Drepturile Sotilor Asupra Bunurilor Comune

UNIVERSITATEA CRESTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT CLUJ – NAPOCA

Programul de studii DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

DRĂGAN SORINA

ABSOLVENT:

ȘTEȚCO (căs. MUSCĂ) SIMONA- AURICA

Cluj-Napoca

– 2 0 1 6 –

UNIVERSITATEA CRESTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT CLUJ – NAPOCA

Programul de studii: DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

??? DREPTURILE SOȚILOR ASUPRA BUNURILOR COMUNE

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

DRĂGAN SORINA

ABSOLVENT:

ȘTEȚCO (căs. MUSCĂ) SIMONA- AURICA

Cluj-Napoca

– 2 0 1 6 –

DREPTURILE SOȚLOR ASUPRA BUNURILOR COMUNE

CAP. I EFECTELE ȊNCHEIERII CĂSĂTORIEI

GENERALITĂȚI

1.1.1. EFECTELE PERSONALE

Odata cu ȋncheierea casătoriei se generează, ȋntre cei care o ȋncheie, raporturi multiple și complexe, astfel că sunt supuse reglementărilor legale ȋn special relațiile de natură patrimonială, dar și unele cu caracter personal- nepatrimonial, stabilindu-se drepturi și obligații reciproce ȋntre soți. Acele relații care se nasc ȋntre soți ȋn timpul căsătoriei, potrivit legislației actuale, se prezintă sub semnul egalității dintre barbat și femeie. Potrivit articolului 258 al. (1) Cod Civil se consacră un principiu conform căruia soții au drepturi și obligații egale ȋn ceea ce privește raporturile dintre ei și ȋn ceea ce privește exercitiul drepturilor părintești. Textul de lege se aplică atȃt drepturilor și obligațiilor personale ale soților, cȃt și raporturilor parimoniale, aspecte ce urmeaza a fi prezentate pe scurt.

Oprindu-ne la efectele personale ale căsătoriei, acestea sunt stabilite imperativ de lege, scopul ȋn sine al acestei instituții fiind acela de a ȋntemeia o familie.

Este evident faptul că, atunci cȃnd se pune ȋn discuție libertatea soților se vorbește defapt despre hotărȃrea de a accepta sau nu să se căsătorească astfel incȃt sa li se aplice statutul legal de persoane casătorite, stabilite de lege. Căsătoria se prezintă ca un act (incheiat) pur și simplu, aceasta putȃnd lua sfȃrșit și prin acordul soților iar condițiile divorțului și formele lui fiind stabilite de lege. Noul Cod Civil aduce schimbări ȋn acest sens ȋntrucȃt legiuitorul revine asupra libertății soților de a ȋncheia convenții matrimoniale permițȃnd schimbarea regimului matrimonial prin ȋncheierea de convenții și ȋn timpul căsătoriei (vechiul Cod Civil de la 1864 permitea doar convențiile prenupțiale). Ȋntrucȃt există această reglementare ȋn noul Cod Civil, actul de căsătorie, transpus ȋn contextul intereselor patrimoniale ale soților, se prezintă ca fiind capabil să ȋși păstreze ȋntȃietatea față de convenția matrimonială. Prin urmare, libertatea convenției matrimoniale nu o transformă ȋntr-o prioritate față de actul de căsătorie astfel că, ȋn opinia unor autori convenția matrimonială rămȃne un accesoriu al căsătoriei și nu invers.

Pentru a rămȃne in categoria raporturilor personale voi prezenta pe scurt care sunt acestea: primul raport personal se prezintă ca fiind ”numele soților” astfel că viitorii soți sunt obligați să menționeze numele de familie pe care ȋl vor purta ȋn timpul căsătoriei. In consacrarea acestuia, Codul Civil prezintă patru posibilități (art. 282 C.Civil). Odată numele comun ales, soții sunt obligați să-l poarte pe toată durata căsătoriei, iar schimbarea acestuia se poate face numai cu consimțămȃntul celuilalt soț (art. 311 C,Civil). Al doilea raport personal se prezintă ca fiind „obligația de respect si sprijin moral”, legiuitorul stabilind că soții sunt datori a-și acorda sprijin moral unul altuia adică a acorda celuilat ajutor dacă acesta, din cauza vȃrstei ori a sănătății are nevoie, precum și a fi solidar cu celălalt ȋn toate ȋmprejurările vieții. Mergȃnd mai departe ajungem la următorul raport și anume „obligația de fidelitate” adică soții, potrivit Codului Civil, sunt datori, după ȋncheierea căsătoriei, să ȋntrețină ȋmpreună relații sexuale și, ȋn același timp, să nu ȋntrețină asemenea relații ȋn afara căsătoriei deci, sa fie fideli ȋntrucȃt aceast raport este considerat o consecință fireasca a căsătoriei. Totodată, ȋn temeiul fidelității soților se bazează și prezumția de paternitate, potrivit căreia soțul mamei este tatăl copilului nascut de aceasta. In continuare, ne oprim la „obligația de a locui ȋmpreună (obligația de coabitare)” astfel că, ȋn lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soți de a locui ȋmpreună cu celalalt poate constitui motiv de divorț (art. 309 al. 2_ pentru motive temeinice, soții pot hotărȃ să locuiască separat). Deci, pentru ca relațiile de familie să capete conținut și finalitate, este necesar ca soții să locuiască ȋmpreună astfel că soții decid ȋmpreună, de comun acord cu privire la domiciliul pe care ȋl vor avea. Ȋn ceea ce privește „independenta soților”, potrivit Codului Civil (art. 310) un sot nu are dreptul să cenzureze corspondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț deci, fiecare are dreptul la respectul vieții private și profesionale. Prin urmare, ȋncheierea căsătoriei nu trebuie să ducă la dispariția unuia sau a ambilor soți din viața socială sau profesională. Ȋnsă, această libertate individuală e supusă unor limitări avȃnd ca și scop să nu se ȋncalce obligațiile ce rezultă din căsătorie astfel ȋncȃt „nu este permis” să se aducă atingere libertății și personalității celuilalt soț.

Cu privire la aceste raporturi (si nu numai) pot exista pe parcurs neințelelegeri astfel că raportȃndu-ne la raporturile personale dintre soți, legea prevede că aceste neȋnțelegeri vor fi soluționate de către instanța de tutelă pentru că are corespondență generală ȋn toate litigiile ce rezultă din relațiile de familie (art. 265 C. Civil). Ȋntrucȃt, ȋn multe cazuri aceste neȋnțelegeri pot fi cauza acțiunilor de divorț, soluționarea acestora rămȃne la buna- credință și ȋnțelepciunea soților.

