Egalitate Si Diversitate ÎN Integrarea Socio Culturală A Minoritătilor Populatia Lapona

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

ȘCOALA DOCTORALĂ RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII DE SECURITATE

EGALITATE ȘI DIVERSITATE ÎN INTEGRAREA SOCIO-CULTURALĂ A MINORITĂȚILOR

POPULAȚIA LAPONĂ: DE LA NORVEGIANIZARE LA AUTODETERMINARE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

PROF. UNIV. DR. ADRIAN LIVIU IVAN

STUDENT DOCTORAND:

RUXANDRA EMANUELA NUȚ

CLUJ-NAPOCA

2015

”Noi, poporul lapon, pășim spre viitor pe urmele strămoșilor noștri. Dacă ne distrugeți urmele, viitorul nostru este compromis.”

(Stefan Mikaelsson, Președintele Parlamentului Lapon)

ARGUMENT PENTRU ALEGEREA TEMEI

Doresc să încep această lucrare prin a-mi argumenta alegerea temei de cercetare, Egalitate și diversitate în integrarea socio-culturală a minorităților. Populația laponă: de la norvegianizare la autodeterminare, opțiune favorizată în primul rând de specializarea mea în limbă și literatură norvegiană, în cadrul Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai, unde am participat la numeroase cursuri, seminarii și conferințe având ca tematică civilizația și cultura scandinavă, susținute de profesori din Norvegia.

Pentru mine, țările nordice, cu toate fațetele lor, de la istorie și background cultural, până la actualul proces economic, politic și societal, au reprezentat întotdeauna un punct de atracție.

După studierea literaturii scandinave, care descrie într-un mod sublim vastele ținuturi albe, dominate de aurora boreală, cultura, tradițiile, locuitorii, în epopei de neuitat ca Edda sau Kalevalla, după aventurile lui Nils Holgersson, prezentate într-un mod unic de Selma Lagerlöf și romanul Pan al celebrului Knut Hamsun, mi-am dorit să descopăr cât mai multe lucruri despre aceste ținuturi de legendă și această lume aparte, bogată în cultură. Astfel, am început lecturarea cărților despre era vikingă, mai apoi despre istoria și geografia Regatului Norvegiei, pentru a ajunge în final la populația laponă, care, deși o găsim astăzi extrem de civilizată, mai păstrează acel iz al comuniunii cu natura, al tradițiilor vechi și ritualurilor magice.

În spatele percepției despre laponi, văzuți ca un popor nomad, ce trăiește printre munți de zăpadă, înconjurat de turme de reni, se află o cultură complexă, prea puțin valorificată la nivel internațional, și o parte importantă a Norvegiei actuale.

Istoria laponă nu a fost una lipsită de evenimente. Încă dinaintea erei vikinge au dezvoltat un puternic simț identitar, evitând pe cât posibil amestecarea cu alte popoare și preferând să se retragă tot mai mult înspre nord. Treptat, însă, necesitățile i-au îndemnat la comerț și astfel a început comunicarea lor cu ceilalți, de la care au împrumutat sau cărora le-au împrumutat elemente lingvistice, culturale sau sociale.

După formarea statului norvegian, un stat omogen și cu un puternic spirit naționalist, laponii au trecut printr-o lungă perioadă de asimilare sau norvegianizare (numită fornorsking), ce a durat o sută de ani (1850-1959), în care s-a urmărit ”transformarea” laponilor în norvegieni. Astfel, limba laponă și orice formă de manifestare culturală sau identitară au fost interzise.

În prezent, cu excepția unor grupuri mici de laponi nomazi, nu există nicio diferență notabilă între aceștia și populația majoritară norvegiană. Drepturile, libertățile, precum și statutul de limbă oficială dobândit de limba laponă, sunt recunoscute prin Constituția Regatului Norvegiei, prin numeroasele legi speciale și diferitele tratate, convenții și acorduri ratificate de statul norvegian.

Prin urmare, populația laponă are dreptul de a studia și a se adresa autorităților în limba maternă, de a-și promova cultura prin intermediul mass-mediei, de a beneficia de susținerea Parlamentului Lapon, special creat pentru a apăra și reprezenta interesele lapone în domenii esențiale pentru aceștia, de a se bucura de teritoriile considerate tradiționale și de resursele naturale, prin legi special pliate pe nevoile lor, bucurându-se de tot sprijinul și toată disponibilitatea statului norvegian, în încercarea de a compensa nedreptățile comise împotriva acestora prin politica dură de norvegianizare. Însă, cu toată bunăvoința statului, procesul de transformare radicală a politicii minorităților a fost unul anevoios, ce a întâmpinat dificultăți până să ajungă modelul de succes de astăzi, lucru pe care am încercat să îl demonstrez în prezenta cercetare.

În ciuda obstacolelor mai mult sau mai puțin importante, a politicilor restrictive și asimilatoare, astăzi, populația laponă are statul de popor indigen reglementat de Convenția OIM Nr.169, ratificată de către Norvegia, dar și de minoritate a statului norvegian, și este integrată în mod eficient în societate, participând activ în toate domeniile și sectoarele acesteia, aducându-și contribuția la dezvoltarea economică, socială, politică și culturală a statului, reprezentând o parte de referință a patrimoniului național.

Este evident faptul că toate transformările prin care a trecut populația laponă de-a lungul timpului și-au pus amprenta pe modul de evoluție și de raportare la alte culturi, dar i-au și dezvoltat un simț al adaptabilității, care a fost extrem de util în fața schimbărilor și vremurilor, dar care nu i-a făcut să își piardă identitatea și cultura, pe care le păstrează cu sfințenie, reușind să îmbine cu succes tehnologia modernă cu limba lor specială, tradițiile, obiceiurile și ritualurile ancestrale, arta meșteșugurilor (duodji) sau muzica tradițională unică în lume (yoik).

Impresionată de reprezentanții acestei lumi deosebite și acestei culturi vechi, care a reușit să își păstreze spiritul identitar intact și să se transmită din generație în generație, dar care nu a uitat nici să evolueze și să se adapteze vremurilor, devenind un promotor al drepturilor indigene, am ales să cercetez în detaliu această temă și să o prezint cât mai realist. Scopul final este acela de a face cunoscut un model de echilibrare a relațiilor între majoritate și minoritate, în care accentul este pus pe dezvoltarea economică, socială, politică și culturală realizată în comun, în spiritul înțelegerii, cooperării și respectului reciproc.

PARTEA I

FUNDAMENTE TEORETICE

METODOLOGIA CERCETĂRII

SCOPUL, IPOTEZELE ȘI ÎNTREBĂRILE DE CERCETARE

Extinderea fenomenului globalizării, devenit un fenomen de amploare, a atras după sine schimbări fundamentale de ordin economic, politic, social și cultural. Dezvoltarea tehnologiei, transporturilor sau comunicațiilor a facilitat și schimburile culturale între popoare, iar liberalizarea comerțului a relaționat economiile statelor. Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și permeabilitatea granițelor fac posibile comunicarea și contactul cu alte popoare, civilizații și culturi, unind oameni din toate colțurile lumii, diferențiați prin naționalitate, religie, limbă, tradiții sau obiceiuri. Astfel, vechea structură centru-periferie, dispare treptat în favoarea unui fenomen de omogenizare a culturilor. Însă statele au început să se simtă amenințate de rapiditatea cu care se desfășoară această omogenizare și au găsit necesară contracararea ei prin limitarea migrației și a libertăților în favoarea asigurării securității naționale. Dar minoritățile și popoarele indigene au dezvoltat o conștiință colectivă, prin care urmăresc consolidarea identitară și supraviețuirea comunității prin prezervarea caracterului distinct, dorindu-și, în același timp, să participe activ la viața socială, economică, politică și culturală a statului pe teritoriul căruia trăiesc.

În prezent, suntem martorii unei era de transformare identitară și culturală, statele fiind puse în fața unei diversități etnice pe care trebuie să învețe să o gestioneze corespunzător, punând accentul pe respect reciproc și acceptarea diferențelor culturale între granițele statale, integrarea în sistemul și structurile statului, fără a leza sau diminua în vreun fel caracteristicile distincte ale diferitelor culturi. Pe scurt, statele trebuie să asigure egalitatea tuturor cetățenilor, dar să recunoască și să garanteze drepturile minorităților sau popoarelor indigene la propria cultură, ca o necesitate în păstrarea identității. Însă, relația dintre stat, majoritate și minorități nu a fost niciodată una simplă, generând mereu controverse și necesitând soluții pertinente pentru a le putea acomoda în sistemul național. De nenumărate ori, interesele celor trei părți (stat, majoritate, minoritate) nu au fost în concordanță, de unde au rezultat conflictele interetnice. Astfel, acest subiect controversat a atras atenția, actorii statali încercând să găsească varianta potrivită pentru a transforma diversitatea, dintr-un pericol la adresa securității naționale și integrității teritoriale, într-un instrument și atu al dezvoltării statului.

Însă, protejarea minorităților și popoarelor indigene include numeroase aspecte, cum ar fi accesul la resurse, moștenirea culturală, libertatea confesională, accesul la educație în limba maternă etc., ce trebuie luate în calcul. În vederea asigurării protecției acestora și reunirea tuturor chestiunilor de interes sub o singură umbrelă, statele și organizațiile internaționale au încercat să ajungă la un consens prin numeroase convenții și acorduri care să faciliteze această sarcină. Astfel, organizații precum ONU, Consiliul Europei, OSCE sau UE au abordat această chestiune de-a lungul timpului.

Scopul prezentei teze este acela de a analiza implicarea statului norvegian în integrarea socio-culturală a populației lapone, luând în considerare drepturile și libertățile conferite de diferitele convenții și acorduri internaționale ratificate de către Norvegia, precum și translatarea și acomodarea acestor prevederi în legislația națională, evidențiind importanța contribuției lapone la dezvoltarea economică, socială, politică și culturală a statului norvegian. De asemenea, teza analizează modul în care identitatea laponă s-a dezvoltat de-a lungul timpului și cel în care educația în limba maternă, accesul la pământul tradițional și la resurse și reprezentarea laponă națională și internațională au fost instrumente de modelare a identității, care a devenit mult mai vizibilă și mai consolidată.

Încă de la formarea sa, Norvegia, un stat relativ mic și cu un număr redus de populație, a fost caracterizată de omogenitate și spirit naționalist. De asemenea, este stabilă din punct de vedere economic, de aceea repercusiunile crizei economice nu au fost atât de profunde. Nefiind membră a UE, a trecut mai ușor peste problemele care au cauzat ruperea de ritm la nivel continental și global. Bunăstarea, stabilitatea și siguranța, alături de beneficiile oferite de statul norvegian cetățenilor săi, au transformat-o într-o destinație atractivă pentru imigranți, veniți în căutarea unor noi oportunități. Pe lângă aceștia, singura populație indigenă a Norvegiei și destul de numeroasă, populația laponă, a dezvoltat o conștiință colectivă puternică, ce a determinat-o să își ceară cât mai vehement drepturile considerate tradiționale și încălcate de stat o lungă perioadă e timp. Astfel, statul norvegian s-a confruntat pentru prima dată cu chestiuni ca integrarea și diversitatea culturală, devenite peste noapte subiecte centrale pe agenda politică. Norvegia s-a văzut în situația de a-și modela politicile și de a găsi soluții pentru a evita discriminarea și a garanta drepturi egale pentru populația sa diversă.

Prima ipoteză de cercetare este aceea că politica statului norvegian față de populația laponă a fost marcată de mai multe etape, pornind de la un proces de asimilare forțată sau norvegianizare, trecând apoi la o politică mult mai permisivă după 1970 și ajungând în prezent la o politică bazată pe diversitate culturală, ce reprezintă un model de urmat pentru alte state aflate într-o situație similară.

A doua ipoteză este cea conform căreia populația laponă îndeplinește caracteristicile specifice popoarelor indigene și minorităților, de aceea poate beneficia de toate drepturile conferite acestor categorii de legislația norvegiană și internațională.

A treia ipoteză este aceea că educația în limba maternă, accesul la pământul tradițional și la resurse, precum și reprezentarea națională și internațională a populației lapone sunt factori esențiali în prezervarea identitară.

Pentru a demonstra aceste ipoteze, lucrarea urmărește să răspundă la o serie de întrebări, tratate în capitolele ce urmează:

Ce rol joacă teoria constructivistă și abordarea Școlii de la Copenhaga cu privire la securitatea societală în construirea identității?

Cum au influențat globalizarea și multiculturalismul dezvoltarea identității colective?

Cum este abordată problematica drepturilor minorităților și popoarelor indigene la nivelul organizațiilor internaționale și cum au influențat acestea politica internă a statului norvegian în acest domeniu?

Ce reprezintă procesul de norvegianizare, care au fost cauzele și consecințele acestuia?

În ce măsură modificările constituționale și adoptarea legilor speciale (Legea Laponă, Legea educației, Legea Finnmark etc.) schimbă statutul populației lapone?

Ce rol joacă organizațiile lapone în implementarea drepturilor colective?

Ce schimbări aduce Convenția Laponă Nordică în ceea ce privește principiul autodeterminării?

REVIZUIREA LITERATURII DE SPECIALITATE

Constructivismul aduce în prim plan identitățile și interesele actorilor în teoria relațiilor internaționale, ca părți esențiale a analizei lor comportamentale. Acestea sunt rezultatul ideilor, percepțiilor și construcției lor sociale, determinate de procesul interacțiunii.

Alexander Wendt aduce o contribuție importantă la dezvoltarea constructivismului prin câteva lucrări ce vin ca o replică la adresa realismului structural. În Anarchy is What States Make of it: the Social Construction of Power Politics, acesta analizează modul în care identitățile și intersele sunt construite social de practici. Pentru Wendt, identitățile și interesele statale sunt într-o mare măsură construite de structuri sociale, și nu date din exterior sistemului de natura umană. Actorii dobândesc identități participând la sensuri colective, aflate într-un proces continuu de construcție și reconstrucție a sinelui și a relațiilor sociale.

În Constructing International Politics, Wendt argumentează că structurile fundamentale ale politicii internaționale sunt sociale, nu doar materiale, iar aceste structuri modelează identitățile și interesele actorilor, nu doar comportamentul lor. Statele acționează diferit față de celelalte, în funcție de felul în care se percep, de natura relațiilor dintre acestea, ce poate fi cooperativă sau conflictuală. Analiza construcției sociale presupune analiza felului în care procesele de interacțiune produc și reproduc structurile cooperative sau conflictuale, ce modelează identitățile și interesele actorilor.

The Social Theory of International Politics, este o lucrare de referință, ce nu abordează anarhia ca un fenomen material, ci ca unul cultural, generând astfel trei tipuri de culturi, Hobbesiană, Lockeană și Kantiană, în funcție de tiparele de inamiciție, rivalitate sau amiciție în care se încadrează statele. Culturile anarhiei ajută statele să își modeleze interesele și identitățile.

Extinderea agendei de securitate de la abordarea tradiționalisă, centrată pe stat și puterea militară către ale sectoare de interes cum ar fi cel economic, politic, de mediu sau societal, au adus în prim-plan noi amenințări și obiecte de referință, ce necesită o atenție sporită.

În lucrarea sa, Security, Integration and Identity change, Pernille Riecker realizează o clasificare a studiilor de securitate în patru etape și o analiză a acestora. De asemenea, încearcă o definire a conceptului de securitate și o identificare a obiectelor de referință și a amenințărilor, în vederea unei mai bune înțelegeri a logicii securității.

Branka Panic tratează și ea problematica securității societale în lucrarea Societal Security-Security and Identity, prezentând noua percepție asupra securității conform Școlii de la Copenhaga și critica adusă acesteia, precum și identitatea ca obiect de referință a securității societale și amenințările la adresa ei. Abordarea tradiționalistă a studiilor de securitate, centrată pe latura militară, este înlocuită de o extindere a conceptului către alte domenii, cum ar fi cel economic, politic, de mediu sau societal. Conform autoarei, securitatea societală este unul dintre cele mai importante sectoare, iar identitatea colectivă apare ca principal obiect de referință ce trebuie protejat.

Alam Saleh, autorul lucrării Broadening the Concept of Security: Identity and Societal Security, urmărește evoluția conceptului de securitate, de la abordarea tradiționalistă, realistă, către agenda extinsă a Școlii de la Copenhaga, chestionând faptul că aceste concepte tradiționale cu care operează studiile de securitate nu mai sunt relevante. Autorul studiază impactul securității societale asupra securității naționale, afirmând că cea mai mare amenințare a statului provine din interior, nu din exterior.

Barry Buzan, Ole Wæver și Jaap de Wilde aduc o viziune nouă asupra studiilor de securitate, adresând două concepte importante în lucrarea Securitatea-Un nou cadru de analiză, cel de analiză sectorială și cel de securitizare. Adepți ai extinderii agendei tradiționaliste bazată pe sectorul militar, autorii examinează caracterul distinct și dinamica securității, propunând cinci sectoare: militar, economic, politic, de mediu și societal, explicând totodată de ce este necesară această extindere a conceptului de securitate.

Globalizarea și multiculturalismul sunt chestiuni extrem de actuale, dar și controversate, de aceea au atras atenția mediului academic. Drepturile minorităților și popoarelor indigene au devenit și ele un subiect de interes, mai ales datorită schimbărilor majore ce au avut loc în sistemul internațional și a importanței acordate acestei chestiuni pe agenda organizațiilor europene și internaționale.

În lucrarea sa, Challenges of Globalization: Immigration, Social Welfare, Global Governance, Andrew C. Sobel analizează fenomenul amplu și complex al globalizării, fiind de părere că aceasta trebuie ”protejată”, astfel încât statele să se bucure de avantajele oferite, dar și să învețe să gestioneze corect riscurile transformărilor prin care trec. Bazându-se pe contribuțiile unor experți în domeniu, lucrarea tratează problema imigrației și a inegalității, naționalismul, identitatea și cultura, percepția populației și a clasei politice cu privire la fenomenul globalizării și necesitatea redefinirii guvernanței globale.

Gordon Smith și Moises Naim, în lucrarea Altered States: Globalization, Sovereignty and Governance, completează aceste idei, tratând conceptul de global village și felul în care oamenii vor aborda actualele probleme de securitate, egalitate sau conflicte interetnice. Autorii sunt de părere că globalizarea este ofertantă din punct de vedere al oportunităților, dacă știm să beneficiem în mod corect de acestea pentru a contracara și echilibra efectele negative. În acest sens e nevoie de comunicare și cooperare eficientă.

A Dictonary of Globalization, lucrare concepută de Jens-Uwe Wunderlich și Meera Warrier, este extrem de utilă în definirea conceptelor-cheie ale globalizării, prezentând abordările principalilor teoreticieni ai domeniului. De asemenea, pune în balanță argumentele pro și contra globalizare și face o analiză pertinentă și obiectivă, ce nu se vrea exhaustivă, după cum spun autorii, a avantajelor și dezavantajelor fenomenului globalizării.

Will Kymlicka, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai drepturilor și statutului grupurilor etno-culturale în democrațiile liberale, reunește în lucrarea sa Politics in the Vernacular: Nationalism, Multiculturalism and Citizenship, mai multe eseuri ce tratează teme spinoase ca multiculturalismul, naționalismul și cetățenia. Acestea au la bază teoria drepturilor minorităților elaborată de autor, pe care o aplică relațiilor etnice actuale, plasate în contextul larg al globalizării. Unul dintre conceptele preferate ale lui Kymlicka este cel de ”nation-building”. În viziunea sa, statele liberale și democratice, și-au construit de-a lungul timpului națiunile fie prin încurajarea și persuasiunea cetățenilor, fie prin forțarea lor de a se integra și a deveni parte a unui sistem și a unei culturi comune. Modalitățile de realizare a acestui deziderat au fost multiple, de la acordarea cetățeniei, la naturalizare, legi speciale etc. Aceste politici adresate grupurilor etnice le-au determinat fie să se integreze, fie să încerce să își păstreze propria organizare. Însă acest lucru presupune și un sprijin din partea statului în cauză, sub forma unor politici multiculturale, prin susținerea diversității, autoguvernării și rezolvarea chestiunilor educaționale, lingvistice, culturale etc. Astfel, recunoașterea drepturilor reprezintă soluția împotriva eventualelor injustiții.

Scopul cărții, după cum menționează autorul, este acela de a acomoda diversitatea etnoculturală în democrațiile liberale. Prima parte, intitulată ”Evoluția dezbaterii asupra drepturilor minorităților”, prezintă evoluția acestei dezbateri, pornind de la liberalism vs. comunitarianism, în sensul că cea de-a doua categorie susține comunitățile etnice, în timp ce prima se opune, susținând individualismul. Fiind adeptul acomodării diversității etnice în structurile liberale, Kymlicka este de părere că pe lângă drepturile individuale civile și politice, statele trebuie să adopte poltici specifice pentru fiecare grup în parte, deoarece reprezintă identități distincte, cu nevoi diferite. A doua parte, ”Justiția etnoculturală”, explică de ce drepturile universale și individuale ale omului nu sunt suficiente și de ce este necesar un set de drepturi ale minorităților care să vină în completarea acestora. Autorul acordă o atenție deosebită drepturilor popoarelor indigene, o categorie aparte, cu un statut special conform dreptului internațional, fiind supuse în mod direct impactului dezvoltării economice asupra teritoriilor tradiționale. A treia parte, ”Cetățenia democratică în statele multietnice” cercetează felul în care cetățenia poate fi susținută în contextul pluralismului și diversității. Kymlicka abordează problematica cetățeniei, bazată pe spirit comun și loialitate națională, în cadrul fenomenului globalizării, accentuând rolul educației în asigurarea diversității.

Un alt teoretician al multiculturalismului, Peter Kivisto, ne prezintă în lucrarea sa Multiculturalism in a Global Society, rolul identității în societatea contemporană. Acesta face o prezentare amplă a aspectelor teoretice, abordând concepte ca rasă, etnie sau naționalitate și analizează procesele de asimilare, imigrație și pluralism cultural. Autorul explorează dezbaterile din jurul fenomenului de multiculturalism, considerând că globalizarea a adus în strânsă legătură economică, politică, societală și culturală etnia, rasa și naționalismul.

În lucrarea sa, Democracy, Nationalism and Multiculturalism, Ramon Maiz reunește o serie de articole cu privire la tematica multiculturalismului. Primul capitol, elaborat de Bhikhu Parekh, analizează diversitatea culturală, pornind de la premisa că o cultură poate fi supusă schimbării sau criticii și este valoroasă tocmai pentru că e distinctă. În percepția autorului, multiculturalism nu înseamnă izolare, ci dialog intercultural. Philip Resnick explorează relația controversată dintre majoritate și minoritate, temerile și amenințările percepute din ambele părți. În mod normal, minoritățile tind spre autodeterminare, în timp ce majoritatea tinde spre asigurarea integrității teritoriale. Lucrarea face o revizuire a diverselor politici de acomodare, recunoașterea drepturilor, reforme și dezbateri ce au avut loc în Europa și America.

Mattias Åhren, Martin Scheinin și John B. Eriksen, experți în drepturile popoarelor indigene, în lucrarea The Nordic Sami Convention: International Human Rights, Self-Determination and Other Central Provisions, prezintă background-ul Convenției Lapone Nordice, caracteristicile sale generale și analizează prevederile acesteia cum ar fi: obiectivele, dreptul la autodeterminare, problematica educației și a limbii materne, sănătate și servicii sociale, patrimoniul cultural, pământ și resurse naturale etc. Mai mult, cei trei autori acordă o atenție deosebită principiului autodeterminării, atât din perspectiva statelor cât și a popoarelor indigene, abordând aspectele interne și externe ale acestuia, cu referire directă la populația laponă, definesc conceptul de popor indigen conform dreptului internațional și prezintă statutul acestuia ca entitate legală. Distincția dintre drepturile popoarelor indigene și cele ale minorităților, drepturile individuale și cele colective, precum și relația dintre popoarele indigene și state, sunt alte teme de discuție deschise de autori.

Ulla Aikio-Puoskari, în lucrarea The Education of the Sami in the Comprehensive Schooling of Three Nordic Countries: Norway, Finland and Sweden, face o analiză comparativă a sistemului educațional din cele trei țări nordice, în ceea ce privește populația laponă și asigurarea educației în limba maternă. Primele capitole sunt dedicate prezentării statutului limbii lapone în legislația celor trei țări și a educației în curricula națională, urmând ca mai apoi autoarea să trateze influența și autoritatea laponă în sistemul educațional, ca parte relevantă a prezervării identitare.

The Sami and the National Parliaments-Channels for Political Influence, lucrarea Evei Josefsen, face o trecere în revistă a politicii lapone naționale, de la vechea politică de norvegianizare și până la actuala politică bazată pe pluralism cultural. De asemenea, abordează participarea politică și reprezentarea laponă la nivel național și internațional, precum și relația dintre parlamentul național și cel lapon.

STRUCTURA TEZEI

Scopul tezei este acela de a analiza integrarea socio-culturală a populației lapone în cadrul statului norvegian, luând în considerare drepturile și libertățile conferite de diversele acorduri și convenții internaționale ratificate de Norvegia, precum și translatarea și acomodarea acestor prevederi în legislația națională, evidențiind importanța contribuției lapone la dezvoltarea economică, socială, politică și culturală a statului norvegian. De asemenea, teza abordează modul în care identitatea laponă s-a dezvoltat de-a lungul timpului și cel în care educația în limba maternă, accesul la pământul tradițional și la resurse și reprezentarea laponă națională și internațională au fost instrumente de modelare a identității, care a devenit mult mai vizibilă și mai consolidată. În acest sens, teza este structurată în două părți.

Prima parte, cea teoretică, are ca obiectiv prezentarea fenomenelor și etapelor care au condus la crearea unei conștiințe colective a popoarelor indigene și minorităților, acordându-le o atenție sporită pe agenda internațională.

Primul capitol face o trecere în revistă a principiilor care au stat la baza dezvoltării constructivismului, teorie care a revoluționat începând cu anii '90 domeniul relațiilor internaționale. Constructivismul subliniază faptul că statele, la fel ca și indivizii, se află într-o lume construită de ele, în care faptele sociale sunt realizate de acțiunea umană, pe baza propriilor idei și percepții, astfel încât, realitatea internațională este construită social, iar ideile împărtășite în mod intersubiectiv modelează comportamentele și construiesc identitățile și interesele actorilor, aflați într-un proces continuu de redefinire identitară prin procesul interacțiunii. Identitățile clarifică întotdeauna cine sunt actorii. Interesele și comportamentul își găsesc explicația în caracteristicile interne ale statelor și în diferențele culturale. Actorii, fie ei state, grupuri etnice sau indivizi, își modelează identitățile și interesele în raport cu ceilalți. Interacțiunile repetate generează anumite așteptări comportamentale din partea celuilalt, fie pozitive, fie negative.

Al doilea capitol tratează problematica securității în abordarea Școlii de la Copenhaga. Conform teoreticienilor acesteia, unul dintre instrumentele conceptuale de bază cu care operează studiile de securitate este cel de sector. Aceștia consideră necesară o extindere a agendei securității, dinspre abordarea tradiționalistă, centrată pe stat și latura militară, cătra alte domenii de interes, cum ar fi cel economic, politic, de mediu sau societal, ținând cont de faptul că amenințările actuale nu sunt doar de ordin militar, iar securitatea indivizilor devine la fel de importantă ca suveranitatea statală și integritatea teritorială.

Unul dintre cele mai discutate aspecte ale cadrului de analiză propus de Școala de la Copenhaga îl reprezintă securitatea societală, în care obiectul de referință nu mai este statul, ci identitatea. Stabilitatea și integritatea acestuia pot fi ușor puse în pericol de ciocniri etnice sau confesionale, de aceea multe dintre state tind să pună bariere legale sau fizice și să evidențieze diferențele dintre părți. Astfel, orice amenințare la adresa identității unei comunități reprezintă o amenințare la adresa securității societale. Conform Școlii de la Copenhaga, cele mai importante amenințări de acest gen sunt migrația, competiția orizontală și cea verticală, dar am putea include în această categorie și discriminarea negativă (etnică, confesională) sau cea pozitivă, care poate duce la apariția de grupuri privilegiate atunci când interpretarea unor prevederi este exagerată. Prin urmare, dezvoltarea unei conștiințe colective și au unui spirit identitar din partea unor grupuri minoritare într-un stat, fie ele indigene sau rezultate prin fenomenul migrației, generează tensiuni și reprezintă o problemă a securității societale.

Al treilea capitol abordează unul dintre cei mai populari, dar și controversați termeni, și anume cel de globalizare. Pornind de la etimologia cuvântului, s-a încercat o trecere în revistă a celor mai relevante definiții date de-a lungul timpului. Fiind un fenomen extrem de complex, pe măsură ce lumea a evaluat, apărând evenimente noi la nivel mondial, și definiția a necesitat completări, revizuiri și noi sensuri. Globalizarea a determinat o intensificare a relațiilor sociale, economice, politice, culturale precum și o conștiință globală ce a determinat acțiuni comune. Astfel, oamenii dintr-o societate devin mult mai apropiați de oameni din societăți distante, lucru care presupune libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor, precum și schimburi culturale sau chestiuni de ordin ambiental ori medical care se răspândesc mult mai rapid. Chiar dacă globalizarea este un subiect actual, aceasta s-a manifestat și în trecut, sub diverse forme sau denumiri, chiar dacă nu atât de complexe, de aceea am considerat necesară o trecere în revistă a etapelor care au precedat actualul fenomen al globalizării. Un alt obiectiv a fost analiza principalelor dimensiuni ale globalizării: economică, politică, socială, culturală, de mediu, prezentând atât avantajele cât și dezavantajele, așa cum sunt ele percepute de adepții fenomenului, dar și de sceptici.

Un alt concept actual și controversat este acela de multiculturalism, fenomen ce reprezintă o consecință directă a globalizării. Societățile, devenind mult mai interdependente și interconectate, sunt, în consecință, mult mai diverse, etnia sau naționalismul fiind chestiuni esențiale pe agenda națională și internațională. Capitolul prezintă cele mai actuale definiții ale conceptelor cheie, cum ar fi: multiculturalism, minoritate, grup etnic sau naționalitate, prin aportul principalilor teoreticieni ai domeniului. Unul dintre cei mai reprezentativi autori, Will Kymlicka, face o distincție între interesele majorității și minorităților într-un stat, precum și între cele ale minorităților naționale și ale imigranților, care urmăresc obiective diferite.

Cel de-al patrulea capitol tratează problema minorităților și popoarelor indigene din perspectiva principalelor organizații internaționale. De-a lungul timpului, relația dintre stat, majoritate și minorități nu a fost una simplă și a îmbrăcat diferite forme: eliminare, asimilare, tolerare sau protecție, necesitând decizii și soluții concrete. În societatea contemporană singura soluție viabilă este cea a protecției și promovării drepturilor minorităților. Aceasta presupune un grad de integrare realizat cu ajutorul minorităților, fără a submina identitatea individuală sau colectivă. Însă această protecție include și accesul la resurse, patrimoniul cultural, libertatea confesională, sistem educațional în limba maternă etc. Pentru a reuni toate aceste chestiuni sub o singură umbrelă și pentru a ajunge la un numitor comun, statele și organizațiile internaționale au recurs la numeroase convenții și acorduri care să faciliteze această misiune. Fiecare organizație a venit cu propriile încercări și soluții, mai mult sau mai puțin eficiente. Capitolul analizează documentele cu care operează principalele organizații internaționale: ONU, UE, Consiliul Europei și OSCE, pornind de la cele care vizează drepturile fundamentale ale omului până la cele specializate pe drepturile minorităților și popoarelor indigene, în vedere clarificării statutului acestora la nivel internațional.

Următoarele capitole tratează statutul popoarelor indigene și al minorităților conform dreptului internațional și aplicabilitatea în cazul populației lapone, pornind de la contribuția comunitarianistă, care stă la baza dezvoltării teoriei drepturilor colective și respinge ideea de individualism, considerând atașamentul față de o comunitate ca fiind vital pentru dezvoltarea caracterului și profunzimii morale. Comunitarianismul propune apartenența la o comunitate, în care identitatea este definită de atașament, devotament și participare. În ceea ce privește comunitățile indigene, acestea împărtășesc interesul comun pentru pământ, ce îi situează la distanță de ceilalți și le consolidează identitatea colectivă, caracteristicile lingvistice și culturale, istoria comună, precum și nedreptățile sau suferințele colective. Deoarece dreptul la autodeterminare este un drept fundamental al popoarelor indigene, am considerat că este necesară o analiză detaliată a dimensiunilor sale, cea internă și cea externă.

Partea a doua a tezei se concentrează pe studiul de caz, și anume populația laponă din Norvegia. Am ales să analizez grupul laponilor norvegieni, deoarece este cel mai numeros, mai complex și mai bine reprezentat, iar spre deosebire de Suedia și Finlanda, Norvegia este statul cu cea mai mare deschidere și implicare în prezervarea și dezvoltarea acestei culturi ancestrale, fiind un promotor și un susținător al rolului și importanței popoarelor indigene și culturii lor la dezvoltarea economică, politică, socială și culturală a statului, recunoscând valoarea inestimabilă a acestora pe plan mondial.

Primul capitol face o prezentare succintă a background-ului cultural cum ar fi: originea, îndeletnicirile, tradițiile și obiceiurile, modul de organizare și dezvoltare, educația, arta, religia, conturând o imagine de ansamblu a trecutului, prezentului și viitorului acestei populații pe plan european și internațional. Capitolul intenționează să facă o delimitare clară a teritoriului ocupat de laponi, a numărului acestora precum și o clasificare a acestora. De asemenea, urmărește să stabilească originea, caracteristicile distinctive și principalele relatări istorice despre laponi. Urmează apoi o descriere a primelor forme de organizare în siida, cu tot ce presupune aceasta: familie, gospodărie, portul specific, religia veche bazată pe cultul șamanist, ritualuri, tradiții, obiceiuri, practica vânătorii de reni, originile și dezvoltarea limbii lapone, formele de artă tradițională, duodji, sculpturile în piatră, literatura și expresia muzicală distinctivă, yoik-ul.

Pentru a putea înțelege modul în care statul norvegian se implică și acționează în vederea protejării populației lapone, trebuie mai întâi să privim contextul în care s-a dezvoltat actuala politică a minorităților, bazată pe pluralism cultural și cum a evoluat aceasta. Astfel, pentru a evidenția similitudinile, dar și diferențele dintre populația laponă și celelalte minorități ale statului norvegian, am ales o abordare comparativă succintă a acestora în al doilea capitol al acestei părți.

În capitolul trei, am decis să analizez cele trei etape ale politicii lapone din Norvegia și să evidențiez caracteristicile fiecăreia, după cum urmează: perioada de norvegianizare, integrarea economică și culturală și pluralismul cultural. Ultima etapă și cea mai actuală, prespune numeroase drepturi și libertăți pentru populația laponă, dar și un proces complex de acomodare a acestora în sistemul național.

De aceea, în următorul capitol am orientat cercetarea spre chestiunile de maximă importanță pentru laponi ca popor indigen, chestiuni care au creat controverse, dar care au pus bazele unui model pentru alte state care se confruntă cu probleme similare. Prima astfel de chestiune este cea a integrării educației lapone în sistemul educațional norvegian, în conformitate cu Legea Educației și Legea cu privire la limba laponă, care îi conferă statutul de limbă oficială. A doua chestiune elementară pentru prezervarea identității o reprezintă accesul la pământul tradițional și la resursele naturale. În întâmpinarea acestui lucru vine Legea Finnmark din 2005, prin intermediul căreia pământurile din districtul ocupat în majoritate de laponi este transferat de la stat către o agenție cu rolul de a gestiona pământurile și resursele naturale în favoarea laponilor. A treia chestiune este cea a reprezentării lapone la nivel național și internațional, unde am luat în considerare formarea principalelor organizații lapone, modul lor de funcționare, principalele obiective și rolul în reprezentarea laponă la nivel intern și extern. Cele mai importante dintre acestea sunt Parlamentul Lapon și Consiliul Lapon.

Dintre documentele care stau la baza recunoașterii identității și unității lapone, cel mai important este Convenția Laponă Nordică, încheiată între populația laponă și cele trei state nordice: Norvegia, Suedia și Finlanda. În consecință, am considerat binevenit un capitol dedicat prezentării istoricului acesteia, precum și o analiză detaliată a structurii pe capitole, pentru a evidenția statutul dobândit de populația laponă prin ratificarea convenției.

Ultimul capitol sumarizează observațiile și evidențiază concluziile cercetării, în speranța că va facilita înțelegerea problematicii protecției popoarelor indigene și minorităților în cazul statului norvegian și al populației lapone.

METODELE DE CERCETARE

Prima ipoteză de la care pornește cercetarea este aceea că politica statului norvegian față de minoritatea laponă a avut mai multe etape, pornind de la dura politică de norvegianizare, și ajungând în prezent la pluralism cultural.

A doua ipoteză este cea conform căreia populația laponă îndeplinește caracteristicile specifice popoarelor indigene și minorităților, de aceea poate beneficia de toate drepturile conferite acestor categorii de legislația norvegiană și internațională.

