Efectele Actului Juridic Civil.aspecte Teoretice ȘI Practice

CUPRINS

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiția actului juridic civil.

„Cel mai important izvor de drepturi si obligații este actul juridic,el fiind modul natural și necesar de implicare a persoanei ȋn viața juridică.Actul juridic exprimă voința subiectului de a participa liber la raportul juridic "

„Orice fapt,orice eveniment sau orice act material care are un efect juridic,adică naște,transmite sau stinge un drept,poartă numele generic de fapt juridic.Dar, printre faptele juridice,unele sunt fcute de o personă cu scopul expres de a produce fapte juridice ;aceste fapte poartă denumirea de acte juridice".

Așadar, existența actului juridic este condiționată nu atȋt de producerea unor efecte juridice ,cȃt de existența intenției ȋn momentul savȃrșirii faptului care a generat efectele juridice respective.

Prin act juridic civil se ȋnțelege o manifestare de voință facută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște , a modifica ori a stinge un raport juridic concret. În această definiție elementele definitorii ale actului juridic civil sunt prezența unei manifestări de voință, care să provină de la un subiect de drept civil (persoană fizica sau persoană juridică). Manifestare de voință care trebuie exprimată cu intenția de a se produce efecte juridice civile , acestea din urmă fiind urmărite la manifestarea voinței , putȃnd consta ȋn a da naștere , a modifica sau a stinge un raport juridic concret.

Așadar, actul juridic este "o manifestare de voință" – unilaterală, bilaterală sau multilaterală – savȋrșită cu intenția de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiția că de existența acestei intenții să depindă ȋnsăși producerea efectelor juridice.

Diversitatea actelor juridice ȋși gasește explicația ȋn principiul fundamental din materia contractelor – libertatea contractuală – potrivit căreia subiectele de drept pot ȋncheia cele mai diverse operațiuni juridice.

2. Condițiile actului juridic civil

Definiție

"Prin condițiile actului juridic civi l vom întelege acele componente care t rebuie sau pot să intre în structura actului juridic , deci elementele din care actul juridic civil este alcătuit".

Art. 948 C.civ. prevede condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții; acestea sunt:

capacitatea de a contracta;

consimțămȃntul valabil al părților ce se obligă;

un obiect determinat;

cauză licită.

Capacitatea

"Prin capacitatea de a ȋncheia actul juridic civil se ȋnțelege aptitudinea subiectului de drept civil , de a deveni titular de drepturi și obligatii civile prin ȋncheierea actelor juridice civile".

"Capacitate de a ȋncheia acte juridice reprezintă regula , incapacitatea fiind excepția . Astfel, oricine este socotit capabil , din moment ce nu este declarat incapabil de lege (art.949 C.civ.)".

Capacitatea de a ȋncheia acte juridice reprezintă o parte a capacitații de folosință a fiecărei persoane, constituind, ȋmpreună cu discernămȃntul, o premisă a capacitații de exercițiu.

Incapabili sunt: "minorii , interzișii și toți cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte (art.950 C.civ.). "Aceștia nu-și pot exercita singuri drepturile ai căror titulari sunt, ci doar prin intermediul altor persoane capabile (care pot fi reprezentanți legali, tutori, curatori).

Diferența dintre capacitate și discernămȃnt constă ȋn aceea că discernământul este o stare de fapt (de facto), iar capacitatea este o stare de drept (de jure). Astfel, o persoană, deși capabilă se poate găsi, din diferite cauze, ȋntr-un moment de lipsă de discernământ.

Dispozițiile relative la capacitatea persoanelor sunt de ordine publică, de materie imperativă și particularii nu pot deroga de la ele.

Consimțămȃntul

Prin "consimțămȃnt se ȋnțelege acea condiție esențială , de fond și general a actului juridic civil care constă ȋn exteriorizarea hotărȋrii de a ȋncheia un act juridic civil".

Consimțămȃntul este valabil exprimat numai dacă provine de la o persoană cu discernământ, dacă este exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, dacă este exteriorizat și dacă nu este alterat de vreun viciu de consimțământ.

Definiția actului juridic arată că intenția de a produce efecte juridice este exprimată prin manifestarea de voință ȋn acest sens.

"Pentru ca un act juridic să i-a ființă și să producă efecte este necesar să existe o voință care să-1 creeze. În plus, această voință trebuie sa fie exteriorizată, deoarece voința nemanifestată echivalează cu lipsa acesteia, adică inexistența actului juridic".

Nu există intenția de a produce efecte juridice din partea subiectelor de drept civil atunci cȃnd: manifestarea de voință a fost facută ȋn glumă (focandi causa), din prietenie, curtoazie sau pură complezență ; a fost facută sub condiție potestativă, din partea celui care se obligă (art. 1010 C.civ.); manifestarea de voință este prea vagă; manifestarea de voință s-a facut cu o rezervă mintală cunoscută de contractant (exemplu : actul fictiv, ca varietate de simulație).

Două principii guvernează voința juridică ȋn dreptul civil: principiul libertății actului juridic civil (sau principiul autonomiei de voință) si principiul voinței reale (sau principiul voinței interne). Parțile sunt libere să încheie sau nu acte juridice, să stabilească liber regulile care să cȃrmuiască actul respectiv, să determine conținutul acestuia, precum și forma în care vor fi încheiate. Toate acestea depind de voința parților, dacă nu se încalcă ordinea și normele imperative.

Din specificarea ȋn art.948 C.civ. a consimțământului drept condiție a actului juridic, se poate înțelege, per a contrario (însă în mod eronat) că o astfel de condiție nu se cere "părții ce nu se obligă", respectiv creditorilor.

Voința subiectului de drept respectiv are la rândul ei două elemente: consimțământul și cauza pentru care se ȋncheie actul juridic. Orice participant la raportul juridic trebuie să-și exprime consimțământul valabil.

Este considerată a avea discernămȃnt persoana fizică cu deplina capacitate de exercițiu, respectiv, persoanele care au ȋmplinit vȃrsta de 18 ani și persoanele care nu au fost puse sub interdictie judecătoreasca. Minorii între 14-18 ani au discernământul în formare.

Consimtământul poate fi exteriorizat în scris, verbal și prin gesturi ori fapte concludente.

Principiul aplicabil în ceea ce privește exteriorizarea consimțământului este cel al consensualismului, parțile având libertatea de a alege forma de exteriorizare a voinței lor. Excepție de la această regulă face actul juridic pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o anumită formă.

Viciile de consimțământ sunt eroarea, dolul, violența si leziunea.

Eroarea este falsa reprezentare a realității la încheierea actului juridic civil.

Dolul este acel viciu de consimțământ prin care o persoana poate fi indusa in eroare prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina sa incheie un act juridic.

Violența, ca viciu de consimtamant, constă ȋn amenințarea unei persoane cu un rău care ȋi produce o temere ce o determină să ȋncheie un act juridic, pe care nu l-ar fi ȋncheiat.

Leziunea este "disproporția vădită de valoare ȋntre două prestații și este de natură să lezeze consimțămȃntul la ȋncheierea actului juridic civil".

Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic se ȋntelege "conduita părților stabilită prin acel act juridic civil", respectiv "acțiunile ori inacțiunile la care parțile sunt indreptațite sau de care sunt ținute".

Art.962 C.civ. prevede că "Obiectul convențiilor este acela la care parțile sau numai una din părți se obligă". Obiectul unui act juridic nu poate consta ȋn fapta altei persoane decȃt cea care ȋl ȋncheie.

Obiectul actului juridic civil nu trebuie confundat cu conținutul sau efectele actului juridic civil, deci cu drepturile subiective civile și obligațiile civile nascute din actul juridic. De exemplu, "nu se poate pune semnul egalității ȋntre obligația vȃnzătorului de a preda lucrul cumpărătorului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, predarea ȋnsăși".

Valabilitatea acțiunilor ce aparțin subiectelor actului juridic civil este recunoscută dacă obiectul actului juridic ȋn cauză există, ȋn circuitul civil, este determinat ori determinabil, este posibil, este licit și moral (art.948, 963,964 C.civ.).

Obiectul este o condiție de fond, esențială și generală actului juridic.

Cauza (scopul) actului juridic civil

Obiectivul urmarit de parti la ȋncheierea unui act juridic civil reprezintă cauza (scopul) actului respectiv. Dupa cum am arătat ȋnainte, ȋmpreuna cu consimțămȃntul, cauza formeaza voința juridică.

Cauza este o condiție de fond, esențială și generală a actului juridic civil.

Cauza trebuie de asemenea, să existe, să fie reală și, de asemenea, licită și morală. Din art.967 C.civ. se desprinde ideea conform căreia cauza este prezumată că exista și că este valabila. Orice afirmație contrară trebuie dovedită de catre cel care a facut-o.

1.Forma și modalitățile actului juridic civil

Forma actului juridic reprezinta "acea conditie care constă ȋn modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință cu intenția de a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil concret".

Principiul consensualismului nu se regăseste printre prevederile C.civ. ȋnsă poate fi dedus per a contrario din chiar art.948 C.civ. : forma actului juridic civil neregăsindu-se printre conditiile actului juridic. Se poate spune că aceasta nu este o condiție generală și esentială a actului. Cȃnd anumitor acte juridice le este cerută pentru validitate o formă specială, acest lucru este prevazut expres de către legiuitor. Cu toate acestea, orice act juridic poate ȋmbrăca o forma scrisă prin voința parților.

Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se ȋntelege "acea condiție de validitate, esențială și specială, care constă ȋn necesitatea ȋndeplinirii formalităților prestabilite de lege sau de parți ȋn lipsa cărora actul juridic nu s-ar putea naște ȋn mod valabil.

Forma actului juridic civil este cerută și ȋn scop probatoriu sau pentru a fi opozabil față de terți.

Prin principiul consensualismului (solo consensus obligat) se arată că manifestarea de voință la ȋncheierea actului juridic civil poate fi exteriorizată expres sau implicit ȋn diferite forme, de la un simplu gest pȃnă la ȋnscrisul sub semnătura privată.

CAPITOLUL II . EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

1.Definiție și reglementarea efectelor actului juridic civil.

1.1. Definiție.

Prin efectele actului juridic civil se ȋnțeleg “drepturile subiective și obligatiile la care dă naștere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act juridic. ”

Astfel, este vorba, ȋn general, de legarea anumitor persoane – subiecte de drept civil – ȋn și prin raportul de drept civil, adică realizarea unor legaturi juridice (vinculum juris).

În altă formulare a definiției, efectul actului juridic civil constă ȋn ”nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, ȋn funcție de scopul urmărit prin manifestarea de voința exprimată”.

Ceea ce produce efectele actului juridic civil este tocmai manifestarea de voință a parților care se exprimă la ȋncheierea actului respectiv. Așadar, actul juridic civil este, cum am aratat și mai sus, manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, indiferent dacă se are ȋn vedere nașterea, modificare sau stingerea unor raporturi de drept. Se poate spune că actul juridic există in virtutea efectelor sale. Drepturile și obligațiile conținute de actul juridic(născute “odată cu raportul juridic”) sunt cele ce leaga subiectele ȋn dreptul civil.

În consecința, efectele actului juridic reprezintă tocmai conținutul raportului juridic civil generat de acel act. Astfel spus, “efectele actului juridic “se suprapun” conținutului raportului juridic.”

1.2. Reglementare

Principala reglementare a actului juridic civil se găsește ȋn Codul civil.

Conform dispozitiilor Codului civil se face referire la "efectele convențiilor" și nu la efectele actului juridic ȋn general.

Efectele diferitelor contracte civile pe care le reglementeaza C.civ. fac parte din a doua categorie și privesc donația (art. 800-855), efectele actului unilateral care este testamentul (art. 1405-1409), locațiunea (art. 1410-1490), societatea (art. 1491-1531), mandatul (art. 1532-1559), comodatul (art. 1560-1575), ȋmprumutul (art. 1576-1590), depozitul (art. 1591-1634), jocul și prinsoarea (art. 1636-1638), rendita pe viata (renta viagera – art. 1639-1651), fidejusiunea (cauțiunea – art. 1652-1684), amanetul (art. 1685-1696) și tranzacția (art. 1704-1717).

În rȃndurile ce urmează vom observa că reglementarea privind efectele actului juridic civil nu se limitează la Codul civil. Legile speciale care au ȋn vedere efectele actului juridic civil sunt: Legea locuinței nr. 114/1996, Ordonanța de Urgență a Guvernului, nr. 40/1999, privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, Legea arendării nr. 16/1994, Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările ȋn Romȃnia, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, Legea nr. 5/1973 etc.

Așadar, sfera de aplicare a normelor privind efectele actului juridic civil permite clasificarea acestora ȋn două categorii.

Într-o primă categorie se ȋnscriu efectele convențiilor sau contractelor, prevazute de art. 969-985.

2. Determinarea efectelor actului juridic civil

2.1. Noțiunea de determinare a efectelor actului juridic civil

Claritatea cu care este exprimat conținutul unui act juridic, modul evident din care reies drepturile și obligațiile parților sunt esențiale ȋn aplicarea corectă a dispozițiilor actelor respective. În consecință, conținutul actului juridic civil este dat de efectele pe care acesta le produce. Cunoașterea conținutului actului juridic, a clauzelor care stabilesc drepturile și obligatiile părților – născute, modificate, ori stinse – conduce la stabilirea efectelor actului juridic civil.

"Importanța determinării efectelor actului juridic civil" constă ȋn:

nevoia de a cunoaște care sunt drepturile și obligațiile cărora parțile au voit să le dea naștere, adică pentru ce și ȋn ce condiții s-au legat parțile actului juridic, pentru că ȋn dreptul nostru civil are intȃietate voința internă reală a acestora;

părțile și instanța sunt interesate și datoare să știe exact ce s-a dorit prin ȋncheierea acelui act.

Obscuritatea, și neclaritatea actului juridic poate consta ȋn: neconsemnarea manifestării de voință a parților, o greșită exprimare, folosirea unor cuvinte nepotrivite, conciziunea excesivă a expresiilor sau a cuvintelor utilizate la ȋncheierea actului juridic civil, "contradicția existentă ȋntre manifestarea de voința și voința internă a parților" etc.

Într-o astfel de situație este necesară o operație de determinare a efectelor actului juridic. Aceasta constă ȋn "stabilirea clauzelor voite de părți, clauze ce incorporează și exprimă voința lor de a se lega juridicește prin dobȃndirea de drepturi subiective și de asemenea, de obligații".

Altfel spus, efectele actului juridic mai constau ȋn "stabilirea ori fixarea drepturilor subiective și a obligațiilor civile pe care le-a generat, modificat sau stins un astfel de act".

2.2. Etapele determinării efectelor actului juridic civil

A. Dovedirea actului juridic civil. Proba actului juridic civil

Dovedirea actului juridic civil (negotium) – reprezintă faza prealabilă și obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil, și aceasta deoarece inexistența actului juridic civil nu mai poate pune problema stabilirii efectelor actului juridic; nu se poate determina ceva care, nedovedit, este ca și cȃnd nu ar exista (idem est non esse et non probdri).

Proba actului juridic civil.

Definiție, reglementare, importanță – dovedirea actului juridic civil se face cu ajutorul regulilor privind proba raporturilor juridice civile concrete.

Probele reprezintă "mijlocul juridic de stabilire a existenței unui act sau fapt juridic și, prin aceasta, a dreptului subiectiv și a obligației civile".

În literatura de specialitate , s-a mai arătat că "generic, proba ȋnseamnă un mijloc de a stabili adevărul referitor la acte sau fapte juridice din care persoana interesată pretinde că izvorăsc drepturi sau obligații", iar "concret, prin proba se ȋnțelege un mijloc de convingere, folosit efectiv, ȋntr-o anumită ocazie (ȋn proces, la starea civilă etc), pentru stabilirea faptului pretins de persoana care ȋși valorifică un drept subiectiv".

Reglementarea materiei probei se găseste ȋn Codul civil ( in art. 1169-1206 sunt avute ȋn vedere sarcina probei, ȋnscrisurile, marturia, marturisirea, prezumțiile), Codul de procedura civilă (expertiza, probele materiale, cercetarea la fața locului precum și administrarea probelor sunt prevăzute de art. 167-225,235-241), Codul comercial (art.46-57).

Proba ȋși dovedește importanța mai ales ȋn cadrul proceselor civile, pentru organele de justiție reprezentȃnd mijloace de stabilire a adevărului obiectiv (material) și fiind hotărȃtoare ȋn pronunțarea unei hotărȃri temeinice și legale. Litigiile pot fi prevenite ȋn cazul drepturilor a căror existența poate fi ușor stabilită prin probe sigure și convingătoare. Proba reprezintă interes și ȋn afara proceselor civile (spre exemplu pentru dovedirea vȃnzării unui imobil).

Așadar, faptele negative nedefinite, spre deosebire de cele definite (care se dovedesc prin probarea faptului pozitiv contrar), nu pot forma deasemenea, obiect al probei, nefiind posibilă dovedirea lor, ca atare.

Pentru dovedirea faptelor notorii este suficientă probarea notorietații lor, iar faptele necontestate nu necesită, ȋn principiu, probarea lor.

"În cazul ȋn care judecătorul are personal cunoștințe de anumite fapte din alte ȋmprejurări decȃt cele ale dosarului, acele fapte fac obiectul probațiunii judiciare, hotărȃrea safiind bazată pe probele din cauză".

"Nu poate constitui obiect al probei norma de drept deoarece; se prezumă astfel cunoașterea legii de catre judecător (jura novit curia)"

"Elementul de dovadă reprezintă obiectul probei, respectiv actul ori faptul juridic care a dat naștere dreptului subiectiv civil, pentru a demonstra existența acestuia precum și a obligației corelative".

Actele juridice pentru care legea cere respectarea formei solemne ca o condiție de valabilitate (ad solemnitatem) se probează prin prezentarea formelor respective (prin prezentarea actului autentic).

Potrivit art. 1169 C.civ. sarcina probei revine "celui ce face o propunere ȋnaintea judecătii". Astfel, cel ce pretinde un anumit drept trebuie să dovedească, prin diferite mijloace de probă, ca-1 are – onus probandi incubit actori.

Celelalte acte juridice pentru a căror valabilitate nu este cerută forma solemnă, iar forma scrisă are importanța doar ad probationem (nerespectarea condiției de formă neafectȃnd valabilitatea actului ȋn sine) se pot proba și prin alte mijloace de probă.

Dacă unele mijloace de probă se află ȋn posesia pȃrȃtului, acesta din urmă refuzȃnd inițial a le prezenta, i se poate cere (printr-o acțiune denumită ad exhibendum) să le producă ȋn proces, sub sancțiunea ca refuzul sau să fie ȋnterpretat ȋn defavoarea sa.

În consecință, reclamantul este cel care trebuie sa dovedească cele pretinse, pȃrȃtul putȃnd la rȃndul său să combată, prin ȋntampinare sau prin cererea reconvențională, afirmațiile reclamantului probȃndu-și, de asemenea susținerile.

Pȃratul devine, astfel, prin excepție, reclamant : in excipiendo reus fit

actor.

Chiar un terț poate fi ținut să colaboreze la stabilirea adevărului.