Ȋntrucȃt prin căsătorie se generează raporturi personale, acestea se prezintă ca fiind esentiale pentru familie dar, nu trebuiesc minimalizate nici raporturile patrimoniale și asta pentru că ambele sunt raporturi reglementate de sine stătător, ele fiind generate deopotrivă de actul juridic al căsătoriei.

1.1.2. EFECTELE PATRIMONIALE

Pe durata căsniciei, ȋntre soți iau ființă o serie de rapoarte patrimoniale cu privire la regimul matrimonial, cheltuielile căsătoriei, la obligația reciprocă de ȋntreținere etc. Aceste raporturi patrimoniale sunt, ȋn general reglementate de Codul Civil.

Evoluția raporturilor patrimoniale dintre soți

Codul Civil de la 1864

Potrivit Codului Civil de la 1864, cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți, se consacra regimul separației de bunuri acesta aplicȃndu-se doar ȋn acele situații ȋn care soții nu au ȋnțeles, prin convenție matrimonială să se supună unui alt regim. Prin urmare, regimul de drept comun se considera a fi acela al separației de bunuri (art. 1283 vechiul Cod Civil), iar ca și consecință, fiecare dintre soți ȋși păstra un drept exclusiv de administrare, flosință și dispoziție asupra bunurilor sale avȃnd ȋnsă obligația de a contribui la cheltuielile casătoriei. Acest Cod reglementa, ca unic regim convențional, regimul dotal (art. 1233-1293 C. Civil), dota reprezentȃnd „averea ce se aduce bărbatului, din partea sau ȋn numele soției, pentru a-l ajuta să susțină sarcinile căsniciei”. Bunurile dotale erau ȋn administrarea și folosința bărbatuli care avea singur exercițiul acțiunilor cu privire la acestea. Femeia avea dreptul să ȋnstrăineze dota doar cu consimțămȃnul soțului. Potrivit art. 1287-1293 vechiul Cod Civil reglementa ca fiind o anexă la regimul mai sus menționat, societatea de achiziții a soților, aceasta constituită fiind dintr-o comunitate restrȃnsă de bunuri, ce se găsea ȋn copropietatea celor doi soți. Constituția din 1948 prin consararea unor principii noi (de exemplu, egalitatea ȋntre sexe) a determinat modificari relevante ȋn ceea ce privește relațiile de familie astfel regimul dotal a fost abrogat tacit.

Raporturile patrimoniale dintre soți după adoptarea Codului Familei

Codul Familiei (29 decembrie 1953- in vigoare la 1954) si-a propus să scoată raporturile de familie incluzȃnd si cele patrimoniale, de sub incidența Codului Civil. Prin urmare, raporturile juridice de familie au intrat sub incidența noului Cod al Familiei astfel că bunurile pe care soții le aveau la data intrării ȋn vigoare a Codului Familiei au devenit comune sau proprii, potrivit dispozițiilor Codului Familiei. Ȋnsă, actele juridice de administrare ȋncheiate cu terții, cu privire la bunuri ce existau ȋn patrimoniul soților, au rămas sub influiența legislației anterioare, care a fost ȋn vigoare la data la care s-au ȋncheiat acele acte juridice. De exemplu, cu privire la acele căsătorii care s-au desfăcut ȋnainte de intrarea Codului Familiei ȋn vigoare, dispozitiile acestui cod nu putea fi aplicate dar, potrivit Constituției (din 1948 si 1952), practica judecătorească a recunoscut dreptul ambilor soți asupra bunurilor dobȃndite ȋn timpul căsătoriei astfel că, de exemplu, chiar dacă un bun era dobăndit ȋn timpul căsătoriei numai pe numele unuia dintre soți acest lucru nu constituia un obstacol pentru celalalt soț pentru a-și dovedi contribuția la achiziționarea acestuia.

Sumarizȃnd caracteristicile specifice regimului juridic al bunurilor soților ȋn reglementarea Codului familiei, acesta se prezintă ca fiind un regim legal, unic, obligatoriu și imuabil, legea nepermițȃnd modificări și totodată un alt regim decȃt cel pe care ȋl consacra. Doar anumite bunuri, determinate limitativ prin lege (art.31 C.Familiei) erau considerate proprii ale fiecăruia dintre soți. De altfel, erau considerate nule acele convenții ȋncheiate ȋntre soți prin intermediul cărora s-ar fi putut schimba regimul juridic al unor bunuri de exemplu, convenția prin care s-ar stabili că anumite bunuri, deși dobȃndite ȋn timpul căsătoriei, să devină bunuri personale ale unuia dintre soți etc. Cu toate acestea, s-a adresat intrebarea potrivit căreia era necesar a se cunoaște ce fel de convenții se puteau ȋncheia ȋntre soți. Astfel că, răspunsul nu a ȋntȃrziat să apară ȋntrucȃt s-a considerat că soții pot ȋncheia doar acele convenții care nu au puterea de a modifica regimul juridic legal și obligatoriu al bunurilor lor deci, se puteau practic ȋncheia convenții cu privire la modul de administrare și folosință al bunurilor.

Astfel că, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia comunitatea matrimonială a soților a fost calificată din punct de vedere juridic, de către doctrină, ca fiind proprietate comună ȋn devălmășie.

Reconsiderarea raporturilor de familie inclusiv a raporturilor patrimoniale dintre soți ȋn Noul Cod Civil

Potrivit Noului Cod Civil, statutul patrimonial de bază, privește ȋntinderea puterilor conferite soților, locuința familiei și cheltuielile căsătoriei. Aici se pune problema unui corp de reguli esențiale, comune și imperative pe care se bazează oricare dintre regimurile matrimoniale prevăzute de lege și nicidecum nu este vorba despre un regim matrimonial propriu-zis. Cu privire la efectele patrimoniale generate prin căsătorie există elemente de noutate astfel ȋncȃt regimul comunității a fost ales ca regim de drept comun ȋn defavoarea regimului separației. Nu se neagă dreptul soților ȋn a-și alege regimul separației atunci cȃnd această măsură convine mult mai bine nevoilor lor individuale ȋnsă, unii autori (și nu numai), consideră că este binevenit cu scopul căsătoriei ca regimul de drept comun să fie cel al comunității de bunuri astfel nu se pierde esența acestei instituții ce se caută a fi protejată. De altfel, principiul libertății ȋn alegerea regimului matrimonial fie la ȋncheierea căsătoriei, fie ulterior- ȋn timpul căsătoriei, este respectat din punct de vedere legal dar, această libertate pare a fi limitată la acele tipuri de regimuri matrimoniale reglementate de către legiuitor. Așa cum apare ȋn mod sugestiv ȋn literatura de specialitate „libertatea regimului matrimonial nu ȋnseamnă nimic altceva decȃt posibilitatea soților, ȋn respectul regulilor imperative și ale bunelor moavuri, de a alege regimul matrimonial care se va aplica in concreto ȋn relațiile dintre ei. Iar alegerea are ȋntotdeana o natură convențională”. (Al. Bacaci, Viorica C.D. și Cristina, p. 49).

