Dreptul Regimurilor Matrimoniale

Foaia de titlu

Prescurtarile-semnificatie

Cuprins:

Capitolul 1. Introducere in dreptul regimurilor matrimoniale

Cosideratii introductive

Fundamentul regimului matrimonial

Principiile regimului matrimonial

Regimul imperativ

Clasificari ale regimurilor matrimoniale

Evolutia istorica e regimurilor matrimoniale

Capitolul I

Introducere în dreptul regimurilor matrimoniale

Sectiunea 1. Consideratii introductive

§ 1.Preliminarii

Căsătoria reprezintă piatra de temelie a familiei, motiv pentru care s-au conceput mai multe definiții a acesteia, astfel: în concepția populară se considera că:” cununiile sunt rupte din rai”; Goethe considera căsătoria a fi ”începutul și culmea oricărei culturi”; G. Ibraileanu considera că: Căsătoria își are rădăcinile în profunzimile naturii și vieții sociale, o creație a biologiei naturale și sociale”.

Pornind de la aceste concepte, putem defini căsătoria ca fiind o uniune legală, prin care viitorii soți sunt datori să accepte în totalitate aspectele pe care aceasta le implică. Prin căsătorie se produc multe schimbări în statutul persoanei, atât din punct de vedere personal, dar mai ales din punct de vedere juridic.

Prin încheierea unei căsătorii, iau naștere o serie de drepturi și obligații pe care soții trebuie să le respecte atâta timp cât această uniune subzistă, indiferent dacă aceștia le agreează în totalitate sau nu, neavând așadar facultatea de a alege. Natură acestor raporturi dintre soți diferă în funcție de cadrul în care aceștia se află. Astfel, în cadrul relațiilor de familie, legătură dintre soți este una emoțională, prin intermediul căreia aceștia trebuie să contribuie în egală măsură la sarcinile pe care le implică căsătoria, cum ar fi atât creșterea și educarea copiilor, cât și armonizarea vieții de familie. În ceea ce privește raporturile soților cu terții, aceștia reprezintă un tot unitar, în sensul că, în cadrul anumitor aspecte, aceștia trebuie să decidă împreună, să participle efectiv la operațiunile pe care le implică calitate de soți.

Așadar, se poate observa că aceste raporturi dintre soți sunt guvernate de conceptul de egalitate în drepturi și obligații în vederea unei bune administări a căsătoriei. Deși natura raporturilor este diferită, unele pecuniare, altele cu caracter personal, acestea sunt într-o strânsă legătură, completându-se atunci când situația o cere, ambele reprezentând nucleul căsătoriei.

Că și efect al căsătoriei, se poate spune că reglementările în privința raporturilor existente între soți contribuie la o mai bună dezvoltare a vieții de familie, în care părțile înțeleg și colaborează în vederea armonizării căsniciei.

Pentru că o căsătorie să se dezvolte în mod armonios, este necesar ca legislația în vigoare să reglementeze în termeni rezonabili drepturile și obligațiile reciproce pe care soții le au, pentru a încuraja în acest fel această uniune, deoarece, prin acest mod, societatea se dezvoltă în mod corespunzător, evitându-se astfel relațiile care nu sunt oficializate și în cadrul cărora părțile nu se supun niciunui regim care să le impună drepturi și îndatoriri.Ca în orice alt sistem, regulile în domeniu nu sunt întotdeauna perfect armonizate cu voința tuturor celor care hotărăsc să își unească destinele, motiv pentru care unele instituții trebuie să facă anumite compromisuri în vederea armonizării și adaptării acestora pentru o mai bună funcționare a societății. Din acest motiv, după cum susțin și unii autori” Regimul matrimonial se situează, astfel, la răscrucea dintre statutul personal și statutul patrimonial al persoanei.

§2.Noțiunea de “regim matrimonial”

Lato sensu, noțiunea de “regim”semnifică un ansamblu de norne juridice, în timp ce termenul “matrimonial”desemnează căsătoria (lat.matrimonium-căsătorie). Așadar, în sens larg, regimul matrimonial vizează toate aspectele legate de căsătorie, fie că sunt de natură pecuniară sau personală.

Stricto sensu . regimul matrimonial poate fi definit ca fiind “ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale dintre soți precum și cele dintre soți și terți cu privire la bunurile lor.”

Conform unor autori, regimul matrimonial este ”una din legile primordiale ale familiei“ deoarece, într-adevăr, acesta reglementează modul de desfășurare a relațiilor dintre viitorii soți, în special cele de natură patrimonială,cum ar fi obligațiile financiare ale acestora sau modul de dobândire a bunurilor din timpul căsătoriei.

De asemenea, natura patrimonială a regimului matrimonial cuprinde și actele pe care soții le încheie, de administrare, dispoziție sau folosință în ceea ce privește bunurile acestora, fie că sunt individuale sau comune, rezultate din actul căsătoriei.

După cum se poate observă din definițiile anterioare, regimurile matrimoniale cuprind în sfera lor anumite reguli care vizează raporturile patrimoniale ce rezultă strict din căsătorie, și nu orice raporturi patrimoniale. Așadar, pot fi situații care au natură pecuniară, dar care nu sunt incluse în sarcinile căsătoriei, cum ar fi de exemplu îngrijirea de către unul din soți a unui părinte bolnav sau orice alte situații de acest gen, ce țin de persoana fiecăruia.Se poate spune altfel, că regimul matrimonial este doar o componentă a raporturile de natură patrimonială cu care soții intră în contact de-a lungul căsătoriei.

Secțiunea a 2-a.Fundamentul regimului matrimonial

După cum este și lesne de înțeles, fundamentul regimului matrimonial îl constituie căsătoria-“iubire juridic-etică” în viziunea marelelui filosof german Hegel;

Așadar este evident că nu se poate vorbi de implementarea unui regim matrimonial dacă între două persoane nu a fost încheiată o căsătorie. Căsătorie devine astfel o condiție premergătoare și indispensabilă existenței noțiunii de regim matrimonial.

Legea nu oferă posibilitatea soților de a conviețui în cadrul unei căsătorii fără existența unei reglementări în domeniu care să prevadă modul de îndeplinirea a sarcinilor căsniciei,, în special cele de natură pecuniară. Însă, pentru a nu se impune o restricție în privința modului de desfășurare a acestei uniuni, legea prevede libertatea viitorilor soți de a decide asupra regimului care le va guverna căsătoria, fie acesta legal sau convențional, regim consacrat deja în legislația în vigoare.

După constituirea actului de căsătorie, acesta va conține și mențiunea privind regimul matrimonial ales de părți[art.271 alin(1) NCC] în funcție de preferința acestora,fie că este vorba de regimul separației de bunuri,al comunității legale sau al comunității convenționale[art.312 alin(1)NCC].

Date fiind diferențele care se găsesc la nivelul fiecărui stat cu privire la modalitățile de implementare și gestionare a legislației, este lesne de înțeles că și prevederile referitoare la regimurile matrimoniale nu coincid. Astfel, după cum susțin unii autori: în timp ce sistemul de drept musulman și cel de common law ignoră practic regimurile matrimoniale, dreptul continental se caracterizează prin faptul că este predispus spre reglementarea cât mai concisă a acestor reguli, pentru a sublinia diferențele existente între persoanele căsătorite și cele necăsătorite.(vezi cartea si pune ghilimele)

Sectiunea a 3-a.Principiile regimurilor matrimoniale

Ca în orice sistem de drept în care realitatea socială este cea care dictează implementarea unor noțiuni generale, și materia regimurilor matrimoniale cuprinde un set de reguli ce guvernează aplicabilitatea și interpretarea acestora.

Existența acestor principii are rolul de a facilita înțelegerea regimurilor matrimoniale, în vederea aplicării cât mai corespunzătoare a acestora. Legislația în vigoare se conturează pe baza acestor principii, dar cu adaptarea acestora la nevoile societății, la mentalitățile existente în momentul de față, determinând transparență în ceea ce privește modul de aplicare și interpretare a acesteia, asigurând totodată respectarea drepturilor acestora și fără a îngrădi libertatea de alegere și exprimare.

§1.Principiul egalității soților

Încă din cele mai vechi timpuri, bărbatul a fost cel care a stat la baza instituției căsătoriei, în sensul că acesta era cel aducea aportul financiar în vederea bunei desfășurări a acesteia, deoarece se consideră, conform mentalităților din acele vremuri, că femeia nu era capabilă să contribuie în acest mod la aceasta, ci doar să se ocupe de viața de familie, de creșterea și educarea copiilor. Cu timpul însă, având în vedere evoluția societății și emanciparea femeilor, acest lucru s-a schimbat și s-a avut în vedere implementarea unor norme în care să se consacre egalitatea în drepturi a femeilor și a bărbaților “inclusiv prin numeroase acte internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice).

Această egalitate între soți se manifesta prin anumite aspecte, cum ar fi:

legea impune că, consimțind la căsătorie, soții sunt considerați că au drepturi și îndatoriri în egală măsură ;

în ceea ce privește bunurile procurate sau sarcinile căsătoriei, nu se face distincție după cum acestea provin de la soț sau soție ,respectiv după cum sunt îndeplinite de aceștia;

administrarea bunurilor, proprii sau achiziționate în comun,nu este condiționată sau determinată de criteriul sexului.

Așadar, indiferent de aportul financiar pe care soții îl aduc în căsnicie, fiecare dintre aceștia are aceeași “putere juridică, adică aceleași drepturi și aceleași modalități de exercitare a drepturilor asupra bunurilor sale.”

§2.Principiul libertății alegerii regimului matrimonial

În vederea asigurării unei dezvoltări armonioase a căsătoriei, legea oferă soților posibilitatea de a alege unul din regimurile pe care aceștia îl consideră potrivit. Asta deoarece se presupune că soții, mai întâi de toate, știu ce își doresc de la casnicia respectivă, își cunosc limitele și posibiliățile, au o anumită optică în ceea ce privește modalitatea de dezvoltare a vieții în doi, așadar, ei sunt cei care decid ce regim este potrivit necesitaților acestora, și de aceea :”regimurile matrimoniale bazate pe acest principiu sunt preferabile regimurilor matrimoniale legale, unice și imperative.”

De regulă, la încheierea căsătoriei, soților li se aplică regimul matrimonial legal. În cazul în care aceștia doresc să adopte un regim distinct dintre cele prevăzute de lege, este necesară încheierea unei convenții matrimoniale. Prin urmare, în momentul în care, prin încheierea convenției matrimoniale,soții nu și-au ales regimul concret, legea impune ca regimul ce se va aplica să fie cel legal.

Acest principiu al libertății alegerii regimului matrimonial se conturează pe două aspecte, și anume: fie această libertate este mai limitată, în sensul că soților le este permis doar să aleagă un regim consacrat de lege, fără derogare de la acesta, fie există posibilitatea ca aceștia să aleagă unul din regimurile prevăzute pe care le considera potrivite sau chiar să le îmbine, rezultând astfel un regim matrimonial “nenumit”.

§3.Principiul modificării regimului matrimonial

Ca urmare a faptului că soții dispun de libertatea de a-și alege regimul după care să fie guvernată căsnicia lor, se impune și posibilitatea de a fi schimbat, atunci când aceștia consideră că este necesar și util dezvoltării în armonie a relațiilor de familie. Dacă soții hotărăsc să modifice regimul matrimonial, acest lucru trebuie făcut în condițiile legii, și anume prin încheierea unei convenții matrimoniale.

Deși noțiunea de libertate a regimului matrimonial este într-o oarecare legătură cu acest principiu al mutabilității, acest lucru nu implică neapărat și faptul că acestea să acționeze împreună, dacă părțile nu stipulează că doresc să aducă modificări.

Acest principiul al libertății de alegere a regimul matrimonial exista și în trecut, cu unele restricții în ceea ce privește modificarea acestuia, în sensul că, în unele state, soților nu li se oferea posiblitatea de a aduce modificări regimului ales la încheierea căsătorie. Și la noi în țară a fost adoptată o astfel de abordare, în cadrul “Codului civil român elaborat după modelul Codului Civil francez, preponderent în epocă.”!!!!!!!!!!!

Însă, din pricina faptului că această concepție a fost foarte criticată, majoritatea statelor care o îmbrățișau au fost nevoite să renunțe la ideea de imutabilitate a regimurilor matrimoniale.

§4.Principiul subordonării regimului matrimonial scopului căsătoriei

După cum este și evident, existența unui regim matrimonial este condiționată de prezența unei căsătorii; prin urmare, consecințele unui regim matrimonial, indiferent de natura acestuia, persistă de la debutul căsătoriei și până la momentul desfacerii sau întreruperii acesteia;

Având în vedere că acest concept al căsniciei implică automat și existența unei familii, obiectul regimului matrimonial este acela de a asigura dezvoltarea cât mai armonioasă a acesteia, prin reglementarea diferitelor raporturi,ca de exemplu cele dintre soții și copii,dar și raporturile între familie și instituții ale statului

Prin urmare, relațiile personale, nepatrimoniale, sunt cele care constituie fundamentul căsătoriei, întrucât, numai în virtutea acestora soții hotărăsc să conviețuiască împreună, în cadrul unei căsnicii, raporturile patrimoniale rezultând din această stare, cu scopul de a susține și contribui la dezvoltarea familiei, în special din punct de vedere economic.

Sectiunea a 4-a.Regimul primar(imperativ)

Reglementarea regimurilor matrimoniale se face cu respectarea anumitor principii, prin intermediul cărora soților li se oferă un anumit grad de libertatea în alegerea regimului matrimonial aplicabil. Acestă libertate însă nu este deplină, în sensul că, deși aceștia pot opta pentru unul din regimurile concrete, nu au posibilitatea de a modifica conținutul acestora,după cum acesta a fost stabilit prin lege. Aici intervine regimul primar, ale cărui reguli sunt imperative, neputându-se deroga de la acestea, indiferent de regimul matrimonial pe care soții l-au ales.

Pe cale de consecință, indiferent de alegerea soților în materie de regimuri matrimoniale, este constituit un ansamblu de norme universale care se aplică în toate situațiile. “Aceste reguli generale formează constituția regimurilor matrimoniale.”

Sunt anumite state în care nu este consacrat decât un singur regim matrimonial, moment în care se pune problema daca și acesta trebuie să fie constituit conform regimului imperativ. Rezolvarea este una pe cât de simpla, pe atât de eficientă și anume: “regimul matrimonial se reduce la regimul primar imperativ.”

Prin flexibilitatea pe care regimul imperativ le-o oferă soților în cadrul regimurilor matrimoniale, se constribuie la asigurarea unei stabilități juridice în cadrul relațiilor dintre aceștia, atât din punct de vedere personal, dar mai ales din punct de vedere patrimonial.

Sectiunea a 5-a.Clasificări ale regimurilor matrimoniale

Deși regimurile matrimoniale suferă fluctuații în funcție de elementele pe care le au în conținutul lor, o clasificare a acestora se impune a fi făcută în vederea stabilirii, pe de o parte, a normelor ce trebuiesc respectate în cadrul unui regim anume, iar de cealaltă parte, pentru că, deși în esență acestea au un nucleu comun, sunt componente prin care se deosebesc.

Un prin criteriu, în vederea clasificării regimurilor, este cel al sursei/izvorului lor și anume:

“

Regimuri matrimoniale legale: definite că fiind acele regimuri care se aplică dacă

soții nu hotărăsc să adopte alt regim printr-o convenție matrimonială;

b) Regimuri matrimoniale convenționale prin intermediul cărora soții au posibilitatea de a alege regimul convențional aplicabil.

De asemenea, regimurile matrimoniale se clasifică și în funcție de structura lor:

a) Regimuri de comunitate: individualizate prin prezența unor bunuri care aparțin ambilor soți, proprietate comună

b) Regimuri separatiste de bunuri: caracterizate prin faptul că fiecare soț are bunuri proprii ca și cum ar fi necăsătoriți, lipsind bunurile comune.

c) Regimuri matrimoniale mixte (eclectice) sunt acele regimuri care îmbină elemente de la celelate regimuri, în sensul că soții pot decide care bunuri pot fi considerate ca deținute în comun și care nu.

