Dreptul la Viata Privata

CUPRINS

I. Dreptul la viața privată. Noțiune juridică și reglementare.

I.1 Concepte fundamentale

I.2 Subiecții raportului juridic privind dreptul la viața privată (agenți media, public, autorități+instituții competente)

I.3 Izvoare juridice

II. Conținutul raportului juridic privind dreptul la viața privată (drepturi și obligații)

II.1 Drepturile și obligațiile agenților media

II.2 Drepturile și obligațiile publicului

II.3 Drepturile și obligațiile autorităților publice

III. Răspunderea juridică pentru încălcarea vieții private

III.1 Aspecte generale

III.2 Răspunderea civilă

III.3 Răspunderea penală. Infracțiuni ce aduc atingeri vieții private

CAPITOLUL I. Dreptul la viața privată. Noțiune juridică și reglementare.

I.1 Concepte fundamentale

Trăim într-o societate democratică cu drepturi valabile pentru fiecare dintre noi. Respectarea acestor drepturi este vitală în orice țară liberă. În acest fel omul se simte în siguranță, respectat, sigur pe el și îndreptățit în luarea multor decizii. Drepturi precum libertatea de exprimare, libertatea de gândire, dreptul la propria imagine, dreptul la informație sau dreptul la viața intimă, privată și de familie sunt fundamentale și de ele ține bunul mers al societății. În fața legii oamenii sunt considerați egali, astfel că drepturile sunt aceleași pentru toată lumea, iar nerespectarea lor poate aduce prejudicii, indiferent de funcția pe care o ocupă sau de imaginea pe care o au în fața celorlalți.

Despre dreptul la viața privată am de gând să dezvolt în lucrarea de față, considerandu-l un drept important ce ține de o „transformare” a omului public pe care societatea îl cunoaște. Acești oameni, personalități, vedete, staruri au dublă personalitate. În fața publicului ei se comportă diferit, sunt altfel percepuți, pe când în familie, în viața privată, atunci când nu se află pe scenă, de exemplu, au o altă personalitate. În general, artiștii de muzică hip-hop sunt percepuți având un comportament de stradă, o atitudine indiferentă și rece, excluzându-le latura sensibilă. În realitate lucrurile stau diferit, asta pentru că cea mai importantă calitate a tuturor este accea de a fi om. Dar, pentru ca totul să fie clar este necesar să definim termenii pentru a fi ușor de înțeles și de parcurs întregul conținut al lucrării de față.

Personal, când mă gândesc la viața privată, mă gândesc la o viață dedicată familiei, departe de lumina reflectoarelor, o viață liniștită, întreaga activitate a individului fiind surprinsă în propriul domiciliu. De multe ori lucrurile nu se întâmplă chiar asa, jurnaliștii fiind mai mult curioși decât le este permis, asta din dorința de a căuta senzaționalul de a-l publica, pentru ca mai apoi să crească audiența, respectiv tirajul. Lucrul acesta este făcut în mod asumat, ei fiind sancționați pentru abaterile de la meseria practicată. Din cadrul vieții private, consider că face parte și viața de familie, astfel că în continuare voi relata și părerile unor autori.

„Definițiile sociologice ale noțiunii de familie s-au concentrat asupra relațiilor dintre membrii ei, precum și asupra resorturilor acestor relații remarcând evoluția acestora odată cu evoluția societății în ansamblul ei.” Până la urmă viața de familie ți-o petreci într-un cadru restrâns ferit de ochii curioșilor, iar latura de familist convins constituie un factor important în constituirea unei păreri vizavi de o persoană publică.

Atunci când vorbim despre respectarea vieții private ne referim la inviolabilitatea domiciliului, la supravegherea video, audio, dar și la fotografierea fără acordul persoanei în cauză. Judecătorul Iulian Bălan a analizat caracterele dreptului la viața privată și a delimitat caracterul funcțional de cel tematic situațional. Caracterul funcțional permite individului un comportament normal, dezinvolt, o imagine clară a personalității autentice atunci când interacționează cu ceilalți. Ceea ce este extrem de important este că acest caracter funcțional implică două condiții, respectiv găsirea unei balanțe între interesul general și interesul individului, desigur protejându-l pe acesta atunci când autoritățile publice intervin, iar a doua condiție se referă la o parte din viața privată a individului în care nu se poate interveni.

„Cel de-al doilea caracter, cel tematic situațional al dreptului la viața privată se referă la încercarea de a defini situațiile sau temele private și procedeele prin care ele sunt expuse în mod neașteptat sau neloial al supravegherii, făcând apel la fondul de moralitate al limbajului juridic.” A nu se confunda supravegherea video individuală cu supravegherea video în masă, pentru că cea din urmă nu este considerată a fi o infracțiune, legea la noi în România fiind cunoscută sub numele de „Big Brother”. De dreptul la viața ține și interzicerea deținerii a unor date cu caracter personal în masă a diverșilor oameni.

Autorul Ștefan Deaconu spune că dreptul la viața familială și viața privată se referă la un singur drept, respectiv viața intimă ce se împarte în viața intimă familială și viața intimă privată. Așadar, cele două părți ale vieții intime îmbină armonios modul în care persoana se dezvoltă în cadrul unei comunități privind propria sa identitate și în cadrul familiei. Așa cum am precizat în incipit, dreptul la viața privată este un drept fundamental și care se găsește atât la nivel național, cât și la cel internațional. Considerații cu privire la acest drept găsim de pildă în Articolul 12 al Declarației Universale a Drepturilor Omului care spune că orice persoană este îndreptățită să nu aibă parte de amestecul în viața privată, în familie, domiciliu, corespondență și că la adresa reputației sale nu sunt permise atingeri. Articolul 17 din Pactul Internațional este similar cu articolul 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care se mai adaugă articolul 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale al cărui conținut seamănă cu al celor două articole menționate mai sus, dar care mai spune că „Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care într-o societate demografică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea dreturilor și libertăților altora.” Izvoare care mai protejează viața privată sunt articolul 7 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, iar articolul 8 protejează datele cu caracter personal.