Printre alte principii respectate se află și principiul mutabilității regimului matrimonial, principiul accesorialității adică este necesară condiția „cuplului căsătorit” pentru a putea fi organizate raporturile patrimoniale dintre aceștia și principiul egalității ȋn drepturi (și obligații) a soților (așa cum am mentionat mai sus).

Mergȃnd mai departe și definind relații patrimoniale dintre soți se ȋntelege că, acestea reprezintă toate acele raporturi sociale ce sunt evaluabile ȋn bani, care se nasc ȋntre cele două persoane de sex opus unite prin actul juridic al căsătoriei. Aceste raporturi patrimoniale au o infliență asupra relațiilor cu caracter pecuniar ȋntre terți și unul sau ambii soți astfel că se poate sumariza ca fiind vorba despre acele raporturi care se nasc cu privire la contribuția soților la cheltuielile familiei, raporturi cu privire la bunurile lor si raporturi privitoare la obligația reciprocă de ȋntreținere.

Deci, nu se poate omite faptul că relațiile pecuniare dintre soți nu reprezintă domeniul exclusiv al regimului matrimonial concret; regimul primar reunind reguli imperative care au ȋntȃietate și sunt comune in cazul tuturor căsătoriilor, indiferent care este regimul matrimonial ales, aici fiind incluse și căsătoriile ȋncheiate ȋnaintea Codului Civil. Concluzionȃnd, acele dispoziții care fac referire la cheltuielile căsătoriei (art.325-328 C.Civil), locuința familiei (art.321-324 C.Civil), independența patrimonială a soților (art. 317 C.Civil), situatiile de criză domestică (art.315- 316 C. Civ.) și cele ce se referă la puterea ce ȋi revine fiecărui soț potrivit regimului matrimonial existent la situația specială ȋn care s-ar afla unui dintre ei, se aplică, ȋncepȃnd cu 1 octombrie 2011 fără vreo distincție și de plin drept.

Așadar, potrivit noii reglementări, regimul juridic al bunurilor soților va fi unul potrivit căruia soții vor putea conveni singuri asupra alegerii regimului matrimonial deci, nu va fi unul legal obligatoriu astfel ȋncȃt, dacă se dorește regimul comunității convenționale sau cel al separației acesta va putea fi stabilit prin convenții matrimoniale care trebuie să respecte forma și condițiile legale. O regulă generală guvernează aceste raporturi dintre soți și anume imposibilitatea de a se deroga, sub sancțiunea nulității absolute (art. 332 C. Civil) de la dispozitiile generale și comune pentru regimul matrimonial de bază prevăzut de Noul Cod Civil ce impune reguli vitale de la care nu se poate droga prin nici un regim matrimonial ales. Prin urmare, soții ȋși pot manifesta voința respecȃnd totodată, voința legiuitorului astfel că deși s-a revenit la posibilitatea ȋncheierii de convenții matrimoniale există limitări ce nu pot fi ȋncălcate de către cei care decid să se căsătorească.

Cap II. Comunitatea de bunuri ȋn Noul Cod Civil

2.1. Noțiunea și modalitățile dreptului de proprietate

Ȋn general, dreptul de proprietate asupra unui bun sau a unei universalități de bunuri aparține, exclusiv, unei singure persoane care, fiind titular al acestui drept, exercită prin interes și putere proprie toate acele atribute ce formează conținutul juridic al acestui drept.

Un bun ori o universalitatea de bunuri poate aparține, sub forma dreptului de proprietate și mai multor persoane, caz ȋn care avem proprietate comună. Binențeles că, asupra acelui bun sau bunuri se pot institui și alte drepturi cum ar fi de exemplu, dreptul de uzufruct care să aparțină, concomitent mai multor persoane. Dreptul de proprietate de altfel, poate fi pur și simplu (aparține exclusiv unei singure persoane, e dobȃndit irevocabil, existența sa nu depinde de un eveniment viitor) sau afectat de modalități (dreptul aparține simultan și concurent la două sau mai multe persoane, avȃnd ca obiect unul ori mai multe bunuri comune, fie existenta sa depinde de o ȋmprejurare stabilită de lege sau de părțile actului prin voința lor).

Potrivit soluțiilor date ȋn practica judecătorească și a concluzitiilor literaturii de specialitate, Codul Civil actual reglementează dreptul de proprietate comună, asigurȃnd spre deosebire de Codul Civil de la 1864, o reglementare conformă cu importanța și rolul acestui drept ȋn raporturile juridice dintre persoane. Noul Cod prezintă regimul juridic al coproprietății obișnuite și al celei forțate, fiind evidențiate drepturile și obligațiile fiecărei parte implicată (titular al dreptului) astfel că, de exemplu, ȋn ceea ce privește cazurile de coproprietate forțată, nu există deosebiri ȋntre Codul Civil de la 1864 și Noul Cod Civil. O altă modalitate a dreptului de proprietate comună este aceea ȋn devălmășie, Codul Civil acual stabilind regimul juridic al acestui drept ȋn funcție de izvorul nașterii sale adică, dacă acest drept se naște prin efectul legii, va fi reglementat de dispozițiile acelei legi care se completează cu cele privind regimul comunități legale (voi dezbate mai pe larg ȋn cele ce urmează) ori, dacă izvorul acestui drept este un act juridic, regimul juridic e determinat de actul care i-a dat ființă, regim ce poate fi completat cu cel al comunității legale.