"Sunt recunoscute convențiile asupra probelor ȋncheiate de parți cu privire la sarcina probei, obiectul probei, admisibilitatea probei, puterea "doveditoare a probei, administrarea dovezii atȃta timp cȃt nu se incalcă norme imperative"

"Cu privire la sarcina probei se mai spune că aceasta incumba celui ce afirma, nu aceluia care neagă (onus probandi incumbit ejus qui decit non ejus qui negat)".

Din acestea rezultă că atȃta timp cȃt nu se probează temeinicia unei pretenții ȋn justiție, pȃrȃtul nu are nevoie să se apere.

În concluzie, sarcina probei, ȋn proces, revine atȃt reclamantului cȃt și pȃrȃtului, instanța avȃnd inițiativa și raspunderea stabilirii adevărului ȋn cauză.

B. Admisibilitatea probei

"Există, de asemenea, cȃteva condiții privind admisibilitatea probei", și anume: administrarea probei nu trebuie să fie oprită de lege (de exemplu o probă impotriva unei prezumții legale absolute —juris et dejure – art. 1202 alin.2 C.civ.), proba cerută să fie verosimilă (să tindă la dovedirea unor fapte credibile), pertinență (să aibă legatura cu pricina), concludență (să conduca la rezolvarea cauzei) și utilă (tinde la dovedirea unor fapte inconte stabile).

3. Interpretarea clauzelor actului juridic civil.

3.1. Noțiunea de interpretare a clauzelor actului juridic civil

Odată ce i s-a dovedit existența, actul juridic iși poate produce efectele asa cum ele au fost stabilite de parți la ȋncheierea sa, atȃta timp cat aceste efecte sunt clar exprimate. O operație specială de interpretare nu mai este necesară odata ce claritatea clauzelor contractului este evidentă (interpretatio cessat in Claris).

"Interpretarea clauzelor actului juridic civil constă ȋn operația logică cu ajutorul căreia se stabilește ințelesul clauzelor neclare, obscure și al ȋntregului act, ȋn vederea stabilirii voinței reale a părților, pentru a asigura aplicarea corectă a legii civile"

"Asadar prin aceasta se permite determinarea exactă a conținutului obligațiilor, respective a drepturilor insăși, astfel cum aceasta a fost concepută de catre parțile contractante".

Incontestabilitatea existenței actului juridic nu presupune, ȋnsă, ȋnlaturarea indoielilor cu privire la conținutul său.

În astfel de situații se trece la cea de-a doua fază a determinarii efectelor actului juridic, respectiv, faza interpretării clauzelor actului.

Într-o altă formulare, "interpretarea contractelor este operația prin care se determină intelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voință a părtilor in strȃnsă corelație cu voința lor internă". "Interpretarea efectelor actului juridic, așadar, nu se confunda cu proba acestuia". Mai mult, o dată ce s-a trecut la faza interpretării, existența contractului este ȋn afara oricărei discuții.

Scopul acestei faze reiese din definiția interpretarii clauzelor actului juridic el fiind acela de a stabili voința reală a partilor la incheierea actului juridic. "Voința reală. este ȋnțelesul pe care l-a avut ȋn vedere partea ȋn legătură cu o anumită clauză atunci cȃnd a semnat actul juridic, iar interpretarea acestei clauze este o chestiune de fapt lasată la aprecierea judecătorului.”

Judecătorul care face interpretarea nu poate refuza aplicarea actului juridic sub pretextul obscuritații, avȃnd obligația să solutioneze cauza ȋn baza art. 3 C.civ. și să interpreteze ținȃnd cont de criteriul bunei-credințe prevazut de art. 970 alin. 1 C. civ. De asemenea, judecătorul nu poate modifica contractul sub pretextul că ar conține clauze contrare echității sau ordinii publice. Într-un astfel de caz, contractul poate fi anulat dar nu poate fi modificat. Actul dovedit ca fiind existent din punct de vedere material, poate fi inexistent din punct de vedere juridic din cauza absenței de voință cȃnd voința autorului nu este valabilă, fiind lipsit de discernămȃnt sau cȃnd, referitor la actul juridic, se comite o eroare distructivă de voință.

Dacă ȋn urma calificării va fi vorba de un act numit (tipic) se vor aplica regulile unui asemenea tip de act. Actelor nenumite (atipice) li se vor aplica, in schimb, regulile generale privitoare la contracte sau convenții, și nu regulile de la actul numit cel mai apropiat. Actele numite sunt reglementate de norme speciale ȋn comparație cu actele nenumite care beneficiază de reglementări de tip general. Asfel, ȋn acest caz se aplică regula de drept conform căreia generalia specialibus non derogant, respectiv norma generala nu deroga de la norma speciala.

Interpretarea actului civil ȋmbracă trei forme, respectiv calificarea juridică a actului, stabilirea ȋntelesului unei sau unor clauze, de care depinde stabilirea de drepturi și obligații, ori ambele.

"In consecință, calificarea actului juridic civil constă ȋn stabilirea conținutului său și deci ȋncadrarea acestuia ȋntr-un anumit tip de acte juridice".

3.2. Regulile de interpretare a clauzelor actului juridic civil

Regulile de interpretare a actului juridic civil sunt cuprinse ȋn Codul civil, ȋn Secțiunea a-III-a ("Despre interpretarea convențiilor”) a Capitolului III ("Despre efectul conventiilor”) din Titlul III ("Despre contracte sau convenții”) al Carții a-III-a ("Despre diferitele moduri ȋn care se dobȃndește proprietatea), respectiv art.977-985.

"Regulile de interpretare a actului juridic civil au fost clasificate ȋn literatura de specialitate" ȋn: reguli generale și reguli speciale. Astfel, regulile generale se referă la act ȋn ansamblu, iar cele speciale se referă la anumite clauze contractuale.

Regulile de interpretare au urmatoarele caracteristici:

nu sunt imperative, scopul lor fiind acela de a suplini insuficiențele din contract;

sunt subsidiare, deoarece ȋn cazul ȋn care actele sunt ȋncheiate ȋn termeni clari, preciși, nu mai este nevoie de o operație suplimentaraăde interpretare;

au caracter subiectiv, pentru că scopul lor este de a descoperi voința reală a părților;

reprezintă un tot și trebuie aplicate ȋmpreună, ținandu-se seama de clauzele fiecarui act.

Reguli generale de interpretare

Art. 977 C.civ. – care dispune că "interpretarea contractelor se face după intenția comună a parților contractante, și nu după sensul literal al termenilor" – prevede prioritatea voinței reale. În literatura de specialitate s-a arătat că nu poate fi vorba de o intenție comună a parților, ȋntrucȃt fiecare parte a avut ȋn vedere motive, mobiluri diferite.

Prim textual de lege mai sus citat, pe cale de interpretare, legiuitorul a dorit să arate că ȋn interpretarea ce se va da diferitelor acte juridice se va ține cont de voința reală a parților și nu se va pune accent pe sensul literal al textului respectiv.

La determinarea acesteia, ȋn ceea ce priveste voința reală, nu se va ține seama de absolut toate mobilurile de ordin intern pe care le-au avut ȋn vedere parțile la ȋncheierea actului, acestea putȃnd fi extrem de numeroase; delimitarea acesteia se face prin noțiunea de cauza a actului juridic.

Cu ajutorul elementelor intrinseci actului cȃt și cu elemente extrinseci se va putea face proba voinței reale (dovada ȋmprejurarilor ȋn care s-a incheiat actul juridic, a tratativelor, discuțiilor purtate).

Alin.2 al art.970 C.civ. prevede urmatoarele: Convențiile "obligă nu numai la ceea ce este expres ȋntr-ȋnșele, dar la toate urmările ce, echitatea, obiceiul sau legea da obligației, după natura sa". "Astfel, actul juridic civil produce, pe langă efectele expres arătate, și alte efecte ce țin de natura insăși a acestuia. În aceiași ordine de idei, legea este aceea pe care părțile au avut puterea să o modifice prin convenția lor; obiceiul este de origine convențional, sprijinindu-se pe o convenție tacită; echitatea este ȋnsași o prelungire a voinței părților".

Conform art.981: "Clauzele obișnuite ȋntr-un contract se subințeleg, deși nu sunt exprese ȋntr-ȋnsul". Daca părțile nu au prevazut expres toate clauzele pe care trebuie să le cuprindă contractul, se prezumă că ele au ȋnțeles să aplice normele legale supletive ȋn materie.

Reguli speciale de interpretare

Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele dȃndu-se fiecărei ȋnțelesul ce rezultă din actul intreg – art.982. În interpretarea clauzelor ȋndoielnice se va ține seama atȃt de clauzele cu mai multe ȋnțelesuri, cȃt și clauzele confuze, al căror ȋnțeles este greu de sesizat.

În art. 978 se arată că atunci "cȃnd o clauză este primitoare de doud ȋntelesuri, ea se interpretează ȋn sensul că poate avea un efect, și nu ȋn acela ce n-ar produce nici unul", (actus interpretandus est potius ut valeat quamut pereat). De aceea, orice clauză contractuală este inclusă spre a produce un efect. Încheierea unei convenții prin care o parte promite fapta unui terț poate fi interpretată ȋn doua sensuri: partea a promis fapta terțului, ȋnsă fără a-și lua vreo obligație ȋn această privință, ȋn care caz convenția nu poate produce vreun efect ȋntrucȃt debitorul nu s-a obligat ȋn realitate cu nimic; partea, nu numai că a promis fapta terțului, dar și-a luat obligația să depună toate diligențele pentru al determina pe terț să indeplinească fapta la care se face referire ȋn convenție. ȋn acest din urmă caz, conveția este de natură (este ȋn masură) să producă efecte și de aceea va fi interpretată astfel.

De asemenea, instanța, atunci cȃnd face interpretarea actului juridic, va determina natura reală a acestuia nu după denumirea pe care i-au dat-o parțile, ci după ceea ce clauzele cuprinse ȋn act dispun. Astfel, manifestarea de voință ȋn cadrul unui act nul poate fi valabilă, independent de soarta acelui act, ca alt act juridic; un contract denumit de parți vȃnzare-cumpărare poate fi calificat de instanță, analizȃnd clauzele conținute de contract, drept donație. Această operatiune juridică se numește conversiunea actului juridic și constă, practic, ȋn ȋnlocuirea actului nul cu un act juridic valabil.

Art.979 instituie regula conform căreia „termenii susceptibili de două ȋnțelesuri se interpretează ȋn ȋnțelesul ce se potrivește mai mult cu natura contractului", respectiv, "quotiens idem senso duas sententias exprimit, ea potissimum accipiatur, quae rei gerende aptior est".

Art.980 dispune că "dispozițiile ȋndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a ȋncheiat contractul" (in descuris inspici solet, quod verisimilius et, out quodpleremque fieri solet).

In art. 983 se prevede că atunci "cȃnd este ȋndoială, convenția se interpreteazdă ȋn favoarea celui ce se obligă". Aceasta constituie regula in dubio pre reo și iși gasește aplicația ȋn regulile privitoare la proba (actori incumbit onus probandi – cel care face o afirmație in fața instanței are obligația să aducă probe in favoarea sa).

În ceea ce privește legatele, clauzele acestora se vor interpreta ȋn favoarea moștenitorului, dacă neințelegerile dintre parți se referă la ȋntinderea legatului, și, ȋn favoarea legatarului, dacă neȋnțelegerile privesc ȋnsăși existența legatului. "Toate acestea deoarece cauzele unui act trebuie interpretate ȋn sensul ȋn care ar produce efecte.”

Altă regula de interpretare a actului juridic civil este cea stabilită in art.984: "Convenția nu cuprinde decȃt lucrurile asupra cărora se pare că părtile și-au propus a contracta, oricȃt de generali ar fi termenii cu care s-a ȋncheiat" (actus non debent operări ultra intentionena agentos ).

În cele din urmă, art. 985 prevede regula quae dubitationis tollendae causa, contractibus inserentur ius commene laedunt, respectiv, "cand ȋntr-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligația nu se poate susține ca printr-aceasta s-a restrȃns ȋntinderea ce angajamentul ar avea de drept ȋn cazurile neexprese".

În aplicarea regulilor menționate, interpretul trebuie să porneasca de la premise că acestea alcatuiesc un tot indisolubil și că, deci, ele trebuie să fie aplicate ȋmpreună, ȋn ȋmbinarea pe care clauzele fiecărui contract o impun.

CAPITOLUL III

PRINCIPIILE EFECTELOR ACTULUI JURIDIC

CIVIL

1. Considerații generale privind principiile efectelor actului juridic civil.

În doctrina principiile efectelor actului juridic civil au fost definite ca fiind acele "reguli de drept civil care arată cum și față de cine se produc aceste efecte".

"Actul juridic are ca efect crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor drepturi și obligatii ȋntre persoane care sunt subiectele raportului juridic".

Aceste reguli (potrivit opiniei generale42) sunt, pe scurt, obligativitatea, irevocabilitatea și relativitatea.

Astfel, cele trei principii sunt: principiul forței obligatorii, principiul irevocabilitatii, respectiv principiul relativității.

Excepții de la aceste principii sunt situații ȋn care, pentru anumite rațiuni regulile menționate nu-și găsesc aplicație".

Totusi, există autori care consideră principiul irevocabilitatii un simplu aspect al principiului forței obligatorii, astfel că nu trebuie studiat separat de acesta.

Art. 969 si 973 C. civ. reglementeaza cele trei principii astfel art. 969 alin. 1 are ȋn vedere forța obligatorie a actelor juridice, alin. 2 al aceluiași articol prevede irevocabilitatea iar art.973 relativitatea efectelor actelor juridice.

2. Principiul forței obligatorii

2.1. Noțiune și fundament

"Principiul forței obligatorii este o consecință a teoriei autonomiei de voință, conform căreia părțile sunt libere să ȋncheie sau nu acte juridice, să stabilească liber regulile care să cȃrmuiască actul respectiv, să determine conținutul acestuia, precum și forma (cu excepția actelor formale)"

Necesitateaasigurării stabilității și siguranței raporturilor juridice generate de actele juridice civile precum și marca cuvȃntului dat constituie argumente ce susțin principiul forței obligatorii. Astfel, contractul, odata ȋncheiat, nu este obligatoriu numai prin voința părților; respectarea strictă a contractelor legal ȋncheiate este un imperativ social impus de societate prin lege.

Principiul forței juridice obligatorii are la bază prevederile art. 969 alin.l C.civ., și arată că "Convențiile legal făcute au putere de lege ȋntre părțile contractante", principiul forței obligatorii mai este cunoscut și sub denumirca pacta sunt servanda,

Luȃnd ȋn considerare prevederile legale ce ȋl privesc, ȋn literatura de specialitate s-a definit principiul forței obligatorii ca fiind "acea regulă a efectelor actului juridic civil potrivit căreia actul juridic civil legal ȋncheiat se impune autorului sau autorilor ȋntocmai ca legea"

Prin această regulă se arată că actul juridic civil nu este facultativ ci obligatoriu. Astfel, partea contractantă care are calitatea de titular al dreptului dobȃndit prin convenție, este ȋndreptațit de a pretinde celeilalte părți – parții obligate – satisfacerea acestui drept, respectiv să dea, să facă, sau să nu facă cevă.

În practica judecătorească, prin acțiunea Societății Comerciale "Forser" S.A. ȋmpotriva Societății Comerciale "UPETROM 1 Mai", tribunalul a obligat pe cea de-a doua la plata prețului mărfurilor furnizate și neachitate și penalități de ȋntarziere, temeiul de drept fiind prevederile art. 969 din Codul civil și art. 10 din Legea nr.76/1992 privind masuri pentru rambursarea creditelor rezultate din acțiunea de compensare, regimul plăților agenților economici, prevenirea incapacității de plata și a blocajului financiar. Soluția a fost menținută prin respingerea apelului formulat de pȃrȃta. Pȃrȃta a formulat recurs susținȃnd că instanța de apel nu a ținut cont de procesul-verbal de compensare depus la dosar astfel că greșit au obligat-o la penalitățile de ȋntȃrziere. Recursul a fost admis reținȃndu-se că ȋntre parți nu s-a ȋncheiat un contract comercial – Înscris unic – ȋn care să se prevadă plata penalităților de ȋntȃrziere ȋn caz de nerespectare a clauzelor contractuale. Astfel, ȋn baza principiului libertății de voință la ȋncheierea contractului parțile au ȋnțeles să valideze convenția lor prin comanda acceptată de intimat, care a facturat marfa, fără a mai stabili alte clauze contractuale, cum ar fi clauza penală ȋn cazul neachitării la scadență a marfii sau livrării unui produs necorespunzator calitativ și cantitativ. Dacă parțile nu prevăd expres clauza penală aceasta nu se aplica ope legis. Sub acest aspect, instanța de apel a pronunțat o hotărȃre nelegală ȋn ȋnțelesul art.304 C.proc.civ. cȃnd prin aplicarea greșită a legii a acordat penalități de ȋntȃrziere intimatei-reclamante, astfel că recursul a fost admis cu consecința exonerării pȃrȃtei de plata penalităților de ȋntȃrziere ȋn decontare.

Deși dispozițiile art. 969 alin. 1 se referă la convenții (care sunt cele mai importante acte juridice), ele sunt deopotriva aplicabile – mutatis mutandis -tuturor actelor juridice, inclusiv celor unilaterale.

Forța obligatorie a actului juridic civil este enunțată prin textul art. 969 alin.l C.civ. prin expresia "legal făcute", din această formulare rezultă subordonarea actelor juridice față de lege. Este legal facut orice act juridic care respectă ordinea publică, dispozițiile imperative ale legii sau bunele moravuri, condițiile de fond și de formă (ȋn masura ȋn care acestea din urmă sunt necesare) cerute de lege, care ȋntrunesc toate elementele constitutive și ȋn care "voința parților a fost exprimată ȋn mod conștient, liber, neviciat".Astfel, actul juridic lovit de nulitate sau de vreo altă cauza de ineficacitate juridică nu este legal facut și, prin urmare, nu are nici o forță obligatorie pentru parțile contractante. Prin urmare, prin contract nu se poate deroga de la dispozițiile imperative ale legii, ci numai de la dispozițiile supletive.

Obligativitatea actului juridic ȋn general, a convenției ȋn special, nu poate fi reținută, totuși, cum se prevede ȋn același text de lege, prin expresia "putere de lege". Această formulare a facut obiectul unor discuții ȋn doctrină din mai multe motive: "pe de o parte, convenția este un act individual, avȃnd caracter concret, iar legea are caracter general, impersonal, normativ; pe de alta parte, legea este opera legiuitorului, actul juridic este rezultatul manifestării de voință a parților; de asemenea convenția poate fi modificată prin acordul de voință al parților manifestat ȋn acest sens, ȋnsa nu și legea, acest lucru putȃnd să-1 facă doar legiuitorul".

Așadar, nu se poate pune semnul egalității ȋntre contract și lege.

Se poate afirma, ȋnsă, că actul juridic (contractul) este legea parților Astfel, numai una dintre parți nu se poate sustrage de la executarea prestației la care s-a obligat: depozitarul nu se poate sustrage obligației sale abandonȃnd bonul primit ȋn depozit, un donator cu sarcina nu se poate sustrage de la obligația de a preda donația promisă.

