Eficienta Si Fiscalitateadoc

=== Eficienta si fiscalitatea ===

2. EFICIENȚA ECONOMICĂ.
PROFITUL ȘI RENTABILITATEA

2.1. EFICIENȚA ECONOMICĂ; CONȚINUT ȘI INDICATORI

EFICIENȚA ECONOMICĂ reprezintă o caracteristică a activității economice, la nivel micro și macroeconomic, aflată pe orice punct de pe frontiera posibilităților de producție, când este imposibil să se mărească volumul producției unui bun, fără a se micșora cantitatea produsă dintr-un alt bun. Ca atare, eficiența economică reflectă o stare a activității economice determinată de un anumit consum de resurse pentru obținerea unui anumit bun economic, într-un timp dat, când o producție suplimentară dintr-un anumit bun, în condițiile unor resurse limitate, nu se poate obține decât dacă se reduce producția pentru un alt bun economic. Aceasta înseamnă că pentru fiecare punct situat pe frontiera posibilităților de producție se înregistrează aceeași eficiență în combinarea factorilor de producție utilizați. Atributul de eficiență economică este valabil pentru toate activitățile care presupun alocarea și utilizarea resurselor pentru a produce bunurile economice, ca și pentru distribuirea acestora în spațiu și timp. Activitatea de alocare a resurselor este considerată eficientă în măsura în care bunurile economice care urmează să fie produse sunt cele de care piața și, în general societatea au nevoie. Orice activitate de alocare a resurselor pentru a produce bunuri care nu sunt cerute își pierde caracterul de eficiență, fiind considerată o risipă. Activitatea de folosire a resurselor economice pentru producerea bunurilor economice este considerată eficientă dacă producția se obține cu cel mai redus cost de producție, în condițiile unui cost de oportunitate minim pentru fiecare bun obținut. Activitatea de distribuire a bunurilor economice pentru a ajunge la consumatori este considerată eficientă dacă în urma acesteia se obține o concordanță între volumul, structura și calitatea bunurilor și exigențele consumatorilor de a-și cheltui veniturile disponibile, la prețul pieței. Orice activitate de distribuire a bunurilor care are drept rezultat îmbogățirea unor oameni pe seama sărăciei altora este considerată ineficientă. În funcție de factorii de producție care contribuie la obținerea efectelor, eficiența economică îmbracă mai multe forme: productivitatea muncii, productivitatea capitalului, productivitatea pământului etc.
În principiu, eficiența economică se măsoară prin raportarea efectelor obținute (în expresie fizică sau monetară) la eforturile depuse (resursele utilizate și consumate) sau a eforturilor la efecte. Sporirea în timp a eficienței economice presupune fie maximizarea efectelor obținute cu resursele utilizate și consumate, fie obținerea efectelor necesare cu minimum de cheltuieli de resurse economice. La nivel microeconomic, eficiența economică are ca formă principală de apreciere rentabilitatea firmei, iar la nivelul economiei naționale forma principală este productivitatea muncii naționale, cel mai important factor de creștere economică intensivă. În condițiile unor resurse limitate și unor nevoi nelimitate, toate modalitățile prin care o firmă își poate reduce costurile sau mări productivitatea factorilor de producție utilizați, sau își poate îmbunătăți calitatea bunurilor sunt căi concrete de sporire a eficienței economice. Dimensiunea eficienței economice a unei activități de producție este determinată atât de comportamentul producătorului, cât și de modul în care piața, prin cerere și ofertă, așază prețul de vânzare în raport de aceste costuri.

• EFICIENȚA UTILIZĂRII FACTORILOR DE PRODUCȚIE.

Există însă și forme de eficiență economică care se referă numai la anumiți factori de producție utilizați. Astfel de forme sunt: productivitatea muncii, productivitatea pământului, productivitatea capitalului. Ele exprimă eficiența sau randamentul cu care se utilizează factorii de producție respectivi. Din acest motiv se mai numesc și randamentul muncii, pământului și capitalului.

În aprecierea eficienței economice a oricărei activități trebuie luate în considerare, de asemenea, implicațiile sociale și ecologice pe care ea le are. Aceasta înseamnă că realizarea unei rentabilități cât mai mari sau a unei productivități cât mai înalte pot fi considerate expresii ale unei eficiențe economice reale numai dacă activitatea din care acestea provin se desfășoară în condiții de compatibilitate cu mediul natural, nu au ca efect degradarea acestuia, poluarea.

