Eficiența Negocierii și Medierii în Soluționarea Conflictelor Internaționale
Ministerul Educației al Republicii Moldova
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea de Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative
Catedra Relații Internaționale
Referat
Negocieri Diplomatice
tema:
,,Eficiența negocierii și medierii în soluționarea conflictelor internaționale (cazul conflictului transnistrean)”
Chișinău, 2011
CUPRINS
Introducere
Abordări teoretico conceptuale și juridice ale negocierii, medierii și conflictelor internaționale
Analiza teoretică a principalelor concepte: negociere,
mediere, conflict internațonal
1.2. Suportul juridic al negocierlor și medierii
II. Negocierea și medierea ca factor stabilizator al relațiilor
internaționale
2.1. Eficiența negocierilor diplomatice în soluționarea
conflictelor internaționale: premise și impedimente
2.2. Impactul medierii asupra reglementării conflictelor internaționale
III. Rolul negocierilor și medierii în soluționarea conflictului
transnistrean
3.1.Evaluarea negocierilor întreprinse în scopul aplanării
conflictului transnistrean
3.2.Reglementarea conflictului transnistrean prin
intermediul negocierii și medierii: realități și perspective
Concluzii și recomandări
Bibliografie
Anexe
Introducere
Actualitatea temei. Relațiile internaționale contemporane se caracterizează prin dificultatea soluționării unor conflicte de diferite tipuri: teritoriale, regionale, politice, interetnice etc.În prezent conflictele reprezintă una din problemele majore cu care se confruntă umanitatea, iar reglementarea lor uneori nu este posibilă nici cu ajutorul unor așa organizații internaționale ca ONU și NATO. Ca prim instrument în rezolvarea sau aplanarea conflictelor sunt folosite : medierea și negocierea. Care sunt motivele și avantajele pentru care anume acetse metode sunt recunoscute a fi cele mai eficiente în soluționarea conflictelor de amploare ? Care au sunt formele și consecințele implementării acestora în cadrul conflictului transnistrean ?
Procesele politice care au dus la proclamarea independenței Republicii Moldova au provocat în același timp și separatismul din partea de est a țării. Deși, în 2011, se împlinesc deja douăzeci ani de independență a Republicii Moldova, aceasta este pătată de conflictul din regiunile de est (Transnistria) care, decurgând cu intensitate diferită în diferite perioade, rămâne încă nesoluționat.
Pentru a putea aborda chestiunea soluționării conflictului transnistrean, este necesară formularea cu precizie a parametrilor acelei stări a statalității, când conflictul va putea fi considerat soluționat, iar statul moldovenesc își va dobândi integritatea.
Pe lângă gradul înalt de periculozitate pentru situația internă, conflictul transnistrean are un potențial de instabilitate regională: orice moment de tensiune în Transnistria riscă să se transforme într-un conflict regional cu implicarea altor state, în special al Ucrainei, României, Rusiei.
În Republica Moldova se vorbește mult despre natura conflictului transnistrean – conflict generat de probleme interetnice sau conflict generat de probleme politice? Detonatorul a fost unul etnic, poate nu atit etnic, cit lingvistic, or trebuie sa recunoastem faptul ca majoritatea relativa a populației din raioanele transnistrene ale Moldovei este de expresie rusă. (cca. 40% moldoveni, cca. 30% ucraineni, cca. 25% rusi). Problema transnistreana are mai curind la origine un conflict intercultural, ce a capatat dupa noiembrie 1989 un tot mai pronunțat caracter de conflict geopolitic.
În prezent, conflictul transnistrean reprezintă un conflict doar geopolitic, si ideologia sau regimul politic in cazul de față nu au nici o importanță. În rezolvarea acestui conflict s-au implicat treptat statele europene și nu numai, prezentând interes nu doar la nivel regional.
Scopul.Studierea eficienții negocierii și medierii în soluționarea conflictelor internaționale, în general și al cazului conflictului transnistrean, în particular.
Obiective:
Studierea teoretică a principalelor concepte: negociere, mediere, conflict
Sintetizarea principalelor avantaje ale medierii în rezolvarea conflictelor internaționale;
Analizarea în practica internațională a particularităților medierii;
Identificarea rolului a negocierii și medierii în soluționarea conflictelor
Identificarea impedimentelor și avantajelor negocierilor;
Studierea documentelor în baza cărora s-au desfășurat negocierile;
Analiza specificului conflictului transnistrean;
Particularitățile internaționalizării conflictului;
Analiza rundelor de negocieri în format multilateral;
Analizarea realitaților și perspectivelor procesului de negociere în cadrul soluționării conflictului transnistrean;
Identificarea conjucturilor favorabile soluționării conflictului transnistrean din perspectiva procesului de negocieri.
Aparat categorial: conflict internațional, mediere, negociere, planul Kozak,stil național diplomatic, diferend ,soluționare.
1.1 Analiza teoretică a principalelor concepte: negociere, mediere, conflict internațional
Conflictele sunt o realitate a vieții sociale, politice și economice, care sunt determinate de cauze multiple și interconectate, iar factorii care genereaza conflictele violente pot avea un caracter intern sau extern în raport cu arealul aflat în conflict. Intențiile de rezolvare a conflictelor se traduc în decizii de a acționa într-un anumit mod în cadrul unei situatți conflictuale. Pentru a putea fi pregatit să reacționezi la comportamentul celeilalte părți, trebuie cunoscute mai întai intențiile pe care aceasta le are. Multe conflicte intra în faza de escaladare pentru că nu se cunosc intențiile celeilalte părți. Pe de alta parte, poate interveni și o dedublare, deoarece comportamentul nu reflectă întotdeauna ințentiile unei persoane. Taxonomia intențiilor de abordare a conflictelor se poate realiza prin folosirea a doua dimensiuni: gradul de cooperare sau dorința de satisfacere a dorințelor celuilalt (cît de cooperantă este fiecare parte în a satisface interesele celeilalte părți) și gradul în care o parte încearca să-și satisfacă propriile interese (cît de determinată este fiecare parte în urmarirea propriilor interese). Soluționarea conflictelor presupune o multitudine de metode și mijloace pașnice care au drept scop evitarea de mai departe a confruntărilior violente. Prin urmare se propun două modalități de soluționare a conflictelor, și anume negocierea și medierea.
Complexitatea vieții social-economice și politice, fac ca negocierea să se impună drept unul din cele mai importante dar și prețioase atribute ale vietți contemporane. În acest context „ele servesc, într-o mare masură, eforturilor de diversificare a direcțiilor și domeniilor afacerilor, avînd rolul de a da raspunsuri problemelor complexe pe care acestea le presupun”.Înultimele trei decenii, cercetatorii au devenit extrem de preocupați deacest subiect, abordîndu-l din diverse puncte de vedere ca urmare acomplexității și diversității sale. Seriozitatea cu care trebuie privitănegocierea ca proces și dobandirea abilităților de a corespunde caindivid cerințelor sale, își găsesc expresia în aprecierea luiW. Zartman, unul dintre cei mai de seama specialiști în domeniu,care consideră că “epoca noastra este cea a negocierilor”. În același timp, alți autori remarcă faptulcă negocierea a existat din totdeauna fiind la fel de veche ca șiomenirea, și constituind “articulația unei enorme varietăți deactivități”, trezind mirarea că unasemenea subiect nu a fost abordat de cercetători cu mult inainte.
Fenomen complex, negocierea a facut posibilă existența a numeroase interpretari și moduri de a o defini. Cele mai simple o definesc ca “o serie de întrevederi, demersuri întreprinse pentru a se ajunge la un acord, pentru a se incheia o tranzacție” , altele, mai complexe, ca aceea a lui W. Zartman, consideră negocierea – o decizie colectivă (cel puțin bilaterală) bazată pe interacțiune, orientată spre un rezultat, implicand o deplasare spre celalalt, îndreptata spre complementaritate sau transformarea valorilor și centrată spre găsirea unei formule rezultată din interdependență. O alta abordare teoretică a procesului de negociere, o prezintă drept “forma de comunicare ce presupune un proces comunicativ, dinamic, de ajustare, de stabilire a acordului în cazul apariției unor conflicte de interese, prin care două sau mai multe parți, animate de mobiluri diferite și avînd obiective proprii, își meditează pozițiile pentru a ajunge la o înțelegere mutual satisfăcătoare.” Aceasta de fapt reprezintă o definiție apropiată negocierii, implicînd principalele aspecte ale sale: comunicare, parți participante, obiective, acorduri, etc. .
O abordare foarte interesantă și bine structurată o realizează Cristophe Dupont, considerand negocierea din punct de vedere procesual și, din această perspectivă, definind-o ca “o acțiune care plasează față în față doi sau mai mulți parteneri care, confruntați atît cu divergențe cît și cu interdependențe, consideră oportun să gasească în mod voluntar o soluție reciproc acceptabilă care să le permită să creeze, să mențină și să dezvolte – cel puțin temporar – o relație”. Desigur toate aceste abordari conceptuale prezintă una din fetțe negocierii, și anume pe acea pozitivă, care are menirea să contribuie la soluționarea litigiului și ambele părți să beneficieze de anumite avantaje de pe urma rezolvarii situației date. Însă sunt și pareri contrare celor mentțonate mai sus, care definesc și critică într-un mod mai sever procesul de negociere.
În acest sens se pronunță un specialist american în negocieri internaționale, Ikle, care nu se sfidează să compare negocierea cu fariseismul: ”ceea ce contează nu sunt ideile, scopul urmărit sau acțiunile; ceea ce contează este că protocolul să se desfășoare conform riturilor potrivitte.” Dace e să analizăm aceasta abordare vizavi despre esența negocerii, atunci ea nu prezintă altceva decît o formă, fară conținut, și totul se rezumă la norme și proceduri protocolare.
Tot în aceasta direcție, un alt cercetator francez, H.P. Jeudy, vede în negociere un ”principiu de autodistrugere”, aceasta pentru că “cîștigă cel care face să fie acceptat de altul propriu capriciu, demonstrîndu-i totdată, că aceasta nu este al său.“ În cazul dat aș putea să argumentez următoarele : că pîna la urmă negocierea păstreaza într-o oarecare măsură dimensiunea sa etimologică, care presupune capacitatea de a tîrgui sau negocia anumite lucruri, cu scopul de a obține un oarecare profit, deja cine este cîștigător, pierdant, reprezintă un alt aspect al negocierii, iar aceasta pune la îndoială sinceritatea si dorinta uneia dintre părți să resolve problema comună.
Din multitudinea de definiții și abordări teoretico conceptuale putem afirma că negocierea apare ca o formă concentrată și interactivă de comunicare interumană, în care două sau mai multe părți aflate în dezacord urmaresc să ajungă la o înțelegere care rezolvă o problemă comună sau atinge un scop comun, ajungînd la un aranjament reciproc avantajos.
O alta formă de soluționare a direndelor și conflictelor este medierea. Termenul 'mediere' provine din latinescul mediare. El a fost introdus în SUA ca termen de specialitate în 1970 și a fost preluat ca atare din limba engleză în cea germană. Medierea este o „formă de acomodare menită să rezolve conflictele și sa găsească eventual solutți.” Medierea ca activitate permanentă presupune un mediator care poate ajuta la atingerea unui rezultat de succes, începînd prin faptul să stabilească sau să refacă procesul de comunicare dintre părți, pentru a facilita soluționarea conflictului. Imparțialitatea și neutralitatea pot fi considerate condiții esențiale pentru un mediator. În concepția academicianului australian John W. Burton, comunicarea eficientă între adversari , realizată prin intermediul mediatorilor, este cheia soluționarii unui conflict. Medierea este necesara într-un conflict și se face de catre terțe persoane, nepărtinitoare și neutre, cu scopul de a găsi o soluție acceptată de toate părțile implicate. Experiența a aratat că, de la un anumit punct din dinamica escaladării, un conflict nu mai poate fi soluționat de către părți. Acesta este momentul în care trebuie să intervină o terța parte, acceptată de toți cei implicați. Este situația în care o persoană sau echipă specializată sau, o persoana iî care părțile au încredere, gestionează procesul de comunicare și ajută la găsirea unor soluții care sa conducă la rezolvarea problemei.
În politica internațională medierea vine adesea din partea altor state dintr-o anumită regiune sau din partea marilor puteri dintr-un sistem anarhic. Acestea din urmă pot să exercite presiuni asupra părților și să elaboreze în plus o reglementare cu garanții și plăți colaterale. Despre rolul medierii în plan internațional este menționat în cadrul actelor internaționale, cum ar fi Convenția de la Haga din 1899 privind aplanarea conflictelor internaționale, ulterior și rezolvarea pașnica a diferendilor internaționale. În acest sens poate fi remarcată și practica O.N.U. , în 1948, unde Adunarea Generală a numit un mediator pentru soluționarea problemei cipriote , iar Secretarul General al O.N.U. a delegat un mediator pentru conflictul din Orientul Apropiat.
Medierea diferă de celelalte metode de rezolvare a conflictelor prin simplitatea și claritatea cu care este realizată. Este de preferat să se ajungă la un consens între persoanele implicate și ăa nu se ajungă la impunerea unei soluții de către un judecator, care nu poate cunoaște problemele în profunzimea lor. Dat fiind faptul că medierea presupune o satisfacție morală a părților, atunci cînd acestea din urmă înțeleg că anume ele determină mersul procesului de mediere și în special, rezultatul acestuia, dar și efectele ce vor urma, parțile sesizează că nimeni nu este în drept și nu poate să le impună opinia proprie. Anume din aceste considerente, Martin Wight califică medierea drept un “proces uman”, comparativ cu procesul judiciar. Ransshe N. Christie este primul care a declarat: ‘’Conflictul trebuie să apartină celor care particiă la el; cu regret aceasta a fost “furat” de juriști și alte personae care se ocupă de justiție’’. În acest context putem afirma că medierea este vazută si ea cu suspiciune, ca și negocierea, iar amestecul unei terțe părți , mai ales daca este delegat de marile puteri pune la îndoială și mai mult solușionarea corecta a litigiului. În fapt, marile puteri au folosit deseori medierea spre a propune soluții favorabile lor. În asemenea cazuri este vorba despre încălcări ale principiilor de drept internațional, dar nu despre o modificare a caracterului facultativ al medierii.
Totuși medierea ne poate readuce în societate dialogul și comunicarea, nu doar la nivel instituțional, ci și la nivel interpersonal, reprezentînd calea spre evoluție a unei persoane, a unei instituții, a unei societăți.
Într-o acceptiune mai generală, medierea presupune cu necesitate intervenția terței părți; este un proces voluntar prin care parțile preiau controlul asupra rezultatului, aceasta de fapt este medierea pură, dar cînd medierea include imixtiuni pozitive sau negative din partea mediatorului, se numește medierea cu mușchi. Rolul mediatorului este doar procedural, de creare a condițiilor și de îndrumare a părților, care își găsesc singure soluția la problema (motiv pentru care unii o numesc și negociere asistată). Și totuși, dacă părtțile întîmpină dificultăți în a gasi soluții, mediatorul poate sugera mai multe variante de rezolvare, fără a impune, însa, o soluție.
În general medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.
Dacă tot am menționat despre negociere și mediere, ar trebui să trecem la obiectul de studiu al acestora, și anume conflictul, deoarece el reprezintă un important aspect al vieții, din cele mai vechi timpuri. Este un proces sistematic, comun tuturor sistemelor de compoartament, iar absența lui nu semnifică și apariția ulterioară a acestuia..
Termenul de conflict a fost definit într-o mare diversitate de moduri și de diferiți autori, după cum urmează :
James Schelemberg propune definitția următoare: „Pentru început, putem defini conflictul social ca fiind opoziția dintre indivizi și grupuri, pe baza intereselor competitive, a identităților diferite și a atitudinilor care se deosebesc.”
L. A. Coser : „Conflictul este o luptă între valori și revendicări de statusuri, putere și resurse în care scopurile oponenților sunt de a neutraliza, leza sau elimina rivalii.”
Donohue și Kolt ,în opinia lor conflictul este „o situație în care oameni interdependenți prezintă diferențe (manifeste sau latente) în ceea ce privește satisfacerea nevoilor și intereselor individuale și interferează în procesul de iîdeplinire a acestor scopuri.”
J. P. Folger, M. S. Poole și R. K. Stutman definesc conflictul ca fiind „interacțiunea dintre două persoane independente care percep scopuri incompatibile și interferența reciprocă în realizarea acelor scopuri.”
Rubin, Pruit și Kim notează că conflictul este :” o divergențăde interese așa cum este ea percepută, sau credința căaspirațiile curente ale părtțlor nu pot fi realizate simultan.”
Deci rezumînd cele menționate putem afirma urmatoarele, că conflictul reprezintă opoziție, dezacord sau incompatibilitate între două sau mai multe părți, și poate fi sau nu violent.
Astfel conflictul este o stare socială care ia naștere atunci cînd doi sau mai mulți actori urmăresc scopuri care se exclud reciproc sau care sunt incompatibili unul cu altul. În relatție internaționale comportamentul conflictual poate fi considerat război, atît sub aspectul amenințării reprezentate de rezultat, cît și al stării de fapt, și ca o încercare de negociere fără limbaj violent. Conflictul poate avea și funcții pozitive, deși la prima vedere s-ar parea absurd.În particular, el poate consolida coeziunea de grup sș poate sublinia poziția conducerii. Ar fi o iluzie să ne gîndim că conflictul poate fi eliminat. Dacă trebuie să fie rezolvat, adesea poate fi necesară intervenția unei terte părți pentru a înlesni procesul. Însa aceasta intervenție este controversată, dat fiind faptul că există o dihotomie referitor la terțe părți, fiind considerate ca elemente de convingere și ca intermediari ai puterii.
Din punct de vedere al abordarilor conceptuale, M.Weber notează că conflictul se extinde de la lupta sîngeroasa, refractară la orice reglementere, pîna la lupta cavalerească, reglementare prin convenție, sau la compețitia sportivă. De aici rezultă că conflictul întrunește mai multe forme, care se deosebesc după conținut, părțile implicate, scopuri, mijloacele de atingere a acestora, etc. În viziunea cercetatorului Simmel, conflictul este
“una din cele mai active forme de socializare”, și odata izbucnit este “ eliminarea tensiunilor dintre contrarii.” Astfel conflictul nu poate fi total eliminat, deoarece complexitatea relatților sociale îl determină să reapară din nou, fie sub o altă formă sau cea precedentă, în această ordine de idei, vine și afirmația lui Thomas Schelling, că : “majoritatea situațiilor de conflict sunt , totadată , sș situații de negociere. “
Conflictele internaționale nu pot fi percepute ca fenomene unitare întrucât acestea sunt de diferite dimensiuni și prezintă grade diferite de predispoziție la rezolvare. Astfel, strategiile sau abordările obișnuite care ar putea fi aplicate cu succes anumitor conflicte, se dovedesc ineficiente pentru altele, iar una dintre caracteristicile definitorii ale acestor conflicte o reprezintă dificultatea rezolvării pașnice a acestora și opun rezistență oricăror tehnici de negociere sau de mediere, dar și altor metode de soluționare pașnică.