Tot ȋn acest sens, ȋn jurisprudența s-a dat castig de cauza recurenței care a cumpărat de la intimata produse, achitȃnd la decontarea facturilor prețul prevazut ȋn contract, refuzȃnd ȋnsa majorarea de preț propusă de furnizoare.

Potrivit art. 969 C.civ. convențiile legal facute au putere de lege ȋntre parțile contractante și nu pot fi revocate decȃt prin ȋnțelegerea acestora. În speță deși parțile au prevazut posibilitatea renegocierii prețului, acesta nu s-a produs, ȋncȃt, ȋn lipsa acordului scris al beneficiarului prevazut de art. 1 din Hotărȃrea

Guvernului nr. 206/1993 privind unele măsuri pentru continuarea liberalizării prețurilor și tarifelor, recurenta a fost ȋndreptățită să achite prețul stabilit prin contract, ȋn acest sens fiind și raspunsul său la notificarea intimatei. În consecință, instanțele au considerat greșit că s-ar cuveni intimatei prețul majorat, situație ȋn care prețul legal datorat de catre pȃrȃtă este cel convenit prin contract ȋncȃt pretențiile la diferența de preț se consideră nejustificate.

Prin sintagma "ȋntre părțile contractante" ce apare ȋn ultima parte a alin.l al art. 969 C.civ., textul de lege restrange forța obligatorie a contractelor la parți (este vorba atȃt de acele persoane care au participat și au consimțit ȋn mod direct la ȋncheierea actului juridic, cȃt și persoanele care au ȋncheiat actul prin reprezentant)

"Actele juridice valabil ȋncheiate nu sunt obligatorii doar pentru părțile

contractante ci și pentru organele de jurisdicție competente care ar trebui să soluționeze un eventual litigiu cu privire la actule respectiveJudecatorul este chemat, la nevoie, ca, ȋn cazul ȋn care parțile nu se ȋnțeleg cu privire la efectele pe care trebuie sa le producă actul juridic ȋncheiat de ele, să statueze asupra acestui lucru, procedȃnd la interpretarea clauzelor actului juridic, prin stabilirea ȋnțelesului clauzelor neclare, obscure, respectiv, prin stabilirea ȋntinderii drepturilor și obligațiilor parților.

Urmȃnd condițiile de interpretare din capitolul precedent, judecatorul se va gasi ȋn una din urmatoarele situații:

"fie clauzele actului juridic sunt clare, caz ȋn care judecatorul nu va putea aduce nici o modificare clauzelor actului juridic; spre exemplu, dacă părțile, printr-o clauză penală au stabilit ca debitorul obligației neexecutate sau executate cu ȋntarziere ori necorespunzător să plătească daune interese creditorului, respectiv, echivalentul prejudiciului suferit de creditor, judecătorul nu poate nici să micșoreze, nici să majoreze cuantumul clauzei penale".

fie clauzele actului juridic nu sunt suficient de clare, caz ȋn care judecatorul este ținut să stabilească voința reală a parților ȋn conformitate cu regulile stabilite de art.977-985 C.civ.

2.2.Excepții de la forța obligatorie a actelor juridice.

Cazurile ȋn care efectele actului juridic civil nu se produc așa cum au dorit parțile la ȋncheierea lui reprezintă excepții de la principiul forței obligatorii.

Astfel, dispărȃnd sau atenuȃndu-se rațiunile care impun forța obligatorie a actului juridic, efectele ce se produc sunt fie mai restrȃnse, fie mai ȋntinse decȃt s-a stabilit inițial prin act, aceasta, ȋnsă, independent de voința parților sau unei parți.

"Sunt cazuri de restrȃngere a forței obligatorii situațiile ȋn care actului juridic ȋncetează ȋnainte de termen, datorită dispariției unui element al său" .

Codul civil prevede unele cazuri de ȋncetare a actului juridic ȋnainte de termen:

În art. 1552 pct.3 C.civ. se arată că mandatul se stinge "prin moartea, interdicția, nesolvabilitatea și falimentul ori a mandatului ori a mandatarului", după caz.

Încetarea contractului de locațiune atunci "cȃnd lucrul a pierit ȋn total sau s-a făcut netrebnic de obișnuita ȋntrebuințare" este prevazuta de art. 1439 alin.l C.civ.

Încetarea ȋmprumutului de folosință din cauza morții comodatarului (art. 1563 C.civ.arată că obligațiile comodatarului nu trec la erezii comodatarului dacă ȋmprumutarea s-a facut "ȋn privința numai a comodatarului și numai a persoanei lui", astfel ca, erezii nu se vor putea folosi de bunul ȋmprumutat) .

Ipoteze de extindere a forței obligatorii sunt:

□ Prelungirea efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul stipulat de parți; un exemplu ȋn acest sens sunt dispozitiile art. 1 din Legea nr. 17/1994 – pentru prelungirea sau reȋnoirea contractelor de ȋnchiriere privind unele suprafețe locative – care dispun urmatoarele :" contractele de ȋnchiriere, indiferent de proprietar, privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, precum și cele folosite de către așezamintele social-culturale și de invățămȃnt, de partide politice, sindicate și alte organizații neguvernamentale, aflate ȋn curs de executare la data intrării ȋn vigoare a prezentei legi se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani" ;

Art.7 alin.legea nr. 112/1995 – pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute ȋn proprietatea statului – respectiv, art. 1 din Ordonanta de Urgensa nr.40/1999 – privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu desținația de locuințe – de asemenea, dispun prelungirea cu 5 ani a unor contracte de ȋnchiriere.

Prelungirea efectelor actului cu executare succesiva datorită suspendării temporare a executarii lui pe tot timpul cȃt durează cauza de suspendare (ex.: forța majoră poate determina o prelungire forțată a efectelor actului juridic).

Revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual ȋn schimbarea ȋmprejurarilor avute ȋn vedere de părți, la data ȋncheierii actului juridic. Teoria rebus sic standibus, sau "a imprejurarilor ( a lucrurilor) care nu mai stau așa" se referă la situațiile ȋn care, din motive de forȋă majoră, echilibrul valoric al prestațiilor asumate de părți are de suferit.

2.3. Teoria impreviziunii

Principiul forței obligatorii impune părților respectarea, ȋntocmai ca legea, a actelor juridice ȋncheiate. Dar aceste acte juridice sunt ȋncheiate ȋn anumite condiții economice care, dacă s-ar schimba (fară ca partțile să fi prevazut o asemenea schimbare), ar putea produce ruperea echilibrului valoric al prestatiilor.

"Teoria impreviziunii presupune revizuirea clauzelor initiate ale actului juridic in scopul restabilirii echilibrului valoric al prestatiilor lui" . Economia națională a unui stat nu va beneficia niciodată de stabilitate monetară, ci de o inflație fluctuantă, de depreciere continuă a monedei naționale. Instabilitatea monetară (economică) creată poate duce pană la crize economice acute și odată cu ele compromiterea economiei, dificultăți ȋn circuitul actelor ȋncheiate.

Un act juridic ȋncheiat ȋn anumite condiții, dar care iși produce efectele ȋn cu totul alte circumstanțe va ruina una dintre părti și o va imbogați pe cealaltă, cu toate că la ȋncheierea actului s-a stabilit ca prestațiile parților să fie egale.

Teoria impreviziunii privește ȋn special actele cu executare succesivă de lunga durată; o aplicare rigidă a principiului forței obligatorii ar pune sub semnul ȋntrebarii justificarea executării unui astfel de act.

Această teorie a fost preluată de Sf. Thomas d'Aquino din dreptul canonic și a formulat-o ȋn dreptul laic ȋn secolul al XlV-lea. Conceptul propus de această teorie nu a prezentat, ȋnsa, interes pentru doctrina pȃnă după primul razboi mondial, dar chiar și dupa cel deal doilea război mondial marea majoritate a juriștilor vest-europeni respingeau admisibilitatea unei astfel de teorii.

Pȃnă ȋn anul 1989, ȋn Romȃnia, teoria impreviziunii a cunoscut aplicare doar ȋn domeniul raporturilor comerciale Internaționale, și doar sub forma "clauzelor de adaptare a contractului la noile ȋmprejurari"

"Abia, ȋn 1992 prin Ordonanta Guvemului nr.21" egislația romȃnă a cunoscut o consacrare – implicită – a neadmiterii teoriei impreviziunii, ordonanță care ȋn art. 10 lit.f prevede printre drepturile consumatorilor pe acela "de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate ȋn prealabil"; majorarea prețului inițial ar fi fost posibilă numai cu acordul consumatorului.

Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, și anume art.43 alin.3 dispune ca "ȋn cazul unei disproporții evidente ȋntre remunerația autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației".

Doctrina nu cunoaște opinii foarte diferite de cele dinainte de 1989, "foarte puțini fiind autorii care acceptă aplicarea teoriei", "mulți neacceptȃnd-o au ignorand-o. Jurisprudenta nu a fost consecventă și uneori contradictorie.

"Indexarea pe cale judiciara a creanțelor a fost acceptată printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție" avȃnd drept temei legal prevederile art.970 C.civ.

Astfel, locatorul cerea prin cererea de chemare ȋn judecată. majorarea chiriei pentru un spațiu ȋnchiriat unei societăți comerciale ȋn septembrie 1990, contract ȋncheiat pe o perioadă de 5 ani. Decizia Curții Supreme a fost motivată prin aceea că"față de liberalizarea prețurilor ȋn general, și,urmare a creșterii ratei inflației", locatorul este indreptățit să pretindă o chirie mai mare. S-a ȋndrumat, ȋn același timp, instanța de trimitere să dispună efectuarea unei expertize ȋn vederea stabilirii valorii reale a chiriei.

Refuzul locatarului de a plăti chiria astfel stabilită va atrage rezilierea contractului.

La posibilitatea de renegociere a clauzelor contractelor de locațiune, un alt argument al Curții Supreme de Justiție prevede ȋn dispozițiile art. 1420 pet. 2 C.civ. potrivit căruia locatorul este obligat să mențina lucrul ȋnchiriat ȋn stare de a putea servi la ȋntrebuințarea pentru care a fost ȋnchiriat. În condițiile ȋn care chiria nu mai reprezintă echivalentul pet. 2.

De asemenea, prin dispozițiile art. 19 din Legea nr.85/1992 – privind vȃnzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat – se reglementează indexarea judiciară a creanțelor ȋn raport cu data cȃnd se constată nulitatea și se dispune restituirea prețului din contractul de vȃnzare-cumpărare.

Un alt exemplu ȋn acest sens este cel al societății comerciale care a declarat recurs ȋmpotriva Curții de Apel, solicitănd "exonerarea sa de suma reprezentȃnd indicele de inflație, ȋntrucat ȋn contractul dintre părți nu a fost prevazută ȋn acest sens. Curtea Suprema de Justiție, prin decizia nr. 445 din 4 aprilie 1996 , a declarat că recursul este neȋntemeiat, ȋntrucat sustinerea pȃrȃtei recurente că nu s-a prevăzut ȋn contract obligația sa de plată a prețului produselor actualizat cu indicele de inflație, este nerelevantă deoarece, potrivit art. 1084 C.civ. creditorul este ȋndreptățit să pretindă repararea pierderii suferite, deci prețul, cȃt și beneficiul de care a fost lipsit.

Din coroborarea art.970 si a art.981 C.civ. rezultă că ȋntr-un contract clauzele obișnuite se subȋnțeleg, deși nu sunt expres prevazute ȋntr-ȋnsul, iar convențiile obligă numai la ceea ce este expres prevazut ȋn ele dar și la toate urmările unde echitatea, obiceiul sau legea dă obligațiuni după natura sa.

Cum nu se poate ignora producerea unei pagube reale prin neplata prețului corespunzător ratei inflației, rezultă că nici nu este necesar a fi prevazut expres ȋn contract o clauză ȋn acest sens. În consecință, potrivit principiilor din dispozițiile legale menționate, rezultă că pȃrȃta datoreaza prețul produselor actualizat cu indicele de inflație potrivit datelor statistice la care a fost obligată potrivit calculului efectuat de expertiza ȋntocmită ȋn cauză. Într-o altă decizie, Curtea Supremă de Justiție a dispus ca includerea ȋntr-un contract a unei clauze de impreviziune este inadmisibilă deoarece ar contraveni prevederilor art. 1085 C.civ. conform caruia: "Debitorul nu răspunde decȃt de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, cȃnd neindeplinirea obligației nu provine din dolul său". În același timp, debitorul nu poate fi obligat lsL"coeficientul de inflație"; la nivelul dobȃnzii nu se poate cumula acest coeficient.

În literatura de specialitate s-a afirmat că judecatorul poate modifica sau readapta contractul numai ȋn cazurile de excepție prevazute expres numai prin norme imperative ale legii. În toate celelalte cazuri, judecatorul este obligat să respecte contractul valabil ȋncheiat și să dispună, la cererea uneia dintre părți, executarea sa ȋntocmai. În schimb, readaptarea contractelor poate fi facută prin acordul de voință liber exprimat al parților contractante. De asemenea, parțile pot stabili ȋn contract așa numitele clauze de impreviziune care permit judecătorilor, la cererea uneia dintre ele, să procedeze la readaptarea și echilibrarea obligațiilor. Aceste clauze trebuie să fie ȋn conformitate cu ordinea publică monetară și economică. Clauzele de indexare abuzive sunt lovite de nulitate.

ȋnsa, au fost formulate și argumente ce vin ȋn sprijinul aplicării teoriei impreviziunii. Astfel :

clauza rebus sic standibus, atunci cȃnd nu este stipulata ȋn contract, trebuie subȃnțeleasă; orice contract are putere obligatorie, ȋnsă importanța voinței parților atȃt la ȋncheiere cȃt și la producerea efectelor contractului, face ca această obligativitate să fie subordonată clauzei rebus sic standibus.

În art.970 alin.l C.civ. se prevede executarea cu bună credință a convențiilor; ȋn cazul ȋn care debitorul ar fi nevoit să platească un preț mult mai mare sau mult mai mic decat valoarea reala a bunului ȋn momentul executării prestației, s-ar ȋncalca dispozițiile textului de lege menționat, și, deci ar contraveni principiilor bunei credințe și echității.

Paguba pe care una dintre parți ar suporta-o ca urmare a unei situații economice neprevăzute, ȋn timp ce, cealaltă parte ar avea numai de cȃstigat (ajungȃndu-se la ȋmbogațire fără just temei), ar putea fi considerată abuz de drept; de asemenea, cauza contractului impune o readaptare a acestuia, astfel ȋncȃt echilibrul echivalenței prestațiilor sa fie restabilit.

Dezechilibrul dintre prestații este cauzat de ȋmprejurari obiective, imprevizibile și inevitabile, ce n-au nici o legătură cu voința parților sau cu capacitatea lor de a le evita, putȃnd fi considerate, șn consecință, cazuri de forță majoră, debitorul fiind astfel eliberat de obligațiile sale.

Codul civil romȃn nu este străin de ideea impreviziunii; art. 1021, partea finală, prevede acordarea unui termen parții acționate ȋn justiăie, ȋn cazul desființării contractului pentru neexecutare; art. 836 prevede posibilitatea revocării de drept a donațiunilor facute ȋnainte ca donatorul să dobȃndească un copil legitim. Echilibrul prestațiilor, ȋn contractele sinalagmatice, trebuie asigurat atȃt la ȋncheierea, cȃt și ȋn momentul sau pe parcursul executarii acestuia.

Contraargumentele formulate ȋn doctrina sunt urmatoarele "Clauza tacită rebus sic standibus este neconformată cu realitatea, deoarece nu se poate dovedi că părțile, la ȋncheierea contractului, au consimțit, chiar tacit, la readaptarea ulterioară a acestuia. Această clauză ar putea fi reținută numai ȋn sarcina celui ce se obligă, respectiv a debitorului, dar, ȋntrucȃt pentru interpretarea unui contract se i-a ȋn considerare voința redid a ambelor parți (art. 977 arată că interpretarea se face după voința comună a parților), nici debitorul nu va putea beneficia de această clauză."

Judecătorul va interpreta clauzele contractului conform bunei credințe și echității atunci cȃnd acestea sunt neclare, incomplete; judecătorul nu are, ȋnsă, cum să interpreteze clauzele care nu sunt stipulate ȋn contract. Nu constituie abuz de drept cerința creditorului fața de debitor de a executa contractul ȋntocmai cum a fost ȋncheiat; temeiul acestei afirmații este tocmai art.9 C.civ. conform căruia convențiile au putere de lege ȋntre parți. De asemenea, ȋmbogațirea uneia dintre părți ca urmare a dezechilibrului survenit ȋntre prestațiile părților nu este fără temei, ȋntrucȃt isi are cauza ȋn ȋnsuși contractul ȋncheiat.

Aplicarea teoriei impreviziunii nu poate fi justificată pe considerentul forței majore, ȋntrucȃt nu este vorba de forța majoră, ci de o dificultate mai mare ȋn executare, situație care nu poate echivala cu imposibilitatea executării.

"Codul civil conține, ȋntr-adevăr, cȃteva situații care pot fi catalogate drept aplicații ale teoriei impreviziunii, ȋnsă, autorii Codului civil nu aveau cunoștință, ȋn momentul elaborării acestuia, de conceptul lui rebus sic standibus".

"Premisa asigurării echilibrului executării contractelor de la ȋncheiere și pȃnȃ la ȋncetarea acestora nu constituie un argument ȋn favoarea teoriei deoarece această soluție ar permite ȋncălcarea regulii inadmisibilității leziunii, ca viciu de consimțămȃnt, pentru major".

Teoria impreviziunii are, după cum am arătat mai sus atȃt argumente pro, cȃt și contra aplicării ei. De aceea, ceea ce trebuie avut ȋn vedere de fiecare dată, este fiecare situație ȋn parte, astfel ȋncȃt să se țină cont de voința reala a parților și să nu se ajungă la prejudicierea acestora.

3.PRINCIPIUL IREVOCABILITĂȚII.

3.1. Noțiune și fundament.

Art. 969 C. civ. prevede ȋn alin. 2 regula conform căreia convențiile "se pot revoca prin consimțămȃntul mutual sau din cauze autorizate de lege".

Consecința logică și ȋn același timp garanție a forței obligatorii, principiul irevocabilității nu este prevazut expres de lege. El decurge, ȋnsă, per a contrario din textul articolului mai sus citat.

Deși se referă doar la convenții, efectele alin. 2 al art. 969 C.civ. se rasfrȃng și asupra actelor unilaterale, aceasta datorită faptului că legea civilă prevede expres excepțiile de la irevocabilitatea actului unilateral, ceea ce echivalează cu consacrarea irevocabilității și pentru aceste tipuri de acte juridice.

Conform art. 969 alin.2 C.civ. actele juridice pot fi ivocate numai prin consimțămȃnt mutual sau din cauze autorizate de lege. Așadar, "revocabilitatea convențiilor nu poate interveni prin voința uneia dintre părți, ci numai prin acordul parților.