Revenind la cele două componente ale vieții intime, Ștefan Deaconu oferă în cartea sa, Drept Constituțional, o imagine de ansamblu asupra componentelor. Așa cum este indicat din nume, viața intimă familială are legătură cu viața de familie. Respectarea acestui drept nu este o alternativă, ci este o obligație.

Cea de-a doua componentă, viața intimă privată se referă la ceea ce individul vrea să țină departe de ochii curioșilor, evident aspecte din viața sa precum viața amoroasă, starea de sănătate, înclinație sexuală, origine religioasă, etc. Desigur, intră în viața privată și anumite date cu caracter personal cum sunt numele, adresă, vârstă, stare civilă, etc. Când ne referim la viața intimă privată ținem cont de asemenea de secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului ori ocrotirea sănătății, dar și dreptul la propria imagine ce vizează, de exmplu publicarea unor fotografii, dar fără acordul celui fotografiat, de asemenea drept recunoscut atât la noi în țară, cât și peste hotare. (cazul Von Hanoover vs Germania din 24 Iunie 2004)

Ștefan Deaconu este de părere că dreptul la viața privată mai are o componentă, respectiv dreptul persoanei de a dispune de ea însăși, ce presupune că persoana are dreptul de a dispune de ea însăși cu condiția de a nu încălca drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Mai exact, este vorba despre prelevarea de organe atunci când pacientul se află în moarte clinică, legalizarea avortului sau consumul de stupefiante.

Inviolabilitatea domiciliului a persoanei se face protejând spațiul în care o persoană locuiește pe o perioadă determinată sau nu, astfel că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reședința unei persoane fără acordul acesteia. Acest aspect este recunoscut atât național, cât și internațional în izvoare precum articolul 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în articolul 17 din Pactul Internațional de drepturi Civile și Politice, ori în articolul 8 din Convenția Drepturilor și a Libertăților Fundamentale, articole pe care deja le-am enunțat. Este necesar de menționat că noțiunea de domiciliu nu se referă doar la camera în care o persoană locuiește, ci și dependințele aferente acesteia, precum curte, garaj, grădină din punct de vedere constutuțional.

Așadar, este suficient să pătrunzi fără încuviințarea celui care locuiește acolo într-un dintre aceste anexe pentru a comite o ilegalitate.

Spre deosebire de domiciliu, reședința este locul unde o persoană locuiește ocazional, de exemplu cămin studențesc, casă de vacanță, cameră de hotel, locul unde o persoană își desfășoară activitatea. Cele două noțiuni, domiciliu și reședință nu se aseamană cu proprietatea, astfel că reședința sau domiciliul nu trebuie să aparțină unei persoane pentru a dispune de acest drept, acesta având legătură cu protejarea vieții și a personalității individului, decât cu protejarea proprietății. Există și situații când pătrunderea pe o proprietate privată fără acordul celui care locuiește acolo nu poate fi sancționată prin lege, acestea fiind situații excepționale, respectiv executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești, înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, apărarea securității naționale sau a ordinii publice, prevenirea răspândirii unei epidemii.

O oarecare legătură cu dreptul la viața privată o are și libertatea de exprimare, pentru că deși acest principiu este reglementat, el trebuie exercitat în limitele stabilite, fără a aduce atingeri dreptului persoanei la viața privată. Articolul 30, alineatul 6 din Constituția României spune că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.” Așadar, nimeni nu are voie să aducă atingeri vieții private a individului, familiei sale, domiciliului sau corespondenței lui.

În afară de atingerile aduse vieții private pe care le-am menționat mai sus mai sunt câteva, respectiv, „interceptarea fără drept a unei convorbiri private, captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, ținerea vieții private sub observație, difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise sau audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistența medicală, utilizarea cu rea credința a numelui, imaginii sau asemănării cu altă persoană, precum și utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale.”

Oprindu-ne la atingerea adusă vieții private, cea privind difuzarea de materiale conținând imgini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală este important de amintit cazul Gabriel Cotabiță, care aflat pe patul de spital într-o stare vegetativă în urma unor complicații suferite la inimă în timp ce-și efectua programul de sport dintr-o sală de fitness din capitala țării noastre, infirmiera care avea datoria să-l îngrijească, a atentat în primul rând la viața sa punându-se în pat lângă el fără echipament de protecție, el având nevoie de spațiu personal curat și îngrijit, s-a fotografiat împreună cu artistul urmând ca mai apoi să o posteze pe contul ei de socializare, evident fără aacordul său sau al familiei. Infirmiera a fost ulterior concediată, dar prijudiciile aduse imaginii cântărețului nu au fost șterse cu buretele.

Noțiunea de viață privată implică două componente, respectiv componenta fizică, ce are în vedere atingerile aduse spațiului fizic al unei persoane și o componentă informațională ce are în vedere informațiile pe care o persoană nu ar dori să fie dezvăluite.

Obiectul infracțiunii poate fi de mai multe tipuri, astfel că el poate fi juridic, ce vizează „protejarea dreptului la intimitate, al persoanelor ca și componentă a noțiunii de viață privată”, și un obiect material care este reprezentat de „fotografiile, filmulețele precum și celelalte materiale în care se regăsește victima infracțiunii”. Trebuie menționat că „mijlocele de date informatice, imagini sau sunete nu fac parte din obiectul material, deoarece ele nu sunt corespondentul material al valorii sociale care a fost încălcată, ci bunurile cu ajutorul cărora infracțiunea a fost săvârșită și care vor fi supuse confiscării speciale.”