Totuși nu putem exclude că astfel de conflicte nu necesită toate eforturile pentru rezolvarea lor și ajungerea la un consens, deoarece consecințele acestora sunt devastatoare și nu pot fi ignorate. Iar aici apelăm la ajutorul negociatorilor și mediatorilor, deoarece statele cedează o parte din încrederea lor reprezentanților în scopul aplanării conflictului. Acestea la rîndul lor trebuie să dea dovada de aptitudine, abilitate și îndeminare de a determina părtțle unui conflict să ajungă la un consens și să restabilească relațiile diplomatice, pentru a evita o viitoare conflagrație, care va aduce prejudicii considerabile ambelor părți.
Orice problemă are soluție, iar marea noastră îngrijorare nu ar trebui să fie prezența acesteia, dar cum o vom rezolva. Multiplicitatea și diversitatea metodelor uneori ne duc în eroare și într-o mare dilemă, confuzie, neștiind dacă acestea ne vor îndruma spre rezultatul mult așteptat. Cert este faptul că in cadrul unor conflicte, negocierea și medierea reprezintă variantele optime de soluționare pașnică a diferendelor, chiar dacă va fi nevoie de anumite concesii, important este modul cum am rezolvat acest conflict. Experiența a demonstrat nu odată că evitarea formelor pașnice de soluționare a litigiilor dintre două sau mai multe state s-au soldat cu pierderi umane și materiale, răcirea sau chiar ruperea relațiilor diplomatice, dar și pierderea statutului de garant al securității și păcii internaționale, deoarece nimeni alții, decît statele împreună cu organizațiile interguvernamentale sunt capabile să apere drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să regleze procesele ce au loc în cadrul sistemului de relații internaționale, să asigure o mai bună și eficientă cooperare și colaborare în sensul menținerii securității și păcii pe pamînt.
II. Negocierea și medierea ca factor stabilizator al relațiilor
internaționale
2.1. Eficiența negocierilor diplomatice în soluționarea conflictelor internaționale: premise și impedimente
Definirea negocierii în cadrul principiilor dreptului internațional
Negocierea și eficiența utilizării acesteia pentru rezolvarea conflictelor internaționale este rezultatul progresului istoric a normelor de drept internațional. Principiile fundamentale ale dreptului internațional apără cele mai importante valori pentru societatea internațională, pentru participanții la raporturile juridice internaționale și in general,pentru toată omenirea in ansamblul său. Valori cum ar fi pacea și securitatea internațională,colaborarea dintre state, egalitatea suverană a acestora dar, in special, ființa umană care constituie obiect al preocupărilor societății internaționale contemporane, reprezintă valori protejate de principiile fundamentale ale dreptului internațional, valori care reprezintă esența, miezul dreptului internațional. Principiile din care rezultă extinderea tendinței de utiliza mijloacele pașnice de rezolvare a conflictelor sunt: principiul nerecurgerii la amenințarea cu forța sau la utilizarea forței și principiul reglementării pașnice a diferendelor.
Reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale a fost consacrată in plan juridic multilateral prin Convențiile de la Haga din I899 și 1907. Convenția de la Haga pentrureglementarea pașnică a conflictelor internaționale, din 18 octombrie 1907, este primul act decodificare parțială a normelor internaționale referitoare la unele mijloace pașnice de soluționarea diferendelor internaționale. Printre alte acte de ordin juridic internațional și regional pot fi menționate Pactul Briand-Kellog (Paris 1928), Tratatul pentru reglementarea pașnică a conflictelor între statele americane (Londra, 1923), Convenția generală de conceliere interamericană (1929), Tratatul interamerican la soluționarea pașnică a a diferendelor (Bogota, 1948), statutele organizațiilor regionale (Organizația Statelor americane, Organizația Unității Africane, Liga Statelor Arabe), Tratatul ECOWAS (Comunitatea Economică a statelor Africii de Vest) semnat la Lagos în 1975, Protocolul de neagresiune al ECOWAS (1978), Actul Final al Confeirnței pentru Securitate și Cooperare în Europa (Helsinki, 1975).
În afirmarea principiului soluționării pașnice a diferendelor, intrarea în vigoare a Cartei O.N.U. a reprezentat, prin caracterul său de tratat internațional, un moment crucial. Chiar în primul articol al Cartei, care definește scopurile organizației, Națiunile Unite își propun „ să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii”. Art. 2 alin.3 al Cartei, care definește principiile în conformitate cu care atît organizația cît și statele membre trebuie să acționeze, prevede:
”Toți membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încît pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în pericol.”
Rezoluția 2625 (XXV) a Adunării Generale a ONU din 24 octombrie 1970, referitoare lа
principiile de drept internațional privind relațiile prietenești si cooperarea intre state, conform Cartei ONU, stipulează, că diferendele internaționale se soluționează pe cale pașnică cu respectarea principiului egalității suverane al statelor și în conformitate cu libertatea de alegere a modalităților și mijloacelor de reglementare pașnică a diferendelor internaționale. Din mijloacele politico-diplomatice de soluționare a diferendelor internaționale fac parte: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta internațională și concilierea.
Rolul negocierilor în teoria conflictului
Managementul conflictelor se bazează pe teoria conflictelor și studiile de pace și include etape distincte în procesul de gestionare cum ar fi : prevenirea, aplanarea conflictelor, acțiuni privind menținerea păcii și dezvoltarea socială postconflict. Primul pas în soluționarea conflictelor este înțelegerea mecanismelor care condiționează declanșarea lor. La etapa contemporană cel mai utilizat set de metode de prevenire a conflictelor și gestionare a crizelor sunt strategiile privind pacea. În 1992, Secretarul general al ONU Boutros Boutros-Ghali a menționat sarcinile ONU în prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și menținerea păcii international.Ele prevedeau o serie de strategii cu privire la diplomația preventivă, precum și la înfăptuirea și consolidarea procesului de pace. Această perspectivă a fost recunoscută ca cea mai utilă pentru intervenția în conflictele internaționale. Strategia principală se referea la acțiunile politice, economice sau militare întreprinse de părțile cointeresate pentru a evita transformarea unei crize într-un conflict violent de amploare. În ”Agenda pentru pace” (1992) a ONU au fost identificate 5 instrumente pentru a pune în practică diplomația preventivă. Ele se reduc la următoarele : 1) măsuri pentru crearea unui climat de încredere ; 2) crearea și dezvoltarea rețelelor de informare și prognoză ; 3) inființarea de misiuni pentru stabilirea faptelor ; 4) desfășurări preventive de trupe ; 5) formarea zonelor demilitarizate.Pînă a decide ce acțiuni trebuie întreprinse, e necesar să fie bine conturat în ce context se desfășoară conflictul, iar rolul decisiv în aceste situații, adică în prevenirea conflictelor, le revine mijloacelor diplomatice.
Principalii actori care desfășoară această strategie sunt reprezentanții diplomatici, precum și liderii politici, militari și spirituali implicați în activități oficiale și formale. Acestea aparțin categoriei cunoscute în literatura de specialitate ca diplomație de tipul I, prezentată mai larg alături de celelalte tipuri II și III.
Negocierea este o caracteristică pentru strategia de stabilizare a conflictului, alături de misiunile de stabiliare a faptelor, mediere, pînă la măsuri mai constrângătoare ca sancționarea și arbitrajul. Strategia indicată este utilă pentru excluderea violențelor și pentru semnarea unui acord politic cu carcater permanent după încetarea ostilităților. La fel, ea prezintă o viziune foarte restrînsă asupra conflictelor și implicit asupra păcii, care este conceptualizată în mod negativ, ca absență a tensiunilor violente. Actorii implicați în negociere aparțin tipului II de diplomație, adică sunt de regulă membri influenți din punct de vedere politic. Ei pot fi intermediari oficiali-negociatori profesioniști sau lideri ai mișcărilor politice, membri ai Parlamentului, jurnaliști etc.
Soluționarea conflictelor este o abordare mai avantajoasă, permițînd o mai bună comunicare și cooperare între părțile aflate în conflict. Se stabilește a mai mare încredere între părți. Strategia de transformare a conflictelor își propune să modifice natura conflictelor astfel, încît să contribuie la rezolvarea pozitivă a acestora.În acțiunile de gestionare a conflictelor sunt implicați actori aparținând tipului III de diplomație ca, de exemplu, organizațiile nonguvernamentale locale sau internaționale care apără drepturile omului sau care oferă asistență umanitară.
Astfel, toate cele trei abordări generate de teoria conflictelor – stabilizarea, soluționarea și transformarea – sunt cunoscute în literatura de specialitate drept Triada Reimann, ca urmare a sistematizării efectuate de Reimann (2004).
Procesul și tipurile de negociere
Negocierile pot fi definite drept o comunicare directă sau tacită în încercarea de a ajunge la o înțelegere privind un schimb de valoare – adică itemi tangibili sau nonmateriali pe care îi valorizează o parte sau amîndouă.Negocieriledirecte sunt cel mai dinamic și eficient mijloc, mai puțin costisitor și la îndemâna părților care, in funcție de cadrul de desfășurare, pot fi bilaterale sau multilaterale, uneori presupune și participarea unor mediatori.Pe parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme și metode de soluționare a diferendului internațional. Concomitent, negocierea, pe lingă faptul că este un mijloc de bază de soluționare pașnică a diferendelor, indeplinește și funcții aplicative in cadrul soluționării diferendelor. În mod practic, toate mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor se inițiază prin negocieri și, de multe ori, se finalizează de asemenea prin negocieri. Dreptul internațional nu stipulează reguli unice cu privire la tipurile, modalitățile și procedura de negociere. Teoreticienii au constatat că pentru inițiere unei veritabile negocieri este obligatorie : prezența unui minim de interese comune sau complementare, existența unei solide motivații dintr-o parte și alta, recunoașterea autonomiei părților.De regulă, negocierile trec următoarele etape: inițiativa de a incepe negocierile (poate parveni de la un stat sau un grup de state), ințelegerea propriu-zisă privind negocierile (timpul, locul, nivelul și statutul delegaților sau imputerniciților la negocieri etc.), pregătirea negocierilor (procedura, principiile etc.), negocierile propriu-zise, elaborarea actului final al negocierilor. Negocierile diferă după: 1) obiectul supus negocierii (probleme politice, economice, sociale, militare etc.); 2) actorii procesului de negociere (bilaterale sau multilaterale); 3) nivelul și statutul părților participante la negocieri (la nivel inalt, la nivel de miniștri de externe, la nivel de ambasadori sau imputerniciți speciali); 4) interesele părților; 5) mediul de negociere; 6) modul de finalizare al negocierii.
Tipuri de negociere :
negocierea distributiva (caștigător/perdant sau victorie/înfrângere);
negocierea integrativă (câștigător/câștigător sau victorie/victorie) sau
negocierea rațională, un tip de negociere care nu pune în cauză o poziție părților sau intereselor subiective ale acestora.
Negocierea distributivă este cea de tip ori/ori, care optează doar intre victorie/înfrângere. Este cea care corespunde unui joc cu suma nulă și ia forma unei tranzacții în care nu este posibil ca o parte sa câștige, fără ca cealaltă parte să piardă. Fiecare concesie făcută partenerului vine in dauna concedentului și reciproc. Conform lui Francois Callieres regulile negocierii distributive (”Hard”) sunt : ascunderea emoțiilor, evitarea acțiunii de a pune cărțile pe masă, mascarea intereselor, constituirea în avantaj personal a slăbiciunii celuilalt, menținerea încrederii în sine și a fermității, utilizarea artei de a flata, ascunderea abilității de a fi un bun manipulator.
Negocierea integrativă (victorie/victorie) este acea în care sunt respectate aspirațiile și interesele partenerului, chiar dacă vin împotriva celor proprii. Se bazează pe respectul reciproc si pe tolerarea diferențelor de aspirație și de opinii.Francois Callieres stabilește regulile negocierii integrative (”Soft”) : fii modest și onest, practică o politică moral orientată, controlează-ți pasiunile, nu confunda negocierea cu intriga, evită confruntarea, comportăt-te ca și cum oponentul ar fi de partea ta.
Negocierea rațională este aceea în care părțile nu-și propun doar să facă sau să obțină concesii, consemțite de pe poziții de negociere subiective, ci încearcă să rezolve litigiile de fond de pe o poziție obiectivă, alta decât poziția uneia sau alteia dintre ele.
În cazul negocierii, interdependența provine din participarea părților la unproiect comun sau la rezolvarea unei probleme comune.În literatura de specialitate, ideea de interdependență rezultată din proiectul sau problema comună este exprimata și prin termenul de interese comune. Negociatoriiau interese comune într-o situație dată, ceea ce îi face saăpoarte tratative pentru aajunge la o înțelegere. Altfel, această situație poate fi definită ca câștig mutual. În lipsa acestora între ei ar exista o stare de indiferențăși nus-ar pune problema negocierii.
• Proiectul comun reprezintă o întreprindere a părților pentru realizarea căreia sunt necesare eforturile lor conjugate. De exemplu două state vecine doresc să stabilească între ele relații durabile, comerciale, culturale sau de altă natură, de a participa la un proiect comun. Două companii înființează o societate mixta sau unproiect comun.
•Problema comună există atunci când apare o diferența între starea prezentă si cea dorită de părți, precum și anumite obstacole care trebuie depășite. Cu alte cuvinte, folosim termenul de problemă, având în vedere mai ales situații care nascdificultăți. Dacă aceste dificultăți privesc ambele părți și pot fi depășite doar princontribuția fiecăreia, atunci părțile sunt confruntate cu o problemă comună.
Divergențele reprezintă cea de-a doua condiție a negocierii; în lipsa lorinteracțiunea dintre părți este marcată de consens. Participarea părților la proiectulcomun nu înseamnă ca interesele lor coincid în totalitate. Din contra, există interesediferite semnificative între negociatori. Divergențele dintre părți pot fi de natură diferită:
•Divergentele cognitive implică existența unor diferente între concepțiile, punctelede vedere sau preferințele părților implicate într-un proiect sau problema comună.Acestea nu numai că au în vedere soluții diferite, dar înțeleg în mod diferit șirealitatea cu care sunt confruntați.
•Divergentele de interese se referăla alocarea unor valori între părți. Exemple deastfel de valori pot fi prețul, cantitatea unor mărfuri etc.
Negociatorii dintr-un diferend sunt, în general, funcționari ai ministerelor afacerilor externe și/sau membri ai misiunilor diplomatice ale unui stat acreditați pe lîngă celălalt stat, dar pot fi și alte personalități, care posedă experiență și prestigiu în domenii ce formează obiectul diferendului.Unul din avantajele negocierilor este considerat tocmai acela că, datorită lipsei lor de formalism, ele se pot desfășura alternativ cu alte mijloace de soluționare ori se pot relua la diferite nivele de reprezentare. Uneori tocmai schimbarea acestor nivele este demersul în măsură să ”deblocheze” negocierile care au ajuns în impas.
Ținând seama de unele soluții ale jurisprudenței internaționale, în doctrină s-a format un curent de opinie conform căruia, în contextul soluționării pașnice a diferendelor se poate vorbi despre o regulă privitoare la anterioritatea negocierilor. Părțile la un diferend ar avea deci obligația de a se angaja în negocieri directe înainte de a recurge la alte mijloace de soluționare pașnică. O altă regulă care se degajă în legătură cu negocierile internaționale are în vedere desfășurarea acestora cu bună credință, deci cu intenția reală de a se ajunge la o soluție reciproc acceptabilă. Durata negocierilor este la fel flexibilă, variind de la cîteva zile la decenii.
Trebuie de luat în considerație și premisa istorică de negociere între state, care de fapt este și un avantaj pentru menținerea păcii între state. Moștenirea vechilor înțelegeri determină deseori modul după cum națiunile negociază în prezent, mai ales atunci cînd alegătorii domestici urmăresc o logică a precedentului. Tratatele încheiate de liderii anteriori evită ieșirea din ramă a conflictelor și obligă părțile să opteze pentru negociere. Astfel, este explicată instituirea în timp practicarea metodelor pașnice de soluționare a conflictelor.
Diferențele de cultură
Cu toate că negocierile domestice și cele internaționale au multe în comun, factorul care este aproape întotdeauna prezent în cele din urmă și absent în cele domestice este diferența dintre culturile negociatorilor. În afacerile internaționale negocierile traversează nu doar frontiere, ci și granițe invizibile, culturale. Cultura influențează în mod profund felul în care oamenii gîndesc, comunică și acționează, precum și tipul deciziilor pe care le iau și felul în care ajung la acestea. Diferențele culturale dintre indivizii de la masa negocierilor pot crea bariere care îngreunează sau chiar blochează procesul de negociere.
Cultura este „un set comun și durabil în timp de înțelesuri, valori și credințe care caracterizează un grup național, etnic sau de alt tip și care direcționează comportamentul membrilor”.
Diferențele de cultură dintre negociatori pot obstrucționa în multe moduri negocierile. În primul rând, ele pot crea neînțelegeri în comunicare. Dacă un manager american îi răspunde propunerii unui alt american cu sintagma “E dificil de realizat”, o sintagmă care, trecută prin filtrul culturii și practicii de afaceri americane, probabil înseamnă că există încă posibilitatea pentru viitoare discuții în acea problemă, cu condiția ca cealaltă parte să-și îmbunătățească oferta. În alte culturi, de exemplu în Asia, persoanele pot fi reticente în a spune un “nu” direct, chiar dacă asta le este intenția. Astfel, când un negociator japonez, ca răspuns la o propunere, folosește “E dificil”, el indică clar că propunerea e inacceptabilă. “E dificil” înseamnă “nu” pentru japonezi, în timp ce pentru americani implică “poate”.
În al doilea rând, diferențele culturale creează dificultăți nu doar în înțelegerea cuvintelor, ci și în interpretarea unor acțiuni. De exemplu, mulți occidentali se așteaptă la un răspuns prompt atunci când fac o afirmație sau pun o întrebare, în timp ce japonezii tind să răspundă mai greu. Ca o consecință, negocierile cu japonezii sunt uneori presărate cu momente de tăcere ce sunt extrem de inconfortabile pentru un american. Pentru japonezi, perioada de tăcere e considerată normală, un timp potrivit pentru a reflecta asupra celor ce s-au spus. Faptul că s-ar putea ca ei să nu vorbească nici în limba lor nativă nu face decât săprelungească și mai mult perioada necesară pentru un răspuns.
