Economia Mediului Si Dezvoltarea Durabila

Introducere

Potrivit lui Karmenu Vella, noul comisar european responsabil pentru mediu, afaceri maritime și pescuit, „tot mai multe companii înțeleg că protejarea mediului este vitală pentru menținerea competitivității Europei.”. Comisarul Vella a făcut declarația de mai sus în 1 decembrie 2014, în cadrul Premiilor europene de mediu acordate întreprinderilor, evidențiind rolul vital pe care îl poate

juca fiecare companie ca inovator în beneficiul mediului în care trăim. Un mesaj similar a venit și din partea Platformei UE pentru mediul de afaceri și biodiversitate. Miniștrii mediului din UE au convenit să reafirme dimensiunea de mediu a strategiei Europa 2020 pentru creștere economică și crearea de locuri de muncă, aducând în atenția decidenților politici de la nivelul UE și de la nivel național legătura dintre caracterul durabil și competitivitate. Iată de ce cartea economia mediului aduce în prim-plan legăturile dintre afaceri și protecția mediului.

Raportul privind noua economie climatică, aduce și mai multe dovezi privind posibilitatea de a îmbunătăți creșterea economică în paralel cu reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Cele mai recente date arată că trei sferturi din public consideră că aspectele de mediu au un impact similar asupra calității vieții lor ca și economia, iar aproape 60% consideră că factorii de mediu ar trebui să aibă aceeași importanță în măsurarea progresului ca și criteriile economice precum PIB-ul.

Economia mediului a imbracat această formă datorită principiului dezvoltării economice în concordanță cu mediul și problema dezvoltării durabile. Termenul a apărut în anii 50-60 în America de Nord, în evaluarea costurilor și beneficiilor proiectelor de mediu și au fost făcuți pași importanți în domeniul tehnicii de apreciere a valorii impactului de mediu. Dezechilibrele tot mai accentuate ale raportului între economie și mediu conduc la necesitatea regândirii relațiilor dintre activitatea economică și mediul ambiant, la formarea conștiinței ecologice, la modificarea atitudinii față de natură, la dezvoltarea științei economia mediului.

Economia mediului are ca scop cum să se realizeze un optim între creșterea economică și dezvoltarea durabilă, deoarece, din punct de vedere ecologic, apreciem că există două maniere de a analiza creșterea economică și anume:

prin prisma ecotehnologiilor ce pot fi ameliorate;

prin prisma necesității de modificare a modalităților de consum astfel încât să se evite produsele care aduc prejudicii mediului.

În aceste condiții este incontestabilă preocuparea autorităților pentru problemele mediului, mai ales că asistăm la o conștientizare a gravității consecințelor negative, cu impact imediat și la termen, chiar dacă în timp intervin numeroase decizii, unele probleme fiind deja rezolvate.

Problematica de mediu arată progresivitatea dreptului populației din țările industrializate și tinde să se extindă și în țările în curs de dezvoltare. Acest interes crescut pentru interacțiunea om – natură – mediu are două origini:

– pe de o parte, câteva activități de producție și consum oferă condiții necesare pentru regenerarea ecosistemelor, ceea ce provoacă o degradare calitativă a mediului;

– pe de altă parte, și omul poate provoca efectele perverse datorită comportamentului său, sub diferite forme, într-o manieră reversibilă sau ireversibilă.

De aceea, luarea în calcul a problematicii de mediu considerăm că a dus la modificarea comportamentului în următoarele sensuri:

– la nivelul producătorilor se generalizează consumul unor produse mai puțin poluante, crește gradul de recuperare a deșeurilor, a informării legate de mediu, se realizează programe de educație a tinerilor;

– la nivelul producătorilor se iau măsuri de utilizare a produselor reciclate, reducerea deșeurilor, de utilizare a eco-etichetelor, de susținere a unor campanii publicitare care să prezinte problemele cu care se confruntă mediul;

– la nivelul statului se pun în practică politicile de mediu naționale și locale.

Cartea Economia Mediului are ca scop să identifice diferite concepte, principii economice care intervin în problematica atât de vastă a economiei și a mediului, respectiv a dezvoltării durabile, să prezinte instrumentele economice dar și pe cele financiare care sunt utilizate în politica de mediu atât pe plan internațional cât și în România. Protecția mediului constituie astfel un element esențial al dezvoltării durabile economice și o condiție a stabilității politice și sociale pentru termen lung. Totuși, pentru multe țări în curs de dezvoltare, această temă este un lux pornind de la obiectivele economice propuse, deoarece nu dispun de sumele necesare efectuării unor investiții importante pentru repararea pagubelor aduse mediului. De menționat însă efortul făcut de țările din Europa pentru repararea efectelor poluării industriale și urbane asupra aerului, apei, habitatului.

Bineînțeles că o creștere economică corelată cu o protecție adecvată a resurselor naturale și de mediu sunt obiective compatibile. Însă, dacă resursele sunt afectate pentru protecția mediului, ele nu vor mai fi disponibile pentru alte obiective ale colectivității. Este, deci, important ca protecția mediului să fie considerată alături de alte obiective ale colectivității, și nu separat.

O diferență fundamentală în ceea ce privește economia resurselor naturale o constituie resursele regenerabile și neregenerabile. Resursele vii, cum ar fi peștele și lemnul, sunt regenerabile. Acestea cresc în timp conform proceselor biologice. Unele resurse care nu sunt vii sunt de asemenea regenerabile – exemplul clasic îl constituie energia solară, care ajunge pe pământ.

Resursele neregenerabile sunt acelea pentru care nu există procese de reaprovizionare. Exemplele sunt rezervele de petrol și depozitele minerale non-energetice. Unele resurse au rate de reaprovizionare care sunt atât de reduse încât acestea sunt de fapt neregenerabile. Este ușor de văzut faptul că utilizarea resurselor non-regenerabile este o problemă cu o dimensiune inter-temporală foarte pronunțată; aceasta implicănd opțiuni între prezent și viitor. Dar opțiunile inter-temporale complicate există și în cazul resurselor regenerabile. Procesele biologice și ecologice creează legături între ratele de exploatare a resurselor utilizate în prezent și cantitatea și calitatea resurselor disponibile pentru generațiile ulterioare. Aceste conexiuni constituie centrul a ceea ce a devenit cunoscut ca viabilitate.

O rată de utilizare a unei resurse care este durabilǎ este aceea care poate fi păstrată pe lungă durată fără a afecta capacitatea fundamentală a bazei resurselor naturale de a susține generațiile viitoare. Durabilitatea nu înseamnă că resursele nu trebuie atinse; ci mai degrabă înseamnă că ratele acestora de exploatare trebuie alese astfel încât să nu pună în pericol generațiile viitoare. În cazul resurselor neregenerabile, acest lucru implică utilizarea resursei extrase în așa fel încât să contribuie pe termen lung la sănătatea economică și socială a populației. Pentru resursele regenerabile, acest lucru înseamnă stabilirea de rate de exploatare care sunt coordonate cu ratele de productivitate naturală ce afectează modul în care resursele se dezvoltă.

În realitate, un număr mare de țări folosesc o combinare a instrumentelor de acțiune ce include reglementări, ajutoare financiare, taxe, redevențe, permise negociabile, etc. De aceea, apreciem că este necesară conștientizarea oamenilor, în scopul opririi sau stagnării creșterii economice pentru a salva mediul. Acest fapt, considerăm că nu se poate realiza decât prin renunțarea la unele avantaje și prin modificarea mentalității. Și acest lucru se poate obține prin renunțarea la ideea potrivit căreia omul este stăpânul naturii, neavând nici o responsabilitate față de ea.

Multe probleme de mediu au și dimensiuni puternice intertemporale, cum ar fi opțiuni importante între prezent și viitor. De exemplu, multe substanțe poluante tind mai curând să se acumuleze în mediu decât să se împrăștie și să dispară. Metalele grele, de exemplu, se pot acumula în apă și în sol. Emisiile de dioxid de carbon s-au acumulat de multe decenii în atmosfera terestră. Ceea ce se diminueazǎ în acest caz este capacitatea de asimilare a pământului, capacitatea sistemului natural de a accepta anumite substanțe poluante și de a le transforma în substanțe benigne sau inofensive. De asemenea, unele dintre ideile teoretice privind epuizarea resurselor naturale sunt utile pentru înțelegerea poluării mediului. În acest sens, capacitatea de asimilare este o resursă naturală înrudită cu resursele tradiționale cum ar fi depozitele petrolifere și pădurile.

Gravitatea amplorii crescânde a poluării în țările industrializate a condus OCDE la definirea și adoptarea în anul 1972 a “principiului poluator – plătitor”, în calitate de principiu economic de bază al politicii de mediu.

Principiul, așa cum a fost el adoptat, semnifică faptul că poluatorul trebuie să suporte costul măsurilor de luptă contra poluării. Mai multe puncte rămân neclare: în primul rând, nu definește explicit care este agentul care trebuie definit ca poluator (lasă autorităților naționale grija de a alege), apoi, nu furnizează indicații precise asupra sumei pe care poluatorii trebuie să o plătească.