Cunoașterea și anticiparea cererii pe piață, promovarea tehnologiilor moderne care au ca rezultat creșterea activității, reducerea costurilor și îmbunătățirea calității bunurilor economice, alegerea celor mai bune metode de management și gestiune etc. reprezintă factori esențiali pentru creșterea eficienței și sporirea forței competitive a agenților economici.

2.2. PROFITUL ȘI RENTABILITATEA

2.2.1. PROFITUL ȘI FUNCȚIILE SALE

PROFITUL reprezintă o denumire generică dată diferenței pozitive dintre venitul obținut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic și costul lor, considerată ca expresie a eficienței economice. De fapt, profitul se prezintă ca un excedent de venit obținut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic peste costul acestora. Dacă diferența este negativă, are altă denumire și altă semnificație. Profitul este perceput în mod general ca rezultat al unei acțiuni sau activități economice. Există însă puncte de vedere diferite cu privire la costul luat în calcul pentru determinarea sa:
a) oficial – legislativ sau juridic și uneori statistic, calculat care indică modul cum costul contabil servește la stabilirea diferenței față de venitul obținut din vânzarea bunurilor. Cea mai importantă problemă aici este determinarea corectă sau legală a costului și mărimii profitului care constituie „materia impozabilă”; b) științifică potrivit căruia trebuie să se ia în calcul costul total, de opțiune sau de oportunitate care, de regulă, este mai mare decât costul contabil pentru că închide tot ceea ce presupune realizarea activității economice a unui agent. Cel mai important aspect aici îl constituie faptul că profitul este mai mic și diminuează veniturile bugetului de stat. Există, de asemenea, deosebiri de păreri în ceea ce privește natura profitului, fiind considerată: a) venit cuvenit – o recompensă pentru aportul agenților economici la progresul tehnico – economic, economisirea resurselor, satisfacerea unor trebuințe sociale etc.; b) remunerație a capitalului sau mai precis a proprietarilor capitalului pentru contribuția pe care o aduc la existența și progresul societății prin intermediul capitalului lor;
c) plusvaloare sau parte a valorii nou create de muncitori însușită în mod gratuit de proprietarii capitalului, specifică în mod deosebit lui K. Marx;
d) remunerație pentru un factor ascuns; e) amestec de elemente eterogene – salarii, rente, câștiguri specifice aduse prin inovații, promovarea produselor noi etc. care se pulverizează, dispare prin distribuirea lor în favoarea celor ce dețin factorii care le generează. Profitul este considerat expresia sintetică a eficienței activității oricărei unități economice; mărimea sa este determinată în acest sens. De aceea obiectivul major al unităților economice îl formează maximizarea profitului. Mărimea profitului este variabilă de la o unitate economică la alta și în timp, fapt relevat îndeosebi prin masa și rata acestuia.

Profitul reprezintă excedentul încasărilor (veniturilor) față de cheltuielile dintr-o activitate economică.

Diferența dintre încasările totale și costurile totale reprezintă
profitul brut. După ce firma plătește impozitul și alte taxe pe profit, partea care rămâne este profitul net. O altă denumire pentru profitul net este profitul admis. În mod legal, numai după plata impozitului profitul poate fi folosit.

Calculul mărimii profitului se realizează ca:

• masa profitului – mărimea sa este rezultatul diferenței dintre încasări (ÎT) și cheltuieli (CT):

Pr = ÎT – CT

• rata profitului (Rpr) – se determină ca raport procentual între profit (Pr) și costul total (CT) sau cifra de afaceri (CA), sau valoarea capitalului total utilizat (Kt).

În raport cu cifra de afaceri:

100

Cifra de afaceri reprezintă totalul încasărilor obținute din vânzări. Se determină ca produs între prețul unitar (P) și cantitatea vândută (Q):

CA = PQ = ÎT

În raport cu costul total:

100

În raport cu capitalul total al firmei:

100

Formele profitului.

Profitul poate fi caracterizat în funcție de mai multe criterii.

