Efectele Inexistenței Salariului Minim în Danemarca

Universitatea din Oradea

Facultatea de Științe Economice

Specializarea Contabilitate și Informatică de gestiune

Anul I

Efectele inexistenței salariului minim în Danemarca

Coordonator disciplină: Prof. Adrian Florea Studente: Vesa Lidia

Sin Roxana

Oradea

2015

Cuprins

Capitolul I- Concepte și definiții…………………………………………………………………………….3

Capitolul II- Evoluția salariului minim statutar………………………………………………………..6

Capitolul III- Salariul minim în Danemarca?………………………………………………………….11

Capitolul IV- Relația salariu minim- șomaj în Danemarca……………………………………….13

Capitolul V- Salariul minim și sărăcia în Danemarca………………………………………………15

Capitolul VI- Inflația în Danemarca………………………………………………………………………19

Capitolul VII- Calitatea vieții în Danemarca………………………………………………………….21

Capitolul VIII- Concluzii……………………………………………………………………………………..22

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………23

Concepte și definiții

O dată cu apariția societății și dezvoltării acesteia, categoriile sociale au început să realizeze schimburi între ele pentru a-și asigura existența. Un exemplu foarte clar este trocul, des amintit în zilele noastre prin care oamenii utilizau diferite bunuri pentru a obține alte bunuri în schimb. Astfel că bunurile, serviciile, factorii de producție utilizați în derularea producției trebuiau să aibă un corespondent care să le exprime valoare. Munca, pământul și capitalul erau apreciate ca valoare prin bunuri care însă nu erau foarte reprezentative.

Încă de la acest început al comerțului oamenii doreau să fie răsplătiți în conformitate cu efortul depus de aceștia în procesul de producție. Bunurile care reprezentau un mijloc de apreciere a muncii sau a efortului depus de oameni au fost înlocuite treptat cu monede de cupru, bronz sau fier, iar mai târziu aurul era cel prin care se exprima valoarea banilor. Astfel că odată cu dezvoltarea societății au apărut recompense sub forma banilor: pământul este recompensat de o sumă de bani care îmbracă forma rentei, investirea capitalului determină obținerea unei sume de bani care se conturează prin profit, iar forța de muncă este răsplătită în conformitate cu efortul depus și cu contribuția acesteia la procesul de producție prin salariu.

Acest ultim mod de a aprecia și a recunoaște munca își are originile în poporul latin, termenul sau denumirea inițială a salariului fiind„salarium” care era „suma ce se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării”, acesta obținea salarium deoarece era dependent, omul liber nu beneficia deoarece era liber. Acest termen are însă astăzi o altă conotație cu sensul de venit al unui om obținut în urma muncii în cadrul unei organizații sau conform gândirii lui Adam Smith, unul dintre reprezentanții de frunte ai economiei politice burgheze, „produsul muncii constituie răsplata naturală sau salariul muncii”.

„Salariul reprezintă suma plătită pentru a obține serviciul factorului de muncă.” Pentru stabilirea mărimii acestuia deseori în multe țări s-au format „asociații de muncitori”, a căror existență este vizibilă și a căror scop este acela de a „urca prețul muncii” , dar și o „asociație tacită, constantă și uniformă” a patronilor, rareori întâlnită, care urmăresc menținerea salariului fără a-l ridica peste „nivelul existent”. Deseori acești patroni se întâlnesc și cu scopul de a scădea salariul chiar sub nivelul existent. Obiectivele opuse ale celor două tipuri de asociații determină deseori tensiuni între muncitori și patroni care se finalizează cu triumful „asociației tacite”. Adam Smith susținea însă că „există totuși o anumită limită, sub care e imposibil a se mai reduce multă vreme salariul, chiar al celui mai neînsemnat fel de muncă”

Limita impusă de Adam Smith se concretizează în zilele noastre în salariul minim. Perspectiva acestei importante personalității ale economiei asupra nivelului salariului minim este mai clar dezvoltată în următoarea afirmație: „Un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa, iar salariul trebuie sa fie cel puțin suficient pentru a-l întreține. Salariul trebuie să fie în cele mai multe împrejurări, chiar ceva mai mare decât atât; altfel ar fi imposibil pentru muncitor să întemeieze și să întrețină o familie, iar cursul vieții, al unor asemenea muncitori, n-ar putea dura mai mult de o generație.”