Mai recent, diverse organizații, au admis existența posibilității de a se asigura și menține calitatea mediului grație diferitelor măsuri și mijloace (reglementări, taxe, redevențe, permise, acorduri). Se consideră, în prezent, că alegerea instrumentelor este în funcție de circumstanțe, de cadrul administrativ și juridic, de natura problemei de mediu ce trebuie rezolvată, mai degrabă decât o chestiune de principiu.

Se manifestă astfel noțiunea de principiu poluator – plătitor susține ideea că poluatorii ar trebui de asemenea să suporte și costurile legate de o poluare inferioară nivelelor compatibile cu o stare acceptabilă a mediului, în măsura în care capacitatea mediului de a absorbi deșeurile este limitată.

Pentru a fi eficace politica internațională de mediu trebuie să fie coordonată, deoarece reglementările de protecție a mediului pot crea distorsiuni ale schimburilor dacă anumite țări subvenționează investițiile de luptă contra poluării din sectorul privat și altele nu. De aceea, considerăm că se face simțită o nevoie de armonizare la nivelul principiilor de acțiune iar principiul poluator – plătitor apreciem că are toate calitățile pentru a-i răspunde, el fiind deja acceptat și aplicat de o bună parte a economiilor mondiale.

În contextul actual, politicile sectoriale, atât naționale, cât și internaționale, vor trebui reexaminate în lumina principiilor “utilizator – plătitor” și “poluator – plătitor”, de așa manieră încât integritatea costurilor bunurilor și serviciilor considerate să fie suportat de cei care beneficiază de acestea, fiind urmărită compatibilitatea politicilor macroeconomice, având grijă să se asigure o expansiune economică compatibilă cu dezvoltarea durabilă.

În acest context, putem aprecia că România a făcut progrese și pași importanți în implementarea politicilor de mediu dar și în realizarea unor strategii la nivel național care să coreleze politicile de mediu cu celelalte tipuri de politici.

Capitolul 1 – Metodologia economiei mediului

Impactul activităților industriale asupra mediului înconjurător îmbracă astăzi forme din ce în ce mai complexe și deci mai greu de rezolvat în sensul restabilirii echilibrelor naturale. Pentru inginerul din industrie, dezideratul protecției nepoluante se poate realiza eficient luând în considerare faptul că macrosistemul reprezentat de mediul înconjurător sub forma sa specifică, mediul industrial (MI) se află în permanență corelație și interdependență cu sistemul fluxurilor de materiale (pentru care devine tot mai însemnată componența dată de materialele reciclate) și sistemul fluxurilor energetice.

Caracterizarea și definirea acestor sisteme și a corelațiilor dintre ele, pe baza teoriei sistemelor, în vederea modelării, optimizării și conducerii optimale a macrosistemelor MI constituie obiective pe care specialiștii din zona industrială trebuie să le rezolve urgent în următorii ani.

Abordarea mediului din punct de vedere economic ocazionează precizarea sferei de cercetare prin formulări diverse :

– economia mediului înconjurător;

– economia ambientală;

-economia mediului natural.

Economia mediului acordă prioritate acțiunilor preventive dar vizează și problemele reconstrucției ecologice.

Calitatea mediului are un impact puternic asupra prosperității umane. Degradarea acestuia nu implică numai pierderi directe, ci și pierderi indirect prin efectele sale asupra sănății și productivității.

Problemele de mediu nu mai reprezintă o preocupare locală, ci o preocupare globală, această idee de globalitate fiind dezvoltată după anii 2000.

Economia mediului o necesitate?

Economia mediului este acea știință care studiază mediul ca bun politic dar ca și sistem bazat pe ecotehnologii, aflat în concordanță cu mediul economic.

Fenomenul degradării mediului este efectul unui ansamblu de procese aflate în continuă interacțiune: creștere demografică, economică, progresul tehnico-științific, industrializarea etc. Mediul nu trebuie doar protejat și conservat, ci și remodelat și optimizat la nivel global, regional, zonal și local. Remodelarea și optimizarea mediului sunt posibile și strict necesare, esența lor fiind armonizarea contradicțiilor om-natură sau mai corect tehnosferă-biosferă, asigurarea unei direcții de evoluție care să satisfacă atât interesele omului cât și cele ale naturii.

Orice proiect de amenajare trebuie să se bazeze pe analiza multilaterală a factorilor ecologici, pe interconexiunile lor naturale, făcută de specialiștii din domeniul respectiv, înaintea oricărei intervenții în mediu.

Chiar dacă nu poate fi dat un răspuns general la criza mediului, artera economia mediului tinde să-și asume un rol fundamental în depășirea sa: gestionarea rațională a resurselor, daune și costuri legate de mediu, repercursiuni la nivel micro și macro economic ale mijloacelor de protecția mediului, sunt unele din problemele principale discutate de disciplina economia mediului.

Figura 1. Flux de materiale

Coordonarea tuturor proiectelor de amenajare și optimizare a mediului reprezintă una dintre misiunile inginerului de mediului, știut fiind că protecția mediului este o activitate practică cu un conținut concret, bine delimitat și cu modalități propii de rezolvare a diferitelor dereglări de mediu, toate acestea fiind fundamentate pe studii și cunoștinta de protecția mediului.

Pregătirea viitorilor ingineri în domeniul prevenirii și controlului poluării pretinde să părăsim mentalitatea noastră focalizată numai pe inginerie pragmatică și pe produs palpabil.

Avem de învatat cum să producem și să vindem fără a periclita mediul înconjurător. O lecție grea, pentru că universitățile noastre, inclusiv școala vieții până nu de mult, ne-au saturat cu date, nu ne-au predat dorința de a comunica într-una, de-alungul întregii vieți. Schimbarea meseriei sau a locului de muncă este privită ca o tragedie rușinoasă nu ca o probă de adaptare ingenioasă. Astazi, toți trebuie să dispunem de competențe tehnice, de comunicare socială. Acestea pot fi deprinse prin instruire continuă. Iată de ce, punctul-cheie după care se apreciază organizațiile este oferta de instruire pe care o pun la dispoziția angajaților și chiar a clienților, furnizorilor și a altor părți interesate. Ca și oamenii supravețuiesc organizațiile care învață continuu, clipa de clipa și angajat de angajat.

Punerea de acord al nivelului de satisfacere a angajaților cu abordarea managerială este o condiție pentru succesul sistemului de management. În acest sens, instruirea trebuie asociată cu exemplul personal al managerilor.

Revoluția managerială ar putea începe și cu abordarea fiecărei sarcini din fișa postului cu un proces, ale cărei reguli să fie documentate de chiar cei implicați, cu resurse negociate.

Calificarea managerială, abordare prin produse, conform ciclului managerial, asumarea nu doar de responsabilitaăți (“sarcini”), dar și de obiective dar și de resurse, îmbogătirea continuă în pregătire sporesc valoarea angajatului.

Componentă a actului de conducere a unei societăți comerciale, sau succesiv al managementului general de firma, a managementului integrat (managementului calității, al protecției mediului, al securității muncii și al responsabilității sociale) și al managementului de mediu (ecomanagement), ecotehnologiile constituie activitatea de implementare a sistemului managementului de mediu (SMM) în conturul industrial al unităților producătoare de materiale industriale. Pentru a defini concret managementul de mediu (ecomanagement), trebuie pornit de la faptul că în calitate de ramura a științei conducerii, managementul firmei analizează, alături de factorii economici, factorii de management exogeni firmei care fac referire la strategii și politici, sisteme de organizare, modalități de coordonare și control, mecanisme de utilizare a informațiilor științifice. În acest context, trebuie menționați factorii de influență exogenă asupra constituirii, funcționării și dezvoltării companiei.

Figura 2. Factorii exogeni de influențare a firmei

Figura 2 ilustrează principalele categorii de factori exogeni care au o influență puternică asupra firmei sau a unei componente ale acesteia. Asemenea factori este recomandabil să fie abordați într-o viziune sistemică, date fiind multiplele interdependențe ce se stabilesc între ei și comunitatea domeniului influențat.

Pornind de la considerații de genul celor de mai sus, literatura de specialitate economică evidențiază existența în cadrul managementului firmei a unei componente științifice, al cărei obiect de studiu să fie în exclusivitate managementul factorilor de mediu exogeni care determină activitatea intreprinderilor.

Cu toate acestea, pe plan științific, în ultimul timp au apărut și vor apărea în mod sigur lucrări al căror obiectiv principal de studiu este asa numitul managenent de mediu bazat pe o gandire economică. Parerea autorilor prezentei cărți este că o astfel de titulatură face referire la managementul mediului poluant. În astfel de condiții, că o simplă definiție, urmează a se înțelege prin management de mediu ramura din știință care analizează și sintetizează legitățiile și principiile ce guvernează sistemul de prevenire (limitare) și control al poluării mediului. Se evidențiază că aceeași disciplină de studiu poate apărea și sub denumirile de ecomanagement sau managementului protecției mediului. Având în vedere un obiectiv mai restrans, se poate considera că managementul de mediu, rezidă în studiu factorilor, care influențează starea ecologică a mediului.

La cele de mai sus, trebuie adăugată managementul eco-industrial ce tratează sistematic interacțiunile dintre conturul industrial și mediul înconjurător. În fundamentare științifică a managementului intreprinderilor trebuie să se țină cont și de faptul că în ultimul timp și pe piața științifică a apărut o nouă ramură științifică, ecotehnologia, al carei obiectiv este cunoașterea metodologiilor, tehnologiilor și tehnicilor de perfectionare a industriei în concordanță cu principiile dezvoltării durabile.

