Economia Sectorului Public . Studiu de Caz la Agentia de Imbunatatiri Funciare Calarasi

=== 69c708c3586a6d05cc6c612462bf51ad410f0869_515964_1 ===

Facultate: Management și inginerie economică în agricultură

Specializare: Inginerie economică în agricultură

Economia sectorului public

Agenția de Îmbunătățiri funciare Călărași

CUPRINS

INTRODUCERE

Cap I Economia sectorului public

Sectorul public și importanța lui în economia națională

Formele de manifestare a sectorului public

Cap II Rolul și funcțiile statului în economia sectorului public

INTRODUCERE

Funcționarea oricărei economii este fundamentată, în principiu, pe consecințele acțiunii guvernului în cadrul societal. Fundamentul economiei rezidă în principiile guvernatoare ale manifestării procesului de piață. Organismele statului se descriu printr-o funcție complementară: pe de o parte de a sprijini, pe de altă parte de a suplini mecanismele pieței. Actualmente, nu există economie unde sectorul public să nu se regăsească, într-o manieră indirectă ori directă.

Recunoașterea demersului statal în activitatea economică impune o analiză a funcției sectorului public și a statului. Economia sectorului public se identifică în partea economiei care studiază arealul acțiunii guvernului la nivel societal. Nevoia studierii sectorului public este derivată din faptul că acesta rezidă în instrumentul instituțional prin intermediul cărora guvernul se implică atât în existență socială și economică.

Viața economică este poziționată într-o continuă tranziție și schimbare. Aceasta este marcată prin evenimente independente ori corelate și este influențată de factori periodici, permanenți, ciclici ori aleatorii. Aceste aspect permit descrierea sa printr-o multitudine de stări de dezechilibru și, în unele conjuncturi, printr-un echilibru economic general ori parțial.

Frecvența stărilor de absorbție ori de presiune pe piață, cu alte cuvinte lipsa de echilibru are nevoie de demersuri de ordin guvernamental la diverse grade de intensități și sub diferite forme. Implicarea statală în domeniul economic nu reprezintă o problemă nouă în literatura de specialitate, însă consecințele sale, gradul de intervenție publică, domeniile de implicare sau oportunitățile acesteia fac obiectul unei multitudini de analize de ordin economic.

Lucrarea de față se identifică într-o abordare a sectorului public prin raportare la relevanța sa și a funcțiilor sale cu implicare in mecanismele obiective de funcționare a pieței.

Astfel, politica și piața publică sunt tratate în conjunctura egalității sociale și a eficienței economice. În acest context, apare folositoare teoria bunurilor publice precum și a externalităților negative și pozitive alături de luarea în calcul a alegerii publice din perspectiva analizei cost – beneficiu.

În lipsa tendinței de a trata perfect economia sectorului public, prezenta teză este o încercare de detaliere a unor aspecte ale vieții individului ce îi afectează existența și care raționalizate îi permit îmbunătățirea performanțelor activității sociale și particulare.

Scopul prezentei lucrări rezidă în oglindirea specificităților bunurilor publice, funcția sectorului public în stabilizarea și evoluția de ordin macroeconomic, a manierelor de implicare a statului în economia de piață, examinarea economiei sectorului public sub identitatea de parte componentă a economiei naționale, reliefarea factorilor primordiali și motivațiilor de intervenție a sectorului public în domeniul economic și, totodată, în definirea metodelor de reglementare a economiei din partea statului.

Pe lângă scopul academic pe care întreprinderea acestei lucrări îl are, teza prezentă poate fi la fel de bine adresabilă și unui lector nespecialist care intenționează să înțeleagă în profunzime ce semnifică economia și sectorul public și cum se descrie interdependența dintre acestea prin abordarea incursiunilor în domeniul cunoștințelor actuale ale științei, expuse în prezentul material.

