Drepturile Garantate de Cedo In Materie Penala Si Amenintarile Grave Asupra Sigurantei Si Ordinii Publice Terorismul, Traficul de Droguri, Traficul de Persoane

=== f7923a0035ce4b30f8c0a7db40b7599420ca34bd_550592_1 ===

DREPTURILE GARANTATE DE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ÎN MATERIE PENALĂ ȘI AMENINȚĂRILE ASUPRA SIGURANȚEI ȘI ORDINII PUBLICE: TERORISMUL, TRAFICUL DE DROGURI ȘI TRAFICUL DE PERSOANE

Introducere

Protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ia o nouă cotitură spectaculoasă începând cu a doua jumătate a seolului al XX-lea, în urma ororilor din perioada premergătoare celui cel al Doilea Război Mondial. Pentru ca acestea să nu fie repetate, statele lumii au hotărât asupra instituirii unei noi ordini mondiale, în care supremația valorii umane să nu fie doar la nivel declarativ. Statele au ajuns mai întâi la ideea fondării Organizației Națiunilor Unite, cu semnarea în acest sens a Cartei ONU care stabilește regulile noii ordini mondiale și, mai târziu, adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului ce îi recunoaște ființei umane principalele drepturi și libertăți.

Nu este surprinzător deloc faptul că statele europene au fost protagoniste în stabilirea unor mecanisme alternative de protecție a drepturilor și libertăților omului, numeroase state fiind semnatare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, care odată cu intrarea sa în vigoare a devenit principalul instrument regional de protecție a drepturilor omului.

Drepturile garantate de CEDO în materie penală și amenințările asupra siguranței și ordinii publice

Sistemul introdus de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin care se protejează aceste drepturi are la bază principiul subsidiarității. În acest context este de competența statelor ce au aderat la respectiva convenție să garanteze aplicarea în mod unitar a acesteia. Procesul de integrare a CEDO în legislația națională și procesul de aplicare a drepturilor prevăzute în Convenție de către instanțele naționale, prezintă atât implicații metodice cât și materiale sau procedurale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) poate interveni doar în situația în care statele părți ale Convenției nu și-au respectat obligațiile. Conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, chiar și în cele mai dificile circumstanțe, cum ar fi lupta împotriva terorismului, Convenția interzice termeni absoluți de tortură sau tratament sau pedeapsă inumană sau degradantă.

Anumite drepturi prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului exclud orice fel de derogare (precum interzicerea torturii), însă majoritatea drepturilor pot să fie limitate prin lege, după cum se prevede în Convenție. Amestecul în exercitarea dreptului prevăzut de Convenție are o bază legală în dreptul național, dacă aceasta este prevăzută în mod rezonabil fie de legislația sau jurisprudența țării, fie de practicile interne constante ale organelor guvernamentale sau de către ambele categorii.

Caracterul rezonabil al suspiciunilor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element essential, însă CEDO este de acord că existența suspiciunilor rezonabile presupune prezența unor fapte sau date care sunt susceptibile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză ar fi putut comite infracțiunea. În această privință, criminalitatea teroristă intră într-o categorie specială. În fața riscului unor suferințe și pierderi de vieți omenești, poliția este obligată să acționeze cu cea mai mare celeritate pentru verificarea tuturor informațiilor.

Conform Convenției Europene a Drepturilor Omului este garantat oricărei persoane dreptul la viață. Conform Convenției este protejat dreptul persoanei la viață din momentul nașterii până în cel al decesului. Dreptul la viață reprezintă o valoare fundamentală a societăților democratice parte a Consiliului Europei. Din jurisprudența CEDO se observă faptul că fără protejarea expresă a acestui drept, exercitarea altor drepturi sau libertăți garantate ar fi neîntemeiată. Deoarece dreptul la viață reprezintă un drept fundamental, în cazul în care individul ar putea fi lipsit în mod arbitrar de dreptul său la viață, toate celelalte drepturi ar deveni iluzorii.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost redactată într-o perioadă în care unele state fondatoare ale Consiliului Europei încă practicau pedeapsa capitală. În prezent, dreptul la viață trebuie să fie analizat și din perspectiva Protocoalelor adiționale la Convenția Europeană, conform cărora pedeapsa cu moartea a fost abolită în statele semnatare ale Convenției. Acest protocol a fost ratificat de către toți membrii Consiliului Europei, mai puțin de Federația Rusă. Protocolul a fost ratificat în România în aprilie 1997.