David Ricardo a cuprins în definiția „prețului natural” semnificația salariului minim: „Prețul natural al muncii este acel preț care este necesar muncitorilor atât să se întrețină, cât și să-și perpetueze rasa, fără nici o creștere sau scădere.”

Conform Băncii Mondiale salariul minim este însă: „ un instrument politic atractiv necesar pentru reducerea sărăciei și dezvoltarea justiției sociale”. El este nivelul minim al unui salariu, reglementat prin lege, pe care un producător, angajator poate să îl ofere unui muncitor.

Salariul minim se clasifică în funcție de regulile prin care acesta este adoptat, reglementat astfel: salariul minim statutar , salariul minim stabilit prin contracte naționale multisectoriale și salariul minim stabilit prin contracte colective sectoriale.

Primul tip de salariu este reglementat de lege sau în conformitate cu aceasta. Modalitatea de stabilire, determinare a acestuia variază de la o țară la alta. Salariul minim este garantat tuturor angajaților dintr-o țară, cu toate acestea pot exista excepții în cazul unor grupuri stabilite de muncitori. De regulă, există un anumit nivel al salariului minim pentru toți adulții care intră pe piața muncii; acest nivel fiind cunoscut de toții actorii de pe piața muncii. Legea stabilește acest nivel minim al salariului, care nu poate fi coborât, ci doar ridicat. Conform Fondului Social European, dreptul angajaților la un venit care să asigure un standard de viață rezonabil atât lor cât și familiilor lor, trebuie recunoscut în toate statele europene. Această idee constituie baza salariului minim statutar. De asemenea costul vieții, poate avea o influență asupra determinării nivelului actual al acestui salariu.

A doua categorie de salarii reprezintă salariul minim stabilit în contractele colective valabil pe o întreagă regiune. Multe țări europene și-au construit niște mecanisme de extindere a zonei de acțiune a salariilor minime negociate. Aceste mecanisme au determinat apariția unor contracte colective variate, cu ajutorul cărora salariile minime deveneau obligatorii. Cea mai comună procedură este aplicarea părților majore ale contractului colectiv, nu numai la parțile contractului și membrii lor, ci și la întreaga industrie sau profesie care intră în sfera contractului. O întreprindere a cărei angajați nu sunt organizați pe sindicate trebuie prin urmare să se conformeze nivelului extins al salariului minim, chiar dacă oportunitățile angajaților să negocieze în mod colectiv pentru suplimente locale s-ar putea să fie cu mult mai scăzute decât în întreprinderile organizate.

Ultima categorie reprezintă salariile negociate la nivel sectorial. Acestea diferă de celălalte forme ale salariului minim. Această formă a salariului minim se aplică doar părților contractuale și sunt obligatorii doar pentru părțile membre. Angajatorii prevăzuți în contract sunt obligați chiar și față de angajații care nu sunt organizați prin sindicate. Formarea salariului în industrie determină câți salariați vor avea un salariu stabilit prin contracte colective și câți vor avea salariul deasupra acestuia obținut prin ajustarea salariului minim cu suplimentele locale. Acest tip de salariu are la bază negocierea dintre părți, rezultatul obținut din politica de salariu a părților și puterea de negociere a părților. Salariul stabilit prin contracte colective este o expresie a nivelului capacității angajatorilor de a plăti forța de muncă. În cazul în care angajatorii nu au capacitatea de a plăti la nivelul stabilit, personalul trebuie redus sau firma să se închidă. Dacă întreprinzătorii dispun de posibilitatea de a plăti peste acest nivel, angajații vor putea să negocieze suplimentele salariale locale.

Evoluția salariului minim statutar

Salariul minim statutar a fost creat în secolul al XIX-lea, în Noua Zeelandă, iar la baza acestei apariții a stat dorința de a ameliora situația „exploatatului”, definită prin munca pentru salarii foarte mici care nu le permitea muncitorilor să își asigure un nivel de viață acceptabil. „Un precursor al legilor moderne privind salariul minim poate fi gasit în Ordinance of Labourers (1349), decretată de regele Edward al III-lea, care stabilea un salariu maxim pentru muncitori în Anglia medievală”.