Avȃnd ȋn vedere cele deja arătate, principiul irevocabilității se poate defini ca regula de drept civil potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voința numai a uneia din parți, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință ȋn sens contrar din partea autorului actului. ȋn alt mod, ceea ce s-a ȋncheiat prin acordul de voință al parților (mutuus consensus) nu poate fi desfăcut decȃt tot printr-un acord de voință al acestora (mutuus dissensus) "Un astfel de acord ar avea efecte doar pentru viitor deoarece părțile nu pot anula ceea ce s-a făcut deja ȋn temeiul actului juridic pȃnă la data desființării sale".

Sunt, ȋnsă, acte care sunt prin natura lor irevocabile – actul prin care se recunoaște filiația, actul de acceptare al moștenirii – după cum există acte care sunt irevocabile doar o anumită perioada de timp, perioadă stabilită prin lege sau de către parți – oferta de a contracta, oferta publicăde recompensa etc.

În vederea evitării unui posibil litigiu parțile pot conveni introducerea unei clauze de denuntare unilaterală, cu specificarea cazurilor ȋn care aceasta va putea fi cerută de partea interesată.

"Clauza de denunțare unilaterală nu iși va putea produce efectele dacă a fost prevăzută pentru un contract a cărui irevocabilitate este stabilită prin lege (cum este contractul de donație). "De asemenea, conform art. 1010 C.civ., clauza de denunțare unilaterală este nulă cȃnd se referă la o condiție potestativă din partea celui ce se obligă".

Efectele revocării diferă ȋn funcție de doua situații, și anume :

dacă nu a ȋnceput executarea obligațiilor, revocarea produce efectul anulării obligațiilor de executare a prestațiilor promise;

dacă executarea obligațiilor a ȋceput și este vorba de un contract cu executare uno ictu, revocarea valorează un contract nou prin care parțile consimt să-și restituie prestațiile efectuate; cȃnd este vorba, ȋnsă, de un contract cu executare uccesivă, revocarea valorează rezilierea, ȋntrucȃt ea opereaza numai pentru viitor, prestațiile executate pȃnă la data rezilierii rămȃnȃnd valabil executate.

Actele juridice pot fi revocate sub doua forme, respectiv revocarea convențională – caz prevazut de alin. 2 al art.969 – și revocarea unilaterală -care, dacă nu este prevazută printr-o clauză a contractului, valorează excepție de la principiul irevocabilității efectelor actului juridic civil.

3.2. Excepții de la irevocabilitatea efectelor actelor juridice civile.

Sunt situații cȃnd actelor bilaterale li se poate pune capat prin manifestarea de voință a numai uneia dintre parți, iar actul unilateral prin manifestarea de voință a autorului lui. Aceste situații reprezintă excepții de la irevocabilitatea actelor juridice.Situația prevazută in art. 969 alin. 2 C. civ. potrivit căruia revocabilitatea actelor juridice este admisă prin consimțămȃntul mutual al parților nu reprezintă excepție de la principiul ȋn discuție.

"Caracteristic excepțiilor de la principiul irevocabilității este faptul că ele constau ȋntotdeauna ȋntr-un act unilateral".

Același text de lege arată, implicit, că revocarea unilaterală a actelor juridice bilaterale sau multilaterale este restrictive, ȋntrucȃt poate avea loc numai ȋn anumite situații expres prevăzute de lege.

3.2.1. Revocarea unilaterală a actelor juridice bilaterale sau unilaterale

Art.937 C.civ.prevede revocabilitatea donațiilor ȋntre soți in timpul maritagiului.

Art. 1436 alin 1 C.civ.prevede urmatoarele: "Locațiunea facută pentru un timp determinat ȋncetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie nevoie de o prealabilă ȋnștiințare". În continuare ȋn alin.2 se arată că: "Dacă contractul (de locațiune) a fost fără termen, concediul (denunțarea) trebuie să se dea de la o parte la alta, observȃndu-se termenele defipte de obiceiul locului". Din dispozițiile menționate rezultă că "ȋn situația ȋn care contractul de ȋnchiriere nu prevede vreun termen, locatorul poate denunța contractul printr-o simplă notificare făcută părții adverse (locatarului)".

Unul dintre modurile de ȋcetare a societății civile este voința expresă a unuia sau mai multor asociați ȋn sensul de a nu dori a continua societatea (art. 1523 pct.5 C.civ.). Însă, dacă durata societății este "nemărginită"; renunțarea tuturor parților notificată ȋntrucȃt "se face cu bună credintă și la timp" (art.l527).Cȃnd durata societății este determinată, desfacerea acesteia are loc ȋnaintea ȋmplinirii termenului pus numai dacă unul din asociați nu-si ȋndeplinește ȋndatoririle sau cand motive de sanatate il impiedica a se ingriji de afacerile sociale, ori alte cazuri asemănătoare, a căror apreciere este lasată la aprecierea judecătorilor (art. 1529 C.civ.)

Depozitul trebuie să se restituie deponentului ȋndata ce s-a reclamat, chiar cȃnd s-ar fi stipulat ȋn contract un anume termen pentru restituirea lui, cu excepția cazului ȋn care asupra lucrului depozitat există un act de sechestru ori de opoziție la restituirea sau strămutarea acestuia. Această situație este prevazută de art. 1616 C.civ.

(Centrul de legume și fructe), introdusă pentru a i se respecta dreptul de locațiune privind spațiul deținut ȋn imobilul ȋn discuție. Este adevarat că, potrivit art. 1441 C.civ., dacă locatorul vinde bunul ȋnchiriat, cumpărătorul este obligat sărespecte locațiunea făcută ȋnainte de vȃnzare,ȋnsă, ȋn același timp trebuie respectate și condițiile prevăzute de art. 1436 C.civ.

"Revocarea mandatului precum și renunțarea mandatarului la mandat sunt prevăzute de art. 1552 pet. 1 si 2 C.civ.". Art. 1553 prevede ca "mandatul poate, cȃnd voiește, revoca mandatul și constrȃnge, la caz, pe mandator de ai remite ȋnscrisul de ȋmputernicire". Renunțarea mandatarului poate fi facută prin notificarea mandantului mandatarul ramanȃnd raspunzător de daune către mandant dacă renunțarea sa le cauzeaza afară de cazul cȃnd este ȋn neputință de a-și continua mandatul fără o daună ȋnsemnată (art. 1556 C.civ.).

Art. 24 din Legea locuinței nr. 114/1996, prevede la lit. (a) că rezilierea contractului de ȋnchiriere nu poate avea loc ȋnainte de ȋmplinirea termenului stabilit decȃt la cererea chiriașului și cu condiția notificării prealabile ȋntr-un termen de minimum 60 de zile. Proprietarul, de asemenea, poate revoca ȋn mod unilateral contractul de ȋnchiriere ȋn urmatoarele condiții: chiriașul nu a achitat chiria cel puțin 3 luni consecutiv, a pricinuit serioase stricăciuni locuinței, clădirii ȋn care este situată aceasta, ori instalațiilor…, ori dacă ȋnstrainează fără drept parți ale acestora, are un comportament care face imposibilă conviețuirea sau ȋmpiedică folosirea normală a locuinței, ori nu a respectat clauzele contractuale (art. 24 lit.(b)).

În Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, modificata prin Legea nr. 99/1999 se precizează ȋn art.46 alin.l ca denunțarea de către administrator/lichidator a oricărui contract, ȋnchirieri neexpirate sau alte contracte pe termen lung, se face numai ȋn vederea creșterii la maximum a averii debitorului și cu condiția că aceste contracte să nu fi fost executate ȋn totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate. Administratorul/lichidatorul trebuie să raspundă ȋn termen de 30 de zile ale unei notificări a contractului prin care i se cere să pronunțe cu privire la denunțarea contractului; tăcerea acestuia echivalează cu imposibilitatea de a mai executa contractul, acesta fiind socotit denunțat. În alin. 3 se arată că judecatorul sindic este in masura sa aprobe modificarile clauzelor contractelor de credit menținute, ținȃnd seama și de faptul dacă ele sunt atȃt ȋn folosul averii debitorului, cȃt și ȋn cel al creditorilor. Denunțarea unui contract de muncă sau de ȋnchiriere va putea avea loc numai cu respectarea termenelor legale de preaviz (alin.5).

Încetarea acordului petrolier, la care face referire Legea nr. 134/1995 (Legea petrolului), are loc, potrivit art. 19 lit.(b) prin renunțarea titularului său.

Contractul de comandă a unei opere viitoare poate fi denunțat de

către persoana care a comandat-o, sumele deja ȋncasate de către autor rămȃnȃnd cȃștigate acestuia, iar ȋn cazul ȋn care s-au executat și lucrari pregătitoare, autorul are dreptul la restituirea cheltuielilor efectuate .

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările ȋn Romȃnia, prevede rezilierea contractului de asigurare dacă sumele datorate de asigurat cu titlu de prima nu sunt plătite ȋn termen prevazut ȋn contractul de asigurare și dacă nu s-a convenit altfel de către parți. Art. 21 al aceleiași legi dispune că "ȋn cazul ȋn care contractul de asigurare este (…) denunțat ori este reziliat, plata ori, după caz, restituirea primelor se va face conform contractului de asigurare sau hotărȃrii judecătorești".

Contractul de concesiune poate fi denunțat ȋn mod unilateral de către concedent, ȋn cazul ȋn care interesul național sau local o impune și cu plata unei despagubiri juste și prealabile ȋn sarcina concedentului (art.35 lit. (b) Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor). "De asemenea, ȋn cazul nerespectării obligațiunilor contractuale de către concesionar/concedent (respective concesionar) cu plata unei despăgubiri ȋn sarcina concesionarului (respective concedentului)"

3.2.2. Revocarea actelor juridice unilaterale

Ca exceptii de la irevocabilitatea actului juridic unilateral pot fi menționate:

Revocarea testamentului. Art. 922 C.civ.: "Revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată validitatea ei, cu toate că acest act a rămas fără efect din cauza necapacității eredelui, sau a legatarului, sau din cauză că aceștia nu au voit a primi ereditatea". De asemenea ȋn art.802 C.civ. se arată că "Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul incetării sale din viață, de tot sau parte din avutul său".

Retractarea renunțări la moștenire. Persoana ce renunță la moștenire se consideră că nu a fost niciodată erede, iar partea care i s-ar fi cuvenit prin acceptare profită coerezilor săi. "Persoana care nu acceptă succesiunea ȋn termen de 6 luni de la deschiderea acesteia decade din dreptul de a mai cere (cu condiția să nu fi fost ȋmpiedicat ȋntr-un anume fel de la acceptarea ȋn termenul de prescripție prevăzut de lege)". În tot timpul ȋn care prescripția dreptului de a accepta nu este dobandită ȋn contra erezilor ce au renunțat, ei au ȋncă facultatea de a accepta succesiunea, dacă succesiunea nu este deja acceptată de alți erezi. Nu se pot vătăma ȋnsa drepturile care ar fi dobandite de alte persoane asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescripție, sau prin acte valabile, făcute de curatorele succesiunii vacante (art.701 C. civ.).

Art. 37 C. com. prevede revocabilitatea ofertei atȃta timp cȃt aceasta nu a ajuns la destinație.

O.U.G. 25/1997 – cu privire la adopție – prevede că "pentru ȋncuviințarea adopției este necesar consimțămȃntul", exprimat ȋn forma autentică, al părinților sau, după caz, al părintelui la adopția copilului de către o persoană sau familie propusă de Comisia pentru protecția copilului.

Consimțămantul parinților (sau dupa caz, parintelui) poate fi revocat in termen de 30 de zile de la data inscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat (art. 8 alin. 2 din O.U.G. 25/1997).

Revocarea promisiunii publice de recompensa, dacă a fost adusa la cunoștința publicului prin aceleași mijloace de publicitate și dacă a expirat termenul precizat ȋăn promisiune.

4.PRINCIPIUL RELATIVITĂȚII EFECTELOR ACTULUI JURIDIC CIVIL

4.1. Noțiune și fundament

În art.969 alin.l C.civ. prin expresia „părțile contractante" se restrȃnge forța obligatorie a actelor juridice la părți – persoane care au ȋncheiat actul juridic, personal sau prin reprezentare și ȋn patrimoniul cărora se produc efectele actului juridic respectiv.

Art.973 C.civ. vine să ȋntarească cele aratate deja ȋn alin.l al art.969, stipulȃnd urmatoarele: "Convențiile n-au efect decȃt ȋntre părțile contractante".

Legătura celor doua texte de lege reiese din faptul că dacă contractele au efect numai ȋntre parțile contractante, numai ele avȃnd ȋndatorirea de a-și ȋndeplini obligațiile asumate, este normal ca și forța obligatorie să li se aplice numai lor.

Din interpretarea per a contrario a art.973 C.civ., se definește principiul relativității efectelor actului juridic civil ca: "regula de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai față de autorul său, dupa caz autorii lui, fără a putea să profite ori sa dăuneze altor persoane".

Dreptul roman a consacrat acest principiu prin adagiul: res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest, respectiv, un act ȋncheiat ȋntre anumite persoane nici nu avantajează și nici nu dezavantajează pe altcineva. Dar adagiul nu trebuie preluat a la letrre, deoarece sintagma are la bază formalismul unei perioade cȃnd contractul nu lua naștere decȃt opozabilitatea printr-un schimb de cuvinte solemne. Cu toate acestea, romanii nu au ignorat efectelor juridice consacrȃnd ȋn același timp adagiul res iudicata ius facit inter omnes – bunul judecat stabilește o stare de drep opozabilă tuturor.

În lumina celor deja arătate, se ajunge la concluzia că actul juridic bilateral dă naștere la drepturi și obligații numai pentru parțile lui, iar obligațiile născute prin actul juridic unilateral incumbă doar autorul său.

Pe cale de interpretare, art. 973 C.civ. se referă și la moștenitorii universali și cei cu titlu universal ai uneia dintre parți."Curtea Suprema de Justitie, prin decizia din 17 noiembrie 1992, arăta urmatoarele: Potrivit art. 1201 C.civ., este lucru judecat atunci cȃnd a doua cerere ȋn judecată are același obiect, este ȋntemeiată pe aceiași cauză și este ȋntre aceleași parți, făcute de ele ȋn contra lor, ȋn aceeași calitate. Prin efectele sale, puterea lucrului judecat este opozabilă nu numai persoanei fizice care a fost parte ȋn procesul ȋn care s-a dat o hotărȃre judecătorească, ci și moștenitorilor universali cu titlu universal, ȋntru-cȃt ei primeau patrimoniul aceluia pe care ȋl moșteneau, așa cum a existat ȋn momentul deschiderii succesiunii, cu toate drepturile și obligațiile".

Actul juridic civil fiind definit ca manifestarea de voința cu intenția de a produce efecte juridice și, ȋntrucat orice persoană debitor sau creditor pentru că și-a manifestat voința ȋn acest sens, este normal ca nimeni să nu devină debitor sau creditor fără voia sa. Orice soluție prin care actul juridic -ȋncheiat de anumite persoane ar deveni opozabil terțelor persoane ar fi de natură să aducă atingere libertății persoanei.

Mai mult, "dacă prin voința particularilor actul juridic ar avea efecte asupra terțelor persoane, aceasta ar ȋnsemna că efectele lui sunt generale și absolute, iar voința ar fi ȋn acest caz, izvor de drept".

Cu alte cuvinte, puterea obligatorie a contractelor este limitată de prevederile art.973.

În aceeași măsură ca și la forța obligatorie, relativitatea efectelor actului juridic se impune și instantelor judecătorești. Litigiile ce au parcurs toate căile de atac, nu mai pot fi aduse ȋn fața instanței, ele se consideră că sunt ȋn conformitate cu adevărul, iar problema dezbătută ȋn litigiu, rezolvata – res judicta pro veritate habetus – acest lucru conferind cauzei autoritate de lucru judecat (art. 163 C.proc.civ., art.1200 pct.4 C.civ.). Partea care a cȃstigat ȋn justiție are ȋntotdeauna dreptul de a ridica excepția autorității de lucru judecat fată de cealaltă parte cȃnd aceasta ar dori să redeschidă litigiul asupra aceluiași obiect. Lucrul judecat nu are, ȋnsă, autoritatea față de terții care nu au fost prezenți la proces, chiar dacă obiectul și cauza litigiului ar fi aceleași (art. 1201 C.civ.).

Această regulă constituie principiul relativității hotărȃrilor judecătorești: o hotărȃre judecătorească, ȋntocmai ca și un act juridic, nu poate avea efect nici ȋmpotriva nici ȋn favoarea terților : "res judicata inter alios aliis neque nocere neque prodesse potest.

Efectul relativ al hotărȃrilor judecătorești se bazează pe natura declarativa a hotărȃrilor ȋntrucȃt instanțele nu au dreptul decȃt să recunoască sau să declare existența unui raport juridic anterior, a unui drept care exista deja, care s-a născut ȋn favoarea uneia dintre părți, dar pe care cealaltă parte 1-a ȋncălcat sau ȋl contestă.

Obligativitatea efectelor actului juridic numai pentru părți impune identificarea acestora prin precizarea noțiunii de parte, terț, avȃnd-cauza

4.2. Noțiunile de parte și terț

4.2.1. Parte

Noțiunea de parte desemnează "persoana care ȋncheie actul juridic civil, fie personal, fie prin reprezentare, și ȋn patrimoniul ori ȋn persoana căreia se produc efectele actului juridic ȋntrucȃt a exprimat un interes personal ȋn acel act".

Părți ale actului juridic civil sunt autorii actului bi sau multilateral, respectiv autorul actului unilateral.Persoanele reprezentate sunt asimilate parților ȋntrucȃt aceste persoane se obligă sau profită prin act, reprezentantul fiind un simplu intermediar.

4.2.2. Terții

Terții sunt, așadar, persoanele străine de actul juridic – penitus extranet

Cu toate că un act juridic nu poate să dea naștere la drepturi și obligații decȃt ȋn beneficiul, respectiv, ȋn sarcina părților, inopozabilitatea efectelor actului juridic față de terți este imperfectă.

Terțele persoane vor privi actul juridic al parților contractante ca o realitate socială, ca un simplu fapt juridic – ȋn ȋnțelesul restrȃns al acestei din urmă noțiuni.

Acest statut al actului juridic recunoscut de lege față de terți conferă posibilitatea parților de a invoca clauzele acelui act față de persoane străine de act.

În acest fel, terțele persoane nu devin obligate prin contract, ci trebuie doar să respecte situațiile juridice create prin ȋncheierea lui.

Faptul că o convenție este act juridic pentru parți și fapt juridic pentru terți, are consecințe juridice atȃt sub aspectul responsabilității civile cȃt și al probei. Astfel, ȋn cazul ȋn care o parte nu-și execută obligațiile ce-i revin prin contract, se va angaja raspunderea contractuală. "Dacă, insă, o tertă persoana ȋmpiedică buna executare a contractului, responsabilitatea acesteia va fi una delictuală, pe temeiul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii".

"În ceea ce privește probarea actului juridic de către parți, aceasta se face potrivit regulilor ȋn materie". Pentru terți, ca orice fapt juridic, "actul juridic civil al partilor va putea fi dovedit prin orice mijloc de probd – inclusiv prin proba cu martori'.