A treia ipoteză este aceea că educația în limba maternă, accesul la pământul tradițional și la resurse, precum și reprezentarea națională și internațională a populației lapone sunt factori esențiali în prezervarea identitară.

După o sută de ani de asimilare forțată, schimbarea de direcție a statului norvegian nu a fost un proces simplu. Fiind dintotdeauna un stat mic ca suprafață și cu o populație relativ scăzută, Norvegia s-a constituit și dezvoltat ca un stat omogen, cu un puternic spirit naționalist, rezultat în mare parte din uniunile cu Danemarca și Suedia. Ideea că nu există o cultură superioară celei norvegiene a dăinuit o lungă perioadă de timp, de unde a rezultat și dorința de a suprima orice altă formă de manifestare culturală a popoarelor minoritare și în special a populației indigene lapone, cea mai numeroasă și mai reprezentativă dintre ele. Când conștiința identitară laponă a început să capete contur și vocea populației a început să se manifeste, atrăgând atenția nu doar la nivel național, ci și internațional, statul norvegian nu a avut altă opțiune decât să își schimbe poziția, obligat fiind de diferitele acorduri și convenții internaționale pe care le-a ratificat în calitatea de stat membru al unor organizații.

După cum spuneam, translatarea și acomodarea acestor prevederi în legislația națională nu a fost ușor de realizat. Însă poate cel mai dificil lucru l-a reprezentat schimbarea mentalității poporului norvegian față de minoritățile statului și perceperea faptului că integrarea socio-culturală a populației lapone nu pune în pericol integritatea și securitatea statului, ci dimpotrivă, este benefică pentru dezvoltarea economică, socială, politică și culturală, aportul acestora în diferitele sectoare de activitate fiind un câștig. Prin urmare, statul norvegian s-a reorientat către asigurarea egalității tuturor cetățenilor, și în același timp, către protejarea diversității. Dintre numeroasele caracteristici care determină trăsăturile distinctive ale popoarelor indigene, trei piloni i-am considerat esențiali în prezervarea identitară: educația în limba maternă, accesul la pământul tradițional și la resurse și reprezentarea națională și internațională. De aceea, prezenta teză se focusează pe analiza modului în care statul norvegian a ales să adreseze aceste chestiuni de interes major pentru populația indigenă laponă. Astfel, prin schimbarea politicii minorităților, Norvegia a devenit un puternic susținător al pluralismului cultural, modelul său fiind demn de urmat în cazuri similare.

Teza abordează problematica globalizării și multiculturalismului ca factori determinanți ai dezvoltării identității colective și clarifică ce înseamnă drepturile minorităților și popoarelor indigene în conformitate cu prevederile organizațiilor europene și internaționale. De asemenea, explică modul în care convențiile și acordurile organizațiilor din care Norvegia face parte au influențat politica internă a statului în domeniul minorităților și în ce măsură modificările constituționale și adoptarea legilor speciale au schimbat statutul populației lapone.

Metoda de cercetare este analiza calitativă, deoarece descrie comportamentul, relațiile, procesele, situațiile și contextele, evidențiind cauzele și efectele unor comportamente sociale, fiind orientată către explorarea sensurilor și interpretărilor de conținut.

Principala modalitate de demonstrare a ipotezelor de lucru este analiza studiului de caz ce ia în considerare toate datele disponibile și apoi examinează problema în mod organizat. Teza studiază în detaliu cazul populației lapone din Norvegia pentru a constata dacă ipotezele conform cărora politica statului norvegian față de aceasta a variat de-a lungul timpului, de la asimilare la pluralism cultural, populația laponă este o minoritate și un popor indigen, de aceea poate beneficia de toate drepturile aferente și educația în limba maternă, accesul la pământul tradițional și reprezentarea națională și internațională sunt piloni ai prezervării identitare, sunt valide.

Pentru aceasta, lucrarea se concentrează pe examinarea perioadei de norvegianizare cu toate etapele acesteia și principalele domenii în care aceasta s-a manifestat mai pronunțat, precum și consecințele avute asupra populației lapone. De asemenea, lucrarea testează disponibilitatea actorilor naționali de a reacționa la schimbările impuse de convențiile și acordurile internaționale la care au luat parte prin statutul de membru al respectivelor organizații și modul concret în care au translatat și acomodat prevederile în legislația națională, precum și ușurința sau dificultatea implementării acestora. Mai mult, teza analizează modul în care populația laponă se poate bucura de statutul conferit de recunoașterea caracterului său distinct.

În ceea ce privește metodele de colectare și analiză a datelor, menționăm analiza documentelor și analiza textuală. În vederea realizării acestui lucru, teza utilizează un număr mare de surse primare și secundare. Acestea includ documente oficiale ale organizațiilor, care fac obiectul cercetării. Dintre acestea enumerăm tratate, convenții, acorduri, rezoluții, comunicări, reglementări, rapoarte, analize. În ceea ce privește legislația națională, sursele principale au fost Constituția Regatului Norvegiei, Legea Laponă, Legea Finnmark, Legea educației etc. Cercetarea este, de asemenea, susținută de sursele secundare: cărți, monografii, jurnale, articole din ziare și reviste, precum și surse electronice.

Literatura utilizată face parte din vastul domeniu al relațiilor internaționale și studiilor de securitate (constructivism, Școala de la Copenhaga, globalizare, multiculturalism, organizații europene și internaționale) și politici publice (acțiunile întreprinse de autorități în privința politicii naționale a minorităților). Sursele au fost alese pe baza unei selecții riguroase, în funcție de relevanța lor în tema de cercetare.

Un aspect inedit al lucrării îl reprezintă accesul la o serie de documente puse la dispoziție de Centrul de resurse pentru drepturile popoarelor indigene, situat în Kautokeino, Norvegia și aflat sub patronajul Ministerului de Interne, Ministerului Afacerilor Externe și Ministerului Copilului, Egalității și Incluziunii Sociale din Norvegia, ce are ca principală activitate distibuirea de informații și documentație necesară privind drepturile popoarelor indigene.

FORMAREA IDENTITĂȚII DIN PERSPECTIVA CONSTRUCTIVISTĂ

În anii '90, disciplina relațiilor internaționale a fost revitalizată de apariția și dezvoltarea teoriei constructiviste. Inițial, aceasta a fost primită cu scepticism, fiind criticată pentru lipsă de consistență, ca mai apoi, odată cu sfîrșitul Războiului Rece, să se contureze ca una dintre principalele teorii ale relațiilor internaționale.

Cel care a introdus pentru prima dată termenul de constructivism a fost teoreticianul american Nicholas Onuf, în anul 1989, subliniind faptul că statele, la fel ca indivizii, se află într-o lume construită de ele, în care toate faptele sociale sunt realizate de acțiunea umană.

Constructivismul pornește de la fundamentul idealist conform căruia diplomația poate schimba modul în care statele se percep pe ele și pe ceilalți. Teoria s-a dezvoltat ca o critică la adresa realismului structural (neorealism) care consideră anarhia și distribuția puterii ca factori determinanți ai sferei politice. Spre deosebire de acesta, constructivismul susține că realitatea internațională este construită social și pune accentul pe ideile împărtășite în mod intersubiectiv, ce modelează comportamentele și construiesc identitățile și interesele actorilor.

Constructivismul operează cu o serie de concepte ca discurs, norme, identitate sau socializare, ce sunt utilizate frecvent în dezbaterile contemporane legate de fenomenul globalizării, drepturile omului sau politica de securitate. Dintre principalii săi reprezentanți îi amintim pe: Nicholas Onuf, Emanuel Adler, Alexander Wendt, Friedrich Kratochwill, John Gerard Ruggie și Peter Katzenstein.

Alexander Wendt, reprezentantul marcant al constructivismului, a oferit printr-o serie de articole, una dintre cele mai sofisticate replici aduse realismului structural. El este de părere că ”un principiu fundamental al teoriei constructiviste este acela că oamenii acționează asupra obiectelor, incluzând aici și alți actori, pe baza semnificațiilor pe care acestea le au pentru ei. Într-o lume construită social, existența tiparelor, relațiile cauză-efect, și chiar statele depind de rețele de semnificații și practici care le constituie.”

Wendt definește constructivismul ca:”o teorie structurală a sistemului internațional care pretinde că:

Statele sunt principalele unități de analiză ale teoriei politice internaționale.

Structurile cheie în sistemul de state sunt intersubiective, și nu neapărat materiale.

Identitățile și interesele statale sunt într-o mare măsură construite de aceste structuri sociale, și nu date din exterior sistemului de natura umană (cum susțin neorealiștii) sau de politica domestică (cum susțin neoliberalii).”

În lucrarea Social Theory of International Politics, acesta se opune premisei neorealiste, conform căreia anarhia aduce statele în competiție, afirmând că un sistem este conflictual sau pacifist, nu datorită anarhiei sau puterii, ci culturii împărtășite, creată prin practici sociale. Viziunea realistă centrată pe putere și eventuale conflicte poate fi redirecționată către scopuri non-egoiste și pacifiste, prin reformarea intereselor și identităților datorită noilor practici sociale. Doar interacțiunea cu alții conduce la redefinire. Concepțiile egoiste vor continua dacă practicile vor susține acest lucru, la fel cum viziunile non-egoiste se vor dezvolta dacă se vor crea identități colective ce îl vor include pe celălalt ca parte a sinelui.

Trei elemente centrale caracterizează constructivismul:

”Politica globală este ghidată de ideile, normele și valorile intersubiective ale actorilor, în care aspectul social al existenței umane modelează comportamentul.

Structura permite actorilor să-și redefinească identitățile și interesele prin procesul interacțiunii.

Structurile constituie actorii în termenii intereselor și identităților, dar sunt la rândul lor produse, reproduse și alterate de practicile discursive ale actorilor. Structurile există doar prin interacțiunea actorilor și pot fi schimbate prin voință socială.”

În lucrarea Constructing International Politics, Wendt argumentează că structurile fundamentale ale politicii internaționale sunt sociale, nu doar materiale, iar aceste structuri modelează identitățile și interesele actorilor, nu doar comportamentul lor. Astfel, structura unui sistem social conține trei elemente: condițiile materiale, interesele și ideile. Condițiile materiale sunt construite în parte de interese, iar interesele sunt construite de idei.

Statele acționează diferit față de inamici și față de prieteni, pentru că primii le amenință și ceilalți nu, deci natura relațiilor dintre acestea poate fi cooperativă sau conflictuală. De exemplu, cinci sute de arme nucleare britanice sunt mai puțin amenințătoare pentru SUA decât cinci arme nucleare nord-coreene, din cauza percepției că britanicii sunt prieteni, iar nord-coreenii, nu. Prin urmare, distribuția de putere afectează calculele statelor, dar cum se realizează depinde de percepțiile intersubiective și așteptări, de concepțiile despre sine și ceilalți. Sensurile colective constituie structurile care organizează acțiunile noastre. Actorii dobândesc identități, adică percepții relativ stabile și așteptări despre sine, participând la sensuri colective. Identitățile sunt relaționate, iar identitatea este întotdeauna identitate într-o lume construită social. Identitățile și interesele sunt construite de sensurile colective ce se află într-un proces continuu: ”Procesul social este unul de construcție și reconstrucție a sinelui și a relațiilor sociale.”

Pentru constructiviști, credințele, așteptările și interpretările sunt parte a relațiilor internaționale. Interesele statale sunt construite și influențate de forțele de la nivelul sistemului internațional. Interesele sunt produsele identităților. Construirea socială a interselor cuprinde modalitățile în care interesele și identitățile actorilor pot fi influențate de interacțiunile cu ceilalți și cu mediul social, incluzând aici socializarea și internalizarea, recunoașterea socială, efectele normelor sociale asupra intereselor și comportamentului, prezența sau absența unui simț al comunității. ”Statele nu au un portofoliu de interese pe care îl poartă independent de contextul social; în schimb, acestea definesc interesele în procesul de definire a situațiilor.”

La fel ca și realismul sau liberalismul, constructivismul este preocupat de putere și interese, însă se diferențiază prin sursa intereselor și conținutul lor. Constructivismul susține că statele își urmăresc interesele, dar explică cum s-au format aceste interese. Construcțiile diferite ale statelor determină comportamente diferite. Astfel, comportamentul e motivat de interacțiunea socială.

În constructivism, identitatea are un rol central în procesele de interacțiune interpersonale sau internaționale. Wendt o definește ca: ”o proprietate a actorilor care generează dispoziții motivaționale și comportamentale”. Caracterul intersubiectiv al identității este dat de construcția sa de către structurile interne și externe, adică percepția despre sine este rezultatul percepțiilor celor din jur. De aceea, Wendt clasifică identitățile în patru tipuri.

”Prima este identitatea personală sau corporată, ce face distincția între eu și ceilalti și presupune existența unui eu personal sau colectiv în conștiință și memorie. Aceasta e construită în mod extern.

A doua este identitatea tip, ce se referă la o categorie socială, la o etichetă pusă persoanelor care împărtășesc anumite caracteristici de înfățișare, comportament, atitudini, valori, ocupații, cunoștințe, opinii, experiențe, istorie etc. Caracteristicile sunt stabilite de reguli, iar identitatea este construită parțial de percepțiile celorlalți.

A treia este identitatea rol, ce depinde de cultură și așteptări comune și există în relație cu ceilalți, se obține prin ocuparea de poziții într-o structură socială și prin observarea normelor comportamentale față de ceilalți ce posesdă contra-identități.

A patra este identitatea colectivă ce conduce la identificarea eului cu ceilalți, prin inexistența unei distincții. Aceasta unește eul cu celălalt într-o singură identitate, unde bunăstarea unuia e bunăstarea celuilalt.”

Identitățile clarifică cine sunt actorii, iar interesele, ce vor aceștia. Interesele și identitățile sunt relaționate, deoarece un actor nu poate ști ce vrea, dacă nu știe cine este. Interesele pot fi de două tipuri: ”obiective, adică necesitățile a căror împlinire este vitală pentru reproducerea celor patru tipuri de identitate, și cele subiective, credințele pe care actorii le au despre cum să-și împlinească necesitățile identitare, motivația comportamentală, preferințe, gusturi.”

În privința statelor, Wendt recunoaște că sunt principalii actori în politica mondială, pentru care interesul central este interesul național, pe care îl clasifică în patru categorii:

Supraviețuirea fizică, continuarea unui complex stat-societate

Autonomia, abilitatea unui complex stat-societate de a exercita controlul asupra resurselor și guvernării; alături de existența fizică, este necesară pentru reproducerea identității de stat

Bunăstarea economică, menținerea modului de producție într-o societate

Respect de sine colectiv, nevoia unui grup de a se simți bine cu sine, pentru respect și statut; acesta depinde de percepțiile colective pozitive sau negative, create pe baza relațiilor cu ceilalți.

Referitor la anarhie, Wendt o privește ca fiind variabilă, deoarece este formată din elemente culturale diferite. Formarea identității se bazează pe asigurarea securității sinelui. Inspirat de viziunea Hobbesiană (dominantă până în secolul al XVII-lea), Lockeană (ce a caracterizat sistemul statal modern de la Tratatul de la Westphalia din 1648) și Kantiană (apărută recent în relațiile dintre democrații) a culturilor, Wendt plasează la un capăt al axei inamiciția, în care actorii se identifică negativ și se amenință cu acțiuni violente, la mijloc rivalitatea, în care actorii se află în competiție pentru maximizarea intereselor, dar utilizează violența limitat, iar la capătul opus, amiciția, în care statele se identifică pozitiv și se bazează pe alianțe și acțiuni colective de apărare. Astfel, anarhia depinde de percepțiile pe care statele le au unele despre celelalte iar prin interacțiune reciprocă se definesc identitățile și interesele.

Wendt distinge trei nivele ale normelor comportamentale:

Primul nivel, aflat în concordanță cu neorealismul, în care conformarea la norme se face de teama unei pedepse din partea actorului superior.

Al doilea nivel, aflat în concordanță cu neoliberalismul, în care actorii se conformează normelor din pricina propriului interes.

Al treilea nivel, cel constructivist, în care statele au internalizat normele ca fiind legitime, parte din ele și se identifică cu celălalt. La acest nivel normele construiesc statele, le modelează interesele și identitățile.

În concluzie, constructivismul, după cum îi spune și numele, susține ideea conform căreia actorii construiesc realitatea internațională și relațiile dintre ei pe baza propriilor idei și percepții, ce cântăresc mai mult decât considerentele materiale. Constructivismul operează la două nivele, cel statal și cel sistemic. La nivel statal, interesele și comportamentul sunt generate de caracteristicile interne ale statelor, de diferențele culturale. La nivel sistemic, statele reacționează unele față de celelalte pe baza relațiilor sociale stabilite, a istoricului interacțiunilor ce determină percepțiile intersubiective, a tiparelor de amiciție sau inamiciție. Actorii, fie ei state, grupuri etnice sau indivizi, își modelează identitățile și interesele în raport cu ceilalți. Interacțiunile repetate generează anumite așteptări comportamentale din partea celuilalt, fie pozitive, fie negative.

Școala de gândire de la Copenhaga se relaționează cu teoria constructivistă prin interesul manifestat față de construcția socială a amenințărilor la adresa securității.

ȘCOALA DE LA COPENHAGA ȘI PROBLEMATICA SECURITĂȚII SOCIETALE

Conform Dicționarului de Securitate Internațională, cea mai simplă definiție a securității ar fi cea de supraviețuire, de lipsă a amenințărilor și de asigurare a bunăstării.

Barry Buzan definește securitatea în lucrarea sa New Patterns of Global Security in the Twenty-First Century, ca ”urmărirea libertății față de amenințări și abilitatea statelor și societăților de a-și prezerva identitatea independentă și integritatea funcțională împotriva forțelor schimbării pe care le consideră ostile.”

Barry Buzan

În timpul Războiului Rece, securitatea era o chestiune a suveranității statale, a integrității teritoriale și a autonomiei politice. Începând cu anii '80, însă, a avut loc un declin al orientării de natură militară și al perspectivei statocentrice, mutându-se accentul pe actorii non-statali, chestiunile de mediu, economia de piață, tehnologia comunicațiilor și a procesului de globalizare, ce au reprezentat noi provocări pentru abordarea tradiționalistă a studiilor de securitate.

Istoria studiilor de securitate a început să se contureze după Primul Război Mondial și se divide în patru etape. În prima perioadă (1918-1955), securitatea nu era considerată o sub-disciplină a relațiilor internaționale, în timp ce a doua perioadă, numită și ”epoca de aur”, reprezintă punctul de formare al unei discipline distincte (1955-1985). A treia perioadă, a debutat la mijlocul anilor '80 ca o critică la adresa conceptului ”îngust” al securității din perioada precedentă, iar cea de-a patra perioadă (1995-) coincide cu o varietate de poziții teoretice anti-pozitiviste.

În timpul primei perioade, principalii reprezentanți (Brodie, Herz, Wolfers, Wright), au studiat aspectele politice, economice și sociale ale păcii și războiului. Aceștia considerau că democrația, înțelegerea internațională, arbitrajul, autodeterminarea națională, dezarmarea și securitatea colectivă erau principalele modalități de a menține pacea și securitatea, neglijând latura militară în promovarea securității naționale. Acest lucru s-a schimbat odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, când securitatea națională a devenit un obiectiv principal, ce trebuie asigurat prin mijloace militare și non-militare.

Perioada de aur a studiilor de securitate a schimbat direcția către latura militară, controlul armamentului și arme nucleare, avându-i ca reprezentanți de seamă pe Shelling, Snyder, Kaufmann, Kahn, Wohlstetter și Kissinger. Conceptul de securitate națională devine central, statul reprezintă principalul actor, ce urmăreste un singur interes, puterea militară și care trebuie securizat în fața potențialelor pericole reprezentate de alte state. Acest lucru este evidențiat de principalii reprezentanți, care definesc securitatea în termenii amenințării, utilizării și controlului forțelor militare.

A treia perioadă, cea de extindere a studiilor de securitate, a apărut ca o critică adusă celei de-a doua, considerându-se că noile condiții economice, ambientale și societale nu mai corespund și nu mai pot fi satisfăcute de viziunea ”îngustă”, bazată pe latura militară și apărarea teritorială. Noi provocări au apărut, cum ar fi conflictele interetnice, migrația, ce schimbă rolul statului în această configurație.

Ultima perioadă este caracterizată de o critică la adresa tuturor etapelor precedente. Aceasta consideră ordinea internațională ca o construcție a actorilor, iar rolul analistului este de a deconstrui formele și conceptele, de a observa rolul identității ca unul esențial în relațiile internaționale.

Conform Școlii de la Copenhaga, cele trei instrumente conceptuale cu care se operează sunt: sectoarele securității, teoria complexului regional de securitate și teoria securitizării.

Conceptul de sectoare ale securității se referă la faptul că este necesară o extindere a agendei securității dinspre abordarea tradiționalistă centrată pe stat și dimensiunea militară, către aspectele non-militare cum ar fi sfera politică, economică, societală și de mediu, ce se adresează nu doar statului, ci și indivizilor. Astfel, Școala de la Copenhaga încearcă o regândire prin care anumite chestiuni devin chestiuni de securitate, iar diferite obiecte de referință devin subiecte ale proceselor de securitizare, în care etichetarea unei chestiuni ca fiind de securitate, o îndepărtează de politica de zi cu zi, încadrând-o ca o amenințare existențială ce necesită și este justificată de măsuri extreme.

”Cele cinci nivele de analiză introduse de reprezentanții Școlii de la Copenhaga, Barry Buzan, Ole Wæver și Jaap de Wilde sunt: sistemul internațional, subsistemul internațional, unitățile, subunitățile și individul.

Sistemele internaționale, respectiv cele mai mari conglomerate de unități interdependente sau care interacționează și care nu au niciun sistem deasupra lor. În prezent, acest nivel cuprinde întreaga planetă, dar mai demult au existat simultan mai multe sisteme internaționale, mai mult sau mai puțin separate.

Subsistemele internaționale, respectiv grupuri de unități din cadrul sistemului internațional care pot fi deosebite de întregul sistem prin natura particulară sau prin intensitatea interacțiunilor sau a interdependenței lor.

Unitățile, respectiv actori compuși din subgrupuri variate, organizații, comunități și indivizi, suficient de coezive și independente pentru a fi diferențiate de altele și pentru a avea durabilitate la nivelele înalte (de ex. State, națiuni, firme transnaționale).

Subunitățile, respectiv grupuri organizate de indivizi în cadrul unor unități care sunt capabile (sau încearcă) să afecteze comportamentul unității (de ex. Birocrații, grupuri de lobby).

Indivizi, elementul de bază al majorității analizelor din științele sociale.”

Jaap de Wilde

În lucrarea sa, People, States and Fear, Barry Buzan susține că discursul realist al securității, centrat pe stat și puterea militară a devenit limitat, iar în prezent amenințările la adresa indivizilor nu sunt doar de ordin militar, ci și economic, politic, societal sau ambiental. Astfel, indivizii și securitatea lor devin la fel de importanți ca suveranitatea statală.

”Principalele instrumente analitice sunt sectoarele, fiecare dintre acestea exprimând tipul de interacțiune dintre unități. Astfel, Buzan stabilește sectoarele de securitate după cum urmează:

Securitatea militară se referă la interacțiunea pe două nivele a ofensivei armate și a capacității defensive a statelor și a percepțiilor unui stat asupra intențiilor celuilalt și viceversa.

Securitatea politică se referă la stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernare și a ideologiilor care le conferă legitimitatea.

Securitatea economică se referă la accesul la resurse, finanțe și piețe necesare să susțină nivele de trai acceptabile, dar și puterea statului,

Securitatea societală se referă la sustenabilitatea tiparelor lingvistice tradiționale, a culturii și a religiei, identității naționale și tradițiilor, în cadrul condițiilor acceptabile pentru evoluție.

Securitatea mediului se referă la conservarea biosferei locale și globale caprincipalul sistem de susținere de care depind toate activitățile umane.”

Cel mai discutat aspect al acestui cadru de analiză îl reprezintă securitatea societală, în care obiectul de referință nu este statul ca entitate teritorială, ci ca o identitate colectivă. În consecință, securitatea unei societăți poate fi compromisă de orice îi compromite identitatea.

Barry Buzan consideră că amenințările de natură etnică, naționalistă sau confesională pot fi mai periculoase pentru stabilitatea unui stat decât amenințările externe pentru că afectează tiparele identității comune și pe cele culturale. De aceea, consideră Buzan, ciocnirea identităților civilizaționale reprezintă una dintre chestiunile esențiale pe agenda securității societale. Un influx străin poate conduce la alterarea compoziției etnice, culturale, religioase sau lingvistice a populației majoritare și îi poate pune în pericol capacitatea de a se reproduce ca societate în vechiul stil. În aceste condiții, statul tinde să pună bariere legale sau fizice și să evidențieze tot mai mult diferențele și statutul părților.

Wæver face și el distincția între securitatea națională, care vizează suveranitatea statală și cea societală, care ”este despre identitate, despre auto-concepția comunităților și indivizilor care se identifică ca membri ai unei comunități.”

Ole Wæver

În viziunea lui Peter Hough, securitatea societală ”se relaționează cu capabilitatea unei societăți de a-și prezerva caracteristicile esențiale în circumstanțe variabile și în ciuda amenințărilor potențiale sau reale.”

Astfel, identitatea este cel mai important obiect de referință al securității societale, iar orice amenințare la adresa identității unei comunități reprezintă o amenințare la adresa securității sale colective.

Identitatea reprezintă un set de idei și practici care identifică anumiți indivizi ca membri ai unui grup social. Identitatea națională presupune un teritoriu bine delimitat, în care membrii beneficiază de aceleași drepturi, au aceleași îndatoriri, se bazează pe instituții comune etc. Anthony Smith definește națiunea ca o comunitate de oameni ce se supun acelorași reguli și instituții într-un teritoriu. De asemenea, consideră că principalele caracteristici ale identității naționale sunt teritoriul, istoria comună, cultura comună, drepturi și îndatoriri comune.

Modalitatea în care identitatea națională poate afecta societatea sau minoritățile statului este analizată de Benedict Anderson, în lucrarea sa, Imagined Communities. Acesta este de părere că grupurile identitare se diferențiază, lucru ce generează conflicte. Aceste tensiuni care apar între stat și grupurile etnice pot conduce la destabilizare sau la posibile mișcări separatiste, punând astfel în pericol integritatea teritorială a statului, dar și identitatea. Cu cât un stat este mai multietnic, cu atât este mai predispus la astfel de lucruri.

Ole Wæver este de părere că, inițial, societățile nu doresc să recurgă la mijloace militare pentru a-și păstra identitatea, ci încearcă o consolidare a acesteia pe bază culturală. Mary Kaldor face și ea distincția între războaiele vechi, bazate pe conflicte teritoriale pentru păstrarea suveranității, și cele noi, bazate pe fragmentare/integrare, omogenizare/diversificare, scopul acestora fiind reclamarea puterii în funcție de identitate.

”Ameninățările la adresa securității societale sunt, de fapt, amenințările la adresa identității grupului, manifestate prin curățare culturală: distrugerea sau limitarea instituțiilor sau simbolurilor culturale importante pentru identitatea grupului și curățare etnică: hărțuire, violență, ucidere sau deportare a unor grupuri. În aceste situații, grupul majoritar mai puternic acționează împotriva grupului minoritar mai slab.”

După cum menționează Buzan, Wæver și Wilde, principalele amenințări la adresa securității societale sunt:

”Migrația: poporul X este invadat sau diluat de influxuri ale poporului Y, comunitatea X nu va mai fi ce a fost, deoarece populația va fi alcătuită din alți oameni. Identitatea Y este schimbată de o transformare în alcătuirea populației (migrația chineză în Tibet, emigrația rusă în Estonia).

Competiția orizontală: deși încă există X oameni care trăiesc acolo, aceștia se vor schimba din cauza influenței culturale și lingvistice generate de extinderea culturii vecine Y (de exemplu temerile Quebec-ului față de Canada anglofonă).

Competiția verticală: oamenii vor înceta să se vadă pe ei înșiși ca X, pentru că există un proiect de integrare, de exemplu UE sau unul secesionist, de exemplu Quebec, Catalonia, care îi împinge spre identități mai largi sau mai înguste.”

Diferite societăți prezintă vulnerabilități diferite, în funcție de felul în care le este construită identitatea. ”Dacă identitatea este bazată pe separare și izolare, chiar și un număr mic de străini va fi văzut ca fiind problematic, de exemplu Finlanda. Dacă identitatea națională este legată de anumite obiceiuri culturale, o cultură globală americană va fi amenințătoare, de exemplu Iran sau Arabia Saudită. Dacă limba joacă un rol central, victoria globală a limbii engleze va fi problematică, de exemplu Franța. Când construcția unei națiuni se bazează pe integrarea unui număr de grupuri etnice, răspândirea naționalismului poate fi fatală, de exemplu Uniunea Sovietică. Dacă o națiune se construiește pe o ideologie omogenizatoare de tip „melting pot” a unor grupuri diferite care se amestecă într-un grup nou, identitatea națională va fi vulnerabilă, de exemplu SUA.”

De asemenea, alte amenințări la adresa securității societale pot fi discriminarea negativă, sub orice formă se manifestă (confesională, etnică) sau cea pozitivă, prin interpretarea extremă a unor politici, ducând la apariția de grupuri privilegiate.

CRITICA LA ADRESA ȘCOLII DE LA COPENHAGA ȘI A SECURITĂȚII SOCIETALE

Cel mai vehement critic la adresa Școlii de la Copenhaga este Bill McSweeney, care consideră abordarea identității ca nefiind suficient de constructivistă. Identitatea, spune acesta, nu are o bază empirică, spre deosebire de stat. Aceasta poate fi percepută ca act sau ca structură. ”Ca și act, se referă la capacitatea indivizilor de a susține o narațiune despre eu sau eul colectiv. Ca și structură, se relaționează cu narațiunea de la care indivizii își decretează identitatea. Dar nu poate fi considerată un lucru, un fapt social.” Astfel, identitatea poate fi înțeleasă doar ca un proces, nu ca un obiect. El este de acord că indivizii care formează un grup au o identitate comună, care reprezintă o valoare ce trebuie securizată dacă este amenințată, dar reprezintă un proces, o resursă mai mult sau mai puțin fluidă, mai mult sau mai puțin constrânsă, prin care actorii se identifică, fluiditatea sau constrângerea depinzând de evenimentele istorice și de interesele politice. Identitatea colectivă este o opțiune a oamenilor în grupuri sociale, iar analiza ei trebuie să înceapă de la construcție. De aceea, aceasta trebuie interpretată și nu luată ca fapt obiectiv și examinată pe acest considerent.

Mai mult, acesta preferă obiectivitatea conceptului clasic, tradițional de securitate. În concepția lui, asigurarea securității indivizilor se face în afara agendei de securitate, extinderea spre alte sectoare fiind periculoasă din punct de vedere politic: ”Din punct de vedere al securității tradiționale, statul va interveni și va asigura o securitate obiectivă pentru societate. Asta înseamnă că percepția rasistă a securității va fi contracarată de o decizie a statului și o strategie politică de implementare.”

De asemenea, consideră că Buzan se contrazice în afirmații, prezentând inițial identitatea ca un element al sferei domestice controlate de stat în vederea asigurării securității, ca mai apoi să fie considerată un rival al statului, aflat pe poziție de egalitate.

Însă Bill McSweeney nu este singurul critic la adresa securității societale. Paul Roe este de părere că identitatea unei societăți nu există înainte de identificarea amenințărilor, iar Pinar Bilgin susține că ”luptele pentru identitate nu sunt cauza, ci rezultatul unui proces prin care conflictele de natură economică și politică sunt prezentate în termeni ai identității.” Mai mult, Martin Shaw argumentează că ”securitatea nu este doar o chestiune a securității indivizilor versus cea a statului, ci o analiză complexă în care securitatea indivizilor poate fi un punct de pornire, dar în care trebuie examinate chestiuni de securitate care afectează grupurile sociale, dar și securitatea națională.”

Criticii consideră că dacă securitatea societală devine un obiect de referință, atunci orice lucru ar putea fi tratat astfel, iar conceptul de securitate și-ar pierde coerența.

Buzan și Wæver au răspuns acestor critici, argumentând că unele probleme ca naționalismul, conflictele interetnice sau migrația nu sunt reprezentate în teoria clasică a securității, de aceea au încercat să o revizuiască. Astfel, au încercat să demonstreze că identitatea este într-adevăr un construct social, construită de oameni prin procese și practici, dar a devenit suficient de solidă și constantă încât să poată fi considerată un obiect de referință: ”Am încercat să arătăm cum societățile definite în termenii identității pot fi văzute ca obiect de referință în unele cazuri de securitizare, unde nu se pierde suveranitatea, ci identitatea […]. Pentru un stat, suveranitatea definește când o amenințare este existențială, pentru că dacă un stat nu mai este suveran, nu mai este un stat; și similar, identitatea este punctul definitoriu referitor la amenințări existențiale pentru o societate, pentru că definește dacă ”noi” mai suntem ”noi”.”

ERA GLOBALIZĂRII: LUMEA MULTICULTURALĂ ȘI SPIRITUL IDENTITAR

IDENTITATEA ÎNTR-O LUME GLOBALĂ

În perioada actuală, unul dintre cei mai utilizați și controversați termeni este cel de globalizare. De la sfera politică sau academică și până la viața cotidiană, această noțiune a câștigat teren și din ce în ce mai multă popularitate, devenind familiară tuturor. Cu toate acestea, stabilirea unei definiții care să cuprindă toate elementele caracteristice globalizării nu este un lucru ușor de realizat. Bineînțeles că acest fenomen, ca oricare alt fenomen de amploare, a făcut ca părerile să fie împărțite. Adepții globalizării îi susțin în mod entuziast meritele, fiind considerată soluția tuturor problemelor de ordin economic, politic, social sau cultural. Pe de altă parte, criticii o consideră un factor nociv, unul dintre aspectele negative ale acesteia fiind exacerbarea inegalităților.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul ”globalizare” provine din latinescul ”globus”, ce înseamnă corp rotund, sferă, utilizat pentru prima dată în limba engleză în secolul al XVI-lea. Termenul ”global” a fost folosit cu sensul de vast, cuprinzător, ce cuprinde totalitatea unui lucru sau grup, după cum explică Concise Oxford Dictionary. Utilizarea termenului cu referire la întreaga lume a apărut abia la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În anii '40, autoritățile americane au introdus noțiunea de ”război global”, făcând referire la cel de-al Doilea Război Mondial, iar în 1960, conceptul de ”global village” a lui Marshall McLuhan ilustrează cel mai clar ideea de cuprindere a întregii lumi, adică un lucru important ce se petrece simultan în jurul lumii.

Termenul de ”globalizare”a apărut prima dată în Webster's Dictionary în 1961, și a fost utilizat pentru a descrie interconectivitatea evenimentelor și relațiilor sociale. Însă una dintre definițiile celebre și relevante este cea a teoreticianului englez David Held, care susține că: ”Globalizarea este înțeleasă ca un fenomen spațial, aflat pe o axă cu ”localul” la un capăt și ”globalul” la celălalt capăt. Denotă o schimbare în forma spațială a organizării și activității umane către tipare transcontinentale sau interregionale de activitate, interacțiune și exercitare a puterii […] Astăzi, globalizarea implică cel puțin două fenomene distincte. Primul sugerează că numeroase activități politice, economice și sociale devin inter-regionale și al doilea sugerează că există o intensificare a nivelelor de interacțiune și interconectivitate în interiorul și între state și societăți.”

De asemenea, definiția dată de sociologul englez Anthony Giddens, apărută după căderea zidului Berlinului și colapsul lumii bipolare, este apreciată în aceeași măsură: ”Globalizarea este intensificarea relațiilor sociale la nivel mondial, ce unesc localități aflate la distanță, în așa fel încât evenimentele locale sunt modelate de evenimente ce au loc la mii de kilometri depărtare și vice versa.”

Bineînțeles că de-a lungul timpului, pe măsură ce lumea a evoluat și au apărut noi evenimente și situații la nivel mondial, termenul de globalizare a căpătat noi sensuri și definiția inițială a necesitat completări.

După cum putem observa, în zilele noastre, globalizarea nu mai poate fi percepută doar din punct de vedere teritorial prin adunarea tuturor părților planetei și formând un întreg. Globalizarea merge mult mai departe, ajungând la o intensificare a relațiilor sociale, economice, culturale și politice, precum și la o conștiință globală ce determină acțiuni comune. Globalizarea constă în multiple procese prin care oamenii dintr-o societate devin mai apropiați cultural, economic, politic, social, informațional, strategic, epidemiologic și ecologic de oameni din societăți geografice distante. Acest lucru presupune dezvoltarea comerțului, a corporațiilor multinaționale, libera circulație a persoanelor, capitalurilor, serviciilor, schimburi culturale dar și chestiuni de ordin medical sau de mediu ambiental care se răspândesc mult mai ușor.