Motivul optării pentru lucrarea “Economia sectorului public” derivă în primă instanță, din dorința și nevoia personală de documentare în acest domeniu în vederea unei aprofundări a acestui subiect precum și în vederea unei orientări spre o profesie în domeniu. În instanță secundă, abordarea subiectului se bazează pe lipsa de lucrări cu tematică asemănătoare (cel puțin în perioada contemporană) motiv pentru care se vor accentua, în mod expres, specificitățile economiei și a sectorului public în societatea prezentă.

Lucrarea de față expune trei capitole dintre care două teoretice și unul descriptiv al părții practice.

Primul capitol, încadrarea teoretică a economiei și a sectorului public, cuprinde două subcapitole: cel dintâi aparține unei succinte analize a sectorului public și a relevanței sale în economia națională iar cel de-al doilea tratează formele de manifestare a sectorului public.

Cel de-al doilea capitol va trata rolul și funcțiile statale în economia sectorului public.

Capitolul al treilea, va cuprinde transpunerea părții teoretice în practică respectiv studiul de caz efectuat la Agenția de îmbunătățiri funciare Călărași.

Cap I Economia sectorului public

Sectorul public și importanța lui în economia națională

Noțiunea de “economie” își are proveniența în limba greacă unde termenul „oikos” reprezintă “gospodărie” iar „nomos” își are corespondentul în termenul “lege” fiind folosit cu sensul de a gestiona patrimoniul familial. Odată cu trecerea timpului, termenului “economie” i s-au alăturat diverse concepte cu scopul de a i se indica arealul de acțiune, notorii devenind, astfel, economia politică, economia publică, economia socială ori economia serviciilor. Potrivit lui von Hayek există și un alt concept util în a expune o dimensiune mai vastă a acestei științe respective “catalaxia” care presupune schimbarea unui lucru cu altul, intrând, astfel, în discuție și economia prețurilor și economia de schimb. În accepțiunea contemporană, economia s-a transformat într-o știință a legilor care astăzi are o multitudine de definiții identificabile în următoarele:

știință a administrării insuficiente prin raportare la solicitările concurențiale existente

știința alocării bunurilor materiale spre mulțumirea necesităților personale

știința alocării unor resurse mărginite pe fundamentul solicitărilor nelimitate existente.

Economia publică se identifică într-o ramură a științei economice ce analizează funcțiile și comportamentul statului – a funcționarilor ori a politicienilor. În același timp, economia publică studiază impactul asupra economiei internaționale și naționale și, totodată, asupra bunăstării cetățenilor. Sectorul public se identifică în acea parte a economiei unde se manifestă proprietatea publică (cu alte cuvinte, societățile publice distribuitoare ori producătoare de bunuri publice, departamentele și agențiile guvernamentale).

În acest context, economia sectorului public este imperios să răspundă unor întrebări legate de “destinatarul” pentru care ar trebui să se producă, tipurile de bunuri care ar trebui să fie produse, maniera în care ar trebui să se producă, cu ce țel ar trebui să se producă și în ce cantități.

Legile fundamentale ce au incidență în ceea ce privește sectorul public se identifică în următoarele:

Legea cadru legată de descentralizarea 195/2006, cu schimbările și completările ulterioare

Legea 188/1999 legată de Statutul funcționarilor publici, cu schimbările și completările ulterioare

Codul de procedură fiscală

Legea nr. 286 din 29 iunie 2006 legată de Legea privind schimbarea și completarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001

Codul fiscal

Legea 340/2004 legată de instituția prefectului, cu schimbările și completările ulterioare

Legea finanțelor publice nr. 273/2006, cu schimbările și completările ulterioare

Legea finanțelor publice nr. 500/2002, cu schimbările și completările ulterioare.

Funcțiile sectorului public sunt în număr de trei, identificabile în:

distribuție

stabilizare

alocare.

În ceea ce privește distribuția veniturilor publice, funcția face raportare la implicarea statului în economie prin reducerea averii ori a veniturilor obținute din tranzacții economice.