Salariile minime au apărut ca urmare al eșecului piețelor de a stabili un nivel acceptabil al salariilor, dar și puterii slabe de negociere a lucrătorilor, care constituiau categoria cea mai vulnerabilă: femeile, adolescenții, muncitorii necalificați. După cum spunea și economistul englez Sydney Webb: „Experiența a demonstrat că a trece de la factorii deteminanți ai salariului, într-o economie capitalistă, la operații de negociere individuală sau de negociere a pieței dintre angajatorii și salariații individuali, înseamnă a extinde zona de cuprindere a sistemului „exploatator” , concept definit de Comisia Casei Lorzilor în 1890 ca fiind „câștigurile insuficiente pentru asigurarea existenței”.

Primii susținători ai salariului minim au demonstrat că salariile minime impun externalități negative semnificative asupra societății; guvernul avea responsabilitatea de a corecta piața și de a servi drept delegație colectivă de negociere pentru muncitorii săraci, fără a fii reprezentată, pentru a asigura societății un nivel de viață acceptabil. Totuși în ciuda caracterului neconstituțional al salariului minim în unele țări și a petițiunilor împotriva acestui nivel al salariului, presiunea publicului a câștigat, salariile minime fiind instituite aproape în toată lumea.

Thorsten Schulten susținea că pe fondul pieței unice la nivel european și a creșterii procesului de integrare economică europeană, a existat necesitatea stabilirii unei politici a salariului minim; scopul acestei politici fiind stoparea expansiunii sărăciei.

Totodată, Lismoen și Stokke susțineau că argumentul folosirii salariului minim ca și o unitate de măsură trebuie să fie bazat pe o anumită problemă pe care cineva dorește să o rezolve. Astfel că apariția și dezvoltarea acestuia nu este decât o consecință a unor cauze precise.

Scopul principal al constituirii salariilor minime din întreaga Europa a fost determinat de necesitatea unei securități sociale pentru muncitori, asigurându-se astfel un nivel de salariu minim acceptabil în concordanță cu ocupația, slujba muncitorilor.

Acest scop avea însă câteva dimensiuni. Unul dintre aspectele cheie era combaterea diferitelor forme de exploatare a muncitorilor, în special în industriile cu salarii foarte mici. Pentru a atinge acest scop, salariul minim a fost inrodus pentru a „struni” influența angajatorilor, având atenția îndreptată asupra formării salariului în contractele individuale de muncă, în special, în cadrul grupurilor vulnerabile pe piața muncii. Un alt aspect consta în protejarea muncitoriilor din sectorul industrial, unde sindicatele nu aveau o influență semnificativă.

De asemenea, sistemul salariului minim a fost construit pentru a elimina problema diferențelor de salarii dintre categoriile de salariați. Încă din 1980, piața europeană a muncii a suferit schimbări majore, diferențele salariale dintre categoriile de muncitori accentuându-se treptat. În acest context, rolul diminuat al sindicatelor, în multe țări, era deseori menționat ca fiind un important factor explicativ. În absența unei negocieri puternice între parteneri, salariul minim impus de lege a ajutat la minimizarea diferențelor dintre grupele de muncitori cu salarii mici și între cele situate pe o scară mai înaltă în ierarhia salariilor. Acesta s-a aplicat în mod special în cadrul grupelor de muncitori cu salarii mici, dar a avut efect și asupra diferențelor salariale între femei și bărbați sau între grupurile etnice considerate minorități. În majoritatea țărilor europene, femeile erau majoritatea muncitorilor cu salarii scăzute, iar efectul egalității dintre femei și bărbații a fost deseori reliefat. În plus, mobilitatea muncii ca urmare a extinderii Uniunii Europene în 2004 și mai apoi în 2007, a subliniat importanța construirii unor mecanisme care să asigure un nivel standard al salariului minim și să ofere o protecție migratorilor.