I.2 Subiecții raportului juridic privind dreptul la viața privată

Infracțiunea poate fi săvârșită de două tipuri de subiecți, respectiv „subiecții activi reprezentați de orice persoană fizică, responsabilă penal, cât și o persoană juridică, dar și de subiecți pasivi, adică orice persoană fizică vie.” Persoanele fizice care nu mai sunt în viață, dar și persoanele juridice nu pot fi luate în considerare ca făcând parte din subiecții pasivi.

Mai clar, subiecții infracțiunii dreptului la viața privată pot fi agenți media, publicul, autoritățile și instituțiile competente, respectiv Consiliul Național al Audiovizualului. Atunci când vorbim despre agenți media ne referim la reporteri, ziariști, moderatori ai diverselor emisiuni TV atunci când își doresc să afle diverse aspecte din viața sau din activitatea unei persoane. Autoritățile competente au rolul de a amenda televiziunile în cadrul cărora activează agenții media care depășesc limitele. Cea mai cunoscută instituție de acest gen este Consiliul Național al Audiovizualului.

I.3 Izvoare juridice

În ceea ce privește izvoarele, documentele juridice în care se vorbește despre dreptul la viața privată, acestea sunt numeroase, dreptul la viața privată, intimă și de familie regăsindu-se atât la nivel internațional, cât și la nivel național. Pornind de la nivelul național găsim Constituția, cel mai important document al țării, ce găzduiește toate drepturile cetățenilor români, care spune în articolul 26 că „(1) autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată” și „(2) persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” Trecem de granițele României și găsim articolul 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului conform căruia „nimeni nu va fi supus la imixțiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixțiuni sau atingeri.” Articolul 8 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertățior Fundamentale protejează de asemenea viața intimă, privată și de familie a unei persoane, mai exact alineatul 1 spune că „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale”, iar alineatul 2 spune că „nu este admisă ingerența unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât dacă aceasta este prevazută de lege și constutie într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.”

Alte izvoare juridice care apără dreptul la viața privată, intimă și de familie sunt articolul 17 din Pactul Internațional de Drepturi Civile și Politice conform căruia „nimeni nu va putea fi supus vreunor imixțiuni arbitrare sau ilegale, în viața particulară, în familia, domiciliul sau corespondența sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixțiuni sau atingeri” și articolul 7 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care spune că „orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.” Se mai poate adăuga și articolul 8 din aceași sursă conform căruia, „(1) orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc, (2) asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele corelate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora, (3) respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.” Tot Constituția, dar în articolul 27 spune că „domiciliul sau reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reședința unei persoane fără învoirea acesteia”, cu mențiunea că se poate pătrunde în locuința unei persoane fără acordul ei atunci când este vorba despre „exercitarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești, despre o înlăturare a aunei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, când se urmărește părarea siguranței naționale sau a ordinii publice și când se are în vedere prevenirea răspândirii unei epidemii.”

Oprindu-ne la articolul 8 din CEDO, Comisia și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au analizat dreptul la viața privată și de familie, astfel că se înțelege conform acestui articol că statul se va abține de la orice amestec în viața intimă, privată și de familie a unei persoane.

Inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței fac parte din dreptul la o viață intimă și de familie. Comisia și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au analizat inviolabilitatea corespondenței și au constatat că cei mai mulți reclamanți au fost persoane deținute. „Comisia a delimitat dreptul la respectarea vieții private în sensul articolului 8 din Convenție, astfel:dreptul la respectarea vieții private este dreptul de a trăi atât cât vrei la adăpost de privirile celor străini. Aceasta cuprinde, de asemenea, într-o anumită măsură, dreptul de a stabili și de a întreține relații cu alte ființe umane, cu deosebire în domeniul afectiv, pentru dezvoltarea și realizarea propriei personalități.”

Cu privire la inviolabilitatea corespondenței, există și situații când statul poate interveni, respectiv atunci când consecințele trimiterii scrisorii sunt periculoase pentru bunul mers din închisoare sau când sunt neconforme cu practicile stabilite.

Prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Constituției din 1991, cele prinvind drepturile la viața intimă și de familie sunt asemanătoare. Pentru a asigura potrivirea legislației și practicii instanelor românești cu teoria și practica Convenției Europene a Drepturilor Omului se constată că semnificația noțiunilor, acelea cnform cărora amestecul autorităților trebuie să fie limitat în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Faptul că drepturi precum inviolabilitatea domiciliului și a reședinței, secretul corespondenței și a celorlalte mijloace de comunicare asigură respectul vieții personale și de familie, acest lucru datorându-se „atât caracterului unitar al tuturor drepturilor și libertăților fundamentale, cât și concepții care au stat la fundamentul reglementării juridice a drepturilor prevăzute de Constituție sau de tratatele internaționale referitoare la drepturile omului.”

Așadar, corectitudinea secretului corespondenței este considerată o obligație a statului responsabil cu pedepsirea amestecurilor ilegale ale autorităților publice sau alți subiecți în măsura în care privește convorbirile telefonice și corespondența primită de individ. Prin faptul că este inviolabil statul are obligația de a asigura acest drept prin toate mijloacele socotite a fi potrivite și în conformitate cu ordinea juridică europeană.

