Educatia Permanentă Si Autoeducatia

Educația permanentă și autoeducația

Profesor coordonator:Mâță Liliana

Studentă:Miron Ioana-Mădălina

Studentă:Racariu Costinela-Maria

Facultatea de Inginerie

Specializare:Ingineria produselor alimentare

Anul I

Introducere

Cuvântul”pedagogie”vine din grecescul “paidagogos”(conducător de copii).Originea cuvântului ne arată că știința educației presupune întotdeauna o direcție în dezvoltarea individului-o funcție și o direcție concretizată de specialiști:pedagogi și profesori.

Emile Planchard(Plancharde,E.,1992)consideră că diviziunile pedagogiei științifice sunt:psihologia pedagogică,sociologia pedagogică,istoria pedagogiei,pedagogia medicală,pedagogia experimentală și statistica pedagogică.El spune”știința pedagogică studiază omul educabil pe care îl consideră în natura sa concretă”.

Caracterul permanent al educației pune în evidență faptul că educația se excercită asupra omului pe toată durata vieții sale.Caracterul permanent al educației impune o nouă perspectivă asupra educației ca activitate ce vizează formarea personalității umane.Permanența educației face ca educația să nu mai fie concepută ca o simplă pregătire pentru viață,ci devine o dimensiune a vieții,în continuu existențial,a cărui durată se confundă cu însăși durata vieții.Prin aceasta se desființează împărțirea vieții în două etape:una destinată dobândirii de cunoștințe și alta utilizării lor.Educația nu se mai limitează la ceea ce se realizează în școala ci continuu și dupa absolvire(educația postșcoloara,postuniversitară,diverse forme de perfecționare,inclusiv autoeducația).Finalitățile educației școlară capată noi semnificații,ele trebuind să fie reorientate și redimensionate pentru a conduce la dobândirea unei autentice autonomii formative,intelectuale și spirituale.În această idee accentul trebuie să se deplaseze de pe transmiterea și asimilarea de cunoștințe,pe formarea de capacități și atitudini intelectuale,pe formarea unor priceperi,deprinderi obișnuite de studiu indispensabile continuării efortului de perfecționare și autoperfecționare permanentă.

Pregătirea pentru autoeducație se realizează prin întreg procesul de educație.Încă din primii ani se pune bazele autoeducației prin formarea în familie a unor deprinderi de autoservire,igienico-sanitare,de comportare civilizată și apoi a celor legate de activitatea școlară.Prin educație se formează calitățile volitive și cele moral-caracteriale absolut necesar în autoeducație.Se poate afirma că educația care precede autoeducația oferă tânărului direcția devenirii sale,informează priceperi și deprinderi necesare unui comportament independent și îi cultivă încrederea în sine.

I.Partea teoretică

I.1Delimitări conceptuale

În urma analizei lucrărilor de referință pe tema “Educația permanentă și autoeducației”,conceptul de “Educație permanentă și autoeducație”sunt definte în diferite moduri.

“Tot ce suntem,ce facem,ce gândim,vorbim,auzim,dobândim și posedăm nu este altceva decât o scară pe care ne urcăm din ce în ce mai mult pentru a ajunge cât mai sus,fară însă să putem atinge vreodată suprema treaptă.”Faure(1974)

Bontaș(1994) definea educația permanentă drept un sistem educațional deschis compus din obiective,conținuturi,forme și tehnici educaționale care asigură întreținerea și dezvoltarea continuă a potențialului cognitiv,activ și acțional al personalității,al capacității și deprinderilor de autoeducație formarea personalității îndependente și creative.

A.Barna(În puterea noastră 1989),declară că “autoeducația poate ca fiind activitatea ființe umane desfășurată în scopul perfecționării propriei personalități”.

Paul-Popescu Neveanu în Dicționar de pshiologie(1978) definește autoeducația ca “proces de formare a propriei personalități și conduite comform unor metode și cerințe în baza unor eforturi personale.”Educația devine permanentă prin intermediul autoeducației.

Potrivit lui Abraham Harold Maslow în dimensiune ei individuală,această actualizare se prezintă în termeni definiți ușor ca trebuință”de a deveni tot mai mult și mai mult ceea ce ești,de a deveni orice ești capabil”(Psychology,1978)

După autorul “Torsten Husen,1974”,conceptul de educație permanentă are următoarele trăsături:învățarea continuă,responsabilitatea față de propria evoluție socială și profesională,participarea civică și muncă în echipă,parteneriat social.

Comform teoriei autorului Dave,1991,educația permanentă presupune un sistem complet,coerent și integrat,oferind mijloace proprii de a răspunde aspirațiilor de natură educativă și culturală ale fiecărui individ,potrivit disponibilităților sale:ea este destinată să permită fiecăruia să își dezvolte personalitatea pe durată întregii vieții prin munca și activitățile pe care le desfășoara.