Din perspectiva lor culturală, americanii interpretează tăcerea japonezilor ca un semn de nepolitețe, o lipsă de înțelegere a celor discutate sau o tactică vicleană de a încerca să le afle adevăratele intenții. Decât să aștepte un răspuns, tendința americanilor este de a umple golul din discuție cu cuvinte, punând întrebări, oferind alte explicații sau pur și simplu repetând ceea ce au mai spus deja. Acest tip de răspuns la tăcere poate produce o confuzie japonezilor, care sunt făcuți să creadă că sunt bombardați cu întrebări și propuneri fără a li se acorda timpul adecvat pentru a le putea răspunde.
Pe de altă parte, latino-americanii, care pun mare preț pe agilitatea verbală, au tendința de a răspunde repede. Într-adevăr, ei pot răspunde unei chestiuni odată ce au înțeles-o, chiar dacă interlocutorul nu a apucat să termine de vorbit. În timp ce negociatorii americani neexperimentați pot fi uneori induși în confuzie de răspunsurile întârziate ale japonezilor, ei ajung la fel de stresați atunci când se află în negocieri cu brazilieni datorită întreruperilor constante. Durata deciziilor în companiile japoneze este mai mare decît în companiile americane sau europene în schimb implementarea este mult mai rapidă și reușita garantată.
În al treilea rând, considerațiile culturale influențează forma și fondul înțelegerii pe care încerci să o realizezi. De exemplu, în multe părți ale lumii musulmane, unde legea islamică interzice perceperea de dobândă pe împrumuturi, cineva interesat să facă afaceri e nevoit să-și regândească și redenumeasca comisioanele financiare în “taxe administrative” pentru a putea obține acceptul la masa de negocieri. Mai concret, diferențele culturale invariabil vor necesita schimbări ale produselor, ale sistemelor de management și ale politicilor de personal. De exemplu, în Thailanda, relația dintre un manager și un angajat este mai ierarhică decât una din Statele Unite. Lucrătorii sunt motivați de dorința de a mulțumi managerul, dar, în schimb, se așteaptă și doresc ca managerii lor să fie sensibili la problemele lor personale și să fie pregătiți să îi ajute. În alte culturi, cum ar fi Australia, angajații nu se așteaptă și nici nu doresc ca managerii să se implice în problemele personale ale lor. Astfel, un proiect australian în Thailanda ar necesita o schimbare a conceptului său de relații cu personalul datorită culturii locale.
În ultimul rând, cultura influențează “stilul de negociere”, felul în care persoanele din diferite culturi se comportă în timpul sesiunilor de negociere. Cercetărileindică destuldeclarcă practiciledenegocierediferă delaocultură laalta, culturaputândinfluențafelul încarepersoanelepercep însășinatura și funcția negocierii. Există în prezent două direcții majore de studiu al stilurilor de negociere: de pe o parte cele analitico-descriptive care se concentrează pe stilul unui anumit grup (în această categorie intră numeroasele cărți de tipul Negociind cu arabii/indienii/japonezii) iar pe de altă parte cele care optează pentru o abordare comparativă și interculturală – căutând să identifice anumite elemente de bază în stilul de negociere și să determine cum sunt ele reflectate în diverse culturi.
Referitor la stilul național de negociere, unui negociator moldovean i se atribuie următoarele calități : emotivi, sentimentali, dinamici în comunicare verbală, și în ceea ce privește utilizarea mijloacelor nonverbale, ospitalier, depun eforturi majore pentru a crea un comfort plauzibil pentru partener, credul, direct în exprimarea intențiilor, uneori nerespectînd hotarul între decență și indicență.
Cine trebuie să-și asume responsabilitatea pentru realizarea negocierilor ?
Un subiect vechi în dezbaterea pe tema menținerii internaționale a păcii încearcă să găsească răspuns la întrebarea : pacea internațională ar trebui să fie realizată de Națiunile Unite, organizațiile regionale (spre exemplu OAS, OAU/AU, ECOWAS, EU, OSCE sau NATO) sau de coaliții ad-hoc, la voința statelor. Capitolele VI și VII ale Cartei Națiunilor Unite au fost folosite pentru a autoriza operațiunile întreprinse de UN, în timp ce Capitolul VIII a livrat legitimitate adițională operațiunile non-UN. Se poate de asemenea susține că Carta Națiunilor Unite exprimă că UN ar trebui să fie ultimul resort de decizie, în timp ce organizațiile regionale și statele-vecine ar trebui să le fie acordată prioritate atunci cînd se găsesc în situația de a se confrunta cu amenințări la adresa păcii și securității internaționale. Doar în cazul în care aceste inițiative eșuează, prerogativele pot fi reportate Națiunilor Unite.
În urma datelor statistice s-a ajuns la concluzia că alegerea între eforturile UN și non-UN trebuie făcute de la caz la caz, în locul alegerii din primă fază a operațiunilor non-UN. Acest avertisment este bazat pe observația că regiunile care se confruntă cu situații de criză și conflict sunt des caracterizate de capacitate insuficientă pentru a îndepărta aceste situații și a reuși în procesul de menținere a păcii. În esență, regiunile, precum Africa, cu cea mai mare cerere de menținere a păcii sunt suspecte a avea cea mai mică capacitate de menținere a păcii. Aceasta implică și situații inverse, unde regiuni ca Europa, cu un nivel scăzut de cerere de menținere a păcii, au cel mai mare potențial de a face acest lucru. Datele pentru perioada de după sfârșitul Războiului Rece, nu arată schimbări dramatice în numere, care sunt mici. Numărul operațiunilor UN a început să crească în 1988, în timp ce creșterea acțiunilor efectuate de altți actori a avut startul în 1992. Această creștere are loc nu numai simultan cu sfârșitul Războiului Rece, dar coincide și cu înmulțirea numărului de războaie și conflicte armate în prima parte a anilor ”90 – atunci când mai mult de 50 de conflicte armate anuale erau înregistrate la nivel global de către Uppsala Conflict Data Program. O altă observație este că numărul ambelor tipuri de operațiuni este comparabil după mijlocul anilor ”90, exact după ce UN a început să încurajeze explicit eforturile de meținere a păcii regionale. Tendințele par să indice că Națiunile Unite au inspirit sau indus altor actori, în special regionali, dorința de a se preocupa cu menținerea păcii.
Premisele istorice ale negocierilor
Statele negociază de la începutul istoriei prin împuterniciți sau soli. Față de războaie, negocierile au prevalat în relațiile dintre state, dar niciodată nu au fost studiate atît de sistematic și constant cum au fost studiate strategiile și tacticile războaielor. La momentul actual funcția reprezentativă a diplomației își pierde din importanță, crescînd însă funcția negociatoare a diplomației crește ca pondere, dar și ca întindere. Procedurile și forurile moderne ale negocierilor diplomatice sunt din ce în ce mai variate și complicate. Ele înregistrează an de an o creștere rapidă, iar formele și funcțiile lor evoluează în sensul adaptării la nevoile schimbătoare ale comunității internaționale în plină expansiune. Se poate spune că diplomația actuală trăiește în era negocierilor. În Adunarea Generală a Națiunilor Unite, în consiliile O.N.U., în rețeaua instituțiilor sale specializate, în sutele de organizații guvernamentale și în miile de organizații neguvernamentale, în comitetul de dezarmare de la Geneva, în comisiile și organismele regionale se negociază aproape continuu, intens și susținut.
Eficiența negocierilor diplomatice și prezența acetora ca indicator al stabilității internațional și al păcii poate fi urmărită mai bine ca oriunde în desfășurarea istoriei politice a Europei, care a menținut pînă la ora actuală o însemnătate deosebită pentru întreaga politică mondială.
Fazele cele mai importante ale razboiului rece, care în unele regiuni ale planetei are ca urmare ch, iar conflicte armate sînt : criza coreeană care începe în 1950 ; criza Berlinului care începe în vara anului 1948 ; criza Vietnamului în 1953 ; criza Taivanului în 1954 ; criza petrolului din Iran în 1951 ; criza Canalului de Suez din 1956 ; criza cubană din 1959.
Este interesant de remarcat că ,de-a lungul acestei perioade, ieșirea din impas în toate aceste momente critice se face numai pe calea negocierilor, și nu prin alte mijloace de rezolvare a conflictelor. Calea armelor se dovedește a fi ineficace în obținerea rezultatelor scontate. Negocierile din această lungă perioadă au un caracter deosebit de rolul și funcția pe care trebuie să le îndeplinească în desfășurarea relațiilor internaționale :
Intervin în extremis, numai după ce zădărnicia căii armate a fost demonstrată pînă la capăt ;
Stau sub semnul politicii de forță ;
Sînt în numeroase cazuri alterate de lipsa unei dorințe autentice de a ajunge la o soluție , ceea ce conduce la acorduri temporare și incomplete.
Într-un aliniat definit de John Foster Dulles, spiritul în care se poartă negoicierea este contrar esenței lor, iar ineficacitatea cu care se desfășoară nu trebuie atribuită decît acestor circumstanțe speciale. Astfel, de pildă, în criza coreeană declanșată în 1950 prin acțiunea militară a S.U.A. și a aliaților lor, negocierile care au început în 1951 la Pan-Mun-Jon nu aduc nici o soluție. Doi ani mai târziu, la 27 aprilie 1953, negocierile sunt reluate sub auspicii mai bune, cînd partea ofensatoare se decide să integreze situația într-un tablou general de posibilă destindere. După trei luni se semnează Convenția de armistițiu, prin care se acceptă statu-quo-ante. Aceleași împrejurări apar și în cazul războiului pentru independența Vietnamului. Propunerile de negociere, sugerate de Uniunea Sovietică în 1953, sînt întîmpinate de pe poziții de forță la Washington, cu toată situația dicicilă în care se găsea Franța. Căutînd o ”ieșire onorabilă” din impas, Franța arată la Conferința de la Bermude a statelor blocului occidental că sarcinile sale în Indochina ”sunt prea grele pentru ea singură”. Un an mai tîrziu la 8 mai 1954, după înfrîngerea rezistenței franceze de la Dien-Bien-Phu și victoria trupelor de eliberare se deschid la Geneva negocierile asupra Indochinei. Prin semnarea armistițiului a avut loc recunoașterea dreptului la independență și autodeterminare a popoarelor vietnamez, laoțian și cambodgian.
O deosebită importanță au avut negocierile în cadrul rezolvării crizei Berlinului. Propunerea sovietică adresată puterilor occidentale pleca de la considerația că ”Berlinul occidental ar trebui să devină ”un oraș liber, în viața cărua nici un stat, inclusiv cele două state germane existente, să nu se amestece”. Această propunere este urmată de un schimb de note și apoi de consultări care se prelungesc pînă la sfîrșitul anului și continuă în 1959, pînă la 11 mai, cînd în sfîrșit, se hotărăște ținerea conferinței miniștrilor de afaceri străine pentru negocierile între Vest și Est, la Geneva, cu participarea reprezentanților celor două state germane. Cu cîteva întreruperi lungi conferința trenează pînă la 3 august, cînd se amînă sine die și participanții se separă. La întîlnirea de la Camp David, în septembrie, se cade de acord asupra reluării tratativelor. La întrevederea din 3 iunie 1961, la Viena dintre șefii de stat ai Uniunii Sovietice și Statelor Unite, nu se ajunge la o înțelegere cu privire la situația Berlinului. La 13 august se închide frontiera dintre Berlinul de est și cel de vest. Tentativa negocierilor, deși nereușite au împiedicat totuți conflictele armate.
Tot ca un exemplu de eșec al politicii de forță și al șantajului ecnomic, atunci cînd ele înlocuiesc calea normală a negocierilor și respectarea principiilor de bază ale acestui instrument central al relațiilor internaționale, poate fi citat cazul Cubei. După o luptă de doi ani împotriva dictatorului Batista, la 8 ianuarie 1959, conducătorul revoluționar Fidel Castro Ruz își face intrarea triumfală în Havana, în fruntea grupurilor de guerillos. Luînd poziție împotriva revoluției din Cuba, Statele Unite ale Americii acționează în trei moduri: refuză negocierile economice pe baza planului de redresare și modernizare al lui Fidel Castro, facilitează recrutarea refugiaților antirevoluționari, instaurarea, înarmarea și lansarea lor împotriva regimului revolutionar și, în sfîrșit, folosește șantajul economic, reducînd cu o pătrime importul de zahăr cuban. Politica forței și a constrîngerilor a avut alt efect decît cel urmărit : ea a grăbit polarizarea forțelor națiunii în jurul unui program îndrăzneț de schimbări economice și sociale, bazat pe resursele proprii și pe solidaritatea țărilor socialiste. În 1961 are loc invazia Cubei de către americani, soldată cu eșec, J.F. Kennedy numind acest act drept un eșec al politicii externe americane. Criza din 1961 reprezintă unul din momentele cele mai grave ale perioadei postbelice. Numai o intervenție hotărîtă a factorilor de răspundere pe arena internațională, care au folosit din plin mijloacele O.N.U., a putut evita un conflict de mari proporții.
Mulți autori afirmă că începînd cu 1963, tensiunea primejdiei și sentimentul catastrofei creează o stare de oboseală nervoasă și trezește conștiința factorilor de responsabilitate politică. Ei anunță o perioadă activă a negocierilor, care s-au desfășurat de atunci cu intensitate crescîndă pe toate temele importante ale relațiilor internaționale : dezarmare, asistență tehnică către țările în curs de dezvoltare, securitatea și cooperarea europeană, colaborarea în domeniul marilor descoperiri a secolului. Bipolarismul în afacerile internaționale cedează treptat în fața unei tot mai mari cerințe a democratizării vieții internaționale și a dorinței tot mai ferme a țărilor mici de a participa, în nume propriu, la destinele lumii. Procesul reabordării marilor teme nu întîrzie să se manifeste într-un calendar elocvent. La 15 iulie 1963 are loc deschiderea negocierilor sovieto-anglo-americane pentru încetarea experiențelor nucleare, în 1964 încep negocieri care duc la acordul soviet-anglo-american pentru reducerea producției unor materii fisionabile în scopuri militare. La fel încep negocieri pentru neproliferarea armelor nucleare, care se termină cu semnarea Tratatului de neproliferare din 1968.
În etapa actuală, în condițiile globalizării, de la funcția de reglementare pe cale pașnică a litigiilor dintre state, metoda negocierilor se îndreaptă tot mai mult spre domeniile cooperării constructive pentru soluționarea în comun a marilor probleme care stau în fața omenirii, ca aceea a lichidării subdezvoltării, care în ultimă instanță constituie una din sursele conflictelor dintre state, sau problema luptei împotriva poluării mediului ambiant. Printre aceste se includ și rezolvarea conflictelor teritoriale, apărute după destrămarea URSS.
La momentul actual, funcția negociatoare a diplomației crește ca pondere, dar și ca întindere. Pe parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme și metode de soluționare a diferendului internațional. Concomitent, negocierea, pe lingă faptul că este un mijloc de bază de soluționare pașnică a diferendelor, indeplinește și funcții aplicative in cadrul soluționării diferendelor. În mod practic, toate mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor se inițiază prin negocieri și, de multe ori, se finalizează de asemenea prin negocieri. Dreptul internațional nu stipulează reguli unice cu privire la tipurile, modalitățile și procedura de negociere, permițînd actorilor un anumit grad de independență în organizare.
După cum s-a observat, negocierea este o metodă simplă de rezolvare a conflictelor internaționale. Aceasta permite crearea condițiilor necesare fără prea multe concesii, pentru care negocierea este ușor de acceptat. Odată implicat în negociere, părțile își asumă responsabilitatea de a plasa valorile morale superior armelor și actelor violente. În contextul soluționării pașnice a diferendelor se poate vorbi despre o regulă privitoare la anterioritatea negocierilor. Părțile la un diferend ar avea deci obligația de a se angaja în negocieri directe înainte de a recurge la alte mijloace de soluționare pașnică. O altă regulă care se degajă în legătură cu negocierile internaționale are în vedere desfășurarea acestora cu bună credință, deci cu intenția reală de a se ajunge la o soluție reciproc acceptabilă. Durata negocierilor este la fel flexibilă, variind de la cîteva zile la decenii.
Ca orice alt proces, negociere întîlnește și anumite impedimente, precum diferențele de cultură, determinarea inițiatorului de negocieri, însă balanța avantajelor permise de acestea determină părțile aflate în conflict să evite influența factorilor secundari.
2.2 Impactul medierii în rezolvarea conflictelor internaționale
Esența medierii a fost elaborată și dezvoltată de-a lungul anilor de către organismele internaționale, mondiale și regionale. Rolul medierii în plan internațional (la soluționarea conflictelor internaționale deosebit de dificile) a fost elucidat în asemenea documente internaționale de drept umanitar cum ar fi Convenția de la Haga din 1899 privind aplanarea conflictelor internaționale, Convenția de la Haga privind rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale etc. În același sens poate fi remarcată și practica Organizației Națiunilor Unite, care, adeseori, folosea procedeele de mediere în aplanarea conflictelor dintre state sau regionale.
De exemplu, în 1948, Adunarea Generală a ONU a numit un mediator în problema palestiniană; Consiliul de Securitate al ONU a însărcinat un mediator pentru soluționarea problemei cipriote, iar Secretarul General al ONU a delegat un mediator pentru medierea în conflictul armat din Orientul Apropiat. În ce privește reglementarea instituției medierii în cauzele penale de către organismele regionale, cum ar fi Consiliul Europei, drept exemplu poate servi Recomandarea nr. R. 19 (99) a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la mediere în cazuri penale (Adoptată de Comitetul de Miniștri la 15 septembrie 1999 la cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanților miniștrilor). Comitetul de Miniștri a recomandat statelor membre ale Consiliului Europei să folosească medierea în cazurile penale ca pe o opțiune flexibilă, cuprinzătoare, utilă, complementară sau alternativă procedurilor penale tradiționale, luându-se în considerare necesitatea de a promova participarea personală activă a victimei, a infractorului și a altor persoane care pot fi afectate ca părți, în soluționarea conflictelor penale, precum și implicarea comunității la aceste proceduri penale. De asemenea, a fost recomandat de a fi recunoscut interesul legitim al victimelor de a avea un cuvânt de spus în rezolvarea consecințelor victimizării lor, de a comunica cu infractorul și de a obține scuze și compensații.