În ciuda faptului că distribuirea venitului se petrece simultan cu productivitatea statului respectiv, unele considerații de ordin etic pot solicita altă distribuție a averii ori a venitului, alta spre deosebire de cea care este fundamentată pe principii economice. Întreprinderea unei distribuții egale a averii și a venitului se identifică într-un motiv suplimentar în scopul intervenției statale în economie. Redistribuirea adusă în discuție poate fi întreprinsă ori prin sistemul transferurilor ori prin sistemul impozitelor. Prin propriul vot, indivizii pot să influențeze maniera în care sunt împărțite averea și venitul ulterior anumitor standarde de egalitate.

Întreprinsă prin cheltuieli publice și impozite, funcția de distribuire se transformă într-o funcție imperioasă în condițiile în care distribuirea averii și veniturilor între persoanele juridice și fizice – influențate de maniera de împărțire a formelor de proprietate și a factorilor de producție – nu concordă cu justiția socială și cu nevoile sociale.

Funcția de stabilizare se identifică în cea din urmă funcție a sectorului public ce vizează conturarea cadrului legal în scopul desfășurării în conjuncturi optime a tranzacțiilor economice de stat ori publice. Stabilizarea indică funcția statală, respectiv aceea de a asigura locuri de muncă stabile și prețuri. Prin funcția de stabilizare este urmărită creșterea economică, atingerea unui nivel înalt de ocupare a forței de muncă, fortificarea situației balanței de plăți externe și stabilitatea prețurilor. În cele mai multe dintre cazuri, impozitele și costurile bugetare sunt utilizate în scopul creșterii reale a economiei și stabilizării economiei. O combinație integrală între politica monetară și fiscală se identifică în rețeta de succes spre creșterea și spre stabilizarea economică.

Alocarea se identifică în funcția ce se referă la faptul că serviciile și bunurile se alocă în cantități suficiente ori prin asigurarea acestora de stat ori prin intermediul pieței. Alocarea optimă este întreprinsă distinct de la un serviciu ori un bun, la altul. Prin raportare la servicii ori la bunuri din arealul apărării, potrivit lui Olson și Zeckhauser cea mai optimă alocare în spațiul apărării este întreprinsă de stat, nu de piața privată, ce nu are niciun interes în acest sens. Prin intermediul funcției de alocare, serviciile cu caracter special sunt împărțite prin intermediul autorităților publice care asigură mulțumirea unor necesități sociale – apărarea națională, cultura, justiția și învățământul. În alt context, în condițiile în care nu există nicio barieră în întreprinderea unei afaceri profitabile, aceasta este întreprinsă iar resursele sunt alocate prin folosirea acestora la cea mai ridicată valoare.

Funcție de forma de proprietate, sectorul public este descris prin două elemente identificabile în dimensiune și în intensitate. Dimensiunea sectorului public este variabil de la stat la stat, funcție de ideologia politică a guvernului poziționat la conducerea acelei țări și exprimă spațiile unde este evidentă intervenția statului. Intensitatea sectorului public este distinctă de la un domeniu de intervenție la altul, exprimând intensitatea acțiunilor statului în domeniu. Economia sectorului public se identifică în acea parte a economiei ce studiază sectorul public prin raportare la legătură economică reprezentativă dintre resurse și necesități.

Necesitatea de sector public se identifică într-un efect al pieței și mecanismelor acesteia ce nu generează în toate conjuncturile rezultatele dorite apărând, prin urmare, eșecul pieței.

Resursele sectorului public sunt materializate în elemente umane, materiale și financiare ce pot fi utilizate în scopul mulțumirii unor necesități generale ale societății. În scopul de a pricepe economia sectorului public, este imperioasă depistarea coordonatelor sale, ce își conturează chestiunile problematice care modelează acțiunile sectorului public respectiv chestiunea problematică economică reprezentativă și aspectele de macroeconomie și de microeconomie ale sectorului public, de economie normativă și pozitivă. Cu alte cuvinte, simultan acceptării prezenței sectorului public în economie, este încercată o eficientizarea a propriului demers prin găsirea celor mai eficiente răspunsuri legate de manierele de întreprindere a acțiunilor publice, de domeniile de intervenție, de volumul ori de amploarea activității.