După cum spuneam, procesul globalizării este caracterizat de avantaje și dezavantaje. Pe de o parte asigură bunăstarea, iar pe de altă parte generează conflicte, pune în pericol mediul înconjurător și duce la răspândirea bolilor. De aceea, există voci care susțin globalizarea, unele care o critică și altele care caută să găsească un echilibru prin promovarea aspectelor pozitive și gestionarea corectă a celor negative.

Chiar dacă globalizarea este considerată un subiect actual, aceasta s-a manifestat și în trecut sub alte forme, nu atât de complexe, și sub alte denumiri. Dintotdeauna au existat comerțul, popoare mai slabe care au depins de altele mai puternice, procese de colonizare sau industrializare. Fenomenul globalizării a început odată cu comerțul medieval în zona mediteraneană și a continuat cu dezvoltarea operațiunilor bancare italiene din secolele XIII-XV. Bancherii din Lombardia au fost cei care i-au împrumutat bani regelui Eduard I al Marii Britanii și apoi sucesorilor săi. Au urmat olandezii, piețele din Amsterdam fiind centrul comerțului, apoi britanicii care au ajuns să îi depășească. Astfel, procesul globalizării s-a intensificat, în a două jumătate a anilor 1800, numită și era de aur a globalizării, apărând numeroase schimbări în transporturi și comunicații. Mai mult, absența conflictelor internaționale în această perioada a consolidat cooperarea. Însă evoluția a fost stopată de cele două războaie mondiale, când comerțul, cooperarea și expansiunea economică au fost puternic afectate, necesitând o refacere.

Principalele târguri, centre comerciale și rute de comerț medieval

De asemenea, globalizarea înseamnă și migrație. Popoarele au migrat întotdeauna în încercarea de a construi noi imperii. Astfel, europenii au călătorit începând cu secolul al XVI-lea, cucerind America, Africa, Asia și Oceania. Primul val de migrație modernă a fost comerțul transatlantic cu sclavi, din Africa în America, la mijlocul secolului al XIX-lea, urmat de migrația europenilor către America. De asemenea cel de-al doilea Război Mondial a determinat un alt val de migrație cauzat de numărul mare de refugiați. Odată cu reconstrucția economiilor vest-europene de după război, migrația a explodat din nou, același lucru întâmplându-se și pe continentul american.

Imigrația în secolul al XIX-lea

În prezent suntem martorii unei diversități etnice nemaiîntâlnite, într-o eră de transformare identitară și culturală, în care statele trebuie să redefinească cetățenia și să regularizeze acest fenomen.

Dezvoltarea tehnologiei, transporturilor și comunicațiilor au făcut posibile schimburile culturale. Accesul la televiziune, radio, internet aduce populația în contact cu alte culturi iar transformarea limbii engleze într-o limbă globală a devenit un instrument util în transmiterea de idei. Mai mult, religia ilustrează în mod evident felul în care credințele pot trece granițele.

În prezent, noile instituții apărute fac legătura între state. Dreptul internațional și guvernanța globală ajută statele să-și protejeze cetățenii, să asigure bunăstarea, să respecte drepturile omului și să asigure securitatea, care din națională a devenit colectivă.

Însă această liberalizare a generat și amenințări la adresa securității, cum ar fi terorismul și crima organizată. În aceste condiții, unilateralismul nu mai este o soluție, statele recurgând la cooperare în vederea stopării acestor fenomene.

Liberalizarea comerțului a stabilit relații solide între economii. Statele consumă bunuri importate, iar procesul de producție are loc în diferite țări, unde forța de muncă este mai ieftină.

În ceea ce privește mediul înconjurător, amenințările au devenit globale și necesită soluții globale. Aceste amenințări au apărut prin transportul internațional de floră, faună și microbi sau prin colonizările care au distrus sau modificat ecosistemele. Totuși, această degradare s-a accelerat în secolul nostru prin încălzirea globală, distrugerea stratului de ozon, poluarea apelor și despăduririle.

Roland Robertson distinge, la rândul său, cinci faze care au precedat globalizarea. Prima fază (1400-1750) reprezintă epoca explorării europene, răspândirea catolicismului, apariția sistemului de la Westphalia. A doua fază (1750-1875) cuprinde consolidarea sistemului statal bazat pe națiuni suverane ale căror relații erau reglementate de diplomație și convenții. Iluminismul și industrializarea au dus la transformarea societăților și economiilor europene. Colonialismul s-a răspândit cu repeziciune și au apărut primele organizații internaționale (Crucea Roșie în 1863). A treia fază (1875-1925) a început cu o revoluție în comunicații și transport, s-au dezvoltat căile ferate, a apărut producția în masă precum și inovații ca telegraful, telefonul, radioul, avioanele și electricitatea, iar comerțul global a înflorit. A patra fază (1925-1960) a fost martoră la crearea instituțiilor internaționale, cum ar fi ONU, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, GATT. Sistemul Bretton Woods a avut ca scop managerierea economiei politice globale. Globalizarea contemporană (1969-prezent) se diferențiază de celelalte faze prin migrație și impactul informațiilor și comunicațiilor, ce au intensificat volumul și viteza de circulație a bunurilor, capitalurilor, serviciilor și persoanelor.

Robert Keohane și Joseph Nye (2003), adepți ai neoliberalismului, fac distincția între ”globalizare îngustă”, care conectează diferite părți ale lumii, dar afectează un număr mic de populație și se bazează pe un comerț limitat și ”globalizarea largă” ce a creat o rețea densă de relații și o intensificare a interdependențelor economice, sociale, culturale, politice, adică manifestarea actuală a globalizării.

Una dintre dimensiunile esențiale ale globalizării o reprezintă cea economică, fiind fundamentul dezvoltării celorlalte dimensiuni. Specialiștii în domeniu consideră că această globalizare economică a început odată cu sistemul Bretton Woods din 1944, bazat pe reguli bine stabilite și o rată de schimb fixă. Mai mult, sistemul a creat noi instituții economice internaționale, cum ar fi FMI, Banca Mondială și GATT (devenit apoi OMC). Scopul acestora era prevenirea recesiunii ce ar putea genera conflicte. După colapsul sistemului, s-a trecut la o nouă abordare susținută de SUA și Marea Britanie, bazată pe liberalizarea piețelor și antreprenoriatului.

Sistemul Bretton Woods

Liberalizarea comerțului în cadrul GATT a adus după sine și o inovație a sistemului financiar, prin dezvoltarea tehnologiei ce permite creșterea investițiilor străine și transferuri rapide oriunde în lume. Un alt progres evident este apariția companiilor transnaționale, care datorită acestor inovații dețin controlul asupra capitalului, piețelor și tehnologiei, puterea acestora fiind în continuă creștere, înlocuind alte forme de comerț și colaborare.

În eseul său din 1989, Sfârșitul istoriei și în cartea sa din 1992, Sfârșitul istoriei și a ultimului om, Francis Fukuyama susține că la sfârșitul Războiului Rece, libertatea umană a ajuns la sfârșit. Comunismul, ultima provocare ideologică a democrației liberale a eșuat iar democrația liberală bazată pe principiile libertății și egalității, împreună cu capitalismul au învins.

Adepții globalizării susțin declinul statului suveran și erodarea granițelor naționale ca o nouă modalitate de organizare. În concepția acestora, statul este înlocuit de piețele globale, având doar rolul de a asigura cadrul legal pentru funcționarea acestora. Criticii acestei poziții sunt de părere că dezvoltarea economică este de fapt rezultatul unor decizii politice ale statelor care au facilitat globalizarea și care fac în continuare regulile, statele fiind capabile să-și influențeze economiile, deoarece reprezintă încă autoritatea și au posibilitatea de a restricționa prin controale migrația internațională și cea a capitalurilor.

Totuși, trebuie să recunoaștem că și ideea de stat s-a modificat față de modelul de la Westphalia. Suveranitatea națională, strâns legată de teritoriu, spațiu și granițe, nu mai este percepută la fel. Jan Aart Scholte este de părere că: ”sistemul Westphalian este deja istorie. Aparatul de stat supraviețuiește, și în unele situații, este mai mare, mai puternic și mai implicat în viața socială ca oricând. Totuși, normele de bază ale suveranității Westphaliene nu mai sunt operaționale și nici nu mai pot fi restabilite în actuala lume a globalizării.”

Organizațiile internaționale și procesul de integrare au dus la transferarea puterilor de la nivel național la regional (de exemplu UE, NAFTA sau ASEAN) sau internațional (ONU, FMI, Banca Mondială). Guvernanța globală este modelată de societatea civilă globală caracterizată prin numeroase ONG-uri, cum ar fi Greenpeace sau Amnesty International, sau organizații pentru protecția consumatorului, instituții academice, uniuni comerciale, activiști pentru pace, drepturile omului etc. Toate acestea determină schimbări cu privire la suveranitatea națională și granițe, conducând la o guvernanță multi-nivel, cu o suveranitate divizată. Libera circulație a persoanelor, bunurilor și serviciilor este văzută de unii ca o erodare a statului național, ceea ce înseamnă că nu mai există o relație între un popor, o cultură și teritoriul geografic. Mai mult, popularitatea câștigată de lumea vestică prin transformarea limbii engleze într-o limbă de circulație internațională și industria de divertisment care influențează și minimalizează alte culturi, au creat îngrijorare în rândul scepticilor.

Cultura globală înlocuiește treptat culturile locale și regionale, iar fenomenul de ”americanizare” manifestat mai ales prin filmele de la Hollywood reușește să unească oameni de diferite naționalități, ce vorbesc limbi diferite, au tradiții și obiceiuri diferite și trăiesc dintr-un capăt în altul al lumii. Diseminarea consumerismului vestic, prin care principiile americane domină din ce în ce mai mult restul lumii, este evidentă dacă facem referire la branduri devenite celebre la nivel internațional, cum ar fi Coca-Cola, Disney, Adidas etc. Totuși, acest scepticism față de cultura globală este nefondat. Marile branduri se adaptează întotdeauna gusturilor locale, în timp ce populația locală preia anumite elemente vestice fără a renunța la tradiții. Astfel omogenizarea nu distruge neapărat identitatea popoarelor, cu toate acestea, nu au întârziat să apară reacții de rezistență din partea fundamentalismului islamic.

O altă provocare a globalizării o reprezintă libera circulație a persoanelor, care prin amestecul de culturi face vechea structură centru-periferie inutilă. ”Max Weber a ilustrat viziunea cea mai puternică a convergenței sociale umane, și anume ideea că ceva în cadrul societății moderne schimbă în mod irevocabil modul în care oamenii trăiesc și diminuează contrastele, diversitatea și posibilitățile vieții sociale.” În prezent, această abordare este evidențiată de faptul că integrarea și omogenitatea lumilor sociale s-a accelerat, conducând către un singur tip de societate, aceleași tipare și acțiuni similare. Singurele lucruri care mai diferențiază oamenii sunt limbile și culturile. Răspunsul statelor la omogenizare este restricționarea imigrației și limitarea libertăților pentru asigurarea securității. Însă minoritățile și popoarele indigene utilizează calea legală, drepturile omului, lobby-uri și campanii de informare pentru a-și consolida identitățile, mai ales în situațiile în care sunt implementate proiecte ce afectează utilizarea tradițională a pământului, singura sursă de supraviețuire a unor comunități, prin exproprieri, evacuări și injustiție colectivă, care de multe ori nu sunt compensate.

După cum putem observa, globalizarea este un concept controversat și definirea acestuia depinde de poziția adoptată de fiecare. Este evident că cei implicați direct în procesele economice și care beneficiază de pe urma acestora, vor fi susținători activi ai globalizării. Totuși, circulația persoanelor este încă restricționată din cauza panicii create în țările dezvoltate de imigrația masivă din țările sărace. După evenimentele de la 11 septembrie, o nouă preocupare o reprezintă securitatea pusă în pericol de fenomenul migrației. De asemenea, dimensiunea ambientală, încălzirea globală, poluarea apelor, despăduririle au devenit probleme ce nu se mai pot rezolva la nivel local sau regional ci au devenit chestiuni globale.

Scepticii văd globalizarea ca generatoare de inegalități. După cum spunea Samuel Huntington în Ciocnirea civilizațiilor, apar conflicte religioase, culturale și identitare. Oamenii se tem de pierderea identității și culturii din cauza influențelor externe, de puterea câștigată de instituțiile internaționale, de americanizare și permeabilitatea granițelor, ce duc la pierderea controlului asupra teritoriilor, și mai ales asupra vieților.

Este evident că temenul de globalizare a devenit deja suprasolicitat. Chiar dacă nu este un fenomen nou deoarece statele și culturile s-au influențat reciproc mereu, actuala relație de interdependență este diferită pentru că se bazează pe o transformare a modului de viață, dar și a guvernării.

O bună guvernanță presupune recunoașterea a trei elemente-cheie ale globalizării:

”Interesele: toate forțele globalizării sunt conduse de interese bine motivate, atât private, cât și publice.

Egalitatea: în ciuda oportunităților create, globalizarea a adâncit inegalitățile; de aceea, interdependența globalizării este asimetrică: unii beneficiază de pe urma ei, iar alții suferă; o mai bună guvernanță presupune o mai bună distribuție a costurilor și beneficiilor globalizării.

Guvernanța în sine: globalizarea poate construi sau distruge state; pentru asigurarea păcii, reducerea sărăciei, crearea unei egalități sociale, protecția mediului, globalizarea înzestrează statele cu noi capacități și o nouă legitimitate pentru acțiune dincolo de granițele naționale.”

Paradoxul globalizării este acela că pe de o parte, autoritatea statelor este subminată de multinaționale, ONG-uri, piețele financiare, mass-media etc. și pe de altă parte, influența acestora este consolidată în ceea ce privește drepturile omului, protecția mediului etc.

În prezent, niciun stat nu se poate apăra singur de conflicte, schimbări climatice, trafic de droguri. Problemele comune necesită soluții comune. Însă guvernanța este eficientă doar dacă este și democratică. Comunicarea și informarea ajută populația să își dea consimțământul sau nu în chestiuni vitale. Guvernanța presupune, în final, transparență, responsabilitate și participare.

În concluzie, globalizarea are o istorie lungă, însă sensul acesteia s-a modificat de-a lungul timpului și s-a modelat în funcție de evenimentele care au avut loc. Astăzi, statele nu și-au pierdut autoritatea, doar că aceasta s-a modificat. Globalizarea presupune reformarea instituțiilor și practicilor democratice definite teritorial, astfel încât politica să se adreseze nevoilor și aspirațiilor umane.

DEZVOLTAREA MULTICULTURALISMULUI

Un alt termen controversat și des utilizat în încercarea de a explica schimbările fundamentale la nivel global din punct de vedere economic, politic, social și cultural, este cel de multiculturalism. O societate multiculturală trebuie să fie stabilă și deschisă, să susțină libertatea și bunăstarea, asigurând condițiile pentru dialogul intercultural.

”Cultura reprezintă un sistem moștenit de însemnătăți prin care un grup de oameni înțeleg și își structurează viețile individuale și colective. Aceasta definește scopul activităților umane, a relațiilor sociale, precum și valoarea atașată acestora. Sistemul de însemnătăți al unei culturi este ilustrat de credințe și practici, ce constituie conținutul și identitatea. O societate multiculturală este caracterizată de o pluralitate de culturi.”

Multiculturalismul este definit ca un demers pentru gestionarea diversității culturale într-o societate multietnică, punând accent pe respect reciproc și toleranță față de diferențele culturale între granițele unui stat. Ca politică, multiculturalismul evidențiază caracteristicile unice ale diferitelor culturi și felul în care acestea se relaționează. Termenul a fost folosit prima dată în 1957 pentru a descrie Elveția, dar a devenit comun în Canada în anii 1960. Ca și program politic, multiculturalismul a fost adoptat în 1971 în Canada pentru a afirma ”valoarea și demnitatea tuturor cetățenilor, independent de originea lor rasială sau etnică, limbă sau religie.” Astfel, multiculturalismul reprezintă încorporarea unei culturi într-o societate unde prevalează altă cultură.

Una dintre numeroasele consecințe ale globalizarii este faptul că societățile sunt mult mai interdependente și interconectate și, în consecință, mult mai diverse etnic. Sursele acestei diversități sunt imigranții, refugiații, schimbările economice, tehnologice, demografice și ale comunicațiilor, iar acest fenomen influențează toate domeniile. ”Datorită industrializării, comunitățile împărtășesc un sistem economic bazat pe competiție, practici comune și uniuni ce depășesc granițele. Datorită democrației, acestea fac parte din instituții comune, formează alianțe, cer drepturi egale și promovează intersele colective. Datorită liberalismului, membrii comunităților culturale prețuiesc individualismul și iau propriile decizii. Datorită globalizării, acestea sunt expuse schimbului de idei, credințe, culturi, produse etc.”

Accentuarea acestei etnicități se manifestă în două feluri: prin migrația în diferite state ale lumii și ca rezultat al resurgenței naționalismului în rândul grupurilor minoritare stabilite cu mult timp în urmă pe teritoriul unui stat.

Nikos Papastergiadis (2000) a descris acest prim fenomen ca ”turbulența migrației”. Adică, milioane de oameni din lume se află în mișcare și doresc să părăsească țările de origine pentru a se stabili în alte state. În ceea ce privește statele care primesc imigranți, impactul asupra societăților lor este destul de mare, adaptabilitatea diferă de la caz la caz, iar marea majoritate înregistrează schimbări demografice ca și consecință a acestui fapt.

Însă imigrația este doar o parte a acestui fenomen, cealaltă implicând persistența diviziunilor etnice înrădăcinate istoric, bazate pe ceea ce Walker Connor numește ”etnonaționalism”. Acesta se referă la grupuri etnice ce pretind o identitate națională diferită de cea a statului în care trăiesc, popoarele indigene contemporane manifestând o astfel de formă de etnonaționalism. Trebuie observat faptul că aceste provocări apar în state democratice, bazate pe statul de drept și recunoașterea drepturilor individuale. Totuși, când vine vorba de acordarea autonomiei sau independenței, apar probleme. Un exemplu elocvent ar fi naționalismul din Irlanda de Nord, unde societatea este divizată între populația majoritară protestantă care dorește să rămână parte a Marii Britanii și minoritatea catolică ce dorește reunirea cu Irlanda.

După cum spuneam, multiculturalismul face referire la grupuri etnice. Un grup etnic reprezintă, în viziunea lui Wsevolod W. Isajiw (1975), ”un grup de persoane care împărtășesc aceeași cultură sau descendenții unor astfel de persoane. Aceeași cultură presupune o istorie comună, limbă, religie, tradiții și valori.”

Eduardo Bonilla-Silva este de părere că trebuie făcută o distincție între rasă și etnie, primul termen fiind rezultatul ”ciocnirilor coloniale” din secolele XV-XVI, iar al doilea este conectat cu formarea statului-națiune din secolul al XVIII-lea. Mai mult, rasa este percepută ca ceva impus din exterior de către grupurile hegemonice și are rol de excludere, în timp ce etnia implică o încercare a grupului de a trasa granițe pentru a promova un sentiment de diferențiere.

În ceea ce privește naționalitatea, aceasta are câteva caracteristici centrale: definirea granițelor, integritate și indivizibilitate, autonomie și suveranitate, cultură comună, credințe împărtășite cu privire la originea națiunii și convingerea că membrii au o istorie și o descendență comună. Astfel, naționalitatea ia o formă politică a etnicității.

Talcott Parsons, diferențiază societățile premoderne de cele moderne prin complexitatea lor. Astfel, cele mai complexe sunt și cele mai adaptabile. Parsons distinge 4 procese ale dezvoltării: diferențierea, adaptarea, includerea și generalizarea valorilor. Diferențierea înseamnă diviziunea muncii, adaptarea este procesul prin care resursele sunt disponibile unităților sociale, includerea reprezintă încorporarea noilor unități, structuri și mecanisme în cadrul normativ al comunității și generalizarea valorilor înseamnă că valorile societății ajung la un nivel de generalitate.

Talcott Parsons

Robert Park, directorul Școlii de Sociologie din Chicago, consideră că atunci când două grupuri interacționează, relațiile dintre ele se desfășoară în 4 etape: contact, conflict, acomodare și asimilare. Acesta atrage atenția asupra valorilor, atitudinilor, credințelor, limbilor, comportamentelor ce pot fi preluate în cadrul procesului de asimilare de la societatea gazdă sau viceversa.

Milton Gordon identifică la rândul său 7 tipuri de asimilare:

culturală sau comportamentală

structurală, adică pătrunderea în organizațiile și instituțiile societății gazdă

maritală

identificațională, și anume crearea unei idei de popor la nivel societal

receptivă la atitudine, adică absența prejudecăților

receptivă la comportament, adică absența discriminării

civică, unde conflictele interetnice sunt depășite de împărtășirea ideii de cetățenie.

Însă există și critici care consideră că grupurile etnice nu dispar, ci continuă să persiste, modelând viața politică și culturală la nivel local și național. Astfel, teoria asimilării este înlocuită de pluralismul cultural. Un rol esențial în acest sens îl are statul, care prin politicile sale permite încorporarea în societate sau susține excluderea.

Teoreticienii multiculturalismului (Taylor, Kymlicka, Appadurai) și-au focalizat discuțiile despre grupurile etnice în jurul noțiunii de cetățenie în democrații pluraliste. Astfel, multiculturalismul este modalitatea de a prezerva identitățile etnice, dar și de a găsi un echilibru dat de cetățenie pentru a uni grupurile în cadrul unei politici.

După cum spunea Parekh, o societate multiculturală necesită o cultură comună care să o susțină. Deoarece cuprinde mai multe culturi, cultura comună poate rezulta din interacțiune. Trebuie să se respecte diversitatea și să se realizeze unitatea printr-un mod de viață comun. Însă impedimentul în realizarea acestui lucru sunt chiar grupurile majoritare care de multe ori susțin excluderea și discriminarea.

David Hollinger face și el o analiză a multiculturalismului, distingând două perspective. Pluralismul ce presupune păstrarea unor granițe distinctive între grupuri și cosmopolitanismul ce susține diversitatea etnică, indivizii având în același timp posibilitatea de a împrumuta de la alte culturi.

În prezent, datorită fenomenului migrației, multe persoane trăiesc în două locuri, țara natală și cea de destinație. Thomas Faist este de părere că aceste ”comunități transnaționale caracterizează situații în care migrația internațională și legăturile sociale și simbolice conectează locuitorii în timp și spațiu la tipare de rețele și circuite în două state.”

Christian Joppke își aduce și el aportul la definirea multiculturalismului, considerându-l o mișcare ce se bazează pe egalitate și emancipare.

Unul dintre cei mai reprezentativi teoreticieni în domeniu este Will Kymlicka, ce consideră multiculturalismul un sentiment de demnitate colectivă al unei comunități și definește cetățenia ca: ”tratarea oamenilor ca indivizi cu drepturi egale în fața legii; dacă sunt diferențiați, nimic nu va uni grupurile și nu va preveni răspândirea neîncrederii și conflictului. Dacă cetățenia este diferențiată, nu mai oferă o experiență sau un statut comun.”

Will Kymlicka

Recunoașterea pluralismului cultural de către un stat presupune mai multă putere acordată cetățenilor. Cetățenia permite tuturor identităților culturale să participe în mod egal la viața democratică, cetățenii menținându-și diferențele culturale.

În privința minorităților și majorității într-un stat, minoritățile se tem în primul rând de asimilare, de dispariția culturii, limbii și identității, de subordonare și dependență față de majoritate. Majoritatea, în schimb, se teme pentru integritatea teritorială și eventualele secesiuni.

După cel de-al doilea război mondial, grupurile etnice minoritare au început să acționeze pentru a-și proteja interesele colective.

Mobilitatea populației împreună cu grupurile etnice indigene aduc în discuție problema integrării sociale și necesitatea unor politici care să reglementeze acest lucru. Acest proces este mult mai complex decât cel de asimilare. Imigranții s-au stabilit de obicei în state cu economii capitaliste bazate pe culturi naționale. Dar și imigranții aveau propria cultură și religie. Astfel, țara gazdă va trebui să decidă până la ce punct minoritățile pot să se bucure de drepturile depline ale cetățenilor și dacă trebuie să renunțe la propria cultură. Minoritățile, pe de altă parte, trebuie să stabilească până la ce punct lupta pentru egalitate implică renunțarea la propriile culturi.

Discuțiile despre drepturile minorităților au avut loc în trei etape. Prima etapă este cea de dinainte de 1989. Teoreticienii acestei perioade au considerat că problemele minorităților pot fi echivalate cu polemica liberali-comunitari. Liberalii sunt de părere că indivizii sunt liberi să ia decizii, având prioritate în fața comunității, ce are rolul de a asigura bunăstarea indivizilor. În schimb comunitarii văd autonomia individuală ca fiind nocivă, indivizii sunt doar un produs al practicilor sociale, iar interesele lor personale nu pot prima în fața intereselor comunității. Pentru comunitari drepturile minorităților sunt un mijloc de a proteja comunitățile de eroziunea individuală.

Cea de-a doua etapă ilustrează faptul că grupurile etnice nu doresc o astfel de protecție față de societățile liberale, ci dimpotrivă, doresc să fie participanți activi și egali, să beneficieze de incluziune și de toate avantajele societăților democratice. Autonomia indivizilor, după cum susține Joseph Raz, depinde de accesul la propria cultură, de prosperitatea și înflorirea acesteia și de respectul pe care ceilalți îl acordă.

Statele au posibilitatea de a susține mai multe culturi în interiorul lor, dar tendința a fost întotdeauna de a fuziona într-o singură cultură. Însă acest lucru afectează minoritățile, care au două variante, fie să se integreze în cultura majoritară, fie să caute autodeterminarea, adică să se organizeze din punct de vedere economic, social, cultural, politic în așa fel încât să-și păstreze limba, tradițiile și valorile. Popoarele indigene și-au dorit autodeterminarea, în schimb imigranții, conștienți de faptul că viitorul lor depinde de implicarea în viața socială, au acceptat mai ușor integrarea. Mai mult, autoderminarea s-a dovedit a fi utilă în asigurarea stabilității politice, și refuzul de a oferi această autonomie este cel care creează instabilitate și conflicte.

Conform naționalismului liberal, statul are datoria să protejeze și să promoveze culturile și limbile minorităților prin crearea de instituții și susținerea autoderminării în chestiuni care vizează direct aceste grupuri. Mai mult, naționalismul liberal nu impune o identitate națională. Indivizii pot să-și exprime propria identitate națională, să vorbească limba pe care o doresc etc. De asemenea apartenența la un grup nu este restricționată de rasă, etnie sau religie. Astfel, naționalismul liberal împarte spațiul public cu minoritățile care nu sunt obligate să adopte identitatea națională a majorității, acestea fiind capabile să coexiste.

Multiculturalismul liberal susține dreptul grupurilor la toleranță, non-discriminare, recunoaștere, reprezentare, includerea grupurilor minoritare în sistemul educațional, recunoaștere confesională, respectarea diferențelor culturale etc.

Atât naționalismul liberal cât și multiculturalismul liberal sunt forme ale culturalismului liberal, care suține că statele, pe lângă drepturile civile și politice generale, trebuie să adopte politici care să recunoască și să integreze identitățile distincte și nevoile grupurilor etnoculturale.

Drepturile omului sunt în primul rând drepturi individuale, însă acestea reprezintă un fundament și pentru grupuri. Drepturile de bază ca libertatea de expresie, religioasă, de asociere și conștiință, sunt atribuite indivizilor, dar de obicei sunt exercitate în comunitate, promovând astfel interesele și ideile. Dar aceste drepturi generale nu sunt suficiente pentru a asigura justiția etnoculturală, adică absența relațiilor de opresiune și umilire între diferite grupuri, mai ales în statele în care există minorități naționale. Prin minorități naționale se înțelege grupuri care au format societăți funcționale, cu propriile lor instituții, culturi, limbi, concentrate într-un anumit teritoriu, înainte de a fi încorporate într-un stat. Încorporarea este de obicei involuntară, ca rezultat al colonizării, cuceririi, sau cedarea de teritorii de la o putere imperială la alta, dar poate avea loc și voluntar prin tratate sau acorduri. Exemple de minorități naționale în democrațiile vestice sunt: popoarele indigene cum ar fi inuiții din Canada și laponii din Norvegia, dar și alte grupuri naționale cum ar fi cei din regiunea Quebec în America de Nord, bascii și catalanii în Spania, flamanzii în Belgia etc. Aceștia din urmă sunt considerați ”națiuni fără stat” pentru a-i deosebi de popoarele indigene. Diferența dintre acestea este faptul că ”națiunile fără stat” au fost participante la procesul de formare a statelor, dar au pierdut, în timp ce popoarele indigene au fost izolate de acest proces până de curând și au păstrat un mod de viață premodern până în acest secol. Națiunile fără stat au dorit formarea unor state proprii, în timp ce popoarele indigene au existat în afara acestui sistem de state.

După cel de-al Doilea Război Mondial, orientarea spre drepturile omului a făcut ca minoritățile să aibă doar două opțiuni: articolul 1 al Cartei ONU privind dreptul la autodeterminare și articolul 27 al Convenției Internaționale a Drepturilor Civile și Politice, cu referire la dreptul de a se bucura de propria cultură. Însă drepturile omului în forma lor tradițională și generală sunt insuficiente pentru a asigura justiția etnoculturală, de aceea este nevoie de anumite drepturi ale minorităților specifice fiecărei țări în parte. Marea majoritate a minorităților naționale nu doresc secesiunea, ci doar autonomia. Popoarele indigene sunt convinse că au avut o suveranitate istorică ce le-a fost luată, iar autodeterminarea doar restaurează un drept istoric. Însă scopul autodeterminării nu este izolarea culturală, ci dimpotrivă, asigurarea interacțiunii și posibilitatea de a împrumuta de la alte culturi. Astfel, autodeterminarea poate fi caracterizată prin non-discriminare, integritate culturală, controlul asupra pământurilor și resurselor, bunăstare socială, dezvoltare și autoguvernare.

ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI DREPTURILE MINORITĂȚILOR

Relația dintre stat, majoritate și minorități nu a fost niciodată una simplă și a îmbrăcat mai multe forme de-a lungul timpului. Fie că a fost vorba de eliminare, asimilare, tolerare sau protecție, această chestiune a ridicat mereu semne de întrebare și a necesitat soluții și decizii.

Un exemplu elocvent în ceea ce privește eliminarea îl reprezintă programul nazist orientat împotriva evreilor, ce a avut efecte catastrofale, fiind uciși în jur de 6 milioane de evrei și 500.000 de romi. Vina acestora a fost aceea de a nu fi arieni și de a fi considerați, sub aspect rasial, inferiori. Programul antisemit a fost elaborat de Hitler încă din anul 1919, urmărind eliminarea evreilor prin legislație. Holocaustul a început odată cu primele măsuri luate de naziști împotriva evreilor: mai întâi boicotarea magazinelor evreiești de la 1 aprilie 1933, urmată de legile rasiale- Legea pentru protecția sângelui și rasei germane- prin care erau interzise relațiile dintre arieni și nearieni și excluderea evreilor din rândul cetățenilor Reichului. Măsurile antisemite au luat amploare atunci când evreii au fost obligați să-și adauge pe pașaport prenumele de Israel-bărbații și Sarah-femeile și J (evreu-Jude). ”Noaptea de cristal” din 1938 s-a soldat cu uciderea a 100 de evrei, iar alți 20.000 au fost arestați și trimiși în lagăre de concentrare. La Conferința de la Wansee, din ianuarie 1942, s-a hotărât ”soluția finală”, și anume exterminarea evreilor europeni, prin execuții, pogromuri organizate de armata germană și deportări în lagăre. Fără îndoială, lagărul de exterminare de la Auschwitz rămâne în istorie ca un simbol al ”soluției finale”, în camerele de gazare fiind uciși peste un milion de evrei.

Un exemplu relevant al procesului de asimilare îl reprezintă aborigenii din Australia, unde ideea de asimilare a fost adoptată ca o politică oficială în anii 1950, vizând atât popoarele aborigene, cât și imigranții. Cei ce doreau să se stabilească în Australia și aborigenii trebuiau să se acomodeze, să renunțe la propria moștenire culturală și să adopte cultura majorității. Mai mult, aborigenii au fost forțați să renunțe la numele lor tradiționale și au fost mutați în orașe în speranța că vor lăsa în urmă tradițiile și credințele și vor evolua de la ”forma lor inițială primitivă, la standardele omului alb”. Dar odată ajunși în orașe, aceștia s-au lovit de rasism și discriminare, au fost ignorați și nevoiți să trăiască în sărăcie la periferie. Un alt aspect important al acestui proces este cetățenia. Inițial, aborigenilor le-a fost negat dreptul la cetățenie, ca mai apoi să fie acceptați doar dacă dețin un certificat, obținerea acestuia fiind condiționată de renunțarea la comunitatea aborigenă, ruperea relațiilor cu familia și negarea originilor. Din păcate, procesul de asimilare nu a acordat niciodată aborigenilor aceleași drepturi ca și australienilor, chiar dacă erau nevoiți să se comporte la fel. Cel mai tragic aspect a fost însă faptul că mulți copii au fost luați de lângă familii și duși în plasament, rămânând în istorie sub numele de ”generațiile furate”.

În prezent, eliminarea sau exterminarea reprezintă o practică ilegală ce este aspru pedepsită. Asimilarea forțată nu este nici ea acceptată. Nici măcar toleranța nu mai este considerată o variantă, deoarece pentru a se dezvolta armonios din punct de vedere cultural, social sau economic, o minoritate nu trebuie să fie ignorată și marginalizată, ci are nevoie de sprijinul și atitudinea pozitivă a statului față de pluralismul cultural. Cea mai bună soluție, de altfel singura viabilă în societatea contemporană, este cea a protecției și promovării drepturilor minorităților. Aceasta presupune un anumit grad de integrare, realizată cu acordul minorităților, în vedererea asigurării drepturilor, fără a submina sau îngrădi însă identitatea grupului sau persoanelor. Dar protecția nu se rezumă la integrare, ci include și existența lor fizică pe teritoriile în care trăiesc, accesul la resurse, moștenirea culturală și libertatea confesională, accesul la servicii, la educație în limba maternă etc. Pentru a proteja minoritățile așa cum se cuvine și pentru a reuni toate aceste chestiuni sub o singură umbrelă, statele și organizațiile internaționale au încercat să ajungă la un consens prin numeroase convenții și acorduri care să faciliteze această misiune. Fiecare organizație a avut propriile încercări și a venit cu propriile soluții, mai mult sau mai puțin eficiente.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, adoptată la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare în 1953, a fost o inovație, reprezentând primul sistem regional de drepturi ale omului. Statele membre ale Consiliului Europei fac parte din Convenție, excepție făcând Azerbaidjanul și Armenia. Aceasta nu furnizează informații și nu tratează strict pe problema minorităților, dar unele prevederi sunt relevante și pentru acestea. Articolul 8 al Convenției menționează dreptul la viață privată și confidențialitatea corespondenței. Articolul 9 prevede libertatea de gândire, conștiință, confesională și manifestarea acestora individual sau în cadrul comunității, în public sau privat. Alte drepturi ale omului de interes major pentru minorități sunt libertatea de expresie, și implicit libertatea de a utiliza limba maternă și libertatea de asociere în vederea protejării propriilor interese. Singurul articol al Convenției care face referire directă la minorități este articolul 14, care prevede următoarele: ”Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurate fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

De asemenea, Articolul 2 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din 20 martie 1952, de la Paris, recunoaște dreptul părinților de a asigura educația copiilor în conformitate cu propria religie și propriile convingeri, iar Articolul 1 al Protocolului 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 2000, de la Roma reiterează interzicerea generală a discriminării de orice fel.

Convenția Internațională a Drepturilor Civile și Politice, adoptată la 16 decembrie 1966 de către Consiliul General al ONU și intrată în vigoare la 23 martie 1976, reprezintă un alt document esențial ce stă la baza dezvoltării sistemului regional de drepturi ale omului. Unul din principiile de referință în evoluția minorităților, autodeterminarea, este susținută de Articolul 1, care menționează că toate popoarele au dreptul la autodeterminare, mai precis, acces la resurse și dreptul de a-și alege statutul politic, modul de dezvoltare economică, socială și culturală. Articolul 2.1 al aceleiași convenții precizează faptul că aceste drepturi sunt valabile pentru toți indivizii, fără niciun fel de discriminare bazată pe rasă, sex, culoare, limbă, religie, opinie politică, origine, proprietate sau alt statut. Similar cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, Convenția Internațională a Drepturilor Civile și Politice susține aceleași drepturi și libertăți, cum ar fi libertatea de gândire, conștiință, confesională, manifestată individual sau în mod colectiv, în public sau privat, libertatea de asociere pentru protejarea intereselor proprii. De asemenea, toți cetățenii, fără discriminare, au dreptul să ia parte la viața publică, să beneficieze de serviciile publice, să voteze și să fie aleși în funcții, iar copiii au dreptul la protecție din partea familiei, societății și statului. Principiul egalității în fața legii se menține ca unul din principiile fundamentale. Mai mult, orice formă de ură rasială, națională sau religioasă care incită la discriminare, ostilitate sau violență trebuie interzisă prin lege. În privința minorităților, Articolul 27 trasează clar direcția pe care statele trebuie să o urmeze: „În statele în care exista minoritati etnice, religioase sau lingvistice, persoanele apartinând acestor minoritati nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalti membri ai grupului lor, propria lor viata culturală, de a profesa si practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.”

Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptată la 21 decembrie 1965 și a intrat în vigoare la 4 ianuarie 1969. În articolul 1 al prezentei convenții, ”expresia "discriminare rasială" are în vedere orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, descendență sau origine națională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoașterea, folosirea sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social și cultural sau în oricare alt domeniu al vieții publice.” Statele membre au obligația de a promova buna înțelegere pentru a elimina această discriminare, de a condamna propaganda superiorității rasiale și promovarea urii rasiale, luând măsuri pentru a evita astfel de manifestări. De asemenea, trebuie să garanteze egalitatea în fața legii, să ia măsuri efective în domeniul educației, culturii, informației pentru a combate prejudecățile ce conduc la discriminare și să promoveze înțelegerea, toleranța și prietenia între națiuni și grupurile etnice sau rasiale.

Declarația ONU cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice, adoptată la New York, la 18 decembrie 1992, are la bază Articolul 27 al Convenției internaționale a drepturilor civile și politice, și prevede că: ” Statele vor proteja existența și identitatea națională sau etnică, culturală, religioasă și lingvistică a minorităților în interiorul teritoriilor lor și vor încuraja crearea de condiții pentru promovarea acestei identități.” De asemenea, ” persoanele aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice au dreptul să se bucure de propria cultură, să profeseze și să practice propria lor religie, să utilizeze limba proprie, în particular sau în public, în mod liber și fără obstacole sau orice altă formă de discriminare.”

Dreptul minorităților de a se implica activ în viața economică, socială, culturală reprezintă o modalitate de integrare, de prezervare a valorilor și de promovare a intereselor. Statul are obligația de a asigura condițiile necesare pentru dezvoltarea minorităților în toate domeniile, inclusiv de a fi instruiți în limba maternă, fără niciun fel de discriminare. Implicarea în procesul decizional la nivel național sau regional este esențială, deoarece vizează în mod direct minoritatea. Participarea efectivă presupune crearea de asociații în vederea promovării intereselor și reprezentare la nivel legislativ și administrativ.

Pentru a evita divizarea grupurilor etnice din cauza frontierelor, Declarația susține menținerea de contacte dincolo de granițe în cazul persoanelor sau grupurilor relaționate național, etnic, religios sau lingvistic cu alte comunități.

În vederea eficientizării protecției minorităților, Subcomisia pentru promovarea și protecția drepturilor omului a înființat în 1995 Grupul de Lucru pentru Minorități. Acesta este format din 5 experți, membri ai Subcomisiei, reprezentând cele 5 regiuni geografice. Principalele atribuții ale acestuia sunt:

”Revizuirea promovării și aplicabilității Declarației cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice.

Examinarea soluțiilor la problemele legate de minorități, incluzând promovarea înțelegerii reciproce între guverne și minorități.

Recomandarea de măsuri pentru promovarea și protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice.”

Declarația de la Rio cu privire la mediu și dezvoltare, din cadrul Conferinței ONU despre mediu și dezvoltare, ce a avut loc între 3-14 iunie 1992, menționează în Principiul 22 că: ”indigenii și comunitățile lor precum și alte comunități locale au un rol vital în administrarea mediului și a dezvoltării datorită cunoștințelor și a practicilor tradiționale ale acestora. Statele trebuie să recunoască și să susțină identitatea, cultura și interesele lor, și să dea posibilitatea participării lor efective la un proces susținut de dezvoltare.”

De asemenea, Agenda 21, ce cuprinde toate domeniile dezvoltării durabile, susținând mediul înconjurător de calitate și o economie sănătoasă, precizează în Secțiunea 2, intitulată Conservarea și managementul resurselor, că statele trebuie să susțină practicile indigene tradiționale de utilizare a pământurilor. Secțiunea 3 urmărește consolidarea rolului popoarelor indigene prin implicarea lor în parteneriatul global, începând cu măsuri de protejare și prezervare a patrimoniului, cum ar fi, protejarea împotriva activităților de degradare, dezvoltarea unei legislații privind utilizarea terenurilor, recunoașterea valorilor, tradițiilor și practicilor indigene, asigurarea tehnologiei pentru a spori eficiența managementului resurselor.

Convenția ONU privind diversitatea biologică, din 5 iunie 1992, de la Rio de Janeiro, menționează în Articolul 8.(j). că: ”statul conform legislației sale naționale, va respecta, va menține și va păstra cunoștințele, inovațiile și practicile comunităților indigene și locale cu stiluri de viață tradiționale, necesare pentru conservarea și utilizarea durabilă a diversității biologice și va promova aplicarea lor mai largă, cu aprobarea și implicarea deținătorilor de astfel de cunoștințe, inovații sau practici și va încuraja împărțirea echitabilă a beneficiilor care rezultă din utilizarea unor astfel de cunoștințe, inovații și practici.”

Declarația de la Viena, adoptată la Conferința Mondială a Drepturilor Omului, din 25 iunie 1993, reiterează în Art. I.2. că: ”toate popoarele au dreptul la autodeterminare. În virtutea acestui drept, sunt libere să-și aleagă statutul politic și să își urmărească dezvoltarea economică, socială și culturală.” Refuzarea acestui drept reprezintă o încălcare flagrantă a drepturilor omului.

Comunitatea internațională trebuie să aibă ca prioritate eliminarea tuturor formelor de intoleranță sau discriminare rasială. Statele au obligația de a proteja minoritățile, acestea bucurându-se de drepturile și libertățile fundamentale în mod egal, de propria cultură, religie, limbă, în public sau privat.

Conferința Mondială a Drepturilor Omului recunoaște în Art.I.20. contribuția popoarelor indigene la dezvoltarea societății și susține bunăstarea lor economică, socială și culturală. Statele trebuie să asigure implicarea acestora în toate domeniile publice, în special în cele care îi vizează și să asigure respectarea drepturilor și libertăților acestora ”prin egalitate și non-discriminare, recunoscând valoarea și diversitatea identității lor distincte, a culturii și organizării sociale.”

Popoarele indigene au reprezentat întotdeauna un punct de interes pentru Organizația Internațională a Muncii, instituția specializată a ONU, care este responsabilă pentru prima convenție internațională de acest fel, Convenția Popoarelor Indigene și Tribale (Nr.169) din 1989. Aceasta tratează probleme cum ar fi discriminarea rasială și excluderea în ceea ce privește oportunitățile de dezvoltare ale popoarelor indigene și are ce obiective fundamentale asigurarea egalității, fără a avea consecințe asupra culturii, tradițiilor și modului de viață. Aceasta este aplicabilă ”popoarelor din statele independente care sunt considerate indigene pe baza descendenței lor din popoare care au ocupat țara sau regiunea geografică în momentul cuceririi, colonizării sau stabilirii actualelor granițe, și care, indiferent de statutul lor legal, păstrează propriile instituții sociale, economice, culturale sau politice.” (Art. 1.1.(b)) Conform Convenției, statului îi revine obligația de a asigura integritatea și drepturile acestora prin măsuri bazate pe egalitate, respectarea identității, tradițiilor, valorilor culturale, sociale și religioase, fără nicio urmă de discriminare, susținând implicarea în viața publică. Popoarele indigene ”au dreptul să decidă propriile priorități în procesul de dezvoltare, deoarece le afectează viețile, credințele, instituțiile, prosperitatea spirituală și teritoriile pe care le ocupă, și să exercite controlul asupra dezvoltării economice, sociale și culturale.” (Art.7.1) Unul dintre articolele fundamentale este Articolul 14, care face referire la dreptul de proprietate și posesie asupra pământurilor pe care le ocupă în mod tradițional și de utilizare a acestora, reprezentând un mijloc de subzistență și dezvoltare a activităților. Popoarele indigene nu pot fi evacuate, relocarea fiind posibilă doar în situații deosebite și cu despăgubirile aferente. De asemenea, meșteșugurile și activitățile rurale tradiționale, cum ar fi vânătoarea și pescuitul trebuie recunoscute ca factori de bază în prezervarea culturii. O importanță deosebită este acordată educației, indigenii având dreptul, acolo unde este posibil, la educație în limba maternă și stabilirea de instituții educaționale. Articolul 32 stipulează facilitarea contactelor și cooperării între indigeni dincolo de granițe, acest lucru incluzând activități sociale, culturale, economice și spirituale.

Rezoluția ONU cu privire la a Doua Decadă Internațională a Popoarelor Indigene ale lumii (Rezoluția A/RES/59/174), ce a început la 1 ianuarie 2005, are cinci obiective centrale:

”Promovarea non-discriminării și includerea popoarelor indigene în designul, implementarea și evaluarea proceselor internaționale, regionale și naționale în ceea ce privește legile, politicile, resursele, programele și proiectele.

Promovarea participării efective a popoarelor indigene în decizii care afectează diect sau indirect modul lor de viață, teritoriile tradiționale, integritatea culturală ca popoare indigene cu drepturi colective sau orice alt aspect al vieții lor, luând în considerare principiul consimțământului liber exprimat și informat.

Redefinirea politicilor de dezvoltare care se îndepărtează de viziunea de egalitate și care sunt adecvate din punct de vedere cultural, incluzând respectul pentru diversitatea culturală și lingvistică a popoarelor indigene.

Adoptarea de politici, programe, proiecte și bugete orientate spre dezvoltarea indigenă, incluzând repere concrete și atenție sporită acordetă femeilor, copiilor și tinerilor indigeni.

Dezvoltarea de mecanisme de monitorizare solide și responsabilitate sporită la nivel internațional, regional și național referitor la implementarea cadrelor legale, politice și operaționale pentru protecția popoarelor indigene și îmbunătățirea calității vieții acestora.”

Planul de acțiune vizează următoarele domenii:

Cultura: la nivel internațional statele trebuie să protejeze diversitatea culturală, tradițiile și moștenirea indigenă ca patrimoniu al umanității.

Educația: promovarea educației în limba maternă și a educației bilingve, precum și asigurarea suportului financiar pentru realizarea acestui lucru reprezintă una din preocupările de bază.

Sănătate: indigenii trebuie să aibă acces la serviciile medicale fără discriminare.

Mediu: proiectele care pot afecta teritoriile sau resursele indigene tradiționale vor fi discutate cu aceștia.

Dezvoltare socială și economică: statele trebuie să adopte politici care să recunoască agricultura, vânătoarea și păstoritul ca activități legitime.

Declarația ONU cu privire la popoarele indigene a fost adoptată la 13 septembrie 2007. Aceasta menționează că popoarele indigene au dreptul de a se bucura de drepturile omului și libertățile fundamentale, conform Cartei Națiunilor Unite, Declarației Drepturilor Omului și dreptului internațional. Mai mult, popoarele indigene sunt libere și egale cu celelalte popoare și nu vor fi discriminate pe baza originii sau identității lor. Articolul 3 specifică în mod evident că: ”Popoarele indigene au dreptul la autodeterminare. În virtutea acestui drept, aceștia își determină liber statutul politic și își urmăresc dezvoltarea economică, socială și culturală.” În vederea exercitării autodeterminării, au dreptul la autonomie sau autoguvernare în chestiuni locale. Indigenii pot beneficia de propriile instituții politice, sociale, economice, culturale, dar pot participa și la viața publică a statului. Asimilarea forțată a acestor populații este strict interzisă, la fel și disciriminarea rasială. Acestea nu vor fi evacuate din teritoriile tradiționale fără acceptul lor sau fără o compensație. Indigenii nu vor fi îngrădiți de la practicile lor tradiționale, își vor păstra obiceiurile, religia, își vor prezerva moștenirea culturală și vor studia în limba maternă, vor participa la procesul decizional în chestiuni care îi vizează în mod direct prin reprezentanți aleși de ei. Articolul 26 al Convenției reglementează problema pământului și resurselor la care indigenii au acces deoarece le-au deținut în mod tradițional. Prin așa-numitul drept la proprietatea tradițională, aceștia au drept de posesie, folosință, dezvoltare și control al pământurilor și resurselor. În cazul în care poparele indigene sunt divizate de granițe, statele trebuie să asigure menținerea contactelor acestora cu proprii membri.

UNESCO, altă instituție specializată a ONU, acordă o atenție sporită problemei minorităților. Cadrul de acțiune Dakar, adoptat în aprilie 2000, recomandă ca până în 2015, toți copiii, mai ales fetele, cei aflați în situații dificile și cei aparținând minorităților etnice să aibă acces la educație primară gratuită. De asemenea, programul MOST (Managementul Transformării Sociale) este un program de cercetare care susține diversitatea etnică și culturală și promovează interacțiunea dintre educație, cultură, religie, identitate și coeziune. Cercetarea are ca scop crearea de politici pentru obținerea egalității între grupurile etnice, prevenirea și soluționarea conflictelor de acest gen.

Convenția-cadru a Consiliului Europei pentru protecția minorităților naționale, adoptată în 1994 și intrată în vigoare în 1998, este primul instrument legal destinat protecției minorităților. Spre deosebire de Declarația ONU cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților, aceasta face referire doar la minoritățile naționale, nu și la cele etnice. Covenția reiterează faptul că protecția minorităților este parte integrantă a protecției drepturilor omului. Articolul 4 stipulează egalitatea în fața legii și în toate domeniile: economic, social, cultural, politic între majoritate și minoritățile naționale. Articolul 5 ilustrează rolul statului în acest sens: ” Părțile se angajează să promoveze condițiile de natură să permită persoanelor aparținând minorităților naționale să-și mențină și să-și dezvolte cultura, precum și să-și păstreze elementele esențiale ale identității lor, respectiv religia, limba, tradițiile și patrimoniul lor cultural.” Convenția descurajează ideea de asimilare forțată, încurajând toleranța, dialogul și cooperarea indiferent de identitatea etnică, lingvistică, religioasă sau culturală. Minoritățile beneficiază de libertate confesională, de gândire și expresie, au dreptul de asociere, de utilizare a limbii materne și de asigurare a educației în limba maternă. Mai mult, este încurajată cunoașterea istoriei, culturii, limbii și religiei minorităților și majorității. De asemenea, statele vor susține cooperarea transfrontalieră între persoanele ce au în comun identitatea etnică, lingvistică, religioasă și culturală.

Carta Europeană a limbilor regionale și minoritare a Consiliului Europei, semnată la 5 noiembrie 1992, are ca obiectiv central:

”a. recunoașterea limbilor regionale sau minoritare ca o expresie a bogăției culturale;

b. respectarea ariei geografice a fiecărei limbi regionale sau minoritare, în așa fel încât diviziunile administrative existente sau noi să nu constituie un obstacol pentru promovarea respectivei limbi regionale sau minoritare;

c. necesitatea unei acțiuni hotărâte pentru promovarea limbilor regionale sau minoritare în vederea salvgardării lor;

d. facilitarea și/sau încurajarea folosirii orale sau scrise a limbilor regionale sau minoritare, în viața publică sau în viața privată;

e. menținerea și dezvoltarea relațiilor, în domeniile prevăzute în prezenta Cartă, între grupurile folosind o limbă regională sau minoritară și alte grupuri ale aceluiași stat ce vorbesc o limbă practicată într-o formă identică sau apropiată, ca și stabilirea de relații culturale cu alte grupuri din respectivul stat folosind limbi diferite;

f. stabilirea de forme și mijloace adecvate de predare și studiere a limbilor regionale sau minoritare, la toate nivelurile corespunzătoare;

g. stabilirea de mijloace permițând celor ce nu vorbesc o limbă regională sau minoritară și care locuiesc într-o arie unde această limbă este folosită să o învețe, dacă doresc acest lucru;

h. promovarea studiilor și cercetărilor în domeniul limbilor regionale sau minoritare în universități sau instituții echivalente;

i. promovarea unor forme corespunzătoare de schimburi transnaționale, în domeniile prevăzute de prezenta Cartă, pentru limbile regionale sau minoritare folosite într-o formă identică sau apropiată în două sau mai multe state.”

Conform acestei Carte, statele se angajează să elimine orice restricție a limbilor regionale sau minoritare ce le-ar putea periclita dezvoltarea armonioasă, să asigure educația preșcolară, preuniversitară și universitară, total sau parțial, să ofere posibilitatea vorbitorilor acestor limbi să se adreseze autorităților în limba maternă, să încurajeze presa scrisă și cea audiovizuală, precum și orice formă de manifestare culturală în aceste limbi. De asemenea, Art. 14 susține cooperarea transfrontalieră, în vederea favorizării contactelor între vorbitorii aceleiași limbi, care trăiesc în state diferite.

În cadrul OSCE, un element fundamental îl reprezintă respectarea drepturilor omului, și în consecință, a minorităților. Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, elaborat la Helsinki, la 1 august 1975, prevede ca: ” Statele participante pe teritoriul cărora există minorități naționale vor respecta dreptul persoanelor care aparțin acestor minorități la egalitate în fața legii, le vor acorda posibilitatea deplină de a se bucura în mod efectiv de drepturile omului și libertățile fundamentale și, în acest mod, vor proteja interesele lor legitime în acest domeniu.”

Documentul de la Copenhaga, a întrunirii Conferinței asupra dimensiunii umane a OSCE, adoptat în iunie 1990, reprezintă fundamentul OSCE în domeniul minorităților. Similar cu celelalte convenții mai sus menționate, acesta promovează egalitatea în fața legii, excluderea discriminării, libertatea confesională, de gîndire, expresie sau asociere. Paragraful IV (32) menționează că: ”persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul de a-și exprima, păstra și dezvolta identitatea etnică, lingvistică, religioasă și culturală și de a-și prezerva și dezvolta cultura în toate aspectele sale, fără nicio încercare de asimilare forțată.” În mod particular, au dreptul de a utiliza și de a învăța în limba maternă, de a stabili instituții culturale, educaționale, religioase, organizații sau asociații, de a practica propria religie, de a participa la viața publică și de a menține contacte dincolo de granițe cu persoane cu care împărtășesc o origine etnică sau națională. Statele joacă un rol esențial în promovarea toleranței și înțelegerii, condamnând totalitarismul, ura rasială și etnică, antisemitismul, xenofobia, discriminarea, precum și persecuția pe motive religioase și ideologice.

Uniunea Europeană acordă și ea o importanță deosebită minorităților, lucru evidențiat de Criteriile de la Copenhaga (1993) cu privire la condițiile de aderare. Pentru a deveni stat membru, o țară candidată trebuie să aibă, conform Criteriilor, ”instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților.”

De asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale a UE din decembrie 2000, interzice discriminarea de orice fel, susține egalitatea în fața legii și promovează protejarea diversității culturale, lingvistice și religioase, susține libertatea de gândire, de expresie, de întrunire și asociere, precum și libertatea confesională. Accesul la educație a tuturor persoanelor este o altă preocupare majoră a UE. Cu toate că acestea sunt drepturi fundamentale ale omului, sunt relevante și în cazul minorităților.

Cu referire la popoarele indigene, Consiliul Uniunii Europene consideră importantă integrarea acestora în toate domeniile, chestiune evidențiată în Rezoluția Consiliului pentru Popoarele Indigene în cadrul Cooperării pentru Dezvoltare a Comunității și Statelor Membre din 30 noiembrie 1998. Prin această Rezoluție Consiliul Uniunii Europene solicită statelor membre asigurarea bunăstării economice, sociale și culturale a popoarelor indigene și integrarea lor în toate domeniile. Luând în considerare potențiala resursă pentru întreaga planetă pe care o reprezintă culturile indigene, este necesară susținerea dezvoltării lor. Faptul că aceste popoare trăiesc în regiuni în care păstrarea biodiversității este vitală, Consiliul susține contribuția indigenilor la prezervarea acestei diversități. De asemenea, în Paragraful 5, Consiliul susține cooperarea cu popoarele indigene și menționează faptul că acestea se bucură de aceleași drepturi ca și majoritatea, aceasta însemnând siguranță, egalitate în fața legii, acces la resurse, educație, servicii medicale și un mod de viață propriu. Dacă anumite proiecte derulate în zonele lor tradiționale îi afectează, aceștia se pot opune sau pot fi despăgubiți.

Câteva proiecte susținute de Inițiativa Europeană pentru Democrație și Drepturile Omului (EIDHR) în vederea promovării drepturilor popoarelor indigene sunt: proiectul inter-regional al Consiliului Lapon pentru informarea popoarelor indigene cu privire la drepturile omului, incluzând traininguri organizate în regiuni tradiționale indigene, proiect pentru care s-au alocat 668.502 euro. Un alt proiect este studiul culturii, obiceiurilor și tradițiilor indigene, organizat de Consiliul Lapon și susținut financiar de către UE cu o contribuție de 353.868 euro.

COMUNITARIANISMUL ȘI DREPTURILE COLECTIVE

Relația dintre individ și stat a reprezentat un punct de interes al teoriei politice liberale. Pornind de la afirmația lui Thomas Jefferson, conform căreia toți oamenii au drepturi inalienabile, iar guvernele au ca sursă de putere consimțământul celor guvernați, continuând cu Revoluția Franceză care a proclamat drepturile omului și până în prezent, această tradiție a fost păstrată în declarațiile și convențiile internaționale.

În ceea ce privește teoreticienii liberali, aceștia au acordat o atenție deosebită individului și statului. Thomas Hobbes și John Locke sunt cei care au evidențiat participarea indivizilor la un contract social, acționând în numele propriu și nu ca reprezentanți ai unui grup etnic. Mai târziu, Rousseau a susținut la rândul său eliminarea oricărui intermediar între individ și stat. Alți teoreticieni, ca John Stuart Mill și Ernest Baker, asociază statul cu națiunea și urmăresc dezvoltarea maximă a capacităților unui număr mare de indivizi.

Thomas Hobbes și John Locke

Când a devenit clar că drepturile individuale nu pot fi suficiente, s-a trecut la o nouă abordare, ce vizează nevoile comunității, având ca promotori revoluțiile franceză și americană. În consecință, națiunea are un drept colectiv de a acționa ca un tot unitar.

Evoluția societăților contemporane completează delimitarea stat-individ, introducând un nou concept, cel de comunitate etnică. Prin aceasta se înțelege ”un grup de persoane, predominant de descendență comună, care consideră a avea o identitate colectivă separată, bazată pe rasă sau pe caracteristici culturale comune, de obicei limbă sau religie.”

Astfel, drepturile individuale ale unei persoane sunt fie drepturile universale ale omului, fie cele rezultate din apartenența la un grup. ”Acestea pot fi clasificate în derivative, atunci când sunt delegate de unul sau mai mulți deținători originali ai acestora și intrinseci, atunci când sunt drepturi indigene.”

În practicile contemporane, comunitățile etnice sunt deseori tratate ca unități politice, prin delimitare teritorială și utilizarea unui registru electoral separat, primind astfel dreptul de a fi reprezentate în diferite domenii ale guvernării. De asemenea, acestea pot beneficia de legi diferite, de propriul sistem educațional, sau să aibă tratament diferențial în privința dreptului la proprietate sau reședință, cum este cazul popoarelor indigene ce necesită măsuri speciale pentru a-și păstra identitatea.

Contribuția comunitarianistă este cea care stă la baza dezvoltării teoriei drepturilor colective. Comunitarii resping ideea de individualism, după cum menționează Sandres: ”O persoană incapabilă de atașament […] este o persoană fără caracter sau profunzime morală.”

La rândul său, Christian Bay denunță liberalismul, susținând că: ”a construit un om fără legătură cu o comunitate reală, un om fără sens, nu o ființă cu rădăcini în solidaritatea speciei.”

Spre deosebire de individul izolat și interesat al liberalismului, comunitarianismul propune apartenența la o comunitate, în care identitatea este definită de atașament, devotament și participare, creându-se un echilibru între interesele individuale și cele colective.

Unul dintre teoreticienii drepturilor colective este Owen Fiss, care definește în eseul său Groups and the Equal Protection Clause, termenul de grup, pe care îl percepe ca un tot unitar, nu doar suma componentelor sale. Acesta identifică două caracteristici ce disting grupurile sociale de celelalte grupuri:

”Entitatea (grupul are o existență distinctă față de membrii săi și are o identitate)

Interdependență (identitatea și bunăstarea membrilor și grupului sunt interconectate. Membrii se autoidentifică prin apartenența la grup, iar statutul sau bunăstarea lor depind în parte de cea a grupului).”

Michael McDonald a adăugat clasificării lui Fiss conceptul de autocolectare, ce îmbracă două forme, cea bazată pe voință sau alegere și cea bazată pe recunoaștere a spiritului comun. Autocolectarea bazată pe recunoaștere e naturală (de exemplu familii, comunități, societăți), iar cea bazată pe alegere e artificială (de exemplu cluburi, echipe etc.). Astfel, identitatea primei categorii este mai pregnantă decât cea de-a doua.

Svensson face la rândul său distincția între grupurile multidimensionale (legate prin limbă, religie, etnie, rasă, istorie) și cele unidimensionale (ce au o singură conexiune): ”Cu cât un grup are mai multe dimensiuni, cu atât sunt mai puternice pretențiile pentru un statut special. Complexitatea dimensională produce caracteristici ca durabilitate, stabilitate, interdependență și autonomie relativă.”

Unul dintre cei mai vehemenți susținători ai conceptului de grup este Ronald Garet, care consideră grupul o parte a vieții noastre și o valoare.

Ideea de comunitate este relaționată de prezervare, adică dreptul grupurilor de a se păstra și de a-și urma cursul distinct. În ceea ce privește comunitățile indigene, acestea împărtășesc interesul comun pentru pământ, ce îi situează la distanță de ceilalți și le consolidează identitatea colectivă, caracteristicile lingvistice și culturale, istoria comună, precum și nedreptățile sau suferințele colective. Membrii respectă tradițiile și valorile grupului și participă la activitățile comunității.

Popoarele indigene tratează relația lor cu pământurile tradiționale ca fiind vitală în prezervarea identității colective. Aceștia se consideră posesori de drept ai pământului tradițional, transmis din generație în generație, de aceea sunt împotriva înstrăinării acestuia. Numeroase studii atestă faptul că există o conexiune între pierderea pământurilor și marginalizarea popoarelor indigene. Lipsite de susținerea fizică și mai ales spirituală a acestora, comunitățile indigene se simt vulnerabile în fața presiunilor culturii dominante. În consecință, dreptul de posesie este vital în prezervarea identitară. Pentru popoarele indigene, pământurile au o valoare inestimabilă, de aceea compensațiile monetare nu sunt de interes pentru aceștia. Singura modalitate de a nu perturba modul lor de viață ar fi compensațiile în pământuri identice cu cele pierdute din punct de vedere cantitativ și calitativ.

DEFINIREA CONCEPTULUI DE MINORITATE

Conceptul de minoritate nu a fost niciodată unul ușor de definit. Principalele organizații europene și internaționale nu au reușit să se pună de acord în stabilirea unei definiții general acceptate, din câteva motive obiective. Acest fenomen este unul complex, ce necesită soluții diferite pentru o varietate de situații și de cazuri diferite. De asemenea, unele state au fost reticente în a recunoaște minoritățile de teama unor consecințe, cum ar fi mișcările secesioniste.

Totuși, cea mai relevantă și utilizată definiție este cea a lui Francesco Capotorti, care trasează caracteristicile de bază astfel: ”un grup inferior numeric față de restul populației unui stat, într-o poziție non-dominantă, a cărui membri -fiind cetățeni ai statului- posedă caracteristici etnice, lingvistice sau religioase, diferite de restul populației și manifestă, chiar și numai implicit, un sens de solidaritate, direcționată către prezervarea culturii, tradițiilor, religiei și limbii proprii.”

Francesco Capotorti

Mai apoi, Jules Deschênes a modificat și completat definiția inițială a lui Capotorti, considerând minoritățile: ”un grup de cetățeni ai unui stat, constituind o minoritate numerică cu o poziție non-dominantă, înzestrat cu caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale majorității, având un simț al solidarității, motivat, chiar și numai implicit, de dorința colectivă de a supraviețui și a cărui scop este acela de a obține egalitatea cu majoritatea de facto și de jure.”

Una din definițiile relevante în ceea ce privește minoritățile este cea a profesorului André-Louis Sanguin, care sublinia că ”etnopolitologia distinge două categorii de minorități etnice: minoritățile naționale și etniile fără stat. „Minoritatea națională” este o colectivitate ce trăiește într-o zonă transfrontalieră a unui stat A, dar a cărui etnie, limbă, cutume și simpatii naționale țin de statul B. De exemplu, germanii din Schlesswig-ul danez; albanezii din Kosovo-ul sârb, din Muntenegru și Macedonia; maghiarii din România; românii din Moldova etc. „Etnia fără stat” definește o mică colectivitate în formă izolată, ce trebuie să apere singură o limbă care nu se vorbește în altă parte. Fără a avea un stat suveran, această colectivitate nu se poate baza nici pe o patrie-mamă vecină sau pe un hinterland lingvistic, evoluând de cele mai multe ori într-un context dificil (a se vedea cazurile laponilor, frizonilor, galezilor, corsicanilor, occitanilor, bretonilor, catalanilor, bascilor, sarzilor, romanșilor etc.).”

În ceea ce privește instrumentele legale europene, deși există numeroase documente referitoare la protecția minorităților, doar unul încearcă să definească termenul, și anume Recomandarea 1201 a Consiliului Europei, care specifică în Articolul 1 că o minoritate națională reprezintă: ” Un grup de persoane dintr-un stat care:

Rezidă pe teritoriul acelui stat și sunt cetățeni ai acestuia

Păstrează legături durabile și ferme cu statul respectiv

Au caracteristici etnice, culturale, religioase și lingvistice distincte

Sunt un grup reprezentativ, chiar dacă mai puțin numeros decât restul populației acelui stat sau a unei regiuni din acel stat

Sunt motivați de prezervarea identității comune, ce include cultura, tradițiile, religia și limba.”

Este important de menționat faptul că aceste definiții sunt doar orientative, nu obligatorii și fiecare stat are posibilitatea să își formuleze propria definiție, în funcție de necesitățile minorităților sale.

După clarificarea problemei definiției, pasul următor îl reprezintă stabilirea drepturilor minorităților, care sunt și ele stabilite după o anumită ierarhie. La baza acesteia se află principiul non-discriminării și egalității în drepturi, ca drepturi fundamentale ale omului. Urmează apoi o serie de drepturi speciale, asigurate individual sau colectiv. În momentul în care drepturile colective ating un anumit nivel de autodeterminare, se transformă în autonomie, aceasta fiind statutul legal maxim pe care o minoritate îl poate obține într-un stat.

Conform principiului non-discriminării, membrii unei minorități au aceleași drepturi și îndatoriri ca orice alt cetățean al statului. Principiul egalității merge mai departe, astfel încât să servească interselor minorității.

Cu toate acestea, drepturile fundamentale ale omului, chiar dacă reprezintă un punct de pornire, nu sunt suficiente pentru protecția minorităților. Pentru menținerea și protejarea identității colective, acestea au nevoie de drepturi speciale. Formele cele mai răspândite ale drepturilor speciale sunt dreptul de a utiliza limba maternă în public și privat sau în relația cu autoritățile, de a crea împreună cu alți membri al minorității organizații care să deservească intereselor grupului minoritar, utilizarea numelor tradiționale, libertatea confesională etc. De obicei, forma de manifestare a drepturilor colective se face prin intermediul unui reprezentant legal, o entitate publică sau privată, care se ocupă, în mod obișnuit, de chestiunile culturale ale grupului respectiv și de cele de maxim interes.

În momentul în care drepturile colective conduc la autodeterminare (politică, culturală etc.) se transformă în autonomie. ”Autonomia unei minorități reprezintă jurisdicția asupra unui număr substanțial de chestiuni minoritare care se află în responsabilitatea acesteia, fiind poziția legală maximă pe care minoritățile o pot obține într-un stat.” Aceasta poate fi clasificată în autonomie teritorială și autonomie personală. În cazul autonomiei teritoriale, un anumit teritoriu locuit de o minoritate are un statut special, având rolul de a servi intereselor minorității. Autonomia teritorială are sens doar dacă minoritatea respectivă formează majoritatea pe teritoriul menționat. Spre deosebire, autonomia personală nu este strâns legată de teritoriu, ci de apartenența la o minoritate, care poate trăi dispersat, necesitând o instituție care se reunească și să organizeze toți membrii și să le reprezinte interesele.

Când facem referire la drepturile minorităților, nu putem neglija conceptul de ”acțiune afirmativă”, și anume, atitudinea unui stat și a cetățenilor săi față de minoritățile conlocuitoare. Astfel, nu este suficient ca un stat să recunoască, să accepte sau să tolereze o minoritate pe teritoriul său, ci trebuie să se implice activ în protejarea, prezervarea și dezvoltarea continuă a culturilor și identităților minoritare, ca parte integrantă a societății. Acest lucru se reflectă fie în Constituție, la nivel național, fie în diferitele instrumente legale care operează în domeniul minorităților, la nivel internațional.

STATUTUL POPOARELOR INDIGENE CONFORM DREPTULUI INTERNAȚIONAL

În mod eronat, există concepția conform căreia modul de organizare al popoarelor indigene se află în opoziție cu organizarea statală. Cu toate că de multe ori se bazează pe migrație, popoarele indigene au un puternic spirit de apartenență și o strânsă legătură cu pământul tradițional. Societățile nomade, considerate o formă primitivă de organizare, au fost ignorate o lungă perioadă de vreme de dreptul internațional. Astfel de teritorii erau văzute ca vacante sau terrae nullius, prin urmare, pretențiile la proprietate și suveranitate nu își aveau locul. Din secolul al XVI-lea și până la mijlocul secolului al XIX-lea, colonizarea Americii de către europeni a adus în discuție problematica indigenilor, numeroși autori luând poziție față de nedreptățile comise cu aceștia. De exemplu, Francesco de Vitoria considera că: ”popoarele indigene posedă drepturi naturale, incluzând dreptul de a avea instituții politice independente și de a exercita drepturi exclusive de proprietate și suveranitate asupra teritoriilor.” Astfel, teritoriile nu erau libere, ci se aflau în posesia triburilor, ca un bun colectiv, iar statele europene le puteau ocupa doar prin război sau prin încheierea de acorduri.

La mijlocul secolului al XIX-lea, această concepție s-a schimbat. Statele au devenit subiecți centrali ai dreptului internațional, iar popoarele indigene, din cauza lipsei unui teritoriu stabil, au fost ignorate. Astfel, dacă nu erau organizate statal, comunitățile nu erau recunoscute.

Pretextul cel mai des utilizat pentru ocuparea unor teritorii era cel ”civilizator”, adică trecerea popoarelor indigene de la barbarism la o formă superioară, cea a civilizației vestice. Convinși sau forțați, indigenii trebuiau să își schimbe modul de viață și să îmbrățișeze modelul vestic.

După Războiul Rece, dreptul internațional s-a reorientat spre protejarea drepturilor omului, prin proclamarea dreptului la autodeterminare al poparelor. Prin urmare, popoarelor indigene au început să le fie recunoascute drepturile, să fie respectate și valorificate la adevăratul potențial. Acestea joacă un rol esențial în dezvoltarea oricărui stat și trebuie protejate de la extincție, fiind parte a patrimoniului cultural al umanității.

Dreptul internațional nu definește în mod concret termenul de popor indigen. Una dintre variantele acceptate este cea din Articolul 1 al OIM Nr.169, ce definește popoarele indigene ca fiind ”popoarele din statele independente care sunt considerate indigene pe baza descendenței lor din popoare care au ocupat țara sau regiunea geografică în momentul cuceririi, colonizării sau stabilirii actualelor granițe, și care, indiferent de statutul lor legal, păstrează propriile instituții sociale, economice, culturale sau politice.” (Art. 1.1.(b))

Însă varianta considerată ca fiind reprezentativă este cea oferită de Jose R. Martinez Cobo în Study on the Problem of Discrimination against Indigenous Populations: ”Comunitățile, popoarele și națiunile indigene sunt cele care, având o continuitate istorică cu societățile dinaintea invaziilor și coloniilor care s-au format pe teritoriile lor, se consideră diferite de alte sectoare ale societăților dominante în prezent în acele teritorii sau în părți ale acestora. Ele formează în prezent sectoare non-dominante ale societății și sunt determinate în a prezerva, dezvolta și transmite generațiilor viitoare teritoriile lor ancestrale și identitatea etnică, bază a existenței lor continue ca și popoare, în conformitate cu propriile lor tipare culturale, instituții sociale și sisteme juridice.

Continuitatea istorică se bazează pe următorii factori:

Ocuparea teritoriilor ancestrale, sau o parte a acestora;

Origine comună;

Cultura în general, sau în manifestări specifice (religie, sistem tribal, apartenența la o comunitate indigenă, mod de viață etc.);

Limba (fie utilizată ca limbă maternă, ca mijloc de comunicare în familie sau ca limbă principală sau generală);

Reședința în anumite părți ale țării sau regiuni ale lumii;

Alți factori relevanți.”