II. Conținutul raportului juridic privind dreptul la viața privată

II.1 Drepturile și obligațiile agenților media

Prima categorie de subiecți ai raportului juridic pe care o menționez este cea a agenților media. Rolul său este suficient de important deoarece intră stabilește o serie de raporturi cu publicul, cu societatea, cu autoritățile publice, fiind posesor ale unor drepturi si obligații specifice. Relațiile doar cu un simplu individ ar fi irelevante, de aceea el intră în contact cu cei de mai sus. Deseori apar probleme atunci când individul nespecializat, care nu cunoaște regulile, deși ar trebui să le cunoască odată cu dezbaterea publică a unui subiect, acceptă lucruri care nu sunt corespunzătoare, de aceea un rol deosebit de important îi revine agentului media fiind interfața comunicării dintre autoritate și individ. Agentul media are dreptul să dispună de cele necesare, pentru a putea fi mereu la curent cu informațiile care prezintă interes public și pentru a împiedica abuzurile celor care dețin deja informația.

Mai presus de toate, agentul media trebuie să fie o interfață specializată pentru a asigura o corectă informare și rapidă între subiecții dreptului comunicării sociale, comunicare care pentru a fi legală, trebuie să fie transparentă: „Legile trebuie puse in practica, executate, de Guvern si administratia locala, intr-un mod impartial si transparent, ceea ce permite agentului media sa asigure informarea.” Se pune foarte mare accent pe transparență, tocmai pentru că este o valoare avantajoasă pentru toată lumea, deoarece:

– poporul cunoaște activitățile autoritățior și funcționarilor publici

– se poate interveni cu ajutorul formelor de cotrol social și statal atunci când cei care își exercită puterea prrin activitatea lr se îndepărtează de la lege

– încrederea guvernaților în guvernanți crește, precum și înțelegerea legilor și a proceselor de aplicare a acestora, deși acest lucru este posibil datorită uonr sacrificii, desigur atunci când se urmează calea cea bună

-guvernanții își recunosc propriile greșeli și și le îndreaptă rapid

Atâta timp cât nu se cunoște litera de lege, decât doar ceea ce se întamplă în jur, este dificil de știut dacă legile sunt corect aplicate. De aici ne dăm seama că este fundamental să știm ce se întamplă, să fim corect informați și să ne asumăm propriile capacități de înțelegere și de judecată, iar singurul instrument pe care îl avem la îndemână și care vine în ajutorul nostru este, asemenea modelului democratic, „câinele de pază al societății” sau a patra putere în stat, presa cu toate limitele ei. Este greșit a crede că ziaristul are libertate absolută, însă privarea presei de anumite drepturi afectează cel mai mult populația, care trebuie să fie într-o permanentă cunoaștere. Este necesară o reprezentare corectă și coerentă a adevărului print-o bogată țesătură de informații, care să posibilitatea decodificării și interpretării. Realitatea socială nu poate fi niciodată reprezentată prin mesaje monovalente sau axiome care mimează adevarul. Pentru ca noi să avem o libertate de gândire și acțiune, reprezentarea trebuie să fie cât mai elastică, astfel încât noi să ne putem da seama cine sunt coautorii ei, iar acest lucru presupune corecta înțelegere a libertății presei care trebuie să nu se identifice cu cenzura, încălcarea drepturilor și libertăților omului, monopolul presei, manipularea, propaganda, atacuri la persoană, folosirea informațiilor de interes public în scop personal, nivelul redus de pregătire specială al jurnalistului, principiul „scopul scuză mijloacele”, trasformarea mijloacelor de comunicare în masă în mari puteri, lipsa de trasparență, diminuarea libertății agenților media de către patroni, înșelegerea privind dreptul la replică, rectificare răspuns pentru anumiți funcționari publici sau autorități, elaborarea unor articole comandate.

Unele documente internaționale, dar și românești folosesc termenul de libertatea presei, cât și drepturi ale presei. Pentru o mai bună înțelegere, prin termenul „libertate” se înțelege obligația celorlalte persoane și a autorităților publice de a nu face ceva ce ar putea pune în dificultate pe cel care deține libertatea în exercitarea acesteia, obligația autprităților publice de a respecta legea privind apărarea libertății, obligația celorlalte persoane de a face ceva în scopul realizării dreptului respectiv. Se pate observa că libertatea nu presupune obligații decât pentru autoritățile publice abilitate în domeniul apărării libertății. Deci, se constată o diferență între formulările: „Libertatea de a munci este garantată” și „Dreptul la muncă este garantat”, deoarece în prima formulare nu se induce ideea punerii la dispoziție a unor locuri de muncă, așa cum reieser din a doua formulare. La fel, „libertatea de a primi informație” nu este tot una cu „dreptul la informație”.

Un document relevant care vorbește despre libertatea de a primi și de a comunica fără limite infomații și idei prin orice mijloc de exprimare, fără a face referire la agentul media este Declarația Universală a Drepturilor Omului, în articolul 19. Un alt act juridic de o importanță suficientă care amintește de dreptul la informație este Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, mai exact în articolul 19, punctele 1-3. Acesta spune că nimeni nu trebuie să sufere de pe urma propriilor opinii, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, mai exact poate primi și comunica informații și idei indiferent de natura lor, fără limite, prin orice mijloc, cu mențiunea că exercitarea libertăților enumerate la alineatul 2 al prezentului articol comportă îndatoriri și răspunderi speciale.

Termenul de „drept” nu se referă la obligațiile autorităților publice de a aduce la cunoștință informațiile de interes public.

Aruncând o privire asupra documentelor românești, în speță Constituția, cel mai important document al țării, dar și asupra legislației actuale, găsim drepturile și libertățile agenților media. Acestea sunt: dreptul de acces la sursele de informare, libertatea de opinie, libertatea de exprimare, dreptul de acces la orice informație de interes public, libertatea de a înființa publicații, dreptul de a informa, dreptul de a întreba și a primi răspuns, dreptul de a-și proteja sursele, dreptul la replica și dreptul la rectificare, dreptul ți obligația la protecția sursei. Vorbim de libertățile presei atunci când sunt infinite în timp și spațiu, care dăinuie după interzicerea legitimă a acelor activități prin care s-ar leza drepturile, libertățile, interesele legitime și celelalte valori supreme ocrotite de lege, termenul de „drept” fiind folosit atunci când legiuitorul cunoaște conținutul, cadrul și coordonatele acestuia.