Cele arătate mai sus nu constituie excepție de la principiul relativității pentru simplul motiv că, de fapt, terților nu li se aplică efectele actului juridic, nu sunt ținuți a ȋndeplini obligațiile stipulate ȋn contract; singura lor obligație este aceea, că prin actele și faptele lor, să respecte buna desfășurare a executării contractului, să nu ȋmpiedice pe debitor să-și ȋndeplinească obligația asumată prin act, sau pe creditor de la realizarea creanței sale.

Astfel, prin opozabilitatea actului juridic față de terți se ȋnțelege "dreptul părții de a invoca acel act juridic ȋmpotriva terțului care a ridicat pretenții ȋn legătură cu un drept subiectiv dobȃndit de parte prin actul juridic respectiv".

Persoanele străine de actul juridic nu sunt singurele subiecte ale opozabilității actului juridic. "Aceasta se aplică și succesorilor parților actului juridic'.Așadar, ȋn afara de parți și de terți, ȋn viața, juridică sunt prezentate persoane, care, deși nu participă la ȋncheierea actului juridic, totuși, prin relațiile pe care le au parțile, sunt asimilate cu acestea ȋn ceea ce privește efectele actului juridic. Este vorba de avȃnzii-cauză.

4.3. Avȃnzii-cauză.

4.3.1. Noțiune

Avȃnzii-cauză ("ayant cause" in dreptul francez, "habentes causam"

ȋn dreptul roman), astfel cum arată Matei Cantacuzino, sunt "acele persoane care cu privire la un act ȋncheiat de altul ȋn numele său propriu, sunt, totuși, ȋn virtutea unui raport ce-l au cu autorul actului, părtași la efectele actului ca și cȃnd actul ar fi fost ȋncheiat de ele insele".

Ei reprezintă o categorie intermediară ȋntre parți și terți; se aseamănă cu parțile ȋntrucȃt actul juridic produce efecte și față de ei; se aseamănă cu terții deoarece nu participă la ȋncheierea actului juridic.

În consecință, calitatea de avȃnd-cauza este cȃștigată de dobȃnditorul unui drept dacă se respectă anumite cerințe:

sa fie vorba de drepturi și obligații strȃns legate de dreptul subiectiv dobȃndit;

sa fie vorba de acte juridice anterioare ȋncheiate de autorul lui cu alte persoane și care se referă la același drept sau bun;

dacă este cazul, să fi fost respectate formalitățile de publicitate prevăzute de lege pentru acel act juridic sau ȋnscrisul ce constată actul juridic respectiv să fi dobȃndit dată certă. Spre exemplu, dacă proprietarul apartamentului ce face obiectul unui contract de locațiune vinde apartamentul unei terțe persoane, se vor aplica dispozițiile art. 1441 C.civ.. Astfel, contractul de locațiune iși va produce efectele și față de cumpărator ȋn masura ȋn care actul are dată certă și anterioară contractului de vȃnzare-cumpărare, afară de cazul ȋn care ȋn contractul de locațiune s-a prevăzut expres ȋncetarea acestuia ȋn caz de vȃnzare. Dimpotrivă, cumpărătorul nu va trebui să respecte contractul de locațiune ȋncheiat anterior dacă acesta nu are dată certă.

Nerespectarea cerințelor referitoare la calitatea de avȃnd-cauza dă persoanei ȋn cauza calitatea de terț.

4.3.2.Categoriile de avȃnzi-cauză

Categoriile de avȃnzi-cauza sunt urmatoarele:

□ succesorii universali și cu titlu universal;

succesorii cu titlu particular ;

creditorii chirografari.

4.3.2.1. Succesorii universali și cu titlu universal

Este succesor universal persoana care dobȃndește un patrimoniu, adică o universalitate de bunuri (universitas bonorum ) Moștenitorul legal unic, legatarul universal, persoana juridică dobȃnditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării (fuziune și absorbție) au calitatea de succesori universali.

Succesorul cu titlu universal este "persoana care dobȃndește o fracțiune dintr-un patrimoniu", respectiv: moștenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică dobȃnditoare a unei parți din patrimoniul persoanei juridice divizată (total sau parțial).

Diferența esențială dintre aceste două categorii de avȃnzi-cauza este de ordin cantitativ și nu calitativ, respectiv: ȋntinderea vocației la tot sau doar la o cotă parte din patrimoniu. Vocația este, ȋnsă, concomitentă deoarece priveste atȃt activul cȃt și pasivul patrimoniului. Astfel, ei se prezintă drept continuatori ai personalității autorului lor, dobȃndind un patrimoniu sau o fracțiune de patrimoniu, după caz.

Succesorii universali și cu titlu universal iși ȋnsușesc toate efectele actelor juridice ȋncheiate de autorul lor, cu excepția actelor intuitu personae, ale căror efecte nu se pot transmite de la parți către alte persoane (exemplu: art. 1552 prevede ȋncetarea contractului de mandat la moartea mandantului ori a mandatarului; contractul de rentă viagera ȋceteaza prin moartea credirentierului; de asemenea, contractul de uzufruct este netransmisibil prin natura sa), precum și cu exceptția efectelor declarate de părțile contractante ca fiind intransmisibile către succesori (exemplu: clauza de ȋncetare a contractului la decesul locatorului).

4.3.2.2. Succesorii cu titlu particular

Sunt persoanele care dobȃndesc un anumit drept privit individual (ut singuli). Exemplu ȋn acest caz sunt cumparatorul, donatorul, legatarul cu titlu particular, persoana juridică dobȃnditoare a activului net, ca efect al dizolvării altei persoane juridice.

Aceste persoane care dobȃndesc drepturi ut singuli au de fapt o dublă calitate: aceea de parte ȋn actul juridic prin care dobȃndesc dreptul, dar ți calitatea de succesor cu titlu particular față de actele anterioare ale autorului cu privire la același drept ori bun, ȋncheiate cu alte persoane, respectȃndu-se, dacă este necesar, și cerințele de publicitate. Art. 1441 C. civ. prevede obligația respectării locațiunii făcute ȋnainte de vȃnzare, cu excepția cazului ȋn care nu s-a prevăzut prin contract ȋncetarea locațiunii ȋn caz de vȃnzare.

Efectele actelor juridice față de succesorii cu titlu particular se produc astfel:

Contractele constitutive de drepturi reale vor modifica atȃt activul, cȃt și pasivul patrimoniului succesorilor cu titlu particular. Spre exemplu, servitutea constituită prin contract ȋn folosul unui imobil, se transmite cumpăratorului odata cu vȃnzarea acelui imobil; ȋn același mod se transmite și ipoteca de vȃnzator ȋn sarcina imobilului.

Obligațiile reale "de a face" (propter rem), de asemenea se transmit succesorilor cu titlu particular odată cu bunurile la care se referă. De exemplu: obligația convențională pe care și-o asumă proprietarul fondului aservit de a efectua lucrarile necesare exercițiului servituții de trecere se transmite de drept la dobȃnditorii subsecvenți ai fondului aservit. Creanțele și datoriile referitoare la bunul ce face obiectul transmisiunii, de regulă, nu se transmit succesorilor cu titlu particular, iar excepțiile sunt expres prevăzute de lege. Obligația scriptae in rem prevazută de art. 1441 C.civ., este legată de stapȃnirea bunului și se transmite succesorilor ȋn discuție.

Contractele ȋncheiate de autor, anterior transmiterii, cu privire la dreptul transmis, și prin care s-au adus anumite modificări acestui drept, vor avea efect față de dobȃnditor ȋn virtutea principiului nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decat are (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet). Spre exemplu, ȋn cazul cesiunii de creanță, dacă cedentul a consimțit anterior cesiunii o micșorare a creanței, cesionarul va dobȃndi creanța astfel micșorată.

De asemenea, dacă creanța are caracter accesoriu ea se transmite de drept de la autor la dobȃnditor (accesorium sequitur principale); un exemplu ȋn acest sens este cel al vinderii unui bun asigurat, ȋn care caz creanța de asigurare se transmite ȋn virtutea raportului de accesorietate dintre bun și creanță.

În consecința celor arătate mai sus se poate spune că efectele actelor ȋncheiate de parți cu terțe persoane se diferențiază dupa cum este vorba de drepturi sau obligații.

În ceea ce privește drepturile, "acestea se transmit odata cu dreptul ce face obiectul noului act juridic, insd cu conditia sa existe o legdtura intre cele doua categorii de drepturi". În lipsa acestei legături succesorul este ter

fata de drepturile dobandite de autorul dreptului transmis prin acte anterioare.

Fata de obligatiile ce insotesc dreptul transmis, succesorul este, de asemenea, tert cu exceptia cazurilor expres prevazute de lege (dreptul modificat anterior transmiterii, obligatii reale, obligatii propter rem, obligatii scripte in rem).

4.3.2.3. Creditorii chirografari.

Art. 1718 C.civ. prevede că "oricine este obligat personal este ținut de a ȋndeplini ȋndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare".

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanție reală pentru creanța lor (gaj ori ipotecă), ci doar un drept de "gaj general", drept care reiese per a contrario din dispozițiile art. 1718.

Dreptul lor de gaj general este un drept cȃștigat la data cȃnd creanțele lor devin scadente. Orice act ȋncheiat de către debitorul lor după această dată nu numai că modifică patrimoniul debitorului, dar efectele acestuia sunt suportate indirect și de creditorii chirografari. Modificarea poate consta fie ȋn creșterea activului patrimonial, fie ȋn micșorarea acestuia. Nici ȋn primul caz și, de cele mai multe ori, nici ȋn al doilea, creditorii chirografari nu pot interveni ȋn sensul ȋmpiedicării de a se ȋncheia acele acte juridice (aceasta ar ȋsemna o ȋngradire a drepturilor debitorului).

Opozabilitatea actelor juridice (asa cum am definit-o mai sus) operează fața de oricine, inclusiv față de creditorii chirografari, ȋnsă ȋn momentul ȋn care actele debitorilor lor devin contrare intereselor lor.

Singura situație care dă dreptul de ingerință creditorilor chirografari ȋn actele debitorilor lor este atunci cȃnd se face dovada că acele acte sunt ȋncheiate ȋn frauda intereselor lor. În aceste cazuri ei au la dispoziție fie acțiunea revocatorie (pauliana), fie acțiunea ȋn declararea simulației. Art. 975 C.civ. prevede ca "ei (creditorii), pot asemenea, ȋn numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitor ȋn prejudiciul drepturilor lor".

Printr-o astfel de acțiune, actele debitorilor prin care ar renunța la anumite drepturi ȋn paguba creditorilor pot fi anulate de instanță, dar numai pȃnă la concurența creanțelor lor. În consecință, "creditorii pot accepta succesiunea ȋn locul debitorilor lor".

Acțiunea ȋn simulație este consecința regulii potrivit căreia "actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decȃt ȋntre părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect ȋn contra altor persoane" (art. 1175 C.civ.). Terțele persoane față de actul simulat pot alege care dintre cele doua contracte (cel simulat sau cel adevărat) să producă efectele față de ei.

În concluzie, calitatea de avȃnd-cauză ȋncetează față de actele ȋncheiate de debitor ȋn frauda creditorului, adică față de acele acte care ȋi crează sau ȋi agravează debitorului starea de insolvabilitate, respectiv, creditorul iși vede periclitată posibilitatea acoperirii creanței.

Creditorii chirografari se deosebesc de succesorii universali sau cei cu titlu universal prin aceea că nicioadată nu devin creditori sau debitori ȋn contractele pe care debitorii lor le ȋncheie, deci nu vor avea ȋn contract poziția pe care a avut-o autorul lor. "Chiar ȋn situația ȋn care un autor exercită calea acțiunii oblice", această exercitare se face ȋn numele debitorului și nu al său personal.

Deosebirea dintre creditorii chirografari și terți constă ȋn incidentă accentuată pe care contractele ȋncheiate de debitori o au față de creditorii chirografari, patrimoniul terților neavȃnd deloc de suferit.

Există situații ȋn care un avȃnd-cauza poate deveni terț, după cum există situații ȋn care un terț poate deveni avȃnd-cauza. Un successor universal sau cu titlu universal, ca moștenitor rezervatar, are dreptul de a cere ȋn justiție reducerea donațiilor sau legatelor ȋncheiate de autorul lor dacă valoarea obiectului acestor acte depășește cotitatea disponibilă. Succesorul respectiv devine, astfel, terț față de actele care ar micșora practic patrimoniul. Situația inversă, ȋn care un terț devine avȃnd-cauză: un terț față de contractul de vȃnzare-cumpărare ȋncheiat sub condiție suspensivă, devine avȃnd-cauză dacă se constata, la moartea vȃnzatorului că terțul respectiv a fost instituit, prin testament, ca legatar universal sau cu titlu universal al vȃnzatorului, ori ca legatar cu titlu particular al bunului respectiv.

4.4. Excepții de la principiul relativității efectelor actului juridic civil.

Dacă regula este că efectele actului juridic se aplică numai parților contractante, excepția va fi ca "efectele actului juridic se aplică și altor persoane decȃt părțile, prin voința părților actului"

Excepțiile acestui principiu se ȋncadrează ȋn doua categorii.

Situațiile ȋn care doar la prima vedere ar fi vorba de abateri de la relativitate, efectele urmȃnd regula instituită de principiu, sunt excepții aparente de la principiul relativității. ȋn restul cazurilor este vorba de excepții reale.

Legea nu reglementeaza expres categoriile de excepții reale. În același timp, ȋn literatura de specialitate, nu există un punct de vedere unitar privind categoriile de excepții reale sau excepții aparente.

Există, ȋnsă, unanimitate de păreri ȋn ceea ce privește ȋncadrarea stipulației pentru altul ȋn categoria excepțiilor reale. Alături de aceasta, unii autori consideră a fi excepții reale și acțiunea directa", "contractele colective" "comisionul și convenția de prete-nom (contractul de interpunere de persoane)".

Alți autori consideră ca fiind excepții aparente "situația avȃnzilor-cauză, promisiunea faptei altuia, simulația, reprezentarea, acțiunea directă, dar șicesiunea de creantă, ipoteza gestiunii de afaceri, actele juridice colective" și chiar "contractul colectiv de muncă".

4.5.Simulația și reprezentarea.

4.5.1. Simulația.

Noțiune

"Operația juridică ȋn care, printr-un act aparent public, ostensibil dar mincinos, nereal, se creează o altă situație juridică decȃt cea stabilită printr-un act ascuns, secret dar adevărat" se numește simulație.

Așadar, prin actul secret, numit și contraȋnscris, se urmărește modificarea sau chiar desființarea efectelor unui alt act aparent.

Prin contractul secret se poate ȋnlătura ȋn totalitate contractul aparent, sau se are ȋn vedere doar modificarea sau lipsirea de unele efecte a contractultui aparent.

Nu există o reglementare expresă a simulației ȋn Codul civil, ȋnsă, prin art. 1175 se dispune că "actul secret care modifică un act public, nu poate avea putere decȃt ȋntre părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect ȋn contra altor persoane". Acest text de lege, recunoaște efectele actului disimulat și, ȋn același timp, constituie o repetiție a prevederilor art.973 referitoare la relativitatea actului juridic.

Elementele specifice simulației:

actul disimulat (contraȋnscrisul) trebuie realizat fie concomitent cu actul aparent, fie mai ȋnainte, cu particulariatea ca intervalul de timp ȋntre momentul ȋncheierii actului secret și cel al ȋncheierii actului aparent trebuie sa fie scurt dacă, ȋnsă, contractul aparent a precedat contractul secret, acesta din urmă valorează modificarea sau revocarea primului, deoarece ambele contracte au exprimat, chiar daca la date diferite, voința reală a parților contractante. De asemenea, nu este act disimulat actul ce se referă la un alt act care urmează a fi ȋncheiat ulterior;

din cuprinsul contractelor să rezulte o neconcordanță intenționată ȋntre voința reală și voința declarată a parților contractante;

□ să se creeze o situație juridică diferită de cea adevarată o aparență juridică; nu există simulație ȋn cazul ȋn care prin contractul aparent s-a facut mențiune de cel secret sau cȃnd terții au cunoscut contractul secret de la ȋncheierea acestuia. Formele simulației :

Simulația poate privi fie conținutul, fie subiectele raportului juridic. După conținutul contractului, simulația ȋmbracă două forme, și anume: a) contractul fictiv; b) "contractul deghizat". Conținutul contractului va face referire la existența contractului, la natura acestuia, sau la clauzele pe care le cuprinde.

a) Contractul fictiv este contractul a cărui existența este tăgăduită
prin actul secret. Astfel, actul public este ȋncheiat numai de formă, fiind
contrazis de contraȋnscris.

Un exemplu ȋn acest sens este situația ȋn care parțile ȋncheie ȋn mod fictiv un contract de vȃnzare-cumpărare și, ȋn același timp, ȋncheie, ȋn secret, un alt act prin care convin ca proprietarul bunului ce face obiectul vȃnzării este tot vȃnzătorul; prin acest mecanism vȃnzătorul urmarește sustragerea bunului respectiv de la urmărirea creditorului său.

b)Contractul deghizat are menirea de a ascunde adevărata natura a
contractului real. Astfel, parțile dorind să ascundă acordul lor de voință, ȋn
adevăratul act dorit de parți. Donația, ca act secret, poate fi ascunsă de
parți prin ȋncheierea, ȋn prealabil, a unui contract de vȃnzare-cumpărare.
Se creează, ȋn acest mod, aparența unei vȃnzări, cȃnd, ȋn realitate, s-a
efectuat o donație.

Prin contractul deghizat, parțile pot avea ȋn vedere fie un element al actului real (obligația pe care și-o asuma debitorul ȋntr-un contract de ȋmprumut are altă cauză, cum ar fi datoria provenind dintr-un joc de noroc), fie chiar și numai o parte a acestui element (vȃnzarea unui bun se face ȋn realitate la un preț inferior celui din actul public).

Cȃnd ȋn actul public parțile contractului sunt altele decȃt ȋn actul real, avem de a face cu interpunerea de persoane (prete-nom). Prin actul public se urmărește, astfel, ascunderea identității adevăratelor părți ale contractului.

Efectele simulației

Simulația, prin definiție, presupune ȋncheierea unui contract distinct de actul real și are ca scop ascunderea voinței reale a parților. Aparența care o creează nu este de natură să vicieze valabilitatea actului secret, și aceasta ȋn virtutea libertății contractuale care, după cum arată deja, comferă parților posibilitatea ȋncheierii (ȋn anumite limite) oricăror acte doresc.

"În ceea ce privește efectele simulației, ele nu se produc decȃt față de părți, față de succesorii universali sau cu titlu universal" ai acestora sau față de eventualii terți care au cunoscut simulația de la ȋnceput.

Terților de bună-credință nu le este opozabil decȃt actul pe care 1-au cunoscut, avȃnd, ȋnsă, dreptul de opțiune, respectiv, dreptul de a invoca fie actul aparent, fie actul secret, după cum consideră că le este mai avantajos. Prin această regulă sunt apărate drepturile terților care, datorită caracterului secret al contraȋnscrisului, sunt prezumați că nu 1-au cunoscut.

În exemplificarea celor arătate, succesorul cu titlu particular nu va trebui să respecte contractul de locațiune ȋncheiat pe ascuns cu privire la bunul ce la dobȃndit.Dacă creditorilor chirografari le-ar fi opozabil actul secret, această situație ar produce prejudicii nejustificate patrimoniului lor. De pildă, un creditor nu ar mai fi contractat cu debitorul dacă ar fi cunoscut operația făcuta prin contractul secret (eventual, numai după ce ar fi obțiunut o garanție, ipotecă, fidejusiune).