Ȋn concluzie, dreptul de proprietate comună presupune existența a cel puțin două persoane care au calitatea de titulari ai acestui drept. Potrivit art. 634 NCC, ȋntinderea dreptului fiecărui titular asupra bunului sau bunurilor comune e stabilită exact atunci cȃnd se pune problema dreptului de proprietate comună pe cote-părți iar, atunci cȃnd dreptul aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreauna să fie titularul unei cote-părți determinate din drept avem proprietate comună ȋn devălmășie (art. 667 NCC). Sumarizȃnd, potrivit art. 632 NCC, formele proprietății comune sunt proprietatea pe cote- părți (coproprietatea obiȃnuită sau forțată) și proprietatea ȋn devălmășie (devălmășia). Ȋn ambele cazuri, se pot ȋnfățișa și alte drepturi reale principale cum ar fi de exemplu, dreptul de uzufruct, de uz, de superficie etc.

2.2. Noțiunea de bunuri comune ale soților versus bunuri proprii

2.2.1. Regimul juridic al bunurilor comune

Potrivit Codul Civil de la 1864 separația de bunuri reprezenta regimul matrimonial legal potrivit căruia fiecare soț avea dreptul exclusiv de folosință, administrare și dispoziție asupra bunurilor personale existȃnd totuși obligația de a contribui la cheltuielile căsătoriei. După intrarea ȋn vigoare a Codului Familiei la 1954, comunitatea de bunuri a fost ridicată la nivel de regim matrimonial legal fiind un regim imperativ, unic și imutabil. Ȋntrucȃt a existat (și există) o certă și reală evoluție a societății influiențȃnd psihologia, mentalitățile și chiar comportamentele persoanelor căsătorite, Noul Cod Civil a căutat să ofere soluții flexibile astfel regimul comunității legale de bunuri devenind unul mult mai adatat la actualele condiții sociale și economice.

Art. 30 al. (1) Codul Familiei și-a conservat substanța ȋn ceea ce azi apare ca și art. 339 Noul Cod Civil, principala deosebire dintre cele doua dispoziții legale fiind aceea că Noul Cod Civil califică expres proprietatea comună a soților ca fiind una ȋn devălmășie (dreptul nu e divizat pe cote- părți, bunul nu e ȋmpărțit ȋn materialitatea sa).

Reglementarea oferită de Noul Cod Civil regimului comunității de bunuri este una legală care ȋnsă a dobȃndit un caracter mutabil și flexibil (posibilitatea ȋnlocuirii comunității legale cu comunitatea convențională și searația de bunuri art. 369 NCC), astfel se vorbește despre ȋnsușirea unui caracter supletiv deci o „temperare a caracterului imperativ”.

2.3. Condiții pentru calificarea bunurilor comune

Coroborȃnd dispozițiile art. 339 și art 340 NCC privind bunurile comune și cele proprii, reiese anumite criterii legale care stau la baza determinării bunurilor ce pot să formeze obiectul dreptului de poprietate ȋn devălmășie, precum și a altor drepturi reale ale soților. Ȋn temeiul acestor dispoziții legale, pentru a determina bunurile comune se pornește de la anumite criterii : bunul trebuie să fie dobȃndit de oricare dintre soți ori de către aceștia ȋmpreună, bunul trebuie să fie dobȃndit ȋn timpul comunității legale și bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri, pe care Codul Familiei, abrogat azi, le stabilea ca fiind proprii ale fiecăruia dintre soți.

Regimul reglementat de Codul Familiei prevedea aceleași criterii de determinare existȃnd deosebirea că, pe de o parte, se considerau a fi bunuri comune toate acele bunuri ce erau dobȃndite pe parcursul căsătoriei, iar potrivit reglemeltării actuale se consideră a fi bunuri comune doar acele bunuri ce se dobȃndesc pe durata regimului comunității legale și asta pentru că această comunitate legală de bunuri a soților poate să existe și numai o anumită perioadă de timp deteminată cum, de altfel, ȋn prezent, fată de vechea reglementare, „devălmășia se ȋnfățișează ca o modalitate nu doar a dreptului de proprietate, dar și a altor drepturi reale asupra bunurilor comune”. Criteriile legale ce stabilesc categoriile de bunuri comune și proprii ale soților precum și modul de dobȃndire necesită analizarea noțiunii de dobȃndire, calitatea dobȃnditorului și bineȋnțeles, data la care se dobȃndesc bunurilor comune.

Cu privire la dovada bunurilor comune aceasta, potrivit art. 343 NCC al (1) se prezintă astfel: „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită” deci că se pune problema unei prezumții de comunitate, care este relativă putȃnd să se dovedească și contrariul.

2.4. O privire asupra bunurilor proprii

Ca o derogare de la art. 339 NCC potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți ori de aceștia ȋmpreună, ȋn timpul comunității legale sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ambilor soți,, prin art. 340 NCC sunt prevăzute expres și limitativ categoriile de bunuri proprii ale soților, adică:

a) acele bunuri dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat ori donație, cu excepția cazului ȋn care dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune;

b) acele bunuri de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soți;

c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;

d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală ale unuia dintre soți asupra creaților sale și asupra elementelor distinctive pe care le-a ȋnregistrat;

e) acele bunuri dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare,

schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri;

f) indemnizația de asigurare ori despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care ȋnlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobȃndit ȋn schimbul acestuia;

h) fructele bunurilor proprii;

Deci, bunurile menționate anterior nu se ȋnscriu ȋn comunitatea matrimonială, ci reprezintă obiectul dreptului de proprietate ori al altui drept real/de creanță al soțului căruia aceste bunuri îi aparțin.

Dovada acestor bunuri se face, potrivit art. 343 al (2) NCC „prin orice mijloc de probă”, excepție fac donațiile, testamentele care trebuiesc dovedite cu ȋnscrisul ȋntocmit ȋn forma cerută de lege.

Nu există notabile diferențe referitor la caracteristicile bunurilor proprii ale soților ȋntre reglementarea oferită de Noul Cod Civil și cea care ȋn trecut era oferită de Codul Familiei. Astfel că, bunurile proprii sunt o excepție de la comunitatea de bunuri și asta ȋntrucȃt anumite categorii de bunuri, chiar daca sunt dobȃndite pe durata căsătoriei adică a regimului comunității legale nu sunt comune, legiuitorul considerȃnd că acestea fac parte din categoria bunurilor proprii ținȃnd cont de anumite criterii: afecțiunea bunului sau subrogația legală, strȃnsa legătură pe care acestea o au cu soțul dobȃnditor.