La nivel individual, o persoană indigenă este cea care aparține unei populații indigene prin autoidentificare și este recunoscută și acceptată de acea populație ca membru. Comunitățile au dreptul de a decide cine poate face parte din ele, fără intervenție externă.

De multe ori, pot apărea confuzii între drepturile popoarelor indigene și cele ale minorităților din cauza faptului că multe dintre aceste caracteristici sunt comune ambelor categorii. Diferențele dintre acestea constau în strânsa legătură pe care popoarele indigene o au cu pământul tradițional, lucru care nu este valabil pentru minorități și faptul că drepturile minorităților sunt de obicei individuale, indivizii tind să își păstreze propria identitate, dorind în același timp să facă parte din comunitatea majoritară, în timp ce drepturile popoarelor indigene sunt colective, adică mențin funcționarea unei societăți proprii, în paralel cu cea majoritară. Când astfel de popoare sunt discriminate colectiv, și măsurile compensatoare trebuie să fie colective.

Deoarece are propria cultură, limbă, propriul mod de viață și o legătură istorică și tradițională cu pământul ocupat și resursele naturale, îndeplinind toate aceste criterii, populația laponă trebuie privită în primul rând ca un popor indigen, și apoi ca o minoritate.

POPOARELE INDIGENE ȘI PRINCIPIUL AUTODETERMINĂRII

Ideea de autodeterminare a apărut în perioada iluministă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ca un principiu fundamental, stând la baza Revoluției Franceze și Americane. Liga Națiunilor a aplicat acest principiu în protecția minorităților. După formarea ONU în 1945, principiul s-a transformat în drept, menționat în Carta ONU, Convenția Drepturilor Civile și Politice, Convenția Internațională a Drepturilor Economice, Sociale și Culturale.

Dreptul la autodeterminare a fost asociat inițial cu procesul de decolonizare și formarea de noi state, ajungându-se mai apoi la concluzia că și popoarele care nu sunt majoritare, sau care trăiesc pe teritoriul mai multor state, pot beneficia de acest drept, popoarele indigene făcând parte din această categorie.

Există șase caracteristici relevante pentru autodeterminare:

”Grupul are un caracter comun și o cultură comună ce cuprinde multe, variate și importante aspecte ale vieții, o cultură ce definește sau marchează o varietate de forme sau stiluri de viață, tipuri de activități, ocupații, obiective sau relații.

Cei care cresc printre membrii grupului vor dobândi cultura acestuia și vor fi marcați de caracterul lui, conexiunea dintre individual și colectiv stând la baza autodeterminării.

Apartenența la grup este o chestiune de recunoaștere reciprocă. O persoană aparține unui grup dacă este recunoscută de ceilalți membri și dacă se consideră ca făcând parte din grup.

Apartenența la grup este importantă pentru autoidentificare. Membrii conștienți de apartenența lor, o consideră esențială în a înțelege cine sunt.

A fi membru este o chestiune de apartenență, nu de dobândire. O persoană nu este condiționată de anumite standarde sau calificări pentru a fi recunoscută.

Grupurile sunt anonime, iar recunoașterea reciprocă este asigurată de posesia caracteristicilor generale. Astfel, oamenii nu se cunosc toți între ei, dar se pot identifica pe baza caracteristicilor comune.”

Identitatea este strâns relaționată de apartenență, iar demnitatea și respectul de sine sunt influențate de modul în care grupul este tratat.

În timpul lucrărilor pentru Declarația Drepturilor Popoarelor Indigene, statele nordice au recunoscut dreptul la autodeterminare, fără a leza, însă, integritatea teritorială. Adică dreptul la autodeterminare nu acordă și dreptul de secesiune. Aceasta poate avea loc doar în situații speciale.

Dreptul la autodeterminare se divide între dimensiunea internă și cea externă. Cea internă se referă la dreptul de a lua decizii în chestiunile care vizează în mod direct respectiva populație, dezvoltarea și prezervarea aspectelor culturale, sociale, economice, de educație, sănătate, servicii sociale, media, accesul și controlul asupra resurselor naturale și este evidențiată de Articolul 1 al Convenției Internaționale a Drepturilor Civile și Politice și Convenția Internațională a Drepturilor Economice, Sociale și Culturale, care menționează același lucru:” 1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală. 2. Pentru a-și înfaptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogațiile și de resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligațiilor care decurg din cooperarea economică internațională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, și din dreptul internațional. În niciun caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.”

Consiliul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale descrie autodeterminarea internă în aceeași manieră, și anume, dreptul de a-și urmări interesele economice, sociale, culturale, fără intervenție externă.

Dimensiunea externă a autodeterminării se referă la dreptul popoarelor de a-și stabili propria poziție și relaționare cu comunitatea internațională. Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale descrie acest aspect astfel:” Aspectul extern al autodeterminării se referă la faptul că toate popoarele au dreptul de a-și determina statutul politic și locul în comunitatea internațională, bazându-se pe principiul egalității în drepturi.”

Problematica autodeterminării este adresată și de către Declarația Drepturilor Popoarelor Indigene în Articolul 3: ”popoarele indigene au dreptul la autodeterminare. În virtutea acestui drept, aceștia își determină liber statutul politic și își urmăresc dezvoltarea economică, socială și culturală.”

Uniunea Europeană susține dreptul la autodeterminare în Planul de Acțiune Dimensiunea Nordică (2004-2006), adoptat de Consiliul European la 29 septembrie 2003: ”O atenție deosebită trebuie acordată de către toți partenerii Dimensiunii Nordice, intereselor indigene în legătură cu activitățile economice și industria extractivă, cu scopul de a proteja dreptul la autodeterminare, dreptul asupra pământului și dreptul cultural al popoarelor indigene din regiune.”

În privința popoarelor indigene, acestea au acceptat limitele impuse de dreptul internațional în exercitarea dreptului la autodeterminare, și anume respectarea integrității teritoriale statale, așa cum este menționată în Rezoluția Nr. 2625 a Consiliului General al ONU: ”Nimic nu autorizează sau încurajează orice acțiune care ar dezmembra sau ar prejudicia, total sau parțial, integritatea teritorială sau unitatea politică a statelor suverane și independente, care se conduc în acord cu principiile drepturilor egale și autodeterminării popoarelor”. Cu toate acestea, popoarele indigene își susțin în continuare dreptul de a dispune de resurse, pământ și ape în zonele considerate tradiționale.

În Norvegia, chestiunea autodeterminării este una de interes major, generând numeroase discuții între Guvern și Parlamentul Lapon pentru a ajunge la un numitor comun privind interpretarea dreptului internațional și translatarea într-o politică elocventă în interiorul statului norvegian.

PARTEA A II-A

STUDIU DE CAZ: POPULAȚIA LAPONĂ. DE LA NORVEGIANIZARE LA AUTODETERMINARE

CINE SUNT LAPONII? BACKGROUND-UL CULTURAL: ÎNTRE MIT ȘI REALITATE

Cine sunt laponii? Dacă ar fi să răspundă la această întrebare, probabil că mulți i-ar considera un popor nomad, ce trăiește izolat în ținuturile îndepărtate, reci și aspre ale nordului, înconjurat de gheață și de aurora boreală, fără să stie că în spatele acestei percepții se ascunde o lume aparte, cu o poveste ce se cere a fi spusă. E o societate cu o istorie veche, bogată în evenimente, dar care nu a rămas uitată în trecut, ci s-a ancorat puternic în prezent și luptă pentru un viitor în care cultura lor să își găsească locul propriu.

Capitolul de față are ca obiectiv prezentarea unor aspecte ale societății lapone, cum ar fi originea lor, îndeletnicirile, modul de organizare și dezvoltare, educația, religia și arta, conturând astfel o imagine de ansamblu a trecutului, prezentului și viitorului acestei populații pe plan european și internațional.

Johannes Schefferus (1621-1679) este considerat fondatorul lapologiei, disciplina care studia populația laponă și cultura lor. În 1673, acesta a publicat lucrarea sa Lapponia, în latină. De atunci și până în perioada romantică, nu s-a acordat o mare atenție acestui subiect, decât din perspectivă religioasă, în vederea convertirii lor la creștinism sau ca o curiozitate culturală pentru europeni.

Coperta lucrării Lapponia a lui Johannes Schefferus

Era romantică (1810-1840) a pus accentul pe moștenirea spirituală a popoarelor, pe caracterul lor etnic și național. Următoarele cercetări în domeniul lapologiei au avut loc în secolul al XIX-lea, prima colecție de folclor lapon din 1859, urmată de o carte despre credința laponă din 1871, ambele scrise de norvegianul I.A.Friis. Publicarea lucrării ”Originea speciilor” a lui Charles Darwin în 1859, conform căreia popoarele primitive erau inferioare europenilor și pe cale de dispariție, iar singura modalitate de salvare era civilizarea lor prin adoptarea culturii majoritare, a stat la baza politicii de norvegianizare o lungă perioadă de timp.

Charles Darwin

Sápmi, teritoriul locuit de laponi, cunoscut și sub numele de Laponia (Lappland) nu există ca un stat de sine stătător. Sub această denumire se înțelege o suprafață de 47.000 km² din nordul Norvegiei, 116.000 km² din nordul Suediei și 130.000 km² din nordul Finlandei, având o populație estimată la 70.000 de locuitori, din care cel mai mare număr, 45.000, se află pe teritoriul Norvegiei, în cele patru districte din nordul țării: Finnmark, Nordland, Nord-Trøndelag, Troms și municipalitatea Engerdal din districtul Hedmark. Laponia norvegiană se întinde de la sud-vest (din dreptul localității Grong) până la nord-est (Vardö), fiind și cel mai nordic teritoriu al întregii Laponii cuprinse între granițele celor patru state din Peninsula Scandinavă.

Regiunea Laponia

Termenul Sápmi este utilizat în mod universal, atât pentru a face referire la regiune, cât și la locuitori sau limbă. Derivatul sápmelaS, datând de acum 3000 de ani, reprezintă denumirea folosită de predecesorii laponilor în propria descriere.

Denumirea dată de alte popoare, laponi, este asociată cu numele regiunii din care provin, Lappland (lat. Lapponia). Termenul de lop, lopari a apărut prima dată în Rusia secolului al XIII-lea. În limbile nordice, lapplainen era denumirea pentru toate popoarele ce trăiau în nordul îndepărtat. Numele de lapp, însemnând piesă vestimentară purtată de cerșetori în secolul al XII-lea, a primit o conotație peiorativă și a ieșit din uz în țările nordice, fiind înlocuită de Sami.

Populația laponă din Norvegia se împarte în patru grupuri mari: laponii de munte, laponii de pădure, laponii de râu și laponii de mare. Primele două grupuri sunt încă nomade, iar celelalte două sunt sedentare. Viața laponilor de munte este caracterizată de turmele mari de reni și de transhumanță. Laponii de pădure se deplasează mai rar și cresc turme mai mici. În ceea ce îi privește pe laponii de râu și pe cei de mare, aceștia se ocupă cu pescuitul și agricultura, fără să existe o deosebire între ei și populația norvegiană.

Până în secolul al XX-lea, nu existau orașe în Laponia. Însă odată cu industrializarea, exploatarea resurselor și prelucrarea lemnului de către populația norvegiană, suedeză, finlandeză și rusă, s-au dezvoltat în zonă câteva orașe.

Orașul Narvik reprezintă punctul de pornire a Laponiei norvegiene. Este situat pe ramificațiile unuia dintre cele mai mari fiorduri norvegiene, Ofotenfjord. Spre nord, de-a lungul fiordurilor se găsesc numeroase așezări: Salangen, Lingen, Tromsø, Alta, Hammerfest, Revog, Kjelvik și altele. Acestea sunt locuite de norvegieni și laponi asimilați. Singurele așezări în totalitate lapone sunt Kautokeino și Karasjok, un fel de capitale, iar platoul din districtul Finnmark este populat doar de laponi nomazi care au ca îndeletnicire de bază creșterea renilor.

Harta districtelor norvegiene

Zona nordică s-a format după dispariția gheții, cu mai bine de 10.000 de ani în urmă. Descoperirile arheologice recente demonstrează că cele mai vechi așezări din Norvegia s-au găsit în Finnmark, în Slettnes pe insula Sørøy și Sarnes pe insula Magerøy. Aceasta presupune o migrație dinspre est în urma retragerii gheții, primele zone locuibile fiind insulele și coasta. Caracteristica de bază a acestor așezări este instabilitatea, familiile migrând în funcție de anotimp.

Caracteristicile fizice distinctive ale laponilor sunt: talia mică, culoare închisă a pielii, a părului și ochilor, fiind evidentă diferențierea față de popoarele scandinave, caracterizate de obicei prin piele, păr și ochi de culoare deschisă. Anumiți cercetători suedezi, francezi, danezi și germani, studiind morfologia craniilor lapone, le-au asimilat cu tipul liguric din sud și cel celtic din centrul Europei, constatând că au păstrat aceleași forme evolutive. Astfel, s-a dezvoltat ipoteza conform căreia laponii de azi ar fi descendenți ai păstorilor de reni din prima parte a cuaternarului, care au migrat spre nord din centrul continentului. Studiile arhelolgice atestă faptul că laponii au ocupat o bună perioadă de timp teritoriile Finlandei, dar au fost dislocați de finlandezi, fiind obligați să se îndrepte spre nord. În concluzie, laponii sunt o populație mongoloidă, uralo-altaică, împinsă înspre nord de succesivele migrații ale altor popoare.

Cu mult înainte de apariția și dezvoltarea culturilor nordice, Peninsula Scandinavă a fost populată de așa-numiții Samieh. În anul 750 î.Hr, Paulus Diaconus face mențiuni despre triburile scandinave, iar Procopius, în anul 555 î.Hr îi menționează pentru prima dată pe skridfinns. Ptolemeu din Alexandria vorbește în secolul al II-lea î.Hr. despre tribul scandinav Phinnoi, iar Tacitus face primele referiri despre Scandinavia și populația fenni în anul 98 î.Hr. Prima relatare scrisă despre laponi este cea a șefului de trib Ottar, adresată regelui Alfred al Angliei în anul 890. Ottar era norvegianul care trăia în punctul cel mai nordic al țării și făcea comerț cu laponii. Cu toate acestea, normanzii, triburi germanice din nord care populau Peninsula Yutlanda, insulele daneze, țărmurile de sud și de vest ale Peninsulei Scandinave, au fost cei care au înaintat înspre lumea zăpezilor. Cunoscuți de Europa ca vikingi, au avut un rol decisiv în descoperirile geografice ale secolelor al VIII-lea și al IX-lea. Aceștia au făcut comerț cu laponii, contactul cultural timpuriu transformând societatea laponă din una a epocii de piatră, în una cu un sistem monetar propriu, numit tjoervie. Inițial, relațiile dintre cele două părți au fost cordiale, cele două culturi învățând și împrumutând unele de la altele îndeletniciri, obiceiuri și elemente lingvistice. Profesorul Neheim Asbjorn, în cartea sa, Introducing the Laps, observă că laponii au venit în Scandinavia înaintea erei vikingilor, deoarece limba laponă a împrumutat multe cuvinte limbilor scandinave primitive. În secolul al XI-lea, aceștia erau tributari norvegienilor și cneazului de la Novgorod. Tratatul dintre Norvegia și Rusia din 1326, consfințește suveranitatea Norvegiei asupra Laponiei până la Marea Albă, și pe cea a Rusiei asupra Kareliei.

În secolele XV-XVI, a avut loc o migrație pe scară largă în zonele de coastă, având ca și consecință lupta pentru resurse a comunităților lapone, aceștia fiind deja subiectul unei influențe religioase și culturale. Odată cu expansiunea suedeză din secolul al XVI-lea, aceasta obține Laponia de la Rusia. De asemenea, danezii au revendicat și ei Laponia, deținând supremația asupra provinciei Finnmark.

Odată cu dizolvarea uniunii dintre Norvegia și Suedia din 1905, laponii au obținut dreptul la liberă circulație în nordul teritoriilor celor două state, Finlanda fiind inclusă și ea câțiva ani mai târziu. Însă în momentul în care practica tradițională a creșterii renilor a început să creeze probleme, Norvegia și Finlanda și-au închis granițele. Astfel, laponii au fost nevoiți să se mute în zone cu vegetație mai bogată sau să sacrifice animalele.

Îm timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mulți laponi norvegieni au fost relocați în Suedia și Finlanda, iar la întoarcere și-au găsit proprietățile distruse, având nevoie de sprijin financiar pentru redresare.

În ceea ce privește educația, primele școli au fost înființate din inițiativa regilor suedezi. În timpul regelui Gustav Adolf (1611-1632) se poate vorbi însă de prima școală propriu-zisă din Laponia, deschisă la Piteå. Nicolas Androe, preotul orașului, s-a ocupat de traducerea și tipărirea cărților în limba laponă. Mai târziu, școlile lapone au primit fonduri anuale de la stat, iar școlile particulare au fost sprijinite de biserică.

Prima relatare detaliată în ceea ce îi privește pe laponi este Histoire de la Laponie (Istoria Laponiei), apărută în anul 1678 și scrisă de Scheffer.

A doua relatare de acest gen o reprezintă Voyage de Laponie (Călătorie în Laponia), a lui Jean François Regnard, din 1687. Acesta a efectuat, la invitația regelui Suediei o vizită în Laponia. Cartea sa reprezintă prima monografie a Laponiei, făcând o descriere amplă a climei, reliefului, culturii și obiceiurilor locului. I-au urmat apoi exploratorii Roald Amundsen și Fridtjof Nansen.

”Francezii au prezentat interes față de regiunile nordului, publicând o serie de cărți, printre care se numără La Laponie (Laponia), a lui Raymond Latarjet, La civilisation du renne (Civilizația renului), a lui André Leroi-Gourhan sau interviul acordat de Roger Frison-Roche ziarului “l’Humanité Dimanche”, în care mărturisește faptul că la baza scrierii celor două romane ale sale, Le Rapt (Răpirea) și La Dernière migration (Ultima migrație), stă cultura laponă.”

În ciuda faptului că laponii nu au putut să își creeze propriul stat, au comunități și forme de organizare deosebit de intersante, cum ar fi satul lapon numit ”siida”, care mai există și azi la vânătorii de reni. Siida împarte în mod echitabil dreptul de vânătoare și pescuit, repartizează terenurile între familii, acceptă familii, se ocupă de interesele siidei și reprezintă autoritatea judecătorească. Pentru vânatul mic, fiecare familie are propriul teritoriu, iar pentru vânătoarea de reni sălbatici colaborează întregul grup. Siida este condusă de o adunare formată din câte un membru al fiecărei familii.

Casa laponilor nomazi și seminomazi este cortul, ce are o formă conică și este acoperit cu piei de animale, unde încap și zece persoane. Aceste locuințe sunt temporare, deoarece laponii migrează.

Cort al laponilor nomazi

Casele laponilor sedentari sunt diferite, aceștia renunțând la corturi în favoarea confortului asigurat de casele dotate cu toate utilitățile.

Familia stă la baza organizării sociale a laponilor. Căsătoriile au loc de obicei iarna. „Mirele are nevoie să dobândească mai întâi experiență în ceea ce privește viața nomadă, după care trebuie să obțină binecuvântarea socrului, care se obține cu daruri. Ritualul constă în înconjurarea cortului fetei cu o sanie cu reni împodobiți. Dacă familia iese afară și fata deshamă renii, înseamnă că pețitorul e acceptat. Fata, însă, nu poate să-l privească în ochi până când acesta nu îi dă cadoul tradițional, și anume o cutie de lemn ornamentată. De abia primăvara, în săptămâna Paștelui, când are loc reuniunea tradițională a laponilor, tinerii vor primi și binecuvântarea preotului.”

Viziunea pre-creștină a laponilor presupune credința în elementele naturii, considerate vii, însuflețite, o îmbinare între spiritele cerești și cele pământești. Fenomenele naturale erau, de fapt, zei. Soarele și luna aveau un loc central, la fel ca și zeul tunetului.

Între cele două lumi se aflau zeitățile seita, patroni locali reprezentați de pietrele de pe stânci și malurile lacurilor. Religia laponă veche s-a bazat pe cultul șamanist în care toba și incantațiile tradiționale aveau o importanță deosebită. Mediatorul între cele două lumi era șamanul, care se ocupa cu vindecarea bolilor și prezicerea viitorului.

Tobă șamană

Cultul strămoșilor este foarte respectat. În idolii cărora li se aduc ofrande, mai ales animale sau stânci, se află, de fapt, sufletele strămoșilor.

Un alt ritual interesant ce se practică și azi este cel al botezului, ce are loc după botezul creștin, unde copilul primește pe lângă numele de botez creștin și unul lapon, de obicei numele unui strămoș. Copilul primește un obiect vechi pe care trebuie să-l poarte ca amuletă toată viața. La băieți amuleta este prinsă sub braț, iar la fete pe piept. Dacă după o vreme copilul nu este suficient dezvoltat, botezul se repetă și numele se schimbă, pentru că primul strămoș ales nu a fost suficient de bun.

Unul dintre cei mai eficienți misionari creștini a fost regele Christian al IV-lea, care a călătorit în Finnmark la începutul secolului al XVII-lea și în anul 1609 a introdus pedeapsa cu moartea pentru laponii care nu renunțau la credința lor. Acestei decizii i-a urmat ordinul de a construi prima biserică creștină din Varanger. Credința șamanistă a început să dispară treptat în secolul al XVIII-lea, odată cu activitățile misionare ale lui Thomas von Westen (1716-1727), care i-a creștinat pe laponi. Odată cu creștinarea, aceștia au trebuit să renunțe la tobele și ritualurile șamane. În prezent, șamanismul în forma sa tradițională nu mai există. Laponii din Norvegia, Suedia și Finlanda sunt creștini luterani, iar cei din Rusia, creștin ortodocși.

Principalele îndeletniciri ale laponilor nomazi sunt vânătoarea și pescuitul, iar animalul de bază este renul. Descoperirea arheologică de la Kjelmoy, lângă Varanger, ilustrează faptul că laponii se ocupau cu vânătoarea și pescuitul din anii 300-400 a erei noastre. Acest lucru este dovedit de uneltele din os și fier și de osemintele de animale și păsări, ce sugerează faptul că zona era una de vânătoare și pescuit. Odată veniți în contact cu scandinavii, laponii au preluat de la aceștia animalele domestice și agricultura.

Portul lapon este unul specific, caracterizat de culori vii: albastru, verde, roșu și galben. Acesta se numește gákti sau kolt, este confecționat din piele și blană de ren, având ca notă distinctivă scufia de culoare roșie. Poate fi utilizat la evenimente speciale sau în viața cotidiană. De asemenea, anumite detalii, cum ar fi nasturii, fac distincția între cei căsătoriți și cei necăsătoriți. Cei căsătoriți poartă nasturi pătrați, iar cei necăsătoriți, nasturi rotunzi.

Port tradițional lapon

Limba laponă aparține grupului limbilor fino-ugrice, având aceeași origine cu limbile maghiară, finlandeză și turcă. Laponii au împrumutat de la popoarele cu care au venit în contact un număr mare de termeni, astfel că limba a fost mult influențată de limba statului pe teritoriul căruia laponii trăiesc, fie aceasta norvegiană, suedeză, finalndeză sau rusă. De aceea, limba laponă are numeroase dialecte ce se deosebesc în funcție de regiune. Astfel, filologii disting două categorii importante:

Grupul vestic: lapona de sud, lapona de nord, Ume, Pite și Lule.

Grupul estic: Inari, Skolt, Kildin, Ter și Akkala.

Dialectele limbii lapone

Laponii norvegieni utilizează lapona de nord, cea mai răspândită, de altfel. Prima carte în lapona nordică a fost Manuale Lapponicum, scrisă de Johannes Tornaeus în 1648. Interesul pentru limba scrisă se datorează misionarilor creștini, dintre care menționăm contribuțiile aduse de Knut Leen, Rasmus Rask, Nils Vibe Stockfleth și I.A.Friis.Arvid Genetz a publicat în 1891 un dicționar lapon explicat în finlandeză, Possart (1840), Stockfleth (1850) și Friis (1856) au elaborat trei gramatici lapone, iar cuvintele din limba laponilor norvegieni au fost reunite în Lexicon Lapponicum, publicat în 1887.

Limba laponă are o mai mare vitalitate astăzi decât în trecut, deoarece politica dură de asimilare practicată de statul norvegian a dispărut. Lapona a fost introdusă în școlile primare în 1967, apoi și în cele secundare în anii '70, iar din anii '90, lapona a devenit limbă oficială a statului alături de norvegiană.

În ceea ce privește arta laponă tradițională, duodji este un termen ce cuprinde toate meșteșugurile, de la realizarea hainelor, ustensilelor și până la arta decorativă, în special gravura în os sau lemn. Materialele utlilizate în mod obișnuit sunt cornul de ren, dar și lemnul, oasele, pielea sau lâna de oaie. Mărgelele de sticlă și textilele sunt parte a producției duodji de astăzi. De asemenea, prelucrarea argintului pentru bijuterii a devenit o ocupație comună.

Duodji, arta meșteșugurilor lapone

Sculpturile în piatră din fiordul Alta, cioplite la o înălțime de 26 de metri deasupra nivelului mării, datează din anul 4.200 î.Hr. Motivele sculpturilor ilustrează figuri umane, animale, cum ar fi renul, ursul, câinele, mamifere marine ca balenele și focile, pești, păsări și diferite activități cum ar fi vânătoarea și pescuitul. Aceste sculpturi din fiordul Alta sunt pe lista Patrimoniului Cultural UNESCO.

Vechi sculpturi în piatră

Literatura laponă scrisă este slab reprezentată, pentru că laponii au cunoscut scrisul abia după contactul cu scandinavii, de la care au învățat alfabetul. Începuturile literaturii culte sunt cărțile religioase de după convertirea la creștinism. Literatura orală, însă, este extrem de bogată, transmisă prin viu grai din generație în generație și păstrând tradițiile de secole.Tematica principală o reprezintă animalele, peisajul sau iubirea. Tradițiile și superstițiile au condus la crearea unor numeroase legende, cum ar fi Edda sau Kalevalla, cu tematică diferită: natură, animale, dragoste.

Literatura laponă modernă datează din secolul al XX-lea. În 1906, Matti Aikio, lapon originar din Karasjok, Norvegia, a publicat în norvegiană lucrarea I dyreskind (În blană de animal). Primul roman al unui autor lapon a fost Beaivi-álgu (Apus de soare), scris de Anders Larsen în 1912. Cei mai importanți autori laponi contemporani sunt: Nils Aslak Valkepää, Kirsti Paltto, Rauni Magga Lukkari, Synnøve Persen, Jovnna-Ánde Vest și Inger-Mari Aikio.

În prezent, există numeroase edituri, posturi de radio și televiziune ce emit în limba laponă, situate în cele mai imprtante centre, Karasjok și Kautokeino. Ságat este primul ziar lapon din Norvegia, apărut în anii '50 ca un ziar bilingv norvegiano-lapon, ca în prezent să fie exclusiv lapon. Tot în centrele principale apar și ziarele naționale lapone, Min Aigi și Aššu.

Expresia muzicală distinctivă a laponilor este yoik-ul. Acesta nu este o melodie propriu-zisă, ci mai degrabă o incantație, un cântec primitiv, folosit la diferite ocazii, fiind improvizat pe loc. Laponii nomazi nu folosesc alte instrumente în afară de tobă și nu dansează. Laponii sedentari, au împrumutat dansul și instrumentele muzicale de la celelalte popoare scandinave. În secolul al XVII-lea, yoik-ul a fost interzis prin lege. În acea perioadă au început să apară misiunile creștine, iar acesta era perceput ca o expresie a religiei precreștine. În prezent, yoik-ul este apreciat ca fiind o parte importantă a culturii și tradiției lapone.

Începând din 2004, Ziua Națională a laponilor, din 6 februarie, este o zi oficială în care în Norvegia se arborează steagul lapon. Ziua Națională se sărbătorește în Norvegia, Suedia, Finlanda și Rusia fiind un simbol al unității lapone dincol de granițe. Data de 6 februarie marchează primul congres lapon, ce a avut loc la Trondheim în 1917, punând bazele cooperării lapone din țările nordice. Drapelul lapon a fost inaugurat în cadrul Conferinței Lapone de la Åre, Suedia, la 15 august 1986. Motivul derivă de la poemul “ Sons of the Sun” compus de Anders Fjellner, care îi descrie pe laponi ca fii și fiice ale soarelui. Cercul reprezintă soarele (roșu) și luna (albastru) și conține culorile lapone: roșu, verde, galben, albastru.

Steagul lapon

Imnul lapon oficial a fost inițial un poem scris de Isak Saba, în august 1986 devenind imn național al laponilor, pus pe muzică de către Arne Sørli și tradus în toate dialectele lapone.

După cum se poate observa, în prezent laponii nu mai duc o viață exclusiv nomadă. Marea majoritate sunt stabiliți în orașe, studiază, beneficiază de toate avantajele civilizației, au diferite ocupații și nu se diferențiază cu nimic de restul populației. Chiar și existența puținilor laponi nomazi rămași, pentru care respectarea tradițiilor este esențială, este deja influențată de pătrunderea civilizației. Sistemul modern de școlarizare, utilizarea limbii lapone ca limbă oficială, organizațiile ce se ocupă de chestiunile sociale și culturale și implicarea în viața publică repr
Gospodăria unei astfel de familii este alcătuită din lemne de foc, sănii și câini. ezintă o evoluție și un pas important în dezvoltarea societății lapone.

STATUL NORVEGIAN ȘI MINORITĂȚILE SALE

Cele două monarhii scandinave din perioada modernă erau state multietnice, în care pluralismul cultural era un fenomen tolerat, acestea incluzând numeroase provincii sau insule cu diferite dialecte și culturi. În secolul al XIX-lea, însă, odată cu apariția naționalismului, au început să apară și discuții despre etnicitate. Astfel, Constituția Norvegiei din 1814 excludea evreii de la obținerea cetățeniei norvegiene. Statul au devenit monolingvistic și monocultural, minoritățile fiind supuse politicilor de asimilare, bazate pe ”igiena rasei” și darwinismul social.

Principalele minorități etnice din statele nordice sunt evreii, romii și kvenii. Dar cea mai importantă numeric este minoritatea laponă, ce locuiește pe teritoriul a trei state: Norvegia, Suedia și Finlanda. Kvenii sunt în număr de 15.000, evreii 1.500-2.000, romii în jur de 400, dar numărul lor este în continuă creștere. Numărul laponilor este incert, dar se estimează a fi aproximativ 50.000.

Graficul imigranților în funcție de proveniență

Kvenii, descendenți ai imigranților finlandezi, au ajuns în Norvegia în două perioade: 1720-1820, când s-au mutat în bazinele și fiordurile din Finnmark și Tromsø și 1820-1890, când au ocupat zonele de coastă din Finnmark, ca urmare a dezvoltării industriei pescuitului.
Inițial, imigranții au fost primiți cu brațele deschise de către statul norvegian, dar au fost ulterior incluși alături de populația laponă în procesul de norvegianizare, ambele populații reprezentând un risc la adresa securității naționale. Odată cu dezvoltarea spiritului identitar și a conștiinței colective lapone, kvenii s-au organizat și ei pentru obținerea statutului de minoritate a statului norvegian.

”Evreii, o altă minoritate semnificativă, nu au avut acces în Norvegia conform Constituției din 1814. Ulterior, interdicția a fost ridicată și evreii au fost integrați în societatea norvegiană în calitate de cetățeni, până la al doilea război mondial, când în timpul ocupației naziste, marea majoritate au fost deportați. În prezent, evreii din Norvegia sunt integrați în societate, lucrează în diferite domenii și se bucură de drepturi și libertăți. De asemenea, statul norvegian a decis să acorde compensații pentru evreii persecutați în timpul războiului. Cu toate acestea, unii musulmani norvegieni duce practici anti-semite, un exemplu elocvent fiind atacul asupra sinagogii din Oslo, din 2006.

Romii, una dintre minoritățile cele mai controversate ale Europei, este o minoritate relativ nouă în Norvegia. Principala problemă a acestui grup este gradul ridicat de analfabetism și sărăcie, mulți dintre ei trăind din ajutor social. Statul norvegian încearcă să evite discriminarea, să asigure șanse egale pentru toți membrii societății, să găsească un loc pentru romi în sistemul norvegian, prin inițierea unui program pentru incluziunea lor prin educație, ocuparea forței de muncă și sănătate, dar acest lucru este dificil de realizat, deoarece romii sunt o minoritate care se opune, de obicei, integrării.”

În ceea ce îi privește pe laponi, regiunea ocupată de aceștia a fost de o importanță vitală din punct de vedere economic pentru monarhiile suedeză și danezo-norvegiană, fiind atractivă pentru exploatare. Singurul impediment în acest sens erau locuitorii, considerați primitivi. Astfel, principalul obiectiv a devenit asimilarea în societatea ”albă”, norvegiană, învățarea limbii, botezul ca și creștini lutherani, adoptarea valorilor și obiceiurilor norvegiene. Poate cea mai gravă și injustă practică a acestei asimilări a fost îndepărtarea copiilor de lângă părinți la o vârstă fragedă și închiderea în centre de plasament, în încercarea de a șterge din mintea și conștiința acestora apartenența la comunitatea laponă, și ”transformarea” în norvegieni, pentru bunăstarea și securitatea statului național norvegian.

Această perioadă a durat până în anii '70, când direcția s-a schimbat de la politica de asimilare la promovarea pluralismului cultural și autodeterminării. O atenție deosebită a fost acordată limbii lapone, care a obținut statut de egalitate cu limba norvegiană, și culturii lapone, statul asumându-și responsabilitatea de a asigura condițiile necesare pentru prezervarea și dezvoltarea acesteia.

Evenimentul care a marcat crearea conștiinței lapone a fost Controversa Alta, la sfârșitul anilor '70. Ca urmare a acesteia, guvernul Norvegiei a depus eforturi în sprijinirea autodeterminării lapone. Legea cu privire la limba laponă a reglementat statutul acesteia în școli și a permis pentru prima dată utilizarea unei alte limbi decât cea norvegiană în chestiuni publice. De aici, lucrurile au evoluat spre formarea de organizații, consilii și parlamente lapone, cu rol consultativ în chestiuni de interes pentru laponi.

POLITICA LAPONĂ DIN NORVEGIA. DE LA ASIMILARE LA PLURALISM CULTURAL

Majestatea Sa Regele Harald al V-lea a subliniat într-un discurs, faptul că atât poporul lapon, cât și cel norvegian sunt parte integrantă a societății norvegiene și a cerut scuze pentru felul în care au fost tratați laponii în trecut: „Statul norvegian a fost fondat pe teritoriul a două popoare – poporul lapon și poporul norvegian. Istoria laponă este strâns legată de cea norvegiană. Astăzi, ne exprimăm regretul, în numele statului, pentru nedreptatea comisă împotriva laponilor prin politica dură de norvegianizare.”

Majestatea Sa Regele Harald al V-lea al Norvegiei

Începând cu secolul al XVI-lea, a existat o puternică rivalitate pentru teritoriul ocupat de laponi. Pe de o parte, Danemarca-Norvegia încerca să își protejeze teritoriul de coastă în vederea practicării comerțului cu Rusia, iar pe de altă parte, Suedia și Rusia deveneau extrem de active în nord. Toate cele trei țări au construit biserici și au impus taxe pentru a-și confirma suveranitatea, existând perioade în care populația laponă a fost taxată simultan de fiecare dintre acestea.

Un moment cheie în definirea relațiilor dintre laponi și autoritățile norvegiene, precum și cele dintre populația majoritară norvegiană și laponi, a fost perioada de norvegianizare, ce s-a ghidat după motto-ul: un stat, un popor, o limbă și cultură.

În anul 1848, Parlamentul norvegian a decis să intensifice procesul de norvegianizare, cerând guvernului să analizeze posibilitatea instruirii laponilor în limba norvegiană. Acesta a reprezentat începutul unui nou sistem de integrare a populației lapone în cadrul proiectului de construire a națiunii.

Ideea de norvegianizare a pornit de la un mit susținut de Biserica Protestantă, care îi considera pe laponi păgâni ce trebuie „transformați” în norvegieni pentru a-și salva sufletele. Dintr-un naționalism puternic, dezvoltat în timpul uniunii cu Suedia, din cauza căruia nu mai exista loc pentru alte culturi în afară de cea proprie, statul norvegian a preluat această idee, stabilind o alianță cu biserica împotriva laponilor. Acest naționalism a stat la baza dezvoltării politicii de securitate, norvegianizarea fiind considerată un proces normal în vederea asigurării protecției statului.