Relativiatea efectelor simulației este susținută de cele arătate mai sus, ȋn sensul că față de un terț actul disimulat poate să rămȃnă ascuns, iar față de altul, nu.

Conflictele ȋntre terți pot apărea atunci cȃnd un terț are interes de a invoca contractul aparent față de alt terț care ar avea interes să invoce contractul real. Spre exemplu ȋn cazul unei vȃnzări-cumpărări fictive, creditorii chirografari ai cumpăratorului vor avea interes să invoce contractul aparent; dimpotrivă, creditorii chirografari ai vanzătorului vor avea interes să invoce contractul real, ȋntr-o astfel de situație vor avea caștig de cauză creditorii care invocă actul aparent – respectiv, cei ai cumpăratorului – ȋn virtutea faptului că terții sunt considerați a fi de bună-credință (bona fides praesumitur).

Acțiunea ȋn simulație are ca scop stabilirea conținutului real al contractului și poate fi promovată de către oricine are interes. Proba actului ascuns se face de către parțile contractante potrivit regulilor dreptului comun. Terții vor putea face proba prin orice mijloc, inclusiv proba cu martori, ȋntrucȃt, pentru ei, simulația este un simplu fapt juridic.

Simulația este un contract consensual, consensualismul contractelor permițȃnd parților contractante sȃ ȋncheie orice tip de contract cu respectarea limitelor libertății contractuale, astfel că modul și forma de ȋncheiere sunt lăsate de lege la aprecierea parților contractante, iar, voința reală a acestora din urmă ȋntotdeauna prevalează. Acestea sunt argumentele pentru care simulația ca act juridic este admisă de lege. În același timp, "dreptul terțului de a invoca actul public izvorăște din lege și nu din voința parților care au creat simulația".Din aceste considerente, simulația este o excepție aparentă și nu reală de la principiul relativității efectelor actului juridic civil.

4.5.2. Reprezentarea

Noțiune

"Prin reprezentare se ȋntelege procedeul tehnico- juridic prin care o persoană, numită reprezentant, ȋncheie un act juridic ȋn numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, ȋn așa fel ȋncȃt efectele actului se produc direct și nemijlocit ȋn persoana reprezentatului"

Clasificare

După izvorul ei, reprezentarea este de două feluri:

a) reprezentare actului ȋncheiat va produce efecte ȋnsă ȋn persoana mandatarului (art. 1558 C.civ.).

Atunci cȃnd mandatarul iși depășește limitele stabilite prin contractul de mandat, actul ȋncheiat este inopozabil dacă mandantul nu ratifică actul.

existența voinței de a reprezenta, voință manifestată ȋn exterior prin comunicarea calității de reprezentant cocontractantului. În caz contrar, efectele actului juridic ȋncheiat se vor produce ȋn sarcina reprezentantului și nu a reprezentatului. Este vorba de așa numitul mandat fără reprezentare. Exemplu: contractul de consignație, contractul de comision și contractul de expediție.

exprimarea voinței libere și neviciate a reprezentantului la ȋncheierea actului (ceea ce presupune deplina capacitate de exercițiu a reprezentantului și lipsa oricarui viciu de consimțămȃnt).

Lipsa manifestarii de voință a reprezentantului ca mandatarul să ȋncheie un act juridic (ale cărui efecte se produc ȋn persoana reprezentantului) echivalează cu reprezentarea frauduloasă. O astfel de situație presupune o ȋntelegere ȋntre reprezentant și terțul cocontractant și este lovită de nulitate.

Reprezentarea legală nu-și mai produce efectele fie prin ȋncetarea incapacității celui reprezentat, ori prin moartea acestuia, fie prin mortea sau punerea sub interdicție a reprezentantului.

Reprezentarea convențională ȋncetează prin denunțarea mandatului de către oricare dintre părti, sau prin moartea ori prin punerea sub interdicție a mandantului sau a mandatarului.

Încetarea reprezentării produce efecte din momentul ȋn care cel interesat a luat cunoștință de motivul ȋncetării.

Reprezentarea este o excepție aparentă și nu reală de la principiul relativității efectelor actului juridic civil din urmatoarele motive:

□ efectele actului juridic ȋncheiat prin reprezentarea convențională se produc ȋn sarcina reprezentantului și a terțului cocontractant; reprezentantul nu devine parte ȋn act.

□ ȋn cazul reprezentării legale, dreptul de a reprezenta este dat de lege și nu are ca izvor voința reprezentantul.

CAPITOLUL IV .EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

1. Noțiuni generale.

Contractul sinalagmatic dă naștere la obligații recoproce ȋntre părțile contractante. Obligativitatea executării prestației promise de către una dintre părți depinde de executarea obligației de către cealaltă parte, și in ivers. "Fiecare dintre părți are, concomitent, față de cealaltă parte, atȃt calitatea de debitor cȃt și cea de creditor"

Reciprocitatea și interdependența obligațiilor născute din contractele sinalagmatice conferă forț-ei obligatorii o nouă interpretare: orice fapt care ȋmpiedică pe una dintre părți să-și execute obligația este de natură să afecteze și executarea obligației de către cealaltă parte, care numai poate fi obligată să-și execute obligația sa, iar dacă a executat-o, poate cere ȋnapoierea prestației.

Aceasta nu ȋnseamnă că puterea obligatorie a contractului este diminuată, ci dimpotriva, fiecare parte este obligată să execute obligația asumată la ȋncheierea contractului sub sancțiunea pierderii dreptului sau de creanță.

Sunt specifice contractelor sinalagmatice urmatoarele efecte: excepția de neexecutare, rezoluția pentru neexecutare, contractul și riscurile contractului.

2. Excepția de neexecutare. "Exceptio non adimpleti contractus".

Atunci cȃnd uneia dintre părți i se cere să-și execute obligația asumată prin contract, ȋn condițiile ȋn care cealaltă parte nu și-a executat-o pe a sa, partea căreia i se cere executarea se poate opune invocȃnd excepția de neexecutare.

Ceea ce va obține este suspendarea executării obligației sale atȃta timp cȃt cealaltă parte nu-și execută obligatia.

Excepția de neexecutare reprezintă, așadar, un mijloc de apărare idirect pentru a obține executarea reală a contractelor.

Obligațiile asumate ȋntr-un contract sinalagmatic – după cum am mai arătat – sunt prezumate a se executa simultan. Nerespectarea simultaneității – respectiv a reciprocității și interdependenței – obligației, reprezintă fundamentul acestei excepții. Ea se mai justifică și prin faptul că partea creditoare are posibilitatea să ceară rezoluțiunea contractului prevăzută ȋn art. 1020 C.civ.

Codul civil nu prevede expres excepția de neexecutare, dar o consacră ȋn cȃteva exemple cum ar fi: "ȋn materie de vȃnzare (art. 1322-1323) ", de schimb (art. 1409) ", "locațiune (art. 1444)", sau de "depozit (art. 1619)".

Pentru a putea fi invocată excepția de neexecutare, trebuie ȋndeplinite anumite condiții:

obligațiile reciproce trebuie să aibă un izvor unic, respectiv același contract sinalagmatic; nu vor putea fi invocate alte obligații decȃt cele existente ȋn contract;

neexecutarea poate să fie chiar parțială, dar suficient de important

neexecutarea sa nu se datoreze faptei celui ce invoca exceptia;

sa nu existe stipulat in contract un termen de executare a eel putin uneia dintre obligatii; daca exista un asfel de termen, inseamna ca partile au renuntat la simultaneitatea executarii obligatiilor si deci, nu mai exista temei juridic pentru invocarea exceptiei de neexecutare;

debitorul obligatiei nu trebuie sa fi fost pus in intirziere;

la data invocarii exceptiei ambele obligatii trebuie sa fie exigibile;

excipiensul (eel care invoca exceptia) trebuie sa actioneze cu buna-credinta;

excipiensul trebuie sa nu fie tinut, prin lege sau prin contract, ca el sa-si execute primul obligatia.

Exceptia de neexecutare se invoca direct intre parti fara a fi nevoie de o hotarare a instantei judecatoresti. Partea impotriva careia se invoca exceptia are la indemana pentru a se apara posibilitatea de a sesiza instanta competenta, ori de cate ori considera ca invocarea ei s-a facut in mod abuziv.

3. Rezoluțiunea și rezilierea

3.1. Rezoluțiunea pentru neexecutare.

Noțiune

O alta situație specifică contractelor sinalagmatice este aceea ȋn care, deși una dintre părți este gata să-și execute obligația, sau chiar și-a executat-o; cealaltă parte refuză, ȋn mod culpabil să și-o execute pe a sa.

Într-o astfel de situație, se poate cere fie executarea silită a contractului, fie rezoluțiunea contractului, ȋn orice caz putȃndu-se cere despagubiri.

Rezoluția pentru neexecutare constă ȋn desființarea retroactiva a unui contract sinalagmatic de executare imediată la cererea uneia dintre părți cȃnd cealaltă parte nu-și execută obligația. Rezoluția poate fi cerută pe cale judiciară de către partea care și-a executat sau este gata să execute obligația. Există, ȋnsă și calea rezoluției convenționale, aplicabilă ȋn cazul ȋn care parțile au stipulat de comun acord desființarea pentru neexecutare a contractului.

3.2.Rezoluțiunea judiciară

Rezoluțiunea judiciară are ca temei juridic dispozițiile art. 1020 si 1021 C.civ.

În art. 1020 se prevăd urmatoarele: "Conditia, rezolutorie este subȋnțeleasă ȋn contractele sinalagmatice, ȋn caz cȃnd una din părți nu ȋdeplinește angajamentul său". Art. 1021 continuă, arătȃnd că desființarea contractului ȋn acest caz nu se face de drept: "Partea ȋn privința căreia angajamentul nu s-a executat convenția, cȃnd este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune interese. Desființarea trebuie să se ceară ȋnaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate".

Acțiunea ȋn nulitate se aseamană cu acțiunea rezolutorie, aceasta din urmă fiind denumită și acțiunea ȋn nulitate pentru neexecutare.

Rezoluțiunea diferă din punct de vedere al momentului producerii cauzelor de ȋncetare a contractului: ȋn cazul nulității – absolute sau relative -momentul producerii cauzelor nulității coincide cu momentul ȋncheierii actului. Rezoluțiunea presupune un contract valabil ȋncheiat, cauzele de ȋncetare a contractului fiind ulterioare ȋncheierii acestuia.

Condiții pentru ȋnaintarea acțiiunii ȋn rezoluțiune:

neexecutarea unei obligații de către una dintre părți. Neexecutarea poate fi totală sau parțială, se poate referi la o obligație principală sau secundară; ȋn funcție de aceste considerente instanța se poate pronunța pentru o rezoluție totală sau parțială.

neexecutarea trebuie sa fie imputabilă debitorului.Dacă neexecutarea s-ar datora unor cauze fortuite, s-ar ridica problema riscurilor contractului.

rezoluția operează numai la cererea uneia dintre părți, mai exact a creditorului obligației neexecutate.

"intentarea acțiunii ȋn rezoluție presupune punerea ȋn ȋntȃrziere a debitorului".

"Instanța, apreciind ȋndeplinirea condițiilor enumerate și importanța neexecutării, fie va respinge acțiunea, refuzȃnd rezoluțiunea, fie va admite acțiunea, pronunțȃnd desființarea totală sau parțială a contractului, fie va acorda un termen de grade debitorului pentru a-și ȋndeplini obligația". Instanta nu are, insa, dreptul de a modifica contractul.

Efectele rezoluțiunii judiciare ȋn cazul contractului cu executare uno ictu, se produc retroactiv, astfel ca prestațiile efectuate vor fi restituite, parțile fiind puse ȋn situația anterioară ȋncheierii contractului.

Efectul retoactiv al rezoluțiunii se rasfrȃnge și asupra terților dobȃnditori. Aceștia vor trebui să restituie bunul dobȃndit, spre exemplu, printr-un contract de vȃnzare-cumpărare, deoarece cel care i-a ȋnstrăinat bunul, respectiv vȃnzatorul, nu avea cum să ȋnstrăineze drepturi ce nu-i aparțineau (resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis). Terții pot cere, ȋnsă, despagubiri ȋn condițiile răspunderii civile contractuale.

3.3.Rezoluția convențională

Rezoluțiunea convențională reprezintă desființarea contractului cu executare imediată fie prin inserarea ȋn contracte a unor clauze rezolutorii, fie prin convenții rezolutorii distincte de contract.

Atȃt ȋn jurisprudență cȃt și ȋn doctrină, condiția rezolutorie este denumită pact comisoriu tacit, iar clauzele contractuale și convențiile rezolutorii sunt numite pacte comisorii exprese.

Pactele comisorii sunt derogatorii de la prevederile art. 1021 C.civ., prin ele urmărindu-se reducerea sau chiar ȋnlăturarea rolului instanței ȋn astfel de situații.

Diferența esențială dintre rezoluția judiciară și cea convențională este aceea că, ȋn al doilea caz, desființarea contractului are loc de plin drept. Rezoluția convențională se prezintă sub trei forme:

cȃnd parțile stipulează ca, ȋn caz de neexecutare, contractul se va rezilia, creditorul urmȃnd a se adresa instanței pentru a desființa contractul. "ȋn jurisprudență s-a arătat că simpla reproducere a textului art. 1020 C.civ. ȋntr-un contract nu este suficientă pentru ca rezoluțiunea să se producă de plin drept"

cȃnd parțile stipulează ca ȋn caz de neexecutare contractul se va rezilia de plin drept, instanța exercitȃnd, cel mult, un control asupra condițiilor de desființare a contractului, desființare care se produce independent de hotărȃrea instanței. De asemenea, este necesar ca debitorul să fie pus ȋn ȋntarziere: ȋn conformitate cu art. 1367 C.civ. "cȃnd la o vȃnzare de imobile s-a stipulat ca, ȋn lipsa de plată prețului ȋn termenul defipt, vȃnzarea va fi de drept rezolvată, cumpăratorul poate plăti după expirarea termenului, pe cȃt timp nu este pus de vȃnzător ȋn ȋntarziere printr-o interpelare ȋn formă."

cȃnd părțile stipulează ca ȋn caz de neexecutare contractul se va rezilia de plin drept și fără somație, deci fără a fi nevoie de punerea ȋn ȋntarziere a debitorului.

Creditorul are oricȃnd posibilitatea de a renunța la rezoluție pentru a cere executarea contractului.

În toate cazurile, creditorul obligației neexecutate are dreptul să ceară despagubiri pentru acoperirea prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutării obligației de către partea ȋn culpă.

3.2. "Rezilierea"

Rezilierea constă ȋn desfacerea pentru viitor a unui contract cu executare succesivă din culpa neexecutării de către una din parți a obligației sale.

Rezilierea este, de fapt, o rezoluțiune adaptată contractelor cu executare succesivă, diferența dintre cele două constȃnd ȋn faptul că, ȋn cazul contractelor cu executare uno ictu, desființarea se produce ex tunc, iar ȋn cazul contractelor cu executare succesivă, desființarea ȋși produce efectele ex nunc.

Rezilierea operează, de asemenea, și cȃnd neexecutarea nu este imputabilă.

Rezilierea poate fi judiciară, fiind aplicabile, ca și pentru rezoluțiune, dispozițiile art. 1020 -1021 C.civ.

Rezilierea voluntară, va implica, fie voința ambelor părți (rezilierea mutuală sau reciprocă), fie voința a doar uneia dintre ele (reziliere unilaterală).

Rezilierea mutuală iși gasește fundamentul ȋn dispozițiile art. 969 C.civ. Clauzele prin care se consimte rezilierea contractului sunt ȋnsoțite de darea unui aviz prealabil rezilierii: atȃt locatarul cȃt și locatorul iși rezervă dreptul de a rezilia cu preaviz contractul de locațiune.

Rezilierea unilaterală este cea pe care, ȋn temeiul acordului părților, a legii sau a jurisprudenței, o poate invoca numai una dintre părțile contractante. Spre exemplu, ȋn contractul de locațiune dreptul unilateral de reziliere aparținȃnd locatarului va fi exercitat ȋn mod valabil dacă,este stipulat in contract, fiind astfel acceptat de ambele parti. Legislatia reglementeaza cateva cazuri de reziliere unilaterala. Art. 1553 C.civ. prevede revocarea ȋn mod unilateral a contractului de mandat de către mandant. Art. 1556 C.civ. prevede dreptul mandatarului de a revoca unilateral mandatul, putȃnd fi, ȋnsă, obligat la plata de daune interese mandantului.

Atunci cȃnd, independent de voința părților se produce un eveniment ce afectează executarea obligațiilor (evenimente cum ar fi survenirea morții sau incapacității părții ȋn considerarea căreia s-a ȋncheiat contractul), are loc rezilierea forțată a contractului sinalagmatic cu executare succesivă.

4. Riscurile contractului

4.1. Noțiune.

Atunci cȃnd una dintre părțile contractului nu iși execută in mod culpabil obligațiile asumate, nici cealaltă parte nu este ținută să-și ducă pȃnă la capăt prestațiile stipulate ȋn sarcina sa. Există ȋnsă situații cȃnd debitorul prestației neexecutate este străin de clauzele neexecutării, ele producȃndu-se independent de voința părților.

În astfel de situații, "dacă,o parte, deși nu mai poate primi contraprestația celeilalte părți (deoarece aceasta a devenit imposibilă), este totuși ținută să-și execute obligația sa, aceasta ȋnseamnă că partea respectivă suportă riscul (res petit creditori) ".

În aceași situație, riscurile pot fi suportate de debitor, ȋntrucȃt, "datorită faptului că executarea obligației uneia dintre părți a devenit imposibilă, cealaltă parte nu mai este ținută să-și execute obligația sa (res petit debitori)" .

Spre exmplu, ȋn cazul contractului de vȃnzare-cumpărare, pieirea lucrului ȋnainte ca vanzătorul să-și execute obligația de a-1 preda, fie va libera pe cumpărător de obligația de a plăti prețul, fie contractul iși va produce ȋn continuare efectele, cumpărătorul trebuind să plătească oricum prețul; fie contractul prin distrugerea bunului iși ȋncetează existența, vȃnzătorul nemaiavȃnd dreptul să primească prețul bunului de la cumpărator.

În niciuna din aceste situații nu trebuie confundat riscul contractelor cu riscul lucrului (res pent domino), și ȋn acest din urmă caz fiind vorba de pieirea fortuită a unui bun, ȋnsă ȋn afara oricărui contract. Regula este ca riscul contractelor sinalagmatice este suportat de partea a cărei obligație, din cauze independente de voința sa, nu mai poate fi executată, respectiv de către debitor.

Obligațiile reciproce născute din contractele sinalagmatice sunt corelative, astfel ca, obligațiile unei părți există ȋn virtutea obligațiilor celeilalte părți, iar liberarea fortuită a uneia atrage ȋn mod firesc libertatea celeilalte.