Un alt criteriu de clasificare îl constituie modul după care se pot modifica, respectiv nu se pot modifica și anume:

a) Regimuri mutabile: care pot fi modificate de-a lungul căsătoriei;

b) Regimuri imutabile care nu se bucură de posibilitatea de a fi modificate.

Un criteriu de actualitate ar fi cel al efectului obligatoriu, specific sistemelor de drept în care părțile au posibilitatea de a-și alege regimul matrimonial și anume:

a) Regimuri primare: formate din norme imperative și generale ce constituie fundamentul după care sunt concepute regimurile matrimoniale;

b) Regimuri secundare (regimul legal și regimurile convenționale) constituite din elemente facultative caracteristice regimurilor matrimoniale.

Este de menționat faptul că soții dispun de libertatea de a alege numai în cazul regimurilor secundare, întrucât normele imperative care alcătuiesc regimul primar nu oferă posibilitatea de a deroga de la acestea și de a nu le respecta, fiind aplicabile deci ope legis.”

Sectiunea a 6-a.Evoluția istorică a regimurilor matrimoniale

Întrucât societatea este într-o continuă modifcare, este necesar a fi prezentată evoluția regimurilor matrimoniale, din cele mai vechi timpuri și până la momentul actual, în vederea observării și analizării progresului acestora, progres adaptat nevoilor contemporane.

§1.Regimul matrimonial în dreptul roman

În concepția română, familia se cuvenea a fi guvernată de către bărbat, în timp ce femeia trebuia să se supună acestuia. “Legea celor XII Table (451 i.h) dispunea fără alternativă că femeia “trebuia să fie supusă întotdeauna sub autoritatea unui bărbat”, nefăcându-se distincție dacă acel barbat îi era tata sau soț. Pe cale de consecință, în momentul în care femeia se căsătorea, aceasta trecea de sub autoritatea parentală sub cea maritală.

Conform legislației române, căsătoria era clasificată în două categorii:

Căsătoria cum manus era caracterizată prin faptul că femeia nu numai că intra sub autoritatea soțului său dar și bunurile acesteia intrau în patrimoniul bărbatului, acesta putându-le gestiona ca și cum ar fi fost ale sale.

Această autoritate asupra femeii era exercitată de către un bărbat, în funcție de cum acesta se afla sau nu sub puterea altui bărbat. Cu alte cuvinte, dacă soțul femeii nu era supus unei alte puteri, femeia se află sub autoritatea acestuia; dacă însă soțul, la rândul său, era sub puterea unui alt cap de familie, aceasta intra sub autoritatea acestuia.

Așadar, bunurile femeii , după cum am arătat mai sus, intrau, prin căsătorie, în patrimoniul soțului. Singurul moment prin care femeia se bucura de beneficii financiare era atunci când soțul deceda, aceasta devenind, ca și celelate fiice ale acestuia, moștenitoare,“fiind considerată, o “fillia familias” . Prin urmare, întreruperea căsătoriei, prin diferite modalități, cum ar fi de exemplu renegarea femeii sau divorțul, nu era suficientă pentru ca femeia să își recupereze bunurile avute anterior căsătoriei, aceasta putând doar recăpăta situația juridică anterioară.

Prin căsătoria sine manus femeia nu se mai afla sub autoritatea soțului său, rămânand însă sub autoritatea parentală. Pentru ca acest tip de căsătorie să existe, era necesar ca ambii soți să își dorească să-și construiască un viitor impreuna (affection maritalis) și să contribuie la sarcinile căsătoriei (honor matrimonii). Așadar, se poate observa o ușoară tendința de protejare a patrimoniului femeii de către familia acesteia, în caz de încetare a căsătoriei din diferite motive pe de o parte, dar și înlăturarea, într-o oarecare măsură, a statutului de femeie supusă bărbatului sau, mai concret, se încerca eliminarea căsătoriei cum manus.

În privința bunurilor, soții erau oarecum independenți, în sensul că bărbatul era cel care avea datoria de a se ocupa de responsabilitățile căsniciei, femeie având însă posibilitatea de a aduce un aport constituit în diferite bunuri, denumite la acea vreme “dote”.

Instituirea dotei. Deși căsătoria sine manus implică ideea de separație patrimonială, soțul avea totuși un suport financiar provenind de la femeie, în scopul îndeplinirii angajamentelor pe care le presupunea căsătoria. Constituirea dotei se făcea în funcție de statutul femeii, după cum această era independența(sui iuris) moment în care se făcea fie de către aceasta, fie de către un terț sau nu(alieni iuris) moment în care era instituită de capul familiei.

Dote în timpul căsătoriei. Întrucât dota avea rolul de a contribui la sarcinile căsătoriei, iar bărbatul era cel care se ocupă în mare parte de acestea, este evident că dota intră în posesia sa, acesta putând-o exploata după cum considera de cuviință, în orice mod, fără acordul sau părerea soției. Acest lucru nu a durat însă foarte mult, întrucât s-a pus problema ocrotirii situației patrimoniale a femeii în cazul în care căsnicia se destrăma, așadar, posesia bărbatului asupra bunurilor femeii a fost redusă considerabil.

Astfel ,la finele republicii,prin legea Iulia asupra fondurilor dotale s-a interzis soțului să înstrăineze, fără încuviințarea soției,fondurile dotale italic.

Prin completările aduse de către Iustinian regimului matrimonial în avantajul femeii, s-au conturat două categorii de bunuri de care aceastea dispunea și anume : cele dotale și parafernale. În ceea ce privește bunurile parafernale, femeii îi era conferit privilegiul de a se ocupa de administrarea acestora după bunul plac, fără îngrădiri și fără a avea nevoie de consimțământul nimănui, având însă posibilitatea, dacă dorea, bineînțeles, să îi ofere soțului șansă de a se ocupă de administrarea acestora.

Restituirea dotei. Deoarece dota era instituită în favoarea căsătoriei și în vederea sprijinirii îndatoririlor pe care aceasta le implică, încetarea acesteia atrăgea după sine și dispariția necesității pentru care a fost constituită, devenind astfel inutilă menținerea acesteia în posesia soțului.

La început, restituirea dotei se făcea prin intermediul unui contract verbal, prin care judecătorul de la acea vreme îi impunea soțului să restituie dota pe care a primit-o în momentul incheiereii căsătoriei, dar nu în orice mod, ci numai în măsura în care acesta avea resurse financiare suficiente pentru a executa obligația impusă.

Mai târziu, în cadrul domniei lui Iustinian, lucrurile au mai evoluat , în sensul că bărbatul avea obligația de restituire a dotei prin efectul legii, presupunându-se că soții au stabilit anterior o clauză comună, tacită, în cazul încetării căsătoriei. Spre deosebire de epoca veche, soțul avea posibilitatea să compenseze prin creanțele pe care acesta le avea asupra soției. Prin urmare, restituirea dotei soției era garantată, aceasta având prioritate față de orice altă persoană în sarcina căreia soțul era dator.

După cum s-a putut observa, în epoca română, regimul matrimonial era constituit sub formă de dotă, element care era foarte diferit de ceea ce cuprinde în zilele noastre o convenție matrimonială. Întrucât sistemul de drept evoluează odată cu trecerea timpului, este lesne de înțeles de ce normele din trecut aveau elemente atât de distincte față de ce se află în prezent, în societatea contemporană.

§2.Sistemul regimurilor matrimoniale în reglementarea Codului civil român de la 1864

Conform unor autori, codul civil de la 1864 a reprezentat, față de vechile legiuiri pe care le-a înlocuit, “un incontestabil pas înainte pe calea modernizării legislației românești” ,deschizând practic “o nouă eră în istoria dreptului “.

Deși sursa de inspirație a Codului Civil de la 1864 a fost Codul civil francez de la 1804, legislația română a optat pentru o altfel de structură, în sensul că regimul legal era cel al separației de bunuri , iar regimul dotal făcea parte din categoria regimurilor convenționale, împreună cu societatea de achiziții, care de regulă era aplicată accesoriu. Prin urmare, după cum s-a și putut observa, singurul punct comun pe care l-au avut cele două sisteme de drept a fost cel referitor la regimul dotal.

Regimurile matrimoniale consacrate în Codul Civil de la 1863 au fost așadar regimul separației de bunuri, regimul dotal și regimul matrimonial de achiziții.

Regimul legal de la acea vreme era cel separatist, în virtutea căruia soții erau independenți în privința bunurilor proprii, în sensul că le puteau întrebuința și înstrăina după bunul plac, cu condiția ca amândoi să aducă un aport în cadrul cheltuielilor pe care le implică căsnicia. O altă caracteristică a acestui regim a fost aceea că, deși soțul în principiu, era cel care se ocupă de întreținerea femeii, aceasta era totuși ținută să contribuie la sarcinile căsătoriei cu o treime din câștigurile realizate.

Spre deosebire de vechile reglementări, este evident că statutul femeii în societate, din punct de vedere economic, cel puțin, a început să fie altul, în sensul că aceasta avea un patrimoniu propriu, de care bărbatul nu putea dispune în niciun fel. Așadar, incapacitatea femeii, prevăzută în epoca romană a dispărut, această fiind considerată acum aptă de a-și administra averea după cum considera de cuviință.

Un dezavantaj al acestui regim l-ar putea constitui faptul că, neavând un buget comun și, implicit, un scop de atins, prin contribuția la cheltuielile căsătoriei într-o anumită măsură, între soți nu se forma acea legatură care ,de regulă există într-o căsnicie, motiv pentru care, susțin unii autori, acest regim “pare în contradicție cu scopul ideal și moral al căsătoriei.”

Regimul dotal, care, în reglementarea vechiului cod , era unul convențional, intervenea atunci când soții, prin convenție matrimonială, nu determinau aplicarea altui regim matrimonial, putând fi însușit după cum considerau, cu realizarea sau nu a unor schimbări prin convenție.

Dota, după cum am definit-o și anterior, era reprezentată de bunurile care erau oferite soțului în realizarea căsătoriei, de către rudele soției, în vederea sprijinirii cheltuielilor pe care le implică căsătoria. În privința acestor bunuri, soțul avea posibilitatea de a le utiliza ca și cum ar fi proprietatea sa, soția putând să înstrăineze, cu acordul soțului, de regulă, doar acele bunuri care nu erau imobile, întrucât, în principiu, aceastea erau inalienabile. De aceea, în literatura de specialitate, s-a precizat că “principalul caracter special al regimului dotal era inalienabilitatea dotei imobiliare.”

Regimul matrimonial de achiziții, cunoscut și ca un regim mixt presupunea existența unei diviziuni de bunuri și anume: între cele care aparțineau fiecărui soț, pe de o parte, și cele care constituiau masa comună, reprezentând activul societății. Această societate de achiziții putea fi considerată, potrivit voinței părților, fie un regim distinct, fie doar o anexă a regimului dotal.

Este de menționat faptul că, la noi în țară, din pricina percepțiilor și a concepției mai conservatoare și tradiționalistă, acest regim nu a fost instaurat.

Dacă la momentul apariției sale, Codul civil român a reprezentat o adevarată sursă legislativă pentru situațiile juridice din acea perioadă, nu putem spune că acesta ar fi adecvat și în zilele noastre. Asta deoarece societatea, fiind într-o continuă schimbare, generează apariția unor norme actuale, aplicabile atât situațiilor existente în momentul de față, cât și concepțiilor pe care oamenii le cu. Așadar, conform unor opinii bine întemeiate, ,” numeroase reglementări în materia relațiilor de familie din cuprinsul codului sunt considerate la momentul actual ”nu numai deșuete, raportat la realitățile actuale, dar și incompatibile cu sistemul de valori ce trebuie ocrotit prin norme de drept”.

Printre modificările pe care le-a consacrat Codul civil de la 1864, inovatoare a fost înlăturarea “principiului puterii maritale” prin care s-au produs schimbări majore în sfera raporturilor de natură personală și pecuniară din cadrul familiei, schimbări reflectate în special cu privire la statutul femeii. Am putea spune că cea mai mare realizare a codului o constituie înlăturarea incapacității femeii în cadrul căsătoriei și acordarea unor atribuții de administrare și dispoziție a bunurilor proprii. Schimbarea a fost cu atât mai importantă, încât s-a considerat necesar a fi reglementată și în cadrul Constituției din 1923 care statua că: “drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalități a celor 2 sexe”-art.6 alin(3).

§3.Regimul matrimonial în reglementarea Codului Familiei

Intrat în vigoare la dată de 1 februarie 1954, Codul Familiei a generat schimbări drastice cu privire la normele Codului Civil de la 1864. Singurul regim matrimonial care era consacrat și acceptat în cuprinsul Codului familiei, era cel al comunității legale de bunuri. Persoanele care hotărau să se căsătorească intrau implicit sub imperiul acestui regim, fără a avea șansa de a contesta sau modifica în vreun mod acest aspect,după cum și Codul familiei reglementa în art.30:

(1)”Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.

(2)Orice convenție contrară este nulă.

(3)Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.”

Ca urmare a faptului că existența regimului matrimonial era condiționată de încheierea unei căsătorii, în cazul unui divorț sau a anulării căsătoriei, după caz, regimul matrimonial înceta să-și mai producă efectele. În privința bunurilor soților, acestea se împărțeau fie pe cale amiabilă, dacă soții cădeau de acord, fie printr-o hotărâre judecătoresca.

Întrucât singurul regim recunoscut de către lege era cel al comunității legale, o opta pentru un alt regim era echivalent cu nulitatea, deoarece,spre deosebire de nouă reglementare a Noului Cod Civil, care oferă șansă soților de a opta pentru un regim convențional,în cuprinsul Codului familiei, acest lucru nu era posibil.

Deși art.30 alin(1) din Codul familiei prevedea că bunurile care erau dobândite de către soți în timpul căsătoriei, erau comune, art.31 din același cod prevedea o serie de bunuri, în număr de șase, care erau considerate ca fiind proprietate personală a fiecăruia dintre soți.

În reglementarea Codului familiei, se putea afirma că” bunurile comune constituiau regula , iar cele proprii excepția.” Paradoxal, se considera ăa datoriile ce erau contractate de către oricare din soți, ce nu aveau legătură cu scopul căsătoriei, reprezentau obligații proprii, deci nu se răsfrângeau aspura bunurilor comune. Prin analogie, regula era constituită de datoriile personale, cele referitoare la bunurile comune reprezentând excepția. Așadar, după cum se poate observa din cele expuse, regimul comunității era unul oarecum neuniform și instabil în același timp.

Concluzionând, regimul matrimonial în viziunea vechiului cod al familiei, putem spune că era unul limitativ și imutabil, în sensul că, pe lângă faptul că , consimțind la căsătorie, soții trebuiau să accepte implicit și regimul comunității legale,acestora nu li se oferea nici posibilitatea de a-și modifica acest regim impus prin efectul legii dar și imperativ,întrucât soții nu puteau deroga de la prevederile acestuia. Această situație nu avea însă să subziste mult timp, deoarece căsătoria reprezinta o manifestare de voință prin intermediul căreia soții ar trebui să-și formeze o familie în modalitățile pe care le consideră potrivite, ori impunerea unor anumite reguli, fară posibilitatea de derogare de la acestea, ar însemna o restricție a dreptului de alegere, lucru care nu putea fi admis într-o societate de drept, în care omul este considerat a fi liber cu privire la alegerile sale în viață.

§4.Regimul matrimonial în concepția Noului Cod Civil

Potrivit art.312 alin (1) NCC: “Viitori soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională”,iar art.329 prevede: “Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.”

Așadar,conform unor autori”cea ma spectaculoasă,dar și c ea mai asteptata soluție legislativă o reprezintă (re)consacratea principiului libertății convențiilor matrimoniale,legislația română fiind astfel aliniată(este adevarat, cu o întarziere nejustificată)reglementărilor moderne și flexibile din dreptul comparat”

Din interpretarea textului de lege, se poate observa că Noul Cod Civil oferă viitorilor soți o “doză” de libertate în a decide asupra regimului matrimonial care le va guverna viitoarea casnicie.Nu întâmplător am menționat o “doză” de libertate, deoarece, din interpretarea art.329 rezultă faptul că această libertate nu este deplină, întrucât, de exemplu, dacă soții decid să adopte un regim convențional, ei trebuie să încheie o convenție matrimonială în acest sens, ori această impunere nu exprimă întocmai ideea de libertate de alegere.

