărfurilor, a dominației prin limbaj, prin mass-media. Prin tehnologiile modernității (relația hegeliană de ”stăpân-sclav” menținută în societatea modernă, inclusiv prin ”industria culturii”, și impresia de comoditate și bunăstare, prin stilul de viață pasiv. Explicăm prin chiar cuvintele lui Adorno și aspectul mentalității:”Bun este cel care se stăpânește pe sine tot așa cum își stăpânește averea: ființa sa autonomă este calchiată după modul de a dispune de bunurile materiale. Nu este vorba atât de a-i acuza pe bogați de imoralitate –reproșul a făcut parte dintotdeauna din arsenalul represiunii politice-, cât de a fixa în conștiință faptul că, pentru ceilalți, ei reprezintă însăși morala. În ea se reflectă faptul de a poseda. Bogăția ca bunătate constituie un element ce cimentează lumea…”

Din perspectiva adorniană, criteriile diviziunii muncii arată că ”unii trebuie să colaboreze, pentru că altfel nu pot trăi, iar cei care pot trăi sunt ținuți oarecum deoparte, pentru că nu vor să colaboreze. E ca și cum clasa din care au dezertat intelectualii independenți și-ar lua revanșa, impunându-și silnic condițiile exact acolo unde dezertorul își caută refugiul”.

La Freud și urmașii lui este reconstruit îndemnul autocunoașterii, iar indicarea înconștientului în înțelegerea mai complexă a omului, pentru că –așa cum observa Petru Dunca-, trebuie să învățăm a conviețui și cu alte forme ale spiritului decât cele oferite de cunoașterea științifică, făcând loc formelor simbolice, păstrând o legătură genuină cu mitul, religia, filosofia și politica și presupunând posibilitatea îmblânzirii tensiunilor existente. În acest sens, pesimismul adornian este bazat pe lupta pentru menținerea unui echilibru între jocul irațional al instinctelor și necesitățile raționale ale vieții civilizate, iar optimismul adornian poate fi remarcat în încrederea în potențialul omului, în posibilitatea lui de a rezista înclinației oarbe spre auto-distrugere. Freud și mai târziu Karl Jaspers și Adorno cercetează aspectele psihopatologiei. Adorno exprimă paradoxal ideea revenirii la normalitate din direcția gestului moral ca fiind deopotrivă frumos. Adorno observă: ”Dacă Benjamin a fost de părere că în pictură și sculptură limbajul mut al obiectelor se traduce într-un limbaj superior, dar similar lui, s-ar putea imagina atunci că muzica salvează numele ca sunet pur, dar numai cu prețul despărțirii sale de obiecte.” Sau în completare:

”Împotriva seriozității nemiloase a societății totale, care a absorbit orice instanță contrară ei, precum protestul neputincios aneantizat de ironie, se mai ridică doar seriozitatea nemiloasă, adevărul întru totul înțeles.”