Implementarea conceptului Dezvoltare Durabilă și Ecotehnologie

Progresul dezvoltării conceptelor de dezvoltare durabilă a fost rapid, încă din anii ,80. În 1992, la Sumitul Pământului (Earth Summit), liderii lumii au dezvoltat Raportul Bruntland pentru crearea de convenții și înțelegeri privind aspecte critice ca schimbările climatice, desertificare și defrișările. De asemenea, au întocmit o strategie largă de acțiuni Agenda 21, ca un plan de lucru pentru problemele de mediu și dezvoltare pentru decadele care vor urma. Pe parcursul anilor ,90, planurile de durabilitate regională și sectorială au început să fie dezvoltate. O mare varietate de grupuri de la afaceri și până la autoritățile municipale și guverne sau organizații internaționale ca Banca Mondială, au adoptat conceptul de durabilitate și i-au dat propriile interpretări bazate pe propriile nevoi. Aceste inițiative au mărit înțelegerea a ceea ce dezvoltarea durabilă înseamnă în diferite contexte. Din păcate, așa cum Earth Summit+5 din 1997 a demonstrat, progresul implementării planurilor de dezvoltare durabila este foarte incet.

Raportul Bruntland 1987 a dat și o definiție pentru conceptul de dezvoltare durabilă, dezvoltarea care rezolvă nevoile prezentului făra a compromite abilitatea generațiilor viitoare de a-și solutiona propriile nevoi. Raportul Bruntland a fost prima analiza detaliată a ceea ce este dezvoltarea durabila și cum poate fi aplicată. A fost scris de un organism care se numeste World Commission of Environment and Development Comisia Mondiala a Mediului si Dezvoltarii, creata de ONU în 1983. ONU a cerut acestui organism să soluționeze problemele de protecția mediului fără a prejudicia economia:

– 22 de reprezentanți naționali au fost implicați în Raport, 6 din Europa, 5 din Africa, 5 din Asia, 3 din America de Nord și 3 din America de Sud ceea ce denotă o bună împrăștiere la nivel mondial;

– Raportul a fost catalogat ca un manual al principiului dezvoltării durabile și a fost vazut de mulți ca o schiță a societății durabile;

– Raportul aplică conceptual de dezvoltare durabilă în multe domenii: industrie, energie, protecția atmosferei, dezvoltarea urbană, aspecte rurale și de educatie;

– Cel mai important lucru obținut de acest raport este că a făcut ca dezvoltarea durabilă să fie curentul principal și central în multe politici.

Obiectivul principal al raportului Bruntland a fost să ajute la definirea percepțiilor comune ale problemelor pe termen lung de mediu și ale eforturilor corespunzătoare necesare pentru atacarea cu succes a problemelor de protecție a mediului.

Comisia Bruntland a atras atenția asupra faptului că dezvoltarea economică conduce adesea la deteriorarea și nu la îmbunătățirea calității vieții oamenilor. Ulterior, în 1992, ONU a organizat o Conferință pe Mediu și Dezvoltare (Sumitul Lumii sau Pamantului, Earth Summit) în Rio de Janeiro unde națiunile lumii au căzut de acord asupra unui plan de acțiuni pentru viitorul secol – AGENDA 21, care recunoștea că: – – oamenii depinde de Terra pentru susținerea vieții;

– există legături între activitatea umană și problemele de mediu ;

– grija globală care necesită acțiuni locale;

– oamenii să fie implicați în planificarea dezvoltării pentru propriile comunități, dacă aceste dezvoltări sunt durabile.

Conceptual de ecotehnologie

Ecotehnologiile reprezintă totalitatea tehnologiilor din activitatea socio-economică, prin a căror utilizare se protejează mediul înconjurător. Conform legii mediului, protecția mediului înconjurător este ansamblul acțiunilor de ocrotire și îmbunătățire, de protejare și gospodarire a resurselor naturale, inclusiv aerul, apa, solul, fauna, flora și eșantioanele representative de ecosistem natural. Se poate afirma cu certitudine că nu exista domeniu al existenței noastre în care să nu-și fi făcut apariția cuvintele tehnologie, progres tehnic, retehnologizare, poluare și dezvoltare durabilă, cuvinte cu rezonanță deosebită și diferită în același timp pentru speranțele fiecăruia dintre noi. Tehnologia, termen cu întelesuri diverse, s-a născut, s-a dezvoltat și a cuprins inițial domeniul producției materiale (totalitatea metodelor de muncă și a mijloacelor tehnice necesare desfășurării proceselor de producție materiale), s-a extins treptat asupra prestațiilor de servicii (transporturile, gospodaria comunală, reparațiile, gospodaria casnică etc.), pentru a cuprinde apoi și sfera producției spirituale (creațiile artistice, sportul, turismul, organizarea timpului liber etc.). De aceea, înțelegerea, perceperea și aplicarea corectă a noțiunilor ce constituie tehnologia și celelalte legate direct de ea – progresul tehnic, retehnologizarea și poluarea mediului – reprezintă o îndatorire civică nu numai pentru specialiști ci și pentru toti protagoniștii mileniului trei. Ecotehnologia, această știință nouă, a apărut ca o necesitate a tendințelor ce se manifestă pregnant în dezvoltarea omenirii, tendințe datorate mai ales poluării necontrolate a mediului înconjurător din dorința dezvoltării economice bazată numai pe profit.

Ecotehnologia este motorul dezvoltării unei eco-economii, rezultatul final al ei fiind un ecoprodus obținut dintr-unul sau mai multe ecomateriale în urma unui ecoproces de producție. Datorită ariei foarte largi pe care o cuprinde și a multitudinii de fenomene pe care le folosește ecotehnologia, se pune întrebarea dacă ecotehnologia este sau nu o știință? Răspunsul vine imediat dacă se admite că la baza ei stau toate legile celorlalte științe dar are și o serie de legi și principii proprii, general valabile, care o deosebesc de celelalte științe. Ecotehnologia se deosebește de celelalte științe prin următoarele:

– este o știință tehnică cu caracter aplicativ deoarece urmărește un scop practic nemijlocit. Sunt foarte multe cunoștințe despre gama largă de fenomene ale naturii, dar pentru a le utiliza în vederea realizării de ecoproduse este necesară această știință-ecotehnologia (de exemplu, legea gravitației se cunoaște de peste 300 de ani, dar utilizarea ei în vederea obținerii de ecoproduse utile societății a fost posibilă numai odată cu dezvoltarea tehnologiilor cosmice);

– este dependentă de timp și de spațiu, deoarece oricare descoperire a legilor naturii este făcută utilă societății printr-o anumită tehnologie, iar modul de utilizare este perfecționat în timp de o ecotehnologie (de exemplu, ideea calculatorului este cunoscută de ani de zile, dar atingerea performanțelor actuale, în forma actuală de prezentare, este posibilă datorită evoluției tehnologiei și respectiv ecotehnologiei). Dependența de spațiu se bazează pe modul cum gândesc și actionează oamenii locului de muncă respectiv, pe experiența și posibilitățile concrete ale locului de muncă, pe voința politică și mai ales, pe scopul urmărit (de exemplu, autoturisme se produc în România, Germania și în America, dar tehnologia de fabricație și gradul de poluare sunt diferite, chiar dacă se lucrează la același produs, cu aceeași utilitate socială);

– nu rezolvă problema realizării unui singur produs, ea rezolvă problemele obținerii unei ecoproducții industriale, de serie diversificată cu aceeași utilitate socială, devenind în acest fel o condiție esențială a dezvoltării societății umane. Aceasta caracteristică transformă tehnologia din „principala cale de risipă” în ecotehnologie – ca principala cale de economisire și dezvoltare durabilă, pentru că numai prin valorificarea imenselor resurse de economii ascunse în tehnologie, prin îmbunătățirea cercetării ecotehnologice și optimizarea ecoproceselor de  producție este posibilă soluționarea crizei tehnologice în care s-a scufundat omenirea;

– are la baza conceptul de dezvoltare durabilă-dreptul generațiilor viitoare la condiții de existență și dezvoltare cel puțin la fel de bune ca ale generației noastre, drept asigurat prin obligația generației noastre de a păstra și de a reface, după caz, condițiile de mediu propice unei existente optime;

– se deosebește de tehnologie prin aceea ca trebuie să ofere soluții pentru implementarea dezvoltării durabile, aceasta presupunând:

limitarea cantității de materiale folosite în economie prin reciclarea și recircularea acestora;

eliminarea deșeurilor din procesele industriale;

conservarea energiei și descoperirea de noi resurse energetice nepoluante;

inlocuirea materialelor toxice și a celor greu reciclabile cu materiale biodegradabile;

conservarea factorilor de mediu;

conservarea biodiversității;

reducerea cheltuielilor de exploatare;

îmbunătățirea condițiilor de muncă.