Medierea presupune abilități speciale și necesită coduri de practică și pregătire acreditată, luând în considerare contribuția potențial substanțială a organizațiilor nonguvernamentale și a comunităților locale în domeniul medierii în cazuri penale și necesitatea de a combina și coordona eforturile inițiativelor publice și private.Prevederile sus-indicate (cu privire la mediere) trebuie să fie posibile de aplicat oricărui proces prin care victimei și infractorului li se dă posibilitatea, în cazul în care consimt liber, să participe activ la rezolvarea problemelor apărute în urma infracțiunii cu ajutorul unei terțe părți imparțiale (mediator). Medierea în cazuri penale trebuie folosită numai dacă părțile consimt liber. Părțile vor fi libere să-și retragă consimțământul oricând pe parcursul medierii.Medierea e o forma de interventie mai activa in relatia intre partile in conflict,in care persoana terta joaca un rol activ,inclusiv la masa tratativelor,unde partile pot acceptaq proceduri de conciliere propuse de mediator.
Medierea Internationala este:"un mod de rezolvare pașnic a diferendelor internaționale, care implică participarea unei terțe părți directe în cadrul negocierilor între părțile participante la diferende, cu scopul de a încuraja părțile să ajungă la concesii, sau prin utilizarea de canale diplomatice, propune un plan pentru soluționarea conflictului pe care părțile ar putea să le ia în considerare și în cele din urmă să le adopte ". un consens general în ceea ce privește eficiența medierii internaționale în conflict de difuzie a apărut devreme în istoria RI.Eminamente, nu toate încercările de mediere sunt de succes, problema principală care urmează să fie abordate este: Care sunt mecanismele primare care duce medierea sa fie de succes sau ineficienta?Brian S. Mandell identifică doi factori care au impact asupra succesului de medierea internațională:
factori de context, printre care se numără natura conflictului, caracteristicile, și a relațiilor dintre părțile implicate în conflict, caracteristicile partii terte, și relațiile dintre terț și fiecare dintre părțile respective implicate în conflict. Există un organism sofisticat de literatură explorarea acestor contextuali factori.
factorii de procedură, care se referă la strategiile utilizate de partea in mediere . Studiul factorilor de procedură consideră că în primul rând rezultatele diferite de strategie,spre deosebire de factorii contextuali, au fost insuficiente in cercetarea cu privire la abordarea de procedură a factorilor de mediere.
Pentru a stabili care dintre strategiile date au cel mai puternic succes, autorul realizează o comparație sistematică a efectelor pe termen scurt și pe termen lung a strategiilor de mediere diferite.Strategia de mediere se referă la metodele de rezolvare a conflictelor in abordare, care include managementul litigiilor și conflictelor coordonatoare.Oamenii de știință sunt în conflict în ceea ce privește clasificarea diferitelor strategii de mediere. Bercovitch, în sintetizarea punctelor de vedere a diferitor scoli, identifică trei strategii diferite de mediere:
Directiva privind strategia de comunicare și strategia facilitării procedurale.Strategia de directivă are un impact direct asupra intereselor părților,are cel mai înalt nivel de intervenție și, prin urmare, cea mai mare probabilitate de succes.
a doua teorie în literatura de specialitate privind acest subiect este cea a "teoriei mecanismului casual". Susținătorii săi susțin că acesta este mecanismul asociat cu fiecare dintre cele trei strategii diferite care determină care este cea mai efectiva.Medierea nu este o artă misterioasă.Ea poate fi studiata, învățată și înțeleasă. Estimările ratei de scădere în medierea internațională se relevă în general la 60 la sută, deși anchetele au raportat rate variind de la un minim de 45 la suta la un nivel record de 82 procente. Sondajele raportează de asemenea ratele de succes semnificativ. Bercovitch spune: "Medierea poate să fie cel mai apropiat lucru cu tehnica eficientă pentru a face față conflictului din secolul al XXI-lea.".
Studiile prescriptive oferă consiliere negociatorilor. Alte studii încearcă să dezvolte modelul cuprinzător de soluționare a conflictelor. Economiștii și teoreticienii căută modele matematice ale comportamentului rațional in negociere. Abordarea finală încearcă să distileze orientările de rezolvare a conflictelor de la studii de caz empirice și experimentale. Fiecare abordare a adus contribuții valoroase la înțelegerea de bază.Când și de ce ar trebui sa se medieze? Medierea este cea mai utilă în conflicte prelungite, atunci când părțile au ajuns anul impas obiectiv,cind mai vor să se încheie lupta lor și sunt dispuși să facă compromisuri pentru a face acest lucru. În mod tradițional, e și tip de Intervenție cu Interes umanitar. Cu toate acestea, motivele pot juca un rol în decizia lor, inclusiv dorința de a afecta istoria, pentru a răspândi propriile lor idei, pentru a limita impactul conflictului pe cont propriu (național, pentru a extinde influența lor). Pot căuta apel la mediere pentru a reduce escaladarea conflictului și soluționarea lui.Mediatorii se angajează într-o gamă largă de roluri, funcții și comportament. În cazul medierii internaționale, sunt trei strategii principale clasificate.
Strategiile de comunicare includ contactarea părților, transmiterea de mesaje, construirea încredere și respect, și furnizarea informațiilor care lipsesc.
Strategiile de formulare includ setarea de mediere și protocoale, modelarea agendei, calendarul și menținerea control, sugerând concesii, și decontarea propunerilor.
Strategii de manipulare includ menținerea părții terțe în negociere.
Exista o gamă de medieri din partea unor grupuri internaționale, cum ar fi ONU, a grupurilor transnaționale cum ar fi Amnesty International sau al Crucii Roșii, a grupurilor regionale, cum ar fi Uniunea Europeană sau Liga Arabă.Bercovitch identificătrei factori,care contribuie la o mediere eficace.
În primul rând, părțile trebuie să fie motivate pentru a soluționa conflictul lor și in mod serios.
În al doilea rând, circumstanțele conflictului trebuie să fie gata pentru intervenție.Existența unui impas e negativă (de exemplu, un eșec militar, o schimbare în relațiile de putere, sau un eșec de a impune un rezultat unilateral) rămâne cea mai bună referință într-un conflict pentru a decide când se inițiază de mediere.".
În al treilea rând, un mediator corespunzător trebuie să fie disponibil. Bercovitch constată că: "există un acord larg în rândul teoreticienilor și practicienilor că trebuie să posede informații adecvate, tact, competențe în elaborarea propunerilor formale, și un simț al umorului, în plus față de cunoștințele specifice ale conflictului de bază." Cunoștință asociată la mediator este eficacitatea, așa cum este utilizarea strategiilor de directivă.În cele din urmă, Bercovitch consideră metode și standarde pentru evaluarea eforturilor internaționale de mediere,ca fiind efective căi de soluționare a diferitor conflicte.Din mai multe scopuri continuarea medieriie diferită, deci și diferite seturi de criterii vor fi necesare.
Gradul de diversificare al relațiilor sociale și economice intr-o societate din ce în ce mai complicată, dezvoltarea economică, complexitatea în creștere a tuturor aspectelor vieții cotidiene adăugă noi și noi tipuri de conflicte. Rezolvarea clasică a conflictului, prin deferirea acestuia organelor justiției și soluționarea pe conceptul câștig-pierdere (invingator- invins) s-a dovedit că nu constituie întotdeauna cel mai adecvat raspuns,canatura sa să ofere o solutie tuturor incertitudinilor și dificultaților economice și sociale actuale. Soluționarea unui litigiu sau a unui conflict nedevenit litigios, pe cale amiabila, cu ajutorul unei terțe persoane obiective și imparțiale, face ca procedura medierii sa fie tot mai preferată de către oameni și instituții, pe care complexitatea relațiilor sociale și economice îi plasează la un moment dat în situații conflictuale diverse.Geneza procedurii de mediere a avut loc cu mult timp în urma, intr-o perioadă în care nu s-a conștientizat încă faptul ca a luat naștere o nouă forma de administrare și rezolvare a conflictelor.
Conflictul internațional este fără nici un dubiu unul dintre cele mai cuprinzătoare procese ce intervine în mediul internațional. De asemenea poate fi unul dintre cele mai distrugătoare și periculoase procese daca este condus în mod defectuos, putând duce la nesatifacții comune și violență. Din această cauză, trebuie să se studieze nu doar cauzele conflictului, cel mai important fiind studierea căilor și metodelor prin care se poate rezolva conflictul în mod pozitiv și se pot minimaliza consecințele distructive.În general vorbind,există mai multe modalități de rezolvare a conflictelor internaționale. Cel puțin patru modalități de abordare a rezolvării conflictului pot fi identificate, printre acestea fiind și medierea.Medierea este la fel de veche ca și conflictul. Medierea a avut un rol important în dezvoltarea industrială și preindustrială a societății. Popularitatea acesteia a crescut odată cu aplicarea ei tot mai frecventă în cazul conflictelor ce s-au ivit în diferite domenii de activitate. Fără a-i înțelege popularitatea, longetivitatea, ambiguitatea sau importanta, cunoaștem despre mediere mai puține decât ne imaginăm. Fenomenul medierii a fost prea puțin studiat.Pentru început se ivește întrebarea: în ce domenii ar trebui folosita medierea? Medierea ar trebui folosita în primul rând în acele conflicte care durează de foarte mult timp, când eforturile individuale sau ale părților implicate au ajuns intr-un impas, când nici una dintre părți nu mai este dispusa la efectuarea altor cheltuieli sau când ambele părți sunt pregătite și așteaptă de la mediere sa le implice intr-un dialog direct sau indirect.Oricare ar fi caracteristicile sale specifice, medierea trebuie perceputa în esență ca și o extensie a procesului de negociere în care o terță persoana, neutră de conflict, intervine pentru a schimba cursul acesteia. Terța parte, fără a deține vreo putere de decizie, doar asistă părțile în scopul de a se ajunge la o înțelegere comuna. Ca o formă de rezolvare a conflictului medierea se deosebește de celelalte forme ca și arbitrajul sau negocierea, tocmai prin faptul ca această terță persoana, mediatorul nu are nici o putere de decizie și nici un ultim cuvânt cu privire la conflictul dintre părți.În cazul conflictelor ce se ivesc în cadrul relațiilor internaționale, medierea apare ca cel mai bun răspuns pentru rezolvarea conflictelor ce au la baza declanșării lor probleme legate de etnie, suveranitate sau independență. Activitățile de mediere se aplică intr-un număr tot mai mare în cadrul conflictelor din arena internațională..
În sistemul actual internațional caracterizat prin suveranitatea de stat, capacitatea distructivă a armelor deținute de către ambele părți și absența unei autoritați centrale care are puterea de a reglementa comportamentul internațional, capacitatea de a regla litigiile pe bază de voluntariat și non-violență este foarte necesar. Mediere pe plan internațional servește acest scop. Funcțiile sale sunt, în amonte, pentru a preveni conflictul, sau,după ce acesta a fost deschis, să limiteze escaladarea sau răspândirea sa, să găsească o soluție rapidă pentru aceasta, pentru a evita sau a minimiza utilizarea violenței , să respecte dreptul internațional pentru a promova un mediu mai bun pentru viitorul relațiilor dintre părțile aflate în conflict. Medierea nu este o nouă modalitate pașnică de rezolvare a conflictelor: aceasta a fost folosită din vremuri stravechi ,fiind evidențiată cu referințe în Biblie, Iliada lui Homer,de Sofocle. Ea este implicată în eforturile continue ale celor în cauză de a gestiona conflictul lor și presupune intervenția non-coercitivă ale unei terțe părți (un individ, un ad-hoc internațional sau o organizație) care încearcă să influențeze sau să rezolve special conflictul. Medierea nu este o soluție universală. Miza unor conflicte merge mult dincolo de opoziția între două părți: aceasta poate include interesele regionale și internaționale. Cu toate acestea, medierea, care tinde să fie un mod de rezolvare a conflictelor’’cistigator-cistigator" este, uneori, remediu nu foarte posibil, fie de către părți sau de către alte părți interesate.
Medierea poate permite părților să rezolve conflictul,insa mai multe condiții trebuiesc îndeplinite: părțile trebuie să fie dispuse să participe, părțile trebuie să fie legitime în ochii oamenilor pe care pretinde că-i reprezintă, mediatorul trebuie să fie competent și acceptat de către toate părțile și trebuie să aibă cunoștințe de contextul lor social și cultural și fapte ale conflictului.Mandatul Ombudsmanului ar trebui să fie suficient de larg și cu resurse suficiente, în ceea ce privește sprijinul și flexibilitate.Programul Natiunilor Unite Pentru Dezvoltare(PNUD) a Organizației Națiunilor Unite (ONU) utilizează medierea de la începuturile sale, prin bunele oficii ale Secretarului General (SG) și trimișii sai speciali. În prezent, 62 de reprezentanți speciali ai SG sunt dislocați, inclusiv 30 în Africa, 11 în Asia și Pacific, zece în Orientul Mijlociu, șapte în Europa și patru în cele două Americi. SG are de asemenea, un consilier special pe probleme legate de soluționarea conflictelor și de prevenire din martie 2007.Alți jucători mai puțin mediatizați încă influent, la nivel internațional, regional și local sunt, de asemenea, susceptibili de a interveni, în numele ONU pentru menținerea păcii, reprezentanți ai altor agenții ONU: Înaltul Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICNUR), Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA).Medierea este o parte inerentă a activității Organizației Națiunilor Unite, care e exercitată la diferite niveluri, în special în paralel și în operațiunile de pace. Înainte de aceste tranzacții, la cel mai înalt nivel strategic, medierea este adesea folosită pentru a pune capăt conflictului, prin semnarea unui acord de pace sau de încetare a focului. În timpul acestor operațiuni, medierea ONU, exercitată de către șeful misiunii în sine, Reprezentantul Special al SG, sau de către alti membri la diferite niveluri, menține un dialog între părți pentru a promova dezvoltarea si punerea în aplicare a acordului și soluționarea litigiilor care pot apărea cu ușurință, în contextul stabilității fragile din perioadele de post-conflict. După operație, acest mod de soluționare pașnică a conflictelor, care îl pot utiliza agenții Organizației Națiunilor Unite și organizațiile regionale implicate, devine un garant al consolidării lente a păcii.
Soluționarea pașnică a conflictelor se află în centrul misiunii ONU,după cum reiese din primul articol din Carta Națiunilor Unite,ce o imputernicește:,,…să mențină pacea si securitatea internațională și, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea si înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască,aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încalcare a pacii;. Într-adevăr, obiectivele sale sunt de a "menține pacea și securitatea internațională"."Medierea este menționată explicit în articolul 33.1 din capitolul VI al Cartei, care stabilește mijloacele pașnice de rezolvare a conflictului, precum și mai multe rezoluții ale Adunării Generale a ONU (Adunarea Generală), astfel cum Declarația de la Manila din 1982 și în timpul reuniunii Summit-ului Mileniului din 2005 .Unul dintre mandatele principale ale SG, agențiilor sale, dar și colegiilor regionale, este de a acționa ca mediator în conflictele care amenință stabilitatea și pacea. Responsabilitatea de a consolida instrumentele pentru medierea ONU a fost repetat în toamna anului 2008 de către președintele Consiliului de Securitate.Medierea efectuată de către Organizația Națiunilor Unite poate interveni cu următoarele abordări diferite:
cerere a Adunării Generale (articolul 14 din Carta),
decizie a Consiliului de Securitate (art. 33.1),
sau de evaluare a situației de către secretarul general însuși (art. 98 și 99).
În conformitate cu mandatul său, ONU este organizația care, de la începuturile sale, a intervenit activ în soluționarea conflictelor internaționale. Din 1945 până în 1995, ONU a condus 23% din eforturile de mediere internațională inițiate în toată lumea (615 eforturi de mediere din un total de 1485), 17% au fost efectuate de către Secretarul General în persoană (sau 103 medieri in 50 ani) și 33% din corespondenții săi (adică 206 medieri).Eforturile de mediere ale ONU nu au fost întotdeauna cu succes. ONU are pârghii puține specifice care să permită părților beligerante să ajungă la o înțelegere.Cu toate acestea, condițiile pentru succesul – sau esecul – ONU in mediere sunt foarte influențate de factori care variază între fiecare conflict, ca natura acesteia, caracteristicile părților, calitățile de mediator și a strategiei de mediere.Medierea efectuata în Guatemala după războiul civil este descrisă ca misiune de succes. Aceasta a beneficiat de implicarea tuturor părților, precum și procesul de pace a fost sprijin de o parte internațională semnificativă.Războiul civil din Guatemala s-a soldat cu mai mult de 150.000 de morți și 50.000 de "dispăruti". Ea a opus guvernul din Guatemala și Unitatea Revoluționară. Ambele părți au fost capabile să negocieze față în față, prin intermediul unui mediator ONU, care a restaurat un anumit nivel de încredere între ei.Mediatorul are sprijinul a șase "Prieteni" in procesul de pace (Norvegia, UE, Mexic, Venezuela, Spania și Columbia), care a consolidat să concentreze asupra soluționării acestui conflict. Medierea a dus la un acord de pace în 1996. Succesul acestei medieri a rezultat din combinarea unui set de elemente: părțile au fost pregătite să ajungă la un acord.
Cu toate acestea, medierea ONU în Afganistan în 1982, conflict foarte condiționat de Războiul Rece,ilustrează dificultățile sau incapacitatea de a soluționa prin mediere, în anumite circumstanțe.La sfârșitul Războiului Rece,Afganistan, care a fost un punct strategic pentru SUA și URSS ,a pierdut recursul formulat de cele două puteri. După retragerea sovietică în 1989, ONU a încercat să creeze un guvern legitim format de o coaliție de lideri militari, cu scopul de a înlocui fosta guvernare sprijinita de Uniunea Sovietică.Medierea asupra transferului de suveranitate a fost fără succes. Părțile nu au fost gata să facă compromisuri. Deoarece suportul de actori regionali, cum ar fi Pakistan și Arabia Saudită, precum și Statele Unite înainte de 1991 la Mujahideen, au văzut că au ținut mai multă putere decât de opoziție și am văzut, prin urmare, ca nu era avantaj să ajungă la un acord prin intermediul Națiunilor Unite.În cele din urmă, interesele conflictuale ale actorilor regionali în rezultatul conflictului afgan, precum și retragerea SUA a scăzut influența și credibilitatea de mediere a ONU.
Din 1945, alte intermedieri ONU nu au dus la acorduri de pace, cum ar fi între India și Pakistan, unde este angajată ONU din 1948, Cipru (din 1964), și Sahara de Vest (din 1976) . Acestea sunt "conflicte înghețate", în care părțile au interese foarte diferite și nu sunt gata să facă concesii necesare pentru a ajunge la un acord.