Conform unor opinii doctrinare, noua reglementare ar acorda o mai mare importanță aspectelor patrimoniale ale căsătoriei, în raport cu prevederile din trecut,din Codul familiei,lucru care poate presupune o atenție mai redusă acordată relațiilor nepatrimoniale.

Această disproporție, între cele două elemente , după părerea mea, poate duce la apariția unui dezechilibu în relațiile dintre soți, dezechilibru care, în unele situații,poate genera,de la tensiuni până la destrămarea căsătoriei.

Un alt aspect important al Noului Cod Civil îl reprezintă consacrarea art.369 alin (1) care prevede: după cel puțin un an de la încheierea căsătoriei,soții pot,ori de care ori doresc,să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial sau să îl modifice,cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale.”

Această reglementare întărește ideea de libertate pe care soții o au în timpul căsătoriei, prin posibilitatea acestora de a hotărâ dacă doresc să schimbe modul în care decurge această comuniune sau să producă anumite schimbări pe care le consideră necesare în vederea armonizării relațiilor dintre ei. Este de menționat faptul că și această libertate este restrânsă într-o oarecare masure,astfel:în cazul în care soții hotărăsc să modifice sau să înlocuiască regimul matrimonial existent în momentul încheierii căsătoriei,acest lucru se va face conform reglementărilor legale, adică ei nu vor avea posibilitatea să își constituie un sistem de reguli pe care să-l urmeze după bunul plac, prin selectarea diferitelor elemente componente ale celorlalte regimuri, ci vor trebui să aleagă unul din cele consacrate.

După cum se poate observă, Noul Cod și-a propus să le ofere soților o mai mare libertate în ceea ce privește modul în care aceștia doresc să se desfasore relațiile, bineînțeles, în limitele prevăzute de lege. Așadar, nouă reglementare vine că o adaptare a legislației la evoluția societății de-a lungul timpului, societate în care soții beneficiază de independența financiară, în modalitatea aleasă de acești, cu respectarea drepturilor și obligațiilor pe care le impune o căsătorie, indiferent de regimul matrimonial ales.

Așadar, ceea ce a consacrat Noul Cod civil, pe lângă multitudinea de norme, o semnificație aparte o are, după cum a menționat Teodor Bodoasca în revista Dreptul: “liberalizarea radicală a raporturilor de familie” reflectată mai ales în sfera capacității soților de a selecta unul din regimurile matrimoniale prevazute de lege.

Capitolul II.

Convenția matrimonială

Secțiunea 1.Noțiuni introductive

Instituirea unei convenții matrimoniale am putea spune că este echivalentă cu libertatea indivizilor de a-și alege regimul matrimonial sub imperiul căruia se vor dezvolta relațiile de familie.Implementarea unui astfel de sistem are beneficii enorme, întrucât, deși legiutorul urmărește prin textele de lege, ocrotirea dar și îndeplinirea intereselor membrilor societății, acesta nu poate stabili cu exactitate un regim concret aplicabil tuturor, motiv pentru care soților li se oferă posibilitatea de a hotăra singuri care regim corespunde așteptărilor lor în materia dreptului familiei..

§1.Considerații generale

1.1.Terminologie

Deși de-a lungul timpului au fost utilizate o serie de sintagme cu privire la convenția matrimonială, ca de exemplu: “contract matrimonial, convenție de maritagiu (art.932 Codul Civil român de la 1864)” astăzi regăsim acest termen în cuprinsul Noului Cod Civil sub denumirea de convenție matrimonială, întrucât, susțin unii autori, această expresie “este tangențială noțiunii de regim matrimonial”.

1.2.Definiție

Cu privire la noțiunea de convenție matrimonială s-au încercat numeroase definiții, cum ar fi de exemplu: Convenția matrimonială ar fi un act în cadrul căruia părțile acestuia stabilesc natură relațiilor de natură pecuniară ce vor există în cadrul căsătoriei, definiție ce a fost considerată oarecum incompletă și neclară.

Dintr-un alt punct de vedere,această convenție ar fi un înscris prin intermediul căruia soții au posibilitatea de a-și alege regimul pe care ei îl consideră adecvat satifacerii interselor comune,în momentul încheierii căsătoriei, sau după caz, de a-l modifica, pe durata căsătoriei, dacă acesta fie nu mai corespunde așteptărilor, fie situația de fapt implică o schimbare.

Corelând toate aceste aspecte, s-a ajuns la concluzia că definiția care cuprinde cel mai succinct caracteristicile convenției matrimoniale este următoarea:”Convenția matrimonială este acea convenție pe care viitori soți o încheie în momentul celebrării căsătoriei și care subzistă de regulă, pe toată această perioada, cu posibilitatea de a-și schimbă regimul ales la încheierea căsătoriei cu unul prevăzut de lege, indiferent de natură acestuia.”

Trebuie menționat faptul că încheierea unei convenții matrimoniale este necesară numai dacă viitori soți optează pentru un regim convențional (cel al comunității convenționale sau al separației de bunuri). Altfel spus, dacă soții nu fac vreo stipulație contrară, regimul de drept aplicabil este cel al comunității legale.

1.3.Natură juridică

Datorită faptului că încheierea unei căsătorii implică o manifestare de voință din partea ambilor soți, am putea spune că aceasta se încadrează în categoria contractelor bilaterale .De asemenea, datorită semnificației majore pe care convenția matrimonială o are în cadrul unei căsnicii, în mod justificat au afirmat unii autori că aceasta este un veritabil “pact de familie” , atât din punct de vedere al sferei pe care o reglementează, în special cea de natură pecuniară, cât și cu privire la influența pe care familiile viitorilor soți o exercitau asupra acestora de a se căsători, aspect care a fost redus considerabil datorită schimbărilor care s-au produs de-a lungul timpului în cadrul societății.

Dacă ar fi să fie analizată din perspectiva obiectivelor și a statutului pe care parțile îl au, convenția matrimonială ar putea fi considerată un “act juridic statutar”, sau, cu alte cuvinte, un “contract de societate” din prisma faptului că nu indeplinește caracteristicile unui contract oarecare, în sensul că, în afara faptului că stabilesșe sarcinile și privilegiile pe care soții le au, mai cuprinde și totalitatea aspectelor legate de căsătorie, de la modalitatea de administrare a patrimoniului acestora și până la natura înscrisurilor pe care aceștia le pot încheia în circuitul civil pe durata căsniciei. Acest aspect a fost considerat oarecum exagerat, întrucât, susțin unele păreri, dacă ar fi să privim din perspectiva regimului separatist, acesta nu întrunește elementele caracteristice unui contract de societate.

Convenția matrimonială are și o structura complexă, dacă privim din punct de de vedere al cuprinsului, datorită faptului că, în anumite împrejurări, această poate îngloba aspecte care reies din actul căsătoriei, cum ar fi de exemplu actele de donație între viitori soți sau între familiie acestora, sau aspecte care nu au nici o valență cu noțiunea de regim, de pildă recunoașterea unui copil.

Este necesar să fie făcută mențiunea că, în ceea ce privește donațiile realizate în considerarea căsătoriei, acestea sunt condiționate de încheierea acesteia, alminteri devin caduce.

Prin urmare, convenția matrimonială are o natură diversă, în sensul că, deși nu se poate încadra într-o anumită tipologie de contract, această conține caracteristici ce aparțin mai multor varietăți,unele generale, aletele speciale, fiind pregnantă însă apartenența la contractele bilaterale.

§2. Principiile convenției matrimoniale

Regulile generale după care se ghidează o convenție matrimonială sunt:

2.1.Principiul libertății convențiilor matrimoniale oferă soților prerogativa de a decide asupra sistemului de norme care le va guverna viața de familie din punct de vedere financiar. Cu alte cuvinte, acest principiu se caracterizează printr-o armonizare a legislației în vigoare cu percepțiile existente in societatea contemporană, în special cele referitoare la latura patrimonială a acesteia, mizând pe faptul că cei care hotărăsc să se căsătorească știu cel mai bine care le sunt așteptările și cum doresc ca acestea să fie satisfăcute.

Convenția matrimonială se încheie atunci când soții doresc să adopte un alt regim decât cel al comunității legale. Pe cale de consecință, libertatea convenției matrimoniale se manifestă prin posibilitatea părților de a alege unul sau altul din regimurile pentru care încheierea unei astfel de convenții este necesară pentru aplicarea acestuia, și anume cel al separației de bunuri sau cel al comunității convenționale. Așadar, aceasta libertate nu este deplină, în sensul că îmbrățișează mai mult conceptul de alegere a unui regim deja consacrat, și nu acela de a opta pentru încheierea unei convenții sau nu.

Totuși, la încheierea unei convenții matrimoniale se poate observa o ușoară tendință de îngrădire a libertății, manifestată prin următoarele aspecte, și anume:

În cazul în care părțile se hotărăsc să adopte un regim convențional, legea le recunoaște această prerogativă, punându-le la dispoziție două astfel de regimuri, urmând ca soții să aleagă unul din acestea. Acest privilegiu însă vine cu o serie de reguli ce trebuiesc respectate, și anume că regimul trebuie să fie acceptat sub toate aspectele, fără posibilitatea de a îmbina aspecte de la unul sau de la altul, respectiv fără a-și crea un regim guvernat de propriile reguli.

De asemenea, indiferent de regimul matrimonial ales, părțile trebuie să se supună unui set de reguli generale, aplicabile în toate situațiile, indiferent de natura convenției încheiate, care să nu contravină normelor prevăzute de lege.

Prin urmare, în sfera regimurilor matrimoniale, legea oferă o gamă larga de moduri în care se poate desfășura, din punct de vedere financiar, o căsnicie, parțile având obligația doar să respecte anumite norne cerute la încheierea, în mare parte, a oricărui contract, cel mai important fiind de departe, regimul imperativ.

Din consacrarea principiului libertății alegerii convenției matrimoniale a rezultat și recunoașterea unui alt principiu care își are rădăcinile tot în ideea de libertate, și anume principiul mutabilității regimului matrimonial. Deși în cuprinsul codului de la 1864, acest lucru nu era posibil, în sensul că, deși soții puteau, înainte de încheierea căăatoriei să aleagă un regim consacrat la acea vreme, aceștia nu mai aveau posibilitatea să-l modifice după încheierea căsătoriei, Noul cod civil a adoptat acest principiu, motiv pentru care, în doctrină s-a considerat acest principiu ca fiind :“ o prelungire a pricipiului de alegere a regimului matrimonial.”

Principiul mutabilitatii regimului matrimonial se individualizează prin posibilitatea soților de a-și înlocui sau modifica regimul pentru care au optat la debutul căsătoriei, dacă aceștia consideră că acesta nu mai corespunde sau nu mai satisface nevoile financiare existente, după o perioadă de cel puțin un an de la căsătorie.

O precizare importantă este necesar să fie facută, și anume că există o situație în care schimbarea convenției nu este posibilă, și anume atunci când aceasta se face cu scopul de a-i prejudicia pe creditori, după cum prevede și art.369 în alin(3) :“Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat la cunoștiință mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale.”respectiv în alin(4) ”creditorii prevăzuți la alin(3) pot invoca, oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcut în frauda intereselor lor.”

2.2.Principiul accesorialității

Datorită faptului că o căsătorie este premergătoare încheierii unei convenții matrimoniale, este evident faptul că acestea se află într-o stransă legatură, în sensul că nu putem vorbi de existența unei convenții fără o căsnicie. Consecințele convenției matrimoniale sunt delimitate de durata acesteia, în sensul că nu se produc decât de la debutul căsătoriei și până la încetarea acesteia, fie prin divorț: în momentul introducerii cereii,fie prin alte cauze.

Prin urmare, deși s-a pus problema efectelor convenției matrimoniale încheiate cu respectarea tuturor formelor prevăzute în lege înainte de căsătorie, după cum am menționat și anterior, soluția este pe cât de simplă, pe atât de justificată și anume: din moment ce convenția matrimonială este condiționată de încheierea unei căsatorii, orice act anterior este caduc , așadar nu produce nici un efect.

Accesorialitatea convenției matrimoniale devine pregnantă în situația în care convenția matrimonială este declarată nulă, aceasta fiind înlocuită de comunitatea legală de bunuri, fără a afecta în vreun sens valabilitatea căsniciei. De cealaltă parte, în cazul în care căsătoria este lovită de nulitate, convenția matrimonială nu își mai produce nici un efect, deoarece scopul pentru a care a fost instituită nu mai există, fiind așadar lovită de caducitate; Aici mai apare o ipoteză ce este necesar să fie menționată, și anume, în cazul în care unul, sau chiar ambii soți au fost de bună credința, se consideră că consecințele convenției matrimoniale s-au produs în totalitate până în momentul în care a fost pronunțată hotărârea definitivă de anulare a căsniciei.

Pe cale de consecință: “întotdeauna căsătoria influențează convenția matrimonială, și nu invers.”

§3. Caracterele juridice ale convenției matrimoniale

După cum am menționat și anterior, prin convenția matrimonială soții au șansa fie de a opta pentru un regim consacrat, fie de a aduce schimbări celui ales la încheierea căsătoriei. Prin urmare, se evidențiază faptul că o convenție matrimonială are un caracter bilateral, întrucât implică acordul de voință al celor doi soți, sinalagmatic, întrucât, consimțind la căsătorie, aceștia trebuie să respecte drepturile și obligatiile ce izvorăsc dintr-o căsnicie, patrimonial, întrucât convenția reglementează raporturile financiare existente între soți și cu executare în timp, în sensul că parțile sunt ținute să își respecte îndatoririle pe toată perioada cât căsătoria subzistă. Dincolo de aceste elemente generale, specifice mai multor tipuri de contracte, există o serie de caractere care particularizează o convenție matrimonială, și anume:

caracter personal în virtutea căruia o convenție este încheiată de și cu privire la părți, avându-se la bază ideea că soții, potrivit concepțiilor și posibilităților financiare, au libertatea de a opta pentru un regim care să le satisfacă în mod corespunzator necesitățile.

Este de remarcat faptul că,din pricina laturii pecuniare, convenția matrimonială nu este supusă unor condiții atât de drastice ca în cazul căsătoriei, în sensul că aceasta poate să fie încheiată de către părți și printr-un mandat, care însă trebuie să îndeplinească condițiile cerute de lege pevăzute Art.330 alin(1)Cod Civil:“Sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială se încheie prin înscris autentic de notarul public,cu consimțământul tuturor parților,exprimat personal prin mandatar cu procură autentică,specială și având conținut predeterminat.”

• caracter special manifestat prin obiectivul pe care părțile trebuie să îl atingă prin încheierea căsătoriei din punct de vedere financiar, și anume acela de a contribui la susținerea acesteia prin asigurarea unui trăi adecvat. Deși scopul convenției matrimoniale este acela de a reglementa raporturile patrimoniale din cadrul unei căsnicii, asta nu înseamnă că latura personală trebuie neglijată, deoarece partea financiară nu constituie decât un sprijin la ceea ce implică noțiunea de căsătorie și familie, fiind un element auxiliar.

• caracterul accesoriu se regăsește într-o oarecare măsură în reglementarea principiul accesorialitatii convenției matrimoniale; având în vedere faptul că o convenție matrimonială prin care se instituie un regim matrimonial este consecință căsătoriei, între acestea se formează o “conexiune” ce are că scop asigurarea unui bune funcționari a vieții de familie cu privire la latura patrimonială a acesteia. Întrucât o convenție este încheiată în virtutea unei căsnicii, este lesne de înțeles că această își produce efectele numai pe durata existenței acesteia, adică de la debut și până în momentul încetării acesteia.

• caracterul solemn se materializează prin formă autentică pe care actul trebuie să o respecte în vederea evitării nulității absolute. Motivele pentru care solemnitatea este o caracteristică a convenției matrimoniale izvorăsc, pe de o parte din principiul accesorialitatii, întrucât, din moment ce căsătoria trebuie să fie încheiată în formă autentică, și elementele sale auxiliare urmează să îmbrace această formă,iar de cealaltă parte, prin însăși consecințele pe care o căsnicie le produce, în special din punct de vedere juridic.