În funcție de criteriul contribuției la dezvoltarea activității economice:

• profitul este legitim sau meritat, ca sumă obținută de către deținătorul unei firme în condițiile respectării prevederilor legale, inclusiv cele referitoare la impozitare. Este realizat ca urmare a progreselor economice și tehnice ale firmei, obținute prin: utilizarea unor tehnologii perfecționate, prin îmbunătățirea calității produselor sau prin organizarea superioară a activității economice;

• profitul este nelegitim sau nemeritat, ca sumă obținută de posesorul capitalului, fără a avea o contribuție la dezvoltarea activității economice. Acesta poate fi obținut prin: economii nejustificate, practicarea unor prețuri foarte ridicate sau prin câștiguri neașteptate, întâmplătoare, realizate de pe urma unor conjuncturi de piață favorabile.

Numai atunci când este realizat prin nerespectarea legii, profitul nelegitim este un profit nelegal.

În funcție de mărimea profitului:

• profitul este normal, obișnuit, ca recompensă minimă necesară pentru continuarea activității. Lipsa acestui tip de profit face imposibilă reluarea activității;

• profitul este supraprofit ca un excedent peste profitul normal, atunci când este obținut prin majorarea prețului de vânzare a unui produs de către o singură firmă (care deține monopolul pe piață), caz în care mai este numit și profit de monopol. Supraprofitul poate fi obținut și în cazul altor structuri de concurență imperfectă.

Profitul îndeplinește mai multe funcții:

a) stimulează inițiativa și acceptarea riscului din partea celor care-l urmăresc drept scop în acțiunile lor;

b) incită la realizarea eforturilor de sporire a raționalității sau eficienței activităților economice, cultivă spiritul de economie.

Profitul este compatibil cu raționalitatea socială; pe seama acestuia se asigură dezvoltarea activității economice, funcționarea activităților de altă natură, necesare oricărei țări, precum și progresul social în general.

2.2.2. RATELE RENTABILITĂȚII: CONȚINUT, ROL ȘI CĂI DE CREȘTERE

RENTABILITATEA reprezintă capacitatea unei firme de a obține profit, ca diferență pozitivă între încasările obținute din activitatea proprie (cifra de afaceri) și cheltuielile de fabricație, comercializare și pentru tranzacția propriu-zisă (costuri). Rentabilitatea depinde atât de activitatea firmei (de volumul și calitatea ofertei, nivelul costului unitar, performanțele marketingului și managementului propriu etc.), cât și de factori exogeni, independenți de firmă (nivelul prețurilor formate pe piață, volumul și dinamica cererii, preferințele consumatorilor, intensitatea concurenței etc.). Rentabilitatea se apreciază sub aspect absolut (ca masă a profitului) și relativ (ca o rată a rentabilității) privite pe produs, pe firmă și uneori pe ramură.
De asemenea, rentabilitatea este o formă a eficienței la nivel microeconomic, care reflectă efectele (rezultatele) nete ce se obțin la o unitate de efort (cheltuială) cu factorii de producție.

Pentru determinarea rentabilității activității economice este foarte importantă cunoașterea pragului minim al rentabilității firmei, adică a acelui punct dincolo de care nu se mai obține profit, iar rentabilitatea se transformă în pierderi. Acest prag sau punct de echilibru al rentabilității este dat de egalitatea:

volumul încasărilor firmei = volumul costurilor efectuate

din activitatea depusă pentru obținerea veniturilor respective

Orice schimbare intervenită în activitatea firmei, care face ca factorul al doilea din ecuație să fie mai mare decât primul, determină dispariția rentabilității și apariția pierderilor și îl obligă pe întreprinzător să intervină pentru a schimba situația.

Rentabilitatea activității economice exprimă eficiența acesteia prin prisma tuturor factorilor de producție utilizați și consumați pentru realizarea sa.

Pentru a aprecia dacă o firmă este viabilă se impune măsurarea rentabilității sau determinarea ratei rentabilității. Astfel, avem:

– rata rentabilității comerciale (Rc):

x 100 , unde:

RE – rezultatul exercițiului (profit net);

CA – cifra de afaceri (încasări).

– rata rentabilității economice (Re):

x 100, unde:

At – active totale.

– rata rentabilității financiare (Rf):

x 100, unde:

K – capitaluri.