Convenția prevede că utilizarea forței letale de către agenții statului este autorizată pentru apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale, efectuarea unei arestări legale sau pentru reprimarea unor tulburări violente sau a unei insurecții. Rezultă deci faptul că statul poate recurge în mod legitim la forța letală în anumite condiții.

Apare evident faptul că judecătorii de la Strasbourg realizează un control extrem de riguros al rațiunilor care conduc agenții statului la folosirea forței letale, criteriul principal pe care îl folosesc fiind cel al proporționalității mijloacelor folosite în conformitate cu starea de pericol pe care o reprezenta persoana în cauză. CEDO analizează in concreto circumstanțele particulare ale fiecărui caz, în special pericolul concret pe care îl reprezintă persoanele a căror viață este pusă în pericol, cadrul legal care autorizează folosirea forței letale, pregătirea a misiunii de către forțele de ordine, tipul de armanent folosit, modul concret în care este folosită forța letală.

Pe lângă obligația negativă de a nu aduce atingere vieții, statele au și obligații pozitive pe terenul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, statele trebuie să ia măsuri concrete de a proteja viața, cum ar fi, de exemplu, adoptarea unei legislații penale care să incrimineze faptele ce aduc atingere vieții sau informarea populației cu privire la posibilele riscuri asupra vieții.

Obligația pozitivă a CEDO este de a desfășura ancheta de îndată ce autoritățile au cunoștințe referitoare la moartea unei anumite persoane. În acord cu jurisprudența CEDO, o anchetă trebuie să fie aptă să identifice și să pedepsescă toate persoanele responsabile de moartea unui individ, indiferent dacă dacă aceștia sunt agenți ai statului sau persoane private.

Mai mult, atunci când o persoană a intrat într-o stare bună de sănătate sub controlul autorităților statului (de exemplu, în timpul detenției sau al internării medicale obligatorii) și decedează în acest interval, statul are obligația de a furniza o explicație plauzibilă privind producerea decesului. Răsturnarea sarcinii probei în acest caz este consecința firească a poziției vulnerabile pe care o are persoana aflată sub autoritatea statului. În lipsa unei explicații plauzibile din partea autorităților statului, aceastea vor fi ținute responsabile pentru încălcarea dreptului la viață.

Convenția interzice aplicarea de tratamentele inumane sau degradante, precum și tortura, fără a da o definiție clară pentru aceste noțiuni. Convenția europeană a drepturilor omului se diferențiază astfel de Convenția Națiunilor Unite care definește tortura ca fiind ”un act care cauzează în mod intenționat unei persoane o durere sau suferință fizică sau mintală, cu scopul clar de a obține o informație sau chiar o mărturisire, de a pedepsi respectiva persoană, de a o intimida sau de a o constrânge”.

Definirea noțiunilor amintite anterior s-a făcut pe cale jurisprudențială, astfel CEDO a dezvoltat o serie de criterii pentru încadrarea violenței exercitate de către agenții statului într-una dintre categorile respective: contextul în care au avut loc fapte de violență, durata violențelor, efectele asupra persoanei, precum și motivația violențelor.

Dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane și degradante este un drept intangibil, nefiind permis a i se aduce limitări nici măcar în circumstanțe care pot pune în pericol suveranitatea națională, aspect care îl diferențiază de majoritatea drepturilor protejate de Convenție

În ceea ce privește tratamentele inumane sau tratamentele degradante, CEDO enunță și pragul minim de gravitate al faptei, care trebuie să fie depășit astfel încât violențele să poată fie încadrate într-una dintre aceste categorii. Aprecierea gravității este relativă, iar CEDO ia în considerare circumstanțele specifice ale fiecărei cauze.