Ideea darwinistă a unei ierarhii a popoarelor si grupurilor etnice a stat la baza opresiunii lapone din această perioadă. Politica de norvegianizare era caracterizată de teorii rasiste, care au contribuit la distrugerea identității și a respectului de sine. În toate documentele oficiale, norvegienii erau menționați ca rasă superioară, iar laponii trebuiau să se simtă rușinați de originile lor necivilizate. Din cauza presiunilor exercitate de autorități, mulți dintre ei au hotărât să învețe limba norvegiană și să se declare norvegieni. Din cauza presiunii societății majoritare norvegiene, a cărei atitudine s-a manifestat prin discriminare negativă, laponii au încercat din răsputeri să devină buni și demni cetățeni norvegieni. Statul și societatea i-au determinat să iși respingă propria limbă și cultură, să își ascundă identitatea, făcând-o invizibilă. Rezultatul a fost dispariția laponilor de la recensământ, de la 40% la 0% între 1930-1950.

Astfel, politica laponă din Norvegia se divide în trei mari etape:

Perioada de norvegianizare/asimilare (1850-1959)

Integrarea economică și culturală sau pluralismul integrat (1959-1984)

Pluralism cultural (1984-prezent).

Perioada de norvegianizare/asimilare (1850-1959)

Politica îndreptată către minoritatea laponă în perioada 1850-1959 a fost o politică de asimilare, cunoscută și sub numele de fornorsking (norvegianizare). Evenimentul care a marcat începutul acestei perioade a fost introducerea Fondului pentru promovarea limbii norvegiene, în 1851, iar finalul este reprezentat de Controversa Alta, un simbol al luptei lapone împotriva discriminării culturale și pentru obținerea respectului, drepturilor și autonomiei.

În ceea ce privește norvegianizarea ca domeniu de cercetare, Knut Einar Eriksen și Einar Niemi au fost primii care au acordat politicii de securitate un loc aparte, în lucrarea Den finske fare (Amenințarea Finlandeză), în 1981. În viziunea acestora, politica de securitate explică formularea unei politici distinctive cu privire la minorități.

Einar Niemi

Consecințele socio-culturale ale norvegianizării au fost profunde, însă literatura de specialitate nu este foarte vastă, dar există câteva articole și analize relevante, cum ar fi istoria Kvænangen-ului din 1985, scrisă de Ivar Bjørklund, care tratează tema norvegianizării ca o ”curățare etnică” evidentă.

Harald Eidheim explică atitudinea autorităților norvegiene față de laponi ca discriminare negativă. Mai mult, în studiul său When Ethnic Identity is a Social Stigma din 1971, acesta formulează ideea conform căreia situația populației lapone este determinată de percepția societăților în care aceștia trăiesc.

Această etapă de asimilare este divizată, la rândul său, în mai multe faze. Prima dintre acestea este cea de tranziție (1850-1880). După 1814, limba laponă și cea norvegiană aveau statut de egalitate. Acest lucru a fost reflectat în numeroase cărți traduse și publicate în laponă de către clericul N.V. Stockfleth. Însă clasa superioară norvegiană a considerat revoltătoare politica culturală propusă de acesta, astfel că autoritățile au început să ia măsuri împotriva minorităților. Prima astfel de măsură a fost introducerea Fondului Lapon din 1851, ce presupunea introducerea limbii norvegiene în districtele lapone. Chiar dacă tendința de restricționare a limbii lapone era evidentă, în perioada de tranziție aceasta mai putea fi folosită în școli. Inițial, norvegianizarea a fost introdusă doar în domeniul lingvistic și cultural, dar mai apoi a fost extinsă și în alta sfere.

Perioada dură de norvegianizare a început în 1880 și a durat până în 1905. Astfel, studiul în limba laponă sau kvenă a fost intezis, lucru confirmat de Legea din 1889, cunoscută sub numele de ”Decretul Wexelsen”, după Ministrul Afacerilor Religioase, care stabilea că singura limbă de instruire este norvegiana, elevii neavând voie să folosească limba maternă nici măcar în recreație. De asemenea, numărul studenților laponi și kveni a scăzut semnificativ, iar profesorii de origine laponă au fost supuși discriminării pe motive etnice, fiindu-le interzis să profeseze. O nouă lege, care viza agricultura, a fost introdusă în 1902. Aceasta stipula faptul că singurii care puteau achiziționa pământ erau cetățenii norvegieni care știau să scrie și să citească în norvegiană. Principalele măsuri dure luate în această perioadă au fost:

Construirea unor internate cu scopul de a-i izola pe elevi de mediul lor de viață

Interzicerea cursurilor în laponă și finlandeză

Retragerea burselor pentru laponi și kveni

Interzicerea practicării profesiei pentru cei de origine laponă și kvenă.

În 1902, Directorul Școlilor, Bernt Thomassen, a definit procesul de norvegianizare ca ”o chestiune de bunăstare pentru majoritatea populației lapone și kvene […] care pavează drumul pentru dezvoltare și progres, chiar și pentru acești oameni.”

Următoarea etapă în procesul norvegianizării a fost așa-numita Politică de Securitate și Apărare (1905-1930). După dizolvare uniunii cu Suedia în 1905, Norvegia a dezvoltat un puternic spirit naționalist, de teama unei eventuale noi invazii. Acest naționalism, împreună cu imigrația kvenilor, considerați, la fel ca laponii, un pericol la adresa securității naționale, au reprezentat fundamentul creării politicii de securitate și apărare, singura modalitate de a proteja integritatea statului fiind politica de norvegianizare îndreptată împotriva ambelor grupuri.

Succesorul lui Thomassen, Christian Brygfjeld, a făcut următoarele remarci rasiste la adresa populației lapone: ”Laponii nu au avut abilitatea sau voința de a-și utiliza limba ca limbă scrisă. […] Puținii indivizi rămași din tribul lapon original, sunt atât de degenerați încât există slabe speranțe ale unei schimbări în bine. Sunt fără speranță și aparțin populației celei mai înapoiate și deplorabile din Finnmark, și asigură cel mai mare contingent pentru azilele psihiatrice și școlile pentru retardați mental.” În concepția acestuia, asimilarea avea un scop civilizator, datorită superiorității rasiale norvegiene. Kvenii, pe de ală parte, erau văzuți ca oameni inteligenți și competenți, ce trebuiau asimilați doar din considerente de securitate.

În perioada postbelică (1945-1959), politica statului norvegian a devenit mult mai permisivă, acesta fiind dispus să revizuiască atitudinea față de minoritățile sale.

Integrarea economică și culturală sau pluralismul integrat (1959-1984)

Politica de norvegianizare s-a încheiat odată cu înființarea Consiliului Lapon Nordic, în 1956. Principalul obiectiv al acestuia a fost integrarea socio-economică a laponilor în sistemul norvegian, egalitatea în drepturi, dar în același timp respectarea caracterului distinct al culturii lor. Cu toate acestea, Decretul Wexelsen a rămas în vigoare până în 1963. Eforturile statului norvegian de a-i face pe laponi să renunțe la limbă, cultură și identitate au fost extinse și profunde. Drept dovadă stă mărturia politicianului de origine laponă, Anders Larsen, care își descrie copilăria astfel: ”Nu pot să îmi amintesc nimic din ce spunea profesorul meu în primii ani de școală, pentru că nu îl înțelegeam, și cu siguranță nu făceam parte din cei mai puțin dotați. […] Am fost subnutrit intelectual. Sufletul meu a fost deteriorat […] iar o copilărie pierdută nu mai poate fi recuperată.”

Pluralismul cultural (1984-prezent)

Chestiunile lapone au fost aduse din nou în discuție în momentul declanșării Controversei Alta. Rezultatul direct al acesteia a fost constituirea a două comitete în 1980: Comisia Drepturilor Lapone și Comisia Culturală Laponă. Scopul Comisiei Drepturilor Lapone era studierea dreptului la pământ, apă și resurse a laponilor. Rolul Comisiei Culturale Lapone era acela de a promova cultura, limba și educația laponă.

Raportul Comisiei Drepturilor Lapone, ce a trecut de Parlament în 1987, conține două dispoziții: una referitoare la constituirea unui parlament lapon și una constituțională: ”Este de datoria autorităților să ia măsurile necesare pentru a permite populației lapone să își păstreze și dezvolte limba, cultura și societatea.”

Comisia Culturală Laponă a venit cu o propunere pentru o lege a limbii, menționând că : ”Lapona și norvegiana sunt egale și trebuie să aibă statut de egalitate ca limbi oficiale.”

Prinicipiul fundamental al acestei propuneri este faptul că laponii reprezintă un grup etnic separat, iar statul norvegian are obligația de a asigura păstrarea și dezvoltarea ulterioară a acestei culturi, ca o responsabilitate națională.

INTEGRAREA EDUCAȚIEI LAPONE ÎN SISTEMUL EDUCAȚIONAL AL NORVEGIEI

Limba laponă are în prezent nouă dialecte. În Norvegia, marea majoritate a laponilor vorbesc lapona nordică, cea mai răspândită și utilizată, dar și lapona sudică sau dialectul Lule. Vorbitorii de Lule înțeleg celelalte dialecte, dar cei ce vorbesc în dialect sudic sau nordic nu se înțeleg între ei. Astfel, educația în limba laponă se realizează în trei centre: Trondheim (dialectul sudic), Bodø (dialectul Lule) și Kautokeino (dialectul nordic). Aceste centre sunt susținute de Consiliul pentru Educație Laponă.

La fel ca aborigenii din America sau Australia, laponii au fost supuși politicilor de asimilare, fiind obligați să renunțe la propria limbă și cultură. După încheierea perioadei de norvegianizare, sistemul educațional a devenit foarte deschis, iar oportunitățile de studiu și dezvoltare profesională nu diferă cu nimic față de cele ale populației norvegiene. Mai mult, a avut loc o revitalizare a identității și culturii lapone prin îmbinarea vieții tradiționale, bazată pe obiceiuri și valori străbune, cu cea modernă.

Legea cu privire la limba laponă a intrat în vigoare în 1992 și are ca obiectiv protejarea și dezvoltarea limbii lapone, culturii și modului de viață. De asemenea, susține statutul de egalitate cu limba norvegiană, ambele fiind limbi oficiale ale statului. Consiliul pentru Limba Laponă este responsabil pentru toate chestiunile lingvistice.

Utilizarea limbii lapone în școlile primare datează din 1967. Treptat, au apărut școlile secundare, liceele și universitățile care oferă cursuri în laponă. În orașe precum Kautokeino și Karasjok, lapona este limba cotidiană. Ziare, reviste, posturi radio și tv, muzee și biblioteci susțin cultura laponă la cel mai înalt nivel.

În țările nordice, există anumite zone în care educația în limba laponă are un statul privilegiat. În Norvegia, aceasta se numește zona administrativă laponă.

Legea Educației din Norvegia are rezervat un capitol special pentru educația în limba laponă (Cap.6). Acesta menționează că:

”În zona administrativă laponă, toți elevii au dreptul să învețe limba laponă și să studieze alte materii în laponă.” În afara zonei administrative lapone, elevii au dreptul să studieze în laponă dacă există cel puțin zece elevi care solicită acest lucru.

Principalele prevederi ale Legii Educației sunt următoarele:

”Toți copiii au dreptul de a fi instruiți în laponă în toate domeniile

Până în clasa a șaptea, părinții decid dacă aceștia vor fi instruiți în laponă

Din clasa a șaptea, elevii vor decide singuri limba de învățare

Elevii instruiți în laponă sunt scutiți de instruirea în norvegiană

Consiliile locale vor susține instruirea copiilor laponi în limba maternă toți cei zece ani de învățământ obligatoriu

Consiliile locale vor facilita studierea limbii lapone de către copiii ce au norvegiana ca limbă maternă.”

Consiliul pentru Educație Laponă se ocupă de editarea materialelor didactice: manuale, cărți, dicționare, și are rol consultativ în orice problemă legată de educația laponă.

Prin această lege, autoritățile norvegiene recunosc importanța susținerii limbii materne a popoarelor indigene, reprezentând un model pentru statele care se confruntă cu acest sistem bilingv. De asemenea, Consiliul pentru Educație Laponă este un exemplu de instituție care vizează intersele lingvistice și culturale ale populației lapone.

Curriculum-ul național norvegian a fost revizuit în 1997, adoptându-se două documente, un curriculum național și unul lapon. Acesta menționează că:

”Limba și cultura laponă sunt parte a moștenirii comune, iar Norvegia și statele nordice au responsabilitatea de a le prezerva. Mail mult, această moștenire trebuie evidențiată în școlile cu elevi laponi, pentru a consolida identitatea și cunoștințele comune despre cultura laponă.”

Școala laponă se bazează pe principiul egalității și pe nevoile societății lapone, trebuie să asigure o educație care să îi determine pe elevi să fie activi atât în societatea laponă, cât și în cea norvegiană, să motiveze încrederea în sine și să susțină sistemul bilingv. Astfel, cultura laponă dobândește statut de egalitate cu cea dominantă.

Elevii care studiază conform curriculum-ului lapon au cinci alternative de studiu:

”Limba laponă ca limbă principală, destinată elevilor vorbitori de laponă, care vor avea norvegiana ca limbă secundară

Limba laponă ca limbă secundară, destinată elevilor care vor să studieze norvegiană ca limbă principală

Limba și cultura laponă, destinată elevilor vorbitori de norvegiană

Limba norvegiană ca limbă principală și finlandeza ca limbă secundară, destinată celor care vor să studieze finlandeza în loc de laponă

Limba norvegiană ca limbă principală, destinată elevilor vorbitori de norvegiană, care nu vor să studieze în laponă.”

Scopul învățării limbii lapone ca limbă principală este consolidarea identității și culturii în rândul vorbitorilor nativi. Scopul studierii acesteia ca limbă secundară este promovarea sistemului bilingv, astfel încât elevii să devină membri activi în ambele societăți, laponă și norvegiană.

În anul 2000, Consiliul pentru Educație Laponă a fost transferat de la Departamentul Norvegian de Educație, la Parlamentul Lapon, reprezentând un pas important spre autonomia culturală laponă. Acesta reprezintă ”departamentul de expertiză educațională, politică și pedagogică a Parlamentului Lapon, specialistul în finanțe, directoratul pedagogic și liderul cu privire la materialul didactic publicat în limba laponă.”

Obiectivele principale ale acestuia sunt:

”Susținerea drepturilor elevilor laponi la propria limbă, cultură și identitate

Pregătirea curriculum-ului lapon

Asigurarea orientării pedagogice și diseminarea informațiilor cu privire la educația laponă

Garantarea calității materialului didactic

Asigurarea instruirii personalului didactic.”

Legislația cu privire la educație în Norvegia, asigură fiecărui elev lapon dreptul de a învăța în limba maternă. În zona administrativă laponă, acest drept este extins și elevii au posibilitatea de a studia toate materiile în laponă. În afara zonei administrative, elevii pot studia în laponă dacă formează un grup de minimum zece și solicită acest lucru. De asemenea, școlile asigură și învățământ la distanță dacă nu există altă posibilitate.

Dintre toate cele trei țări nordice, Norvegia asigură cele mai multe drepturi educaționale în cadrul și în afara zonei administrative, datorită ratificării Convenției Nr.169 a OIM, prin care recunoaște statutul de popor indigen al populației lapone și, în consecință, drepturile culturale și lingvistice sunt mai complexe. Curriculum-ul lapon este rezultatul negocierilor dintre laponi și stat, iar educația laponă este tratată ca parte a culturii naționale.

În urma cercetării realizate în acest domeniu, a analizei documentelor oficiale și statisticilor, am ajuns la concluzia că procesul de integrare a educației lapone în sistemul educațional norvegian este unul de succes. Revitalizarea limbii lapone este rezultatul efortului depus nu doar de Norvegia, ci și de Suedia sau Finlanda, care au dezvoltat programe similare, însă nu atât de elaborate ca cel norvegian. În Finlanda, curriculum-ul lapon este încă la stadiul de discuții, iar în Suedia, legea educației necesită revizuiri. Norvegia s-a dovedit a fi statul cel mai dispus să acorde limbii și educației lapone statutul pe care îl merită, susținând financiar orice inițiativă culturală.

Este evident faptul că prezervarea identitară presupune transmiterea valorilor, tradițiilor, obiceiurilor și credințelor de la o generație la alta. Însă acestea sunt legate de cunoașterea limbii materne, ca simbol al conexiunii membrilor unei comunități. Posibilitatea unui popor indigen de a utiliza limba maternă face ca accesul la propria cultură să fie mai vast, unitatea grupului mai mare și, implicit, identitatea mai solidă. Drept urmare, programele ce vizează dezvoltarea lingvistică sunt vitale pentru ca tinerii să mențină legătura cu trecutul lor și să îl transmită mai departe. Revitalizarea lingvistică este percepută de poparele indigene în două moduri: de a-și păstra cultura și de a pune capăt proceselor de asimilare și discriminare.

După cum am putut constata, statul norvegian consideră sistemul său educațional în limba laponă ca fiind unul extrem de complex și bine organizat, ce este direcționat către interesele lapone și răspunde necesităților acestora, arătând o mare disponibilitate către integrare. Legea Educației și curriculum-ul lapon sunt rezultatul unor lungi negocieri cu reprezentanții laponi pentru a ajunge la un consens.

Faptul că începând cu anul 1992, limba laponă este limbă oficială, având statut de egalitate cu norvegiana, reprezintă un prim succes. De asemenea, faptul că Legea Educației are prevederi speciale privind educația în laponă, precum și existența unui curriculum lapon ce le oferă elevilor mai multe alternative de studiu, este de apreciat. Studierea în limba laponă ca limbă principală vine în întâmpinarea necesității indigenilor de a-și păstra identitatea, iar studierea acesteia ca limbă secundară consolidează sistemul bilingv, astfel încât să formeze membri activi în ambele societăți, laponă și norvegiană.

Însă nu putem neglija un aspect, acela că în afara zonei administrative lapone, învățământul în laponă este condiționat de existența a cel puțin zece elevi care să solicite educație în limba maternă. În caz contrar, putem deduce că singurele variante la dispoziția unui lapon sunt fie învățământul la distanță, fie educația în limba norvegiană.

ACCESUL LA PĂMÂNTUL TRADIȚIONAL ȘI LA RESURSELE NATURALE

Una dintre trăsăturile definitorii ale populației lapone este practica de creștere a renilor. Însă acest mod de viață bazat pe migrație nu este în concordanță cu organizarea statală, modernă, cu granițe fixe și bine delimitate. Astfel, politicile naționale privind populația laponă au fost direcționate în acest mod:

”Statele nordice au considerat laponii un popor nomad, ce nu are drept de posesie asupra pământului.

Creșterea renilor a fost percepută ca o activitate ilegală și o formă înapoiată de activitate economică.

Chiar și când modul lor de viață a fost protejat, statele au văzut păstoritul nomad ca neviabil economic.”

Percepția obișnuită despre laponi a fost aceea că migrând în permanență, nu au un simț de apartenență la un teritoriu, lucru total eronat. Principala formă de organizare, siida, ce are la bază un teritoriul bine stabilit, demontează acest mit. Migrația sezonieră se datorează necesității de a profita la maximum de vegetația disponibilă și de a respecta ciclul normal de transhumanță.

Identitatea colectivă a jucat un rol foarte important în dezvoltarea laponă, lucru ilustrat de termenul general ”Sapmi” ce are multiple sensuri, de la zona georgrafică unde locuiesc, o persoană laponă, populația laponă sau limba laponă. Bineînțeles că identitatea colectivă a fost afectată și influențată de apariția granițelor naționale și de modul de organizare a culturii dominante.

Dreptul la pământurile tradiționale și la resurse este unul dintre cele mai importante drepturi ale popoarelor indigene, ce le asigură existența ca popor și reprezintă un pilon de susținere a dezvoltării acestora, lucru definit în mod evident de Art. 1(2) al Convenției ONU privind drepturile civile și politice și Art. 1(2) al Convenției Drepturilor Economice, Sociale și Culturale: ”Toate popoarele pot dispune de bunăstarea naturală și de resurse fără prejudicii aduse obligațiilor rezultate din cooperarea economică internațională, bazată pe principiul beneficiului reciproc și a dreptului internațional […] În niciun caz, popoarele nu pot fi private de propriile mijloacele de subzistență”

De asemenea, Declarația Drepturilor Popoarelor Indigene, susține la rândul său dreptul la resurse al popoarelor indigene . Art. 20, menționează că asigurarea subzistenței și dezvoltarea unui popor indigen se bazează pe libertatea de desfășurare a activităților tradiționale.

John B.Henriksen este de părere că în zona tradițională laponă există două tipuri de resurse: resursele tradiționale, utilizate de popoarele indigene ca o practică obișnuită rezultată din modul lor tradițional de viață, și cele non-tradiționale, care nu au fost utilizate în mod tradițional, de exemplu petrol și minerale. Resursele tradiționale trebuie incluse în drepturile popoarelor indigene. În ceea ce privește resursele non-tradiționale, populația laponă trebuie să aibă un cuvânt de spus în utilizarea acestora dacă afectează în vreun fel activitățile lor tradiționale și au dreptul de a beneficia financiar de pe urma acestora.

Stejnar Pedersen susține că laponii din zona de coastă a districtului Finnmark au ca activități economice de bază pescuitul, vânătoarea și creșterea animalelor, dar sunt privați de acest mijloc de subzistență, nefiind considerate de autorități activități suficient de ”tradiționale” încât să fie protejate de legislație. Astfel, Comitetul pentru Resurse Marine, menționează în Raportul din 2005, că: ”dreptul internațional nu le acordă persoanelor din regiunile lapone un drept istoric asupra pescuitului”, de aceea, Legea Resurselor Marine nu recunoaște asemenea condiții și drepturi. Totuși, conform datelor istorice și arheologice, poporul lapon este cel mai vechi grup etnic din regiune, prezența lor datând cu 2000-3000 de ani în urmă, perioadă în care utilizarea resurselor marine a fost o sursă principală de asigurare a subzistenței. Acest lucru a fost relatat de șeful de trib Ottar regelui Alfred al Angliei, informându-l de prezența pescarilor laponi la sfârșitul secolului al IX-lea.

În anii ’90, autoritățile norvegiene au regularizat pescuitul prin autorizație. Însă reglementările excludeau bărcile mici sau care nu prindeau o anumită cantitate de pește. Mai mult, regulile și perioadele impuse în pescuitul somonului au fost puternic restricționate. Comunitățile lapone care nu au obținut venit din pescuit au fost șterse din registrul pescarilor. Astfel, multe comunități de pescari au dispărut și regiunile din zonele de fiorduri au rămas nepopulate pentru că principiile administrative nu le permit să își câștige existența din resursele locale.

Ellen Inga O. Hætta, consideră creșterea renilor o activitate importantă în prezervarea culturii și tradițiilor lapone, de aceea Parlamentul Lapon trebuie să își asume responsabilitatea administrării acestei ocupații. În Norvegia, conform Legii pentru Creșterea Renilor, doar populația laponă este îndreptățită să practice această activitate.

Politica norvegiană laponă se dorește a fi în conformitate cu cerințele internaționale și în același timp să aducă o contribuție la dezvoltarea dreptului internațional în acest domeniu. Norvegia consideră multiculturalismul o parte esențială a dezvoltării statale, iar cultura laponă face parte din patrimoniul național și contribuie la prezervarea imaginii culturale a statului.

Majestatea Sa Regele Harald al V-lea a confirmat în discursul de deschidere a Parlamentului Lapon din 7 octombrie 1997, statutul și drepturile populației lapone în cadrul statului norvegian, un statut special față de celelalte minorități. Necesitatea prezervării culturii și limbii lapone este o prioritate, ținând cont de faptul că aceasta, spre deosebire de alte minorități, nu beneficiază de sprijinul unui stat natal, depinzând în totalitate de Norvegia (aceeași situație se petrece și în Suedia, Finlanda sau Rusia).

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția ONU privind drepturile civile și politice, Convenția internațională a drepturilor economice, sociale și culturale au fost integrate în legislația norvegiană în 1999. Alt document important ce stă la baza dezvoltării politicii lapone e Convenția OIM Nr. 169 privind popoarele indigene și tribale.

Conform acestora, activitățile lapone desfășurate în mod tradițional, sunt protejate de intervențiile de orice tip care le-ar putea periclita. De asemenea, laponilor le revine dreptul de posesie asupra teritoriilor ocupate și de utilizare a resurselor aferente. Autoritățile au obligația de a consulta populația laponă în orice chestiune care la poate afecta interesele.

Pentru a veni în întâmpinarea cerințelor lapone cu privire la pământuri și resurse, Legea Finnmark a fost adoptată la 17 iunie 2005, iar prin intermediul acesteia, pământurile din districtul Finnmark au fost transferate de la stat către o agenție, numită Finnmarkseisendommen ( Finnmark Estate). Aceasta are rolul de a gestiona pământul și resursele naturale din district. Legea a fost rezultatul unor lungi lupte duse de laponi pentru recunoașterea drepturilor inalienabile la pământ. Principiul proximității stă la baza determinării beneficiarilor. Cu toate că statul norvegian poate dispune de resursele sale, rezidenții au mai multe drepturi decât cei din afara districtului.

Membrii Finnmark Estate sunt numiți de către Parlamentul Lapon și de Consiliul Municipal Finnmark, câte trei de fiecare parte.

Principalele cerințe lapone ce se regăsesc în legea Finnmark sunt:

Stabilirea unei agenții numită Finnmark Estate

Drepturile de posesie sunt transferate de la stat la Finnmark Estate

Parlamentul Lapon și Consiliul Municipal Finnmark vor fi reprezentați în mod egal în cadrul agenției

Parlamentul Lapon va juca un rol important în activitățile agenției.

Capitolul 1 Secțiunea 1 menționează că scopul legii este acela de a facilita managementul pământurilor și resurselor naturale în districtul Finnmark, în beneficiul rezidenților, reprezentând fundamentul culturii lapone, creșterii renilor, utilizării zonelor necultivate, activităților comerciale și vieții sociale. Datorită utilizării îndelungate a pământurilor și resurselor, populația laponă a obținut dreptul individual și colectiv de a beneficia de acestea în districtul Finnmark.

De asemenea, s-a înființat o Comisie care investighează eventualele drepturi de posesie și utilizare în district, formată dintr-un președinte și patru membri și un tribunal special ce se ocupă de disputele legate de posesie a pământurilor.

Consiliul Drepturilor Lapone a fost restabilit în anul 2001. Scopul acestuia este de a identifica zonele tradiționale, de a studia drepturile lapone în zonele tradiționale, de a asigura exploatarea resurselor de către aceștia, fără a leza intersele populației non-lapone și de a evalua problema creșterii renilor și dezvoltării durabile a acestei ocupații. Noua lege a creșterii renilor, adoptată la 31 mai 2007, facilitează desfășurarea acestei activități, ca fiind fundamentală pentru cultura și tradiția laponă.

Mai mult, cultura laponă și zonele sale tradiționale fac parte din patrimoniul cultural al statului norvegian, fiind incluse în Legea Patrimoniului Cultural.

Legea Finnmark nu include prevederi referitoare la resursele marine. Conform Raportorului Special al ONU cu privire la drepturile popoarelor indigene, James Anaya, în ultimii ani, pescuitul pe coasta Norvegiei a fost împiedicat de actorii non-laponi printr-un management defectuos și a fost reglementat la nivel național, fără participare locală. Autoritățile norvegiene au luat act de situație și au înființat un Comitet pentru Pescuitul de Coastă, ce recomandă ca:”persoanele ce locuiesc de-al lungul fiordurilor și zonelor de coastă din Finnmark să aibă dreptul de a pescui, conform reglementărilor internaționale privind popoarele indigene și minoritățile.”

De asemenea, Legea minieră din 2009 protejează cultura laponă și activitățile tradiționale de eventualele amenințări provenite din industria extractivă.

Creșterea renilor în Norvegia este o activitate desfășurată la scară redusă la nivel național, dar de mare importanță pentru populația laponă, la nivel local. Această activitate s-a bazat dintotdeauna pe migrația sezonieră, iar constituirea granițelor a devenit un impediment.

În Norvegia, creșterea renilor este o activitate exclusiv laponă, ce se desfășoară de-a lungul unei regiuni ce ocupă 40% din teritoriul statului și reunește aproximativ 200.000 de reni. Aceștia sunt crescuți în zonele montane și de coastă. Circa 2.800 de laponi dețin dreptul de a însemna și comercializa reni. Această practică este reglementată prin Legea creșterii renilor din 1978, care menționează următoarele: ”Crescătorii de reni trebuie să fie de descendență laponă, cel puțin un părinte sau bunic trebuie să fi avut această ocupație. Mai mult, fiecare crescător trebuie să dețină sau să fie afiliat unei unități operaționale.” O unitate operațională reprezintă un permis public de a deține un anumit număr de reni.

”Dreptul de creștere a renilor atrage după sine o serie de alte drepturi: la locuință, migrație, păstorit, construire de facilități, vânătoare, pescuit, captură, de a utiliza lemne de foc.” Totuși, aceste drepturi se limitează la regiunea stabilită pentru creșterea renilor și se aplică dacă sunt relaționate cu aceasta.

Industria creșterii renilor se află sub administrația Ministerului Agriculturii, Consiliul pentru Creșterea Renilor și consiliile locale. Acestea iau decizii cu privire la unitățile operaționale, numărul de reni, perioadele de păstorit și zonele afiliate.

Fundamentul dreptului de creștere a renilor este utilizarea imemorială a pământului și resurselor naturale, ce presupune o continuitate de cel puțin o sută de ani. Primul document care a reglementat activitatea de creștere a renilor a fost așa-numitul Lappekodisillen (Codicilul Lapon) sau Magna Charta laponă, ce cuprinde prevederi referitoare la poporul lapon și activitatea lor tradițională de creștere a renilor. Cunoscut și ca ”Primul Codicil și Supliment la Tratatul privind granițele între Monarhiile Norvegiei și Suediei cu referire la laponi”, semnat între Regatele Norvegiei și Suediei, la Strømstad, în anul 1751, acesta are statul egal cu tratatul în sine și menționează în Articolul 10 că:” Deoarece laponii au nevoie de teritoriul ambelor state, conform vechii practici, au permisiunea de a se muta cu turmele de reni în fiecare toamnă și primăvară peste graniță, în celălalt stat […] ei au dreptul de a utiliza pământul și malurile pentru subzistența lor și a animalelor și vor fi primiți într-o manieră prietenoasă, vor fi protejați și ajutați să se adapteze.” Aceștia au și drept de vânătoare, însă nu trebuie să cauzeze pagube niciuneia dintre părți, în caz contrar vor fi sancționați conform legii. O altă reglementare este cea a taxelor, Codicilul stabilind că taxa pe pământ se datorează doar statului în care crescătorul de reni alege să fie rezident, nu și celui în care migrează sezonier. Acest lucru este extrem de important, ținând cont de faptul că de-a lungul timpului populația laponă a fost taxată injust, dublu sau chiar triplu.

”Codicilul Lapon reprezintă baza istorică a drepturilor lapone, dând un statul formal viziunii tradiționale asupra activității creșterii renilor și stabilind o formă de autodeterminare internă, în vederea prezervării națiunii lapone.”

Conform noii legi norvegiene din 2007 privind creșterea renilor (Lov om reindrift), doar cei care dețin dreptul de a însemna animalele pot desfășura această activitate în zonele special stabilite. Dreptul de însemnare se obține prin apartenența la comunitatea laponă și dacă îndeletnicirea este o moștenire familială.

Zona specială de creștere a renilor se împarte în șase regiuni: Finnmark de Est, Finnmark de Vest, Trøms, Nordland, Nord-Trøndelag și Sør-Trøndelag/Hedmark. Aceasta cuprinde 14.000 km², adică 40% din teritoriul Norvegiei, cărora li se adaugă patru zone din afara zonei speciale, numite zone non-lapone, unde activitatea se poate desfășura doar cu perimsiunea Regelui.

La nivel național, managementul creșterii renilor se află sub supravegherea Ministerului Agriculturii, prin intermediul Consiliului Norvegian pentru Creșterea Renilor. La nivel regional, fiecare zonă are un Consiliu, iar la nivel local, fiecare district își organizează chestiunile interne.

Asociația Crescătorilor de Reni din Norvegia (Norske Reindriftssamers Landforbund) este cea mai importantă organizație de acest fel, ce negociază sprijinul economic acordat de stat.

Veniturile crescătorilor de reni provin din producția de carne și materiale: piei, oase, coarne, însă statisticile arată că sunt sub venitul mediu în Norvegia, de aceea, în mod normal, nu reprezintă o sursă unică de venit. Dacă un crescător își pierde din reni în urma atacurilor animalelor de pradă, poate beneficia de compensații din partea statului.

Începând cu anul 1976, Acordul privind creșterea renilor reglementează sprijinul financiar, care este de aproximativ 97 milioane de coroane norvegiene (10 milioane de euro/anual).

După cum se poate observa, dreptul la pământ și la resurse reprezintă un drept fundamental al popoarelor indigene, fără de care prezervarea lor identitară nu ar fi posibilă. Chiar dacă ocupația tradițională de creștere a renilor se bazează pe migrația sezonieră, nu înseamnă că laponii nu au dezvoltat un sentiment de apartenență la un teritoriu, ci dimpotrivă, se simt puternic relaționați cu acesta. Din timpuri imemoriale, comunicau cu natura înconjurătoare care le-a fost întotdeauna sprijin și partener de nădejde. De aceea, dislocarea îi face vulnerabili în fața culturilor dominante.

În urma analizei amănunțite a documentelor, am constatat că Norvegia și-a manifestat disponibilitatea de a recunoaște statutul de popor indigen al populației lapone prin integrarea în legislația națională a prevederilor convențiilor internaționale privind poparele indigene și minoritare și prin adoptarea legilor speciale care să se plieze pe nevoile și interesele populației lapone. Activitățile tradiționale sunt astfel protejate de intervențiile care le-ar putea pune în pericol, iar laponii sunt consultați în chestiunile de maximă importanță.

Legea Finnmark din 2005, prin care pământurile din district au fost transferate de la stat către o agenție care le gestionează, formată dintr-un număr egal de membri, laponi și norvegieni, este o concesie importantă făcută laponilor. Chiar dacă este rezultatul unor negocieri lungi și reprezintă o înțelegere din care ambele părți au de câștigat, reprezintă o reușită a populației lapone, care are întâietate la dispunerea de pământuri și resurse datorită utilizării îndelungate. Dezavantajul legii este acela că nu include prevederi despre pescuit, o altă activitate tradițională laponă, pusă în pericol de gestionarea defectuoasă la nivel național. La recomandarea Raportorului Special al ONU, Norvegia a luat măsuri prin înființarea unui comitet, problema fiind încă în discuții.

Creșterea renilor, activitatea laponă caracteristică, presupune o atenție deosebită pe agenda națională și soluții eficiente. Desfășurându-se pe o zonă destul de extinsă, circa 40% din teritoriul țării, a fost reglementată prin Legea Creșterii Renilor, ce are Codicilul Lapon din 1751 ca fundament istoric, acordând statut formal activității.

Statul norvegian se implică în păstrarea acestei ocupații străvechi prin intermediul Ministerului Agriculturii și prin Consiliul pentru creșterea renilor. Acesta acordă sprijin financiar anual în valoare de 10 milioane de euro, precum și compensații crescătorilor care își pierd din animale. În urma colectării producției de carne și materiale, colaboratorii laponi sunt remunerați corespunzător. De asemenea, asigură toate condițiile necesare bunei desfășurări a activității, punând la dispoziție locuințe și alte facilități.

Prin urmare, accesul la pământ, resurse și activitățile tradiționale ale comunității sunt reglementate legal și sunt susținute activ de statul norvegian, care a luat cunoștință de importanța acestora în consolidarea identității lapone. După cum menționează Passi:” regiunile nu au doar o formă teritorială (granițe mai mult sau mai puțin delimitate), ci și o formă simbolică, ce se manifestă în practica socială ce produce/reproduce regiunea și care este utilizată în construirea de narațiuni ale identității și în simbolistica regiunii.” Cu alte cuvinte, regiunea tradițională laponă este un simbol al identității și unității lapone.

FORMAREA ORGANIZAȚIILOR LAPONE. DE LA KVÆNANGEN LA PARLAMENTUL LAPON

Primul lapon ales în Parlamentul Norvegiei a fost Isak Saba, în 1906. Acesta a fost reprezentantul partidului socialist pentru regiunea Finnmark de Est. Din păcate, fiind singurul reprezentant lapon, nu s-a putut opune proiectului de norvegianizare. Mișcările lapone din nord și sud, au încercat să apere pe cât posibil interesele populației și să se mențină în afara sferei de influență a partidelor politice norvegiene.

Isak Saba

După 1945, s-au dezvoltat organizațiile lapone, iar Controversa Alta a determinat o schimbare a atitudinii autorităților față de chestiunile lapone. Această perioadă a fost marcată de participarea la sistemul electoral national din 1969. Mai apoi, listele lapone se regăseau în alegerile, municipale, județene și parlamentare în Finnmark, Tromsø și Nordland. Reprezentanții laponi au fost aleși inițial pe listele partidelor norvegiene. Partidul Lapon a fost recunoscut ca partid național în 1999.