Înlăturarea sărăciei este principalul motiv pentru care s-a impus un anumit standard al salariului minim având la bază niște mecanisme de prevenire a salariilor foarte mici . Multe țări printre care și Marea Britanie au introdus prin lege salariul minim având la bază un motiv asemănător. În Germania, de asemenea, pentru prima oară în anul 2015 s-a introdus salariul minim statutar deoarece prin acesta oamenii pot fii preveniți de la alunecarea în sărăcie, în ciuda muncii depuse de aceștia. Ministerul Muncii Andrea Nahles afirma că: „milioane de angajați din țara noastră vor avea în sfârșit parte de un salariu convenabil”.

În România, începând cu anul 2000, timp de 16 ani, cuantumul salariului minim brut pe țară în România a avut un trend ascendent, în fiecare an înregistrându-se creșteri ale acestuia, în multe cazuri chiar și în două tranșe anuale.

Codul Muncii este cel care aduce informații în ceea ce privește stabilirea valorii salariului minim pe economie. Astfel, art. 164 din Codul Muncii precizează că salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor. În cazul în care programul normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore  zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin raportarea salariului de bază minim brut pe țară la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat. Codul Muncii aduce precizări conform cărora “angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară”.

Salariu minim în Danemarca?

În Europa există o cerere tot mai mare de a introduce un fel de salariu minim comun la nivelul întregii Uniuni Europene, iar opoziția țărilor Nordice la acesta este privită ca fiind egoistă și lipsită de solidaritate, conform unui nou raport de la Institutul Norvegian al Muncii și Cercetării Sociale (FAFO). Această cerere privind introducerea unui salariu minim la nivelul UE este tot mai accentuată, atât de către Parlamentul European cât și de Confederația Europeană a Sindicatelor (CES). Motivele invocate sunt sărăcia tot mai mare care a venit ca urmare a crizei financiare, o slăbire a acordurilor colective în mai multe țări, riscul crescut al unei viitoare încetiniri a creșterii economice și dumping-ul social ca urmare a creșterii mobilității forței de muncă de la est la vest.

Niciuna dintre țările nordice nu are un salariu minim legal. Salariile, inclusiv salariul minim, sunt reglementate exclusiv prin acorduri colective, prin negocierea colectivă care reprezintă „un dialog între parteneri sociali economici cu interese opuse, în care se confruntă argumente privitoate la raporturile de muncă, urmărindu-se realizarea echiblibrului de forțe la un moment dat, pe care îl consemnează în clauzele unui contract colectiv de muncă” . În afară de aceasta, Finlanda, Islanda, Danemarca și Norvegia au sisteme care leagă toți angajatorii într-un anumit comerț al salariilor minime prevăzute în contractele colective de muncă”.

Sindicatele nordice nu se numără printre cele care solicită un salariu minim pan-european. Acestea nu vor ca statul să intervină deloc în salarii, lăsând neatinsă deschiderea reglementărilor UE în acest domeniu. Dar, în scopul de a construi o bază de cunoștințe pentru dezbaterile ulterioare, confederațiile sindicale din Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda și Islanda au apelat la un grup de cercetători de la Fafo, care să creeze o imagine de ansamblu privind modul în care funcționează sistemele de salarizare minimă într-un număr de țări și să analizeze care sunt condițiile care ar putea reduce necesitatea de a introduce salariile minime legale în țările nordice. Astfel cercetătorii, Linia Eldring și Kristin Alsos, precizează că în special în țările în care sindicatele sunt slabe există mai multe șanse de a susține introducerea unui salariu minim legal. Exemple evidente sunt Germania, Marea Britanie și Irlanda, unde sindicatele mai mult sau mai puțin au renunțat la utilizarea acordurilor colective ca un instrument pentru urmărirea obiectivelor lor în ceea ce privește salariile, dar introducerea salariului minim în țările în care acordurile colective acopera o mare parte din forța de muncă, ar constitui o provocare pentru sistem.

De asemenea cercetătorii susțin că există o teorie care spune că salariile minime legale ar putea avea un efect pozitiv prin aducerea împreună a partenerilor sociali pentru a negocia valoarea salariului minim, însă această teorie este mai puțin relevantă în țările care se bucură deja de relații bine dezvoltate între partenerii sociali, cum ar fi în regiunea nordică. Un salariu minim legal în țările nordice ar devia într-o mare măsură de la principiul autonomiei și libertății contractuale a partenerilor sociali – ambele principii sunt foarte puternice în regiunea nordică.