Stabilirea de către un individ care pretinde că a fost victima unor tratamente inumane sau degradant a realității și naturii respectivelor tratamente poate fi foarte dificilă, mai ales în condițiile în care individual este în detenție. Jurisprudența CEDO a indicat că persoana care pretinde a fi victim unor tratamente inumane sau degradante trebuie să fie capabilă să își susțină afirmațiile cu probe pertinente, precum certificate medicale sau certificate medico-legale. În acest sens reclamantul trebuie să facă proba relelor tratamente aplicate dincolo de orice dubiu. CEDO analizează circumstanțele concrete ale respectivei cauze decizând apoi dacă au fost aplicate rele tratamente.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului interzice aplicarea retroactivă a legii penale atunci când ea este defavorabilă acuzatului precum și interpretarea extensivă, prin analogie a legii penale. Curtea europeană a insistat că legea penală trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele ce se aplică. Scopul acestei prevederi este de a interzice reluarea anchetelor penale definitive închise pentru a evita ca o persoană să fie anchetată sau pedepsită de două ori pentru același comportament.

În cauza Maszni c. României, reclamantul s-a plâns că anularea automată a permisului său de conducere ca urmare a unei condamnări penale constituia o dublă pedeapsă. Curtea nu a reținut acest argument, considerând că anularea permisului era doar consecința directă a condamnării sale penale.

Siguranță națională a României se referă la starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, precum și la starea economică și politică necesară existenței și dezvoltării în bune condiții a statului român, ca un stat suveran, unitar, independent și indivizibil, precum și la menținerii ordinii de drept, a unui climat de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor cetățenilor, în acord cu principiile și normele democratice statornicite prin Constituția României.

Dreptul la libertate și siguranță este unul din drepturile relative reglementate de CEDO, care beneficiază însă de o jurisprudență abundentă, datorită multitudinii de cazuri de acest fel cu care au fost sesizate organele de la Strasbourg. Temeiul juridic al acestui drept se regăsește în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că orice persoană are dreptul la libertate și siguranță.

Securitatea statului, a societății și siguranța persoanei reprezintă o valoare socială fundamentală, de a cărei realizare depinde desfășurarea în bune condițiia activității statului în procesul de realizare a sarcinilor și funcțiilor sale. Reglementarea relațiilor sociale și așezarea vieți pe bazele legalității și ordinii de drept sunt o cerință absolut firească și necesară a democrației.

Problema referitoare la ordinea publică și la siguranței persoanei este adresată în interiorul spațiului european, fiind din ce în ce mai evidente preocupările în acest sens. Cetățenilor le este din ce în ce mai greu să accepte să trăiască într-un climat dominat de insecuritate, astfel că la baza preocupărilor autorităților publice stă ordinea publică și siguranța individului, ca niște repere esențiale pentru buna funcționare a statului și a organelor sale.

Dreptul internațional privind drepturile omului impune ca orice amestec în drepturile omului să îndeplinească două condiții, condiția de necesitate și condiția de proporționalitate. Interferența cu libertatea de exprimare va fi considerată necesară numai dacă îndeplinește o nevoie socială presantă, astfel că prevederile legislative rezonabile sau dezirabile nu pot fi considerate a fi intervenții necesare. Limitarea drepturilor implică punerea lor în balanță cu interesele cu care vin în conflict. Soluția depinde de o examinare detaliată a faptelor și de o diferențiere desăvârșită a precedentelor, și nu de o aplicare mecanică a legii.

În baza acelorași prevederi nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru asigurarea securității naționale, siguranței publice, bunăstării economice a țării, apărării ordinii și prevenirii faptelor penale.

Dreptul la libertatea de exprimare este universal recunoscut ca un drept uman garantat, iar nerăspunzând în mod prompt problemei terorismului prin restrângerea acestui drept ar putea reprezenta o facilitate pentru anumite grupări teroriste. Legislația care incriminează terorismul interferează cu dreptul la libertatea de exprimare prevăzut în Convenția Europeană a drepturilor omului.

Dreptul la libertatea de exprimare este unul fundamental pentru buna funcționare a societății democratice. Cu toate acestea, dreptul la exprimare vine cu anumite obligații și responsabilități și nu poate fi folosit pentru a distruge și a îngrădi drepturile altora. Dreptul internațional privind drepturile omului interzice promovarea drepturilor naționale, rasiale sau ura religioasă care constituie instigare la discriminare, ostilitate sau violență. Libertatea de exprimare poate fi interzisă în mod legitim în circumstanțe atent analizate. Conform Convenției Europene a drepturilor omului, statele membre au o anumită marjă de apreciere în a decide dacă interzic dreptul la libera exprimare în cazul în care se încearcă incitarea sau provocarea unor acte teroriste.