În materia riscurilor contractuale Codului civil nu conține o reglementare expresă ci doar cȃteva aplicații ale acestora la diferite contracte cum ar fi: contractul de locațiune – ȋn art. 1423 se dispune că "dacă ȋn timpul locațiunii, lucrul ȋnchiriat ori arendat se strica ȋn totalitate prin caz fortuit, contractul este de drept desfăcut.

Dacă ȋnsă se distruiește (distruge) ȋn parte, locatarul poate după

ȋmprejurări, să ceară o scădere din preț, ori desființarea contractului" – ȋn care locatorul suportă riscul contractul de antrepriză -este prevazut de art. 1481 – ȋn care riscul este suportat de către antreprenor cu condiția ca acesta să ofere doar lucrul său, industria sa, lucrul să fi pierit ȋnainte de a fi predat dar nu din cauza unui viciu al materiei, contractul de societatete civilă – art. 1525 C.civ. – ȋn care contractul este de drept desființat dacă lucrul piere ȋnainte de a fi pusă ȋn comun proprietatea acestuia.

4.2. Ipoteze privind suportarea riscurilor:

În art. 1925 se prevede ca proprietatea este de drept strămutată la cumpărător imediat ce părțile sau ȋnvoit asupra lucrului și asupra prețului, chiar dacă lucrul ȋncă nu va fi fost predat, iar prețul ȋncă nu va fi fost plătit. Art. 971 ȋntărește cele arătate mai sus stipulȃnd urmatoarele: "ȋn contractele ce au ca obiect translația proprietății sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțămȃntului părților și lucrul rămȃne rizico-pericolul dobȃnditorului, chiar cȃnd nu i s-a facut.

Dacă lucrul ce face obiectul contractului nu este individual determinat, este generic, proprietetea bunului nu se transmite decȃt ȋn momentul ȋn care este individualizat; pȃnă ȋn acel moment proprietarul de drept al bunului este vȃnzătorul. În consecință, riscul pieirii bunului ȋnainte de a fi individualizat ȋl va suporta debitorul obligației de apreda lucrul.

Există ȋnsă regula potrivit căreia lucrul determinat numai prin categoria din care face parte nu poate pieri (genera non pereunt), deoarece se va putea găsi practic oricȃnd un obiect de același gen, va putea fi oricȃnd ȋnlocuit.

CAPITOLUL V

ASPECTE ȘI CONCLUZII DE PRACTICĂ JUDICIARĂ PRIVIND EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

PRACTICĂ JURIDICĂ

1. Curtea de Apel Bacău – Decizia civilă nr. 495 din 9 aprilie 1997 – simulația – actul ascuns.

Potrivit art. 1174 Cod civil actul autentic produce efecte depline ȋntre părțile contractante cu privire la drepturile și obligațiile ce se constată, simulația fiind o excepție de la inopozabilitatea fața de terți, a contractului aparent, stabilită prin dispozitia textului sus-citat. Ceea ce este caracteristic pentru simulație este faptul că ea presupune existența concomitentă, ȋntre aceleași părți, a doua contracte, unul public, aparent, denumit și contract simulat prin care se creează o aparență juridică ce nu corespunde realității și un altul, secret, denumit contraȋnscris care corespunde voinței reale a parților și prin care anihilează ȋn tot sau ȋn parte, aparența juridică creată prin actul public. Prin urmare și ȋn cazul simulării prin interpunerea de persoane, contrascrisul trebuie ȋncheiat tot ȋntre persoanele care au ȋncheiat actul aparent, cu precizarea că adevaratul beneficiar este o alta persoană, ȋntrucȃt ȋn cazul acestei simulații ambele părți din contract urmăresc ȋn mod conștient ca efectele să se producă față de o terță persoană. Or, ȋn speță, contrascrisul invocat de reclamant ca probă a simulației prin interpunere de persoană nu a fost ȋncheiat ȋntre aceleași părți din contract urmăresc ȋn mod conștient ca efectele să se producă față de o terță persoană. Or, ȋn speță, contrascrisul invocat de reclamant ca proba a simulației prin interpunere de persoană nu a fost ȋncheiat ȋntre aceleași părți care au ȋncheiat actul public, acesta nefiind semnat de pȃrȃtă care a avut calitatea de cumpăratoare ȋn actul autentic de vȃnzare-cumpărare cu privire la care se solicita a se constata existența simulației și prin urmare nu poate fi opozabil acesteia.

2. Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, decizia nr. 1052 din 12 martie 2002.

Rezoluțiunea poate fi pronunțată pentru neexecutarea de către una dintre părțile antecontractului a obligației de a prezenta, ȋn vederea autentificării contractului de vȃnzare-cumpărare, a extrasului de carte funciară din care să rezulte că imobilul este liber de sarcini, chiar dacă ȋn antecontract nu a fost inserată o clauză privind inexistența unei sarcini ȋn cartea funciara.

Prin sentința civilă nr.473 din 21 septembrie 2000, Tribunalul Cluj a respins ca nefondată acțiunea reclamantei S.C. „V.P.COM" SRL prin care a solicitat, ȋn contradictoriu cu pȃrȃții A.M. si A.D., sa se dispună rezoluțiunea antecontractului de vȃnzare-cumpărare imobiliară și a actului adițional, pentru neexecutare din culpă exclusivă a pȃrȃților, precum și obligarea acestora la plata dublului arvunei.

Pentru a pronunța această hotărȃre, instanța a reținut ca ȋntre părți, prin intermediul unei agenții imobiliare, s-a ȋncheiat un antecontract de vȃnzare-cumpărare, prin care reclamanta cumpără de la pȃrȃți un imobil ; reclamanta urma să achite o arvună, iar restul prețului la datele stabilite ȋn contract, urmȃnd ca imobilul sa fie intabulat ȋn momentul achitării integrale a prețului.

S-a mai reținut că reclamanta a fost ȋnștiințată de catre agenția imobiliară că imobilul este grevat de sarcini, existȃnd o ipotecă ȋn favoarea unei bănci și fiind notate mai multe acțiuni ȋn pretenții ale unor persoane fizice.

La data de 7 iunie 1999, parțile au ȋncheiat un act adițional prin care prețul a fost redus și s-a prelungit scadența primei rate, restul clauzelor privind modalitatea de plată ramȃnȃnd valabile.

La data de 30 iunie 1999, reclamanta a convocat pe pȃrȃți ȋn vederea ȋncheierii actului autentic, motivȃnd că doreste să achite anticipat restul prețului, ȋnsă nu s-a dovedit că ea avea la acea dată ȋntreaga suma datorată.

IÎ consecință, prima instantă, stabilind că reclamanta este cea care nu și-a respectat obligațiile contractuale cu rea-credință, a respins acțiunea.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr.59 din 8 martie 2001, a admis apelul impotriva sentinței pe care a schimbat-o, ȋn sensul că a admis acțunea reclamantei și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vȃnzare-cumpărare și a actului adițional, obligȃnd pe pȃrȃți să platească reclamantei dublul arvunei.

Recursul pȃrȃților este nefondat.

În mod corect, prima instanță a reținut ca, la ȋncheierea antecontractului de vȃnzare-cumpărare, pȃrȃții vȃnzatori au prezentat un extras C.f. mai vechi și au declarat că imobilul nu este grevat de sarcini, reclamanta aflȃnd ulterior că asupra imobilului este ȋnscrisă o ipotecă și sunt notate mai multe acțiuni, situație ȋn care a dorit să urgenteze ȋncheierea contractului ȋn formă autentică, sub condiția ca imobilul să fie fără sarcini.

De asemenea, s-a reținut corect că reclamanta a notificat pȃrȃților că va achita prețul integral, aceștia urmȃnd să prezinte cu un extras de carte funciară fără sarcini.

Întrucȃt la data de 30 iunie 1999 pȃrȃții, convocați de reclamantă, s-au ȋnfățișat la notariat, ȋnsă nu au prezentat un extras C.f. fără sarcini privind imobilul ȋn litigiu, ȋn timp ce reclamanta s-a prezentat cu suma reprezentȃnd prețul imobilului, culpa pȃrȃților este evidentă.

Pe de altă parte, este nefondată și critica pȃrȃților cu privire la lipsa temeiului juridic pentru admiterea acțiunii, potrivit căreia rezoluțiunea nu s-ar putea pronunța decȃt dacă ȋn convenție ar fi fost o clauză privind inexistența unei sarcini ȋn C.f.

Dacă ȋntr-un contract bilateral unul dintre contractanți nu-și execută obligația, celălalt va putea să urmărească executarea ei sau să ceară instanței rezoluțiunea contractului; aceastț posibilitate de a alege este o favoare creată de legiuitor părții care a executat sau declară că este gata să-și execute obligațiile.

Acest drept de opțiune este prevăzut de art. 1020 C.civ., potrivit căruia condiția rezolutorie este subȃnțeleasă ȋntotdeauna ȋn contractele sinalagmatice.

În legatură cu obligarea recurenților la restituirea dublului arvunii, se reține că, ȋn antecontract s-a prevăzut, ȋn mod expres, că nerespectarea acestor clauze obligă vȃnzătorul la plata dublului arvunii primite de la cumpărător și, ca atare, conform art.969 C.civ., ȋn mod legal pȃrȃții-recurenți au fost obligați la restituirea dublului arvunii.

3. Curtea Supremă de Justiție – Secția civilă, decizia nr. 3412 din 9 octombrie 2002.

Legat cu titlu particular sub condiție suspensivă avȃnd ca obiect un imobil abuziv naționalizat. Efecte. Calitatea procesuală activă a legatarului de a revendica imobilul.Legatul cu titlu particular, instituit asupra unui imobil abuziv naționalizat, sub condiția retrocedării, conferă legatarului calitatea procesuală activă de a revendica imobilul de la stat.

Prin sentința civilă nr.711 din 21 iunie 2000, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei D.A.R. care, ȋn contradictoriu cu C.G.M.B., U.V., U.M. și I.A.V., a solicitat instanței să constate că imobilul ȋn litigiu a fost abuziv naționalizat, iar contractul de vȃnzare-cumpărare prin care pȃrȃta I.A.V. a dobandit imobilul, precum și contractul de schimb ȋncheiat de aceasta cu pȃrȃții U.V. și U.M. sunt lovite de nulitate absolută.

În motivarea sentinței, privitor la excepție, instanța a reținut că certificatul de moștenitor invocat de reclamantă atestă calitatea de legatar cu titlu particular a reclamantei asupra unor bunuri determinate individual ȋn certificat, printre care nu este menționat și apartamentul revendicat, care figurează numai ȋntr-un codicil ȋntocmit de numita H.P.S. la 5 iulie 1994 și care conține legate cu titlu particular privind șase imobile, toate afectate de condiția suspensivă ca aceste imobile să-i revină testatoarei prin "desnaționalizare".

În conformitate cu prevederile art.925 C.civ., prima instanță a reținut că dispoziția testamentară din codicil este făcută sub condiție suspensivă și devine caducă ȋn cazul ȋn care legatarul a murit ȋnaintea ȋndeplinirii condiției. Întrucȃt, ȋn cauză, testatoarea a decedat ȋnainte de ȋndeplinirea condiției, s-a apreciat că legatul invocat de reclamantă avȃnd ca obiect apartamentul revendicat este caduc, astfel ȋncȃt reclamanta nu are calitate procesuală activă ȋn cauză.

Prin decizia nr.35 din 24 ianuarie 2001, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, cu motivarea că tribunalul a facut o greșită aplicare a prevederilor art. 925 C.civ., ȋntrucȃt acest text se referă la decesul legatarului ȋnainte de ȋndeplinirea condiției suspensive, ceea ce nu este cazul ȋn speță.Recursurile declarate de pȃrătii I.A., U.V. si U.M. sunt nefondate.

Astfel, recurenții au susținut, ȋn esență, că soluția instanței de apel este gresită, deoarece intimata nu este legatară asupra apartamentului revendicat decȃt sub condiția suspensivă a revenirii imobilului ȋn patrimoniul testatoarei, care ȋnsă a decedat ȋnaintea ȋndeplinirii acestei condiții. De asemenea, au mai susținut că art. 978 C.civ., invocat de instanța de apel ȋn motivare, nu se aplică interpretării testamentelor, astfel ȋncȃt, ȋn mod greșit instanța de apel a reținut, ȋn baza art. 1016 C.civ. că, ȋn speță, acțiunea ȋn revendicare este un mijloc de apărare și conservare a dreptului de proprietate. Totodată, decizia instanței de apel a fost criticată și pentru considerentul că nu s-a facut nici o referire ȋn motivare la art. 926 C.civ., text pe care reclamanta și-a fondat apelul, fiind examinat doar art. 925 C.civ., iar, pe de altă parte, din certificatul de moștenitor depus la dosar nu rezultă și calitatea de moștenitoare a reclamantei asupra apartamentului ȋn litigiu.

În speță, testamentul, ca act juridic unilateral mortis causa, cuprinde atȃt doua legate – unul avȃnd ca obiect un apartament situat ȋn imobilul din litigiu și celălalt un loc de veci, ambele fiind pure și simple, adică neafectate de nici o modalitate , cȃt și legatele menționate ȋn codicil -parte intcgrantă a testamentului care se supun acelorași reguli și au aceeași valoare juridică ca și testamentul – avȃnd ca obiect mai multe bunuri individual determinate, printre care și apartamentul revendicat de reclamantă, deci tot legate cu titlu particular, dar toate afectate de condiția suspensivă "dacă vor reveni la proprietar prin desnaționalizare".

Beneficiara testamentului, a legatelor pure și simple, ca și a legatelor sub condiție suspensivă, este intimata – reclamantă.

La data ȋntocmirii testamentului, 26 iunie 1975, posibilitatea revenirii imobilelor ȋn patrimoniul foștilor proprietari nu există, dar ulterior o atare posibilitate a aparut și, ȋn temeiul ei, la 5 iulie 1994, testatoarea a redactat codicilul. De altfel, autoarea testamentului a și valorificat posibilitatea redobȃndirii imobilelor naționalizate ȋn baza Decretului nr.92/1950, promovȃnd o actiune ȋn instanță pentru obținerea apartamentului nr.l din imobilul aflat ȋn litigiu, finalizată dupa decesul ei, printr-o hotărȃre judecătorească.

În calitate de titulară a legatelor sub condiție suspensivă, intimata-reclamantă este ȋndreptățită să acționeze ȋn instanță, ȋn temeiul art. 1016 C.civ., corect invocat de instanța de apel, potrivit căruia "creditorul poate, ȋnainte de ȋndeplinirea condiției, să exercite toate actele conservatoare dreptului său".

Actele de conservare ȋnglobează toate actele prin care se tinde la evitarea pierderii materiale sau dispariției juridice a unui drept, iar "desnaționalizarea", la care face referire codicilul, nu se produce de drept, adică ȋn puterea legii, ceea ce face necesară promovarea unei acțiuni prin care legatara reia exercițiul dreptului de proprietate, drept pe care autoarea ei, dacă se dovedește o naționalizare abuzivă a imobilului, nu 1-a pierdut niciodată.

Din acest motiv, ȋn condițiile analizate, acțiunea ȋn revendicare poate constitui un mijloc de aparare și, sub un anumit aspect, chiar de conservare a dreptului de proprietate, cum a calificat-o instanța de apel. În acest context, este fără relevanță juridică susținerea recurenților U.V. si U.M., ȋn sensul că instanța de apel a omis a analiza prevederile art.926 C.civ., chiar dacă a fost evocat de intimata-reclamantă ȋn apelul ei, iar, pe de altă parte, prevederile art.978 C.civ. conțin reguli de interpretare nu doar a convențiilor, ci a oricarui act juridic, inclusiv a unui act juridic unilateral mortis causa, cum este testamentul. În ceea ce privește art.925 C.civ., textul se referă la legatar, iar nu la testator, cum greșit a reținut tribunalul, ȋn sensul că legatarul trebuie să fie ȋn viață atȃt ȋn momentul decesului testatorului, cȃt și ȋn momentul ȋndeplinirii condiției suspensive care se poate realiza oricȃnd, ȋnainte sau dupa decesul testatorului.

4. Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, Decizia nr. 1832/1992 (Simulație. Act secret. Opozabilitate).

Potrivit prevederilor art. 1175 C. civ., actul secret care modifică, un act public nu poate avea putere decȃt ȋntre părțile contractante și succesorii lor universali.În afara regulii enunțate, art. 1175 (teza finală) cuprinde și o a doua regulă, referitoare la terți, potrivit căreia actul secret nu poate avea nici un efect ȋn contra altor persoane. Deși art. 1175 (teza finală) se marginește să dispună că actul secret nu poate avea nici un efect contra altor persoane, el permite, implicit, ca un atare act sa fie invocat de terti, in beneficiul lor, astfel cum le dicteaza interesele.

S-a pretins de pȃrȃta că actul public este fictiv, deoarece ȋntre parțile contractante a intervenit un acord simulatoriu pentru neutralizarea efectelor ȋnstrăinării ȋn scopul că apartamentul să rămȃna pe mai departe ȋn proprietatea vȃnzătorilor, iar terții să fie amăgiți asupra ȋnsăși existenței operațiunii juridice.

Fiind ȋn situația unei simulații prin care, după cum se pretinde, s-a urmărit neutralizarea efectelor actului aparent, simulația care presupune doar existența unui acord simulatoriu, fără a mai fi necesară ȋntocmirea unui ȋnscris secret, ȋn care sa se materializeze ȋnțelegerea ocultă a parților, instanțele nu pot pretinde părții să facă dovada inscrisului secret.

5. Curtea de Apel Galați, Secția civilă, Decizia nr. 372/2001 (Contract cu clauza penală, simulație, neindeplinirea condiției existenței și a unui act juridic secret).

Prin sentința civilă nr. 8899 din 15 decembrie a Tribunalului Galați s-a admis acțiunea și pȃrata a fost obligată să platească 18.845.927 lei cu titlu de preț, 17.385.367 lei – penalități ȋntȃrziere și 2.848.000 lei cheltuieli pentru neplata cantității de tabla din contractul nr. 124/18 mai 1999 ȋn care s-a stipulat și clauza penală.Apelanta pȃrȃtă a invocat faptul că parțile au ȋncheiat un act simulat contractul nr. 124/1999, susținȃnd că ȋn realitate acesta reprezintă un act de compensare.Este cunoscut că simulația reprezintă o operație juridică constȃnd ȋn ȋncheierea unui act juridic aparent, menit să dea impresia creării unei situații juridice diferite de cea reală si ȋncheierea concomitentă a unui alt act juridic secret privind adevaratele raporturi juridice dintre părți.

Apelanta, care a invocat caracterul de act aparent al contractului nr. 124/1999, contestȃnd valabilitatea clauzei penale, nu a facut dovada existenței concomitente și a unui act juridic secret pentru a fi indeplinite condițiile simulației. În atare situație, clauza penală care a fost stipulată ȃn contract iși produce pe deplin efecte juridice, fiind datorate penalitățile de ȋntȃrziere pretinse prin acțiune, hotărȃrea pronunțată de instanța de fond fiind legală.

CONCLUZII

În sistemul nostru de drept – ca și ȋn cel francez – de inspirație individualistă, și liberală, "actul juridic este o manifestare de voință reală și rațională", astfel că, ȋn caz de conflict ȋntre voința internă și cea externă (sau declarată), se acordă importanță celei dintȃi.