Experiența economică arată că încasările inițiale înregistrate din desfacerea bunurilor produse de o firmă nu se ridică la nivelul costurilor totale de producție, firma desfășurând o activitate nerentabilă până la un anumit punct al volumului de producție. Astfel, se confirmă faptul că rentabilitatea este o mărime variabilă în timp și spațiu, în funcție de un sistem de factori care o influențează și de care întreprinzătorul trebuie să țină seama.

Factorii mai relevanți care influențează rata rentabilității pot fi grupați în:

Factori care țin îndeosebi de producție;

Factori care țin îndeosebi de preț;

Factori care țin îndeosebi de cost.

Factorii care țin îndeosebi de producție pot fi:

• volumul și calitatea bunurilor economice create de firmă;

• mărimea capitalului tehnic folosit pentru producerea bunurilor economice și viteza de rotație a lui;

• structura producției bunurilor economice.

b) Factorii care țin îndeosebi de preț pot fi:

• nivelul prețului de vânzare al bunurilor economice;

• volumul încasărilor realizate;

• modul în care se împart încasările din vânzarea bunurilor economice, între posesorii factorilor de producție care au contribuit la obținerea lor.

c) Factorii care țin îndeosebi de cost pot fi:

• nivelul și structura costului;

• gradul de minimizare a costului în cadrul firmei etc.

Asemenea factori acționează sistemic, în sensul că fiecare factor are un procent de contribuție și, totodată, întregul sistem de factori agregați influențează rata rentabilității.

Rentabilitatea reprezintă eficiența activității economice apreciată din perspectiva întregului sistem de factori de producție utilizați și consumați pentru producerea și desfacerea bunurilor economice într-o anumită perioadă.

Fiecare factor de influență trebuie analizat și dimensionat încă în faza de proiectare a activității economice, astfel încât să se cunoască din acest moment gradul de rentabilitate, care să fie urmărit pe toată durata activității respective. În mod concret, analiza financiară va trebui să reliefeze cât va costa pregătirea și demararea unei activități creatoare de bunuri economice, care sunt resursele disponibile și cele care pot fi atrase, felul de utilizare a acestora, care va fi profitul estimat a se obține de la începutul activității și pragul minim de rentabilitate.

Studiul de rentabilitate pentru fundamentarea activității economice implică întocmirea unor lucrări financiare adecvate cum ar fi: elaborarea unui bilanț de pornire, estimarea vânzărilor periodice, anticiparea situației profiturilor și pierderilor, anticiparea fluxurilor monetare și reale etc. Asemenea elemente vor constitui puncte de reper, de comparație pe toată durata activității economice, fără să se aștepte pasiv evaluarea finală a rezultatelor firmei.

Importanța ratei rentabilității pentru firmă este deosebit de mare și se manifestă concomitent pe mai multe planuri.

a) Rata rentabilității favorizează orientarea structurii producției pe produse, ramuri și subramuri, în scopul găsirii celor care asigură cel mai mare avantaj. În acest scop, unii întreprinzători își restrâng sau chiar abandonează unele activități cu profit mai mic și amplifică sau inițiază alte activități cu profit mai mare. Astfel, fluxurile economice se redirecționează permanent, imprimând activităților economice o dezvoltare inegală.

b) Rata rentabilității stimulează gestiunea prin utilizarea rațională a resurselor. Întreprinzătorul își întărește suveranitatea în privința deciziei referitoare la cantitatea de producție ce o creează.

c) Rata rentabilității contribuie la întărirea interesului întreprinzătorului pentru diferențierea produselor având în centrul acesteia modernizarea conceptului de calitate. Se trece treptat la o nouă civilizație a produselor, și anume produsele cultural – intensive informaționale. Aceasta se manifestă în sensul perfecționării parametrilor tehnico – economici și ecologici, modernizării designului, îmbunătățirii condițiilor de vânzare, dezvoltării service-ului etc.

d) Rata rentabilității favorizează segmentarea pieței și diferențierea strategiilor concurențiale. În lupta de concurență își fac loc tot mai mult mijloace moderne, cum ar fi: motivația, informația, calitatea etc., pe lângă mijloacele tradiționale.

4. POLITICI FISCALE

Conceptul de politică fiscală are înțelesuri diferite*. Aceasta reprezintă ansamblul de decizii luate pentru a institui, organiza și aplica prelevările fiscale conform obiectivelor puterilor publice. (J. B. Geffroy, Grands problèmes fiscaux contemporains, 1993, p. 389 – 390). Într-o altă definiție, politica fiscală constituie proporția între diverse tipuri de fiscalitate directă și indirectă, locul relativ al impozitului și influența sa asupra venitului și proprietății, nivelul de presiune fiscală.