Dreptul de acces la sursele de informare al agentului media este esențial în realizarea dreptului la informație în special și dreptului comunicarii în general, pentru că dreptul de a publica depinde în mare măsură de dreptul de a asculta și a obține informații. Dreptul de acces la sursele de informare al agentului media se fundamentează pe dreptul la informație pe care îl are toată lumea, conform articolului 31 din Constituția României și pe dreptul la informație, în virtutea calității de serviciu public sau privat, adică de entități în slujba omului, care prin intermediul acestor servicii își realizează atât dreptul la informație cât și alte drepturi și libertăți ale sale.

Constituția prevede în art. 31 pct. 4 și 5 că mijloacele de informare în masă pot fi servicii publice sau private și au obligația să asigure informarea corectă a opiniei publice. Așadar, obigației serviciilor publice de a informa corect opinia publică îi corespunde dreptul omului la informație, așa cum spune și Constituția, însă obligația serviciilor publice sau private de a informa corect depinde de dreptul de acces la sursele de informare.

„Prin serviciu se înțelege activitatea desfășurată de cineva în interesul altei persoane, iar serviciul public este acea activitate de organizare a executării și de executare concretă a legii desfășurată în regim de drept public, în scopul satisfacerii continue și permanente a intereselor generale, naționale și locale, desfășurată de o structură organizatorică special înființată prin lege sau pe baza legii de către stat, județ, municipiu, oraș și comună, dotată cu o anumită competență și cu mijloace materiale și bănești și încadrată cu personal de specialitate în regim de funcționar public.” Constituția României spune că serviciile publice de radio și televiziune sunt autonome, spre exemplu, televiziunii publice sunt numai posturile T.V.R.1 și T.V.R.2, celelalte televiziuni fiind servicii private. Serviciile publice se înființează cu știrea legii, iar angajații sunt de pildă funcționari publici, ce trebuie să asigure corecta informare a opiniei publice, nu propriul profit. În ceea ce privește serviciile private, acestea trebuie să-și desfășoare activitate în conformitate cu legea, sunt înființate de particulari cu resurse financiare private și acționează conform dreptului privat având în vedere în același timp profitul și informarea corectă a populației. Diferența dintre serviciile publice de radio și televiziune și serviciile private de radio și televiziune este că primele sunt obligate să asigure grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă, acest fapt fiind vizibil mai ales pe timpul campaniilor electorale, când timpul de emisie este împărțit în mod egal dreptului la antena al concurenților. Pentru exercitarea dreptului la antenă în cazul serviciilor private de radio și televiziune, nu există o reglementare legală, fiind lăsată în domeniul regulilor deontologiei profesionale. Cea care stabilește regulile ce trebuie urmate cu strictețe de către mijloacele de informare în masă este autoritatea publică autonomă numită Consilul Național al Audiovizualului, însă regulile sunt doar în cazul transmiterii informațiilor referitoare la calamități și la cazurile de stare de necesitate, publicitatea, programarea și acordarea dreptului la replică, sponsorizarea, modul în care se soluționează contestațiile precum și alte aspecte legate de aplicarea Legii audiovizualului nr. 504/2002.

Dreptul la sursele de informare ține cont de câteva aspecte, precum identitatea surselor de informare, în condiții pot fi accesate și care sunt granițele, temeiul legal și modul în care se procedează atunci când este refuzat sau restricționat accesul în mod nejustificat. Așa cum bine aflăm, mai ales din emisiunile de știri atunci când se face referire la sursele de informații, în unele cazuri ele sunt oficiale, iar în altele sunt neoficiale. Sursele oficiale de informație sunt cele capabile și specializate, precum autorități și instituții publice, de exemplu Arhivele Naționale, Registrul Comerțului, Serviciile de Stare Civilă, Serviciile de Evidența Populației, Serviciile de Statistică, Inspectoratele preventive în domeniul medicinei umane, veterinare, Centrala Incidentelor de Plată, Centrala Riscurilor Bancare etc. Dreptul de acces la sursele oficiale de informare este întâlnit în articolul 31 al.2 din Constituție care obligă autoritățile publice să informeze corect populația, iar în al.4 al prezentului articol se spune că informarea trebuie să se facă prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. În articolele 22, 31 și 33 din același document citat se garanteză dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, la ocrotirea sănătății, iar autoritățile publice au obligația de a obține informațiile necesare pentru realizarea acestora. Articolul 47 pct. 2 din Constituția României prevede dreptul organizațiilor constituite în mod legal de a adresa petiții doar în numele colectivelor pe care le reprezintă, dar și dreptul mijloacelor de informare în masă publice sau private de a adresa petiții autorităților publice prin care să solicite informații, neexistând taxe pentru exercitarea dreptului la petiționare. Alineatul 4 din același articol precizează că autoritățile publice au obligația de a răspunde petițiilor în termenele prevăzute de lege, deci ele trebuie regrementate prin lege. Un exemplu ar fi Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, aceasta alocând un termen de 30 de zile, iar nesoluționarea în decursul acestui termen constituie o încălcare a unui drept al persoanei fizice sau juridice, care atrage răspunderea administrativă a funcționarului public și/sau autorității ori instituției publice în cauză. Articolul 48 din Constituția României prevede garanții puternice, care asigură și dreptul de acces la sursele de informare astfel, persoană lezată de o autoritate publică privind un drept al său, oori printr-un act administrativ, ori prin nerespectarea termenului impus de lege, are tot dreptul să obțină lucrul dorit prin anularea actului și repararea pagubei. Articolul 9 din Rezoluția nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică susține că autoritățile publice nu trebuie să se considere proprietari ai informației, rolul acestor organe fiind baza legală a eforturilor cu privire la garantarea și dezvoltarea pluralismului în cadrul mijloacelor de informare în masă și crearea condițiilor necesare pentru exercitarea libertății de expresie și a dreptului la informare, excluzând, bineînțeles cenzura. Articolul 21 al Constituției României prevede liberul acces la justiție al oricărei persoane căreia i-au fost aduse atingeri drepturilor sale, inclusiv dreptului de liber acces la sursele oficiale de informare. Așa cum am precizat mai devreme, există și surse decât cele oficiale, respectiv agențiile de presă, agențiile de detectivi, societățile de consultanță, instituțiile private de sondare a opiniei publice, etc.