– aplică toate legile celorlalte științe ale naturii, în vederea transformării substanței în produse social utile, dar este guvernată și de o serie de legi și principii care fundamentează ecotehnologia. Aceste principii sunt:

             – principiul multidimensional;

             – principiul ecoeficienței;

             – principiul informației;

             – principiul implicării conducerii;

             – principiul constientizării și instruirii;

             – principiul integrării;

             – principiul cercetării științifice și dezvoltării ecotehnologice;

             – principiul comunicării;

– principiul implementării.

La programul-pilot privind verificarea tehnologiilor de mediu (environmental technology verification – ETV) al UE s-au alăturat trei organisme de verificare noi, din Italia, Finlanda și Regatul Unit. ETV oferă servicii independente de verificare a performanțelor pentru noile tehnologii de mediu, venind în sprijinul fabricanților și al consumatorilor de pe piața soluțiilor ecologice. Organismele de verificare acreditate pot verifica tehnologiile și publică rapoarte de verificare. Verificarea tehnologiilor de mediu înseamnă că producătorii de tehnologii ecologice inovatoare pot solicita verificarea acestora de către organisme terțe calificate, numite „organisme de verificare” (verification bodies – VB). În lipsa unui asemenea sistem, multe idei inteligente, care oferă beneficii pentru mediu și pentru sănătate, nu sunt adoptate din cauza neîncrederii sau pentru că sunt noi și nu au fost testate.

„Dacă abordăm cu seriozitate inovarea, dacă dorim cu adevărat ca inovarea să devină motorul redresării și sustenabilității Europei, trebuie să punem calitatea și credibilitatea pe primul plan”, a afirmat Janez Potočnik, comisarul european pentru mediu, la Forumul părților interesate de ETV din aprilie 2014. „ETV este un semnal puternic în această direcție.”

„ Verificarea tehnologiilor de mediu (ETV) este un instrument prin care se facilitează introducerea pe piață a tehnologiilor ecologice inovatoare.”

Cele trei organisme de verificare noi sunt RINA Services din Italia, VTT Expert Services din Finlanda și European Marine Energy Centre (EMEC) din Regatul Unit. Fabricanții pot solicita acum evaluarea tehnologiei proprii pe baza rezultatelor testării, după care organismele pot oferi o „declarație de verificare” ca dovadă că enunțurile legate de inovare sunt credibile și robuste din punct de vedere științific. Fabricanții își pot dovedi astfel credibilitatea, iar cumpărătorii de tehnologie pot găsi mai ușor inovațiile potrivite cerințelor lor.

„Oferind posibilitatea demonstrării credibilității unui enunț privind performanța, asigurând informații fiabile pe piață cu privire la ecotehnologiile inovatoare”, a continuat comisarul, „ETV reprezintă «veriga lipsă» dintre politicile publice în domeniul inovării și substratul creativ, complex și mereu în schimbare în care se produce și se dezvoltă inovarea.” Programul-pilot al UE privind verificarea tehnologiilor de mediu testează ETV la scară largă cu ajutorul unor organizații voluntare și al statelor membre. În 2013, au fost deja acreditate opt organisme de verificare, care acoperă Danemarca, Franța, Italia, Polonia, Regatul Unit și Republica Cehă. Cu cele trei acreditări noi, totalul ajunge la 11, urmând să mai fie acreditate încă două: Institutul de Protecție a Mediului – Institutul Național de Cercetare (IOS-PIB) din Polonia și BRE Global din Regatul Unit. ETV asigură verificarea la nivel european, ceea ce sporește vizibilitatea și argumentarea prezenței produselor pe piață. Facilitatea este utilă în special pentru întreprinderile mici și mijlocii. Ca exemple de tehnologii evaluate de ETV putem aminti un proces de dezinfectare pentru uz stomatologic și un cuptor pe bază de biomasă care reduce emisiile.

Programul ETV este complet voluntar și acoperă în prezent trei domenii: tratarea și monitorizarea apei, materiale, deșeuri și resurse și tehnologii energetice. De asemenea, programul este una dintre acțiunile din cadrul planului de acțiune al UE privind ecoinovarea.

Conceptul de Dezvoltare Durabilă

Basiago (Methods of defining Sustainability) recunoaște că durabilitatea poate fi privită ca o premisă a unei noi filozofii, în care principii ale viitorului, echitate, protecția mediului la nivel global și biodiversitatea trebuie să ghideze luarea deciziilor. Este un concept cu un țel îndrăzneț și are seminificații particulare în diverse contexte disciplinare.  

Criteriul de durabilitate actionează ca forme de constrângeri în procesul de dezvoltare. Acestea sunt premise la credința că umanitatea va putea exista numai dacă va găsi căi de a întâmpina nevoile umane, dar în același timp de a menține integritatea sistemelor biologice, echitatea socială, regenerarea asezărilor umane și conservarea capitalului natural.

Dezvoltarea durabilă implică doi factori: creșterea economică împreună cu protecția calității mediului înconjurător. Esența acestei forme de dezvoltare este o relație stabilă între activitățile umane și a naturii, lucru care nu diminuează proiectele ca generațiile viitoare să se bucure de o calitate a vieții cel puțin la fel de bună ca a noastră. Mulți observatori cred că democrația participativă este o premisă pentru atingerea dezvoltării durabile (Mintzer, 1992).

Există peste 100 de definiții ale durabilității și dezvoltării durabile, dar cea mai bună este cea a Comisiei Mondiale de Mediu și Dezvoltare. Aceasta sugerează că dezvoltarea este durabilă acolo unde rezolvă nevoile actuale fără a compromite abilitatea generațiilor viitoare a-și soluționa propriile nevoi. Termenul se referă la atingerea dezvoltării economice și sociale în moduri care nu consumă definitiv resursele naturale ale unei țări. Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (1987): dezvoltarea durabilă este un proces de schimbare în care exploatarea resurselor, direcția investițiilor, orientarea dezvoltării tehnologice și schimbările instituționale sunt făcute în concordanță atât cu nevoile prezente cât și cu cele viitoare.  

Principii generale de durabilitate

-economia, consideră planurile de dezvoltare economică prin îmbunătățirea bunelor practici de management, tehnologie, eficiență și schimbări ale stilului de viață.

-ecologie, înțelegerea proceselor sistemelor naturale ale peisajelor (ecosistemelor) și a căderilor de apa pentru ghidarea unor strategii forte de dezvoltare economică;

-echitate, garantarea accesului egal la slujbe, educație, resurse naturale și servicii pentru toți oamenii echilibru social.

-educatie, învățare continuă pe tot parcursul vieții, constientizare și instruire obtinerea de către cetățeni și organizații a unor informații adecvate și complete în crearea unor alegeri autentice pentru acțiuni care afectează durabilitatea; dezvoltarea de programe analitice interdisciplinare pentru instruirea studenților în cariere de dezvoltare durabilă;

-evaluare, identificarea indicatorilor cheie ai durabilității, indicatori care măsoară direcția și mărimea impactului asupra resurselor naturale și a sistemelor, ale activităților economice până la activitățile sociale; asigurarea unui răspuns (feedbak) care să permită aplicarea de corecții în munca/procesul de atingere a durabilității.

Dezvoltare durabilă urbană

În timpul Conferinței de la Berlin, iulie 2000, au fost dezvoltate următoarele definiții pentru dezvoltarea durabilă urbană:

– îmbunătățirea calității vieții într-un oraș, incluzând componentele ecologice, culturale, politice, instituționale, sociale și economice, fără a lăsa o povară asupra generațiilor viitoare. O povară care este rezultatul unui capital natural redus și a unei datorii locale excesive. Scopul nostru este acela că principiul de dezvoltare, care este bazat pe un echilibru între materiale și energie și fluxuri financiare de intrare/ieșire, joacă un rol crucial în toate deciziile viitoare de dezvoltare a ariilor urbane.

Comunitatile „durabile” sunt definite ca orașe sau metropole care au luat măsuri de a rămâne „sănătoase” pe termen lung. Comunitățile durabile au un sentiment puternic de apartenență. Ele au o viziune care este îmbrățișată și promovată activ de toate sectoarele cheie ale societății, inclusiv a mediului de afaceri, grupurilor dezavantajate, activiștilor de mediu, asociațiilor civice, agențiilor guvernamentale și a organizațiilor religioase.

Aceste comunități apreciază ecosisteme sănătoase, folosesc resursele în mod eficient și caută în mod activ și dinamic să rețină și să mărească economia locală. Există în permanență un spirit de voluntariat care este răsplătit de rezultate concrete. Există parteneriate între guverne, mediul de afaceri și organizațiile non-profit (ONGuri). Dezbaterile publice în aceste comunități sunt un aspect cheie. Spre deosebire de dezvoltarea tradițională a unei comunități, strategia durabilității pune accentul pe întreaga comunitate și pe protecția ecosistemelor; participare efectivă și largă a cetățenilor la deciziile comunității.