Precursorii Parlamentului Lapon au fost diferitele organizații lapone, care se ocupau de chestiuni lingvistice și culturale. Prima organizație a fost creată la Kvænangen în 1903, din inițiativa lui Anders Larsen, și a apărut din nevoia de a opune rezistență încercărilor de norvegianizare. După cel de-al doilea Război Mondial, cea mai importantă organizație este Asociația Crescătorilor de Reni din 1948, care promovează interesele crescătorilor de reni. Alte organizații importante sunt Asociația Națională a Laponilor din Norvegia din 1968, care se ocupă de drepturile populației lapone și Uniunea Laponilor din Norvegia din 1979, care are ca obiectiv protejarea și dezvoltarea limbii lapone.

Cooperarea dintre laponii din țările nordice a început în 1956, când s-a hotărât înființarea unui Consiliu Nordic Lapon, o organizație nonguvernamentală, din care fac parte și organizațiile mai sus menționate, precum și altele din Suedia și Finlanda, fiind principala instituție politică laponă până la apariția Parlamentului Lapon. Scopul Consiliului este de a susține și dezvolta drepturile economice, culturale, sociale și lingvistice ale populației lapone, precum și drepturile la pământ, apă, resurse naturale, prin protejarea acestora în cadrul legislației fiecărui stat în parte. Obiectivele sale sunt: promovarea drepturilor și intereselor populației lapone, consolidarea sentimentului de afinitate în rândul laponilor, obținerea recunoașterii și menținerea drepturilor acestora în legislația celor 3 state.

Odată cu participarea la discuții a laponilor din Rusia, numele a fost schimbat în Consiliul Lapon. În anul 2000, parlamentele lapone din Norvegia, Suedia și Finlanda au pus bazele Consiliului Parlamentar Lapon, care are ca scop protejarea intereselor și consolidarea cooperării dincolo de granițe, precum și promovarea la nivel internațional.

Consiliul Lapon are 15 reprezentanți: 5 din Norvegia, 4 din Finlanda și Suedia și 2 din Rusia. Membrii sunt aleși în cadrul Conferinței Lapone ce are loc o dată la 4 ani. Sediul acestuia se află în Finlanda, la Utsjoki.

Consiliul Lapon are o activitate bogată și la nivel internațional. În 1976, a aderat la Consiliul Mondial al Popoarelor Indigene, iar din 1989, are rol consultativ în cadrul ONU, luând poziție în numele popoarelor indigene în diferite contexte.

Parlamentul Lapon este rezultatul direct al Controversei Alta. Conflictul din zona Alta a izbucnit în anul 1970, reunind două forțe importante, ecologiștii care luptau împotriva unei societăți ce consuma prea multă energie și populația indigenă.

În anul 1970, autoritățile norvegiene au hotărât construirea unei hidrocentrale în regiunea Finnmark, în apropierea orașului Alta, incluzând un baraj care ar fi inundat comunitatea laponă din regiune, și anume satul Máze. De asemenea, implica și construirea unei șosele care trecea prin mijlocul pășunilor. Într-o zonă arctică marginală, orice proiect ar putea cauza un rău iremediabil sistemului fluvial, climei, florei și faunei. Aceste schimbari ar atrage alte probleme legate de agricultura din zonă, creșterea renilor și pescuit. După ce planul inițial s-a lovit de rezistența locuitorilor, un al doilea plan, mai puțin ambițios, a fost propus, prin care un număr mai mic de laponi ar fi fost evacuați, iar pășunile pentru creșterea renilor și pescuitul nu ar fi fost atât de afectate. Comunitatea locală a văzut acest lucru ca o amenințare, distrugând părți importante din teritoriul lor. În consecință, au organizat o mișcare de protest în anul 1978, opunându-se construcției și fiind dispuși să recurgă la forță. Crescătorii de reni au dat statul norvegian în judecată pentru a împiedica proiectul. În toamna anului 1979, când construcția era pe punctul de a începe, laponii din zonă au blocat accesul și au organizat numeroase demonstrații și proteste, ajungându-se la o grevă a foamei în fața Stortingului.

Pentru a aplana temporar conflictul, Prim Ministrul, Odvar Nordli, a promis o revizuire a deciziei luate de Parlament, dar într-un final, s-a ajuns la aceeași concluzie. Statul norvegian nu avea de gând să renunțe la proiect. Mai mult de o mie de laponi s-au legat cu lanțuri la locul construcției, când aceasta a fost reluată în 1981. Poliția a răspuns prompt, și protestatarii au fost înlăturați cu forța. Aproximativ 10% din poliția norvegiană a fost detașată în zona Alta pe toată perioada construcției. Toate organizațiile lapone au declarat încetarea oricărei colaborări cu guvernul norvegian și au făcut numeroase petiții la Curtea Supremă de Justiție și chiar la Papă.

De asemenea, s-a folosit explozibil pentru a sabota construcția. Vinovații de acest lucru au fost condamnați, dar au reușit să fugă în Canada. Cu toate acestea, hidrocentrala s-a construit și este cea mai mare din regiune. Documente care au fost declasificate între timp, arată că guvernul norvegian era hotărât să recurgă la forțele armate dacă revoltele ar fi continuat.

Acest eveniment a atras atenția mass-mediei la nivel internațional, iar Norvegia a primit numeroase critici. Ca rezultat, guvernul norvegian s-a întrunit în 1980 și 1981 cu o delegație laponă formată din membri ai Asociației Lapone Norvegiene, Asociației Crescătorilor de Reni și Consiliului Lapon Norvegian. În urma acestor discuții s-au creat două comitete: Comitetul Cultural Lapon și Comitetul Drepturilor Lapone, condus de profesorul Carsten Smith, având ca obiectiv studierea problemelor lapone, cum ar fi teritoriul și utilizarea resurselor, care a venit cu propunerea pentru o lege laponă, adoptată în 1987, și a avut ca reușită amendarea Constituției Norvegiei în 1988 și adoptarea legii Finnmark în 2005.

Fundamentul legal pentru dezvoltarea politicii lapone îl reprezintă Constituția Regatului Norvegiei din 17 mai 1814 (cu amendamentele sale), care prevede în Articolul 110a că: ”Este responsabilitatea autorităților statului să asigure condițiile necesare pentru ca populația laponă să își păstreze și dezvolte limba, cultura și modul de viață.”

Guvernul norvegian , în anunțul făcut în Parlamentul Național, cu privire la politica laponă, a menționat următoarele: ”Legea Laponă din 12 iunie 1987, nr.56, a fost aprobată în urma recomandărilor Comisiei pentru Drepturile Lapone, NOU:1984:18, ce se bazează pe recunoașterea faptului că Regatul Norvegiei a fost stabilit pe teritoriul a două popoare, cel norvegian și cel lapon, iar laponii au trăit în interiorul granițelor Norvegiei de când a existat ca stat. Acest lucru distinge populația laponă de alte grupuri minoritare […] Parlamentul Lapon va căuta să dezvolte modele pentru autodeterminarea laponă în zonele în care acest lucru este posibil.”

Legea Nr.56 din 12 iunie 1987 cu privire la Parlamentul Lapon și alte chestiuni legale lapone, sau Legea Laponă, menționează în Capitolul 1, că: ”Scopul acestei legi este de a-i permite populației lapone din Norvegia să își păstreze și dezvolte limba, cultura și modul de viață. Populația laponă va beneficia de propriul Parlament Lapon, ales de și din rândul laponilor. Cheltuielile legate de acesta vor fi suportate de stat. Lapona și norvegiana sunt ambele limbi oficiale, cu statut de egalitate.”

De asemenea, Capitolul 2 reglementează rolul Parlamentului Lapon, și anume acela de a se ocupa de toate chestiunile care afectează în mod direct populația laponă și de a administra fondurile alocate. Acesta are rol consultativ în luarea deciziilor care îi vizează pe laponi. Alegerile în cadrul Parlamentului se fac prin vot majoritar, iar membrii sunt aleși pe o perioadă de patru ani. Orice persoană care se declară lapon poate să fie inclusă pe listele de vot.

Capitolul 3 evidențiază faptul că orice persoană are dreptul de a se adresa autorităților și de a primi răspuns în limba laponă în districtele în care aceștia sunt o majoritate. Acest lucru este valabil în sectoarele: social, medical, confesional, educațional sau juridic.

Parlamentul Lapon este principala sursă de informații și dialog a guvernului în ceea ce privește politica laponă. Acesta și-a asumat, de asemenea, responsabilitatea sarcinilor administrative și punerii în aplicare a măsurilor politice în anumite regiuni. Unul din obiectivele declarate ale guvernului este acela de a-i asigura Parlamentului și mai multă influență și autoritate în chestiunile care îi privesc în mod special pe laponi.

Parlamentul a primit deja sarcina de a distribui fondurile alocate organizațiilor lapone, precum și de a se ocupa de inițiativele culturale, economice și lingvistice.

Parlamentul Lapon a fost înființat prin Legea Laponă, aprobat în 1987 și deschis oficial de către regele Olav al V-lea, la 9 octombrie 1989, înlocuind corpul consultativ anterior, Consiliul Lapon Norvegian, creat în 1964, care, la rândul său, a înlocuit Consiliul Lapon pentru regiunea Finnmark, creat în 1953, având rol consultativ doar în regiunea respectivă. Fiecare țară nordică are propriul Parlament Lapon, deși de multe ori acestea colaborează. Parlamentele funcționează ca autorități publice, conduse de guvernele scandinave, dar au parlamentari aleși prin vot democratic, a căror misiune este să se ocupe de populația laponă și cultura lor.

Sediul central al Parlamentului Lapon din Norvegia se afla la Karasjok. Acesta este format din 43 de membri din 13 districte și se întrunește de 4 ori pe an.

Parlamentul Lapon din Norvegia

În subordinea Parlamentului se află: Consiliul Lapon pentru Monumente Culturale, Consiliul pentru Cultură, Consiliul pentru Afaceri, Consiliul pentru Limba Laponă.

Principalele probleme de care se ocupă acesta sunt: managementul Fondului de Dezvoltare Laponă, situația crescătorilor de reni și a pescarilor, problemele populației din zonele rurale, dezvoltarea unui plan de acțiune pentru regiunile lapone de coastă și fiorduri, creșterea numărului locurilor de muncă în regiunile lapone, promovarea limbii și culturii lapone, protejarea moștenirii culturale lapone, dezvoltarea învățământului lapon, un plan special pentru copii și tineri, precum și un proiect pentru femei.

Bugetul Parlamentului, în valoare de 400 de milioane de coroane norvegiene, este asigurat de statul norvegian iar Parlamentul Lapon poate distribui fondurile în funcție de priorități. În guvernul norvegian, resposabilitatea pentrul problemele legate de populația laponă îi revine Ministerului Muncii și Incluziunii Sociale. Mai mult, Parlamentul Lapon gestionează și cele 75 de milioane de coroane norvegiene, un fond anual destinat compensării daunelor provocate de politica de norvegianizare.

Președinții Parlamentului Lapon din Norvegia au fost, în ordine:

Ole Henrik Magga, membru al Asociației Lapone a Norvegiei (1989-1997)

Sven-Roald Nystø, membru al Asociației Lapone a Norvegiei (1997-2005)

Aili Keskitalo, membru al Asociației Lapone a Norvegiei (2005-2007)

Egil Olli, membru al Partidului Poporului (2007-2013)

Aili Keskitalo, membru al Asociației Lapone a Norvegiei (2013-prezent)

Din punct de vedere al organizării, reprezentanții celui mai mare partid (sau coaliție) formează un consiliu executiv care alege un președinte și un vicepreședinte. De asemenea, există numeroase comitete care se adresează diferitelor chestiuni lapone.

În concluzie, organizațiile lapone sunt principalul mijloc de reprezentare laponă, națională și internațională. Acestea au apărut și s-au dezvoltat încă de la începutul secolului al XX-lea și au vizat fie rezistența la asimilare, fie chestiuni culturale și lingvistice. Cooperarea laponă la nivel internațional a început odată cu înființarea Consiliului Lapon, prima instituție politică laponă. Acesta a luptat pentru recunoașterea statutului populației lapone la nivel național, în cele trei state nordice, și a susținut modificarea legislativă în vederea includerii drepturilor economice, sociale, culturale și lingvistice ale laponilor. La nivel internațional, este un reprezentant activ în cadrul Consiliului Mondial al Popoarelor Indigene și în cadrul ONU.

Însă trebuie remarcat faptul că este posibil ca statul norvegian să nu fi fost așa deschis în a recunoaște statutul indigen al laponilor dacă nu ar fi atras criticile internaționale în Controversa Alta, unde situația i-a scăpat de sub control. Dar rezultatul a fost unul favorabil pentru laponi. Constituția Regatului Norvegiei a fost amendată, fiind introdus un articol ce obligă statul să își asume responsabilitatea de a proteja limba, cultura și modul de viață lapon. Adoptarea Legii Lapone clarifică faptul că Regatul Norvegiei a fost stabilit pe teritoriul a două popoare, deci laponii beneficiază de drepturi egale. Mai mult, consfințește crearea Parlamentului Lapon, cu rol reprezentativ în chestiunile care îi vizează în mod direct, cu inițiativă culturală, economică, lingvistică și ca mediator financiar. Putem observa că influența organizațiilor lapone naționale a scăzut odată cu apariția Parlamentului Lapon, care a preluat toate sarcinile. Excepție face Asociația Crescătorilor de Reni, care este în continuare partener al statului.

Este evident că după cel de-al Doilea Război Mondial situația reprezentării lapone s-a schimbat, aceștia câștigând influență la nivel local, regional, național și chiar internațional, prin colaborarea Parlamentelor Lapone din cele trei țări nordice și prin aducerea chestiunilor lapone pe agenda internațională a ONU.

CONVENȚIA LAPONĂ NORDICĂ. SPRE RECUNOAȘTEREA IDENTITĂȚII ȘI UNITĂȚII

După cum am menționat anterior, Declarația Drepturilor Popoarelor Indigene a ONU nu definește termenul de popor indigen. În schimb, Convenția OIM Nr.169 clarifică acest lucru, popoarele indigene fiind ”popoarele din statele independente care sunt considerate indigene pe baza descendenței lor din popoare care au ocupat țara sau regiunea geografică în momentul cuceririi, colonizării sau stabilirii actualelor granițe, și care, indiferent de statutul lor legal, păstrează propriile instituții sociale, economice, culturale sau politice.”

Din această definiție se pot extrage câteva caracteristici ale popoarelor indigene. Prima dintre acestea ar fi prezența într-o anumită regiune geografică înaintea altor populații, mai apoi, subordonarea față de populația dominantă a cărei putere se datorează colonizării sau trasării granițelor. Urmează distincția, manifestată prin caracteristici sociale, economice, culturale, politice. Drepturile acordate popoarelor indigene nu înseamnă doar protecție și recompensarea pentru nedreptățile suferite, ci și prezervarea diversității culturale, garanția că aceste culturi vor continua să existe și vor fi transmise generațiilor următoare.

Alte două caracteristici esențiale sunt autoidentificarea colectivă, adică dacă un grup se consideră indigen, trebuie recunoscut ca atare, și relația cu pământul și resursele dintr-o zonă geografică, o cultură ce a evoluat în timp, prin interacțiunea cu resursele. Pescuitul, vânătoarea, agricultura reprezintă mijloace tipice de subzistență pentru popoarele indigene. Aceste tradiții modelează în același timp limba, cultura, expresia artistică, iar relocarea sau modernizarea pot îmbunătăți, dar și distruge natura distinctivă a culturii.

Prima convenție între statele nordice cu privire la laponi a fost Codicilul Lapon din 1751, între Danemarca-Norvegia și Suedia-Finlanda, acord care trasa granițele. Actuala Convenție Laponă Nordică se relaționează cu Codicilul, fiind considerată o consolidare a drepturilor stabilite în trecut.

Documentul care stă la baza reglementării activităților popoarelor indigene este Declarația Drepturilor Popoarelor Indigene a ONU. Pe seama acestui document a fost elaborată și Convenția Laponă Nordică referitoare la problematica populației lapone și protejarea culturii bazată pe utilizarea resurselor. Aceasta poate fi analizată din perspectiva dreptului la trecut, prezent și viitor.

Dreptul la trecut se referă la popoarele care au ocupat un anumit teritoriu înaintea colonizării de către o putere dominantă, care au dreptul istoric de a utiliza teritoriul respectiv. Convenția OIM Nr.169 evidențiază continuitatea istorică și utilizarea tradițională ce conferă popoarelor indigene dreptul de posesie. Convenția Laponă Nordică nu stabilește regiunile ce intră în discuție, acest lucru rămâne la latitudinea statelor.

Dreptul la prezent presupune existența unor culturi distincte ce trebuie prezervate și transmise generațiilor următoare. Convenția Laponă Nordică stipulează obligația statelor de a asigura mijloacele necesare dezvoltării economice, sociale și culturale.

Dreptul la viitor presupune garantarea sustenabilității unei culturi distincte și dreptul la autodeterminare al acesteia. Asta nu înseamnă că orice popor poate să recurgă la secesiune pentru a forma propriul stat. Convenția Laponă Nordică susține dreptul la autodeterminare, și anume dreptul de a determina dezvoltarea economică, socială, culturală și de a dispune de resursele naturale.

Primul care a venit cu ideea creării unei convenții care să abordeze problema drepturilor lapone a fost Consiliul Lapon Nordic, laponii fiind un popor indigen ce trăiește pe teritoriul a patru state, Norvegia, Suedia, Finlanda și Rusia, având regiunile tradiționale divizate de granițe. În 1996, cele trei state nordice au numit un comitet, care la rândul său a recomandat instituirea unui Grup de Experți în vederea elaborării Convenției, format dintr-un membru al fiecărui guvern și un membru al fiecărui parlament lapon. Acesta și-a început activitatea în 2003, iar la 26 octombrie 2005 a prezentat propunerea pentru Convenție.

Conform dreptului internațional, doar statele pot fi părți ale unei convenții, astfel că, soluția găsită de cele trei state nordice a fost ca acestea să fie părți formale, în timp ce parlamentele lapone trebuie să fie consultate și să își dea acordul în orice decizie luată, acest parteneriat reprezentând, de fapt, un tratat modern. Problema Convenției este faptul că nu poate fi aplicată și laponilor din Federația Rusă, deși s-au făcut progrese în discuțiile cu aceștia. Totuși, dacă există cetățeni ai Federației Ruse care trăiesc pe teritoriul unuia dintre cele trei state nordice, atunci Convenția este aplicabilă.

Convenția Laponă Nordică reglementează în principiu relațiile dintre patru popoare, norvegian, suedez, finlandez și lapon, de pe teritoriul a trei state, Norvegia, Suedia și Finlanda. Dintre acestea, Norvegia, Suedia și Finlanda se bucură de autodeterminare totală, în timp ce laponii de una parțială, neavând posibilitatea de a-și crea propriul stat.

Preambulul Convenției este divizat în două părți, una prezintă viziunea guvernelor statelor nordice asupra Convenției, iar cealaltă prezintă viziunea parlamentelor lapone. Guvernele admit faptul că populația laponă a fost supusă unor politici dure ce trebuie compensate, că sunt un singur popor pe teritoriul a patru state, cu propria cultură, limbă, societate, istorie și tradiții, ce are dreptul la autodeterminare, acces la resurse naturale și pământuri. La rîndul lor, parlamentele lapone consideră că granițele nu trebuie să fie un impediment pentru unitatea populației lapone, drepturile la autodeterminare și la resurse fiind vital în prezervarea culturală și identitară.

Convenția este structurată pe cinci capitole ce tratează chestiunile lapone după cum urmează.

Capitolul I menționează drepturile generale ale laponilor.

Articolul 1 al Convenției clarifică cele două obiective fundamentale, și anume garantarea drepturilor și libertăților fundamentale și reglementarea situației divizării teritoriului tradițional de către granițele naționale.

Articolul 2 are rolul de a stabili cine are statutul de lapon și recunoaște populația laponă ca popor indigen pe teritoriul Norvegiei, Suediei și Finlandei.

Articolul 3 este poate cel mai important, pentru că menționează dreptul la autodeterminare al laponilor, adică dezvoltarea economică, socială, culturală, precum și accesul și dispunerea de resursele naturale.

Următoarele articole susțin protecția împotriva discriminării, obligația statelor de a respecta tradițiile și obiceiurile lapone, precum și asigurarea cooperării economice și culturale dincolo de granițele naționale. Articolul 7 evidențiază faptul că populația laponă a fost supusă unor nedreptăți de-a lungul timpului, de aceea este necesară asigurarea protecției împotriva discriminării. Este recunoscut faptul că laponii s-au stabilit în Fenoscandinavia și Peninsula Kola din timpuri imemoriale, înaintea colonizării regiunii de către popoarele non-lapone și stabilirea de granițe. Într-adevăr, populația laponă este o națiune fără stat, dar care împărtășește o istorie, limbă, cultură, tradiții, valori, ce nu pot fi dezbinate de granițe. Astfel, Articolele 10, 11 și 12 reglementează desfășurarea activităților dincolo de granițe, precum și accesul la educație, servicii sociale și medicale. De asemenea, cooperarea continuă și în zona mass-media.

Capitolul II, intitulat Guvernanța laponă, face referire la modul de implementare a acestui drept la autodeterminare. Fiecare stat beneficiază de un Parlament Lapon, care acționează în numele populației lapone și este ales din rândul laponilor. Acesta are drept de participare și decizie în orice chestiune care îi vizează în mod direct. De asemenea, Parlamentele Lapone vor fi reprezentanții populației la nivel internațional.

Capitolul III, Limba și cultura laponă, reglementează problema drepturilor lingvistice, și anume, dreptul de a utiliza, promova și transmite generațiilor următoare limba maternă și tradițiile, utilizarea limbii materne în relațiile cu autoritățile, promovarea literaturii și a oricăror alte forme de manifestare artistică, educația în limba laponă la toatel nivelele, garantarea serviciilor medicale și sociale, protejarea prin lege a patrimoniului cultural lapon.

Capitolul IV, Dreptul la pământ și resurse de apă, pune accentul pe dreptul asupra pământului, apelor și resurselor naturale din teritoriul ocupat în mod tradițional. Dacă populația laponă a ocupat și utilizat un teritoriu în mod tradițional, pentru creșterea renilor, vânătoare sau pescuit, are dreptul de a folosi aceste regiuni în continuare. Dacă activitățile extractive afectează în vreun fel populația laponă, aceasta trebuie consultată sau compensată financiar.

Capitolul V, Mijloacele de subzistență, face referire la una dintre chestiunile fundamentale lapone, creșterea tradițională a renilor indiferent de granițe, ca mijloc de subzistență, bazat pe obiceiuri străvechi. Inițial, granițele nu au fost un impediment în desfășurarea activităților cotidiene ale crescătorilor de reni, care erau liberi să treacă granițele cu turmele pentru păstorit. Totuși, la mijlocul secolului al XIX-lea, atitudinea statelor s-a schimbat, granițele fiind închise. În prezent, nu se desfășoară astfel de activități la granița dintre Norvegia și Finlanda, iar la cele dintre Finlanda-Suedia și Norvegia-Suedia, acestea sunt sever restricționate. Articolul 43 vine în întâmpinarea acestui lucru, considerând că tradiția stă la baza îndeletnicirii, de aceea nu trebuie să existe limite teritoriale în desfășurarea acestei activități.

A 20-a Conferință Laponă ce a avut loc între 2-4 mai 2013 la Murmansk, Federația Rusă, evidențiază rolul populației lapone în gestionarea teritoriului tradițional, prin stabilirea de norme privind industria din zonă, ce necesită consimțământul localnicilor în orice activitate care le poate afecta cursul normal de dezvoltare. Reprezentanții populației lapone nu au fost mulțumiți de legislația minieră din statele nordice, care nu este în conformitate cu cea internațională. De aesemenea, reprezentanții sunt de părere că și sectorul privat are aceeași obligație de a respecta drepturile lapone, de a se consulta în privința oricărei activități desfășurate și de a avea consimțământul comunității.

Convenția Laponă Nordică susține implicarea populației lapone în procesul decizional privind schimbările de mediu care afectează ecosistemele ce reprezintă o sursă de subzistență. Cunoștințele lor tradiționale pot fi utile și eficiente în rezolvarea unor astfel de probleme și trebuie luate în considerare. Activitățile tradiționale trebuie reglementate astfel încât să funcționeze corespunzător. În vederea implementării corecte a tuturor drepturilor populației lapone, Norvegia, Suedia și Finlanda trebuie să ratifice cât mai curând Convenția Laponă Nordică și să găsească o soluție de a-i apropia și pe laponii din Rusia.

CONCLUZII

Prezenta teză a examinat disponibilitatea statului norvegian de a se implica și de a asigura integrarea socio-culturală a populației lapone, în urma diferitelor tratate, convenții și acorduri internaționale ratificate de către stat ca membru al unor organizații internaționale cum ar fi ONU, OSCE, Consiliul Europei, precum și translatarea și acomodarea acestor prevederi în legislația națională, prin recunoașterea statutului de popor indigen și minoritate a populației lapone, evidențiind importanța contribuției acestora la dezvoltarea economică, socială, politică și culturală a statului. De asemenea, teza a analizat modul în care identitatea laponă s-a dezvoltat de-a lungul timpului și cel în care educația în limba maternă, accesul la pământul tradițional și la resurse și reprezentarea laponă națională și internațională au fost instrumente de modelare a identității, care a devenit mult mai vizibilă și mai consolidată.

În vederea demonstrării acestui lucru, am pornit de la trei ipoteze:

1. Politica statului norvegian față de populația laponă s-a modificat de-a lungul timpului și a avut etape contrastante, trecând de la o asimilare forțată ce a durat o sută de ani, la o politică permisivă, bazată pe diversitate culturală.

2. Populația laponă îndeplinește caracteristicile specifice popoarelor indigene și minorităților, de aceea poate beneficia de toate drepturile conferite acestor categorii de legislația norvegiană și internațională.

3. Educația în limba maternă, accesul la pământul tradițional și la resurse, precum și reprezentarea națională și internațională a populației lapone sunt factori esențiali în prezervarea identitară.

Pentru o mai bună înțelegere a dezvoltării politicii minorităților în Norvegia, am considerat necesară analiza cadrului general care a condus la aceasta, și anume, perspectiva constructivistă cu privire la problematica identității și cea a Școlii de la Copenhaga cu privire la securitatea societală, fenomenele globalizării și multiculturalismului și modul în care acestea au influențat formarea identității colective a popoarelor indigene și a minorităților.

Constructivismul propune abordarea realității internaționale ca un construct social, realizat de interacțiunile umane, ce modelează comportamentele, construiesc și reconstruiesc în mod continuu identitățile. Interesele și comportamentul își găsesc explicația în caracteristicile interne ale statelor și în diferențele culturale. Actorii, fie ei state, grupuri etnice sau indivizi, își modelează identitățile și interesele în raport cu ceilalți. Interacțiunile repetate generează anumite așteptări comportamentale din partea celuilalt, fie pozitive, fie negative.

Școala de la Copenhaga vine cu o nouă propunere în privința studiilor de securitate, considerând necesară extinderea agendei de la abordarea tradiționalistă, centrată pe stat și domeniul militar, spre alte domenii de interes, cum ar fi cel economic, politic, de mediu sau societal. Din pricina amenințărilor actuale, care plasează securitatea indivizilor la nivel de egalitate cu suveranitatea statală, noua abordare a Școlii de la Copenhaga aduce pe lângă sectoare noi, și noi obiecte de referință. Astfel, identitatea devine un subiect central și controversat de discuție, orice amenințare la adresa acesteia reprezentând o amenințare la adresa securității societale.

Extinderea fenomenului globalizării a atras după sine schimbări de ordin economic, politic, social și mai ales cultural. Dezvoltarea tehnologică, a transporturilor și a comunicațiilor a facilitat schimburile culturale, care deși au existat de mult timp, s-au intensificat în urma procesului de liberalizare. Permeabilitatea granițelor, ce permite libera circulație a bunurilor, serviciilor și persoanelor, aduce în contact oameni diferiți, cu o varietate de naționalități, limbi, religii, tradiții, valori și culturi. Astfel, vechea structură centru-periferie se transformă într-o omogenizare culturală. Din considerente de securitate națională, statele au încercat să limiteze fenomenul migrației, precum și drepturile și libertățile celor care nu reprezentau majoritatea, inclusiv a popoarelor indigene, care nu erau nicidecum nou-venite.

În acest fel a început dezvoltarea unei conștiințe colective a acestor popoare, care urmăresc consolidarea identitară și supraviețuirea comunității, culturii și caracterului distinct. Cu toate acestea, niciun grup minoritar nu dorește izolarea de majoritate, ci, dimpotrivă, integrarea și participarea activă la viața politică, economică, socială și culturală a statului din care face parte.

Într-o eră a transformărilor, state care au fost caracterizate de omogenitate și un puternic spirit naționalist, trebuie să învețe să gestioneze diversitatea culturală cu care se confruntă în interiorul granițelor și să dezvolte politici ale minorităților care să pună accentul pe respect reciproc, acceptarea diferențelor și integrarea socio-culturală a grupurilor etnice în structurile statului. Pe scurt, statele trebuie să găsească varianta cea mai potrivită și un echilibru între egalitatea tuturor cetățenilor, ca un drept fundamental al omului, și recunoașterea caracterului distinct al fiecărei culturi în parte și dreptul de a avea acces și a se bucura de propria cultură, prin drepturi speciale.

Din păcate, diversitatea culturală a fost văzută în numeroase cazuri ca o amenințare la adresa securității naționale, iar teama că prea multe libertăți și drepturi acordate grupurilor minoritare ar putea degenera și conduce la o eventuală secesiune, au făcut ca statele să fie sceptice în privința acestora, iar relațiile dintre stat, majoritate și minorități au stârnit întotdeauna tensiuni și conflicte interetnice, chiar și în state puternic democratice.

Prin urmare, chestiunea minorităților a devenit din ce în ce mai importantă pe agenda internațională, actorii încercând să găsească varianta potrivită de a transforma diversitatea culturală dintr-un pericol într-un atu al dezvoltării economice, politice, sociale și culturale a statelor. În vederea realizării acestui lucru, trebuie luați în considerare numeroși factori, de la educație în limba maternă, libertate confesională, servicii sociale și medicale, accesul pe piața muncii, până la accesul la teritoriile tradiționale și resurse naturale pentru popoarele indigene, lucruri care nu sunt ușor de gestionat, astfel încât să satisfacă cerințele și interesele tuturor părților implicate.

În vederea facilitării acestui proces de integrare și acomodare a minorităților, organizații internaționale precum ONU, OSCE, UE sau Consiliul Europei au venit fiecare cu propriile variante, prin numeroase acorduri și convenții, menite să reglementeze, mai mult sau mai puțin, problematica minorităților.

Prin urmare, am urmărit modalitatea de abordare a drepturilor minorităților și popoarelor indigene la nivel internațional, făcând o analiză succintă a celor mai relevante documente oficiale ale organizațiilor mai sus menționate. Această analiză este relevantă, deoarece face o trecere în revistă a drepturilor fundamentale ale omului, ajungând treptat la documentele specializate pe drepturile minorităților și popoarelor indigene, în vederea clarificării statutului acestora la nivel național și internațional. Dintre acestea amintim: Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Convenția Internațională a Drepturilor Civile și Politice, Convenția Internațională Privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, Declarația ONU Privind Drepturile Persoanelor Apartinând Minorităților Naționale, Etnice, Religioase și Lingvistice, Convenția Popoarelor Indigene și Tribale, Declarația ONU Privind Popoarele Indigene, Convenția-Cadru a Consiliului Europei Privind Protecția Minorităților Naționale etc. Norvegia, ca stat membru al acestor organizații, a ratificat respectivele convenții, asumându-și responsabilitatea de a implementa prevederile acestora.

Pentru a înțelege modul în care Norvegia a ales să se implice și să acționeze în favoarea populației lapone, trebuie, mai întâi, să analizăm contextul în care s-a dezvoltat actuala politică a minorităților. Pornind de contribuția comunitarianistă, în care identitatea este definită de atașament, devotament și participare, am ajuns la concluzia că popoarele indigene împărtășesc interesul comun pentru pământ, ce îi situează la distanță de ceilalți și le consolidează identitatea colectivă, caracteristicile lingvistice și culturale, istoria comună, precum și nedreptățile sau suferințele colective.

Am considerat importantă definirea principalelor concepte cu care am operat în prezenta lucrare, cel de minoritate și cel de popor indigen, demonstrând faptul că deși par similare din punct de vedere al caracteristicilor, în realitate sunt distincte.

O atenție deosebită am acordat-o principiului autodeterminării, drept fundamental al popoarelor indigene, prezentând o analiză a importanței acestuia și a dimensiunilor sale, așa cum este tratat în principalele convenții.

În urma analizei definițiilor de specialitate am concluzionat că populația laponă îndeplinește toate criteriile stipulate, de aceea poate fi încadrată în categoria popoarelor indigene, dar și în cea de minoritate. Cu toate acestea, populația laponă preferă titulatura de popor indigen, deoarece statutul de care beneficiază este altul.

Așadar, partea a doua a tezei s-a concentrat pe studiul de caz, și anume modalitatea în care statul norvegian a ales să abordeze problematica populației sale indigene. Pentru aceasta, am considerat necesară o prezentare succintă a background-ului cultural lapon, de la origine, istorie, tradiții, obiceiuri, religie și ritualuri, mod de organizare până la artă, educație și dezvoltare lingvistică, cu scopul de a contura o imagine de ansamblu asupra acestei populații deosebite și de a evidenția importanța și necesitatea prezervării culturii ei ca o valoare inestimabilă a patrimoniului umanității.

Preferința față de grupul laponilor norvegieni se datorează faptului că, spre deosebire de cei din Suedia și Finlanda, acesta este cel mai numeros și mai bine reprezentat, iar Norvegia are o mai mare deschidere și implicare în protejarea culturii lapone, recunoscându-i rolul și participarea la asigurarea bunăstării naționale.

Am ales să fac o scurtă trecere în revistă a celorlalte minorități ale statului norvegian, tocmai pentru a evidenția tratamentul special de care se bucură laponii în prezent. Însă acest tratament special este rezultatul unei bătălii lungi duse de laponi pentru recunoaștere și reprezintă, de fapt, o compensație a statului norvegian pentru nedreptățile comise în timpul perioadei de asimilare ce a durat o sută de ani (1850-1959). Ideea de norvegianizare a pornit de la un mit susținut puternic de Biserica Protestantă, care considera laponii păgâni ce trebuie ”transformați” în norvegieni pentru a-și salva sufletele. Preluând această idee asociată cu spiritul naționalist, Norvegia a hotărât că nu mai există loc pentru alte culturi în afară de cea proprie și a trecut la dezvoltarea unei politici de securitate, norvegianizarea reprezentând un proces normal de asigurare a protecției statului și cetățenilor. Însă la baza acesteia stăteau teorii rasiste și ideea darwinistă a unei ierarhii a popoarelor, toate contribuind la opresiunea laponă, la distrugerea identității și respectului de sine. În toate documentele oficiale, norvegienii erau considerați rasa superioară, iar laponii o populație înpoiată, degenerată, deplorabilă, demnă de azile psihiatrice și școli pentru retardați mental, asimilarea având un scop civilizator.

Printre măsurile luate în această perioadă se numără interzicerea educației în limba laponă și discriminarea în orice domeniu de activitate pe motive etnice. Unele măsuri au fost extrem de dure, ajungând la maltratare psihică și degradare umană. Însă cea mai cutremurătoare măsură, pentru care stau dovadă mărturiile unor persoane importante, a fost cea de construire a unor internate unde copiii laponi erau luați din sânul familiei și izolați de mediul lor de viață, cu scopul de a li se inocula ideea că sunt norvegieni. Politicianul Anders Larsen, figură marcantă de origine laponă, mărturisește ororile la care a fost supus și care i-au marcat copilăria. Presiunile exercitate de autorități au fost atât de mari, încât mulți laponi au decis să învețe limba norvegiană și să se declare norvegieni.

Odată cu celebra Controversă Alta din 1970, când populația laponă a atras atenția presei internaționale, statul norvegian, supus criticilor externe, a fost nevoit să își revizuiască atitudinea. Ratificând numeroase convenții și acorduri, s-a angajat să repare răul cauzat de politica de norvegianizare și să se ocupe intens de prezervarea culturii lapone.

Pentru a evidenția implicarea statului în integrarea socio-culturală a laponilor, am ales să analizez trei dintre cele mai importante domenii de interes aflate pe agenda laponă: educația, accesul la resurse naturale și la pământul tradițional și reprezentarea la nivel național și internațional.

În ceea ce privește educația, am demonstrat modul în care statul a integrat învățământul în limba laponă în sistemul educațional norvegian, prin intermediul prevederilor Legii Educației, care reglementează organizarea și funcționarea unităților de învățământ în laponă, stabilește opțiunile și oportunitățile variate pe care le au elevii sau studenții laponi și facilitează accesul la educație, cultură și informare în limba maternă. De asemenea, conform Legii privind limba laponă (1992), aceasta devine limbă oficială, dobândind statut de egalitate cu limba norvegiană.