Relațiile dintre agentl media și sursele oficiale de informație sunt stabilite în funcție de dreptul civil, comercial și privat. Sursele de informare mai pot fi ocazionale, insă ele nu prevăd reglementări speciale, ci se aplică urmând dispozițiile generale ale legii. În cazul acestei categorii accesul este neîngrădit, fiind limitat în afara dispozițiilor legale, numai de dorința sursei și calitățile agentului media, de a o face pe aceasta să-i ofere informațiile de care are nevoie, accesul la sursele de informare fiind limitat conform documentelor internaționale și a Constituției României și a normelor legale care guvernează secretul de stat, secretul profesional și secretul de serviciu.

Libertatea de opinie a agentului media este prevazută în articolul 29 din Contituția Româniri sub ddnumirea de „libertatea conștiiței”, fiind diferențiată de libertatea de exprimare. Astfel, articolul 29 spune că “libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă, neputând fi nimeni constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.” Libertatea de opinie se întâlnește și în articolele 18 și 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care consacră “libertatea gândirii”, “libertatea de a-și schimba convingerile”, “libertatea de opinie”, „dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale”. În Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice în articolele 18 și 19 se vorbește de „libertatea gândirii, a conștiinței și religiei”, neputând fi nimeni supus vreunei constrângeri, neputând aduce atingere libertății sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa”, și neputând suferi nimeni de pe urma opiniilor sale. Articolul 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului spune că nu trebuie să se facă discriminare, mai ales privind sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opiniile politice sau orice alte opinii atunci când se exercită drepturile și libertățile omului. În articolul 3 pct.2 din Legea audiovizualului nr.504/2002 se arată obligația radiodifuzorilor de a informa obiectiv publicul prin prezentarea de fapte și evenimente corecte, care conduc spre formarea liberă a opiniilor. Este interzisă peruasiunea prin care se urmărește o influență dorită a opiniilor, credințelor, valorilor sau atitudinilor, deoarece nu asta înseamnă libertatea de opinie. În articolul 21 din Rezoluția 1003/ 1993 referitoare la etica jurnalistică adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei se spune că: jurnalismul nu ar trebui să modifice informația corectă, imparțială sau opinia sinceră pentru a influența opinia publică, deoarece se bazează pe respectul acordat dreptului fundamental la informare al cetățenilor ca parte a respectului pentru valorile democratice. Articolul 10 al Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului prevede faptul că nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele de orice tip, atâta timp cât exercitarea lor nu lezează ordinea publică stabilită de lege. Curtea Europeană a făcut o distincție între fapte și judecăți de valoare, respectiv între știri și opinii, astfel că, se ajuge la concluzia că faptele nu pot fi demonstrate ca având sau nu loc, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit, libertatea de opinie fiind astfel exercitată și individual, și colectiv și prin intermediul agentului media. Opiniile nu sunt altceva decât reflecții sau comentarii asupra unor idei generale sau observații privind informații, bazându-se pe evenimente concrete, sunt inevitabil subiective, așadar nu pot și nu trebuie considerate ca fiind adevărate. Pentru a ști că este opinie, trebuie să se folosească o exprimare adecvată, astfel încât să fie vizibilă diferența dintre știre și opinie. Libertatea de opinie este o libertate nelimitată, însă și aici există anumite excepții, respectiv atunci când se manifestă în public și există anumite limite specifice unui stat civilizat, democratic, desigur atunci nu se mai vorbește despre libertatea de opinie, ci mai degrabă de libertatea de exprimare a opiniei, parte a libertății de exprimare.

Regulile pe care agentul media trebuie să le respecte atunci când își exprimă opiniile în public sunt:

-prezentarea opiniilor cu onestitate

-neurmărirea scopurilor ilegale

– neinstigarea la săvârșirea de infracțiuni;

-urmărirea intereselor legitime prin mijloace legitime

-să nu aibă la baza acte de corupție, opinii plătite, comandate, impuse, obținute prin santaj

-să nu insulte sau calomnieze

O altă parte a dreptului la informație și a dreptului de a informa este informarea prin publicitate, care se face conform unor reguli întâlnite în Legea nr. 148/2000, Deciziile Consiliului Național al Audiovizualului nr. 65 din 23.05.2000 și nr. 22 din 28.01.2003 privind unele reguli ale publicității și teleshoppingului, dar și în Decizia nr. 112 din 8 oct. 2002 privind publicitatea la băuturi alcoolice distilate. Conform articolului 4 lit. (a) din Legea nr. 148/2000 prin publicitate se înțelege „orice formă de prezentare a unei activități comerciale, industriale, artizanale sau liber profesioniste, având ca scop promovarea vânzării de bunuri și servicii, de drepturi și obligații.”