Dezvoltare durabilă în mediul de afaceri – termenul de dezvoltare durabilă merge dincolo de granițele științei și a dezvoltării afacerilor și a comerțului pentru a include dezvoltarea umană, a valorilor și a diferențelor culturale. De fapt, multe organizații se referă la dezvoltarea umană durabilă, în opoziție cu dezvoltarea durabilă pentru a putea să pună accentul pe aspecte ca importanța egalității și echitații (de ex. egalitatea sexelor), participarea în procesele decizionale și accesul la educație și sănătate. Ca rezultat al creșterii consumului de resurse, impactul ecologic al unui oraș trece dincolo de granițele sale geografice. Este general recunoscut că acest concept de dezvoltare durabilă este unul în plină dezvoltare, care evoluează, dar și un termen de dezbatere. Comunitatea de afaceri a făcut și va continua să facă contribuții esențiale către atingerea obiectivului de dezvoltare durabilă. Cea mai importantă contribuție a mediului de afaceri este conducerea în sine a afacerii respective. În acest proces, afacerile asigură locuri de muncă și produc bunuri și servicii pe care cosumatorii doresc să le cumpere.

În plus, afacerile trebuie să respecte cerințe legale și mai mult decât atât, trebuie să respecte niște aspecte practice, de ordin social (așteptări sociale) care nu sunt scrise în nicio carte.

Conceptul de dezvoltarea durabilă se bucura de o recunoaștere în creștere în prezent, dar din pacate este o idee nouă pentru mulți factori decizionali din mediul de afaceri. Pentru majoritatea, conceptul rămâne ceva abstract și teoretic.

Protectia capitalului de bază al unei organizații este un principiu general valabil și acceptat în mediul de afaceri. Cu toate acestea, organizațiile nu recunosc posibilitatea extinderii acestei noțiuni la resursele naturale ale Terrei. Pentru ca dezvoltarea durabilă să atingă potențial maxim, trebuie să fie integrat pe scară largă în mediul de afaceri. Și pentru ca acest lucru să se întâmple, conceptul trebuie să fie exprimat în termeni care sunt familiari liderilor din afaceri. Astfel, se naște următoare definiție, pentru o organizație de afaceri, dezvoltarea durabilă înseamnă adoptarea unor strategii și activități de afacere care soluționează nevoile organizației și a factorilor implicați în timp ce protejează, susține și îmbunătățește resursele naturale și umane de care va avea nevoie în viitor.

Această definiție captează esența conceptului, așa cum a fost definită inițial de Comisia Mondiala de Mediu și Dezvoltare și recunoaște că dezvoltarea economică trebuie să întâmpine nevoile organizațiilor de afaceri și a factorilor implicați. Ultimii includ acționari, giranți, clienți, angajați, furnizori și comunități care sunt afectate de activitățile organizației respective.

De asemenea, pune accentul pe dependența afacerilor de resursele umane și naturale, în plus față de capitalul fizic și financiar. Subliniază de asemenea ca activitatea economică nu trebuie să degradeze sau să distrugă în mod ireparabil și iremediabil aceste resurse naturale și umane. Această definiție are scopul de a ajuta factorii decizionali din mediul de afaceri (directori, manageri, etc.) să aplice conceptele de dezvoltare durabilă propriei organizații.

Cu toatea acestea este important să se sublinieze faptul că dezvoltarea durabilă nu poate fi obținută doar de o singură organizație (sau doar de comunitatea de afaceri) în izolare. Dezvoltarea durabilă este o filozofie la care fiecare participant din economia globală (inclusiv a consumatorilor și a guvernelor) trebuie să se înscrie, dacă dorim să ne asigurăm propriile nevoi din prezent, fără a pune în pericol acest lucru pentru generațiile viitoare.

În mod evident, Guvernul are un rol foarte important de jucat prin politici economice, sociale și de mediu care ajută anumite acțiuni/activități. Dar, în ultima instanță, este vorba de acțiunile afacerilor în sine, care trebuie să furnizeze produse și servicii care sunt curate, eficiente din punct de vedere al resurselor și corecte față de angajați și comunități. Acestea includ:

–    un management sistemic al impactului produselor și proceselor proprii, operațiilor de transport și distribuție și a lanțurilor de furnizare;

–     creșterea încrederii factorilor implicați prin o mai mare deschidere și transparență;

–    asigurarea informării active a clienților cu privire la produsele/serviciile proprii (de exemplu etichetele);

–   comunicarea obiectivelor de durabilitate forței de muncă și comunității locale.

Reputația unei corporatii este acum o parte vitală a construcției și întreținerii valorii de piață și este din ce în ce mai vulnerabilă la eșecuri percepute social și din punct de vedere al mediului. Principalul obiectiv al unei afaceri este fără îndoială de a face profit. Dar, un comportament durabil poate avea beneficii semnificative în ceea ce privește creșterea reputației corporației, îmbunătățirea ratei de recrutare a forței de muncă, costuri reduse și poate oferi un avantaj durabil față de alte afaceri aflate pe aceeași piață. În plus față de aceste avantaje, inovația serviciilor poate să ofere un potențial câștig de eficiență.

În mod tradițional, profiturile în afaceri sunt strâns legate de creșterea vânzărilor de produse. Dacă în loc de a furniza un produs, un furnizor oferă un serviciu, atunci sunt create posibilități alternative de obținere a profitului și în același timp de reducere a resurselor. Dezvoltarea durabilă poate oferi unei afaceri șansa de inovație, în același timp cu îmbunătățirea reputației și a mediului și comunităților care o înconjoară.

Există multe domenii în care o afacere se poate comporta durabil. Acest lucru nu este limitat doar la schimbări dictate de factorii decizionali (management), ci la toți cei implicați în afacerea respectivă. Dacă este vorba de procesul de reciclare sau sponsorizarea unui proiect în comunitatea locală – toate acestea contribuie la o lume mai durabilă.

O performanță bună din punct de vedere al mediului crează un spirit de afacere bun. Companiile care măsoară, manageriază și comunică performanțele sale de mediu sunt avantajați din acest punct de vedere. Încurajarea și permiterea angajaților de a se implica voluntar în comunitatea locală poate avea avantaje substanțiale atât pentru cei care primesc această muncă voluntară cât și pentru angajatul în sine. În timp ce în mod tradițional o afacere caută precizie ca bază pentru eforturile sale de planificare, dezvoltarea durabilă este un concept care nu este amendat unei definiții simple și universale. Este fluid și se schimbă în timp ca răspuns la schimbările continue la prioritățile informaționale ale societății.

Rolul unei afaceri la contribuirea dezvoltării durabile rămâne de nedefinit. În timp ce companiile mari pot contribui la atingerea durabilității, aceasta abilitate poate varia semnificativ de la un sector de activitate la altul, sau cu dimensiunea afacerii. Unii manageri consideră ca principal obiectiv al afacerii procesul de a face bani. Alții recunosc un rol social mai larg. Nu există un consens printre oamenii de afaceri. Mai mult, multe arii ale dezvoltării durabile rămân ambigue din punct de vedere tehnic, făcând dificilă planificarea unui curs efectiv de acțiuni. De exemplu, industria lemnului a avut și are dificultăți în definirea a ceea ce constituie managementul durabil al pădurilor. Există critici care cred că doar înlocuirea copacilor nu este suficientă, pentru ca recoltarea/tăierea distruge biodiversitatea pădurilor. Este evident că este nevoie de mai multe cercetări pentru a rezolva astfel de aspecte tehnice.

Dintr-o perspectivă mai largă, este clar însă că este în interesul afacerii să opereze îtr-un mediu și economie sănătoase. Este de asemenea clar că, global, economiile în creștere și economiile durabile din țările în dezvoltare vor furniza cele mai bune posibilități de extindere a piețelor.

De ce dezvoltare urabilă?

Există trei planuri ai dezvoltării durabile:

–          Progresul social;

–          Creșterea economică;

–          Protecția mediului.

  Progresul social:

–          Echitate;

–          Participare;

–          Împuternicire;

–          Mobilitate socială;

–          Conservare culturală.  

Creștere Economică:

–          Servicii;

–          Nevoi familiale;

–          Creștere industrială;

–          Creștere agricolă;

–          Folosire eficientă a forței de muncă.

Protecția mediului:

–          Biodiversitate;

–          Resurse naturale;

–          Capacitate de susținere;

–          Integritatea ecosistemelor;

–          Apa și aer curat.

Baza pentru acești piloni de durabilitate este cercetarea, unde obiectivul este stăpânirea relațiilor complexe dintre cererile economice, compatibilitate cu mediul și aspectele sociale în așa fel încât să se obțină o balanță armonioasă.

Cerința de dezvoltare a resurselor de evoluție a planetei și a speciei umane este astăzi străns legată de satisfacerea componentelor conceptelor de calitate a vieții și dezvoltare durabilă.

Calitatea vieții repezintă totalitatea posibilităților oferite individului de către societate în scopul de a-i amenaja existența, de a dispune de produsele ei și de a-i folosi serviciile pentru organizarea existenței individuale după trebuințele, cerințele și dorințele proprii.

La nivel statal, dezvoltarea durabilă se poate defini drept capacitatea unui sistem național de a realiza un echilibru între condițiile sociale, economice, tehnice și de mediu în procesul de dezvoltare, în timp ce la nivel industrial aceasta presupune modelul activității care optimizează profiturile economice și sociale pentru generația curentă fără a primejdui potențialul corespunzător unor beneficii destinate generațiilor viitoare.