O mică diferentă, care azi nu se mai regăsește ȋn Codul Civil față de Codul Familiei este aceea a bunurilor dobȃndite ȋnainte de căsătorie. Potrivit Noului Cod Civil, natura juridică a acestor bunuri rezultă fără discuții din interpretarea per a contrario a art. 339 potrivit căruia sunt bunuri comune ȋn devălmășie ale soților acele bunuri ce se dobȃndesc ȋn timpul comunității legale. Totodată, cu privire la acele bunuri ce se dobȃndesc prin liberalități dacă potrivit Codului Familie se apreciase că voința dispunătorului, ȋn sens comun al bunului, nu trebuie să fie neapărat expresă (deci poate fi și tacită), fiind ȋnsă indispensabilă condiția ca aceasta sa reiese neȋndoielnic din anumite ȋmprejurări de fapt. Așadar, porivit noii reglementări expuse ȋn Codul Civil, nu mai este suficientă voința implicită a dispunătorului ca bunul, obiect al liberalitătii, să aiba calitatea de bun comun. Noul Cod Civil comentat vine să complecteze arătȃnd mai departe faptul că drepturile patrimoniale precum veniturile ce se ȋncasează din exploatarea unei opere sunt bunuri comune și asta deoarece au un regim juridic asemănător salariului. Relevant de menționat este faptul că dispozițiile actualului Cod Civil se aplică și acelor căsătorii care erau valabile la data intrării ȋn vigoare, de fiecare dată cȃnd faptul sau actul juridic ȋn baza căruia bunul a fost dobȃndit intervine după această dată.

2.5. Data dobȃndirii bunurilor (comune)

Potrivit dispozițiilor legale, un bun este comun cu condiția să fie dobȃndit de oricare dintre soți pe durata căsătoriei și să nu se incadreaze ȋn acele categorii de bunuri considerate de lege ca făcȃnd parte din bunurile proprii. Calitatea de soț este indispensabilă pentru ca un bun să fie comun cum de altfel acest bun trebuie dobȃndit ȋn timpul căsătoriei. Prin urmare, sunt comune bunurile dobȃndite de soți ȋmpreună cȃt și cele dobȃndite separat de unul dintre soți, exceptie făcȃnd bunurile dobȃndite cu titlu gratuit, cele obtinute după data ȋncetării sau desfacerii căsătoriei precum și cele ce fac parte din categoria bunurilor „proprii”. Data de la care operează prezumția de comunitate a bunurilor este aceea a ȋncheierii căsătoriei iar data la care se modifică această prezumție poate fi data la care se constată modificarea regimului matrimonial conform doleanțelor soților ori data ȋncetării sau desfacerii căsătoriei, caz ȋn care se trece la partajul bunurilor ce erau comune.

Data dobȃndirii bunurilor are relevanță ȋntrucȃt de atunci operează prezumția de comunitate asupra bunurilor, deci asupra drepturilor și obligațiilor soților cu privire la acestea, asta dacă se afla sub regimul comunității legale și nu și-au stabilit de comun acord un regim diferit.

2.6. Gestionarea bunurilor comune

Mergȃnd pe versiunea Noului Cod Civil se constată existența unui mecanism mixt de gestiune a bunurilor comune adică este vorba despre acea gestiune comună, ȋn cazul ȋncheierii actelor juridice de ȋnstrăinare sau de grevare cu drepturi reale avȃnd ca obiect bunurile comune, și gestiunea paralelă cu privire la majoritatea actelor juridice ce privesc bunurile comune, gestiuni care necesită de regulă consimțămȃntul ambilor soți. Soluția oferită de Codul Familiei nu se regăsește ȋn noua reglementare și asta ȋntrucȃt sistemul cogestiunii, potrivit art. 35 al (1) Codul Familiei prevedea că soții administrează, folosesc și dispun ȋmpreună bunurile comune. Noua perspectivă cu privire la gestiunea bunurilor comune a fost renunțarea la prezumția de mandat tacit reciproc. Există, de altfel, diverse acte jurdice care implică gestiunea exclusivă ȋntrucȃt aceste acte au un caracter personal cum ar fi de exemplu legatul, gestiunea banilor dintr-un cont bancar aflat numai pe numele unuia dintre soți etc.

Gestiunea paralelă se aplică atȃt asupra bunurilor cȃt și asupra actelor juridice cu privire la acestea. Sunt incluse regulii gestiunii paralele acte ce au ca obiect bunurile comune, precum: acte de conservare, de administrare, de folosință, de dobȃndire a bunurilor comune, de dispoziție cu titlu oneros asupra bunurilor mobile care nu sunt supuse formalităților de publicitate (conform legii) și darurile obișnuite. Cȃnd se vorbește despre acte se presupune că intră și actiunile ȋn justiție corespunzătoare, formulate de unul dintre soți ȋpotriva celuilalt. Ȋntrucȃt se pune problema principiului responsabilității ȋntre soți pentru bunurile comune acest lucru presupune faptul că soțul dacă, prin intermediul actelor pe care le-a ȋncheiat singur, a prejudiciat interesele celuilalt cu privire la bunurile comune, este tras la răspundere pentru prejudiciul cauzat. Actul este ȋn continuare valabil, iar cu privire la drepturile terților de bună-credință acestea neputȃnd fi afectate (desființate), prin urmare soțul care singur a ȋncheiat acel act poate fi obligat față de celălalt soț la despăgubiri. Important de menționat este și faptul că, soțul care a ȋncheiat actul după data introducerii cererii de divorț, sub condiția dovedirii fraudei, se poate cere anularea acestui act de către soțul prejudiciat (art. 386 NCC). Se aplică și dispozițiile art. 345 NCC potrivit căruia soțul care nu a particiat la ȋncheierea actului nu poate decȃt să pretindă daune- interese de la celălalt soț, cu condiția ca terțul dobȃnditor să fi fost de bună- credință. Un alt aspect important este faptul că aceste dispoziții legale se aplică și acelor căsătorii valabile la data intrării ȋn vigoare a Codului Civil cu condiția ca actul ori faptul juridic referitor la un bun comun să fi intervenit după această dată.