În mod evident, interzicerea dreptului la libera exprimare este necesară în funcție de circumstanțele și de legile fiecărei țări. Abordarea statelor membre ale Uniunii Europene în ceea ce privește limitarea libertății de exprimare impusă prin legea penală este extrem de variabilă, reflectând diferența existentă între drepturile legale și cele juridice culturale.

Orientările Consiliului Europei privind drepturile omului și lupta împotriva terorismului au o abordare rezervată în ceea ce privește problema libertății de exprimare, care poate fi o dovadă a dificultăților în aplicarea unei abordări universale. Cu toate acestea, există o gamă largă de jurisprudențe ale Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la libertatea de exprimare și provocarea la terrorism, precum și o serie de infracțiuni conexe.

Statele membre ale Uniunii Europene abordează problema provocării la terorism și a infracțiunilor conexe în diferite moduri adaptate circumstanțelor lor particulare. Statele membre pot coopera cu privire la astfel de infracțiuni pe baza mandatului european de arestare, fără a mai fi nevoie de o armonizare europeană a infracțiunii. Statele membre pot alege să pună în aplicare Convenția Consiliului Europei privind Prevenirea terorismului dacă consideră că este necesar să facă acest lucru. Prin urmare, nu există o nevoie socială a unei astfel de legislații la nivelul Uniunii Europene, iar introducerea unei astfel de legislații ar avea un impact disproporționat asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare în Uniunea Europeană. În plus, ar fi foarte dificil să se elaboreze o astfel de legislație care să îndeplinească cerința securității juridice la nivelul UE.

Concluzii

Necesitatea creării unor standarde de protecție a drepturilor omului, și a dezvoltării unui sistem comun de drepturi și libertăți au dus la crearea unei arhitecturi europene juridice remarcabile. Astfel, având în vedere faptul că drepturile omului sunt parte integrantă a principiilor generale de drept, s-a dezvoltat un sistem european de protecție a acestora. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are nu numai rolul de a compatibiliza normele europene cu cele naționale, ci și de a îndeplini o funcție proprie de legitimare, pornind de la ansamblul valorilor ce se impun atât judecătorului, cât și legiuitorului, care având forță juridică superioară normelor interne constituie pentru acestea un punct de referință.

Exercitarea acestor drepturi și libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Trăim într-o perioadă în care proliferarea drepturilor a condus la multiplicarea situațiilor conflictuale și instanțele trebuie să pună atent în balanță drepturile și interesele din situațiile specifice cu care se confruntă. Sarcina primară a stabilirii câmpului de aplicare al drepturilor le revine instanțelor, alături de posibilitatea limitării drepturilor. Remarcăm că drepturile prevăzute prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului pot fi limitate. De regulă, scopurile limitărilor sunt interpretate în mod restrictiv, însă protecția drepturilor altuia este supusă unei interpretări extinse acolo unde există o justificare temeinică. Convenția nu permite limitarea libertății de gândire, conștiință și religie în scopul protecției securității naționale.

Bibliografie

Committee of Experts on Terrorism (2004), Collection of Relevant Case Law of the European Court of Human Rights Related to ”Apologie du Terrorisme” and ”Incitement to Terrorism”,

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, online: http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_ENG.pdf

Dragoș C. – coord (2015), Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României, Volumul X, București, Editura Universitară.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Assenov și alții v. Bulgaria, 1998.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Nachova și alții c. Bulgariei, 2005.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. României, 2007.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Maszni c. României, 2006.

Lautenbach G. (2013), The Concept of the Rule of Law and the European Court of Human Rights, Marea Britanie, Editura Oxford University Press.

Legea nr. 51 din 1991 privind siguranța națională a României.

Mowbray A. R. (2004), The development of positive obligations under the European Convention on Human Rights by the European Court of Human Rights, Marea Britanie, Editura Hart Publishing.