Prin urmare, în vederea valabilității convenției matrimoniale, această trebuie încheiată în față unui notar public, care “va trebui să procedeze la deslușirea sensurilor concrete ale actului ce urmează a fi încheiat” în sensul că acesta le va pune la dispoziția părților regimurile consacrate și ce prevederi conțin acestea, în vederea sprijinirii soților pentru a face alegerea cea mai potrivită intereselor lor.

Un element care rezultă într-o oarecare măsură din acest caracter este publicitatea convenției matrimoniale, instituită, printre altele, cu scopul de aduce la cunoștiința terților încheierea acesteia,după cum prevede și art.334 alin(1) Cod Civil “Pentru a fi opozabile terților, convențiile matrimoniale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale,organizat potrivit legii.”

Pe cale de consecință , convenția matrimonială are o structura complexă,”fiind o adevărată carta patrimonială a relațiilor între soți” caracterizată prin diversitatea elementelor ce o particularizează, motiv pentru care încercarea de a o încadra într-o anumită tipolgie de contract este destul de controversată.

§4.Delimitarea convenției matrimoniale

Deși convenția matrimonială pare să aibă anumite elemente comune cu alte instituții, precum căsătoria, structura acesteia este distinctă din mai multe puncte de vedere.

4.1.Delimitarea convenției matrimoniale de căsătorie

După cum am arătat și mai sus, convenția matrimonială este încheiată în virtutea unei căsătorii (principiul accesorialitatii), motiv pentu care între acestea se află o legătură indispensabilă. Însă acest aspect nu presupune faptul că aceste două instituții ar putea să se identifice una cu cealaltă, deoarece structura și condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru valabilitatea acestora sunt diferite:

Prin căsătorie, se are în vedere în principal statutul soților și persoană acestora și efectele juridice care se produc că effect al căsătoriei, pe când în cazul convenției matrimoniale, nu se urmărește decât reglementarea intereselor financiare ale acestora.

De asemenea, dacă în cazul căsătoriei, condițiile sunt destul de riguroase și precise în ceea ce privește încheierea acesteia, printr-o convenție matrimonială, părților li se oferă libertatea de a opta pentru un regim matrimonial potrivit nevoilor lor.O altă diferență ce trebuie menționată este cea referitoare la instituția competentă să încheie căsătoria, care este ofițerul de stare civila [art. 279 alin(1) Cod Civil], pe când convenția matrimonială este încheiată în fața unui notar[art.330 alin(1)Cod Civil].

4.2.Delimitarea de logodnă

“Logdna este o promisiune reciprocă de căsătorie facută de obicei într-un cadru festiv” Așadar, aceasta nu impune o îndatorire, în sensul că, deși există o promisiune, aceasta nu înseamnă implicit că o căsătorie o să fie încheiată. Prin urmare, din acest punct de vedere, se poate observa o similitudine între convenție și logodnă, în sensul că acestea nu își produc efectele decât la încheierea unei căsătorii.

Cu privire la această ipoteza se au în vedere doua aspecte și anume:

Caracterul opțional se manifestă prin faptul că nici logodnă și nici convenția matrimonială nu sunt condiții obligatorii de îndeplinit pentru încheierea unei căsătorii. Logodnă este doar o promisiune care nu este neapărat necesar să fie concretizată printr-o căsătorie, pe când convenția matrimonială este necesar să fie închieiată doar dacă soții optează pentru un regim convențional.

Referitor la parți, legislația noastra prevede că “logodna se poate încheia doar între un bărbat și o femeie”[art. 266 alin(5)Cod Civil] ; pe cale de consecință,deși nu există o prevedere în acest sens, este evident oarecum că și o convenție matrimonială trebuie să aibă doi parteneri de sex opus, din moment ce în țara noastră nu este recunoscută căsătoria între persoane de același sex.

Spre deosebire de logodnă, care nu este decât o propunere verbală și nu trebuie să respecte nici o formă prevăzută de lege, convenția matrimonială este valabilă numai dacă este încheiată, cum am precizat și anterior, în față notarului [art. 330 alin(1) Cod Civil].

O altă deosebire între aceste două instituții juridice o constituie perioada în care își produc efectele astfel : dacă logodnă își încetează existența în momentul încheierii căsătoriei, convenția matrimonială există de la momentul încheierii căsătoriei și până la încetarea acesteia.

4.3.Delimitarea convenției de contractul de curtaj matrimonial

Contractul de curtaj este un „contract de intermediere prin efectul căruia o persoană numită curtier se obligă, în schimbul unei sume de bani, numită curtaj, să procure persoanei pe care o reprezintă (adică reprezentantului) un contractant.“ Pe cale de consecință, contractul de curtaj matrimonial presupune punere în legătură a unor persoane pentru ca pe viitor să se concretizeze o căsnicie.

Deși în România nu este prevăzută vreo reglementare expresă în acest sens, există anumite agenții al căror obiect de activitate este asemănător cu acest tip de contract,cum este cazul agențiilor matrimoniale,cu mențiunea că acestora le este permis doar să pună în legătură persoanele care doresc să se cunoască, fără a le influență în vreun mod la încheierea unei căsătorii.

Chiar dacă aceste două instituții sunt diferite din multe puncte de vedere, atât ca structură, cât și ca efecte, se poate afirma că un punct comun al acestora îl reprezintă faptul că atât contractul de curtaj, cât și convenția matrimonială se încheie înainte de încheierea unei căsătorii.

Secțiunea a 2-a. Condițiile de valabilitate ale convenției matrimoniale

Pentru ca o convenție matrimonială să fie valabilă, este necesar ca la încheierea acesteia să fie respectate cumulativ atât condițiile de fond cât și cele de formă.

Întrucât o convenție matrimonială dispune de prerogativa de a fi încheiată fie anterior căsătoriei, fie pe durata acesteia, valabilitatea convenției va fi analizată nu la momentul celebrării căsătoriei, ci la încheierea propriu-zisă a convenției, indiferent de momentul ales.

Deoarece convenția matrimonială este constituită asemeni unui contract, aceasta trebuie să îndeplinească, conform art. 1179 NCC alin (1) condițiile de valabilitate ale acestuia și anume: “capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit și o cauză licită și morală.” De asemenea, nerespectarea formei prevăzute de lege pentru un anumit tip de contract va fi sancționată.

§1.Condiții de fond

1.1.Capacitatea de a contracta

Pornind de la un dicton de origine franceză, se presupune că persoana care încheie, în conformitate cu prevederile legale, o căsătorie,este aptă să încheie și o convenție matrimonială”(habilis ad nuptias,habilis ad pacta nuptialia)”

De regulă, în legislația noastră se prevede că dobândirea capacității matrimoniale este echivalentă cu vârstă majoratului, și doar prin excepție poate fi considerată valabilă încheierea căsătoriei la 16 ani.

Conform Codului Civil, în cazul minorului care se căsătorește, dar nu a îndeplinit vârstă de 18 ani, încheierea unei convenții matrimoniale sau modificarea acesteia, după caz, va fi valabilă numai după obținerea fie a autorizației instanței de tutelă, fie a consimțământului ocrotitorului legal. Pe cale de consecință, dacă minorul a împlinit vârstă majoratului până la încheierea căsătoriei sau a convenției matrimoniale, acordurile necesare menționate anterior nu mai sunt oportune.

Raportul dintre capacitatea matrimonială și cea de a încheia o convenție matrimonială nu este unul de interdependență, ci mai degrabă capacitatea de a încheia o convenție este dependentă de căsătorie.

Cu alte cuvinte,după cum încheierea unei convenții matrimoniale este condiționată de încheierea valabilă a unei căsătorii, nulitatea absolută a acesteia din urmă atrage după sine și nulitatea convenției matrimoniale, fără a-și mai produce efectele . În cazul unor impedimente relative cu privire la căsătorie, valabilitatea acesteia condiționează existența convenției matrimoniale, motiv pentru care, la constatarea nulității acesteia din urmă, regimul aplicabil va fi cel legal.

Pornind de la prevederile art.40 Cod civil, este considerat major cu capacitate de exercițiu deplină minorul care a dobândit această capacitate anticipat, motiv pentru care este socotit a fi apt de a încheia o convenție matrimonială, fără a fi necesară așadar încuviințarea fie a părinților, tutorelui sau a instanței de tutela. Același lucru este valabil și în cazul minorului care a dobândit capacitatea de exercițiu prin încheierea unei căsătorii

La momentul actual, legislația interzice încheierea unei căsătorii care are că părți alienați sau debili mintal, aceasta fiind sancționată cu nulitatea absolută (art.293 alin 1 coroborat cu art. 276 ). Pe cale de consecință, după cum încheierea unei convenții matrimoniale este condiționată de existența unei căsătorii valabile, restricțiile referitoare la această se reflectă și asupra elementelor auxiliare, așadar, interzișii judecătorești nu pot încheia o convenție matrimonială. Mai trebuie avută în vedere și situația în care încheierea sau schimbarea unei convenții matrimoniale se cere a fi făcută în timpul căsătoriei iar unul dintre soți este pus sub interdicție, caz în care există posibilitatea ca documentul respectiv să nu fie considerat valabil.

1.2.Consimțământul parților

Conform prevederilor în vigoare, consimțământul părților la încheierea unui contract trebuie să îndeplinească o serie de condiții generale și anume: “să fie serios, liber și exprimat în deplină cunoștiință de cauză”(art. 1204 Cod Civil).

Pe cale de consecință, la încheierea unei convenții matrimoniale, soții sau viitorii soți trebuie să-și exprime consimțământul personal și concomitent, deoarece lipsa acestuia din partea uneia, sau după caz a ambelor părți,atrage nulitatea absolută a convenției.

O particularitate ce caracterizează convenția matrimonială și o diferențiază în același timp de căsătorie o reprezintă modalitatea în care aceasta poate fi încheiată, și anume, conform art 330 alin (1) CC: fie personal, cu acordul părților, prin intermediul unui notar public ce redactează un înscris autentic fie prin intermediul unei procure autentice, ce are caracter special și conținut predeterminat, prin mandat, condiție a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute.

1.3.Obiectul convenției matrimoniale

Nucleul obiectului convenției matrimoniale este reprezentat de regimul matrimonial pentru care soții optează să fie aplicabil în relațiile dintre aceștia, cu respectarea normelor generale imperative de la care aceștia nu pot deroga.

Prin urmare, alegerea unui alt regim matrimonial decât cel legal prin încheierea unei convenții matrimoniale are scopul de a oferi soților posibilitatea de a decide asupra modului de gestionare a obligațiilor pecuniare ce rezultă din căsătorie în vederea unei dezvoltări armoniase a vieții de familie.

Trebuie menționat faptul că soții nu au posibilitatea, pe de o parte, să intervină asupra unor aspecte prestabilite ale căsătoriei, cum ar fi exercitarea autorității părintești sau renunțarea la aceasta de exemplu, iar de cealaltă parte, au obligația să aibă o conduită care să nu contravină normelor societății, ca de exemplu să încheie “convenții prin care s-ar obliga să trăiască separat unul de altul” sau să nu contribuie în mod egal la obligațiile căsătoriei.

1.4.Cauza convenției matrimoniale

Codul Civil prevede în art.1236 alin(1) condițiile cu privire la cauza și anume: că această trebuie să existe,adică să fie reală și nu fictivă, și să fie licita și morală, adică să nu contravină legii și normelor de moralitate ale societății.

Cauza convenției matrimoniale reprezintă “regulamentul de ordine pecuniară ”adică normele stabilite de părți în vederea satisfacerii intereselor financiare ale familiei întemeiate prin căsătorie. O convenție matrimonială este încheiată în considerarea căsătoriei, motiv pentru care această își va produce efectele doar de la dată încheierii căsătoriei și până în momentul încetării sau desfacerii acesteia.

§2.Condițiile de formă ale convenției matrimoniale

În conformitate cu prevederile art. 330 alin(1) NCC convenția matrimonială se încheie prin intermediul înscrisului autentificat de notarul public, sub sancțiunea nulității absolute. De asemenea, este necesar ca consimțământul părților să fie exprimat nemijlocit de fiecare și concomitent la semnarea acesteia, dacă ambele părți sunt prezente, fie prin intermediul unui mandatar care deține o procură autentică cu un conținut predeterminat.

Scopul acestei reglementări este acela de a oferi părților posibilitatea de a fi îndrumați de către o persoană care are o pregătire corespunzătoare în domeniu, pentru a se evita conflicte sau neînțelegeri ce îi pot afecta din punct de vedere patrimonial pe soții, sau după caz, viitori soți.

O convenție matrimonială se încheie în virtutea căsătoriei, motiv pentru care aceasta își va produce efectele doar de la data încheierii căsătoriei ,așadar modificarea acesteia fiind posibilă până la încheierea căsătoriei cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de Codul Civil.

Secțiunea a 3-a.Clauza de preciput

§1.Natura clauzei

Clauza de preciput este un act juridic ce se inserează în convenția matrimonială cu scopul de a reglementa situația soțului supraviețuitor,care va beneficia de anumite bunuri posedate în comun, coproprietate sau devălmășie,înainte de a se trece la partaj.

Prin intermediul acestei convenții, soțul supraviețuitor nu va fi ținut la plata prin echivalent a bunurilor respective în favoarea moștenitorilor soțului decedat. Asta nu înseamnă că moștenitorii rezervatari își vor pierde drepturile succesorale, această clauză reglementând doar categoria acelor bunuri ce au fost deținute în comun de către soți de-a lungul căsniciei.

2. Beneficiarii clauzei de preciput

Clauza de preciput este prevăzută fie în virtutea ambilor soți, fie numai a unuia dintre ei, cu condiția ca cel care va beneficia de acestă prerogativă să fie soț supraviețuitor.

În art. 333 alin(4) Cod Civil se stipulează că această clauză va fi lovită de caducitate în cazul în care fie ambii soți au decedat concomitent ,fie soțul în virtutea căruia a fost încheiată convenția, beneficiarul,a decedat înaintea dispunatorului.

3.Obiectul clauzei de preciput îl constituie dobândirea de către soțul supraviețuitor,fără a fi ținut la plata echivalentului,a bunurilor deținute în comun în timpul căsătoriei, înainte de a se trece la împărțirea patrimoniului.

4. Executarea clauzei de preciput

Clauza de preciput va începe să-și producă efectele din momentul în care care soțul dispunator a decedat, soțul supraviețuitor dobândind calitatea de beneficiar și până la momentul operațiunii de împărțire a moștenirii. Cu alte cuvinte, limitele clauzei vor fi cuprinse între momentul deschiderii moștenirii, care coincide cu decesul soțului dispunator și data la care s-a stabilit partajul succesiunii, dacă acesta s-a făcut benevol, sau la data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească, în cazul în care părțile nu au ajuns la un acord.

Conform prevederilor în vigoare, această clauză de preciput deși nu este supusă donațiilor, având scopul de a-l avantaja pe soțul supraviețuitor, este supusă în schimb reducțiunii.

Reducțiunea reprezintă reducerea la cerere, în limitele disponibile, a acelor liberalități care au încălcat valorile moștenirii. Asta deoarece se consideră că în societatea noastră, această trecere peste limita legală a moștenirii este rezultatul mai mult a unei rele credințe decât a neștiinței.

În cazul în care cererea de reducțiunea nu este admisă sau pur și simplu nu a fost formulată, se consideră că aceasta este legală și se va trece la producerea efectelor așa cum au fost prevăzute inițial.

Așadar, scopul acestei operațiuni este de a proteja interesele moștenitorilor de drept în limitele succesiunii disponibile și îndreptățite.

5.Situația creditorilor

În ceea ce privește creditorii comuni ai soților, Codul civil prevede dreptul acestora de a continuă urmărirea bunurilor în cauză. Nu putem spune același lucru și despre situația creditorilor particulari ai soțului supraviețuitor, care, deși inițial s-au bucurat de prerogativa urmăririi bunurilor personale ale acelui soț, nu mai pot face acest lucru în privința bunurilor care fac obiectul clauzei de preciput.