În articolul 6 al Legii nr. 148/2000 se interzice publicitatea care este înșelătoare, este subliminală (publicitate care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi percepuți în mod conștient, dar care pot influența comportamentul economic al unei persoane), prejudiciază respectul pentru demnitatea umană și morală publică, include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine socială, identitate etnică sau națională, atentează la convingerile religioase sau politice, aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnității și vieții particulare a persoanelor, exploatează superstițiile, credulitatea sau frica persoanelor, prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violență, încurajează un comportament care aduce atingeri mediului înconjurător, favorizează comercializarea unor bunuri sau servicii care sunt produse ori distribuite contrar prevederilor legale. Libertatea de exprimare este prevăzută în articolul 30 din Constituția României, potrivit căruia orice persoană are dreptul să-și exprime gândurile, opiniile, creațiile, precum și de a transmite informații, imagini sunete prin orice mijloc de comunicare. Totuși, este necesar ca noi, societatea să știm care forme de exprimare sunt permise, care sunt limitate sau care sunt interzise, însă dacă nu putem sa ne exteriorizăm așa cum am vrea noi, mai suntem o societate democratică? În acest caz, libertatea conștiinței, când are în vedere opiniile cetățenilor cu privire la doleanțele sociale și de stat este garantată în manifestările ei exterioare având un număr de libertăți, precum libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor etc. Având ca scop participarea activă a cetățenilor la viața politică și socială a țării, astfel că limita libertății de exprimare diferă în funcție de mediul privat sau public de exprimare, dar și de consecințele acesteia, așadar, libertatea cuvântului în mediul intim este nelimitată, în timp ce în mediul familial, este limitată de regulile moralității și bunei cuviință în familie.

Pentru că am amintit de libertatea cuvântului este normal să fie și definită, astfel că prin libertatea cuvântului se înțelege transmiterea de informații, transmiterea propriilor opinii prin intermediul discursurilor, strigătelor, manifestate în timpul unor adunări publice, manifestații, mitinguri, etc. în general în toate ocaziile în care există un public. Rămânând la același aspect, Curtea Suprema de Justiție a decis că politicienii și demnitarii au o mai mare limită în ceea ce privește libertatea presei, decât simplii cetățeni. Nu trebuie să se confunde libertatea presei cu libertatea de exprimare, însă sfera lor de activitate ajunge la un moment dat în același punct, iar prima implică și dreptul de a înființa publicații, cenzura bineînțeles fiind interzisă.

Articolul 10, puncul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susține că exercitarea libertății de exprimare inclusiv a presei are obligații și responsabilități putând fi supusă unor formalități prevăzute de lege, necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infractțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica transmiterea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și obiectivitatea tribunalelor. Totodată, trebuie menținat că libertatea de exprimare a presei este mai indulgentă cand prezintă informații de interes public referitoare la o funcție sau o demnitate publică, față de libertatea de exprimare cu privire la viața privată a persoanei.

Legea nr.544/2001, în articolul 1 vorbește despre accesul liber la informațiile de interes public, mai exact depre faptul că accesul permis al persoanei la orice informație de interes public reprezintă un principiu fundamental al relațiilor dintre simpli cetățeni și autoritățile publice, fapt prevăzut și de Constituția României, dar și de documentele internaționale ratificate de Parlamentul României.

Informațiile de interes general sunt acele informații care au în vedere necesități generale, atât la nvel național, cât și la nivel local, astfel că agenții media, au dreptul de acces la orice informație de acest tip, întrucât acționeză atât ca orice persoană, cât și ca reprezentant al mai multor persoane, fie ei cititori, telespectatori sau ascultători. Cele mai multe informații de interes general este necesar să fie făcute publice pentru ca cetățeanul să fie la curent cu mersul societății și pentru a putea participa la bunăstarea țării. Totuși, sunt anumite informații de interes general care odată făcute publice lezează anumite aspecte cum ar fi necesitățile siguranței naționale, ale ordinii, sănătății și moralei publice, chiar și ale economiei de piață. Aceste informații uneori trebuie să fie ținute secrete o perioadă de timp. Este vorba despre informațiile cu caracter de secret de stat, secret profesional, inclusiv secret de serviciu.

Desigur, sunt și informații cu caracter privat despre demnitarii și funcționarii publici, care în cazul în care vor fi adevărate le-ar putea fi afectată demnitatea și funția pe care o dețin, însă în cazuri de acest tip, aceste infomații sunt apreciateca fiind de intres public, drep urmare trebuie făcute cunoscute de către agentul media. Se poate vedea că demnitarii și funcționarii publici au dreptul la protecția vieții intime, familiale și private, numai atunci când nu este afectat modul de exercitare a demnității și funcției publice, de aceea, tot ceea ce ar afecta modul de exercitare a celor două aspecte chiar dacă țin de domeniul vieții familiale, intime sau private trebuie adus la cunoștința celor care l-au ales sau l-au numit pe respectivul în cauză. Deși agentul media are aceleași drepturi ca orice cetățean cu privire la accesul la informațiile de interes public, Legea 544/2001 prevede că activitatea mijloacelor de informare în masă de colectare și de transmitere a informațiilor de interes public reprezintă dovada că cetățenii au dreptul de acces la orice informație de interes public, iar pentru ca accesul mijloacelor de informare în masă la informațiile de interes public să aibă loc, autoritățile și instituțiile publice au obligația de a desemna un purtător de cuvânt, de preferat din cadrul compartimentului de informare și relații publice, să organizeze periodic, conferințe de presă pentru a face cunoscute informațiile de interes public, în cadrul lor, agentul media putând să întrebe, iar autoritățile publice să răspundă cu privire la orice informație de interes public. Totodată, ziariștii și reprezentanții mijloacelor de informare în masă au dreptul la acreditare iar autoritățile publice au obligația să acorde fără discriminare acreditarea acestora, ea fiind acordată la cerere, în termen de două zile de la înregistrarea acesteia. În același timp, „autoritățile publice pot refuza acordarea acreditării sau pot retrage acreditarea unui ziarist numai pentru fapre care împiedică desfășurarea normală a activității autorității publice și care nu privesc opiniile exprimate în presă de respectivul ziarist, în condițiile și în limitele legii.” Refuzul se poate comunica în scris și nu afectează dreptul organelor de presă de a da acreditarea altui ziarist. Obligațiile autorităților și instituțiilor publice continuă, astfel că datoria lor este de a informa în timp util mijloacele de informare în masă când vor avea loc conferințele de presă, ele nu pot interzice accesul mijloacelor de infomare în masă la acțiunile cu caracter public organizate de acestea, pentru că altfel ar încălca dreptul de acces la informațiile de interes public, autoritățile publice care sunt obligate prin legea proprie de organizare și funcționare să desfășoare activități specifice în prezența publicului fiind obligate să permită accesul presei la aceste activități și să difuzeze materialele obținute de ziariști urmând să se țină seama doar de deontologia profesională.