În ciuda caracterului său voluntarist, politica fiscală a unui guvern este fundamental condiționată de datele sistemului socio – economic în care se aplică. De asemenea, nivelul de dezvoltare economică dintr-o țară sau presiunea fiscală reprezintă raportul existent între suma prelevărilor obligatorii și P.I.B. Acest procentaj, numit de statisticieni coeficientul fiscal sau rata globală a prelevărilor obligatorii, permite aprecierea nivelului de fiscalitate din fiecare țară.

Între structurile economice și cele fiscale se află o strânsă interdependență. Astfel, în țările industrializate structurile fiscale se caracterizează, în general, prin preponderența impozitelor pe venit (impozitul pe venitul persoanelor fizice și impozitul pe societăți) care reprezintă, în medie, circa 40% din prelevările din țările O.C.D.E. Impozitele asupra consumului (30%) și cotizațiile sociale (25%) constituie alte două mari surse de venituri. Cu toate acestea, există o mare diversitate de structuri fiscale în țările industrializate. Țările anglo-saxone și scandinave au o structură în care predomină veniturile din impozite asupra persoanelor fizice care reprezintă între 35% și 50% din prelevări. În schimb, partea cotizațiilor sociale, cu excepția țărilor scandinave, rămâne limitată.
Țările latine recurg mai mult la impozite pe cheltuieli și la cotizații sociale.

În primul rând, politica fiscală se realizează cu ajutorul sistemului de impozite și taxe.

Impozitul este un fenomen complex. El este tributar unor imperative economice, dar constituie, de asemenea, în calitate de act de putere publică, un element esențial al acesteia. (P. Baltrame, La fiscalité en France, Hachette, 1992, p. 12 – 15). În același timp, impozitul a devenit un instrument de intervenție în viața economică. Ca finalitate, problema fiscală trebuie să vizeze, în primul rând, asigurarea unui maximum de eficiență sistemului economic. În acest sens, trebuie analizate raporturile dintre politica în domeniul impozitelor și elementele esențiale ale creșterii, reprezentate de procesele ocupării, investițiilor și economisirii.

Un rol deosebit îl are, în acest context, cercetarea influențelor reciproce ale inflației și impozitelor. Inflația, care favorizează debitorii în raport cu creditorii, vine în beneficiul contribuabililor. Astfel, în perioadele de inflație, mărimea impozitelor în rata specifică tinde să se diminueze în absența unei revizuiri frecvente a ratelor și bazelor de impozitare care, fiind așezate forfetar pentru mulți ani, se depreciază.

Impozitul poate fi folosit și ca un mijloc de luptă împotriva inflației.
În măsura în care el operează o puncție monetară, impozitul este în principiu deflaționist. În același timp, dincolo de efectele automate ale impozitării, acesta trebuie să țină cont de fenomene psihologice, deoarece inflația decurge în mare parte din comportamentele diferitelor grupuri sociale. Astfel, o majorare a impozitului pe venit, care prin natura sa nu este inflaționist, se poate transforma într-o cauză indirectă de creștere a prețurilor în măsura în care salariații vor reclama o creștere compensatorie a salariilor lor.

Politica fiscală poate fi utilizată în diferite ipostaze în care se află economia unei țări. Ea poate fi folositoare, astfel pentru a crește fie cererea agregată, fie oferta agregată și poartă denumirea de politică fiscală expansionistă. Atunci când este folosită în scopul diminuării cererii sau ofertei, politica fiscală apare ca restrictivă. O politică fiscală care este deliberat promovată prin acțiunea guvernului se numește politică fiscală discreționară (de exemplu, modificări deliberate ale impozitelor și taxelor pentru a atinge anumite obiective). Poate exista, așadar, o politică fiscală expansionistă discreționară, cât și o politică fiscală restrictivă discreționară.

Pot exista însă situații în care apar modificări ale instrumentelor de intervenție, în afara unei acțiuni guvernamentale, de data aceasta existând o politică fiscală automată.