Danemarca, una dintre țările nordice, tinde sa fie caracterizată prin ceea ce este cunoscut ca „modelul Danez”, compus din înțelegeri (contracte) între angajați și sindicate. Ca mecanisme de reglementare, aceste înțelegeri sunt mult mai importante decât legislația și intervențiile guvernului.

Una din trăsăturile pieței daneze de muncă este aceea că distribuirea salarială în Danemarca este mult mai condensată decât în Statele Unite. Danemarca are o piața a muncii organizată în mod amănunțit, iar problemele de pe piața muncii au fost rezolvate, de-a lungul istoriei, prin negocieri centralizate între reprezentanții angajaților și ai angajatorilor, fără intervenția guvernului. O consecință a modelului danez e accea că, Danemarca nu are o lege a salariului, așa cum au alte țări.

Angajații au răspuns presiunilor sindicatelor cu prilejul negocierilor salariale generale din 1977 și au convenit asupra tarifelor minime aplicabile tuturor angajaților și membrilor Federației Daneze a Angajaților. Pentru sindicate, introducerea unui tarif minim a fost privită ca un pas victorios în continua luptă pentru creșterea salariilor muncitorilor slab plătiți, concentrați în rândul femeilor și a bărbaților slab calificați. Noua politică salarială a fost numită „politica salarială solidară”. Cu toate acestea, în pofida sindicalismului, ca formă primară a politicii salariale din Danemarca, muncitorii danezi încă nu sunt protejați la fel de bine ca și cei din restul Europei. În anumite cazuri, aceștia sunt la fel de neprotejați ca și cei din Statele Unite.

Relația salariu minim-șomaj în Danemarca

Relația salariu minim- șomaj poate fi reflectată prin următorul exemplu: „un muncitor ale cărui servicii valorează mai puțin decât nivelul minim (spre exemplu, individul A) va fi concediat și, deci, va fi nevoit să caute angajarea în alte ramuri cu activitate sezonieră, să lucreze fără un contract de muncă, să intre în șomaj sau să se pensioneze – dacă vârsta îi permite” sau în cazul în care se dorește creșterea „productivității individului A până foarte aproape de nivelul salariului minim impus de stat” amenințarea șomajului poate să acționeze ca un „stimulent pentru cei mai puțin productivi să muncească mai mult astfel încât să evite situația șomajului și, de ce nu, să câștige un salariu mai mare”. Prin urmare „un prim rezultat al impunerii unui salariu minim peste valoarea muncii prestate este șomajul în rândul celor fără experiență și fără o calificare ridicată”.

Dacă existența salariului minim impus prin lege determină apariția șomajului, este interesantă urmărirea efectelor inexistenței salariului minim asupra șomajului. Danemarca este una dintre țările care se caracterizează prin absența acestui tip de salariu.

Analizând acest grafic se poate observa că în țările nordice precum Danemarca, Suedia și Finlanda șomajul are o rată mult mai scăzută decât în Spania, Grecia și Bulgaria. Diferența dintre aceste state constă într-o anumită măsură și în modul în care este perceput salariul minim în aceste state. În Danemarca inexistența unui salariu minim statutar și posibilitatea negocierii acestuia determină o rată mai scăzută a șomajului, pe când în Spania rata șomajului foarte ridicată, se datorează pe lângă alte cauze (cerearea pe piața muncii mai mică decât oferta de pe piața muncii) și impunerii salariului minim prin lege.

În acest garfic se observă că Danemarca ocupă un loc foarte jos în clasamentul țărilor în funcție de rata șomajului la tineri, iar Germania ocupă chiar ultimul loc în ceea ce privește rata șomajului (în anul 2014 ea nu avea un salariu minim statutar dar în 2015 s-a introdus un salariu minim deoarce numărul cetățenilor considerați săraci a crescut cu 11% din anul 2006 după datele furnizate de organizația Paritätischer Gesamtverband). Acest lucru scoate în evidență că țările care nu au un salariu minim statutar au o rată foarte scăzută a șomajului.