Mergȃnd mai departe, mă opresc și la ceea ce mai sus am menționat ca fiind gestiunea comună sau cogestiunea (numită de noul cod civil). Ceea ce dorește să arate acest mecanism este faptul că actele asupra bunurilor comune se săvȃrșesc de către cei doi soți ȋmpreună astfel impunȃndu-se indubitabil condiția consimțămȃntului amȃndurora. Mecanismul cogestiunii implică acte precum cele de ȋnstrăinare sau de grevare cu drepturi reale a unui bun imobil comun, acte de dispoziție asupra unor bunuri mobile comune, supuse unor forme de publicitate (corporale și necorporale), actele cu titlu gratuit inter vivos ce au ca obiect bunuri comune, excepție făcȃnd darurile obișnuite, precum și acele acte ce presupun schimbarea destinației unui bun comun. Deci, se pune problema unor acte juridice grave ce pot avea consecințe remarcabile asupra comunității. Asemănarea fată de Codul Familiei vine să susțină că, acele acte de dispoziție asupra imobilelor necesită indubitabil consimțămȃnul expres al ambilor soți. Certa condiție a consimțămȃntului comun al soților referitor la actele asupra bunurilor mobile a căror ȋnstrăinarea este supusă unor formalităti de publicitate este nouă față de reglementarea din Codul Familiei și inspirată din Codul Civil francez art. 1424 (aici este vorba doar despre acele bunuri mobile corporale ce presupuneau ca ȋnstrăinarea să fie supusă publicității) constȃnd ȋn faptul că noua reglementare are ȋn vedere toate bunurile mobile, neexistȃnd vreo distrincție. Deci, ȋn prezent, se impune ca pentru ȋncheierea valabilă a actului să existe consimțămȃntul expres al ambilor soți, consimțămȃnt ce se poate ȋndeplini prin: ȋncheierea actului de către unul dintre soți dar și ȋn numele celuilalt pe baza unui mandat expres și special sau prin ȋncheierea actului ȋn prezența ambilor soți. Acest consimțămȃnt ȋși impune prezența și atunci cȃnd unul dintre soți dispune de bunurile comune ca aport la o societate ori pentru dobȃndirea de actiuni sau părți sociale (art. 349 a1.1).

Cap. III Libertatea alegerii regimului matrimonial și influiența acestuia aupra bunurilor soților

3.1. Introducere

Noul Cod Civil a adus ȋmbunătățiri față de Codul Familiei, propunȃnd astfel o reglementare modernă cu privire la regimurile matrimoniale, acest fapt fiind absolut necesar ȋntrucȃt se dorește răpunderea la necesitățile permanente de adaptare a legislației la actualele nevoi socio- economice. Așadar, viitorii soți pot alege ca regim matrimonial dintre comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.

Ȋnainte să discutăm despre individualitatea fiecărui regim și efectele acestuia cu privire la tema ȋn discuție trebuie menționat faptul că, există aspecte comune tuturor regimurilor matrimoniale, aspecte susceptibile să imprime o natură juridică unitară. Ca un prim aspect, trebuie meționat faptul că regimul matrimonial nu depinde de averea soților astfel că, oricȃt de puțin ar avea soții, aceștia se supun unui regim matrimonial (indiferent de averea lor). Totodată, starea civilă de persoană căsătorită include indiscutabil anumite modificări ȋn statutul patrimonial al persoanei adică, se creează o rețea de raporturi patrimoniale specifice soților. Deci, se afirmă faptul că regimul matrimonial este, din punct de vedere al naturii juridice, o modalitate a patrimoniului fiecăruia dintre soți. Completȃnd, trebuie menționat faptul că, ȋn cadrul regimului matrimonial există atȃt un activ patrimonial, adică bunurile proprii și cele comune, cȃt și un pasiv patrimoial adică datoriile fiecăruia dintre soți.

Atunci cȃnd se pune problema libertății ȋn alegerea regimului matrimonial se asigură defapt adaptarea nevoilor soților, posibilităților și mentalităților lor la un regim concret și ȋn folosul lor. Libertatea de a alege un regim matrimonial concret permite alegerea unuia dintre regmurile matrimoniale reglementate alternativ prin lege sau combinarea acestora și constituirea unui regim „nenumit” ori alegerea unui regim expres prevăzut de lege. Trebuie reținut faptul că această libertate are și limitele ei adică se presupune un corp de norme imperative de la care nu se poate deroga printr-o convenție matrimonială constituind regimul primar. Dacă, ȋnsă prin convenția matrimonială nu s-a optat pentru un regim concret, legea indică regimul matrimonial aplicabil adică regimul matrimonial legal.

Ȋn cele ce urmează voi prezenta, comparativ (vechea și noua reglementare), fiecare regim matrimonial ȋn parte, evidențiind și discutȃnd pe marginea drepturilor soților cu privire la bunurile comune.

3.2. Influiența alegerii regimului matrimonial asupra bunurilor comune ale soților

3.2.1. Convenția matrimonială

Introducere

Ȋmbunătățirea adusă de Noul Cod Civil, față de reglementarea din Codul Familiei, cu privire la regimurile matrimoniale este aceea că s-a instituit principiul libertății convenționale matrimoniale, principiu care oferă viitorilor soți ori soților să ȋși aleagă, fie regimul separație de bunuri fie regimul comunității convenționale (se ȋncheie convenție matrimonială). O convenție matrimonială este necesară numai dacă viitorii soți aleg un alt regim matrimonial decȃt cel legal sau doresc, din anumite puncte de vedere, să deroge de la regimul legal. Așadar, dacă soții optează pentru regimul matrimonial legal al comunității de bunuri, nu necesită ȋncheierea unei convenții matrimoniale. Totodată, această libertate oferă soților posibilitatea ca ȋn timpul căsătoriei să-și modifice regimul matrimonial sub imperiul căruia inițial, s-au căsătorit. Această modificare implică indubitabil existența unei convenții matrimoniale, convenție care urmărește să producă efecte pe toată durata căsătoriei (ȋn principiu) fără ca prin aceasta să se excludă posibilitatea modificării regimului matrimonial inițial, indiferent dacă are izvor legal ori convențional.