Pegagogul român George Văideanu apreciază că educația permanentă rezistă actual “un mod de viață al omului contemporan.”Este modul în care omul temporan “își depășește perioadele de criză,surprizele profesionale neplăcute,inutile.Prin educație el învață să se autoevalueze,să își aprecieze obiective situația într-o mică conjunctură și pe baza acestora evaluăm autotransformarea.”

Același autor este de părere că poate fi considerat format în spiritul permanent acel om “care este pregătit să își asume răspunderi(inclusiv darea propriei perfecționări)cel care ajunge la un mare grad de autonomie în procesul țării(…)acea persoană care știe să învețe dar să și participe la educația celorlalți oameni ai societăți”(Văideanu G.,1988)

Necesitatea permanenței educației în plan individual și istoric a fost intuită de mult timp în primul rând de clasicii pedagogiei universale.Conceptul de educație permanentă este specific pedagogiei contemporane.Există o serie de alte concepte care au o semnificație asemănătoare:educație recurentă(reciclarea)enculturație educație socială,educație a adulților,educație postșcolară,autoeducație,autoperfecționare.

Conceptul de educație permanentă se extinde asupra tuturor aspectelor actului educativ,le înglobează pe toate,iar întregul care rezultă este mai mult decât suma părților.În acest sens este surprins raportul taxonomic al elementelor constitutive ale educației astefel încât educația nu se poate îdentifica cu o parte deosebită de întreg și care nu este inclusă în acesta.Așa cum afirma T.Jian în lucrarea”Marile probleme ale educației în lume(1977)”,educația permanentă nu este nici un sistem și nici un domeniu educativ,ci principiul pe care se bazează organizarea globală a unui sistem și deci,elaborarea fiecăreia din părțile sale.

Sociologul francez Emile Durkheim consideră ca educația este o acțiune”exercitată de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială.”;are ca obiectiv să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice,intelectuale și morale.Durkheim afirmă că”educația constă într-o socializare metodică a tinerei educații.”(1898)

Pentru Jean-Jacques Rousseanu(1756) educația este în același timp intervenție și neintervenție:”Educația negativă presupune inlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești,totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție.”

I.2.Obiectivele educației permanente și autoeducației

În prezent,dimensiunea educației se suprapune pe dimensiunea întregii existențe a omului:educația începe odată cu nașterea ființei umane și devine o dimensiunea a întregii sale vieți.

Factorii care determină necesitatea educației permanente:

revoluția științifico-tehnică,explozia informațională,o mare perisabilitate a cunoștintelor ceea ce reclamă o formare continuă,permanentă;

Amplificarea fără precedent a schimbărilor din viața economică,socială,politică,culturală cu consecințe asupra mobilității profesionale;

progresul accelerat al tehnologiei și organizării muncii;

creșterea timpului liber;

nivelul crescut al trebuințelor și aspirațiilor culturale ale diferitelor categorii de vârstă.(apud.C.Dumitriu,2003)

Obiectivele educației permanente(N.Oprescu 1999)

formarea capacității de a achiziționa și de a prelucra noile informații cât mai independent;

formarea capacității de adaptare la schimbările rapide;

Conținutul educației permanente vizează integrarea și extinderea cunoștințelor la nivelul unor structuri(S.Cristea 1998)

informative(intra-,inter-,trandisciplinare);

formative(bazate pe corelația dintre dimensiunile intelectuale-afective-motivaționale-acționale ale cunoștințelor dobândite);

oprative(dincolo de sfera disciplinei sau treptei școlare respective);

deschise(spre diferite forme de învățare socioculturală);

stimulative(pentru capacitatea de comunicare și de flexibilizare a rezultatelor învățării în plan științific,moral.tehnologic,estetic,psihofizic).

Autoeducația presupune ca persoana respectivă să posede anumite caracteristici:

cunoașterea de sine;

puterea de stăpânire;

să fii ferm în propriile hotărâri;

să ai un ideal propriu bine conturat.

Ion Gh.Stanciu(Palicica 2007) consideră că procesul de autoeducație poate începe după ce au fost create anumite condiții:

s-a format un sistem de priceperi și deprinderi de comportament independent care poate fi utilizat în procesul de autodezvoltare și autoformare;

a fost dezvoltată încrederea în potențele individuale prin relevarea unor disponibilități și însușiri pozitive;

se manifestă dorința de independență,de ieșire,cel puțin parțială,de sub tutela absolută a educatorilor;

apare trebuința de comunicare pe cont propriu a procesului paideutic prin valorificarea acțiunilor desfășurate de sistemul instituțional de educație.

Andrei Barna(1995)identifică o serie de caracteristici ale autoeducației:

caracterul subiectiv,reprezintă un produs al educației superior proiectată,organizată,coordonată,(auto)perfecționată;

caracterul autoreglator,reprezentând saltul funcțional de la conexiunea inversă externă(subiect-obiect)la conexiunea inversă internă(subiect-subiect);

caracterul corelativ,reprezentând legătura structurală existentă între autoinstruire-autoinstruire permanentă-autoeducație-autoeducație permanentă.;

caracterul procesual,reprezentând linia de continuitate dintre etapa autoeducației potențiale și etapa autoeducației reale,posibilă după dobândirea „conștinței de sine”,în jurul de 16 ani.