Salariul minim și sărăcia în Danemarca

Conceptul de sărăcie a cunoscut mai multe definiții în timp: „înseamnă lipsa sau insuficiența veniturilor/consumului”, „ponderea persoanelor sărace (după metoda relativă de estimare) în totalul populației” conform definiției date de Institutul Național de Statistică. Ea este „situația în care se află acei oameni ale căror venituri sunt atât de scăzute încât le este imposibilă atingerea unui standard de viață considerat ca fiind acceptabil în societatea în care trăiesc, care se confruntă cu dezavantaje multiple legate de șomaj, venituri mici, condiții de locuit precare, îngrijirea inadecvată a sănătății și bariere în accesul la învățământ, cultură, sport și petrecerea timpului liber”.

Încercarea de a delimita cauzele sărăciei s-au concretizat în numerose studii. B.S Rowntree în lucrarea „Poverty: A Study of Town Life” din 1901 a făcut primele încercări de a defini ceea ce înseamnă „minim de existență” și „argumentează că sărăcia este rezultatul direct al salariilor joase”. A. Sen, laureat al Premiului Nobel în economie înțelege prin sărăcie „eșecul capacităților de bază de a atinge anumite nivele minim acceptabile: a trăi o viață de lungime normală, a asigura sănătatea și integritatea trupului, a fi tratat ca persoană egală cu alții, a avea control asupra mediului politic și material, a se alimenta adecvat, a se îmbrăca și caza adecvat, a scăpa de moarte prematură, a lua parte la viața comunității și a avea posibilitate să apară în public cu demnitate”.

Stabilirea unui salariu minim prin lege s-a considerat ca o modalitate prin care „salariile joase”, sub un anumit prag, să fie eliminate și astfel rata sărăciei să scadă pentru a se asigura fiecărui om un trai de viață decent. Astfel că în majoritatea statelor acesta a fost introdus în urma unor perioade în care sărăcia ajungea cote destul de ridicate. Spre exemplu, în Marea Britanie salariul minim a fost intordus în 1999, după ce timp de două decenii inegalitatea în muncă a crescut în continuu, iar sărăcia s-a extins atât pe piața muncii, cât și în afara acesteia.

Țările nordice contravin teoriei conform căreia salariul minim reprezintă un instrument care determină reducerea sărăciei. În Danemarca inexistența salariului minim stabilit prin lege determină o rată scăzută de sărăcie. Libertatea angajaților și a angajatorilor de a-și stabili salariul minim îi determină pe angajați să lupte oarecum pentru obținerea unui salariu care să le permită satisfacerea nevoilor atât a celor primare, cât și a celor mai complexe.

Această rată a sărăciei se definește ca fiind „ponderea persoanelor sărace (după metoda relativă de estimare) în totalul populației” .

Rata sărăciei este scăzută în Danemarca după cum reflectă datele oferite de garfic, iar conform datelor oferite de OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) Danemarca se află pe locul 2 în ceea ce privește cea mai scăzută rată a sărăciei relative, doar 65 din populație se află sub pragul sărăciei relative. De asemenea în datele furnizate de OECD, este cuprins și studiul în ceea ce privește procentul populației care nu își poate permite să achiziționeze produse alimentare suficiente.

Pragul sărăciei este calculat „prin aplicarea unei proporții de 60% la valoarea mediană a distribuției veniturilor disponibile pe adult echivalent (inclusiv sau exclusiv contravaloarea consumului din resurse proprii)”.

În Danemarca rata sărăciei este de 13,4% după datele oferite de CIA (Central Intelligence Agency), în timp ce în Polonia este 17%, în Marea Britanie 14% și în Spania 19,8%. Din nou Danemarca are un important rol în acest clasament, deoarece este țara care s-a împotrivit vehement cerințelor Uniunii Europene de a introduce un salariu minim statutar. Toate celălalte țări menționate mai sus au un salariu minim impus prin lege de mult timp și totuși se confruntă cu un grad ridicat de sărăcie datorat de venituri foarte mici, pe când Țările Nordice și mai ales Danemarca nu se confruntă cu un nivel al sărăciei ridicat. Conform teoriei legate de faptul că salariul minim reduce sărăcia, țările care au deja un salariu minim obligatoriu nu ar trebui să se confrunte cu această mare problemă: sărăcia.