Dacă, regimul matrimonial legal al comunității de bunuri nu răspunde așteptărilor viitorilor soți sau ale soților, aceștia așa cum am arătat mai sus, au posibilitatea de a ȋncheia o convenție matrimonială astfel optȃnd pentr regimul comunității convenționale. Pentru a lua ființă, acest regim poate fi instituit ȋn mod voluntar atunci cȃnd interesele patrimoniale ale soților impun instituirea unor derogări de la dispozițiile care guvernează regimul comunității legale, aceste derogări fiind permise numai ȋn anumite condiții și limite. Clauzele unei comunități convenționale ce pot fi combinate de către viitorii soți sau soții vizează compoziția comunității, gestiunea sa, lichidarea și partajul. Așadar, ȋn funcție de interesele pecuniare concrete, mentalitațile, circumstanțele ori aspirațiile fiecăruia, soții pot alege existența unei comunității mai extinse sau mai resprȃnse decȃt cea legală. Dacă vorbim despre compoziția activului patrimonial, potrivit dispozitiilor din Noul Cod Civil (art. 367), pe lȃngă bunurile considerate a fi comune (devălmășia) se pot regăsi acele bunuri proprii, dobȃndite ȋnainte sau după ȋheierea căsătoriei, cărora soții, prin intermediul unei clauze de natură convențională le-a conferit o apartenență comunitară. Totodată, ȋn privința liberalităților, dacă lipsește o manifestare de voință univocă din partea terțului dispunător, se admite că deși numai unul dintre soți ar fi gratificat, dacă regimul comunității convenționale extinse guvernează raporturile patrimoniale dintre soți, atunci și acel bun (dobȃndit prin legat sau donație) va fi supus activului comunitar. O altă noutate este posibilitatea soților de a adopta comunitatea universală de bunuri astfel că soții pot să extindă comunitatea legală de bunuri pȃnă la limita maximă a unei comunități convenționale excluse fiind bunurile destinate exercitării profesiei și bunurile de uz personal. Oprindu-ne puțin și la pasivul comunitar, se observă ȋmbunătățiri adică, ȋn cadrul comunității pot să fie incluse, parțial sau total, datoriile proprii ale unuia dintre soți (născute dinaintea sau după ȋncheierea căsătoriei- „datorie comună”). Limitarea acestei posibile clauze se impune prin faptul că „orice clauză din cuprinsul convenției matrimoniale prin care s-ar stipula preluarea ȋn cadrul pasivului comunitar a unei datorii proprii a unuia dintre soți, anterior căsătoriei, este inopozabilă creditorului soțului respectiv”. (Fl. Baias, NCC, p. 390)

Sub imperiul Codului Familiei nu se puteau ȋncheia convenții ce aveau ca scop micșorarea ori suprimarea comunității de bunuri spre deosebire de Noul Cod Civil care instituie o schimbare, permițȃnd soților stipularea unor clauze convenționale menite să restrȃngă comunitatea la bunurile determinate extpres ȋn convenția matrimonială, indiferent cȃnd au fost dobȃndite. Bunurile care vor intra ȋn structura activului comunitar trebuie să fie determinate clar astfel că atunci cȃnd se pune problema unor bunuri prezente acestea trebuiesc individualizate iar atunc cȃnd se discută despre bunuri viitoare precizȃndu-secriteriile generice ce permite ulterioara lor identificare la momentul dobȃndirii. Totodată, noua reglementare permite soților restrȃngerea comunității la datoriile anume determinate (excepție fac cheltuielile obișnuite ale casătoriei), indiferent dacă sau născut ȋinte ori după căsătorie astfel soții putȃnd să-Și stabilească modul ȋn care vor suporta datoriile prezente și viitoare. Cu privire la gestiunea bunurilor, noua reglementare ȋn domeniu permite soților să stipuleze ȋn convenția matrimonială „obligativitatea acordului ambilor soți pentru ȋncheierea anumitor acte de administrare”. Se pune deci problema existenței consimțămȃntului expres al ambilor soți la ȋncheierea anumitor acte juridice fiind astfel condiționată validitatea acestor acte (clauza trebuie să fie concretă și nu generală, cu privire la tot mecanismul gestiunii paralele instituit de legiuitor). Ȋncălcarea acestei clauze convenționale duce la nulitatea relativă.

Cap II. Dreptul de proprietate ȋn devălmășie

2.1. Scurt istoric

Devălmășia ca formă a dreptului de proprietate a existat ȋn țările romȃnești, Moldova și Țara Romȃnească, din cele mai vechi timpuri, la ȋnceput ca forma de obicei iar apoi a fost reglementată prin norme juridice. Proprietatea asupra pămȃntului a fost baza instituțiilor juridice și politice feudale. Caracerul complex al proprietății era determinat de ȋbinarea unor forme de stăpȃnire personală și devălmașă, acestea fiind diferențiate prin pozitia diferită a titularilor pe scara socială. Dreptul de stăpȃnire devălmașă putea fi exercitat asupra acelor bunuri care constituiau obiectul devălmășiei, acecele persoane putȃnd să se foloseasca de bunuri dar fără a le putea schimba starea lor naturală și destinația. Odată cu apariția societătii capitaliste ȋncepe procesul de modernizare a obiceiurilor și a actelor normative principale printre care cele mai relevante pe latura civilă au fost Codul Caragea din Țara Romșmească și Codul Calimah ȋn Moldova. Aceste coduri au sintetizat dreptul romȃnesc pornind avȃnd ca și temelie acele principii juridice romȃnești ce erau consacrate ȋn obiceiul pămȃntului, principiile dreptuli natural precum și codurile moderne precum Codul civil francez (1804) și Codul civil austriac (1811).(Ana carte pg 300).

Pȃnă s-a adoptat actualul Cod Civil, nu a existat o reglementare generală a dreptului de proprietate comună ȋn devălmășie ȋnsă, Codul Familiei și art. 5 din Statutul cooperativei agricole de producție (abrogate ȋn prezent), practica judecătorească și contribuția doctrinei juridice au configurat noțiunea, caracterele și regimul juridic ale dreptului de proprietate ȋn devălmășie. Comunitatea legală de bunuri a soților s-a realizat prin dispozitiile Codului Famliei, ȋn temeiul cărora acele bunuri dobȃndite ȋn timpul căsătoriei, de oricare dintre soți sunt de la data dobȃndirii, bunuri comune. Caracterul imperativ ȋn privința regimului comunității de bunuri era obligatoriu pentru toți. Astfel că, atunci cȃnd se pune problema de proprietate comună ȋn devălmășie aceasta presupune existența a doua sau mai multe persoane ca titulari ai dreptului de proprietate, care nu cunosc bunurile ȋn materialitatea lor ce aparțin fiecăruia și nici care este ȋntinderea dreptului lor asupra acestora. (Ana pg 303 mijloc).