Principiul relativității efectelor actului juridic civil prevazut ȋn Codul civil romȃn in art. 973 instituie regula conform căreia nimeni nu poate să dobȃndească drepturi sau să-și asume obligații fără propriul său consimțămȃnt. Un act ȋncheiat ȋntre anumite persoane nu trebuie nici să avantajeze și nici să dezavantajeze alte persoane.

Textul art. 973 nu este ȋnsă decȃt o traducere incompletă a art. 1165 C.civ.fr. care prevede urmatoarele: "Convențiile nu au efect decȃt ȋntre părțile contractante; ele nu pot prejudicia pe terți și nici nu le profită".

Este logic, moral și legal ca efectele juridice să se refere doar la acele persoane – subiecte de drept – care le-au creat. S-a afirmat chiar că "una dintre funcțiile contractului este aceea de a determina părțile".

Este logic, ȋntrucȃt premisa majoră a acestor efecte, sursa lor generatoare, o constituie voința părților, dorința lor de a dobȃndi drepturi și de a-și asuma obligații. Este moral, deoarece, potrivit unui postulat kantian: "o persoană nu poate fi supusă unei alte legi decȃt aceia pe care și-a dat-o ea insăși singură sau ȋn acord cu o alta". Este legal pentru că este prevazută de normele ȋn vigoare, ȋn speța art. 969 Codul civil romȃn, 1165 Codul civil francez, art. 1376 Codul civil al Țarilor de Jos, art. 1275 Codul civil spaniol, art. 1372 Codul civil italian, art. 1165 Codul civil belgian, art. 1952 Codul civil etiopean. În common law, nefacȃndu-se distincția romanista ȋntre drepturile reale și drepturile de creanță, nu există texte corespunzatoare celor exemplificate, dar se recunoaște mult timp ceea ce se numește interference with contractual relations, adică "sancționarea complicității terțului", ceea ce echivalează cu recunoașterea, implicită a existenței unor efecte indirecte sau externe ce derivă din contract.

Principiul relativității efectelor contractului a fost inspirat și fundamentat de filosofia dreptului din cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, potrivit căreia obligația contractuală are drept izvor voința părților, a indivizilor liberi și aflați la baza edificiului social și juridic; de aici celebra expresie ȋmprimutată din opera kantiană: "autonomia vointei"și tot de aici, un alt postulat, corolar al celui dintȃi: "voința liberă a indivizilor nu poate fi decȃt justă. Ceea ce este contractual nu poate fi decȃt just".

Așadar, oricărei persoane care nu este parte la un contract nu i se poate impune executarea acelui contract. "Încă de acum aproape un secol și jumatate, instanta supremă franceză, ȋn legatură cu un contract translativ de proprietate, postula forța probantă a acestuia față de terți, cărora nu li se poate cere să-1 execute dar li se poate opune existența contractului" Sunt, așadar, străini de ele, dar nu cu totul dezinteresați, fiindcaă indirect, ei sunt, adeseori, beneficiarii efctelor juridice produse, ori trebuie să le suporte.

Opozabilitatea efectelor actului juridic civil față de părți și, numai ȋn anumite cazuri expres prevazute de lege, față de terți, avȃnd drept fundament principiul relativității, nu este consacrată explicit decȃt ȋn art. 110 din Codul civil senegalez, astfel: "Contractul nu produce obligații pentru terți decȃt ȋn cazurile prevazute de lege. Totuși, contractul le este opozabil ȋn măsura ȋn care el creează o situație juridicăpe care terții nu o pot ignora".

"Inopozabilitatea semnifică ȋn drept, pe de o parte, insuficientă unui act față de terți, permițȃnd acestora să il ignore nu numai ȋn considerarea faptului că ei, fiind străini de acel act, nu sunt direct obligați să ȋl respecte ori să suporte consecințele lui, dar și ȋn considerarea faptului că actul nu respectă normele de ordine publică (de exmplu: simulația, neindeplinirea formalității publicității); pe de altă parte semnifică uneori un gen de inadmisibilitate a unor mijloace de apărare".

În dreptul nostru nu există o acțiune specifică la dispoziția terțului; el va acționa după caz, prin contestație, acțiune oblică etc.

Dreptul francez a consacrat la dispoziția terțului o cale extraordinară de atac numită Jierce oppozition – opoziția terțului. Originea instituției o constituie Ordonanta Villers-Cotteret din august 1539; Ordonanța din aprilie 1667 consacră legislativ tierce oppozition, iar Codul de procedură civilă din 1806 a preluat elementele esențiale ale acestei ordonanțe; acest lucru s-a repetat și ȋn noul cod de procedură civilă ȋn art. 582-592. Prin aceasta acțiune terțul poate pretinde retractarea sau reformarea, ȋn profitul său, a unei hotarari judecătorești.

În doctrina franceză instituția "opozitiei tertului' este controversată: fie este considerată inutilă, fie este recomandată ca facultativă. Ar fi inutilă ȋntrucȃt hotararea judecătorească, neavȃnd autoritate de lucru judecat decȃt ȋntre părți, "terțul poate rămȃne ȋntr-o atitudine pasivă comodă2 73" ȋn dreptul nostru, ȋn fața unei hotărȃri ce i s-a opus, terțul, printr-o simplă apărare ȋn fond, fără a pune ȋn discuție legalitatea și temeinicia hotărȃrii, ar putea invoca, spre exemplu, neȋndeplinirea unor condiții specifice de opozabilitate.

Promisiunea de porte-fort (promesse de porte-fort) este convenția prin care promitentul numit porte-fort, se obligă față de contractant, beneficiarul eventual al promisiunii, ca se va face forte (se porter fort) spre a determina pe o a treia persoană să ȋncheie un act sau să ratifice un act deja existent.

Excepție de la principiul relativității efectelor actului juridic civil considerate de unii autori aparentă iar de alții reală, convenția de porte-fort este prevăzută expres de Codul civil francez ȋn art. 1120. Codul civil romȃn nu face referire expres la această convenție, dar admisibilitatea ei se deduce atȃt din principii și reguli formulate ȋn doctrină, cȃt și din aplicații ale acesteia ȋn legislație. Un exemplu ȋn acest sens ȋl constituie situația moștenitorilor chemați la o succesiune, unii fiind minori iar alții fiind majori, ȋn scopul de a se realiza ȋmpărțeala de bună-ințelegere și nu prin justiție, tutorii minorilor pot promite că minorii cȃnd vor fi majori, vor ratifica ȋmpărțeala făcută.

Stipulația pentru altul reprezintă convenția prin care o persoană, numită promitent, se obligă față de o alta persoană, numită beneficiar, ȋn numele și pe seama unei a treia persoane ȋnsă fără ȋmputernicirea acesteia.

În consecință celor arătate de principiul relativității, actul ȋncheiat ȋntre doua persoane prin care a treia devine debitor al actului fără consimțămȃntul sau este lovit de nulitate.

Spre deosebire de Codul civil romȃn care nu prevede expres stipulația pentru altul, Codul civil francez o interzice, ȋn principiu, ȋn art. 1119 dar prevede o excepție in art. 1121, fără a-i preciza riguros condițiile și efectele; acest din urmă text din Codul civil francez dispune că: stipulația pentru altul este valabila cȃnd ea este sub condițiunea unei stipulații ce se face pentru sine sau a unei donațiuni făcută altuia, putȃnd a se stipula ȋn același timp pentru sine și pentru altul, și fiind de ajuns să se arate un interes personal pentru stipulant, fie chiar și moral.

Tot ca o excepție, art. 881 din Codul civil austriac admite stipulația pentru altul, ȋntr-o formulare, ȋnsă, și mai vagă decȃt cea franceză. ȋn schimb, prin art. 328-335 ale Codului civil german, stipulația pentru altul este reglementată precizȃndu-se că "terțul dobȃndește direct dreptul de a cere prestație", specificȃndu-se astfel elementele ei esențiale.

Instanța supremă franceză a avansat ideea unei stipulații tacite pentru altul, respectiv "ȋn favoarea moștenitorilor victimei parte ȋntr-un contract de transport, ca urmare a neȋndeplinirii obligației de securitate". Dreptul constituit ȋn favoarea terților este un drept direct și propriu, intrȃnd direct ȋn patrimoniul acestuia ȋnca de la ȋncheierea contractului ȋntre stipulant și promitent. De asemenea, instanța supremă franceză a decis ca, ȋntrucȃt terțul beneficiază de un drept direct, acesta constituie un obstacol ȋn fața pretențiilor sindicului, atunci cȃnd stipulantul devine falit. Existența unui drept direct ȋmpiedica executarea obligațiilor față de creditorii stipulantului. Aceștia din urmă nu pot emite, astfel, nici o pretenție asupra sumelor datorate de promitent terțului beneficiar. Din același motiv, moștenitorii stipulantului nu pot cere nici raportul, nici reducțiunea avantajelor dobȃndite de terțul beneficiar.

Jurisprudența franceză mai veche, ȋnsă, și-a motivat soluțiile de admisibilitate a stipulației prin teoria ofertei. Conform acestei teorii, concepută ȋn secolul al XlX-lea, stipulația pentru altul ar avea doua etape: ȋn prima etapă, stipulantul dobȃndește un drept ȋmpotriva promitentului; ȋn a doua etapă, promitentul ofera acest drept terțului beneficiar.

Stipulația pentru altul nu-și poate produce efectele ȋn baza acestei teorii din urmatoarele motive:

ea nesocotește voința stipulantului și a promitentului care, ȋn realitate, ȋncheie un contract pentru ca terțul beneficiar să dobȃndească un drept propriu;

stipulația este mai mult decȃt o ofertă; ea constituie conferirea unui drept cȃștigat ȋn favoarea terțului beneficiar și acest drept trebuie privit ca irevocabil (ȋn afară de cazul ȋn care părțile și-ar fi rezolvat explicit sau implicit dreptul de a-1 revoca);

teoria consideră terțul succesor al stipulantului și ca dreptul dobȃndit de el ar fi trecut mai ȋntȃi prin patrimonial stipulantului, cu toate ca dreptul tertului se naste direct in patrimoniul sau;

teoria este inexactă și pentru ca se pretinde că dreptul terțului ar lua naștere numai ca efect al acceptării sale și numai din acel moment.

În unele legislații, ca cea elvețiana (art. 112 CO – Codul federal al obligațiilor), se face distincție ȋntre: stipulația imperfectă la care terțul are doar dreptul de a primi beneficiul stipulației și stipulația perfecta, la care terțul are la nevoie și dreptul de a reclama prin justiție executarea stipulației.

In dreptul romȃn (ca de altfel și ȋn cel francez), această distincție este irelevantă, ȋntrucȃt terțul are față de promitent un drept direct ȋn temeiul căruia poate reclama, ȋn toate cazurile, executarea stipulației.

Actele ȋncheiate de debitor ȋn frauda creditorilor lor chirografari vor putea fi anulate ȋn instanță prin acțiunea revocatorie (pauliana).

Codul civil romȃn prevede ȋn art. 975 ca orice creditor chirografar poate să atace actele viclene făcute de debitor ȋn prejudiciul drepturilor lor.

Art. 1167 C. civ. fr. prevede numai frauda, și nu prjudiciul. Constatarea numai a fraudei debitorului nu este suficientă pentru dovedirea prejudiciului suferit de creditor. Astfel, prejudiciul trebuie constatat independent de fraudă.

Prejudiciul este o chestiune de fapt ce poate fi dovedită de creditor prin orice mijloc de probă, constatarea acesteia fiind lăsată la aprecierea judecătorului.

Admiterea acțiunii pauliene va depinde, ȋn primul rȃnd, de posibilitatea debitorului de a acoperi cu bunurile existente ȋn patrimoniul sau a creanței creditorului chirografar. Dacă creanța depășește posibilitatea debitorului de a o acoperi, instanța va hotari anularea actelor pe care debitorul le-a ȋncheiat ȋn prejudiciul creditorului.

Potrivit art. 1175 C.civ. romȃn, creditorii și succesorii particulari pot nesocoti actul secret și să considere ca valabil actul aparent, dacă au fost de bună-credință. Tot ȋn temeiul art. 1175 exista "posibilitatea creditorilor de a se prevala de actul secret", ȋn același sens, prin interpretarea extensivă a art. 1321 din Codul civil francez, s-a admis "opțiunea terțului". Dacă totuși terții iși invocă opțiunea diferit ȋn raport cu una și aceeași operațiune juridică, vor avea preferință cei care invocă actul ostensibil. Numai ȋn acest mod se poate asigura protecția celui de bună-credință ȋn raport cu o situație aparentă.

În dreptul nostru civil, forța obligatorie a actelor juridice civile este exceptată ȋn cazul prevăzut de art. 1552 pet.3 C. civ.: mandatul se stinge prin moartea, interdicția, nesolvabilitatea și falimentul ori a mandantului, ori a mandatarului. Art. 2003 din Codul civil francez corespunzator art. 1552 din codul civil romȃnesc prevedea moartea naturală sau civilă. Instituția juridică a morții civile nu-și mai gasește aplicarea ȋn dreptul civil francez (ca și ȋn dreptul romȃnesc unde nu a existat niciodată) ca urmare a desființarii acesteia prin legea din 31 mai 1854. O altă schimbare intervenită ȋn codul civil francez este ȋnlocuirea expresiei I'interdiction cu expresia la tutelle des majeurs.

Tot ca o excepție la principiul forței obligatorie este și cazul prevăzut de art. 1439 C.civ. romȃnesc. Textul art. 1741 din Codul civil francez omite ȋn această situație cuvintele "sau s-a făcut netrebnic spre obișnuita ȋntrebuințare". Așadar, potrivit reglementării franceze amintite, desființarea contractului de locațiune are loc cȃnd lucrul a pierit ȋn totalitate.

În dreptul francez, teoria impreviziunii, ca și ȋn dreptul romȃn, nu a fost acceptată de la inceput și ȋn totalitate. La instanțele din Franța există ȋncă divergențe cu privire la admisibilitatea regulii rebus sic standibus.

Astfel, instanțele administrative au considerat argumentele teoriei impreviziunii ca fiind realiste. Aplicarea rigidă a principiului forței obligatorii nu se poate justifica ȋn cazul existenței unei disproporții vădită ȋntre valorile prestației. Prin faptul că nu au prevăzut situația unei crize economice, devalorizare accentuată a monedei naționale, parțile, de fapt, au subȋnțeles condiția ca ȋmprejurările ȋn care s-a ȋncheiat actul juridic să rămȃna aceleași pe tot parcursul executării acestuia. Așadar, ȋn materie de contracte administrative, nevoia asigurării continuității serviciilor publice a făcut ca regula rebus sic standibus să prevaleze asupra forței obligatorii a actelor juridice. În instanțele civile teoria nu a fost acceptată atȃt de ușor.

Legiuitorul francez a prevăzut, ȋnsă, situația ȋn care injustețea rezultată din executarea contractelor ar fi intolerabilă, impunȃnd sau favorizȃnd revizuirea clauzelor contractuale ȋn acord cu modificarea ȋmprejurărilor economice ȋn caz de razboi, crize economice etc. (de exemplu: Legea conversiunii datoriilor agricole și urbane din 1933).

De asemenea, ȋnsăși părțile au ȋncercat să prevină consecințele instabilității economice prin clauze convenționale de revizuire.

Art. 1718 C. civ. romȃn, care prevede situația creditorilor chirografari, corespunde art. 2092 C.civ. francez si art.7 C.civ. belgian. Textul nostru, care reproduce textul belgian, este mai bine redactat ȋn această privință decȃt textul francez, acesta din urmă dispunȃnd "oricine se obliga" (s'oblige). Textul francez, astfel cum este redactat, se referă numai la obligații convenționale, pe cȃnd ȋn specie este vorba de orice fel de obligații indiferent de izvorul lor.

Contractele sinalagmatice produc, așa cum am arătat mai ȋnainte, efecte specifice, diferite de celelalte contracte. Între cazurile care ilustrează excepția de neexecutare a contractului se află și dreptul de retenție. Codul civil romȃn nu reglementează, cu caracter de principiu, dreptul de retenție, recunoscȃndu-1 numai ȋn unele materii cum este cazul art. 1322 si art. 1323. "Codul civil german reglementează dreptul de retenție la art. 213-214, fiind unui dintre puținele texte de lege care conțin o reglementare generală pentru această materie". De asemenea, Codul civil elvețian conpune norme generale cu privire la dreptul de retenție ȋn art. 895-898; la fel, Codul civil grec, ȋn art. 525-529. Noul cod civil italian nu conține o reglementare expresa a dreptului de retenție, iar ȋn ceea ce privește dreptul mexican, ȋn jurisprudența acestei țări, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat ȋn sensul că "dreptul de retenție nu este un mod de stingere al obligației".

BIBLIOGRAFIE

I. LEGISIAȚIE

□ Codul civil

Codul comercial

Legea nr. 114/1996, privind contractul de ȋnchiriere

Legea nr. 136/1995, privind contractul de asigurare

Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe

Legea nr. 17/1994, pentru prelungirea sau reȋnnoirea contractelor de ȋnchiriere privind unele suprafețe locative

Legea nr.31/1990, privind societățile comerciale

Legea nr.64/1995, privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului

Legea nr. 134/1995, legea petrolului

Legea nr.219/1998, privind regimul concesiunilor

O.U.G. nr.25/1997, privind adopția

II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

C.Statescu, C. Bȃrsan, Drept civil – Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, 1993;

C.Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Băicoianu – Tratat de drept civil romȃn, Ed. All;

D. Cosma – Teoria generală a actului juridic, Ed. Științifică, București, 1969;

Emil Poenaru – Drept civil, vol.1, Ed. Europa Nova, București, 1994;

Fr. Deak – Moștenirea legală, Ed. Actami, București, 1994;

Gheorghe Beleiu – Drept civil romȃn. Introducere ȋn dreptul civil. Subiectele Dreptului civil, editia a IV-a, Casa de editură și presă "șansa" S.R.L., București, 2000;

Gabriel Boroi – Drept civil.Partea generala, Ed.All, 1998;

Giosan Lucia si Florea Magureanu – Drept civil, Ed. Universul juridic Bucuresti 2004;

loan Albu – Drept civil. Contractul și răspunderea contractuală, Ed. Dacia, 1994;

Ion Dogaru – Drept civil romȃn. Tratat, vol.1, Ed. Europa, Craiova, 1996;

Josif R. Urs, Smaranda Angheni – Drept civil, vol.1, Ed. Oscar Print, București, 1997;1

Ion Filipescu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Actami, București, 1994;

L. Pop – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, vol.1, Ed. Fundației "Chemarea", Iași, 1993;

Mircea Muresan – Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1994;

Paul Mircea Cosmovici – Drept civil. Obligații. Legislație, Ed. All, București, 1996;

Paul Mircea Cosmovici – Introducere ȋn dreptul civil, Ed. All, 1994;

Tudor R. Popescu – Drept civil, vol.1, Ed. Oscar Print, București, 1994;

III. ARTICOLE SI STUDII DIN REVISTE DE SPECIALITATE

Revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, Gr. Giurca, Gh. Beleiu, Teoria impreviziunii – rebus sic standibus – ȋn dreptul romȃn.