6.Modalitățile de executare ale clauzei de preciput

Art. 333 alin (5) Cod Civil prevede faptul că această clauză de preciput poate fi executată în natură sau, dacă astfel nu se poate, prin echivalent.

Întrucât o convenție matrimonială se bucură de privilegiul de a fi modificată, același lucru îl putem spune și despre această clauză de preciput. Pe cale de consecință, clauza respectivă nu își mai produce efectele, ca urmare a manifestării de voință a părților.

Pe de altă parte, în situația în care bunurile care fac obiectul clauzei de preciput nu îi mai au ca titulari pe soți dintr-o cauza fortuită, există posibilitatea plății prin echivalent, întrucât se presupune că existența acordului de voință nu a fost periclitată, și ca urmare trebuie executată.

7.Caducitatea clauzei de preciput

Condiția ca o clauză de preciput să își producă efectele este aceea ca soțul beneficiar să fie în viață, adică să aibă calitatea de soț supraviețuitor. Prin urmare, clauza de preciput devine caducă, conform art.333 alin (4) Cod civil atunci când fie soții au decedat în același timp, fie beneficiarul a decedat înainte dispunatorului, fie căsnicia a încetat pe parcursul vieții ambilor ori în situația în care bunurile au trebuit înstrăinate în virtutea creditorilor comuni.

!!!!!!!Secțiunea a 4-a.Publicitatea convenției matrimoniale

Scopul instituirii publicității convenției matrimoniale este acela de a aduce la cunoștiință terților situația soților din punct de vedere patrimonial.

Opozabilitatea față de terți a convențiilor matrimoniale se face prin înscrierea acestora în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, a cărui organizare se face în conformitate cu prevederile legale.

În cazul în care soții optează pentru încheierea unei convenții matrimoniale înainte de căsătorie, după oficializarea acesteia este necesar că ofițerul de stare civilă să menționeze în cuprinsul acestui act regimul ales de către părți, după care va trece la trimiterea din oficiu la Registrul național notarial sau la notarul care a precedat la autentificarea convenției matrimoniale, a unei copii a actului de căsătorie.

Dacă modificarea regimului matrimonial se face pe durata căsătoriei este necesară autentificarea convenției de către un notar public, urmând că acesta să înainteze o copie atât oficiului de stare civilă unde s-a încheiat căsătoria,cât și celorlalte registre de publicitate, cum ar fi: registrul comerțului,cartea funciară(art.334 alin.(4) Cod Civil).

În situația în care notarul nu trimite din oficiu serviciilor menționate documentele necesare, soții sunt îndreptățiți să treacă la solicitarea îndeplinirii procedurilor de publicitate.

Secțiunea a 5-a.Opozabilitatea față de terți a convenției matrimoniale

Conform prevederilor art.334 alin.(1) C.civ o convenție matrimonială va fi opozabilă terților doar după înscrierea acesteia în Regimul național notarial al regimurilor matrimoniale.

În situația în care soții s-au hotărât asupra unui regim matrimonial, dar nu au trecut la parcurgerea procedurilor de publicitate, acesta va reglementa raporturile dintre soți, dar din punctual de vedere al terților de bună-credință, aceștia vor fi considerate căsătoriți sub regimul comunității legale (art.313 alin.(3) Cod civil.

În cazul în care terții au încheiat acte, atât cu unul din soți, cât și cu ambii soți, acestora nu le va fi opozabilă convenția matrimonială dacă nu au fost respectate și încheiate formalitățile de publicitate reglementate de lege. Așadar, în ceea ce privește actele încheiate de terți cu oricare dintre cei doi soți înainte de încheirea căsătoriei, convenția matrimonială nu va putea fi opozabilă cu privire la acestea.

Secțiunea a 6-a.Simulația convenției matrimoniale

Prin simulația convenției matrimoniale, soții hotărăsc să încheie aparent o convenție matrimonială ce cuprinde un regim matrimonial expus publicului și care îndeplinește toate formalitățile prevăzute de lege, cu mențiunea că regimul real care le va reglementa situația va fi unul secret.

Conform prevederilor art. 331 Cod Civil, terților de bună-credință le va fi opozabil actul public, simulat, iar relațiilor dintre soți le vor fi aplicabile prevederile actului secret, real. Cu alte cuvinte, cu privire la terții de bună credință, inpozabilitatea va acționa cu privire la actul secret și opozabilitatea la cel public, iar în cazul soților, situația este opusă, adică actul aparent nu va produce niciun efect relațiilor acestora, și cel real va fi cel aplicabil.

În ceea ce privește forma prevăzută de lege, în Codul civil prevede în art. 1289 alin.(2) că, în cazul contractului secret acesta :”nu produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea să valabilă”. Pe cale de consecință, se poate observa că actul secret își va produce efectele doar dacă îndeplinește condițiile de fond, nefiind stipulată vreo cerință cu privire la cele de formă.

Așadar, dacă este să avem în vedere faptul că o convenție matrimonială este valabilă doar dacă îndeplinește formă înscrisului autentificat de notarul public, putem susține că, atâta timp cât actul public îndeplinește această condiție, nu este necesar să îl includem și pe cel secret în această categorie.

Secțiunea a 7-a.Nulitatea convenției matrimoniale

În funcție de importanța cerințelor necesare pentru valabilitatea convenției matrimoniale, nerespectarea acestora va atrage fie nulitatea absolută, fie nulitatea relativa.

7.1.Nulitatea absolută

După cum am mai arătat și anterior, în art 330 alin(1) Cod civil :”sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public,cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procura autentică, specială, și având conținut predeterminat” iar în art.1250 C.civ se prevede că, în anumite cazuri prevăzute de lege , contractul este lovit de nulitate,inclusiv atunci când este evident că a fost încălcat un interes general.

Pe cale de consecință, coroborând prevederile codului civil, rezultă că nulitatea absolută va fi antrenată prin încălcarea uneia sau alteia din dispozițiilor anterioare, și anume: în cazul în care nu este îndeplinită formă autentificată a notarului public, atunci când sunt încălcate restricțiile referitoare la optarea pentru un regim matrimonial consacrat, în situația în care lipsește una din cerințele prevăzute în cuprinsul art.330 alin(1), că de exemplu lipsa sau încălcarea cerințelor cu privire la consimțământul părților.Mai trebuie mentionat faptul că invocarea nulitătii absolute poate fi facută atât de orice persoană care justifică un interes, cât și de către instanța de judecată, atunci când procesul este în curs.

7.2.Nulitatea relativă

În ceea ce privește nulitatea relativă, această survine în momentul în care nu au fost respectate anumite prevederi referitoare la consimțământ (vicierea acestuia), la capacitatea de exercițiu, precum și în cazurile aparte prevăzute de lege.(art 1251 C.civ).

Așadar, prin interpretarea dispozițiilor în vigoare, pot fi considerate cazuri lovite de nulitate relativă: cazul în care se constată că persoană care a încheiat convenția nu avea discernământ, situația în care viciul de consimțământ a fost viciat, precum și lipsa aprobărilor necesare valabilității convenției matrimoniale, cum este cazul minorului în vârstă de 16 ani,care are nevoie de încuviințarea fie a tutorelui,fie a instanței de tutela.

Spre deosebire de nulitatea absolută, nulitatea relativă trebuie să fie invocată numai de către persoană a cărui interes a fost încălcat, iar instanța nu poate constată din oficiu existența nulității relative.

O situație specială care este necesar să fie avută în vedere este aceea a convenției matrimoniale încheiate de minor înainte de căsătorie și este lovită de nulitate. Legislația noastră oferă șansă minorilor care au împlinit vârstă de 16 ani să se căsătorească cu îndeplinirea anumitor obligații prevăzute de lege, ca de exemplu încuviințarea părinților, a tutorelui sau a instanței de tutela sau din anumite motive întemeiate. Prin urmare, în cazul în care una din aceste prevederi este încălcată, va opera nulitatea relativă, care însă nu va putea fi invocată decât după trecereaa unui termen de 1 an de la dată încheierii căsătoriei.

7.3.Efectele nulității convenției matrimoniale

În cazul în care se constată existența unei cauze de nulitate, aceasta se va raporta la momentul în care a fost încheiată convenția matrimonială, și nu căsătoria. Asta deoarece se are în vedere faptul că o convenție matrimonială se încheie în virtutea unei căsătorii, fiind un element de accesorialitate, care nu condiționează încheierea unei căsătorii. Constatarea nulității convenției matrimoniale nu va afecta valabilitatea căsătoriei, iar regimul nul va fi înlăturat, urmând că soții să se supună regimului comunității legale; cu alte cuvinte, se va consideră că o convenție matrimonială nu a existat niciodată.

Secțiunea a 8-a.Caducitatea convenției matrimoniale

Caracterul accesoriu al convenției matrimoniale este reflectat în special prin prisma faptului că aceasta își produce efectele fie de la dată încheierii, fie pe durata căsătoriei.

Întrucât existența convenției matrimoniale este condiționată de valabilitatea, sau după caz, existența unei căsătorii, constatarea nulității sau nerealizarea acesteia, în cazul în care convenția a fost încheiată anterior, generează caducitatea convenției matrimoniale. Cu alte cuvinte, convenția nu își mai produce consecințele ca urmare a neîncheierii sau anulării căsătoriei.

În situația în care caducitatea convenției matrimoniale intervine din voință părților, care decid să nu se mai căsătorească, este evident faptul că aplicarea acesteia este inoportună. Chiar și așa, există anumite acte juridice a căror existența subzistă ,chiar dacă sunt cuprinse în convenție,iar această a fost lovită de caducitate, cum este cazul filiației.

O situație particulară este aceea a donațiilor, care pot fi lovite de caducitate în funcție de realizarea sau nu a căsătoriei. Cu alte cuvinte, dacă donația a fost făcută în considerarea căsniciei, această va deveni caducă; în caz contrar, efectele sale se vor produce de drept.

Capitolul III

Regimul comunițății legale

Secțiunea 1.Considerații generale

Regimul comunității legale operează în situația în care soții nu au optat pentru unul din regimurile prevăzute că fiind legale prin încheierea unei convenții matrimoniale, și anume cel al separației de bunuri și cel al comunității convenționale. De asemenea, regimul legal își are aplicabilitate și în situația în care regimul pentru care s-a încheiat o coventie matrimonială, ulterior încheierii căsătoriei, este supus sancțiunii nulității sau anulabilității.

Rolul acestui regim am putea spune,așadar, că este unul de “garanție” a evitării conjuncturii în care o căsătorie să fie lipsită de un regim matrimonial, întrucât suplinește lipsa celorlalte regimuri reglementate de lege.

Sectiunea a 2-a. Structura patrimoniului sotilor

§1.Bunurile sotilor

1.1.Bunurile comune ale sotilor

Art.339 C. civ prevede faptul că “Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la dată dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie a soților”. Această ipoteza beneficiază de o prezumție relativă, fiind susceptibilă de a fi răsturnată prin proba contrarie, adică dovedirea apartenenței bunului respectiv unuia dintre soți.

Proprietatea asupra bunurilor care au fost dobândite sub regimul legal al comunității este deținută în mod egal de către ambii soți, fără a există posibilitatea determinării unei părți că aparținând vreunuia dintre soți. Pentru a se stabili cotitatea fiecăruia dintre soți, se va precede fie la partaj, dacă acesta se dorește a fi făcut în timpul comunității, fie la încetarea acestuia, prin lichidare.

Spre deosebire de Codul familiei, care stabilea în art.30 alin(1) faptul că bunul comun era cel dobândit de oricare din soți în timpul căsătoriei, noul Cod civil nu mai impune această condiție, și stabilește că bunul comun este cel dobândit sub imperiul regimului legal al comunității. Această nouă prevedere se bazează pe rațiunea conform căreia soții își pot modifică regimul matrimonial în cadrul căsătoriei, optand fie pentru cel al comunității convenționale, fie pentru cel al separației de bunuri, motiv pentru care existența regimului legal pe durata întregii căsătorii nu ar fi oportună și legală.

Bunurile sun considerate, conform art.535 Cod Civil: “lucrurile corporale sau necorporale, care pot constitui obiectul unui drept patrimonial”. Lucrurile corporale se transformă în bunuri corporale doar atunci cand aceastea intra in circuitul civil, adică atunci când au ajuns în posesia cuiva prin modalitățile prevazute de lege. Lucrurile necorporale sunt reprezentate de drepturile patrimoniale, precum și de acelea care, conform legii, aparțin acestei categorii, ca de exemplu operele, brevetele de invenție, etc.

Conceptul de dobândire relevă posibilitatea de a deveni titularul unui drept real sau de creanță, cu ajutorul unor fapte sau acte juridice ori prin intermediul legii, conform modalităților de dobândire prevăzute.

Dupa cum am menționat și anterior, codul civil prevede în art.339 că, pentru ca un bun să fie considerat comun, este necesar ca acesta să fie dobândit sub regimul comunității legale. De asemenea, sfârșitul regimului matrimonial nu coincide cu încetarea căsătoriei, deoarece, conform principiului mutabilității regimului matrimonial, soții se bucură de prerogativa schimbării regimului matrimonial în cadrul căsătoriei, dacă acesta nu mai corespunde intereselor patrimoniale ale acestora.

Sunt anumite momente în care încetarea regimului matrimonial operează că efect al încetării căsătoriei, că de exemplu decesul unuia dintre soți; de asemenea, situația divorțului este un alt aspect ce trebuie clarificat: în principiu, se consideră că regimul matrimonial a încetat la dată depunerii cererii de divorț, însă nu înaintarea cererii propriu-zisă este factorul generator de încetare a regimului, ci obținerea certificatului de divorț emis de autorități (art.383 c.civ).Dacă însă cererea de divorț nu este admisă, se consideră că regimul matrimonial încă operează.

Mai trebuie subliniat faptul că, la fel cum de la orice regulă există o excepție, în cazul divorțului, excepția o constituie solicitarea și dovedirea de către unul din soți a încetării regimului matrimonial înaintea depunerii cererii de divorț , prin separarea materială a acestora, urmând că aceștia să solicite constatarea acestui fapt autorității competențe să se pronunțe asupra divorțului(art.383 c.civ).

În ceea ce privește “soarta” bunurilor care au fost procurate între dată la care a incetatat regimul matrimonial și dată pronunțării hotărârii de divorț, acele bunuri se transformă în bunuri personale al celui care le-a dobândit, deoarece regimul matrimonial nu se mai putea aplică.

Un aspect ce nu trebuie neglijat îl constituie situația în care soții, deși sunt separați faptic, aceștia urmăresc un obiectiv comun și conlucrează la atingerea scopului căsătoriei. Cu alte cuvinte, separația în fapt a soților trebuie să fie urmată de lipsa oricărei cooperări între aceștia, lucru ce trebuie dovedit de către soțul ce solicită încetarea comunității. Pe cale de consecință, îndeplinirea cumulativă a două condiții este necesară pentru a se putea admite o cerere de încetare a regimului legal și anume: dovedirea lipsei colaborării dintre soți și a separării în fapt a acestora.

!!!! Pentru ca un bun să fie considerat că a fost obținut sub imperiul comunității, este necesar că momentul dobândirii să fie coincidă cu existența regimului matrimonial

Codul civil prevede în art.341 că veniturile din muncă și cele asimilate acestora sunt bunuri comune ce aparțin ambilor soți dar numai dacă creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității, indiferent de data la care au fost dobândite. Tot în conformitate cu prevederile art. 341 se consideră ca find venituri din munca acele “sume de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale, veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală”. După cum se poate observa, factorul care determină încadrarea venitului din munca este scadența,astfel: în situația în care aceasta(scadența) operează înaintea comunității legale, banii aparțin soțului care obține suma ; în sens contrar,când scadența are loc pe parcursul regimului matrimonial, suma respectivă de bani devine bun comun.

Deși veniturile cu scadență sub imperiul comunității legale sunt considerate bunuri comune, codul civil prevede în art.327 că soții pot dispune de sumele obținute ca urmare a exercitării profesiei neîngrădit, cu condiția ca fiecare din ei să aducă un aport la îndeplinirea obligațiilor pe care le generează o căsnicie.