2.2. Dreptul de proprietate ȋn devălmășie potrivit Codului Civil actual

Esența dreptului de proprietate ȋn devălmășie nu presupune doar faptul că titularii nu cunosc care este ȋntinderea dreptului lor asupra bunului sau bunurilor comune, ci și că devălmașii nu cunosc nici bunurile ȋn materialitatea lor ce aparțin fiecăruia. Raportȃndu-ne la regimul juridic al acestui drept reiese faptul că, atunci cȃnd proprietatea ȋn devălmășie i-a naștere prin efectul legii, regimul său juridic va fi supus dispozitiilor acelei legi ce se completează corespunzător cu cele ce privesc regimul comunității legale. Daca ȋnsă, izvorul proprietății devălmașe e un act juridic i se va aplica corespunzător dispozitiile privitoare la regimul comunității legale. Ȋn concluzie, regimul juridic al acestui drept se stabilește de actul juridic sau legea prin care s-a născut acest drept astfel că regimul comunității legale este regimul de drept comun ce se aplică dreptului de proprietate ȋn devălmășie (pg 306 Ana).

Autorii Noului Cod Civil au oferit această soluție bazȃndu-se pe faptul că ȋn prezent, dreptul de proprietate comună ȋn devălmășie se ȋntȃlnește cel mai des ȋn cadrul comunității legale a soților. Ȋnsă, deși ȋntre ele există o legatură indisolubilă, totuși sunt evidente și comparații ȋntre dreptul de proprietate ȋn devălmășie și comunitatea legală de bunuri a soților astfel că este important de menționat faptul că, comunitatea de bunuri alcătuiește genul iar dreptul de proprietate comună ȋn devălmășie, specia. Portivit art. 339 NCC se prevede că „bunurile dobȃndite ȋn timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobȃndirii lor, bunuri comune ȋn devălmăȘie ale soților”. Prin urmare, unele dintre bunurile dobȃndite ȋn timpul comunității legale de un soț sau de ambii soți pot forma obiectul dreptului lor de proprietate, după cum ele pot să alcătuiască și obiectul altor drepturi reale. (Ana pg 310 mijloc).

Ȋn literatura de specialitate, autorii s-au ocupat de aceasta problemă astfel că, de exemplu, M. Eliescu arăta că sunt bunuri, astfel că pot deveni comune soților nu numai acele bunuri corporale, materiale ci și cele necorporale mai exact drepturile (de proprietate, de creanță și cele reale). Mergȃnd mai departe, imediat după adoptarea Codului familiei, instantele noastre judecătorești au susținut acest punct de vedere precizȃnd că ȋn conținutul comunității de bunuri intră atȃt drepturi cȃt și obligații. Ȋn comunitatea legală de bunuri a soților, formează obiectul proprietății lor comune ȋn devălmășie doar acele bunuri asupra cărora aceștia dețin un drept de proprietate (ana pg.311 sus).

2.3.2. Noțiunea de dobȃndire

Doctrina a stabilit că, a dobȃndi presupune intrarea ȋn patrimoniul uneia sau a mai multor persoane a unui drept real sau de creanță prin modurile prevăzute de lege. Dreptul de proprietate comună ȋn devălmășie și celelalte drepturi reale devălmașe se pot dobȃndi ȋn baza oricărui mod originar sau derivat pe care Codul Civil ȋn vigoare le prevede. Prezentȃnd sumarizat, bunul va alcătui obiectul dreptului ȋn devălmășie al soților deși ȋn actul de achiziție figurează doar unul dintre soți iar acest drept a fost ȋnscris ȋn cartea funciară doar pe numle unuia dintre soți, reguli ce nu se aplică ȋn toate celelalte cazuri de naștere a dreptului de propretate ȋn devălmășie. Cu privire la drepurile de creanță, potrivit art. 341 NCC, sumele de bani obținute cu titlu de pensie ȋn cadrul asigurărilor sociale și alte asemenea, veniturile din muncă, precum și cele ce se cuvin ȋn baza unui drept de proprietate intelectuală compun masa de bunuri comune ale soților indiferent care este data dobȃndirii lor cu condiția ca, creanța privind ȋncasarea acestora să devină scadentă pe durata comunității legale. Mergȃnd mai departe, ȋn temeiul art. 343 al.(3) NCC, bunurile mobile ce s-au dobȃndit inainte de căsătorie și pentru care nu s-a ȋntrocmit un inventar de către notarul public ori sub semnătura privată de către viitori soți sunt prezumate a fi bunuri comune. Dacă lipsește inventarul se prezumă, pȃnă la proba contrară, că acele bunuri sunt comune (ana pg324)

2.3.4. Calitatea de titular al dreptului de proprietate ȋn devălmășie

Această calitate o poate deține orice persoană fizică sau juridică. Deci, pot deveni titulari ai dreptului de proprietate ȋn devălmășie nu doar soții, ci și orice alte persoane fizice sau juridice care prin acordul lor de voință se ȋnțeleg ca unul sau mai multe bunuri să le aparțină sub forma dreptului de proprietate comună ȋn devălmășie. Condiția impusă de lege pentru ca dobȃnditorul să aibă acest drept este aceea de soți la momentul dobȃndirii. Soții pos să dobȃndească ȋreună cu alte persoane ȋn proprietate comună unul ori mai multe bunuri cu privire la care nu se cunoaște ȋntinderea dreptului și nici partea din bun ce aparține fiacăruia, drepturile celorlalte persoane putȃnd să apară fie ca un drept exclusiv, fie pe cote-părți ȋn devălmășie, daca acele bunuri s-au doȃndit ȋmpreună cu alți doi soți pe durata comunițății legale sau de două ori mai multe persoane ce ȋși doresc ca dreptul lor să fie ȋn devălmașie (ana pg 325).

2.3.5. Momentul dobȃndirii

Cu privire la momentul dobȃndirii dreptului ȋn devălmășie, cu excepția soților ale căror bunuri comune trebuie dobȃndite pe durata comunității legale, ȋn toate celelalte cazuri momentul dobȃndirii este determinat de modurile de dobȃndire. Momentul dobȃndirii este, ca regulă, data la care bunurile comune ce alcătuiesc obiectul dreptului ȋn devălmășie intră ȋn patrimoniile titularilor acestui drept.

Cu privire la dovada dreptului de proprietate ȋn devălmășie, art. 343 al (1) arată că „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”. Deci, Codul Civil actual scutește soții de sarcina probei ȋn privința acestor bunuri. Această prezumție operează atȃta timp cȃt durează căsătoria și numai dacă soții beneficează de regimul comunitații legale deci, dacă nu și-au schimbat regimul matrimonial. Bineȋnțeles că această prezumție este una relativă care poate fi răsturnată prin proba contrară. Invocarea acesteia poate fi făcută de orice persoană interesată.