În teoria sa generală, Keynes a propus utilizarea complementară a măsurilor de politică bugetară și fiscală în condițiile intervenționismului statal. Ca urmare, sunt influențate volumul producției și cererea solvabilă, deci consumul și investițiile, prin aceasta afectându-se nemijlocit gradul de folosire a forței de muncă. De exemplu, prin creșterea sarcinii fiscale se restrânge cererea globală de consum a populației cu efecte deflaționiste și deci de reducere a gradului de folosire a forței de muncă. Dimpotrivă, degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii de consum, constituind un mijloc de combatere a șomajului.

În concepția lui Keynes, inflația și șomajul pot fi evitate prin intervenția nemijlocită a statului asupra cererii agregate care reprezintă totalitatea cheltuielilor pentru consum, cererea de investiții la care se adaugă achizițiile guvernului de bunuri și servicii.

Modul în care statul folosește politica bugetară și fiscală în sensul asigurării echilibrului economic necesită analiza influențelor modificării cheltuielilor publice, a impozitelor și taxelor asupra cererii globale.

În aprecierea rolului și implicațiilor politicii bugetare și fiscale asupra sistemului economic trebuie făcută distincție între aspectele teoretice și acțiunea acestora în practică. Astfel, tot mai numeroși sunt economiștii care recunosc faptul că nu există formule magice de urmat pentru factorii de decizie bugetari și fiscali. Așadar, nivelul cel mai dezirabil al impozitelor, cheltuielilor, excedentului sau deficitului bugetar, dintr-o perspectivă macroeconomică, va depinde de necesitatea stimulării sau contractării economiei, precum și de rolul jucat de politicile economice în aceste procese. În acest context, un rol deosebit îl joacă atât consecințele interne ale măsurilor de politică bugetară și fiscală, cât și cele externe, precum și relația dintre deficitul bugetar și cel al balanței curente de plăți, relațiile cu activitățile de import și export, cu fluxurile de capital, care se constituie
într-unul dintre cele mai controversate aspecte ale dezbaterii despre deficitul bugetar. De exemplu: intrările de capital net sunt adăugate la economiile interne, ceea ce permite creșterea fondurilor necesare finanțării investițiilor interne și a deficitului bugetar. De asemenea, în privința relației dintre deficitul bugetar și deficitul balanței de plăți curente. Astfel, creșterea deficitului balanței de plăți necesită creșterea valorii monedei naționale care, la rândul său, va conduce la supraaprecierea produselor naționale pe piața externă, deci scumpirea exporturilor și ieftinirea importurilor.

Sunt recunoscute efectele importante ale politicilor bugetare și fiscale asupra economiei. Totuși, analiza acestora, ca un instrument de realizare a obiectivelor ocupării, stabilității prețurilor și creșterii economice, a fost îndeaproape asociată cu keynesiștii și succesorii lor. Economiștii keynesiști au fost tentați să accentueze rolul politicilor bugetare și fiscale.

Așa cum recunoaște reputatul economist P. Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie, numai un entuziast ar putea crede că în politica fiscală s-a găsit piatra filosofală, răspunsul la tentativele de a asigura eliminarea ciclurilor activității economice. De altfel, gândirea economică a ultimelor decenii este dominată de confruntarea dintre keynesiști și monetariști în problema rolului politicii bugetare, fiscale și monetare.

Chiar dacă o bună perioadă de timp politica bugetară și fiscală a constituit unul dintre instrumentele principale de combatere a inflației și șomajului, ea este supusă astăzi la numeroase critici, mai ales după criza din 1974, în urma căreia asistăm la stoparea creșterii, inflație galopantă, șomaj, dezechilibre externe. În aceste condiții, utilizarea bugetului pentru relansarea economiei a fost obiectul a numeroase atacuri din partea a tot mai multe curente ale științei economice.