În ceea ce privește calitatea dobânditorului, determinarea acestuia nu are nici o relevanță, întrucât bunul devine comun conform prevederilor legale, și nu prin însuși faptul dobândirii.

Conform art. 358 C.civ soților li se oferă posibilitatea procedării la partajul acelor bunuri deținute în comun în orice moment al existenței comunității, fie pe cale amiabilă, fie prin intermediul unei instanțe judecătorești, când aceștia nu ajung la un numitor comun, cu condiția că, în cazul partajului de comun accord, acesta să fie întocmit de către notar prin înscris autentic.

Prin intermediul partajului, se va stabili cotitatea ce îi revine fiecăruia din soți, în funcție de aportul adus de aceștia la căsătorie. Contribuția adusă de către soți se bucură de o prezumție relativă, aceea că fiecare a contribuit în mod egal, prezumție ce poate fi rasturanta.(art.357 alin (2).

Prin intermediul partajului, soții pot opta fie pentru împărțirea în totalitate, fie numai pentru o parte a patrimoniului comun, însă, conform art.358 alin (4) trecerea la partaj nu determină încetarea regimului comunității legale. Alin (3) al aceluiași articol prevede faptul că bunurile care nu au fost supune procedurii partajului sunt considerate că fiind deținute în continuare în comun, iar cele împărțite vor deveni bunuri proprii.

1.2. Bunurile propriii ale soților

Bunurile proprii sunt acele bunuri care nu fac parte din categoria bunurilor comune, chiar dacă momentul dobândirii lor este același cu existența căsătoriei. Pe cale de consecință legiuitorul a prevăzut în dispozițiile art.340 din Codul Civil acea clasa de bunuri care reprezentând bunurile proprii ale unuia dintre soți, de la literele a)-h) și anume:

bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazurilor în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres,că ele vor fi comune;

Așa cum prevede și textul de lege, în lipsa unei stipulatii contrare din partea persoanei care transmite moștenirea cu privire la faptul că bunurile lăsate că moștenire să fie bunuri comune, soțul dobanditor, titularul moștenirii legale, va avea drept exclusiv asupra patrimoniului care face obiectul moștenirii,acesta fiind în toate cazurile, bun propriu.

În cazul legatului și a donației ne aflăm în aceeași situație, și anume, dacă dispunatorul nu prevede în mod expres că bunurile transmise să fie proprietate comună, acestea vor deveni bunuri proprii ale soțului gratificat.

Un caz aparte îl constituie donația dintre soți, operațiune care este absolut valabilă și legală, bunul respectiv devenind bun propriu al soțului donatar, cu particularitatea prevăzută în art.1031 Cod civil și anume că această poate fi revocată pe durata căsniciei.

În ceea ce privește scopul căsătoriei, vom analiză în continuare situația bunurilor primite în considerarea acesteia. Darurile de nuntă, așadar, având în vedere că sunt destinate vieții de familie pe care soții urmează să și-o construiască, este lesne de înțeles că acestea vor face parte din patrimoniul comun al acestora.

Prin excepție de la regulă, în situația în care darul de nuntă venit din parte părinților unuia dintre soți constă într-o sumă mare de bani sau într-un bun de o valoare considerabilă, se consideră că acea sumă sau acel bun va fi calificat ca bun propriu al respectivului soț, cu excepția situației în care părinții ar stipula în mod expres că darul respectiv să aparțină amândurora.

bunurile de uz personal

După cum reiese și din denumire, aceste bunuri fac parte din categoria acelor bunuri pe care soții le utilizează în satisfacerea propriilor nevoi, că de exemplu produse cosmetice, articole de îmbrăcăminte, precum și orice alte obiecte necesare traiului.

Codul familiei prevedea în art.31 lit.c) că acele lucruri care pot fi considerate de lux, că de exemplu pietrele prețioase sau blănurile, ce au fost procurate din banii comuni, pot fi catalogate că bunuri comune sau proprii raportându-ne la stilul de viață pe care l-au adoptat soții. Cu alte cuvinte, dacă valoarea bunurilor respective era cu mult peste ceea ce și-ar fi putut permite în mod normal soții, atunci acele bunuri erau incluse în categoria patrimoniului comun al soților instituit în scopul satisfacerii nevoilor familiare.

Având în vedere faptul că societatea este într-o continuă transformare, iar nivelul de trăi al anumitor categorii de oameni evoluează în mod constant, această prevedere am putea afirmă că este puțin “desuetă”, în sensul că nu mai reflectă în mod transparent realitatea socială.

bunurile destinate exerciării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;

Fiecare soț contribuie la sarcinile patrimoniale ale căsătoriei conform înțelegerii dintre aceștia (art.327 C.civ). Acest lucru nu înseamnă că totalitatea veniturilor încasate din activitatea desfășurată trebuie să constituie patrimoniu comun, fiecare soț având libertatea de a dispune de sumele de bani încasate dar cu respectarea așadar a datoriilor impuse de conceptul căsătoriei. Dacă însă soții desfășoară o activitate aparținând aceluiași domeniu, acele bunuri utilizate în acest scop vor fi divizate pe cote-părți și pe cale de consecință, vor rămâne în categoria bunurilor proprii.

Codul civil prevede în art. 353 alin (1) și (2) faptul că bunurile deținute în comun nu pot face obiectul urmăririi de către unul din creditorii soțului. Creanțele datorate de soțul în cauza vor fi achitate din bunurile proprii ale acestuia, iar dacă acestea nu sunt suficiente, creditorul va putea precede la solicitarea efectuării partajului, în vederea acoperirii sumei rămase neachitată.

drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;

După cum am menționat și anterior, în art.341 C.civ. legiuitorul prevede faptul că veniturile care au scadență în timpul existenței regimului legal al comunității și care sunt obținute de pe urmă unui drept de proprietate intelectuală constituie bunuri comune. Prin efectul legii așadar, soțul autor dipsune de prerogativa administrării, utilizării și înstrăinării operei sale că și bun propriu.

bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompense, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;

Premiile și recompensele, prin natură lor, nu sunt rezultatul desfășurării activității profesionale, ci am putea spune că ele reprezintă mai mult un bonus că urmare a perseverenței de care a dat dovadă soțul dobanditor al acestui titlul. Pe cale de consecință, nu putem aduce în discuție aspectul privind constituirea că proprietate comună a bunurilor respective ,întrucât acestea sunt răsplată pentru abilitățile proprii.

Indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;

În acest caz ne aflăm în prezența unei situații în care unul dintre soți fie a fost victima unui prejudiciu, fie este destinatarul unei sume de bani care acoperă pagubă pentru care a fost făcută asigurarea. Pe cale de consecință, datorită faptul că această ipoteza privește persoană fiecăruia, având caracter personal, este evident că sumele încasate sub acești titlu vor face parte din categoria bunurilor proprii.

bunurile,sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;

Întrucât în cadrul unei căsnicii, fiecare soți se bucură de prerogativa de a dispune de bunurile proprii după cum aceștia consideră de cuviință, înstrăinarea sau schimbul acestora nu înseamnă pierderea calității de bun propriu. Cu alte cuvinte, atât sumele de bani obținute prin vânzarea bunurilor proprii cât și achiziționarea altor lucruri cu sumele obținute din vânzare vor face parte tot din categoria bunurilor particulare.

fructele bunurilor proprii

Legiuitorul a prevăzut în art 550 alin (1) situația în care, dacă prin lege nu se reglementează contrar, fructele și productele vor intră în patrimoniul proprietarului însă,având în vedere că ceea ce ne interesează este textul art. 340 care nu reglementează decât situația fructelor , este evident , prin efectul legii,că fructele de orice natură, “izvorâte” dintr-un bun ce este proprietatea exclusivă a unuia dintre soți, vor intră în categoria bunurilor proprii.

1. 3.Dovada bunurilor soților

Codul civil prevede în art.343 alin (1) :”calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită”,această rezultând din însăși existența regimului comunității legale , însă această prezumție beneficiază de o prezumție relativă, cu mențiunea că această poate fi răsturnată prin proba contrarie. De asemenea, în alin (3) al aceluiași articol, este prezentată situația bunurilor mobile care au fost dobândite înainte de încheierea căsătoriei și în sarcina cărora trebuie să fie încheiat un inventar de către un notar public sau, dacă părțile convin altfel, să se încheie un înscris sub semnătură private. În sens contrar, legea prezumă că acestea sunt bunuri comune, prezumție ce poate fi răsturnată prin mijloace de proba.

Cu privire la bunurile proprii, legea prevede în alin (2) al art. 343 C.civ faptul că apartenența la calitatea de bunuri proprii se poate face prin orice mijloc de proba,cu excepția acelor categorii de bunuri propriii prevăzute la art.340, a căror dovadă se va face în formă cerută de lege.

Legea prevede că dovadă calității de bun propriu în relațiile cu terții se va face conform regulilor de drept comun. De cealaltă parte, având în vedere faptul că terții nu au în posesia lor documente sau alte acte doveditoare, legea le ofera posibilitatea de a se folosi de orice mijloc de proba.

§2.Datoriile soților

Patrimoniul soților este constituit atât din activ cât și din pasiv, adică din totalitatea drepturilor patrimoniale și îndatoririle drivand din acestea,că rezultat al actului căsătoriei. Întrucât bunurile soților sunt împărțite în bunuri comune și bunuri proprii, datoriile acestora vor avea aceeași “soarta”, fiind împărțite tot pe două categorii, și anume, datorii comune și datorii proprii.

Întrucât codul civil prevede în art.351 care sunt categoriile de datorii comune ale soților, am putea afirma, prin efectul legii, că celelalte datorii asumate de soți vor face parte din categoria datoriilor proprii. Este necesar să fie facută mențiunea că datoriile soților sunt caracterizate prin faptul că acestea trebuie să fie contractate cu un terț, și nu între soți, sau între membrii familiei, existenta terțului reflectând înțelesul noțiunii de datorie.

O ipoteza extrem de interesantă trebuie să fie avută în vedere, și anume cea privitoare la interesele urmărite de părțile contractante, astfel: scopul urmărit de terț ar fi acela că garanția asumată de debitori să cuprindă atât categoria bunurilor proprii, cât și pe cea a bunurilor comune. De cealaltă parte, voința soților ar fi aceea că garanția să fie asigurată doar cu bunurile proprii, neafectând așadar bunurile deținute în coproprietate

Întrucât legiuitorul nu a putut decât să propună o soluție de mijloc, acesta a reglementat în art.351 și art 353 alin(1) Cod Civil faptul că datoriile comune vor fi achitate din bunurile proprietate comună iar datoriile personale ale unuia dintre soți nu vor putea fi acoperite din patrimoniul comun al soților. În art.352 însă, este prevăzută posibilitatea creditorilor de a urmări achitarea datoriile comune ale soților prin intermediul bunurilor proprii, după efectuarea partajului.

2.1. Datoriile comune ale soților

Codul Civil a prevăzut la art.351 lit.a)-d) care sunt acele categorii de datorii comune în sarcina ambilor soți:

a.obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;

Că o consecință a faptului că fiecare soț are dreptul de a dispune de bunurile comune fără încuviințarea celuilalt soț, putând efectua așadar acte de conservare, administrare sau dobândire cu privire la bunurile deținute în coproprietate este lesne de înțeles de ce legiuitorul a prevăzut această categorie de datorii că fiind comună, întrucât scopul urmărit este acela de a contribui la bună desfășurare a vieții în comun, prin protejarea intereselor căsniciei propriu-zise.

b.obligațiile pe care soții le-au contractat împreună

Având în vedere faptul că legea impune ca unică condiție contractarea de către soți împreună a datoriei, se presupune că și obligațiile asumate de aceștia, fie în legatură cu bunurile comune, fie în legatură cu alte sarcini rezultate din căsătorie vor fi comune.

c. obligațiile asumate de către oricare din soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei

Această categorie de obligații are în vedere situația cheltuielilor asumate de oricare din soți necesare obiectivului căsătoriei, cum ar fi de exemplu achiziționarea obiectelor casnice, alimentare și orice alte elemente pe care le implică viața de familie.

d. repararea prejudiciului cauzat unui terț prin însușirea, de către unul din soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților;

Pentru a fi considerată datorie comuna a ambilor soți, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiții și anume:

“Existența unui prejudiciu patrimonial cauzat de către unul din soți unui terț, indiferent de natura dreptului căruia i-a fost cauzat prejudiciul;

Prejudiciul să fie urmarea unei însușiri “ilicite” a unui bun,fie din sfera penalului, fie din cea a civilului;

Cel care și-a însușit bunul să aibă calitatea de soț la momentul producerii prejudiciului; în sens contrar,datoria va fi proprie, întrucât fapta s-a produs înainte de încheierea căsătoriei,chiar dacă scopul urmărit a fost satisfacerea nevoilor căsătoriei;

Rezultatul produs dupa însușire să aibă un efect de majorare a bunurilor comune.”

2.2. Regimul juridic al datoriilor soților

Prin coroborarea prevederilor art.352-353 C.civ, se poate observă o diferență în ceea ce-i privește pe creditorii comuni și pe cei proprii. Așadar, în cazul creditorilor comuni, aceștia dispun de prerogativa urmării bunurilor proprietate comună a soților, urmând că, în cazul nesatisfacerii creanței, să aibă posibilitatea de a urmări bunurile particulare ale oricăruia dintre soți. De cealaltă parte, situația creditorilor personali este puțin distinctă deoarece pot constitui obiect al urmăriri creanțelor doar bunurile proprii ale soțului debitor, și doar în cazul în care creanța nu a fost acoperită în totalitate, creditorul va avea posibilitatea să solicite efectuarea partajului, și în urma acestuia să își acopere ceea a rămas.

Regimul juridic la datoriilor personale. Dupa cum am menționat și anterior, art, 353 C.civ prevede faptul că acei creditori proprii ai unuia dintre soți nu vor putea urmări bunurile comune, cu mențiunea că aceștia au posibilitatea solicitării efectuării partajului în cazul neacoperirii creanței cu bunurile proprii ale soțului debitor.

Regimul juridic al datoriilor comune. Datoriile comune ce au fost contractate de către soți vor fi suportate din patrimoniul comun al soților. Art.352 prevede însă, în subsidiar, situația în care, dacă creanța nu a fost acoperită în totalitate din masa bunurilor comune, soții vor trebui să raspundă în mod solidar cu masa bunurilor proprii. Dacă unul din soți a plătit datoria ce îi viza pe ambii soți, în beneficiul lui se naște un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț, până în momentul achitării sumelor care i se datorează.[art.352 alin(2)].

O situație aparte în ceea ce privește datoriile comune, o constituie urmărirea acelor venituri rezultate din muncă fiecăruia dintre soți, legea impunând o serie de limite și anume: sumele de bani obținute de către unul din soți că rezultat al desfășurării activităților profesionale nu vor putea face obiectul urmăririi pentru acele datorii ce au fost contractate de către celălalt soț, în afară celor necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor ce rezultă din căsnicie. Pe cale de consecință, veniturile unuia dintre soți vor constitui obiect al urmăririi de către creditori numai în cazul în care soțul respectiv a contractat datoriile fie singur, fie simultan cu celălalt soț.

§3. Partajul bunurilor comune în timpul regimului comunității

Prin intermediul partajului,situația soților din punct de vedere material se schimbă, în sensul că aceștia nu vor mai deține bunuri proprietate comună, așadar nu vor mai fi coproprietari, ci vor dispune separat de bunurile care se vor împărți, urmând să devină proprietar exclusivi asupra cotelor rezultate după partaj.

În ceea ce privește efectuarea partajului, legiuitorul a prevăzut categoriile de presoane care pot solicită îndeplinirea acestei operațiuni, și anume: soții, fie împreună fie separat, iar dacă aceștia nu ajung la un acord comun, pe cale judecătorească, precum și creditorii unuia dintre soți, în cazul în care creanță nu a putut fi acoperită din bunurile proprii ale soțului debitor.[(art.353 alin(3) C.civ)]

3.1. Partajul bunurilor comune din inițiativa soților

În art. 358 C.civ, legiuitorul a prevăzut posibilitatea soților de a precede la efectuarea partajului, cu privire la întreagă masă de bunuri sau doar la o parte din acestea, procedeu ce trebuie consemnat într-un act notarial, în cazul în care partajul este de comun acord, sau pe cale judecătorească, în caz de neînțelegeri între soți.