Așa cum am precizat mai sus și așa cum însăși Constituția României în punctul 3 al articolului 30 libertatea de a înființa publicații este parte libertății presei, iar articolul 37 din aceași sursă spune că cetățenii pot adera în mod liber în partide politice, în sindicate ori în alte grupări de acest tip. Libertatea presei depinde de anumite variabile, cum ar fi corectitudinea și accesibilitatea transportării tipăriturilor, vânzarea lor etc. În acest scop s-a înființat Consiliul Național al Audiovizualului în urma Legii 48/1992, care este o autoritate autonomă și-și exercită atribuțiile conform Legii 504/2002, legea audiovizualului. Consiliul Nțional al Audiovizualui are obligația de a elibera conform legii licențe de emisie, de a asigura respectarea normelor prevăzute de lege, mai clar o persoană poate fi investitor direct doar la o singură societate de comunicație audiovizuală, iar în cazul în care mai are si altele, ea nu poate depăși 20% din capitalul social, această măsură fiind importantă pentru a nu se crea monopolizarea audiovizuală, de a asigura acțiuni normative în cadrul unei societăți audiovizuale autorizate, de a asigura neacordarea licenței de emisie partidelor sau altor formațiuni politice, de a emite decizii de autorizare celor care se ocupă de partea tehnică. Consiliul Național al Audiovizualului este alcătuit din membri responsabili cu trasmiterea informațiilor către cetățeni, însă nu dețin autoritatea celor care i-a numit, astfel că 2 membri sunt numiți de către Președinte, 3 membri de Camerele Parlamentului și 3 membri de către Guvernul României. Totodată această autoritate are dreptul de a stabili reguli privind: transmiterea de informații ce conțin calamități, care fac obiectul unor cazuri de necesitate, norme privind publicitatea, acordarea dreptului la replică, finanțările, modul în care contestațiile sunt rezolvate, dar și multe alte reguli ce țin de modul de funcționare a legii audiovizualului. În același timp Consiliul Național al Audiovizualului poate da anumite sancțiuni, cum ar fi amenzi, suspendarea autorizației de la o lună la 3 luni, reducerea duratei autorizației și retragerea deciziei de autorizare sau a licenței de emisie. Trebuie menționat și că publicațiile nu pot fi suprimate, fiind o măsură constituțională pentru orice autoritate publică ce se găsește în articolul 30, punctul 4 din Constituție.

Dreptul de a informa nu trebuie confundat cu libertatea de exprimare, întrucât cea din urmă o are toată lumea, pe când dreptul de a informa nu. Așadar, dreptul de a informa face parte din obligațiile agentului media, acest drept fiind un drept special pentru că este un drept obiectiv. Nimeni nu trebuie să considere informația un bun propriu, adică ziariștii, editorii ori patronii, ci informația trebuie considerată ca pe un drept al omului, așa cum reiese și din art. 15 din Rezoluția nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică, a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Conform articolului 31, punctul 4 din Constituția României mijloacele de informare în masă au obligația de a informa corect cetățenii. Dreptul cetățeanului de a fi informat este garantat de dreptul dreptul de a informa conform Constituției și este considerat un drept deosebit de important. Trebuei amintit că acest drept al agentului media este valabil doar în cazul informațiilor de interes public, protejând secrete de stat, profesionale sau de serviciu, dar și celelalte drepturi ale omului, acest lucru fiind valabil și când este vorba de informații din viața privată a demnitarilor și funcționarilor publici, atunci când sunt de natură să afecteze felul în care își desfăsor activitatea.

Dreptul de a întreba și de a primi răspuns este o altă obligație a agentului media. El este în strânsă legătură cu dreptul de acces la sursele de informare și privește în mod direct și acele informații din viața privată ale demnitarilor și funcționarilor publici ce pot influența modul de desfășurare a funcției sau demnității publice, devenind în acest caz informații de interes public. Dreptul la care se face acum referire este construit pe baza obligației pe care mijloacele de informare o au, conform articolului 31 punctul 4 din Constituție, așadar agenții media trebuie să primească informații corecte pentru a informa corect cetățenii. Autoritățile publice au aceași obligație, conform punctului 2 al aceluiași capitol, însă acestui drept îî corespunde și obligația de a întreba și de a primi raspunsuri corecte, fiind reprezentantul direct al opiniei publice. În unele cazuri dreptul de petiționare precum și dreptul persoanei vătamate de o autoritate publică garantează dreptul de a întreba și de a primi răspuns, așa cum reiese și din articolele 47 și 48 din Constituție. Articolul 47 spune că obligația autorităților publice este de a răspunde la petiții în termenele prevăzute de lege, iar articolul 48 pedepsește nerezolvarea cererii în intervalul stabilit de lege, dând persoanei vătămate posibilitatea de a obține triplu beneficiu, respectiv „recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.”