Microeconomia sectorului public face raportare la multitudinea de procese și de fenomene economice ce descriu activitatea sectorului public sub identitatea de agent economic.

Macroeconomia sectorului public face raportare la multitudinea proceselor și a fenomenelor economice ce descriu activitatea sectorului public sub identitatea de reglator al vieții economice.

Economia pozitivă a sectorului public reprezintă acea parte a economiei ce studiază procesele și fenomenele economice într-o manieră descriptivă, în maniera în care se manifestă în economia reală. Economia normativă a sectorului public se identifică în acea parte a economiei ce studiază procesele și fenomenele economice în maniera în care ar trebui să se manifeste în existența economică. Așadar, economia sectorului public studiază procesele și fenomenele economice unde este implicat ori intervine sectorul public în strânsă conexiune cu factorii determinanți ai acțiunilor guvernamentale unde statul apare pe de o parte ca agent economic, pe de altă parte sub identitatea de reglator al vieții economice, spre administrarea resurselor în manieră eficientă și mulțumirii cât mai optime a necesitaților generale ale societății.

Caracterul economiei sectorului public este unul educativ, teoretic, pragmatic și istoric.

Locul economiei sectorului public este în sistemul științelor economice lângă științele economice speciale, explicând viața economică precum și mecanismele economice de piață în încercarea de îmbunătățire a funcționării generale a societății, este fundamentată pe legături, pe argumente de natură științifică și analiză economică comparativă, aspect ce îi conferă caracterul teoretic. Odată cu dezvoltarea omenirii, sectorul public s-a aflat într-o continuă schimbare, predispoziția actuală în economiile de piață fiind observată către reducerea mărimii sectorului public, în avantajul sectorului mixt și privat. Încercarea de îmbunătățire a bunăstării generale a societății, dovedită prin crearea instrumentelor de acțiune unde, într-o formă sau alta, este implicat și sectorul public, oferă economiei sectorului public caracterul pragmatic. Atenția acordată gestionării resurselor mărginite ale societății, în scopul interdependenței oportunităților și intereselor prezentului cu resursele și cu nevoile generațiilor ulterioare, în scopul evoluției economice durabile dovedește latura educativă a economiei sectorului public.

Prezența sectorului public în spațiul economic este continuă în ciuda faptului că actualmente cunoaște o dimensiune mai limitată. Sectorul public implică o multitudine de elemente identificabile în cheltuielile publice, în finanțele publice, în bunurile publice, în alegerile publice sau în emisiunea publică.

Cheltuielile publice reprezintă cheltuielile întreprinse de administrația publică centrală ori locală în scopul funcționarii administrației publice și sprijinirea activității din domenii precum investiții economice, apărare, asistență socială, învățământ, asigurări ori sănătate.

Cheltuielile se întreprind de diverse instituții guvernamentale obținând forma achizițiilor de servicii și de bunuri ori forma subvențiilor.

Finanțele publice presupune multitudinea activităților administrației publice în cadrul procesului procurării veniturilor și împărțirii acestora pe tipuri de cheltuieli. Spațiul finanțelor publice implică activități primordiale precum:

verificarea folosirii resurselor capitalului social al statului, regiilor autonome și instituțiilor publice

expunerea și execuția bugetului public național

utilizarea instrumentelor financiare ale instituțiilor puterii executive, legislative și judecătorești

determinarea și înregistrarea veniturilor statale, a taxelor și a impozitelor.

Bunurile publice se identifică în serviciile ori în bunurile ce sunt oferite gratuit oricărui individ dispus să beneficieze de acestea, într-o cantitate ce nu este redusă funcție de consum.

Alegerea publică este văzută drept o analiză economică a politicii, fundamentată fiind pe aplicarea principiilor economice la hotărârile ce depășesc aria economică, sprijinindu-se pe regula hotărârii sociale, pe opțiunea colectivă și pe teoria economică a politicii.

Emisiunea publică se identifică în procesul de elaborare și de lansare de obligațiuni unde administrația publică ori o societate publică oferă obligațiuni într-o manieră directă populației la un anume preț.