Strategia de mediere, precum și tensiunile inerente în această metodă de soluționare a conflictelor există paralel.Aplicarea medierii internaționale, cum ar fi în operațiunile de pace, este traversată de tensiuni diferite, care influențează în mod necesar abordarea conflictului. În timp ce medierea este prima ce conduce părțile pentru a găsi capăt conflictului lor, nu se poate ignora complet dreptul la justiție și cadrul drepturilor omului. Aceasta este dilema pacii față de justiție, care reamintește cea mai mare importanță pentru a coordona soluționarea conflictului și activitatea justiției.Medierea este un proces care se bazează pe confidențialitate. Aceasta tinde să câștige încrederea părților și să promoveze un dialog autentic între ele. Dar acest proces trebuie să fie inclusiv. Persoanele în cauză ar trebui să fie informate cu privire la procesul de pace și implicate în aceasta de la mai multe niveluri, orice acord de pace aprobat numai de către liderii de grup pot dovedi ineficienta sau imposibilul.Medierea este un proces voluntar care nu are un mecanism formal ce să se încheie obligatoriu,cu sarcina de a asigura punerea în aplicare a acordului de pace sau de încetare a focului.
Dar în contextul tulbure al conflictului, acordul părților este uneori volatil.Semnarea unui acord de pace nu este un scop în sine, ci începutul procesului de pace pentru stabilirea, monitorizarea punerii în aplicare a acordului, inclusiv prin o operațiune de menținere a păcii, are un rol complementar pentru a reda funcția fundamentală de protejare a acordului de pace și să se asigure că este respectat.
Medierea practicată de Organizația Națiunilor Unite a evoluat de la intrarea sa în prima Carta. De la bunele oficii efectuate de către Secretarul General în persoană, medierea este acum realizată la mai multe niveluri, de către profesioniști în multe zone tulburi ale lumii. Necesitățile de a instrui ofițeri în mediere, precum și consolidarea capacităților de mediere ale ONU sunt tot mai mult recunoscute, astfel cum reiese din noile instrumente recente cu Departamentul de Afaceri Politice al ONU.Astfel a fost creată Unitatea de Suport pentru mediere(USM) ,pentru a centraliza eforturile medierii în întreaga lume ca răspuns la o cerere larg răspândită în cadrul Organizației Națiunilor Unite, preluate în raportul de nivel înalt din 2004, "O lume mai sigură: responsabilității noastre comune".Kofi Annan a identificat sarcinile-cheie ale acestei unități.Aceasta:
ofera consultanță, informează mediatorii în termeni de substanță, proceduri și standarde;
identifica lecțiile învățate și bunele practici;
contribuie la o mai bună selecție și formare a mediatorilor;
ajuta în sarcinile lor de sprijin logistic adecvat și în timp util;
consolideaza coordonarea între diferitele instituții de mediere.
Principalele obiective sunt de a consolida capacitatea de mediere în cadrul Organizației Națiunilor Unite și pentru a crea o memorie instituțională.. Mediatori locali sau regionali, au avantajul de cunoștințe locale, piese și conflicte.În aceste cazuri, medierea ONU ar trebui să vină să sprijine eforturile locale sau regionale de mediere. Încă de la începuturile sale, Unitatea de Suport pentru mediere a început activitatea în consilierea mediatorilor. Ea a contribuit la eforturile de mediere din Darfur în 2007, prin pregătirea memorii la cunoștința mediatorilor pentru eforturile de pace petrecute în această regiune, precum și negocieri de succes care au pus capăt conflictului dintre Sudanulde Nord și de Sud în 2005.Nici una din cele 22 de conflicte violente și nici una din cele 2 războaie (Sudan șiIrak)nu au fost clasice conflicte interstatale,toate acestea sunt "noile războaie".În primul an de funcționare, mediatorii au intervenit în domeniul construirii păcii și diplomației preventive,in Kenya, Republica Centrafricană, Comore, Cipru, Irak, Madagascar, Nepal șiSomalia. Ei au facilitat, de asemenea, un dialog între Belgrad și Pristina. Mandatul acestora este de a veni pentru a consolida nu numai ONU, dar, de asemenea, a trimis și alti mediatori în menținerea păcii.Toată lumea are un câmp individual de expertiză, cum ar fi aranjamentele de securitate (pe probleme de încetare a focului, demobilizare, dezarmare și reintegrarea combatanților), justiția de tranziție și a drepturilor omului. Fiecare Ombudsmanul este numit, timp de un an. Un proces de recrutare este în curs de a le înlocui în atribuțiile lor.Mandatul acestei echipe este foarte ambițios. Din păcate, ca si multe operații de pace, în special cele din Africa, resursele alocate pentru această echipă sunt limitate și sunt lipsiți de nevoi anticipate pentru o astfel de sarcină.
Paralel cu abordările pozitive in ce priveste rolul medierii în conflictele internaționale,sunt și interpretări negative..Thomas R. Henschel vorbeste despre colapsul medierii in rezolvarea conflictelor internationale.Criza din Iugoslavia, Somalia și Rwanda a dus la prăbușirea managementului de crizăclasic evident.Conflictele moarte, statele eșuate, război civil, violență a drepturilor omului,genocidul comunității internaționale păreau a fi aproape neajutorate. Comunitatea mondială trebuie să ia cunoștință de un decalaj masiv în politica de securitate și pace. Acest lucru a devenit chiar adevărat și a fost confirmat de războiul dintre Israel și teroarea de stat de către organizația Hisbollah în vara anului 2006.Lumea societății globale:e prin globalizare și o lume a diferenței.În 2005 au fost inregistrate 249 conflicte politice. Aproape 85% din totalulconflictele violente sunt fără rost. Nici una din cele 22 de conflicte violente și nici una din cele 2 razboaie (Sudan șiIrak) au fost clasice conflictelor interstatale, toate acestea sunt "noi războaie" (intra-stare-războaie).
Chiar șinoul modelONU șiOSCEse bazeazăpeanalizaexperților externi
a conflictului,structurași strategiileîn curs de dezvoltarepentru construireapăcii. Prin urmare,problemele suntîncănerezolvate:se necesită alternative non-violente in soluționarea conflictelor e nevoie de o conștientizare intensivă cu privire la dezvoltarea de conflicte.Sunt nevoie de personalități neutre, care ar putea avea rolul unui "terț" și să acționeze ca
mediator, avocat, conciliator și arbitru.Medierea este o metodă aprobată și oferă instrumente și abilități pentru a face față conflictelor în faza de prevenire, fazaescaladarea și în faza de conciliere. Medierea ar putea ajuta la depășirea lacune structurale în conceptul actual de construire a păcii:
Domeniul de interes a părților implicate în conflict, etc
Activarea resurselor (de la non-acțiune spre acțiune eficientă)
Coerența construită de actori din toate domeniile de politică externă
mai bună coerență și cooperare în domeniul politicii externe, de securitate și politicii de dezvoltare într-un mediu complex și mai multe niveluri (regionale și guvernele naționale, organizații internaționale, ONG-uri)
Sprijin efectiv orientate spre nevoile și interesele persoanelor implicate
Asistența umanitară și capacitățile de dezvoltare locală pentru pace ar putea fi încurajată și de capacitatea lor ar putea fi consolidat. Ea ajută părțile implicate în conflict pentru a găsi legi optime pentru situațiile lor bazate pe privind o mai bună înțelegere a intereselor și nevoilor tuturor celor implicați în conflict.
Într-o lumetot maicomplexăși mai dinamică, avem nevoie deconcepte pentru o cooperareexcedentară,avem nevoie deo mai largă varietatedediferențepentru a sporipotențialelemodalitățidesoluționarea pașnică a conflictelorO abordare cuprinzătoare ar avea un impact dramatic asupra modului în care statele națiune sunt organizate și modul în care ei se confruntă cu conflicte în interiorul statului, precum și între stat și o parteterta sau cu alte state. De exemplu, statele ar putea transfera Ministerului de război și de apărare în Ministerul de Mediere si Prevenirea Conflictelor. Adițional la Acordul de serviciul militar acestea ar putea introduce formarea obligatorie pentru fiecare generație într-o societate democratică în mediere.Dar chiar dacă statele ar începe o astfel de iniativă, acestea sunt provocări serioase pentru mediereîn conflictele internaționale.Cu toate acestea,nueste nerealistsă sugerăm căo metodologie, cum ar fi medierea, careeste cunoscutăin aproapefiecareculturădin lume(chiar dacăaceastaeste cunoscutăsub diferite nume)arcereun sprijin mai puternicde cătrecomunitatea internațională. Dacăintegrareaînconceptulactual alconsolidăriipăciide către ONU, mediereaar puteaajuta la depășireaslăbiciuneilor șirisculconceptelormenționate anterior. Timpul esteesențial.
III. Rolul negocierilor și medierii în soluționarea conflictului transnistrean
3.1.Evaluarea negocierilor întreprinse în scopul aplanării conflictului transnistrean
Conflictul transnistrean reprezintă o problemă importantă care își are rezultatele sale cu o răspîndire multidimensională. Rezolvarea acestui diferend , pentru că ca conflict în viziunea mea acesta s-a terminat in vara anului 1992 , va constitui un pas important în calea dezvoltării Republicii Moldova ca stat integru european , capabil să asigure condiții bune de trai cetățenilor săi precum și o perspectiva integraționist-europeană.
Negocierile purtate in vederea aplanării acestui conflict au o importanță foarte mare, întrucît reprezintă unica metodă (care a epuizat-o pe cea militară) de a pune capăt divergențelor între Tiraspol și Chișinău.
În continuare , voi ăncerca sa analizez etapele de negocieri care au avut loc , evenimentele de pe arena internațională , documentele semnate între state ș.a. , care au avut vre-o răsfrîngere directă sau indirectă asupra acestei probleme.
Voi analiza deci cîteva etape care au avut un specific propriu de preocupare asupra conflictului și care au avut propriile viziuni asupra procesului de negocieri, și care sunt :
Primele încercări de internaționalizare a conflictului
Perioada 1992-1999
Perioada 2001-2009
Succesele în procesul de negocieri în 2010
Concluzii
Primele încercări de internașionalizare a conflictului
Conflictul transnistrean a izbucnit ca o problemă internă a Republicii Moldova, conducerea de atunci făcand eforturi să aplaneze situația prin mijloace interne precum APELUL Guvernului Republicii Moldova către locuitorii din raioanele de pe malul stang al Nistrului, din 15 martie 1992 prin care se spera că se va ajunge la incetarea focului. In același timp, nici comunitatea internațională nu realiza proporțiile și eventualele consecințe ale acestui conflict. Singurii actori „vizibili” in acea perioadă erau Rusia, – percepută ca succesor al „centrului” sau a Uniunii Sovietice și care era decidentul principal, – intr-o măsură mai mică Ucraina, date fiind hotarele comune și utilizarea teritoriului ucrainean ca un teritoriu de tranzit pentru mercenarii și cazacii care au luptat de partea liderilor secesioniști. De asemenea, un rol important l-a avut Romania, care a susținut autoritățile constituționale de la Chișinău. Prin urmare, nu este intamplător că una din primele incercări de reglementare a conflictului prin mijlocirea actorilor străini a fost intalnirea de la de la Helsinki a miniștrilor afacerilor externe din Moldova, Romania, Rusia și Ucraina, din 23 martie 1992, unde a fost adoptată o declarație cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului transnistrean. In cadrul intrevederilor ulterioare,
care au continuat in același format in perioada aprilie – mai 1992, s-a decis crearea unei Comisii de Observatori pentru incetarea focului. Totuși, aceste incercări nu s-au soldat cu succes, ba dimpotrivă, situația s-a inrăutățit, ceea ce a dus și la evenimentele tragice de la Bender din iunie 1992. Ținand cont de intensitatea intalnirilor și apelurilor conducerii Republicii Moldova din perioada ulterioară, in special Adresarea Președintelui M. Snegur către Secretarul General ONU Boutros-Boutros Ghali, din 23 iunie 1992, cu rugămintea de a informa Consiliul de Securitate despre atacul forțelor armate ruse și forțele separatiste asupra orașului Tighina (Bender), sau apelul de la Summit-ul CSCE de la Helsinki, cand Chișinăul a solicitat examinarea posibilității antrenării mecanismelor CSCE de menținere a păcii in situația creată in Moldova, putem deduce că acestea au fost primele incercări de a internaționaliza acest conflict, care era considerat intern.
Cu toate că, probabil, la Chișinău se conștientiza rolul Rusiei ca parte in conflict, mai ales după implicarea directă a trupelor ruse și, in special, a tancurilor rusești, aceasta a fost cea care a semnat Acordul moldo-rus de incetare a focului din 21 iulie, după care RM a intrat intr-o lungă si grea perioadă de negocieri, a cărei ostatic rămane intr-un fel și pană acum.
Perioada 1992-1999
In perioada de după semnarea acordului moldo-rus, urmau să prindă contur principiile de bază ale dezvoltării Republicii Moldova ca stat ale cărei suveranitate și integritate teritorială sunt respectate, iar trupele rusești aflate pe teritoriul său urmau să fie evacuate. Acest lucru s-a menționat și in lucrările Conferinței de la Stockholm a CSCE, de la 14 Decembrie 1992, iar la 3 februarie 1993 s-a luat decizia privind instituirea unei misiuni a CSCE (mai tarziu OSCE) in Republica Moldova. Totuși, toate inițiativele care aveau ca scop reglementarea cat mai rapidă a conflictului din raioanele de Est ale Republicii Moldova erau blocate de Rusia, prin declarațiile și acțiunile liderilor transnistreni, care in foarte scurt timp au devenit, de facto, parte in negocieri și in conflict. Astfel, aceștia au organizat o serie de referendumuri prin care au blocat procesul de retragere a trupelor și munițiilor rusești, iar la referendumul din 24 decembrie 1995 a fost adoptată constituția așa-numitei Republici Moldovenești Nistrene prin care era subliniată, o dată in plus, independența acesteia. Tot in această perioadă, partea rusă, practic, și-a consolidat poziția in procesul de negocieri intr-o triplă calitate de „pacificator, mediator și garant” (un fel de participant in trei ipostaze: boxer, arbitru și organizator al competițiilor), deși termenul „stat-garant” a devenit unul oficial abia mai tarziu. Un rol special in așa-numitele probleme transnistrene a inceput să-i fie atribuit Dumei de Stat.
Legislatorii ruși au devenit oaspeți frecvenți la Tiraspol și apărători activi ai liderilor Transnistriei la Moscova. In același timp, autoritățile moldovene au perseverat in efortul de a-i convinge pe partenerii de dialog, – liderii de la Tiraspol și conducerea Federației Ruse, – atat in cadrul contactelor bilaterale și la reuniunile in format lărgit, cat și cu ocazia forurilor internaționale, – să accepte concepția statutului unei „autonomii largi” pentru Transnistria in componența Republicii Moldova ca soluție-cheie pentru rezolvarea conflictului. Eforturile Chișinăului insă n-au avut sorți de izbandă, nici in ce privește soluționarea conflictului, nici in chestiunea retragerii trupelor ruse.
Dorind să impulsioneze procesul reglementării ce intrase in impas, noul Președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, la numai patru luni de la instalarea in funcție, a semnat pe 8 mai 1997 Memorandumul cu privire la bazele normalizării dintre Republica Moldova și Transnistria, cunoscut și ca Memorandumul Primakov (Ministrul de Externe al Federației Ruse din acea perioadă). Alături de semnătura lui Lucinshi și-au pus semnăturile liderul de la Tiraspol Igor Smirnov, Președintele Federației Ruse Boris Elțin, Președintele Ucrainei Leonid Kucima, cu toții in prezența Președintelui in Exerci iu al OSCE, Ministrului de Externe al Danemarcei, Niels Helveg ț Petersen, care avea calitatea unui reprezentat al organizației internaționale ce trebuia să „contribuie și medieze” soluționarea conflictului.
Potrivit prevederilor memorandumului de la Moscova, Republica Moldova și Transnistria se angajau să-și „normalizeze relațiile” și să continue „stabilirea relațiilor juridico-statale” in componența unui „stat comun”, in cadrul frontierelor Moldovei sovietice, conform situației din ianuarie 1990.
Caracterul și principiile relațiilor respective urmau să fie definite in „statutul Transnistriei”, la elaborarea căruia părțile urmau să purceadă imediat după semnarea memorandumului, cu luarea in considerare a tuturor ințelegerilor de principiu convenite anterior. Anticipand discuțiile de rigoare asupra statutului propriu-zis, Transnistria obținea dreptul de „a participa la realizarea politicii externe a Republicii Moldova in chestiunile care afectează interesele ei”, deciziile respective urmand „să fie adoptate cu acordul părților”. Chișinăul recunoștea, de asemenea, dreptul Transnistriei de „a stabili și de a intreține de sine stătător contacte internaționale in domeniul economic, tehnico-științific și cultural, iar in alte domenii – cu acordul părților”. Părțile iși reiterau angajamentele de a nu recurge la forță sau la amenințarea cu forța, de a-și soluționa divergențele exclusiv prin mijloace pașnice. Ele au salutat disponibilitatea Federației Ruse și Ucrainei de a fi „state-garante privind respectarea prevederilor statutului Transnistriei”, s-au pronunțat in favoarea continuării acțiunilor de menținere a păcii și elaborării de către toți participanții la negocieri a unui „mecanism de garanții”.
Acest document a fost unul asimetric, avantajand din punct de vedere politic regimul de la Tiraspol in detrimentul autorităților de la Chișinău. Ulterior, diplomații ruși și reprezentanții transnistreni au utilizat abil prevederile acestui document de referință pentru promovarea propriilor modele de soluționare a conflictului.
Expresiile de tipul „normalizarea relațiilor” sau „conducerea Republicii Moldova și Transnistriei” puneau pe picior de egalitate autoritățile de la Chișinău cu liderii de la Tiraspol, iar noțiunea confuză și controversată de „stat comun”, practic impusă de Primakov, oferea oponenților Chișinăului posibilitatea de a pleda in continuare pentru o „confederație
moldovenească” sau o „uniune a două state suverane”. In memorandum nu se spunea nimic despre necesitatea respectării principiului suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova .
Singurul lucru pozitiv pentru oficialitățile moldovenești a constituit-o Declarația comună a președinților Federației Ruse și Ucrainei cu ocazia semnării memorandumului8 in care se menționa că prevederile memorandumului nu pot fi „interpretate sau aplicate ca fiind in contradicție cu principiul suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova”, iar statutul special al Transnistriei urma să definească această regiune „ca parte componentă a Republicii Moldova, unită și teritorial integră”.