Harta aceasta distribuie țările de pe continentul Europei în funcție de procentul populației care se află sub limita sărăciei. Țările cu o pondere ridicată a populației care se confruntă cu această problemă sunt în cea mai mare parte din Estul Europei, dar sunt câteva și din Vest (Spania, Portugalia) și din Sud (Grecia). Țările care au un procent mai scăzut al sărăcie sunt cele nordice și din Vest.

Danemarca face parte din țările cu o rată mai scăzută a sărăciei, fiind printre puținele țări care „luptă să-și mențină autonomia în ceea ce privește stabilirea salariului minim”, deoarece experiența este cea care o susține în această hotărâre.

Inflația în Danemarca

Inflația reprezintă „un proces cumulativ de creștere a prețurilor, proces mai mult sau mai puțin important, după gravitatea distorsiunii care există la un moment dat într-o economie între fluxurile reale și fluxurile monetare” după definiția oferită de Alain Cotta.

Din punct de vedere al intensității aceasta se clasifică astfel: inflația moderată, inflația rapidă și inflația galopantă.

Inflația moderată nu depășește 3-5% și determină o creștere economică la un nivel mai mare, pe când inflația rapidă poate ajunge până la 10% și poate determina fie o creștere economică mai lentă, fie stagnare sau chiar descreștere economică. Hiperinflația constă în creșterea anuală a nivelului prețurilor și prin scăderea semnificativă a puterii de cumpărare a banilor; aceasta depășește 10%.

În Uniunea Europeană inflația are valori diferite în statele membre datorită faptului că acestea nu sunt situate pe același nivel de dezvoltare economică și nu se confruntă cu aceleași probleme economice.

Dacă se ia în considerare că inflația este redusă prin creșterea salariului minim instituit prin lege Fig. 6 pune în evidență că la fel ca și în statele cu un salariu minim statutar țările care nu au un salariu minim nu se confruntă cu un nivel ridicat al inflației ci dimpotrivă se caracterizează printr-o rată a inflației moderată care permite o creștere economică într-o măsură destul de mare. Danemarca, un caz particular în ceea ce privește salariul minim are o rată a inflației în anul 2012 de 2,4% , iar în 2014 aceasta înregistrează o scădere ajungând la 0,3%. În România scăderea inflației de la 3,33% în 2012 la 1,07% în 2014 se datorează creșterii salariului minim de la 700 RON în 2012 la 900 RON în 2015. În comparație cu România, Danemarca înregistrează și ea o scădere a inflației dar fără a avea ca suport sau sprijin salariul minim. Așadar este posibilă reducerea inflației și fără existența unui salariu minim.

Analizând Fig. 7 se observă că Danemarca nu a înregistrat în perioada de timp analizată regres economic dacă se ia în considerare că rata inflației este foarte scăzută. Această menținere sub control a inflației nu se datorează creșterii salariului minim, la fel ca în țările în care guvernele încearcă prin această modalitate să stopeze creșterea inflației și să o reducă, deoarece în Danemarca nu există un salariu minim impus.

Calitatea vieții în Danemarca

Calitatea vieții reprezintă „ansamblul elementelor care se referă la situația fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc., în care trăiesc oamenii, conținutul și natura activităților pe care le desfășoară, caracteristicile relațiilor și proceselor sociale la care participă bunurile și serviciile la care au acces, modele de consum adoptate, modul și stilul de viață, evaluarea împrejurărilor și rezultatelor activităților care corespund așteptărilor populației, precum și stările subiective de satisfacție/insatisfacție, fericire, frustrare etc.”

Dacă salariul minim este un instrument care vine împotriva sărăciei, înseamnă că acesta este un instrument care contribuie la îmbunătățirea calității vieții și a standardului de viață prin creșterea nivelului acestuia. Totuși în Fig.8 oamenii cei mai satisfăcuți pe o scară de la 1 la 10 sunt cetățenii unor state care nu au un salariu minim stabilit prin lege: Danemarca, Finlanda și Suedia. Danemarca are cel mai înalt grad de satifacție a cetățenilor cu privire la viața lor. Ea se opune introducerii salariului minim statutar, deoarece din punct de vedere economic și social ea se descurcă și fără acest instrument. România, chiar dacă are un salariu minim stabilit prin lege totuși nu se bucură de o calitate a vieții atât de ridicată, situându-se printre țările care se confruntă cu un nivel mai scăzut de viață.