Protecția mediului constituie o condiție fundamentală a dezvoltării durabile a societății, un obiectiv prioritar de interes național și se realizează printr-un cadru instituțional-administrativ în care, pe baza normelor legale se autorizează desfășurarea activităților legale cu impact asupra mediului și se exercită controlul asupra acestora.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost prima dată formulat la începutul anilor `80, L.Brown a publicat cartea “Building a Sustainable Society”. El a sugerat că va fi posibil să se armonizeze materialul necesar societății, creșterea populației și utilizarea rațională a resurselor naturale astfel încât poluarea mediului ambiant să fie de asemenea minimizată. In anii care au urmat, oamenii de știință și politicienii s-au ocupat intensiv de diferitele aspecte ale dezvoltării durabile.Îanul 1987, o comisie internațională a lansat cartea “Our Common Future” (Viitorul nostru comun), pentru care Adunarea Generală a ONU și-a exprimat acordul. Lucrarea se focaliza asupra conceptului de dezvoltare durabilă. Ea nu sugera, cum a facut-o “Limits of Grow”, dacă dezvoltarea economică trebuie restrânsă. Mai mult, “Our Common Future” demonstra că oamenii din lumea a treia vor fi capabili să-și satisfacă nevoile numai dacă dezvoltarea economică continuă în țările lor, acordându-se și în cazul lor atenție crescută conceptului particular de dezvoltare, numit în unele lucrări dezvoltarea ecologic durabilă. Fără această dezvoltare, argument comisia, sărăcia va fi conservată la scara întregii lumi și o asemenea situație va fi nejustată și inacceptabilă. În conformitate cu “Our Common Future”, urmărirea unei dezvoltări durabile necesită:

-un sistem politic care să asigure participarea efectivă al cetățenilor la luarea deciziilor;

-un sistem economic care este capabil să genereze surplus de cunoștințe tehnice;

-un sistem social care să asigure soluții pentru tensiunile provocate de dezvoltare nearmonioasă;

-un sistem tehnologic care poate căuta continuu soluții noi;

-un sistem internațional care sprijină modelele durabile de comerț și finanțe;

-un sistem economic-administrativ flexibil și care are capacitatea de autocorecție.

Conceptul de dezvoltare durabilă așa cum e prezentat, integrează politicile economice în caz de conflict între cele două acordându-se prioritate intereselor ecologice.

Printre elementele considerate esențiale pentru conceptul de dezvoltare durabilă se află:

– natura din ce în ce mai internatională, chiar globală, a problemelor mediului înconjurător: din acest punct de vedere se remarcă faptul că problemele în drept de a lua decizii, atât la nivel local cât și național, nu mai pot ignora impactul deciziilor luate asupra colectivității, în sensul cel mai larg al termenului. Dacă, de exemplu, o țară accelerează creșterea sa economicz utilizând formule de creștere ce pot majora poluarea și diminua resursele naturale în alta parte, ea riscă nu numai să prejudicieze perspectivele de creștere economică în alte state, ci chiar să vadă propria sa creștere economică prejudiciata pe termen lung, ca urmare a interdependențelor dintre sistemele ecologice și economice.

– luarea în considerare a perspectivei pe termen lung privind consecintele pentru generațiile viitoare ale diminuării resurselor naturale și ale majorării poluării: astfel, trebuie luată în considerare nu numai capacitatea indivizilor și a națiunilor de a împărti binefacerile creșterii economice și avantajele aduse de resursele naturale în epoca actuală, dar și ceea ce va fi lăsat drept moștenire generațiilor viitoare (obligația de a menține sau de a spori aceasta moștenire, ceea ce reprezintă un element cheie al dezvoltării durabile);

– luarea în considerare a faptului că bunăstarea generală depinde nu numai de ritmul creșterii economice dar și de calitatea acesteia;

– distincția dintre diverse forme de capital, care contribuie la crearea bunăstării și care constituie moștenirea generațiilor viitoare; din acest punct de vedere trebuie să fie distinctie între “capital creat de om” (infrastructura de bază) și “capitalul uman”, inclusiv calificativele și nivelul de instruire al muncitorilor, aceste două forme de capital fiind multă vreme recunoscute drept elemente esențiale în satisfacerea nevoilor prezente și de viitor; în același timp se poate considera ca există un “capital natural”, care presupune menținerea stocurilor de resurse naturale și limitarea poluării; este deci indispensabil să se evite diminuarea capitalului natural, în cadrul dezvoltării durabile, prin practicarea politicii care vizează în același timp o bună gestiune a resurselor naturale și controlul poluării;

– luarea în considerare a posibilității de a realiza o substituire între diversele forme de capital, ceea ce semnifică faptul ca trebuie să ne așteptăm la o anumita posibilitate de substituire între stocurile de capital natural, pe de o parte, și capitalul creat de om pe de altă parte.

Prin adoptarea obiectivului de dezvoltare durabilă strategia de ansamblu în comparație cu politicile de protecție a mediului înconjurător este în curs de a fi modificate. Accentul se pune pe luarea în considerare a tuturor dimensiunilor legate de problemele protecției mediului înconjurător ca de exemplu:

– controlul poluării, gestiunea resurselor și considerațiile mai largi privind calitatea vieții;

– crearea cadrului instituțional eficace pentru formularea și punerea în aplicare a politicilor de protecție a mediului;

– promovarea progresului tehnologic în favoarea unei creșteri economice “verzi” (ecologice);

– o mai mare utilizare a instrumentelor economice în scopul furnizării semnalelor de piață privind protecția mediului înconjurător;

– nevoia de a face ca instrumentele de reglementare să devină mai eficiente și mai puțin costisitoare;

– modificarea tendințelor de producție și consum în scopul menținerii stocului de resurse rare și a diminuării poluării;

– o mai mare utilizare a strategiilor anticipative în formularea și aplicarea politicilor de protecție a mediului.

Relevanta Dezvoltarii Durabile pentru Uniunea Europeana

În Martie 2000 la Lisabona, s-a hotărât să se facă din Uniunea Europeană cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere până în 2010.

Strategia Lisabona pune accentul pe ambiția de a face Europa: cea mai dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume până în 2010, capabilă de creștere economică durabilă cu mai multe și mai bune locuri de muncă și o coeziune socială crescută.

Strategia UE pentru dezvoltare durabilă are următoarele obiective:

nivel crescut de protecție a mediului;

echitate socială și coeziune;

prosperitate economică;

promovare activă a dezvoltării durabile în toată lumea.

Cum se poate ajunge la dezvoltare durabilă?

Implicațiile și necesitățile durabilității includ:

–          grija pentru generatiile viitoare;

–          responsabilitate intretinerii Terrei.

Exista o tendinta catre o a Durabilitatii. Aceasta este de fapt o chemare spre responsabilitate etica. Aceasta pune accentul pe valori care sunt o premisa pentru o lume justa si durabila. Acestea se nasc in mod natural si continuu din simpla participare a noastra in comunitate si natura. Fiecare dintre noi apartinem unei comunitati. Si fiecare communicate depinde de natura pentru sustinerea sa. Crescuti de comunitate si natura, experimentam diverse intrebari morale. De exeplu alti oameni, dau alte creaturi ne starnesc respectul.

Toate fiintele vii isi manifesta dorinta de a trai. O moralitate universala stabileste of obligation primare atunci cand traim intr-o comunitate; dorintele noastre individuale de viata si prosperitate trebuie sa aibe in vedere si dorintele altora de a face acelasi lucru. Avem nevoie si pretuim alti fie oameni sau non-oameni. Ca o virtute umana, traim cu un sentiment de legatura au altii care creaza in timp o anumita solidaritate intre oameni. Simtim intelesul si obligatia echitatii in relatii, justitie si adevar, amplificate empatie si compasiune.

Aceste obligatii morale, induse atat de experientele religioase cat si de cunoasterea stiintifica a vietii, sunt cele mai importante aspecte in chemarea catre durabilitate. In cautarea unei filozofii publice a dezvoltarii durabile, putem afirma ca durabilitatea in sine este o valoare morala. Interpretam durabilitatea ca o conditie in care sistemele naturale si sistemele sociale supravietuiesc si se dezvolta impreuna un timp nelimitat.

Astazi o responsabilitate umana de baza este de a asigura faptul ca atat sistemul natural cat si cel uman sunt sustinute intr-o conditie sanatoase.

Implicatiile si cerintele durabilitatii ca valoare centrala pentru actiuni in sfere publice sau private, includ:

Grija pentru generatiile viitoare – Aceasta inseamna nu numai sa avem grija de proprii urmasi, dar si sa tinem cont de cerinte viitoare mai largi, atat umane cat si non-umane. Durabilitatea implica respectul pentru natura evolutia sa, sistemele de sustinere a vietii si fiintele vii. Respectul survine atunci cand noi oamenii recunoastem nu numai dependenta noastra de natura, dar si frumusetea acestei dependente (recunoasterea valorii intrinseci a naturii).

Pastrarea responsabila a Terrei. Aceasta presupune un aranjament real dintre economic si social care sa reflecte consecvent respectul si grija fata de durabilitate. Aceasta inseamna munca si distractie care se armonizeaza cu natura, pentru ca in decursul istoriei exista numeroase consecinte devastatoare ale iresponsabilitatii venite din subjugarea naturii numai catre nevoile umane. In zilele noastre putem observa realitatea cruda a unei saracii masive cu o afluenta neintalnita pana acum. In contextul unui contrast dintre bogat si sarac, contrast marit de catre dezvoltarea ne-durabila, justitia ca o valoare morala implica si necesita urmatoarele:

Participare completa

Toti avem dreptul si ocazia pentru o participare complete in viaza si procesul decizional al comunitatii si societatii. Participarea completa is in mod special critica in determinarea aranjamentelor economice. Nimeni nu trebuie sa fie exclus de la obtinerea si placerea lucrurilor bune care devin posiile din aplicarea cu grija a muncii si tehnologiei.