De asemenea, art.358 prevede în alin (4) faptul că efectuarea partajului nu are că efect încetarea regimului legal al comunității. Pe cale de consecință, având în vedere faptul că partajul poate viza fie totalitatea bunurilor sau numai o parte din acestea,este evident că bunurile împărțite vor intra în proprietatea particulară a soțului căruia îi revine, iar bunurile neîmpărțite vor rămâne comune, la fel ca și bunurile care vor fi dobândite pe viitor sub acest regim.

În efectuarea partajului, este necesară stabilirea cotelor ce le revin soților, cote ce se vor stabili în funcție de aportul adus de fiecare soț în cadrul căsătoriei cu privire la situația patrimonială; până la proba contrarie însă, se presupune că soții au contribuit deopotrivă.

După efectuarea partajului și stabilirea cotelor, acestea nu vor rămâne definitive, în sensul că, dacă soții vor precede iar la partaj, cotele stabilite ulterior pot fi distincte de cele inițiale. În principiu, dacă bunurile stabilite prin partaj ca revenind fiecăruia nu pot fi preluate, art. 676 C.Civ a prevăzut posibilitatea fie a achitării unei sulte, adică a unei sume de bani pentru cota ce îi revine celuilalt soț, fie a vânzării bunurilor respective și împărțirea bunurilor proporțional.

3.2. Partajul bunurilor comune la cererea creditorilor unuia dintre soți

După cum am menționat și în prevederile anterioare, creditorii particulari ai unuia dintre soți nu pot urmări decât bunurile proprii ale acestuia și numai în cazul în care acestea nu sunt suficiente pentu a acoperi suma datorată, va putea solicită partajul asupra bunurilor comune (art.353 C.civ).

O deosebire esențială ce este necesar să fie menționată se referă la faptul că partajul la cererea creditorilor este întotdeauna judiciar, pe când cel la inițiativa părților poate fi făcut și prin învoiala părților.

Legiuitorul a stabilit pașii care trebuie efectuați de către creditorii personali ai unuia dintre soți, în vederea protejării acestuia de un abuz, în sensul că le-a oferit acestora posibilitatea de a solicita efectuarea partajului numai după epuizarea concretă a tuturor bunurilor proprii care au aparținut soțului datornic, fiind așadar discutabilă ipoteza în care creditorul ar solicita inițial împărțeala bunurilor comune.

Cota parte ce revine soțului debitor în urmă partajului nu va intra în totalitate în patrimoniul creditorului, ci doar acea parte rămasă neacoperită din bunurile proprii (art.353 C.civ); pe cale de consecință, restul bunurilor devin proprietate exclusivă a soțului după achitarea creanței.

Partajul nu poate avea ca obiect decât bunurile care există la momentul acestuia, fiind exclusă așadar împărțeala unor bunuri viitoare.

Având în vedere faptul că în prevederile art.343 alin (1) Cod Civil legiuitorul a prevăzut că un bun comun nu este necesar să fie dovedit ca fiind comun, este lesne de înțeles că această prezumție poate fi răsturnată, întrucât este relativă, iar persoană care are un interes în dovedirea calității de bun propriu poate face acest lucru, în vederea evitării unui abuz.

3.3. Partajul bunurilor comune pe cale incidentală

Acest tip de împărțeală are în vedere ipoteza în care un creditor particular al unuia dintre cei doi soți pornește executarea silită a bunurilor proprietate comună și, întrucât celălalt soț este și el coproprietar a bunurilor, are posibilitatea de a invocă “beneficiul de discuțiune”, prin intermediul căruia solicită creditorului să urmărească mai întâi bunurile proprii ale soțului debitor. Prin urmare, soțul nedebitor are prerogativa de a solicită partajul bunurilor comune în cadrul judecării contestației la executare.

Pe aceeași supoziție se bazează și situația în care executarea silită asupra bunurilor proprietate comună este solicitată de organele fiscale pentru creanțele proprii ale unuia dintre soți, Codul de procedură fiscală stabilind în art.174 alin (2) că partea interesată poate solicita instanței să se pronunțe, odată cu contestația la executare, și asupra partajului asupra bunurilor deținute în coproprietate .

Secțiunea a 3-a . Gestiunea bunurilor soților

Prin intermediul căsătoriei, soții sunt datori să contribuie la cheltuielile pe care această le implică, în vederea asigurării scopului pentru care această a fost incheieta: viață în comun. Pe cale de consecință, legea reglementează atât modul în care soții dispun atât de bunurile proprii, cât și de cele comune, cât și prerogativele de care dispun că urmare a adoptării regimului comunității legale.

§1.Gestiunea bunurilor comune ale sotilor

Legiuitorul a prevăzut în reglementarea Codului Civil care sunt modalitățile de gestionare a bunurilor deținute în comun de soți,astfel că, în art.345 este prevăzut faptul că fiecare soț are dreptul de a utiliza bunurile comune fără acordul celuilalt soț, cu condiția că înstrăinarea bunului nu se poate face fără acordul ambilor soți. În alin (2) al aceluiași articol, se prevede posibilitatea soților de a încheia diverse acte de administrare , conservare și dobândire a bunurilor comune pe cont propriu.

Pe cale de consecință, se pot contura trei ansambluri privind gestionarea bunurilor comune și anume: gestiunea comună, gestiunea paralelă, la care se mai adaugă și un sistem mai aparte: gestiunea exclusivă, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

Gestiunea comună(cogestiunea)

Acest sistem reflectă ideea de comunitate, în sensul că acțiunile cu privire la bunurile comune trebuie să fie luate împreună, ambii soți trebuind să fie de comun acord.

Codul civil a prevăzut care sunt acele categorii de acte ce necesită acordul expres al ambilor soți în art.346 și anume:

Actele de dispoziție cu titlu gratuit inter vivos, în afara darurilor

obișnuite. Această categorie de acte merge pe conceptul că, având în vedere că o donație este un act cu titlu gratuit, fără a aduce vreun beneficiu patrimoniului comun, așadar, dezinteresat, condiția existenței unui acord din partea ambilor soți este evident necesară și justificată,cu mențiunea că, așa cum am afirmat și anterior,darurile uzuale nu necesită îndeplinirea acestei condiții.

Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect

un bun comun imobil sau un bun mobil.

Codul civil prevede faptul că imobilele, atunci când sunt considerate bunuri, indiferent de tipul lor, fie ele imobile prin destinație sau prin natură, și se dorește a fi înstrăinate sau grevate cu drepturi reale, vor intra în categoria actelor ce necesită acordul expres al ambilor soți. În privința bunurilor mobile însă, grevarea sau însărcinarea acestora va necesita acordul expres al ambilor soți numai în cazul în care ne aflăm în prezența unor formalități de publicitate, cum este cazul navelor și al aeronavelor.

Actele de dispoziție cu privire la bunuri comune în constituirea

aportului la o societate sau pentru dobândirea de parți sociale, sau, după caz,de acțiuni (art.349 C.civ)

Coroborând prevederile art.348 C.civ și cele ale art,1882 alin(1) s-a ajuns la concluzia că pot constitui aport al unei societăți bunurile comune, cu condiția că asemenea acte trebuie să conțină acordul scris al ambilor soți,sub sancțiunea nulității relative.

De asemenea, alin (3) al art.349 prevede faptul că, în situația în care soții au decis să își folosescă bunurile comune ca aport la o societate, aceștia vor deveni asociați cu privire la acțiunile conferite pentru jumătate din valoarea bunului, dacă nu există stipulații contrare.

Schimbarea destinației bunului comun

Codul civil a prevăzut în art.345 alin(1) faptul că ambilor soți le este permis să utilizeze bunul deținut în comun, fără a avea nevoie așadar unul de acordul celuilalt, cu precizarea că, atunci când se dorește schimbarea destinației acelui bun comun, acodul expres al ambilor soți este obligatoriu, indiferent de modalitatea de schimbare a destinației bunului.

Sancțiune.

După cum am menționat și anterior, sunt anumite categorii de acte ce necesită acordul ambilor soți pentru a fi valabile. Legiuitorul a prevăzut existența formei scrise a consimțământului numai cu privire la acele bunuri comune ce constituie aport la o societate [art.349 alin(1) C.civ].

Sancțiunea prevăzută de art.347 pentru lipsa consimtamântului unuia dintre soți este anulabilitatea actului juridic încheiat. Totuși, alin (2) al aceluiași articol coroborat cu prevederile art.345 alin(4) protejează terții de bună credință, care au depus eforturi pentru a afla natura bunului, în sensul că anularea actului respectiv nu le va fi opozabilă, urmând ca soțul nesemnatar să primescă daune interese. De cealaltă parte, terții de rea credință vor suportă efectele anulării actului respectiv.

1.2.Gestiunea paralelă(concurentă)

Gestiunea paralelă se bazează pe principiul libertății de care dispun soții cu privire la bunurile comune, în sensul că fiecare se bucură de prerogativa utilizării bunurilor pe cont propriu, în modul pe care ei îl consideră de cuviință. Este necesar să fie făcută precizarea că în privința gestionării , soții acționează că posesori ai bunurilor, și nu în calitate de reprezentanți unul pentru celălalt.

Legiuitorul a prevăzut în cadrul art.345 si 346 coroborate categoriile de acte ce intră sub incidența acestui sistem de gestionare și anume:

Actele de folosință,de conservare, de administrare asupra oricăruia dintre bunurile comune,mobile sau imobile,precum și actele de dobândire a bunurilor comune

Doctrina include în categoria actelor de folosință acele acțiuni ce implică atât întrebuințarea cât și folosință propriu-zisă a bunurilor; în cazul actelor de administrare, ne aflăm în prezența actelor de instrinare de exemplu iar actele de conservare se referă la acelea care contribuie la păstrarea și întreținerea bunurilor deținute în comun.

Actele de dispoziție cu titlu oneros având ca obiect atât bunurile comune mobile care nu sunt supuse formalităților de publicitate când se dorește înstrăinarea acestora,cât și cele cu titlu gratuit inter vivos

Această dispoziție are în vedere libertatea soților de a dispune neîngrădit de bunurile proprii obținute din muncă, cu precizarea că aceștia trebuie să aducă un aport în ceea ce privește cheltuielile căsătoriei (art.327 C.civ). De asemenea, C.civ prevede în art.1011 alin (4) faptul că un dar manual poate fi constituit dintr-un bun mobil a cărui valoare nu depășește 25.000 lei.

Acest sistem de gestiune stă însă sub riscul creării unor situații de contradictorialitate, în sensul că, având în vedere că bunurile comune pot fi gestionate de ambii soți, aceștia pot ajunge în situația în care să încheie acte juridice ce au că obiect același bun.

Deși legea recunoaște regulă gestiunii paralele cu privire la bunurile deținute în comun, C.civ restricționează într-o oarecare măsură acesta libertate în art, 322 alin (2) , unde se prevede că “bunurile ce decorează sau mobilează locuința nu pot fi înstrăinate sau supuse deplasării fără consimțământul scris al celulalt soț.”

Sancțiunile pentru prejudicierea regimului comunității legale

Codul civil prevede în art.345 alin (4) posibilitatea soțului care nu a consimțit la încheierea unui act juridic de a solicită daune interese, cu precizarea că terții dobânditori de bună credință nu vor fi afectați.

Pe cale de interpretare, terții de rea credință, adică cei care au precedat la încheierea actului juridic, știind sau putând să afle că sunt prejudiciate interesele soțului care nu și-a dat consimțământul, vor fi responsabili pentru repararea prejudiciului solidar cu soțul cu care a contractat (art.1382 C.civ)

O situație deosebită este prevăzută în art.386 C.civ , atunci când anumite acte au fost încheiate în fraudă celulalt soț după depunerea cererii de divorț,cu un terț de rea credință, caz în care soțul prejudiciat are la dispoziție o acțiune de anulare.

1.3.Gestiunea exclusivă

Dacă în cazul gestiunii paralele ne aflăm în prezența gestionării bunurilor comune de către ambii soți, după cum considerau ei de cuviință, în situația gestiunii exclusive se găsesc anumite categorii de acte a căror încheiere este condiționată de consimțământul exclusiv al unui singur soț, fără intervenția celuilalt.

Legiuitorul a prevăzut care sunt acele categorii de acte ce pot fi încheiate exclusiv către un singur soț și anume:

Art.350 C.civ reglementează situația legatului, stipulând că “fiecare soț are

prerogativa dispunerii prin legat a părții din comunitatea de bunuri ce i se cuvine, în momentul încetării căsătoriei”. Testamentul este un act juridic de regulă personal, ce denotă ideea unui act caracterizat prin particularitate, în sensul că provine de la o persoană a cărei manifestare de voință este unică și ale cărui efecte se produc după decesul testatorului. Cu alte cuvinte, legatul își va produce efectele la decesul soțului care este testator, și având în vedere că regimul va înceta să mai existe la acea dată [art.319 alin (1) C.civ], este evidentă neîncadrarea acestei categorii de acte la celelalte sisteme de gestiune.

Art. 355 alin.(3) din Codul civil mai prevede faptul că, dacă regimul comunității a încetat prin moartea unuia dintre soți, “lichidarea se va face între soțul supraviețuitor și ceilalți moștenitori ai defunctului/defunctei.

Prevederile codului civil cu privire la independența financiară a soților

reglementează în art.317 faptul că fiecare soț, este liber, fără consimțământul celuilalt “să facă depozite bancare sau alte operațiuni în legătură cu aceastea”. Mai exact, fiecare soț este liber să își deschide conturi la diferite instituții de credit, conturi pe care le poate gestiona personal, fără intervenția sau acordul celuilalt soț.

De cealalat parte, art.318 C.civ îi recunoaște celuilalt soț posibilitatea de a solicită anumite informații cu privire la “bunurile, veniturile și datoriile sale”, lucru care, dacă este lovit de un refuz, da șansă adresării instanței de tutela. Soțul cu pricina poate fi obligat la funizarea datelor respective, dar dacă refuzul este unul nejustificat, adică nu se bazează pe păstrarea secretului profesional, prin interpretare s-ar înțelege că soțul reclamant are dreptate în afirmațiile sale.

Operele care sunt rezultatul activității intelectuale, intră, potrivit art.12 din Legea nr.8/1996 în patrimoniul exclusiv al soțului autor, care poate dispune de acestea cum consideră de cuviință, în sensul că poate: “închiria, împrumuta,distribui,reproduce” creațiile proprii (art.13 din L8/1996)

3. Drepturile rezultate din calitatea de asociat fac parte din categoria gestionării exclusive

întrucât fiecare soț a adus un aport la capitalul social prin învestirea bunului comun. Cu alte cuvinte, dacă ambii soți au calitatea de asociați, oricare din ei are dreptul de a asista și interveni în activitatea societății, bucurându-se așadar de o independent în ceea ce privește participarea la evoluția firmei respective.

§2.Gestiunea bunurilor proprii

Codul civil prevede în art.342 faptul că “fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile proprii, în condițiile legii”. Mai exact, textul de lege reglementează faptul că, asupra bunurilor proprii, soții au aceleași drepturi pe care le aveau și anterior căsătoriei.

De la regula privind gestionarea bunurilor proprii, art.322 C.civ reglementează o restrângere a exercitării drepturilor după cum urmează: chiar dacă unul dintre soți este proprietarul exclusiv al imobilului care constituie locuința familiei, acesta nu își poate exercită anumite drepturi care i-ar afecta folosință pe de o parte, și nici nu poate face acte de înstrăinare asupra bunurilor care constituie ornamente sau decorațiuni în casă,fără consimțământul scris al celulalt soț, atâta timp cât acel mobil are rolul de locuința a familiei. După încetarea acestei situații, soțul proprietar poate înfăptui toate actele pe care le consideră adecvate, ca un proprietar exclusiv a bunului sau.