Phillipe Carre(1997) identifică mai multe forme ale autoeducației:

autoeducația integrală,care se aseamănă cu „autodidactica”și care presupune învățarea pe cont propriu,”învățarea în afara oricărei legături cu instituțiile și agenții educativi formali”;

autoeducația existențială,un proces care pune accent pe poziționarea valorică,pe conceptul de “a învăța să fii” și “a-ți construi viața”;

autoformarea educațională care facilitează dobândirea de cunoștințe individuale în cadrul unei instituții cu specific educativ;

autoeducația socială care se referă la toate cunoștințele obținute prin participarea la grupuri sociale(schimburi de cunoștințe);

autoeducația cognitivă care se interesează de „mecanismele psihologice puse în joc de către subiect în timpul învățării individuale”;în acest cadru,noțiunea centrală de direcție a învățării presupune”un proces mental dirijat în mod intenționat,sprijinit de comportament de identificare și de cercetare a informației”.

II.Partea aplicativă

Denumirea metodei:Întrebați studenții cum și-ar dori să trăiască în zece ani.

Obiective:

Am aplicat această metodă deoarece vom putea pune în practică autoeducația pentru a vedea care sunt metodele cu care vom ajunge în cei zece ani stabiliți și ce pași vom urma pentru a duce la bun sfârșit ceea ce ne-am propus.

Etapele aplicării metodei:

punctul de plecare este educația permanentă,este ceea ce am învățat în anii anteriori,ceea ce avem la bază.Inițial vom fixa ceea ce ne-am propus în cei zece ani.

cum vrem să obținem ceea ce ne-am propus

punerea în viața reală a obiectivelor la care vrem să ajungem

compararea realității cu viziunea proprie asupra obiectivului

confruntarea cu mediul extern,greutății,obstacole,critici

finalizarea etapelor anterioare duce la îndeplinirea obiectivului propus acum zece ani

2026

2016

AXA ANILOR PARCURȘI ÎN CEI ZECE ANI

Concluzii

În concluzie autoeducația și educația permanentă nu pot exista una fără alta dar pot exista și excepții de la regulă.Orice are un început dar și un sfârșit așa și educația permanentă apare încă de la vârstele preșcolare ducându-se până la autoeducația proprie prin diferite metode cu idealuri proprii sau chiar fixarea modelelor de viață.

Aspectele critice constate sunt interpretarea greșită a adolescenților dar nu numai asupra educației permanente dar și a autoeducației.Învățarea permanentă nu reprezintă numai un aspect al educației și formării,ci ea de devine,pe zi ce trece,un principiu fundamental al participării active a individului în societate,de-a lungul întregii sale vieții.

Educația permanentă reprezintă un principiu organizatoric și filosofic care presupune că educația se suprapune pe dimensiunea întregii sale existențe a omului.

Educația permanentă reprezintă o direcție importantă de evoluție a activității de formare-dezvoltare a personalității,care urmărește valorificarea tuturor dimensiunilor și diformelor educației proiectate și realizate pe tot parcursul existenței umane și în orice moment a existenței umane.Volumul de cunoștințe căpătat de individ în școală nu îi poate sluji eficient toată viața,el fiind obligat ca la scurt timp după terminarea studiilor prin obligațiile profesionale,sociale și culturale să deprindă priceperi și învățături noi,în acord cu noile date ale științei și tehnici.

În sens mai larg sau mai restrâns,înțeleg că autoeducația este cunoașterea de sine în mod conștient,perfecționarea propriei personalități,transformarea ta permanentă și valorificarea resurselor personale în contextul oricărei activități a vieții.

Cizelarea noastră,împlinerea de sine,dezvoltarea personală,conștința de sine și capacitatea de a deveni o personalitate unică și puternică în viață constau în autoeducație.Cultivarea mea individuală depinde doar de mine și doar prin autoeducație.

Bibliografie

1. A.Barna,În puterea noastră,Autoeducația,București,Editura Albatros 1989

2. Barna Andrei,Autoeducația.Probleme teoretice și metodologice,Editura didactică și pedagogică,RA,București 1995

3. Bontaș I.,Pedagogie,Editura ALL,București (1994)

4. Cristea S.1998,Dictionar de termeni pedagogici,E.D.P.,București

5. Ionescu M.,Radu I.,Didactica modernă,Editura Dacia,Cluj 2001

6. L.Sacară,I.Dămian,G.F.Macarie,A.V.Tebeanu(2006)

7. Palicica,Editura Mirton,Timișoara(2007)

8. Paul-Popescu Neveanu.Dicționar de psiholigie,București 1978,Editura Albatros

9. Văideanu G.,1988,Educația la frontierea dintre milenii,Editura Politică,București