Suficienta a Durabilitatii

Durabilitatea are nevpoe de un nou standard de suficienta pentru toti, fara excese si risipe. Acesta cere ca toate nevoile de baza sa fie asigurate si alte bunuri aditionale sa fie folosite in comun cu o anumita masura a echitatii. Acest standard pune la indoiala excesele si risipa. O societate justa si durabila nu poate tolera perpetuarea mizeriei umane. Cresterea economica traditionala, imbogateste in principal pe care are deja au mai mult decat suficient si a esuat in incercarea de a reduce diferentele dintre bogat si sarac si nu mai poate fi creditata ca o solutie de eradicare a saraciei. Respect pentru comunitate

Comunitatea trebuie sa intretina un echilibru intre initiativele individuale si loialitatea la un grup mai mare si de asemenea dintre loialitatea la acel grup si loialitatea la intreaga lume. Comunitatile bune sunt esentiale pentru implinirea umana. Acestea sunt totusi erodade de individualism si mobilitatea unei societati moderne, bazate pe economia de piata.

Rededicare catre Democratie Civica si Dialog Civic

Interesele unei comunitati largite si a unor publicuri adiacente care isi exprima interesul pentru natura si pentur generatiile urmatoare trebuie sa primeasca access la procesele de luare a deciziilor din comunitate. Nucleul unei astfel de demicratii civive este dialogul civic, amestecul viu de analize, idei, indignare si aspiratii, critici si creativitate, directionate catre formarea, articularea unui nou consens national. Acest consens poate clarifica crizele din prezent si poate ridica valorile morale si principiile care pot capata astfel o viziune comuna asupra durabilitatii si ne pot indrepta spre aceasta.

Strategia Romaniei de Dezvoltare Durabila

Elaborarea Strategiei Nationale pentru Dezvoltare Durabila a Romaniei intr-o forma revizuita conform obiectivelor convenite la nivel comunitar si prescriptiilor metodologice ale Comisiei Europene (C.E.) a fost stabilita prin Hotararea de Guvern Nr. 1216 din 4 octombrie 2007, publicata in Monitorul Oficial Nr. 737 din 31 octombrie 2007. Lucrarea reprezinta un proiect comun al Guvernului Romaniei, prin Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile, si Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), avand ca agent de executie Centrul National pentru Dezvoltare Durabila (sursa: http://www.mmediu.ro/dezvoltare_durabila.htm).

Strategia, care urmeaza sa fie finalizata si prezentata Comisiei Europene pana in luna iulie 2008, are o orientare de perspectiva pe termen mediu si lung, continand obiective-tinta, masuri de implementare si evaluarea surselor de finantare realiste la orizontul anilor 2013, 2020 si 2030.
Ca atare, documentul va ingloba in sinteza (pentru orizont 2013) strategiile nationale si sectoriale precum si programele operationale aprobate sau aflate in curs de elaborare. Pentru orizont 2020 proiectiile se vor orienta spre atingerea de catre Romania a nivelului mediu al UE din anul 2007, iar pentru orizont 2030 spre apropierea de nivelul mediu al statelor UE la acea data (sursa: http://www.mmediu.ro/dezvoltare_durabila.htm).

PERFECTIONAREA MANAGEMENTULUI DE MEDIU METALURGIC

Deoarece dezvoltarea economica are loc in cadrul unor sisteme ecologice, pe parcursul anilor a inceput sa se vorbeasca tot mai mult de ecodezvoltare ca fiind o relatie complexa intre dezvoltarea economica, educatie pe de o parte si mediul inconjurator pe de alta parte.Progresul tehnico-stiintific a inregistrat asemenea performante incat, pentru realizarea obiectivelor sale existentiale, omul poate transforma fundamental mediul sau natural.Pe parcursul dezvoltarii societatii omenesti, influentata fiind de aparitia crizei energetice si de materii prime, societatea a inceput sa se preocupe de faptul ca exploatarea nerationala a naturii si utilizarea acesteia fara discernamant poate avea pe langa efecte benefice asupra bunastarii sociale, pe ansamblu, si consecinte nefaste asupra echilibrului ecologic.

Documentele oficiale existente sprijina eforturile de evaluare a acestor valori ale resurselor naturale mergand chiar mai departe.Astfel, societatile omenesti pot sa aleaga, sa acumuleze capitalul uman (prin educatie si introducerea progresului tehnologic) sau capitalul fizic creat de oameni in schimbul conservarii rezervelor minerale sau al convertirii unei forme de utilizare a terenului in alta.

Printre elementele considerate importante pentru inginerul metalurg, ale conceptului de dezvoltare durabila, trebuie amintite:

– dezvoltarea unei strategii, tehnici si tehnologii mai integrate, atat in sectorul protectiei mediului cat si intre acest sector si alte sectoare ale economiei; de regula, politica de protectie a mediului s-a bazat, in principal, pe utilizarea prioritara a anumitor tehnologii si pe interzicerea altora; adesea, aceste schimbari tehnologice obligatorii au fost adaugate (“end-of-pipe”) la tehnologiile existente; desi in trecut aceasta politica tip “comanda si control” a generat fara indoiala beneficii semnificative, in anumite regiuni exista o recunoastere tot mai larga a necesitatii unei noi abordari, astfel incat consideratiile ecologice sa fie integrate in proiectarea produselor si in procesele de productie din diverse sectoare; de aici, integrarea necesita utilizarea unei palete cat mai largi de instrumente de politica de protectie a mediului;

-o analiza mai puternica a legaturilor ce exista intre mediu si economie, ca si o modalitate de a elabora indicatori tehnici si tehnologici de protectie a mediului pentru a masura tendintele si progresele inregistrate in domeniul protectiei mediului;

-declansarea unor schimbari radicale in mentalitatea oamenilor dobandita prin educatie si exprimata prin nivelul de civilizatie culturala si tehnologica;

-lansarea unei veritabile revolutii culturale, educationale si tehnologice, in urma careia interesul economic imediat trebuie substituit cu interesul de adoptare a unei noi etici, dobandite, in special prin educatie.

Este de remarcat similitudinea problemelor ecologice cu problemele privind penuria de energie (generate de cele doua socuri petroliere), penuria de apa potabila etc.Aceasta constientizare a existentei unei limite a resurselor naturale, alaturata constatarii alarmante a unei explozii demografice pe plan mondial a determinat un interes real din partea tuturor organizatiilor de invatamant si cercetare-dezvoltare.

In fundamentarea si lansarea unei politici economice eficiente, care ia in considerare componenta ecologica, este crucial rolul activitatilor de cercetare si dezvoltare si al tehnologiilor utilizate.Acestea determina atat caracteristicile capacitatii de productie ale economiei, cat si masura in care obiectivele privind dezvoltarea durabila sunt realizabile si cu ce pret.Este clar ca guvernele au dejucat un rol major in asigurarea tranzitiei spre paradigama tehnologica, prin care se sustine necesitatea sporirii capitalului facut de om pe masurace resursele naturale scad.Pe de alta parte, este necesar sa se plaseze fonduri, in domeniul cercetarii precompetitive in aceste domenii, indepartandu-se barierele de piata, privind introducerea unor astfel de tehnologii si asistarea in programele demonstrative.

Totusi, este clar ca numai guvernele pot promova direct tehnologii hipopoluante.

Schimbarile structurale in viata economica si cea sociala presupun, in prezent, luarea de masuri in ceea ce priveste nivelurile de crestere, competitivitatea si calitatea fortei de munca.Nu trebuie demonstratii speciale pentru a admite ca aceste aspecte depind de invatamant si cercetare-dezvoltare.Dupa cum se stie, schimbarile structurale aparute pot, fara indoiala, sa atraga costuri suplimentare, in termenii unei posibile reduceri temporare a competitivitatii internationale, in anumite ramuri si sectoare.Acest fapt este foarte adevarat pentru acele sectoare care trebuie sa intre in competitie cu un numar in crestere de competitori proveniti din noile tari industrializate, fara sa mai fie luate in calcul toate costurile de productie ce au legatura cu protectia mediului.Este totusi important sa se sublinieze ca in multe cazuri, impactul asupra competitivitatii se doreste a fi cat mai redus.In acest context, majoritatea cercetarilor empirice disponibile au subliniat impactul limitat, in conditiile in care acesta exista, al politicilor de protectie a mediului asupra fluxurilor de comert international.Localizarea principalelor decizii este mult mai dependenta de aprovizionarea adecvata a infrastructurii, de prezenta fortei de munca superior calificate si de costurile de munca.De asemenea, se impune ca politica de protectie a mediului sa treaca dincolo de controlul limitat al domeniului poluat.Directionarea catre utilizarea de tip durabil a resurselor produce presiuni in domeniile activitatii de cercetare si dezvoltare ale eficientei energetice, ale directionarii deseurilor (incluzand reciclarea, reutilizarea si retratarea) si ale produselor “verzi”, avand implicatii asupra unei game variate de industrii si servicii.Intr-o perspectiva mai larga, are influenta asupra potentialului sporit de competitivitate, asupra noilor produse si piete si asupra oportunitatilor privind utilizarea fortei de munca.