În funcție de relația care există între soți, aceștia pot efectua acte de reprezentare, în sensul că soțul proprietar poate să îl desemneze pe celălalt soț mandatar cu privire la gestionare bunurilor sale proprii (art.314 C.civ). De asemenea, prin prevederile art.315 C.civ, soțul care nu își poate manifestă voință are posibilitatea de a fi reprezentat printr-un mandar judiciar încredințat celuilalt soț, în scopul ocrotirii intereselor sale.

Chiar dacă raportat la bunurile proprii, soțul neproprietar este un terț, în anumite situații, acesta poate fi considerat titularul unui mandat tacit, atunci când face anumite acte în interesul și cu privire la bunurile proprietatea celuilalt, acte care nu sunt lovite de un refuz din partea proprietarului.

Acest mandat tacit reciproc este considerat în doctrină ca fiind o prerogativă a unuia dintre soți de a administra și folosi bunurile comune, operațiune care se află sub semnul unei prezumții relative de existență a consimțământului celuilalt soț, prezumție ce poate fi rasturnată prin proba contrarie, adică prin dovedirea faptului că celălalt soț nu a fost de acord cu încheirea actelor respective.

Secțiunea a 4-a. Încetarea regimului legal al comunității

La încheierea oricărei căsătorii, soții au obligația de a fi supuși unui regim matrimonial reglementat de lege, fie el al comunității legale, al comunității convenționale sau a separație de bunuri. Legea însă nu interzice modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei, soții fiind liberi să opteze pentru oricare din sistemele de reguli ce guvernează căsătoria în vederea satisfacerii nevoilor acestora. De remarcat este faptul că schimbarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei nu este identică cu lichidarea regimului legal al comunității.

De regulă, atunci când se dorește schimbarea regimului matrimonial existent, soții trebuie să fie căsătoriți, întrucât un regim matrimonial se adopta pentru și în considerarea unei căsnicii. De cealaltă parte, lichidarea regimului matrimonial are loc în momentul în care căsătoria, conform art.319 alin (1):”a fost anulată, desfăcută, a încetat sau a fost considerată nulă”.

Deși de cele mai multe ori este trasă concluzia pripită că partajul este echivalent cu desfacerea căsătoriei, C.civ. a prevăzut în art.358 alin (4) că împărțirea bunurilor comune în timpul comunității legale nu atrage încetarea acestui regim, căsnicia producându-și efectele. Atunci când se precede la partaj, legislația în vigoare le permite soților fie să ajung la un comun acord, prin învoială, fie să apeleze la o instanță, în vederea pronunțării unei hotărâri (art. 320 C.civ).

În momentul în care căsnicia se destramă din varii motive (divorț, încetare) nu este indispensabilă efectuare partajului în acel moment. De cele mai multe ori, trece o perioada de la desfacerea căsătoriei și împărțirea bunurilor între soți, perioada în care soții sunt considerați coproproprietari în devălmășie asupra bunurilor deținute în comun, statut care se păstrează până la constatarea cotelor părți destinare fiecăruia din ei ( art.356 C.civ). Cum în acest timp, cineva trebuie să fie răspunzător în vederea administrării și utilizări bunurilor, s-a impus existența unei comunități post-matrimoniale.

§1.Conceptul de comunitatea post-matrimonială

Comunitatea post-matrimonială a fost considerată de unii autori “o proprietate comună de tranziție între proprietatea comună în devălmașie și proprietatea comună pe cote-parți”.

Această comunitate își găsește aplicatibilitatea în situația în care soții nu au trecut la efectuarea partajului după ce regimul legal a fost lichidat și își păstrează existența până când cotele ce le revin soților se vor stabili (art.356 C.civ). Continuitatea comunității are că obiect protejarea drepturilor ce au fost asimilate de către soți precum și îndeplinirea obligațiilor asumate , sub aceleași reguli aparținând regimului legal al comunității.

1.1.Structura masei post-matrimoniale

După cum am menționat și anterior, elementele structurale ale comunității post-matrimoniale sunt reprezentate de activul și pasivul contractat de către soți, adică de totalitatea drepturilor rezulate în urmă achizionarii anumitor bunuri și a îndatoririlor ce derivă din acestea.

Determinarea masei comunității însă, întâmpina o serie de impedimente care fac dificilă stabilirea cu exactitate a conceptului de structura. Problema care este avută în discuție se referă la divorț, întrucât C.civ. stipulează în art.385 alin(1) că regimul matrimonial își încetează existența la momentul în care a fost introdusă cererea de divorț. Însă art. 382 C.civ prevede că o căsătorie este considerată desfăcută “din ziua în care hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă”sau atunci când a fost elibertat certificatul de deces. Ceea ce textul de lege sugerează este faptul că încetarea regimului matrimonial prin depunerea cererii de divorț trebuie să fie urmată de admiterea acesteia, altfel desfacerea căsătoriei nu mai operează, și regimul își urmează existența.

Având în vedere că legea recunoaște efectul de “retroactivitate sau super-retroactivitate a încetării regimului matrimonial” se consideră că bunul care inițial era considerat, la momentul dobândirii, deținut în comun, se va transformă în bun particular al soțului ce l-a procurat întrucât se presupune că nu se mai avea în vedere conceptual de comunitate, în sensul că soții nu mai erau considerați căsătoriți. Pe același principiu se bazează și raționamentul referitor la datorii, adică dacă acestea au fost contractate de foștii soți după încetarea căsătoriei, sunt proprii, cu precizarea că, dacă aceste datorii au că obiect un bun deținut în comun iar obligația are legătură cu administrarea acestuia, datoria va fi considerată că aparținând amândurora, în comun.

1.2.Administrarea comunității post-matrimoniale

După cum am precizat și anterior, art. 356 C.civ, reglementează situația în care, dacă după desfacerea căsătoriei au rămas anumite bunuri deținute în comun, până la stabilirea cotelor părți ce le revin acestora, soții vor avea calitatea de coproprietari.

De asemenea, art 345 C.civ. recunoaște oricăruia dintre soți posibilitatea de a folosi bunurile comune fără consimțământul celuilalt soț, cu mențiunea că, în situația ulerioara introducerii cererii de divorț,dacă unul din soți a prejudiciat interesele celuilalt cu privire la bunurile comune, în sensul încheierii anumitor acte fără participarea celuilalt, acesta din urmă are posiblitatea de a solicită doar daune interese, fără a fi afectată valabilitatea actului încheiat cu terții de bun credință.

Pe cale de consecință, legislația le recunoaște soților prerogativa dispunerii de bunurile comune, chiar dacă prin efectul legii regimul matrimonial nu își mai produce efectele, atâta timp cât referitor la bunurile comune aceștia sunt devălmași.

1.3.Consecințele încheierii actelor în frauda celuilalt soț

Deși legea recunoaște soților posibilitatea administrării bunurilor comune după încetarea regimului matrimonial, dacă după introducerea cererii de divorț,unul din soți a încheiat anumite acte în fraudă celuilalt soț,actele respective sunt supuse anulării[art.386 alin(1)].

Este necesar să fie reținute anumite aspecte cu privire la actele supuse anulării: în primul rând, după cum se poate înțelege și din textul de lege, actul fraudulos trebuie să aibă o dată a încheierii ulterior depunerii cererii de divorț. De asemenea, perioada cuprinsă între depunerea cererii și finalizarea divorțului este de interes major, întrucât, dacă este să avem în vedere prevederile art 382 C.civ., regimul matrimonial încetează la momentul rămânerii definitive a hotărârii de divorț sau la eliberarea certificatului de divorț. Ori, din moment ce divorțul este încă pe rol, se poate afirmă că regimul matrimonial nu și-a încetat existența prin depunerea cererii de divorț.

Cerință esențială pentru că un act să fie considerat că a prejudiciat interesele celuilalt soț este că acesta să fie încheiat în fraudă acelui soț. Cu alte cuvinte, în momentul în care soțul care a încheiat actul a provocat prin intermediul acestuia anumite pagube în sarcina celuilalt soț pe de o parte sau a generat avantaje în sarcina unui terț de cealaltă parte, putem afirmă că ne aflăm în prezența unui act încheiat în fraudă celuilalt soț.

Existența și dovedirea fraudei de nu îi afectează pe terții de bună credință [art.345 alin(4)] a căror acte vor fi considerate valabile, însă soțul în cauza poate fi obligat la plata de daune interese în favoarea soțului care nu și-a dat consimțământul. Cu alte cuvinte, prin interpretarea textului de lege, se ajunge la concluzia că actele încheiate cu terții de rea credință sunt anulabile, că urmare a sancționării atât a terțului respectiv, cât și a soțului cu care acesta a contractat. Nulitatea actelor este însă una relativă, contractul fiind susceptibil de confirmare[art.1248 alin.(4) C.civ].

Trebuie reamintit faptul că, în conformitate cu prevederile art.346 alin(2) actele care pot fi considerate încheiate în fraudă celuilalt soț sunt cele cu titlu oneros ce au că obiect bunuri mobile a căror înstrăinare nu este supusă formalităților de publicitate,precum și cele ce dau naștere la obligații ce derivă din deținerea în comun a bunurilor.

În concluzie, este de reținut faptul că în privința actelor încheiate în fraudă celuilalt soț, legea distinge între soarta actelor încheiate cu terții, în funcție de natură acestora, adică dacă sunt de bună sau de rea credință,astfel: dacă în cazul celor de rea credință, actele sunt susceptibile de a fi anulate, nu același lucru putem spune și despre cei de bună credință, ale căror acte își vor păstra valabilitatea, cu mențiunea că soțul prejudiciat are dreptul la daune interese din partea celuilalt soț.

§2.Lichidarea regimului comunitătii legale. Partajul

Atunci cand se ajunge la lichidarea regimului legal al comunitatii, codul civil prevede in art. 357 faptul ca” fiecare sot isi va prelua bunurile sale proprii, urmand apoi partajul acelor bunuri care au fost detinute in comun, precum si regularizarea datoriilor”. Alin(2) al aceluiasi articol reglementeaza si etapele ce vor fi urmate in vederea partajului, si anume : initial se va stabili cotitatea atribuita fiecarui sot, raportata la aportul adus de acestia in cadrul casniciei, atat cu privire la patrimoniul comun, cat si referitor la executarea indatoririlor comune. Legea recunoaste sotilor o prezumtie relativa, in sensul ca se presupune ca acestia au avut o contributia egala la dobandirea bunurilor, pana la rasturnarea acesteia prin proba contrarie,bineinteles.

2.1.Stabilirea aportului sotilor la procurarea bunurilor comune

Dupa cum mentioneaza si textul de lege, in vederea stabilirii contributiei aduse de fiecare sot se vor avea in vedere atat aspectele privitoare la dobandirea bunurilor proprietate comuna, precum si cele referitoare la realizarea sarcinilor comune specifice casatoriei.

In practica judiciara, desi s-au avut in vedere mai multe aspecte,unele contradictorii, legiuitorul a statuat ca este normal sa fie avute in vedere ambele aspecte ale criteriului de calificare a contributiei fiecaruia, pentru a se evita practicile disproportionate,deoarece, de exemplu, daca intr-o casnicie, unul dintre cei doi soti este sursa esentiala de venit, acesta suportand integral cheltuielile casatoriei, iar celalalt se ocupa de intretinerea gospodariei, de cresterea copiilor si de alte sarcini care deriva din indatoririle personale ale unei casnicii, nu se poate considera ca acesta din urma a participat mai putin la ceea ce implica conceptul de casatorie. Pe cale de consecinta, disproportia cu privire la sursele de venit nu este relevanta, deoarece ea poate fi echilibrata prin indeplinirea nevoilor personale rezultate din uniune.

In cazul in care sotii s-au separat in fapt, nu inseamna ca acest lucru atrage dupa sine si incetarea regimului legal al comunitatii, dar poate avea efecte asupra stabilirii cotelor cu care au contribuit sotii. Acestia au posibilitatea de a solicita instantei de divort, conform art. 385 alin (2) constatarea incetarii regimului legal la momentului separatiei in fapt , fapt care are relevanta asupra bunurilor dobandite in aceasta perioada,in sensul ca acestea vor fi considerate bunuri proprii ale sotului dobanditor.

2.2.Partajul bunurilor comune

Codul civil prevede in art 358 alin(1) partajul pe cale notariala, fie cu privire la totalitatea sau doar a o parte din bunuri, din vointa partilor, ori, in cazul in care acestia nu ajung la un numitor comun, prin intermediul instantei de judecata. Instanta competenta din punct de vedere material va fi judecatoria [art.94 lit.i) C. proc.civ.]

Art. 669 C.civ prevede imprescribilitatea cererii de partaj, in afara cazului in care “partajul a fost suspendat prin lege, act juridic sau hotarare judecatoreasca”.

In cazul in care partile ajung la o intelegere cu privire la partajul numai a anumitor bunuri, legiuitorul a prevazut in art.982 alin(3) C.proc.civ faptul ca instanta va avea in vedere acest aspect, pronuntand o hotarare partiala, urmand sa continue procesul cu privire la celelalte bunuri. Daca sotii nu ajung la o intelegere conform prevederilor anterioare, partajul va fi efectuat de catre instanta de judecata, care va stabili ce bunuri sunt supuse impartelii, ce cota-parte i se va atribui fiecaruia din soti, precum si creantele ce au luat nastere ca urmare a starii de coproprietate. [art.983 alin(1) C.proc.civ].

Conform art 981 C.proc.civ, instanta le va lua declaratie partilor, daca sunt prezente, la primul termen de judecata, cu privire la bunurile ce sunt supuse procedurii de partaj si va lua act, daca este cazul, de recunoasterile si acordul cu privire la existenta bunurilor, locul unde se afla si valoarea acestora.

Instanta va avea mereu in vedere intelegerea partilor, si numai in cazul bunurilor asupra carora nu s-a ajuns la un consens si a caror valoare nu poate fi stabilita, aceasta va dispune o evaluarea judiciara, care se va face raportat la pretul existent pe piata la momentul evaluarii. Ratiunea acestei evaluari raportata la valoare de circulatie se fundamenteaza pe protejarea intereselor atat a sotilor, cat si a eventualilor terti, in functie de investitiile care au fost facute cu privire la un bun imobil, de exemplu. Asta deoarece, daca este sa avem in vedere ipoteza unor sume de bani utilizate la modernizarea si facilitarea conditiilor de trai intr-un bun imobil, valoare acestuia va creste considerabil, fata de momentul dobandirii bunurilor, lucru care este in beneficiul sotilor. De cealalta parte, daca sotii au cauzat, prin actiunile lor, distrugeri asupra imobilului in cauza, ar fi nedrept ca raportarea sa se faca la pretul initial de achizitie a bunului, intrucat valoarea acestuia a scazut considerabil ca urmare a acestor fapte.

2.3. Partajul propriu-zis

Dupa cum am mentionat si anterior, avand in vedere prevederilor art. 983 C.proc. civ, in caz de neintelegere a partilor, partajul va fi efectuat de catre instanta de judecata, care va stabili ce bunuri sunt supuse impartelii, ce cota-parte i se va atribui fiecaruia din soti, precum si creantele ce au luat nastere ca urmare a starii de coproprietate. In cazul in care, conform art.984 alin(1) sunt necesare masuratori pentru stabilirea loturilor, fara de care instanta nu se poate pronunta, neavand suficiente date, aceasta se va pronunta printr-o incheiere. In cazul in care nu sunt necesare alte investigatii pentru stabilirea parcelelor cuvenite fiecarui sot, instanta va solution litigiul, fara efectuarea altor etape preliminare.

Referitor la modul de impartire a bunurilor comune, art. 676 c.civ. prevede ca, de regula partajul bunurilor se face in natura, in proportie cu cota-parte ce revine fiecarui sot. In cazul in care stabilirea cotelor nu se poate face, datorita indivizibilitatii bunului, alin(2) al aceluiasi articol prevede doua modalitati si anume: fie intreg bunulul intra in proprietatea unui sot, urmand ca celalalt sa ii achite o suma de bani in schimbul cotei sale, fie se trece la vanzarea bunului respective daca sotii s-au inteles, ori la vanzarea prin licitatie publica in caz de neintelegere,urmand ca pretul vanzarii sa fie repartizat sotilor raportat la cotele specific fiecaruia din ei.

Pg 160-161

124-125