Concluzii

Salariul minim a fost introdus prin lege în multe țări din Europa datorită problemelor diferite cu care se confruntau aceste țări. Aceste probleme au fost sau nu au fost în totalitate rezolvate în aceste țări. În România rata inflației a scăzut datorită impunerii și creșterii salariului minim. Totuși sărăcia, șomajul și calitate vieții rămân însă nerezolvate prin intermediul salariului minim deoarece la problema sărăciei România se află pe primul loc ca fiind cea mai săracă în anul 2011, șomajul nu se modifică semnificativ în perioada 2000-2014 ca urmare a creșterii salariului minim, iar calitatea vieții rămâne însă fără o îmbunătățire semnificativă.

Danemarca este răspunsul la întrebarea: „este eficientă stabilirea unui salariu minim la nivelul unei economii naționale?” deoarece ea vine ca o contradicție flagrantă la opiniile economiștilor și a Comisiei Uniunii Europene cu privire la efectele pozitive și necesitatea stabilirii unui salariu minim. Cu o rată scăzută a șomajului, cu un nivel al sărăciei foarte scăzut aproape insignifiant, cu o rată a inflației moderată și cu cel mai înalt grad de satisfacție a vieții, Danemarca este un exemplu practic în ceea ce privește o economie bine dezvoltată și organizată care depășește teoriile gândirii economice.

Dacă în România nu ar exista un salariu minim stabilit prin lege, ci unul care să poată fii negociat, angajații ar fii mult mai hotărâți în a obține un salariu care să le satisfacă prferințele, dar în condițiile existenței acestui tip de salariu angajații necalificați sau cei mai tineri, care reprezintă de obicei ținta salariului minim, sunt constrânși să se supună legii. Totodată inexistența unui salariu minim, dar existența unui salariu negociat colectiv i-ar obliga pe angajatori să țină cont de părerile angajaților, altfel va fii în pierderea lor, dar în cazul impunerii unui salariu minim întreprinzătorii vor fii tentați să ofere un salariu cât mai aproape de nivelul salariului minim, știind că sunt protejați de lege.

Adam Smith prezintă în lucrarea sa „Avuția națiunilor” salariul minim prin interacțiunea dintre „asociația muncitorilor” și „asociația tacită”. Astfel el susține în lucrarea sa forma salariului minim negociat, cu amendamentul că „un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa, iar salariul trebuie sa fie cel puțin suficient pentru a-l întreține”, uneori „chiar ceva mai mare decât atât” . Adam Smith pune accentul pe om, pe viața acestuia, acesta fiind singurul care poate să îți susțină vehement interesul pentru obținerea unei viețe mai bune și pentru obținerea unui salariu mai mare.

Bibliografie

Adam Smith, Avuția națiunilor Vol.1, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1962

Adrian Florea, Macroeconomie, Editura Universității Oradea, Oradea, 2013

Ion Mărginean și Ana Bălașa, Calitatea vieții în România, Editura Expert, București, 2002

Gheorghe Popescu, Evoluția Gândirii Economice, Editura „ George Barițiu”, 2000

Niță Dobrota, Economie politică, Editura Economică, 1995

Petre Burloiu, Economia Muncii, Editura Lumina Lex, București, 1993

http://www.insse.ro/

https://books.google.ro/books?id=1LAMslOOTy0C&pg=PA63&dq=minimum+wage+and+inflation&hl=ro&sa=X&ei=PuM0VZmdOoX6ywOR_oD4Ag&redir_esc=y#v=onepage&q=minimum%20wage%20and%20inflation&f=false

https://www.cia.gov/

http://www.cnaa.md/

http://adatbank.transindex.ro/html/cim_pdf391.pdf

http://www.adrbi.ro/media/8533/2.4.%20Nivel%20de%20saracie.pdf

http://www.wsj.com/articles/german-parliament-approves-minimum-wage-from-2015-1404386860

www.ces.ro/newlib/studii-ces/COSUL-MINIM-INTEGRAL.doc

http://www.fafo.no/~fafo/media/com_netsukii/20243.pdf

https://openknowledge.worldbank.org/bitstream/handle/10986/6760/405260Minimum0101OFFICIAL0USE0ONLY1.pdf?sequence=1