Formele de manifestare a sectorului public

Sectorul public implică societăți publice precum o parte reprezentativă a fondului funciar, regiile autonome sau patrimoniul administrației publice.

Regiile autonome se identifică în unități economice poziționate în proprietate publică alcătuite în spațiile ramurilor economice de interes strategic național – implicând transporturile feroviare, industria de armament, poșta, industria energetică sau exploatarea gazelor și a minelor naturale. Regiile autonome sunt înfăptuite prin decizia guvernului, în condițiile în care sunt întreprinderi de interes național ori prin decizia organelor municipale și județene ale administrației de stat, în condițiile în care sunt întreprinderi de interes local. Regiile autonome sunt înfăptuite sub identitatea de persoană juridică cu independența financiară și cu gestiune economică. Acest lucru presupune faptul că regiile autonome este imperios să își acopere din venituri toate datoriile și cheltuielile acumulate. Legea permite justificat puternic și prin aprobarea ministerului de resort depășirea cheltuielilor, conjunctură în care este impusă determinarea acestui cumul și oportunităților de compensare a pierderilor. Veniturile regiei autonome sunt alocate în primă instanță acoperirii cheltuielilor, urmând ca ceea ce rămâne să fie împărțit în ceea ce privește constituirea fondului de evoluție și de rezervă a societății dar și pentru unele activități de ordin social – cultural, sportiv, de îmbunătățire și de recalificare a salariaților.

Potrivit aceleiași legi, profitul net al regiei autonome este distribuit fondului de participare a salariaților la profituri – sub egida unui procent de 5% – și bugetului de stat local ori central. În condițiile în care regia autonomă înregistrează pierderi, pot fi contractate credite ori primi subvenții din partea bugetului de stat.

Conducerea regiei autonome se asigură de Consiliul de Administrație și frecvent de un director general, pus de Consiliul de Administrație (alcătuit dintr-un număr cuprins între 7 și 15 indivizi), prin validarea ministerului de care aparține ori al administrației locale.

Unele regii autonome pot să funcționeze pe teritoriu privat, unele administrații  publice  putând fi structurate pe proprietăți private ori în imobile private. Acest aspect, însă, oglindește o latură a îmbinării sectorului privat cu cel public, pe lângă aspectele vaste ale bunurilor economice mixte.

Administrația publică cumulează multitudinea autorităților ce produc servicii în ceea ce privește colectivitățile și reîmparte veniturile prin modalități distincte, cu alte cuvinte îndeplinesc sarcini de ordin administrativ. Administrația publică poate fi de două tipuri: locală ori centrală.

Administrația publică centrală presupune cumulul instituțiilor ce întreprind, de regulă, activitatea de ordin executiv a ministerelor și a guvernului. La acest stadiu, autoritățile sunt reprezentate de:

Instituții și servicii publice centrale

Parlament

Instituții juridice

Președinție

Ministere

Guvern.

Administrația publică locală ia în calcul multitudinea de instituții ce au sarcini administrative și care funcționează pe plan local respectiv la nivel de raion, de comună, de municipiu ori de oraș.

La acest stadiu, autoritățile sunt reprezentate de:

Serviciile publice locale

Consiliile raționale și orășenești

Serviciile publice ale instituțiilor centrale existente în unitățile administrativ – teritoriale

Primării

Prefectură

Autoritățile existente în subdiviziunile municipiilor.

Fondul funciar se identifică în cea de-a treia parte a domeniului sectorului public și include ariile pe care sunt poziționate instituțiile existente în proprietate publică – respectiv administrații publice ori regii autonome – și terenurile necultivate ori cultivate existente în proprietatea publică.

În conjunctura economiei naționale, sectorul public și-a redus reprezentativ dimensiunea, fapt limitat de aspecte precum:

vânzarea terenurilor existente în proprietate publică

privatizarea întreprinderilor de stat

restituirea imobilelor naționalizate

reconstituirea dreptului de proprietate privată în ceea ce privește pãmântul.

Actualmente, cea mai vizibilă formă de manifestare a sectorului public se identifică în producția bunurilor publice.