Semnarea de către șeful statului ucrainean a memorandumului de la Moscova și a declarației adiționale vorbea elocvent despre interesul Kievului de a juca un rol mai activ in reglementarea diferendului transnistrean.
Această perioadă a fost una destul de controversată, in care Republica Moldova a făcut o serie de concesii, in dorin a sa de a rezolva conflictul transnistrean. Pe de altă parte, liderii ț transnistreni, incurajați și sprijiniți de Rusia, au reușit să blocheze și să ingreuneze și mai mult procesul de reglementare.
c) Perioada 2001-2009
Victoria comuniștilor moldoveni la alegerile parlamentare din februarie 2001 și alegerea lui Vladimir Voronin in calitate de președinte al țării au pus inceputul unei perioade calitativ noi in procesul de reglementare.
Noua conducere de la Chișinău a intreprins o serie intreagă de măsuri menite să
demonstreze o voință politică mai hotărată și mai pragmatică, decat cea din trecut, in scopul
urgentării soluționării definitive a problemei Transnistriei, inclusiv prin luarea in dezbateri a unor paradigme politice noi. In acțiunile sale, președintele Voronin miza cel mai mult pe sprijinul Federației Ruse, a cărei conducere trebuia să aprecieze inalt demersurile politice făcute in campania electorală in favoarea atribuirii limbii ruse a statutului de limbă de stat, a aderării la Uniunea Rusia- Belarus, a disponibilității pentru concesii și compromis in reglementarea conflictului.Puțin mai tarziu, este format Ministerul Reintegrării, care a substituit Comisia interdepartamentală de resort care activase anterior. In urma a două intalniri ale președintelui V. Voronin cu liderul transnistrean I. Smirnov, in aprilie-mai 2001, au fost semnate o declarație comună și patru protocoale privind armonizarea legislației vamale, garantarea investițiilor, stimularea activității massmedia.
Cel mai controversat dintre acestea a fost protocolul privind recunoașterea „reciprocă” a actelor emise de instituțiile de resort, printre care se numărau și „pașapoartele” transnistrene. Dar, in scurt timp, atitudinea flexibilă și conciliantă a autorităților de la Chișinău s-a lovit de poziția intransigentă și ireconciliabilă a liderilor regimului de la Tiraspol, ambiția cărora era de a obține recunoașterea independenței Transnistriei. Deja in vara lui 2001, dialogul și contactele directe„la nivel inalt” intre Chișinău și Tiraspol au fost intrerupte pe o perioadă lungă de timp, acestea fiind reluate in aprilie 2008. „Părțile” au revenit la politica de confruntare deschisă, declanșand un adevărat „război rece” intre cele două maluri ale Nistrului. Tensiunile apărute brusc intre Chișinău și Tiraspol au afectat relațiile moldo-ruse, insă nu au impiedicat continuarea dialogului dintre Chișinău și Moscova, pe care președintele moldovean miza mai mult. Un succes remarcabil in acest sens l-a constituit semnarea la 19 noiembrie 2001 laMoscova, de către președinții V. Voronin și V. Putin, a Tratatului de prietenie și cooperare intre Republica Moldova și Federația Rusă. Evenimentul in cauză avea o conotație politică deosebită in contextul eforturilor de reglementare a diferendului transnistrean. Totuși, existența acestui tratat nu a constituit un impediment in vederea susținerii de către Federația Rusă a administra ției de la Tiraspol prin sprijin politic, militar și financiar și de a intreprinde față de Republica Moldova acțiuni ostile menite să o distrugă economic.
În dorința fermă de a depăși cat mai repede diferendul transnistrean cu o implicare mai activă a factorilor internaționali, in condițiile unei aversiuni generale a societății moldovenești față de controversatele modele de federalizare a țării ca posibile scenarii de reglementare a conflictului, V. Voronin inițiază in vara lui 2002 discuții largi și temerare pe marginea unor proiecte, la baza cărora urma să fie pusă așa-zisa concepție de „federație asimetrică”. Potrivit proiectului in cauză, la pregătirea căruia au fost antrenați experți din partea Chișinăului, Tiraspolului, OSCE, Federației Ruse și Ucrainei, regiunea transnistreană urma să obțină prerogative caracteristice subiecților unor federații cunoscute, dar nu in baza unui acord cu alți subiecți federali, ci a unui act constituțional care urma să fie aprobat in cadrul unui referendum.
Ca rezultat, un proiect de statut pentru Transnistria de acest gen a fost elaborat de un grup de experți internaționali sub egida OSCE și a fost prezentat in iulie 2002 la Kiev. Proiectul in cauză,care reprezenta un model de distribuire a prerogativelor intre Chișinău și Tiraspol inspirat/preluat din Constituția Federației Ruse, a fost salutat in principiu de oficialitățile moldovene, dar a fost respins de administrația de la Tiraspol. Din cauza abordărilor politice diametral opuse, curand, au eșuat și tentativele Chișinăului care tindea spre „reintegrarea țării”, și ale Tiraspolului, care iși dorea un „divorț civilizat”, de a inainta pentru discuții propriile planuri de depășire a diferendului transnistrean. În aceste circumstanțe, in noiembrie 2003 a apărut „Memorandumul cu privire la principiile de bază ale construcției de stat a statului unificat”, care a avut o rezonată puternică in „spațiu și in timp”.
Cunoscut bine și ca „Memorandumul Kozak”, după numele principalului său autor – Dmitri Kozak, persoana a doua in administrația președintelui rus V. Putin, – acest nou plan rusesc a devenit cu timpul unul dintre cele mai controversate scenarii de reglementare a conflictului transnistrean, de care Moscova practic nu s-a dezis pană in prezent. Conform prevederilor din documentul in cauză, care, in esență, constituia o materializare a ideii „statului comun” lansată de Primakov, problema transnistreană urma să fie soluționată definitiv prin „transformarea organizării de stat a Republicii Moldova in vederea edificării pe principii federative a unui stat unic, independent și democratic, definit in teritoriul frontierelor RSS Moldovenești la situația din 1 ianuarie 1990”. Acest Memorandum nu a fost semnat insă datorită unor prevederi apărute in ultima noapte la insistența Federației Ruse, dar și datorită protestelor venite din partea partenerilor internaționali și a opoziției locale. Nesemnarea acestui document, deși a dus la tensionarea relațiilor moldo-ruse, a salvat totuși Republica Moldova de o soluționare falsă, care ar fi transformat-o intr-un stat incapabil să-și rezolve problemele interne și dependent, in mod direct, de Rusia. Pe acest fundal, in anul 2005, in procesul de reglementare a diferendului transnistrean au inceput să se manifeste mai activ Uniunea Europeană și Ucraina. Extinderea UE și instalarea frontierelor sale de Est pe Prut, care s-a produs la 1 ianuarie 2007, a contribuit esențial la sporirea interesului Bruxelles-ului față de Republica Moldova și, implicit, față de conflictul transnistrean, perceput ca un focar periculos de tensiune pentru intregul continent. O dovadă elocventă in acest sens a servit semnarea in februarie 2005 a Planului de acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană și numirea in martie 2005 a reprezentantului special al UE pentru Republica Moldova. Planul de acțiuni RM – UE conținea un compartiment special privind conflictul transnistrean și dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate cu Ucraina10.
Între timp, după victoria „coaliției orange”, Ucraina a inceput să joace un rol mult mai important in regiune, mai ales, după prezentarea planului Iuscenko. Tot in acest cadru s-a inscris și scrisoarea comună adresată conducerii UE cu rugămintea de a institui o misiune specială de asistență la frontieră in Moldova și Ucraina, precum și protocolul de rigoare prin care Republica Moldova a sprijinit aderarea Ucrainei la Organizația Mondială a Comerțului. In același spirit, la 30 decembrie 2005 prim-miniștrii Moldovei și Ucrainei au semnat o declarație comună, prin care cele două guverne s-au angajat să pună in vigoare protocolul incheiat incă in mai 2003 de către serviciile vamale, conform căruia accesul bunurilor pe teritoriile vamale ale celor două țări putea fi asigurat doar in baza rechizitelor vamale legale.
Ca rezultat, UE a fost antrenată in rezolvarea problemelor din regiune prin instituirea Misiunii EUBAM la 30 noiembrie 2005. Puțin mai devreme, incepand cu septembrie 2005, a fost extins formatul de negocieri in formula „5+2” prin includerea Uniunii Europene și SUA in calitate de observatori, ceea ce a deschis perspective promițătoare in eforturile de identificare a unei soluții adecvate pentru conflict. Insă, din cauza comportamentului obstrucționist al reprezentanților regimului de la Tiraspol, sprijiniți de diplomații ruși, după cinci runde de negocieri in formatul „5+2”, in februarie 2006, ședințele formale au fost suspendate .
După suspendarea negocierilor formale, procesul de reglementare a intrat intr-o fază haotică unde Chișinăul in dorința sa de a rezolva cat mai repede acest conflict a incercat ș mai multe modele de soluționare, in special prin promovarea unui dialog direct cu Federația Rusă in format 1+1, care insă nu a făcut decat să ingreuneze și să indepărteze găsirea unei soluții, mai ales după semnarea de către Vladimir Voronin a Declarației comune impreună cu Igor Smirnov și Dmitrii Medvedev la 18 martie 2009.
Totuși, in această perioadă a crescut semnificativ rolul și ponderea UE in Republica Moldova și in regiunea transnistreană, mai ales după semnarea Planului de Acțiuni, deschiderea la Chișinău a oficiului Delegației Comisiei Europene, numirea unui Reprezentant Special pentru reglementarea transnistreană. Astfel, UE a devenit mult mai prezentă, a crescut și imaginea ei, iar eforturile depuse de către Adrian Jakobovitz de Szeged, primul Reprezentant Special, și ale lui Kalman Mizsei, care l-a urmat in funcție, au contribuit la inceperea unui dialog deschis și cu administra ția de la Tiraspol, care a devenit mult mai deschisă și prin aceasta s-au creat premise pentru relansarea procesului de negocieri.
d) Succesele în procesul de negocieri în 2010
După alegerile din aprilie-iulie 2010 la conducerea Republicii Moldova a venit Alianța pentru Integrare Europeană. Numirea unui Viceprim-ministru pentru probleme de Reintegrare in persoana lui Victor Osipov a constituit și o schimbare de abordare a autorităților de la Chișinău față de reglementarea transnistreană. Renunțand la politica de confruntare și mergand pe cea a exemplului propriu de deschidere și transparență, Chișinăul a obținut o serie de succese intr-un termen destul de scurt, printre care:
Întalniri regulate între reprezentanții politici din partea Chișinăului si Tiraspolului –
Vicepremierul pentru probleme de reintegrare Victor OSIPOV și, respectiv, Vladimir IASTREBCIAK. Este relevant faptul că una dintre intalniri a avut loc chiar la Tiraspol, cu ocazia lansării grupurilor de lucru. Aceste intalniri constante au contribuit la rezolvarea problemelor curente și la intărirea măsurilor de incredere intre cele două maluri ale Nistrului.
Intalniri neformale in format 5+2 – cu toate că intalnirile au fost neformale, acestea au dat posibilitatea tuturor participanților din formatul 5+2 să cunoască progresele și problemele care au loc, dar și să propună noi acțiuni menite să imbunătățească viața cetățenilor de pe ambele maluri ale Nistrului. In pofida faptului că reprezentanții Tiraspolului consideră acest format unul auxiliar, acesta rămane singura platformă de negocieri cu participarea actorilor internaționali: mediatorilor – Ucraina, Rusia, OSCE, observatorilor – UE și SUA, precum și a părților in negocieri – Chișinău și Tiraspol.
Întalnirile Filat-Smirnov sau „diplomația fotbalistică” – in cadrul celor două ț intalniri au fost definitivate aspectele finale privind circulația pe cale ferată a trenului Chișinău – Tiraspol – Odessa, precum și facilitarea exportului pe cale ferată pentru agenții economici din stanga Nistrului. De asemenea, au fost discutate măsurile necesare pentru restabilirea comunicării telefonice normale intre cele două maluri.
Hotărarile de Guvern menite să faciliteze activitatea agenților economici din regiunea
transnistreană – au fost făcute modificări in HG 1001 prin care agenții economici din
regiunea transnistreană, nu mai trebuie să se inregistreze in fiecare an la autoritățile
moldovenești. O alta modificare este cea care permite agenților economici din stanga
Nistrului inregistrați la Chișinău să poată exporta mărfurile in UE pe tronsonul de cale
feratădin regiunea transnistreană, reducand astfel costurile pentru transport. Tot in acest
contextse inscrie și reluarea circulației trenului Chișinău – Tiraspol – Odessa.
Semnarea acordului privind regimul de frontieră dintre Romania și Republica Moldova, de asemenea, va constitui un argument in vederea reducerii stereotipurilor privind așa-zisa romanizare a Republicii Moldova.
Un dialog deschis cu partenerii de negocieri – unul din elementele importante pentru
reglementarea transnistreană il constituie transparența și deschiderea Republicii Moldova
indiscuțiile cu partenerii externi. In acest sens este important de menționat vizitele
Vicepremierului pentru Reintegrare, Victor OSIPOV, in toate capitalele partenerilor de
negocieri, ceea ce a contribuit la apariția chestiunii transnistrene pe agenda de discuții
întreRusia și UE.
Apariția chestiunii transnistrene pe agenda internațională – in acest context putem menționa declarația Medvedev – Ianukovici de la 17 Mai 2010, in care in pofida unor speculații sunt cateva elemente bune pentru procesul de negocieri. De asemenea, Memorandum-ul Merkel – Medevev, din 5 iunie 2010, care, printre altele, menționează conflictul transnistrean ca unul prioritar și transformarea misiunii de pacificare in una sub mandat internațional.
Reglementarea transnistreană a fost menționată și in Declarația din 17 mai 2010 a Baronesei Catherine Ashton, Inaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de
Securitate16, i in cadrul reuniunii dintre Angela Merkel, Nicolas ș Sarkozy și Dmitrii Medvedev de la Deauville, din 19 octombrie a.c. Deci, dacă analizăm anul 2010 din perspectiva internațională credem că este cel mai fructuos an care au adus problema transnistreană pe agenda marilor cancelarii la cel mai inalt nivel. Desigur, că un rol important in această privință a avut-o conjunctura internațională: pe deoparte in plină criză economică mondială statele europene, in speță Germania, sunt interesate de piața rusească una mare și destul de profitabilă pentru companiile germane care incearcă să participe la așa numitul proces de modernizare a Rusiei. Nu in zadar in călătoriile sale din China și Federația Rusă, Cancelarul Angela Merkel a fost insoțită cam de toți șefii din marile companii germane.Pe de altă parte Federația Rusă, rămasă in izolare după conflictul din Georgia, și in dorința ei de obține acordul UE pentru arhitectura de securitate lansată de Președintele Dmitri Medvedev din 2008, dar mai ales avand nevoie de bani europeni pentru a moderniza economia sa, are nevoie de o incălzire a relațiilor cu UE.
Totuși și unii și alții au nevoie de un succes rapid pentru a demonstra ca această nouă impăcare are șanse de a fi viabilă. Alegerea conflictului transnistrean drept istorie de succes survine probabil in urma faptului că UE, in special Germania și Franța, au nevoie sa „ uite” cat mai repede insuccesul din Georgia, unde Președintele Sarkozy a semnat un acord care nu pană la urmă nu a fost respectat de către Federația Rusă. In același timp credem că apariția conflictului transnistrean pe agenda internațională se datorează și schimbărilor avute in Republica Moldova, noul Guvern este perceput drept unul mult mai transparent și mai deschis spre cooperarea cu partenerii europeni in defavoarea negocierilor-consultărilor 1+1 cu Rusia. Vicepremierul pe probleme de reintegrare Victor Osipov a avut un turneu in toate capitalele importante pentru a duce la cunoștința partenerilor poziția Moldovei și limitele in care pentru RM rezolvarea transnistreană ar insemna una viabilă.
Cu toate acestea, ținand cont de experiența trecută și de abilitatea Rusiei de a obține acorduri vagi, generale ca apoi să poată valorifica aceste neclarități in favoarea lor, Republica Moldova ar trebui să iasă cu o poziție oficială, un document in care ar reitera poziția moldovenească, ceea ce ar putea minimiza riscul apariției unei ințelegeri care ar fi nefavorabilă Republicii Moldova, in același timp conducerea de la Chișinău ar trebui să continue și să intensifice eforturile de cooperare cu partenerii internaționali, in special UE in vederea realizării acelor puncte din ințelegerile anterioare care ar conduce la transformarea misiunii de pacificare in una de observatori civili sub mandat internațional, ceea ce ar primul pas spre schimbarea stasu-quo – ului din regiune.
3.2. Reglementarea conflictului transnistrean prin intermediul negocierii: realități și perspective
Relațiile internaționale contemporane se caracterizează prin dificultățile de soluționare a unor conflicte : teritoriale, regionale, politice, reliogioase, interetnice, etc. Conform datelor experților în domeniul dat, în spațiul postsovietic se numărau 170 de regiuni de conflict, în 30 de cazuri acestea decurgeau în forma activa, iar în 10 cazuri a fost folosită forța.
Odata cu proclamarea independenței a Republicii Moldova, au urmat un șir de procese politice, care au provocat separatismul din partea de est a tării.
Primele încercări de reglementare a conflictului prin mijlocirea actorilor străini a fost întâlnirea de la Helsinki a miniștrilor afacerilor externe din Moldova, România, Rusia și Ucraina, din 23 martie 1992, unde a fost adoptată o declarație cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului transnistrean. În cadrul întrevederilor ulterioare, care au continuat în același format în perioada aprilie – mai 1992, s-a decis crearea unei Comisii de Observatori pentru încetarea focului. Totuși, aceste încercări nu s-au soldat cu succes, ba dimpotrivă, situația s-a înrăutățit, ceea ce a dus și la evenimentele tragice de la Bender din iunie 1992.
Ținând cont de intensitatea întâlnirilor și apelurilor conducerii Republicii Moldova din perioada ulterioară, în special adresarea Președintelui M. Snegur către Secretarul General ONU Boutros-Boutros Ghali, din 23 iunie 1992, cu rugămintea de a informa Consiliul de Securitate despre atacul forțelor armate ruse și forțelor separatiste asupra orașului Tighina (Bender), sau apelul de la Summit-ul CSCE de la Helsinki, când Chișinăul a solicitat examinarea posibilității antrenării mecanismelor CSCE de menținere a păcii în situația creată în Moldova, putem deduce că acestea au fost primele încercări de a internaționaliza acest conflict, care era considerat intern.