Al doilea domeniu de interes, accesul la pământul tradițional și la resursele naturale, a fost reglementat de statul norvegian prin intermediul Legii Finnmark (2005), prin care pământurile din districtul ocupat în majoritate de laponi, este transferat de la stat cătro o agenție laponă, cu rolul de a gestiona pământurile și resursele naturale aferente. Legea este rezultatul unei lungi lupte duse de laponi pentru recunoașterea drepturilor inalienabile asupra pământului tradițional.

A treia chestiune, cea a reprezentării lapone la nivel național și internațional, a fost soluționată prin formarea principalelor organizații lapone: Consiliul Lapon (din care face parte și Norvegia) și Parlamentul Lapon. Aici am considerat util să punctez rolul lor, principalele obiective și modul de funcționare, pentru a demonstra eficiența implicării lor în procesul de integrare.

Dintre documentele care stau la baza recunoașterii identității și unității lapone, cel mai important este Convenția Laponă Nordică, între populația laponă și cele trei state nordice: Norvegia, Suedia și Finlanda. În consecință, am acordat spațiu istoricului acestei convenții și am considerat relevantă o analiză a structurii acesteia pe capitole, pentru a evidenția concluziile și consensul la care au ajuns părțile implicate cu privire la drepturile laponilor.

În mod cert, prezenta cercetare nu se vrea a fi una exhaustivă. Subiectul este unul foarte ofertant și se pretează la analize viitoare, mai ales din pricina faptului că politicile privind minoritățile și popoarele indigene sunt într-un proces continuu de revizuire. Mai mult, documentul ce se dorește a fi cel de căpătâi în recunoașterea unității lapone, Convenția Laponă Nordică, se află încă sub semnul întrebării și nu a fost ratificat de niciunul dintre cele trei state nordice. Este de înțeles faptul că reprezintă un tratat cu viziune modernă și de o mare complexitate, însă, după cum solicită și Raportorul ONU, procesul de adoptare trebuie urgentat. De asemenea, mai există situații în care interpretarea legislației se face în mod eronat, de unde necesitatea îmbunătățirii acesteia. Și poate cel mai important lucru, trebuie să se realizeze o mai mare apropiere față de laponii din Rusia, aflați într-o situație defavorizată, pentru ca aceștia să beneficieze de aceleași drepturi la prezervare identitară.

În concluzie, scopul prezentei lucrări a fost acela de a prezenta istoria și evoluția unei populații și a unei culturi mai puțin comune, lupta acesteia pentru recunoaștere într-un stat care i-a acordat o lungă perioadă de timp o poziție dezavantajoasă, dar care, influențat de impactul major al proceselor de globalizare și multiculturalism, a avut o schimbare de direcție, de la un stat cu un puternic spirit naționalist, la un susținător al pluralismului cultural.

Din punctul meu de vedere, populația laponă a trecut printr-un proces intens de schimbare după cel de-al Doilea Război Mondial, ce a presupus o integrare în statul norvegian dorită de acesta pentru a compensa nedreptățile comise în trecut, îmbinată cu dezvoltarea unei conștiințe identitare colective, ce a rezultat într-o revitalizare culturală. Impactul globalizării a adus populația laponă față în față cu societatea internațională, care a avut ocazia să îi descopere valoarea. Relațiile dintre stat și indigeni s-au normalizat și consolidat, iar micile probleme inerente sunt mult mai puțin dramatice decât în alte părți ale lumii. Mișcarea laponă a reușit să mobilizeze oamenii în acțiuni comune, unitare, ce le-au adus într-un final recunoaștere și acceptare din partea autorităților, dar mai ales din partea societății civile. Succesele dobândite nu sunt puține, printre ele numărându-se amendarea Constituției, adoptarea Legii Lapone, constituirea Parlamentului Lapon, accesul la pământul tradițional din districtul Finnmark, obținerea statutului de limbă oficială a limbii lapone etc. Cu fiecare acțiune reușită, identitatea laponă a devenit mai solidă. Prin urmare, obiective ce păreau imposibile în urmă cu câteva zeci de ani, sunt azi o realitate. Încrederea pe care aceștia o acordă statului norvegian și reprezentanților laponi este demonstrată de transformarea identității din una invizibilă, în una vizibilă, prin înregistrarea fără teamă pe listele electorale ca laponi. Laponii sunt un model al echilibrării eficiente a relațiilor dintre majoritate și minoritate, ce poate fi o influență pozitivă și un pas important către statutul transnațional al popoarelor indigene.

De cealaltă parte, vechea Norvegie fondată pe principiul unității și omogenității a trebuit să învețe să se adapteze la condițiile și realitățile noii Norvegii, bazată pe o diversitate în creștere. Norvegia a înțeles la timp că dezvoltarea și prosperitatea sa depind de cooperarea și buna înțelegere între culturile sale, de respectul și recunoașterea reciprocă, de egalitatea în diversitate. Doar prin valorificarea caracterului distinct și prin aport comun statul poate funcționa la capacitate maximă. Astfel, autoritățile norvegiene s-au implicat în repunerea în drepturi a laponilor, în susținerea intereselor acestora și în crearea unei sentiment de egalitate cu populația majoritară. Schimbările privind populația laponă au avut loc la trei nivele, cel al autorităților, care au trecut de la o politică de asimilare la pluralism cultural, cel al societății norvegiene majoritare, care și-a schimbat atitudinea de la discriminare negativă, la respect reciproc și bună înțelegere și cel al populației lapone, care a renunțat la identitatea invizibilă în favoarea celei vizibile. Prin urmare, modelul norvegian de gestionare a politicii minorităților poate fi împrumutat cu succes și în alte state aflate în situații similare, cu mențiunea că există o varietate de contexte, interese și necesități, ce presupun o adaptare specifică.

BIBLIOGRAFIE

DOCUMENTE OFICIALE:

Act of 12 June 1987 No. 56 concerning the Sameting (the Sami parliament) and other Sami legal matters (the Sami Act), disponibil la:

www.regjeringen.no/en/doc/laws/acts/the-sami-act-.html?id=449701

Act of 17 June 2005 No. 85 relating to legal relations and management of land and natural resources in the county of Finnmark (Finnmark Act).

Conference on Security and Co-operation in Europe Final Act, disponibil la: http://www.osce.org/mc/39501?download=true

Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, Articolul 14, disponibil la:

http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_ENG.pdf

Convention on Biological Diversity, disponibilă la:

http://www.cbd.int/doc/legal/cbd-en.pdf

Copenhagen Criteria, disponibil la:

http://europa.eu/legislation_summaries/glossary/accession_criteria_copenhague_en.htm

Council Resolution of 30 November 1998, Indigenous peoples within the framework of the development cooperation of the Community and the Member States, disponibil la: http://eeas.europa.eu/human_rights/ip/docs/council_resolution1998_en.pdf

Declaration on the Rights of Persons Belonging to National or Ethnic, Religious and Linguistic Minorities, disponibil la:

http://www.un.org/documents/ga/res/47/a47r135.htm

Document of the Copenhagen Meeting of the Conference on the Human Dimension of the CSCE, disponibil la: http://www.oscepa.org/publications/all-documents/publications/reports-1/special-reports/election-observation-reports/1344-1990-osce-copenhagen-document/file

European Charter for Regional or Minority Languages, disponibil la: http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/Html/148.htm

Expert Mechanism on the Rights of Indigenous Peoples: Information on the role of languages and culture in the promotion and protection of the rights and identity of indigenous peoples, disponibil la:

http://www.ohchr.org/Documents/Issues/IPeoples/EMRIP/Session5/A-HRC-EMRIP-2012-3_en.pdf.

Framework Convention for the Protection of National Minorities, disponibil la: http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/minorities/1_AtGlance/PDF_H%2895%2910_FCNM_ExplanReport_en.pdf

International Covenant on Civil and Political Rights, disponibil la:

https://treaties.un.org/doc/Publication/UNTS/Volume%20999/volume-999-I-14668-English.pdf

International Covenant on Economic, Social and Cultural Rights, disponibil la: http://www.ohchr.org/EN/ProfessionalInterest/Pages/CESCR.aspx

Lapp Codicil (official document), disponibil la: www.arcticcentre.org

Programme of Action for the Second International Decade of the World's Indigenous People, Report of the Secretary-General A/60/270, August 2005, disponibil la: http://www.ohchr.org/en/Issues/IPeoples/Pages/InternationalDecade.aspx

Report of the Special Rapporteur on the rights of indigenous peoples, James Anaya. The situation of the Sami people in the Sápmi region of Norway, Sweden and Finland, disponibil la:

http://www.galdu.org/govat/doc/2011reportsapmiahrc1835add2_en.pdf

Stenograma conferinței de la Wansee, disponibilă la:

http://www.writing.upenn.edu/~afilreis/Holocaust/wansee-transcript.html.

The Constitution Of The Kingdom Of Norway, disponibil la:

http://www.constitution.org/cons/norway/dok-bn.html

UN General Assembly, International Convention on the Elimination of All Forms of Racial Discrimination, 21 December 1965, United Nations, Treaty Series, vol.660, disponibil la: http://www.refworld.org/docid/3ae6b3940.html

Understanding the Indigenous and Tribal People Convention, 1989 (No. 169) – Handbook for ILO Tripartite Constituents, Programme to Promote ILO Convention No. 169 (PRO 169) and International Labour Standards Department, February 2013.

United Nations Declaration on the Rights of Indigenous Peoples, disponibil la: http://www.un.org/esa/socdev/unpfii/documents/DRIPS_en.pdf.

United Nations Guide for Minorities, Pamphlet No.2, The UN Working Group on Minorities.

Vienna Declaration, disponibil la:

http://www.ohchr.org/Documents/ProfessionalInterest/vienna.pdf

CĂRȚI ȘI ARTICOLE:

Abdullahi Ahmed An-Naʿim, Human Rights in Cross-Cultural Perspectives: A Quest for Consensus, University of Pennsylvania Press, 2011.

Åhren, Ingwar, "Political Development in Sápmi", Majority-Minority Relations: The Case of the Sami in Scandinavia, Guovdageaidnu, Norway, The World Commission on Culture and Development, 1994.

Åhrén, Mattias, Scheinin, Martin, Henriksen, John B., The Nordic Sami Convention: International Human Rights, Self-Determination and other Central Provisions, Journal of Indigenous Peoples Rights No. 3/2007.

Aikio, Marit, The Position and use of the Same Language: Historical, contemporary and future perspectives, Journal of Multilingual and Multicultural Development 5, 1984, pp.277-291.

Aikio-Puoskari, Ulla, The Education of the Sami in the Comprehensive Schooling of Three Nordic Countries: Norway, Finland and Sweden, Journal of Indigenous Peoples Rights, No.2/2005.

Anderson, Myrdene, Transformations of Centre and Periphery for the Saami in Norway, Anthropologica, Vol. 29, No. 2, Trans-National Problems and Northern Native Peoples, 1987.

Andrade Fernandes, Jorge Luis, Challenging Euro-America’s Politics of Identity.The return of the native, Routledge, 2008.

Axelsson, Per, Sköld, Peter, Indigenous Peoples and Demography The Complex Relation between Identity and Statistics, Berghahn Books, 2011.

Barnett, M., Social constructivism, în The Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations, 3rd edition, J. Baylis and S. Smith (Ed.), Oxford University Press, 2005.

Beach, Hugh, Myrdene Anderson and Pekka Aikio,"Dynamics of Saami Territoriality within the Nation-States of Norway, Sweden and Finland." Mobility and Territoriality: Social and Spatial Boundaries among Foragers, Fishers, Pastoralists and Peripatetics, (Ed.) Michael J. Casimir and Aparna Rao, New York,St. Martin's Press, 1992.

Behravesh, Maysam, Constructivism: An Introduction, E-International Relations, 2011.

Behravesh, Maysam, The Thrust of Wendtian Constructivism, e-ir.info, 2011.

Björklund, Ivar, "Sami Reindeer Pastoralism as an Indigenous Resource" Development and Change v.21, n.1 (1990).

Booth, Ken, Security and Emancipation, Review of International Studies, Vol. 17, 1991.

Bozdağlioğlu, Yücel, Constructivism and Identity Formation: An Interactive Approach, Uluslararası Hukuk ve Politika, Cilt.3, No. 11, 2007.

Broderstad, Else Grete, The promises and challenges of indigenous self-determination: The Sami case, International Journal, Vol. 66, No. 4, The Arctic is hot, part II (Autumn 2011).

Buzan, Barry, New Paterns of Global Security in the Twenty-First Century, International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), Vol.67, No.3 (Jul 1991).

Buzan, Barry, People, States and Fear, Wheatsheaf Books, 1983.

Buzan, Barry, Wæver, Ole, Slippery? Contradictory? Sociologically Untenable? The Copenhagen School Replies, Review of International Studies (1997), 23.

Buzan, Barry,Wæver, Ole, de Wilde, Jaap, Securitatea. Un nou cadru de analiză, CA Publishing, 2011.

Capotorti, Francesco, Study on the Rights of Persons belonging to Ethnic, Religious and Linguistic Minorities, UN Doc E/CN.4/Sub.2/384/Rev.1 (1979).

Chifu, Iulian, Societal Security. An Agenda for the Eastern Europe.

Clyne, Michael, Jupp, James, Multiculturalism and integration: a harmonious relationship, ANU E Press, 2011.

Copeland, Dale C., The Constructivist Challenge to Structural Realism: A Review Essay, International Security, Vo.25, No.2 (Autumn, 2000).

Corntassel, Jeff J., Hopkins Primeau, Tomas, The Paradox of Indigenous Identity: A Levels-of-Analysis Approach, Global Governance,Vol. 4, No. 2 (Apr.–June 1998).

Corson, David, Language, minority education and gender: Linking social justice and power, Clevedon, Avon, UK, Multilingual Matters, 1993.

Corson, David, Norway’s „Sámi Language Act”: Emancipatory Implications for the World’s Aboriginal Peoples, Language in Society, Vol.24, No.4 (Dec. 1995).

Cranér, Tomas, "Saami Legal Rights Cleansing in Scandinavia", Indigenous Affairs 1994(3).

Cucu, Vasile, Iancu, Dorin, Laponii, București, Ed. Tineretului, 1968.

Darnell, F., Hoem, A., Taken to Extremes: Education in the far north, Oslo, Stockholm, Copenhagen, Boston, Scandinavian University Press, 1996.

Demmert, W., Indigenous Peoples and Education in the Circumpolar North, Juneau, University of Alaska, 1986.

Deschênes, Jules, Proposal Concerning a Definition of the Term ”Minority”,UN Doc E/CN.4/Sub.2/1985/31, par.181 (1985).

Diskaya, Ali, Towards a Critical Securitization Theory: The Copenhagen and Aberystwyth Schools of Security Studies, E-International Relations Students, 2013.

Donati, Pierpaolo, Beyond Multiculturalism: Recognition Through the Relational Reason, Polish Sociological Review, Nr.166, 2009, pp.147-177.

Dubreuil, Antoine, The Arctic of the regions: Between indigenous peoples and subnational entities—Which perspectives?, International Journal, Vol. 66, No. 4, The Arctic is hot, part II (Autumn 2011).

Eidheim, Harald, Aspects of the Lappish Minority Situation, Oslo, 1971.

Einarsbøl, Elisabeth, Reindeer Husbandry Rights in Norway, disponibil la: www.galdu.org/web/index.php?artihkkal=259&giella1=eng, accesat la 10 iulie 2015.

Forrest, Scott, Territoriality and State-Sami Relations, University of Northern British Columbia, 1997.

Gál, Kinga (Ed.), Minority Governance in Europe, European Centre for Minority Issues, Open Society Institute, 2002.

Gaski, Harald (ed.), Sami Culture in a New Era: The Norwegian Sami Experience, University of Tromsø, 1997.

Gilbert, Jérémie, Nomadic Territories: A Human Rights Approach to Nomadic Peoples’ Land Rights, Oxford University Press, 2007.

Hansen, Lars Ivan, Bjørnar Olsen, Hunters in Transition: An Outline of Early Sami History.

Helander, Elina, "The Sami People: Demographics, Origin, Economy, Culture." Majority-Minority Relations: The Case of the Sami in Scandinavia, Guovdageaidnu, Norway, World Commission on Culture and Development, 1994.

Held, David, McGrew, Anthony, Goldblatt, David, Perraton, Johnatan, Global Governance, Vol. 5, No. 4 (Oct.–Dec. 1999).

Henriksen, John B. (Ed.), Sami Self-Determination. Autonomy and Economy – The Authority and Autonomy of the Sámediggi in the Health and Social Services Sector, Journal of Indigenous Peoples Rights, No.2/2010.

Henriksen, John B. (Ed.), Sami Self-Determination. Autonomy and Self-Government: Education, Research and Culture, Journal of Indigenous Peoples Rights, No.2/2009.

Henriksen, John B. (Ed.), Sami Self-Determination. Land, Resources and Traditional Livelihoods. Self-Determination and the Media, Journal for the Rights of Indigenous People, No. 1/2011.

Henriksen, John B. , Saami Parliamentary Co-operation: An Analysis, IWGIA, 1999.

Hilson, Mary, The Nordic Model: Scandinavia since 1945, Reaktion Books, 2008.

Hocking, Barbara (Ed.), Unfinished Constitutional Business? Rethinking Indigeonus Self-Determination, Aboriginal Studies Press, 2005.

Hopf, Ted, The Promise of Constructivism in International Relations Theory,

Hough, Peter, Undestanding Global Security, Routledge, 2004.

Hurd, Ian, Constructivism, OUP 218-Reus-Smit, 2008.

Hylland Eriksen, Thomas, Immmigration and National Identity in Norway, Washington DC,Migration Policy Institute, 2013.

Iancu, Dorin, Prin țările aurorei boreale, București, Ed. Albatros, 1980.

Ivan, Adrian Liviu, Stat, majoritate și minoritate națională în România, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2011.

Johnston, Darlene M., Native Rights as Collective Rights : A Question of Group Self-Preservation, în Will Kymlicka (ed.), The Rights of Minority Cultures, Oxford University Press, 1995.

Josefsen, Eva, Norwegian Legislation and Administration-Saami Land Rights, Journal of Indigenous Peoples Rights, No.1/2007.

Josefsen, Eva, The Saami and the National Parliaments-Channels for Political Influence, Journal of Indigenous Peoples Rights No.2/2007.

Keating, Michael, The Earth Summit’s Agenda for Change, Earth Summit Times, September 1992, Centre for Our Common Future.

Keskitalo, Alf, „The Status of the Same Language”, în Haugen, Einar et. al. (ed.), Minority languages today, Edinburgh, University Press, 1991, pp.152-162.

Keskitalo, Jan Henry, Education and cultural policies, Majority-minority Relations. The case of the Sami in Scandinavia, 1, 1994, pp.50-56.

Kivisto, Peter, Multiculturalism in a Global Society, Blackwell Publishing, 2002.

Koch, Peter,Miggelbrink, Judith, Being in the Frontline of a Sámi Culture and a Private Business: Cross-Border Reindeer Herding in Northern Norway and Sweden, Nomadic Peoples,Vol. 15, No. 1, Special Issue: Nomads in the Political Field (2011).

Koivurova, Tiom, The Draft Nordic Sami Convention: Nations Working Together, International Community Law Review 10 (2008).

Kuutma, Kristin, Encounters to Negotiate a Sámi Ethnography: The Process of Collaborative Representations, Scandinavian Studies, Vol. 83, No. 4, Johan Turi: A Centennial Reflection (Winter 2011).

Kymlicka, Will, The Rights of Minority Cultures, Oxford University Press, 1995.

Kymlicka, Will, Politics in the Vernacular: Nationalism, Multiculturalism, and Citizenship, Oxford University Press, 2001.

Laden, Simon-Anthony, Owen, David (ed.), Multiculturalism and Political Theory, Cambridge University Press, 2007.

Legro, Jeffrey W., The Transformation of Policy Ideas, American Journal of

Lie, Kari, Sámi Heritage Language Program Models: Balancing Indigenous Traditions and Western Ideologies within the Norwegian Educational System, Scandinavian Studies, Vol. 75, No. 2, The People of Eight Seasons: The Sámi and Their Changing Culture (Summer 2003).

Linjakumpu, Aini, Wallenius-Korkalo, Sandra, (Ed.), Progress or Perish: Northern Perspectives on Social Change, USA, Ashgate Publishing Company, 2010.

M. Johnston, Darlene, Native Rights as Collective Rights : A Question of Group Self-Preservation, în Will Kymlicka (ed.), The Rights of Minority Cultures, Oxford University Press, 1995.

Magga, Ole Henrik, "The Policy Towards the Sami People in Norway" Majority-Minority Relations: The Case of the Sami in Scandinavia, Guovdageaidnu, Norway, The World Commission on Culture and Development, 1994.

Magga, Ole Henrik, The Sami Language Act, în Tove Skutnabb-Kangas și Robert Phillipson (ed.), Linguistic human rights: Overcoming linguistic discrimination, Berlin, Mouton de Gruyter, 1995, pp.219-233.

Maiz, Ramon, Requejo, Ferran, Democracy, Nationalism and Multiculturalism, Routledge Innovations in Political Theory, 2005.

Margalit, Avishai, Raz, Joaeph, National Self-Determination, în Will Kymlicka (ed.), The Rights of Minority Cultures, Oxford University Press, 1995.

Mathiesen, P., Det samepolitiske program, Tromsø, Ottar, 129, 1981, pp.37-41.

May, S., Language and Minority Rights: ethnicity, nationalism and the politics of language, London, Longman, 2001.

McSweeney, Bill, Durkheim and the Copenhagen school: a response to Buzan and Wæver, Review of International Studies (1998), 24.

McSweeney, Bill, Identity and Security: Buzan and the Copenhagen School, Review of International Studies, 22(1996).

McSweeney, Bill, Security, Identity and Interests, A sociology of International Relations, Cambridge University Press,1999.

Meițoiu, Ioan, Soarele alb de la miezul nopții, București, Ed. Albatros, 1985.

Melkevik, Bjarne, The Law and Aboriginal Reindeer Herding in Norway, Faculty of Law, Laval University, Québec City, Canada.

Mercer, Jonathan, Anarchy and Identity, International Organization, Vol. 49,

Minde, Henry, Assimilation of the Sami: Implementation and Consequences, Journal of Indogenous Peoples Rights No.3/2005.

Minde, Henry, Samesaken som ble en urfolkssak, Ottar, 4, 2000. Pp.27-38.

Moretti, Marco, International Law and Nomadic People.

Müller-Wille, Ludger, Cultural identity among Sámi and Inuit: Issues of ethnic groups and boundaries, Études/Inuit/Studies, Vol. 25, No. 1/2, Identités inuit / Inuit identities (2001).

Müller-Wille, Ludger, J. Pelto, Pertti, Political Expressions in the Northern Fourth World: Inuit, Cree, Sami, Études/Inuit/Studies,Vol. 3, No. 2, Quart Monde nordique / Northern Fourth World,1979.

Müller-Wille, Ludger, The „Lappish Movement” and „Lappish Affairs” in Finland and their Relations to Nordic and International Ethnic Politics, Arctic and Alpine Research 9(3), 1977, pp.235-247.

Niemi, Einar, Indigenous Peoples and National Minorities in Norway: Categorisation and Minority Politics, în Katherine J. Goodnow, Haci Akman (Ed.), Scandinavian Museums and Cultural Diversity, Museum of London and Berghahn Books, 2008.

Niezen, Ronald, A World Beyond Difference-Cultural Identity in the Age of Globalization, Blackwell Publishing, 2004.

Nuț, Ruxandra, The Involvement of the Norwegian State in the Social and Cultural Integration of Minorities, Research and Science Today Supplement, No.2/2014.

Paine, Robert (ed.), The White Arctic, Anthropological Essays on Tutelage and Ethnicity, Newfoundland Social and Economic Papers, Nr.7, St. John’s Memorial University of Newfoundland, 1977.

Paine, Robert, „Norwegians and Saami: Nation-State and Fourth World”, în Gold, G. (ed.), Minorities and Mother Country Imagery, Newfoundland Social and Economic Papers, Nr.13, St . John’s Memorial University of Newfoundland, pp. 133-159.

Paine, Robert, Dam a River, Damn a People? Saami (Lapp) Livelihood and the Alta/Kautokeino Hydro-Electric Project and the Norwegian Parliament, Copenhaga, International Work Group for Indigenous Affairs, 1982.

Paine, Robert, Herds of the tundra: A portrait of Sami reindeer pastoralism, Washington D.C., Smithsonian Institution Press, 1994.

Panić, Branka, Societal Security- security and identity, Western Balkans Security Observer, No.13, April-June 2009.

Pape, Roland, Löffler, Jörg, Climate Change, Land Use Conflicts, Predation and Ecological Degradation as Challenges for Reindeer Husbandry in Northern Europe: What do We Really Know After Half a Century of Research?, Ambio, Vol. 41, No. 5 (July 2012).

Paasi, Anssi, The Region, Identity, and Power, Procedia Social and Behavioral Sciences, No.14/2011.

Peterson, Charles, Sami Culture and Media, Scandinavian Studies, Vol.75, Nr.2, The People of Eight Seasons: The Sami and Their Changing Culture, 2003.

Petrescu, Florin, Istoria evreilor-Holocaustul, București, 2005.

Pietikäinen, Sari, Indigenous identity in print: representations of the Sami in news discourse, Discourse & Society, Vol. 14, No. 5, September 2003.

Reitz, Jeffrey G., Breton, Raymond, Dion, Karen Kisiel, Dion, Kenneth L., Multiculturalism and Social Cohesion Potentials and Challenges of Diversity, Springer, 2009.

Rieker, Pernille, Security, Integration and Identity Change, Norwegian Institute of International Affairs, No.611, December 2000.

Riseth, Jan Åge, Vatn, Arild, Modernization and Pasture Degradation: A Comparative Study of Two Sámi Reindeer Pasture Regions in Norway, Land Economics, Vol. 85, No. 1 (Feb., 2009).

Roe, Paul, The Interstate Security Dilemma: Ethnic Conflicts as a ‘Tragedy’?. Journal of Peace Research. 36/2, 1999.

Roe, Paul, Societal Security, in Alan Collins, Contemporary Security Studies, Oxford University Press, 2007.

Saleh, Alam, Broadening the Concept of Security, Geopolitics Quarterly, Vol.6, No.4, Winter 2010.

Sasse, Gwendolyn, ‘Securitization or Securing Rights? Exploring the Conceptual Foundations of Policies towards Minorities and Migrants in Europe’, Journal of Common Market Studies, vol.43, no.4, 2005.

Sillanpää, Lennard, Political and Administrative Responses to Sami Self-Determination, Helsinki, Finnish Society of Sciences and Letters, 1994.

Sillanpää, Lennard, The Development of Sami Assemblies in Fennoscandia: Towards Aboriginal Self-Government, Ottawa, Indian and Northern Affairs Canada, 1992.

Skotvedt, Tove, "Sami: The Indigenous Peoples of Norway" Continuity and Change: Aspects of Contemporary Norway, Oslo, Scandinavian University Press, 1993.

Skutnabb-Kangas, Tove, Bilingualism or not: The Education of Minorities, Cleveden, Avon, UK, Multilingual Matters, 1981.

Smith, Eivind, "Constitutional Protection of Minorities: The Rights and Protection of the Sami Population in Norway" Scandinavian Studies in Law v.34 (1990).

Smith, Gordon, Naim, Moises, Altered States-Globalization, Sovereignty and Governance, International Development Research Centre, 2000.

Sobel, Andrew Carl, Challenges of Globalization-Immigration, Social Welfare, Global Governance, Routledge, 2009.

Sondrup, Steven P., Preface: An Account of the Sámi, Scandinavian Studies,Vol. 83, No. 4, Johan Turi: A Centennial Reflection (Winter 2011).

Song, Sarah, Majority Norms, Multiculturalism and Gender Equality, The American Political Science Review, Vol.99, Nr.4, 2005.

Stavenhagen, Rodolfo, The Rights of Indigenous Peoples: Closing a Gap in Global Governance, Global Governance,Vol. 11, No. 1 (Jan.–Mar. 2005).

Steinlien, Oystein, The Sami Law: A Change of Norwegian Government Policy toward the Sami Minority?, Tromsø University.

Stone, Marianne, Security according to Buzan: A Comprehensive Security Analysis, Security Discussion Papers Series 1, School of International and Public Affairs, Columbia University, New York Spring 2009.

Stordahl, Vigdis, How to be a real Sámi? Ethnic identity in a context of (inter)national integration, Études/Inuit/Studies, Vol. 17, No. 1, Rituel, Identité, Toponymie / Ritual, Identity, Toponymy,1993.

Svensson, G. Tom, Ethnicity and Mobilization in Sami Politics, Stockholm Studies in Social Anthropology, Nr.4, 1976.

Svensson, Tom G., Clothing in the Arctic: A Means of Protection, a Statement of Identity, Arctic, Vol. 45, No. 1 (Mar., 1992).

Svensson, Tom G., Ethnopolitics among the Sámi in Scandinavia: A Basic Strategy toward Local Autonomy, Arctic, Vol. 39, No. 3 (Sep., 1986).

Svensson, Tom G., Patterns of Transformation and Local Self-Determination: Ethnopower and the Larger Society in the North, The Sami Case, Nomadic Peoples,No. 24 (1987).

Svensson, Tom G., Sami Ethnicity and Polity – Conflict and Compromise Regarding Development in the North, Nomadic Peoples, No. 28 (1991).

Svensson, Tom G., The Sami and the Nation State: Some Comments on Ethnopolitics in the Northern Fourth World, Études/Inuit/Studies,Vol. 8, No. 2 ,1984.

The Encyclopedia of Saami Culture.

Thompson, Wayne C., Nordic, Central, and Southeastern Europe 2015-2016, The World Today Series 2015-2016, 15th Edition, 2015.

Thuen, Trond (ed.), Samene-urbefolkning og minoritet, Tromsø Universitetsforlaget, 1980.

Thuen, Trond, Quest for Equity: Norway and the Saami Challenge, St. John's. Nfld.: Institute of Social and Economic Research, Memorial University of Newfoundland, 1995.

Todal, Jon, The Sámi School System in Norway and International Cooperation, Comparative Education, Vol. 39, No. 2, Special Number (27): Indigenous Education: New Possibilities, Ongoing Constraints (May, 2003).

Tuchman Mathews, Jessica, Redefining Security, in Foreign Affairs, vol. 68, no. 2 (68(2)), Spring 1989.

Turton, David, Gonzalez, Julia, Cultural Identities and Ethnic Minorities in Europe, Humanitarian Net, 1999.

Ullman, Richard, Redefining Security in International Security, vol. 8, no. 1, Summer 1983.

Ungur, Emilia, Norvegia: ghid complet, Oradea, Ed.Aquila, 2008.

Ungureanu, Radu Sebastian, Extinderea conceptului de securitate, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relații internaționale, Iași, Polirom, 2006.

Van Dyke, Vernon, The Individual, the State, and Ethnic Communities in Political Theory, în Will Kymlicka (ed.), The Rights of Minority Cultures, Oxford University Press, 1995.

Wæver, Ole, "Securitization and Desecuritization.", On Security, Ronnie D.Lipschutz (Ed.), Columbia University Press, 1998.

Wæver, Ole, European Security Identities, accesibil la: http://www.gla.ac.uk/0t4/crcees/files/summerschool/readings/summerschool09/readings/Waever_for_Galbreath.pdf

Walt, Stephen, The Renaissance of Security Studies in International Studies Quarterly, vol.35, no. 2, jun. 1991.

Weinstock, John, Assimilation of the Sámi: Its Unforeseen Effects on the Majority Populations of Scandinavia, Scandinavian Studies,Vol. 85, No. 4, Winter 2013.

Wendt, Alexander, Anarchy is what States Make of it: The Social Construction of Power Politics, International Organization, Vol.46, No.2 (Spring, 1992).

Wendt, Alexander, Collective Identity Formation and the International State, American Political Science Review 88, 1994.

Wendt, Alexander, Constructing International Politics, International Security, Vol.20, No.1 (Summer, 1995).

Wendt, Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, 1999.

Wenzel, George, Introduction: Trans-National Problems and Northern Native Peoples, Anthropologica, Vol. 29, No. 2, Trans-National Problems and Northern Native Peoples (1987).

Wessendorf, Kathrin (ed.), Challenging Politics: Indigenous Peoples' Experiences with Political Parties and Elections, International Work Group for Indigenous Affairs (IWGIA), 2001.

Whitaker, I., Social Relations in a Nomadic Lappish Community, Oslo, Samiske Samlinger Bind II, 1980, 178p.

Williams, Michael C., Modernity, Identity and Security: A Comment on the Copenhagen Controversy, Review of International Studies, Vol.24, No.3, (Jul,1998).

Williams, Scott M., Tradition and Change in the Sub-Arctic: Sámi Reindeer Herding in the Modern Era, Scandinavian Studies, Vol. 75, No. 2, The People of Eight Seasons: The Sámi and Their Changing Culture (Summer 2003).

Wilson, Katherine (ed.), Looking at Ourselves: Multiculturalism, Conflict & Belonging, Inter-Disciplinary Press, 2010.

Wsevolod, Isaijw, Perera, Tanuja, Multiculturalism in North America and Europe: Comparative Perspectives on Interethnic Relations and Social Incorporation, Canadian Scholars’ Press, 1997.

Wunderlich, Jens-Uwe, Warrier, Meera, A Dictionary of Globalization, Routledge, 2010.

Wӕver, Ole, Aberystwyth, Paris, Copenhagen New ,,Schools’’ in Security Theory and their Origins between Core and Periphery, Paper presented at the annual meeting of the International Studies Association, Montreal, March 17-20, 2004.

Wӕver, Ole, Societal security: the concept, in Ole Wӕver, Barry Buzan, Morten Kelstrup and Pierre Lemaitre, Identity, Migration and the New security Agenda in Europe, Pinter Publishers Ltd, London, 1993.

SURSE ELECTRONICE:

http://arcticcircle.uconn.edu/HistoryCulture/samiindex.html.

http://boreale.konto.itv.se/samieng.htm.

http://gen.lib.rus.ec/

http://indigenouspeoples.nl/our-issues.

http://moreintelligentlife.com/content/features/among-reindeer?page=full.

http://ngm.nationalgeographic.com/2011/11/sami-reindeer-herders/benko-text.

http://traditionscustoms.com/people/sami-people.

http://undesadspd.org/IndigenousPeoples.aspx.

http://unsr.jamesanaya.org/country-reports/the-situation-of-the-sami-people-in-the-sapmi-region-of-norway-sweden-and-finland-2011.

http://www.arcticcentre.org/EN/RESEARCH/NIEM/thematic-network/Publications.

http://www.baiki.org/content/about.htm.

http://www.britannica.com/topic/Sami.

http://www.constitution.org/cons/norway/dok-bn.html.

http://www.earth-cultures.com/destinations/norway/sami-of-norway.

http://www.eesc.europa.eu/?i=portal.en.news.35181.

http://www.everyculture.com/wc/Norway-to-Russia/Sami.html.

http://www.finnmark.no/page.jsp?id=146&lang=en

http://www.helsinki.fi/~sugl_smi/senc/en/esittely.htm.

http://www.minorityrights.org/1499/norway/sami.html.

http://www.newstatesman.com/world-affairs/world-affairs/2013/04/laplands-sami-people-how-do-you-decide-who-indigenous-and-who-is.

http://www.norden.org/en.

http://www.nordnorge.com/en/sapmi/.

http://www.norwegian.com/magazine/features/2013/12/living-with-the-sami.

http://www.samenland.nl/lap_sami_si.html.

http://www.samer.se/2137.

http://www.siida.fi/contents?set_language=en/

http://www.skwirk.com/p-c_s-56_u-120_t-328_c-1126/what-was-assimilation-/nsw/what-was-assimilation-/changing-rights-and-freedoms-aboriginal-people/stealing-a-generation-asssimilation-

https://www.ssb.no/en/forside;jsessionid=605F4ADF40CF30BDF89C32594CB44B42.kpld-as-prod03?hide-from-left-menu=true&language-code=en&menu-root-alternative-language=true

http://www.tarvinsands.com/reindeer/the-sami-people.

http://www.un.org/esa/earthsummit/norway/sami/engsami.htm.

http://www.unesco.org/most/ln2pol7.htm.

http://www.unric.org/en/indigenous-people/27307-the-sami-of-northern-europe–one-people-four-countries.

http://www.visitfinland.com/article/chill-out-with-the-sami-people/.

http://www.visitnorway.com/en/what-to-do/attractions-culture/the-sami/.

https://www.utexas.edu/courses/sami/dieda/hist/sami-west.htm.

www.galdu.org/web/index.php?artihkkal=35&giella1=eng

www.norvegia.ro

www.regjeringen.no/en/doc/laws/acts/the-sami-act-.html?id=449701

www.reindeerherding.org/herdus/sami-norway

www.reisennett.no

www.saamicouncil.net

ANEXE

Educația laponă în sistemul educațional norvegian în anul 2012. Sursa: Statistics Norway

Alegerile din anul 2013 pentru Parlamentul Lapon. Sursa: Statistics Norway

Schemă a reprezentării lapone la nivel național.

Finanțarea norvegiană direcționată către cultura laponă