Privind dintr-un alt punct de vedere, prin stimularea inovatiei si inventivitatii, abordarea mai descentralizata a strategiilor ecologice si bazata pe semnalele de piata, se prezinta ea insasi ca o strategie naturala catre care trebuie reorientata politica de protectie a mediului pentru deceniile viitoare, in cursul carora economiile nationale vor trebui sa faca tranzitia catre durabilitate.

Obiectivele strategiilor de mediu si actiunile pentru perioada de tranzitie vizeaza, pe de o parte, reducerea poluarii la agentii economici in zonele cu cel mai sever impact asupra sanatatii populatiei si ecosistemelor, iar pe de alta parte, crearea cadrului institutional, legislativ, economico-financiar, pentru o dezvoltare durabila.In acest sens, deci pot fi evidentiate urmatoarele actiuni:

Realizarea de tehnologii si instalatii pentru depoluare prin: sisteme de colectare a emisiilor provenite de la topitoriile de metale neferoase (zinc, plumb, aluminiu etc.); instalatii pentru reducerea emisiilor de dioxid de sulf provenite din procesele de ardere; instalatii si echipamente pentru reducerea emisiilor de metale grele, gaze toxice, deseuri toxice evacuate in apa, aer, sol din indusria petrochimica si industria chimica de sinteza organica de baza; instalatii si echipamente pentru reducerea emisiilor de praf, fum, funingine si monoxid de carbon provenite din industria siderurgica, instalatii de preepurare a apelor uzate provenite de la unitati poluatoare mici si medii la care contaminarea apei subterane si a raurilor cu un anumit continut in metale grele este semnificativa (tabacarii, acoperirii metalice, prelucrari de metale etc.);statii de epurare a apelor uzate industriale, care deverseaza mari cantitati de ape cu valori ridicate ale consumului chimic de oxigen (CCO) si continutul biochimic de oxigen (CBO) si ale altor poluanti; statii de epurare pentru apele uzate orasenesti; instalatii pentru reducerea evacuarilor de ape uzate cu continut ridicat de saruri; instalatii adecvate pentru epurarea dejectiilor provenite de la operatiile de crestere intensiva a animalelor, in zonele in care nivelul concentratiilor de nitrati in apa de baut din fantani este ridicat; instalatii de epurare a nitratilor din apele uzate orasenesti si industriale; sisteme sigure de depozitare a deseurilor menajere, toxice, nucleare si a altor tipuri de deseuri periculoase; instalatii de epurare a apelor uzate in zonele turistice.

Revizuirea si elaborarea de noi standarde de calitate a factorilor de mediu prin: elaborarea de standarde pentru emisii si imisii, armonizarea metodelor de analiza a indicatorilor de calitate a factorilor de mediu.

Imbunatatirea capacitatii manageriale de pregatire si educatie prin: stabilirea unor programe de perfectionare si educare pentru perfectionarea activitatii in administratia centrala; perfectionarea, pregatirea educarea personalului in vederea cresterii capacitatii locale, de luare a deciziilor in procesul de descentralizare; realizarea publicitatii actiunilor eficiente de gestionare a mediului; includerea in proiecte de asistenta internationala a programelor de perfectionare.

Importanta invatamantului superior metalurgic si a cercetarii-dezvoltarii in domeniu creste in masura in care recent, Strategia Nationala de Dezvoltare Durabila a Romaniei (SNDDR) acorda o mare insemnatate industriei materialelor metalice.

Astfel, apare tot mai pregnant faptul ca multe sectoare industriale au devenit ele insele tot mai preocupate, in ceea ce priveste problemele ecologice si modul de utilizare al bazei de resurse naturale. Unul din mesajele cheie ale SNDDR este acela ca in domeniul protectiei mediului, industria nu trebuie sa fie numai o parte a problemei ci si o parte a solutiei.

In scopul asigurarii ca exista conditii optime pentru cresterea economica in Romania si ca industria acesteia poate identifica strategiile de dezvoltare pe termen lung capabile sa mentina competitivitatea economica este absolut necesar sa fie interpretate intr-o relatie de interdependenta calitatea ecologica si cresterea economica.Din punctul de vedere al industriei, o politica de protectie a mediului corespunzatoare poate contribui la optimizarea utilizarii resurselor (cum sunt cele revendicate de metalurgie), la cresterea increderii opiniei publice in actiunile intreprinse si la dezvoltarea posibilitatilor de a face comert.Multe dintre noile tehnologii “curate” sau care produc cantitati reduse de deseuri pot conduce la economisirea consumului de materii prime si energie intr-o asemenea masura incat economiile de costuri realizate pot chiar sa depaseasca simpla echilibrare initiala a investitiilor, reducand in consecinta costurile unitare de productie.

Un caz reprezentativ, din acest punct de vedere, il constituie dezvoltarea si utilizarea noilor tehnologii, ingineriei genetice si biotehnologiei.Aceste tehnologii au un potential de utilizare foarte ridicat in agricultura, in industria alimentara, chimica si farmaceutica, industria combaterii poluarii si dezvoltarii de noi materiale si surse de energie.

O noua directie si o impulsionare suplimentara a politicii industriale si de protectie mediului vor putea fi obtinute prin utilizarea de catre institutiile interesate a unui “pachet” cuprinzator si integrat de masuri, incluzand imbunatatirea conducerii si controlului proceselor de productie, impreuna cu un sistem de brevetare legat de prevenirea si controlul poluarii.

Rolul invatamantului este subliniat si de necesitatea ca persoanelor particulare sa le fie oferite toate informatiile necesare, pentru ca ele sa fie capabile sa exercite alegeri in calitate de consumatori, fiind in cunostinta de cauza.De asemenea, aceste persoane trebuie sa aiba acces la datele semnificative din punct de vedere ecologic (ca de exemplu, date privind emisiile, procedurile de contabilitate ecologica in sensul de inventariere a acestora, publicarea rezultatelor ecologice in cadrul conturilor intreprinderilor) si sa fie capabile sa inregistreze performanta industriilor si cea a reglementarilor.

Eforturile invatamantului superior si cercetarii dezvoltarii trebuie sa conduca la indeplinirea dezideratelor prezentate schematic in figurile 1.2-1.3, care prezinta cum ar putea fi influentata industria prelucratoare sa se indrepte catre un proces de productie si produse ce satisfac normele de protectie a mediului de catre forte complementare; figura 1.2 prezinta modul in care diversele reglementari legislative, standarde si proceduri aplicate in diverse stadii ale ciclului de autorizare-productie-evaluare pot conduce la permanenta si progresiva imbunatatire a standerdelor; figura 1.3 ilustreaza gradul de constientizare a consumatorului si alegerea facuta de acesta drept punct central al argumentarii.

Ciclul parcurs in conditiile regulilor economiei de piata este autoreglabil si se autoperpetueaza.Acesta ar putea servi drept ghid nu numai consumatorului particular, dar si altor companii ce doresc sa castige sau sa-si imbunatateasca propria lor valoare din punct de vedere ecologic (ecoevaluare).Eficienta potentiala a acestiu model depinde de disponibilitatea de alegere si evacuare a obiectivului, ca si de gradul de informare.

In functie de elementele de referinta, activitatile caracteristice de administrare si protectie a mediului sunt grupate in urmatoarele categorii:prevenirea, combaterea si reducerea poluarii; protectie mediului natural;cercetarea stiintifica, educatie si instruire; administrarea generala a mediului.Printre acestea sunt nominalizate si caracterizate cele care prezinta interes pentru lucrarea de fata:

-cercetarea stiintifica cuprinde activitatile de cercetare privind protectia mediului in domeniile atmosferei, apei, solului, deseurilor, zgomotului, protectia mediului natural;

-educatia si instruirea cuprind activitatile de invatamant si perfectionare a personalului in domeniul protectiei mediului desfasurate in unitatile de invatamant si centrele de perfectionare.

Conform legislatiei in vigoare, printre unitatile care executa activitati caracteristice de administrare si protectie a mediului sunt plasate si unutati de cercetare stiintifica, unitati de invatamant.In aceasta grupa sunt incluse unitatile de cercetare stiintifica ale caror programe de cercetare vizeaza problemele ecologice si de mediu si unitatile de invatamant, care efectueaza instruirea in domeniul protectiei mediului.

In general, mijloacele de reglementare a emisiilor se pot clasifica in trei mari categorii:

-mijloace economice, ca de exemplu taxele si drepturile negociabile;

-mijloace noneconomice, ca de exemplu normele si moratoriile;

-activitatea de cercetare si dezvoltare in domeniu economisirii energiei si inlocuirii combustibililor poluanti

Toate mijloacele mentionate trebuie sa aiba drept principala caracteristica incitarea utilizatorilor (statul sau intreprinderile) la reducerea emisiilor de o maniera eficace.

Figura 3. Ecoeficientizarea ramurilor industriale

Figura 4 Procesele de productie si ecoefiecientizarea