Cu toate că, probabil, la Chișinău se conștientiza rolul Rusiei ca parte în conflict, mai ales după implicarea directă a trupelor ruse și, în special, a tancurilor rusești, aceasta a fost cea care a semnat Acordul moldo-rus de încetare a focului din 21 iulie, după care RM a intrat într-o lungă si grea perioadă de negocieri, a cărei ostatic rămâne într-un fel și până acum.
În perioada de după semnarea acordului moldo-rus, urmau să prindă contur principiile de bază ale dezvoltării Republicii Moldova ca stat ale cărei suveranitate și integritate teritorială sunt respectate, iar trupele rusești aflate pe teritoriul său urmau să fie evacuate. Acest lucru s-a menționat și in lucrările Conferinței de la Stockholm a CSCE, de la 14 Decembrie 1992, iar la 3 februarie 1993 s-a luat decizia privind instituirea unei misiuni a CSCE (mai tarziu OSCE) in Republica Moldova.
Totuși, toate inițiativele care aveau ca scop reglementarea cat mai rapidă a conflictului din raioanele de Est ale Republicii Moldova erau blocate de Rusia, prin declarațiile și acțiunile liderilor transnistreni, care in foarte scurt timp au devenit, de facto, parte în negocieri și în conflict. Astfel, aceștia au organizat o serie de referendumuri prin care au blocat procesul de retragere a trupelor și munițiilor rusești, iar la referendumul din 24 decembrie 1995 a fost adoptată constituția așa-numitei Republici Moldovenești Nistrene prin care era subliniată, o dată în plus, independența acesteia.
Tot în această perioadă, partea rusă, practic, și-a consolidat poziția în procesul de negocieri într-o triplă calitate de „pacificator, mediator și garant” (un fel de participant în trei ipostaze: boxer, arbitru și organizator al competițiilor), deși termenul „stat-garant” a devenit unul oficial abia mai tarziu. Un rol special în așa-numitele probleme transnistrene a început să-i fie atribuit Dumei de Stat. Legislatorii ruși au devenit oaspeți frecvenți la Tiraspol și apărători activi ai liderilor Transnistriei la Moscova. În același timp, autoritățile moldovene au perseverat în efortul de a-i convinge pe partenerii de dialog, – liderii de la Tiraspol și conducerea Federației Ruse, – atât în cadrul contactelor bilaterale și la reuniunile în format lărgit, cât și cu ocazia forurilor internaționale, – să accepte concepția statutului unei „autonomii largi” pentru Transnistria în componența Republicii Moldova ca soluție-cheie pentru rezolvarea conflictului. Eforturile Chișinăului însă n-au avut sorți de izbândă, nici în ce privește soluționarea conflictului, nici în chestiunea retragerii trupelor ruse.
Dorind să impulsioneze procesul reglementării ce intrase în impas, noul Presedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, la numai patru luni de la instalarea în functie, a semnat pe 8 mai 1997 Memorandumul cu privire la bazele normalizării dintre Republica Moldova si Transnistria, cunoscut si ca Memorandumul Primakov (Ministrul de Externe al Federatiei Ruse din acea perioadă). Alături de semnătura lui Lucinshi și-au pus semnăturile liderul de la Tiraspol Igor Smirnov, Presedintele Federatiei Ruse Boris Eltin, Presedintele Ucrainei Leonid Kucima, cu toții în prezenta Presedintelui în Exercitiu al OSCE, Ministrului de Externe al Danemarcei, Niels Helveg Petersen, care avea calitatea unui reprezentat al organizației internaționale ce trebuia să „contribuie și medieze” soluționarea conflictului. Acest document a fost unul asimetric, avantajand din punct de vedere politic regimul de la Tiraspol in detrimentul autorităților de la Chișinău. Ulterior, diplomații ruși și reprezentanții transnistreni au utilizat abil prevederile acestui document de referință pentru promovarea propriilor modele de soluționare a conflictului. Expresiile de tipul „normalizarea relațiilor” sau „conducerea Republicii Moldova și Transnistriei” puneau pe picior de egalitate autoritățile de la Chișinău cu liderii de la Tiraspol, iar noțiunea confuză și controversată de „stat comun”, practic impusă de Primakov, oferea oponenților Chișinăului posibilitatea de a pleda in continuare pentru o „confederație moldovenească” sau o „uniune a două state suverane”. In memorandum nu se spunea nimic despre necesitatea respectării principiului suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova.
Singurul lucru pozitiv pentru oficialitățile moldovenești a constituit-o Declarația comună a președinților Federației Ruse și Ucrainei cu ocazia semnării memorandumului în care se menționa că prevederile memorandumului nu pot fi „interpretate sau aplicate ca fiind în contradicție cu principiul suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova”, iar statutul special al Transnistriei urma să definească această regiune „ca parte componentă a Republicii Moldova, unită și teritorial integră”. Semnarea de către șeful statului ucrainean a memorandumului de la Moscova și a declarației adiționale vorbea elocvent despre interesul Kievului de a juca un rol mai activ in reglementarea diferendului transnistrean.
Această perioadă a fost una destul de controversată, în care Republica Moldova a făcut o serie de concesii, în dorința sa de a rezolva conflictul transnistrean. Pe de altă parte, liderii transnistreni, încurajați și sprijiniți de Rusia, au reușit să blocheze și să ingreuneze și mai mult procesul de reglementare.
Victoria comuniștilor moldoveni la alegerile parlamentare din februarie 2001 și alegerea lui Vladimir Voronin în calitate de președinte al țării au pus începutul unei perioade calitativ noi în procesul de reglementare. Noua conducere de la Chișinău a intreprins o serie întreagă de măsuri menite să demonstreze o voință politică mai hotărată și mai pragmatică, decit cea din trecut, în scopul urgentării soluționării definitive a problemei Transnistriei, inclusiv prin luarea în dezbateri a unor paradigme politice noi. În acțiunile sale, președintele Voronin miza cel mai mult pe sprijinul Federației Ruse, a cărei conducere trebuia să aprecieze înalt demersurile politice făcute în campania electorală în favoarea atribuirii limbii ruse a statutului de limbă de stat, a aderării la Uniunea Rusia-Belarus, a disponibilității pentru concesii și compromis în reglementarea conflictului. În urma a două întâlniri ale președintelui Vladimir Voronin cu liderul transnistrean Igor Smirnov, în aprilie-mai 2001, au fost semnate o declarație comună și patru protocoale privind armonizarea legislației vamale, garantarea investițiilor, stimularea activității mass-media. Cel mai controversat dintre acestea a fost protocolul privind recunoașterea „reciprocă” a actelor emise de instituțiile de resort, printre care se numărau și „pașapoartele” transnistrene.
Dar, în scurt timp, atitudinea flexibilă și conciliantă a autorităților de la Chișinău s-a lovit de poziția intransigentă și ireconciliabilă a liderilor regimului de la Tiraspol, ambiția cărora era de a obține recunoașterea independenței Transnistriei. Tensiunile apărute brusc între Chișinău și Tiraspol au afectat relațiile moldo-ruse, însă nu au împiedicat continuarea dialogului dintre Chișinău și Moscova, pe care președintele moldovean miza mai mult. Un succes remarcabil în acest sens l-a constituit semnarea la 19 noiembrie 2001 la Moscova, de către președinții V. Voronin și V. Putin, a Tratatului de prietenie și cooperare între Republica Moldova și Federația Rusă. Evenimentul în cauză avea o conotație politică deosebită în contextul eforturilor de reglementare a diferendului transnistrean. Totuși, existența acestui tratat nu a constituit un impediment în vederea susținerii de către Federația Rusă a administrației de la Tiraspol prin sprijin politic, militar și financiar și de a întreprinde față de Republica Moldova acțiuni ostile menite să o distrugă economic. V. Voronin inițiază în vara lui 2002 discuții largi pe marginea unor proiecte, la baza cărora urma să fie pusă așa-zisa concepție de „federație asimetrică”. Potrivit proiectului în cauză, la pregătirea căruia au fost antrenați experți din partea Chișinăului, Tiraspolului, OSCE, Federației Ruse și Ucrainei, regiunea transnistreană urma să obțină prerogative caracteristice subiecților unor federații cunoscute, dar nu în baza unui acord cu alți subiecți federali, ci a unui act constituțional care urma să fie aprobat în cadrul unui referendum. Ca rezultat, un proiect de statut pentru Transnistria de acest gen a fost elaborat de un grup de experți internaționali sub egida OSCE și a fost prezentat în iulie 2002 la Kiev. Proiectul în cauză, care reprezenta un model de distribuire a prerogativelor între Chișinău și Tiraspol inspirat/preluat din Constituția Federației Ruse, a fost salutat în principiu de oficialitățile moldovene, dar a fost respins de administrația de la Tiraspol. În aceste circumstanțe, în noiembrie 2003 a apărut „Memorandumul cu privire la principiile de bază ale construcției de stat a statului unificat”, care a avut o rezonată puternică în „spațiu și în timp”. Cunoscut bine și ca „Memorandumul Kozak”, după numele principalului său autor – Dmitri Kozak, persoana a doua în administrația președintelui rus V. Putin, – acest nou plan rusesc a devenit cu timpul unul dintre cele mai controversate scenarii de reglementare a conflictului transnistrean, de care Moscova practic nu s-a dezis până în prezent. Conform prevederilor din documentul în cauză, care, în esență, constituia o materializare a ideii „statului comun” lansată de Primakov, problema transnistreană urma să fie soluționată definitiv prin „transformarea organizării de stat a Republicii Moldova în vederea edificării pe principii federative a unui stat unic, independent și democratic, definit în teritoriul frontierelor RSS Moldovenești la situația din 1 ianuarie 1990”.
Acest Memorandum nu a fost semnat însă datorită unor prevederi apărute în ultima noapte la insistența Federației Ruse, dar și datorită protestelor venite din partea partenerilor internaționali și a opoziției locale. Nesemnarea acestui document, deși a dus la tensionarea relațiilor moldo-ruse, a salvat totuși Republica Moldova de o soluționare falsă, care ar fi transformat-o într-un stat incapabil să-și rezolve problemele interne și dependent, în mod direct, de Rusia.
Pe acest fundal, în anul 2005, în procesul de reglementare a diferendului transnistrean au început să se manifeste mai activ Uniunea Europeană și Ucraina. Extinderea UE și instalarea frontierelor sale de Est pe Prut, care s-a produs la 1 ianuarie 2007, a contribuit esențial la sporirea interesului Bruxelles-ului față de Republica Moldova și, implicit, față de conflictul transnistrean, perceput ca un focar periculos de tensiune pentru întregul continent. O dovadă elocventă în acest sens a servit semnarea în februarie 2005 a Planului de acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană și numirea în martie 2005 a reprezentantului special al UE pentru Republica Moldova. Planul de acțiuni RM – UE conținea un compartiment special privind conflictul transnistrean și dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate cu Ucraina. Între timp, după victoria „coaliției orange”, Ucraina a început să joace un rol mult mai important în regiune, mai ales, după prezentarea planului Iuscenko. Tot în acest cadru s-a înscris și scrisoarea comună adresată conducerii UE cu rugămintea de a institui o misiune specială de asistență la frontieră în Moldova și Ucraina, precum și protocolul de rigoare prin care Republica Moldova a sprijinit aderarea Ucrainei la Organizația Mondială a Comerțului. În același spirit, la 30 decembrie 2005 prim-miniștrii Moldovei și Ucrainei au semnat o declarație comună, prin care cele două guverne s-au angajat să pună în vigoare protocolul încheiat încă în mai 2003 de către serviciile vamale, conform căruia accesul bunurilor pe teritoriile vamale ale celor două țări putea fi asigurat doar în baza rechizitelor vamale legale.
Ca rezultat, UE a fost antrenată în rezolvarea problemelor din regiune prin instituirea Misiunii EUBAM la 30 noiembrie 2005. Puțin mai devreme, începând cu septembrie 2005, a fost extins formatul de negocieri în formula „5+2” prin includerea Uniunii Europene și SUA în calitate de observatori, ceea ce a deschis perspective promițătoare în eforturile de identificare a unei soluții adecvate pentru conflict. Însă, din cauza comportamentului obstrucționist al reprezentanților regimului de la Tiraspol, sprijiniți de diplomații ruși, după cinci runde de negocieri în formatul „5+2”, în februarie 2006, ședințele formale au fost suspendate.
După suspendarea negocierilor formale, procesul de reglementare a intrat într-o fază haotică unde Chișinăul în dorința sa de a rezolva cât mai repede acest conflict a încercat mai multe modele de soluționare, în special prin promovarea unui dialog direct cu Federația Rusă în format 1+1, care însă nu a făcut decât să îngreuneze și să îndepărteze găsirea unei soluții, mai ales după semnarea de către Vladimir Voronin a Declarației comune impreună cu Igor Smirnov și Dmitrii Medvedev la 18 martie 2009.
Totuși, in această perioadă a crescut semnificativ rolul și ponderea UE în Republica Moldova și în regiunea transnistreană, mai ales după semnarea Planului de Acțiuni, deschiderea la Chișinău a oficiului Delegației Comisiei Europene, numirea unui Reprezentant Special pentru reglementarea transnistreană. Astfel, UE a devenit mult mai prezentă, a crescut și imaginea ei, iar eforturile depuse de către Adrian Jakobovitz de Szeged, primul Reprezentant Special, și ale lui Kalman Mizsei, care l-a urmat în funcție, au contribuit la începerea unui dialog deschis și cu administrația de la Tiraspol, care a devenit mult mai deschisă și prin aceasta s-au creat premise pentru relansarea procesului de negocieri.
După alegerile din aprilie-iulie 2010 la conducerea Republicii Moldova a venit Alianța pentru Integrare Europeană. Numirea unui Viceprim-ministru pentru probleme de Reintegrare în persoana lui Victor Osipov a constituit și o schimbare de abordare a autorităților de la Chișinău față de reglementarea transnistreană. Renunțand la politica de confruntare și mergand pe cea a exemplului propriu de deschidere și transparență, Chișinăul a obținut o serie de succese într-un termen destul de scurt, printre care:
Întalniri regulate între reprezentanții politici din partea Chișinăului si Tiraspolului – Vicepremierul pentru probleme de reintegrare Victor OSIPOV și, respectiv, Vladimir IASTREBCIAK. Este relevant faptul că una dintre întalniri a avut loc chiar la Tiraspol, cu ocazia lansării grupurilor de lucru. Aceste intalniri constante au contribuit la rezolvarea problemelor curente și la întărirea măsurilor de incredere între cele două maluri ale Nistrului.
Întalniri neformale în format 5+2 – cu toate că întalnirile au fost neformale, acestea au dat posibilitatea tuturor participanților din formatul 5+2 să cunoască progresele și problemele care au loc, dar și să propună noi acțiuni menite să imbunătățească viața cetățenilor de pe ambele maluri ale Nistrului. În pofida faptului că reprezentanții Tiraspolului consideră acest format unul auxiliar, acesta rămane singura platformă de negocieri cu participarea actorilor internaționali: mediatorilor – Ucraina, Rusia, OSCE, observatorilor – UE și SUA, precum și a părților în negocieri – Chișinău și Tiraspol.
Întalnirile Filat-Smirnov sau „diplomația fotbalistică” – în cadrul celor două întalniri au fost definitivate aspectele finale privind circulația pe cale ferată a trenului Chișinău – Tiraspol – Odessa, precum și facilitarea exportului pe cale ferată pentru agenții economici din stanga Nistrului. De asemenea, au fost discutate măsurile necesare pentru restabilirea comunicării telefonice normale între cele două maluri.
Hotărarile de Guvern menite să faciliteze activitatea agenților economici din regiunea transnistreană – au fost făcute modificări prin care agenții economici din regiunea transnistreană, nu mai trebuie să se inregistreze în fiecare an la autoritățile moldovenești. O alta modificare este cea care permite agenților economici din stanga Nistrului înregistrați la Chișinău să poată exporta mărfurile în UE pe tronsonul de cale ferată din regiunea transnistreană, reducand astfel costurile pentru transport. Tot în acest context se inscrie și reluarea circulației trenului Chișinău – Tiraspol – Odessa.
Semnarea acordului privind regimul de frontieră dintre Romania și Republica Moldova, de asemenea, va constitui un argument în vederea reducerii stereotipurilor privind așa-zisa romanizare a Republicii Moldova.
Un dialog deschis cu partenerii de negocieri – unul din elementele importante pentru reglementarea transnistreană îl constituie transparența și deschiderea Republicii Moldova in discuțiile cu partenerii externi. În acest sens este important de menționat vizitele Vicepremierului pentru Reintegrare, Victor OSIPOV, în toate capitalele partenerilor de negocieri, ceea ce a contribuit la apariția chestiunii transnistrene pe agenda de discuții intre Rusia și UE.
Aparitia chestiunii transnistrene pe agenda internatională – în acest context putem menționa declarația Medvedev – Ianukovici de la 17 Mai 201014, în care în pofida unor speculații sunt cateva elemente bune pentru procesul de negocieri. De asemenea, Memorandum-ul Merkel –Medevev15, din 5 iunie 2010, care, printre altele, menționează conflictul transnistrean ca unul prioritar și transformarea misiunii de pacificare în una sub mandat internațional. Reglementarea transnistreană a fost menționată și în Declarația din 17 mai 2010 a Baronesei Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate16, și în cadrul reuniunii dintre Angela Merkel, Nicolas Sarkozy și Dmitrii Medvedev de la Deauville, din 19 octombrie a.c.
Apariția problemei transnistrene pe agenda marilor cancelarii și mai ales deschiderea Federației Ruse creează premise pentru o reglementare viabilă și durabilă a acesteia cu respectarea suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova.
Aceste discuții dintre Rusia și unele state membre din cadrul UE, precum și rolul crescând al UE în Republica Moldova pot avea un impact decisiv în reluarea și deblocarea situației din regiunea transnistreană care, totuși, rămâne încă una destul de complicată. Pentru aceasta însă este nevoie de un efort concentrat al Republicii Moldova, împreună cu cel al altor parteneri internaționali, în special a UE, datorită poziției și influenței sale.
Concluzii și recomandări
Atîta vreme cît conflictul poate fi privit ca o "problemă" de o factură specială (psiho-socială), rezolvarea lui este orezolvare tipică de probleme. În sens extrem de larg, am putea spune carezolvarea conflictelor înseamnă lichidarea lui prin metode analitice, care presupun accederea la rădăcina problemei și obțInerea unui rezultat care este văzut de ambele părți ca fiind o soluție permanentă a problemei. Iar aici trebuie de menționat rolul negocierii și medierii , ca modalități pașnice de soluționare a diferendelor. De fapt ele reprezintă principalele mijloace de inițiere a unui dialog între părțile aflate în conflict, pentru că nu contează cît comunicam, ci cum comunicăm.