Creșterea cheltuielilor bugetare este considerată tot mai puțin eficace, iar cea a impozitelor tot mai mult contestată. Stagflația (coexistența inedită a inflației cu șomajul) a zdruncinat certitudinile asupra efectului binefăcător al politicii bugetare. Persistența dificultăților economice a pus în evidență, în concepția unora, lipsa de efect a terapiilor keynesiene, precum și necesitatea îndepărtării de relansarea bugetară. În mod firesc se poate pune următoarea întrebare: de ce politica bugetară a fost eficace înainte de 1973 și s-a dovedit inadecvată după această dată? O primă cauză vizează faptul că multiplicatorul keynesian este compromis în economiile tot mai deschise relațiilor externe. Deja necorespunzătoare pe planul eficacității, relansarea bugetară este, de asemenea, viu atacată pe tema „prea mult stat”. În teorie, utilizarea politicii bugetare nu conduce obligatoriu la creșterea rolului statului. În definitiv, se poate realiza, de asemenea, printr-o creștere a cheltuielilor, adică prin sporirea rolului statului, ca și prin reducerea impozitelor, ceea ce înseamnă un reflux al rolului statului. În practică, majoritatea guvernelor au efectuat relansări prin intermediul cheltuielilor bugetare. În cele din urmă, utilizarea politicii bugetare conduce la creșterea continuă a cheltuielilor bugetare.

O altă lacună a politicii bugetare este dezvăluită de mecanismul relansării bugetare. Tentativa de relansare a economiei nu-și poate realiza efectul de antrenare decât dacă suplimentul de venituri injectat în economie este efectiv cheltuit.

Controversele dintre keynesiști și monetariști s-au cantonat în jurul problemei referitoare la raporturile dintre bani – producție – inflație, considerată una dintre cele mai fascinante și actuale teme ale macroeconomiei.

Diferențele dintre recomandările propuse de cele două curente de gândire economică sunt consecința diferențelor în ceea ce privește metoda analizată. Într-o anumită măsură, influențează și existența unor deosebiri din punct de vedere al obiectivelor stabilite de politicile guvernamentale, de exemplu, existența unor diferențe din punct de vedere al opțiunii pentru diferite combinații între șomaj și inflație. Astfel, guvernanții pot folosi politicile fiscale și monetare uneori pentru a reduce șomajul, alteori pentru a reduce rata inflației. Politicile utilizate până la jumătatea anilor '70 erau mult bazate pe concepția keynesistă asupra efectelor politicii fiscale și monetare, ulterior predominant devenind monetarismul.

Analizele keynesiste ale politicii guvernului sunt bazate pe concepția că politica monetară este relativ neimportantă în comparație cu politica bugetară și fiscală. Politica monetară este considerată mai puțin eficace, mai puțin sigură și predictibilă decât politica fiscală. În replică, monetariștii susțin că modificări ale venitului național sunt produse numai atunci când oferta de bani se modifică. Diferența principală dintre cele două curente, keynesiști și monetariști, constă în aceea că primii susțin intervenția guvernului, iar ceilalți nu. Keynesiștii consideră că politica fiscală reprezintă un instrument superior de stabilizare. Însă, aceasta înseamnă că ei exclud posibilitatea folosirii politicii monetare sau a altor instrumente. În replică, monetariștii se pronunță pentru modificarea cheltuielilor guvernului și a taxelor și impozitelor pentru a schimba cantitatea de bunuri și servicii prevăzute de guvern.

Problema esențială, însă, se referă la maniera în care autoritățile publice folosesc politica bugetară, fiscală și monetară pentru a dirija nivelul cererii agregate și a stabiliza economia în jurul nivelului ocupării depline. Practica a demonstrat că între politica bugetară, fiscală și cea monetară se află o strânsă interdependență, în sensul că nu este posibilă o politică monetară pură (adică fără o modificare a cheltuielilor publice sau a ratelor impozitelor) pentru că orice politică bugetară afectează mărimea deficitului bugetar, ceea ce îi determină pe guvernanți să opteze pentru acea politică monetară care să îi asigure finanțarea deficitului bugetar. În practică deci cele două categorii de politici sunt interrelaționate, existând mix-ul fiscal – monetar. Totuși, politica monetară și cea fiscală nu sunt interschimbabile. Ele afectează cererea agregată prin căi diferite și au implicații diferite asupra structurii acesteia.

Conceptul de politică monetar – fiscală mixtă explică faptul că același nivel al producției poate fi atins utilizând diferite combinații ale celor două categorii de politici, formulându-se pentru aceasta montaje de tipuri de politică economică sau pachete de politici. Interacțiunea acestor categorii de politică economică trebuie să conducă la combinarea modelului pieței monetare cu oferta agregată și modelul cererii. Deci problema esențială nu este aceea de a opta între politica monetară și cea fiscală, ci de a le coordona în scopul creșterii eficienței folosirii lor.