În perioada contemporană rolul negocierii și medierii a crescut semnificativ, dat fiind faptul că se impun ca principale atribute în rezolvarea conflictelor. Desigur sunt expuse diferite concepții despre aceste două forme de comunicare între părțile respective, dar nu fiecare din ele le putem accepta. La etapa actuală negocierea este prezentată din punct de vedere al profitului și nu al conținutului ei, pentru că se urmărește doar obținerea scopurilor și avantajelor. Tot în aceasta direcție este orientată și medierea, mai ales prin intermediul unei terțe părți, care deseori este privit ca o modalitate de impunere a propriei decizii sau solutți. În acest context trebuie de luat în considerare principalele obiective propuse înainte de a purcede la negocierea și medierea propriu-zisă. Astfel presupun că ar fi bine venit un cod special internațional, pe lîngă stipulatiile făcute în constituția fiecărei țări vizavi mediere și negociere, unde s-ar fi specificat principalele reguli și norme ale acestora si nu ar prejudicia interesul părților, iar în același timp nu ar pune la îndoială eficiența acestor metode de apalanare a conflictelor. Todată să fie bine menționate atributele negociatorului, mediatorului și altor participanți în timpul procesului de reglare a diferendului, în felul următor se va evita impunerea unor decizii sau chiar si amestecul în afacerile interne ale uneia dintre părți.
Trecând în revistă acțiunile in jurul reglementării transnistrene din anul curent, putem menționa că au avut loc o serie de evenimente, atât pe plan intern cât și internațional, care au avut ca efect reluarea dialogului permanent in formatul „5+2”, precum și realizarea unor promisiuni practice, cum ar fi de exemplu, reluarea transportului de pasageri pe calea ferată Chișinău – Tiraspol – Odessa. Au existat insă și unele incidente provocate de partea transnistreană, care au perturbat procesul de consultări, prin crearea unor tensiuni artificiale.Cu toate acestea, s-a reușit evitarea escaladării necontrolate a situațiilor de conflict. Acest lucru se datorează, in mare parte, atitudinii echilibrate și constructive de care a dat dovadă in acest an autoritățile de la Chișinăului.
Consider că rezultatele obținute pe durata acestui an, creează premize bune pentru reluarea
negocierilor oficiale in formatul „5+2”, iar Summit – ului OSCE de la Astana din 1-2 decembrie 2010 ii următoare.
Acest imbold trebuie să se concretizeze in forma unei Declarații a Summit – ului OSCE cu privire la Republica Moldova care ar chema toți actorii din formatul „5+2” să depună toate eforturile pentru a relua necondiționat și neintarziat negocierile oficiale pentru a găsi o soluție politică viabilă și echitabilă pentru problema transnistreană.
Totodată, considerăm că este foarte important ca Declarația Summit – ului OSCE cu privire la
Republica Moldova să reflecte progresele inregistrate in acest an in derularea dialogului dintre
Chișinău și Tiraspol, și mai ales să reitereze elemente/principii importante enunțate cu privire la problematica transnistreană in Declarația din 17 mai 2010 a Baronesei Catherine Ashton, Inaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, Declarațiile Medvedev – Ianukovici din 17 mai 2010, Medvedev – Merkel din 5 iunie 2010, Medvedev – Merkel – Sarkozy de la Deauville din 19 octombrie 2010 și, nu in ultimul rand in Declarația SUA făcută in cadrul Consiliului Permanent al OSCE la 19 septembrie 2010, și anume:
Reluarea necondiționată și fără intarziere a negocierilor oficiale in formatul „5+2” cu
respectarea principiilor fundamentale – suveranitatea și integritatea Republicii Moldova;
Derularea transparentă a negocierilor in formatul „5+2”;
Angajarea constructivă a tuturor părților implicate in procesul de negocieri;
Transformarea misiunii de pacificare ruse intr-o misiune de observatori civili sub mandat internațional;
Disponibilitatea de principiu a statelor mediatoare, Rusia și Ucraina, de a participa la
transformarea misiunii de pacificare ruse;
Impulsionarea și extinderea activității grupurilor comune de lucru create la nivel de experți intre Chișinău și Tiraspol in domenii precum cooperarea comercial-economică, transport,sectorul social-umanitar etc.;
Implementarea – cu asistența internațională – a unui set amplu de masuri/acțiuni/proiecte destinate consolidării increderii intre Moldova și regiunea sa transnistreană;
Respectarea drepturilor omului in regiunea transnistreană. Mediatorii și observatorii trebuie să fie invitați să depună toate eforturile pentru a asigura respectarea drepturilor omului in regiunea transnistreană;
Retragerea integrală de pe teritoriul Republicii Moldova a munițiilor ruse (20 mii tone), precum și a contingentului militar rus care asigura paza respectivelor muniții, in conformitate cu angajamentele luate de Federația Rusă la Summit – ul OSCE de la Istanbul din 1999.
De asemenea o atenție sporită trebuie acordată UE care poate avea un rol mult mai important și vizibil in procesul de reglementare transnistreană. Pentru aceasta insă este nevoie ca Chișinăul să angajeze UE mult mai activ in procesele din Republica Moldova, ajutand-o astfel să ințeleagă mult mai bine situația. In acest sens credem ca eforturile UE ar trebui să fie canalizate in următoarele direcții:
Intensificarea dialogului politic – in acest sens, considerăm oportun ca UE să acorde o atenție specială reglementării conflictului transnistrean in cadrul dialogului UE cu alți
parteneri din formatul 5+2 – Rusia, Ucraina, SUA. In acest context, sunt relevante inițiativele
ruso-germane, precum și discuțiile ruso – franco – germane de la Deauville. Totodată,
ințelegerile dintre marii actori este necesar să fie făcute intr-o manieră deschisă cu
respectarea integrității teritoriale și a suveranității Republicii Moldova, părțile neadmițand
ințelegeri fără avizul și informarea acesteia.
Reluarea negocierilor oficiale în formatul 5+2 – cu toate că in anul 2010 au avut loc deja 5 intalniri in formatul 5+2, ceea ce este un progres comparativ cu anii trecuți, caracterul neformal al acestora ii permite administrației de la Tiraspol să considere că respectivul format este unul auxiliar și că hotărarile luate in acest cadrunu au caracter obligatoriu.
In acest sens, UE impreună cu alți actori ar putea contribui la reluarea negocierilor in format
oficial care ar fi unica și cea mai efectivă platformă de negocieri și consultări. De asemenea,
ținand cont de propunerea Republicii Moldova de a oferi UE și SUA statut de mediator cu
drepturi depline in formatul de negocieri, UE ar trebui să-și exprime clar poziția față de
această propunere. Totuși, prin schimbarea statutului, s-ar contribui la eficientizarea și la
dinamizarea procesului de negocieri, ceea ce ar minimiza incercările de a găsi alte formule de
negocieri care pot contraproductive și neviabile.
Consolidarea măsurilor de încredere între cele două maluri ale Nistrului – UE ar putea juca un rol foarte important in vederea consolidării măsurilor de incredere intre cele
două maluri, prin susținerea politică și financiară a proiectelor comune destinate ridicării
nivelului de trai a populației de pe ambele maluri ale Nistrului. Totuși, pentru a putea evita
implicările politicului in implementarea acestor proiecte, ar fi mult mai eficient de a lucra
direct cu autoritățile locale. In acest sens, demararea discuțiilor privind crearea euroregiunii
Nistru pot servi drept un exemplu. Ținand cont de faptul că administrația de la Tiraspol, de
nenumărate ori a respins inițiative asemănătoare anterior, ar fi necesar un efort de convingere a acesteia in vederea impunerii unor condiționalități și criterii de succes care ar face-o pe aceasta mult mai responsabilă și deschisă față de potențiale inițiative. Proiectele implementate pe malul stang al Nistrului ar trebui coordonate in prealabil și cu autoritățile de la Chișinău, in vederea asigurării unei transparențe a acestui proces. Implementarea acestui proces ar putea duce și la diminuarea efectelor crizei economice mondiale care s-a răsfrant asupra regiunii.
Întărirea securității în regiune – UE ar putea juca un rol esențial in vederea transformării misiunii de pacificare existentă in una de observatori civili internaționali. Misiunea actuală nu mai este eficientă, iar prezența militarilor ruși pe teritoriul Republicii Moldova constituie mai degrabă un factor de intimidare, decat de consolidare. Incidentele dese din Zona de Securitate constituie exemple elocvente in acest sens. Schimbarea misiunii de pacificare reprezintă un element crucial in vederea rezolvării conflictului transnistrean. De asemenea, UE ar putea juca un rol esențial in vederea reducerii armamentului și numărului de militari de pe ambele maluri ale Nistrului prin susținerea unor programe de reprofilare a militarilor și prin retragerea trupelor și munițiilor rusești conform deciziilor Summit-ului de la Istanbul din 1999. Realizarea acestor lucruri ar putea impulsiona și negocierile privind Tratatul FACE(3) adaptat, ceea ce ar contribui la intărirea securității in regiune.
Controlul la frontiera moldo-ucraineană – instituirea Misiunii EUBAM la frontiera
moldo-ucraineană in decembrie 2005 a constituit un pas important in vederea asigurării unui
control mai eficient la frontiera moldo-ucraineană, in special pe porțiunea transnistreană. In
continuare, UE ar putea juca un rol decisiv in vederea asigurării unui control eficient, transparent al frontierei, ceea ce ar contribui și la scăderea numărului de cazuri de contrabandă spre UE. Prin inceperea negocierilor privind liberalizarea regimului de vize pentru Ucraina și Moldova, UE ar contribui la rezolvarea tuturor aspectelor nerezolvate pană acum intre Republica Moldova și Ucraina.
Respectarea Drepturilor Omului – recentele cazuri de arest a ziaristului Ernest Vardanean și a lui Ilie Cazac, nenumăratele incidente in jurul școlilor cu predare in limba romană, incidentele de la Corjova developează faptul că in regiunea transnistreană există încă probleme privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului. In acest sens, credem că UE, alături de alte instituții, specializate, ar putea contribui la reducerea numărului de cazuri de violare a drepturilor omului, in special prin contribuția la rezolvarea problemelor existente in prezent și descrise mai sus.
O atenție sporită asupra aspectelor menționate ar putea contribui la rezolvarea cat mai rapidă și viabilă a conflictului transnistrean. Totodată, aceste măsuri, de rand cu altele, destinate și malului drept al Republicii Moldova, ar duce la ridicarea nivelului de trai, la dezvoltarea regiunii in ansamblu, precum și la intărirea securității in Europa.
Bibliografie:
Brian S. Mandell,Brian W. Tomlin.Medierea in dezvoltarea normelor de rezolvare a conflictului.Vol.28,Nr.1(1991).357 p.
Bercovitch.Jacob. Medierea in Conflictele internaționale.București: All. 2002. 350 p.
Bercovitch, J. et J. Fretter .Ghid regional al Conflictului internațional și menegmentul sau.2004. 254 p.
Burian Alexandru.Drept Internațional Public. Chișinău: Elena-V.I. 2009, 659 p.
Crăciun Claudia. Teoria și practica negocierilor. Chișinău: Prut Internațional, 2001, 216 p.
Deac Ioan. Introducere în teoria negocierii. București: Polideia, 2002, 106 p.
Dicționarul Internațional legal,referitor la utilizarea negocieri,mediere si conciliere,scris de Institutul internațional de cercetări diplomatice.București : Polirom, 1985. 685 p.
Dufour Jean-Louis.Crizele internaționale.Bucuresti: All, 2002. 459 p.
Durnescu Lilian. Revista Moldovenească de drept internațional și Relații Internațional. nr.1-2 (2), 2006, 250 p.
Eșanu C. Activitatea diplomatică în prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor internaționale. În Serviciul diplomatic: teorie și practică. Chișinău: CEP USM, 2011, 386 p.
Faure, G.O. Culture and Negotiation.Newbury Park: Sage Publications, 1993, 125 p.
Georgescu Toma. Negocierea afacerilor. Galați: Porto-franco, 1992, 324 P.
Goldstein Joshua. Relații internaționale. Iași: Polirom, 2008, 569 p.
Graham Evans,Jeffrey Newnham, Dicționar de relații internatțonale. UK: Universal Dalsi, 2001, 599 p.
Hopmann P.T. The Negotiation Process and the Resolution of International Conflicts. – Columbia (South Carolina): Univ. of South Carolina Press, 1996.
Malița Mircea. Teoria și practica negocierilor. Bucuresti: Ed. Politica, 1972, 245 p.
Malița Mircea. Teoria și practica negocierilor. Bucuresti: Ed. Politica, 1972, 679 p.
Miga-Beșteliu Raluca. Drept Internațional. București: Ed. All, 1997, 355 p.
Mitchell Ch.R.. The Structure of International Conflict. – N.Y.: St. Martin's Press, 1981
Munteanu Anatol. Sacrificiu și trădare : Războiul de secesiune din Republica Moldova (1990-1992). București .2005. 805 p.
Nepoliuc Sergiu.Conflictul transnistrean: geneză și actualitate.În: Constelații ieșene, 2006. N. 2. 189 p.
Noelle-KarimiChristine.Insuccesul medierii Națiunilor Unite în Afganistan.Frankfurt.2002, 436 p.
Oniță Sergiu.Pericole și promisiuni în soluționarea conflictului transnistrean. În: Constelații ieșene, 2007. N. 1. 45 p.
Reîncep negocierile în Transnistria. În: Ziua, 2007.p. 8.
Pistol Gheorghe, Pistol Luminița, Negocieri comerciale:uzanțe și protocol. București: Tribuna Economică, 2000, 255p.
Popa Ioan.Românii, Basarabia și Transnistria. București: Fundația Europeană Titulescu,2009. 230 p.
Robert Paul, Dicționarul Micro Robert. Paris: Garnier – Flammarion, 1973, 1207 p.
Scott Bill. Arta negocierii. București : Ed.Tehnică, 1996, 152 p.
Shapiro Susan, Conflictele și comunicarea: un ghid prin labirintul artei de a face față conflictelor. Chișinău: ARC, 1998, 320 p.
Stoica-Constantin Ana, Fundamente teoretice ale conflictului. Iași: Polirom, 2009,115 p.
Strauss A.L.. Negotians: varieties,contexts, process and social order. San Francisco: Jossey-Bass,1978, 275p.
Thuderoz Christian. Nogocierile.Eseu de sociologie despre liantul social. Chișinău: Știința, 2002, 198 p.
Serebrean Oleg. Originile conflictului transnistrean. În: Magazin istoric, 2004. N. 10. 506 p.
.Tigancov P.A.Relațiile Internaționale-școala nouă.Cap.XI.Conflictele si cooperarea in RI. 234 p.
Țveatcov Nicolai. Problema soluționării conflictelor politice în Republica Moldova (cazul UTA "Gagauz-Yeri" și Transnistriei) : Autoreferat .Chișinău .2009. 180 p.
Urian Tudorel. Miza scandalului transnistrean. În: Curierul românesc, 2004. N. 8. p.
Aparece Gheorghe, Soluționarea conflictului transnistrean. Caracteristică succintă a procesului de negocieri, pag. 11, http://ipp.md/public/files/Proiecte/blacksee/rom/Aparece_ROM.pdf. (citat 1.10.2011)
APELUL Guvernului Republicii Moldova către locuitorii din raioanele de pe malul stang al Nistrului, disponibil lawww.transnistria.md/ro/articles/0/536/5. (citat 2.10.2011)
Baciu Cornelia. Negociere și conflict în relațiile internaționalehttp://books.google.md/books?id=8niOEw2_UHAC&pg=PP2&lpg=PP2&dq=cornelia+baciu.+conflict+si+negociere&source=bl&ots=ylhSVwW0pb&sig=U__63II-mFdojDIjZo-GH9h4GaA&hl=ru&ei=IovBTtX9Noaj4gT0uYSjBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=0CCkQ6AEwAg#v=onepage&q&f=false
http://www.org.it(citat 23.10.11)
Conceptul de negociere. http://www.scribd.com/doc/52578432/1/Conceptul-de-negociere, ( citat 4 .11.2011)
Conceptul de conflict. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/Conceptul-de-conflict-etimon-d21467118.php (citat:15.11.2011)
Documentul final al Summitului mondial 2005,Adunarea Generala,cu privire la importanța ce relevă din bunele oficii,in special medierea diferendelor.
Evoluția politicii externe a Republicii Moldova (1998-2008).http://ape.md/lib.php?l=ro&idc=156. (citat 11.10.2011)
Mediere. http://mediere.wordpress.com/medierea/,(citat 29.10.2011)
NATO. http.//www.nato.int(citat 24.10.11)
Negociere. http://www.artamedierii.ro/negociere, (citat 4.11.2011)
Negociere- Comunicare. http://www.scritube.com/economie/business/COMUNICARE-NEGOCIERE-DIPLOMATI205106142.php (citat 29.10.2011)
ONU si medierea. http://www.un.org/News/Press/docs/2..9 .(citat 15.10.11)
Tratatul FACE , Influenta lui asupra RM. http://victoriaboian.unimedia.md/?tag=tratatul-face. (citat 3.10.2011)
Victor Chirilă, Radu Vrabie: Summit – ul de la Astana – oportunitate de relansare a negocierilor in formatul 5+2. www.ipp.md (citat 15.10.2011)
Meмopандyм пo итoгам вcтpeчи Пpeзидeнта Poccии Д.Meдвeдeва и Фeдepальнoгo канцлepа Гepмании A.Mepкeль 4–5 июня2010 гoда, г. Meзeбepг. http://news.kremlin.ru/ref_notes/575. (citat 9.10.2011)
COBMECTHOE ЗAЯBЛEHИE ПPEЗИДEHTOB POCCИЙCКOЙ ФEДEPAЦИИ И УКPAИHЫ ПOПPИДHECTPOBCКOMУ УPEГУЛИPOBAHИЮ. Kremlin.ru. 17.05.2010.http://ape.md/libview.php?l=ro&idc=154&id=1082. (citat 1.10.2011)
Coвмecтнoe заявлeниe, пpинятoe пo итoгам пepeгoвopoв Пpeзидeнта Poccийcкoй Фeдepации Д.A. Meдвeдeва cПpeзидeнтoм Pecпyблики Moлдoва B.H. Bopoниным и главoй Пpиднecтpoвья И.H. Cмиpнoвым, Баpвиxа, 18 маpта 2009 гoда.http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/0C29B78403398C46C325757D0056C04E. (citat 2.10.2011)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eficiența Negocierii și Medierii în Soluționarea Conflictelor Internaționale (ID: 114713)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.