Dreptul la Ocrotirea Sănătății

MINISTERUL EDUCAȚIEI REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA “CONSTANTIN STERE”

CATEDRA DREPT PUBLIC

Lucrare individuală

Disciplina: Drept constituțional

Tema: Dreptul la ocrotirea sănătății

A elaborat : Izabela Cojocaru

Facultatea Drept

grupa 114

A verificat : Alina Botezatu

Lector superior

Chișinău 2016

Cuprins:

Introducere………………………………………………….2

Comentariul art. 36 al Constituției Republicii Moldova………….…4

Legea Nr.411 din 28.03.1995 cu privire la ocrotirea sănătății ..…….7
Cocluzie……………………………………………………………….17

Bibliografie………………………………….………………………18

Introducere

 „Sănătatea este acea stare perfecta de bine fizic, mintal și social și nu constă numai în absența bolii și a infirmității.”

 Sănătatea, înseamna deci mult mai mult decît absența bolii, a anormalității fizice și are un sens mult mai larg, multidimensional, pe mai multe planuri: fizic, psihic și social. Este vorba deci despre un concept superior, cu un larg orizont, care nu poate fi separat de mediul social, de condițiile social-economice în care oamenii trăiesc și muncesc. Numai societatea în care totul este consacrat bunăstării omului poate conferi condițiile optime pentru apărarea și promovarea sănătații. Sănătatea trebuie concepută și ca un factor important în determinarea acelui concept complex pe care îl denumim „calitatea vieții”.

Comentariul art. 36 al Constituției Republicii Moldova

DREPTUL LA OCROTIREA SĂNĂTĂȚII

(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.
(2) Minimul asigurării medicale oferit de stat este gratuit.
(3) Structura sistemului național de ocrotire a sănătății și mijloacele de protecție a sănătății fizice și mintale a persoanei se stabilesc potrivit legii organice.

Comentariu I. Dreptul la ocrotirea sănătății a căpătat recunoaștere internațională mai ales după al Doilea Război Mondial. Pentru prima dată, în anul 1946, acest drept fundamental este consfințit în Constituția Organizației Mondiale a Sănătății, al cărei preambul proclamă: „O stare perfectă de sănătate pe care poate să o atingă un om constituie un drept fundamental al oricărei ființe umane, indiferent de rasă, religie, vederi politice, situație economică sau socială“. Ulterior, dreptul la sănătate a fost înscris în numeroase acte internaționale1 . La nivel mondial, problemele privind dreptul la sănătate sunt de competența Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), al cărei principal scop este să asigure condițiile necesare pentru ca toate popoarele să atingă cel mai înalt grad de sănătate.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut, privind dreptul la ocrotirea sănătății2 :
– dreptul persoanei la asistență medicală include dreptul de a alege sau de a schimba medicul și instituția medico-sanitară, precum și dreptul de a primi asistență adecvată și de calitate;
– acest drept este asigurat prin păstrarea fondului genetic al țării, prin crearea condițiilor de viață și de muncă, prin garantarea unei asistențe medicale calificate, acordate în corespundere cu exigențele medicinei moderne, precum și prin apă- rarea juridică împotriva prejudiciilor cauzate sănătății;
– ocrotirea sănătății populației constituie un domeniu de importanță vitală și de interes public deosebit, care obligă statul să ia măsuri pentru asigurarea viabilită- ții, modernizării și dezvoltării lui;
– răspunderea pentru garantarea dreptului cetățenilor la ocrotirea sănătății, în ultimă instanță, revine statului.

1Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 25); Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (art. 12); Declarația universală pentru eliminarea definitivă a foametei și malnutriției; Declarația Națiunilor Unite asupra mediului; Convențiile și Declarațiile Na- țiunilor Unite asupra mediului și dezvoltării (adoptate la Conferința de la Rio de Janeiro din 1992). 2 HCC nr. 28 din 14.12.2004 (MO nr. 241/29 din 27.12.2004). Comentariu Constitutie.indd 155 omentariu Constitutie.indd 155 14.08.2012 14:40:32 4.08.2012 14:40:32 15

Comentariul II. Republica Moldova este parte la o serie de acte și organizații internaționale, a căror preocupare este sănătatea și multiplele ei aspecte, iar o parte din aceste acte sunt de forță juridică supremă, obligând statul să le respecte și să le implementeze plenar1 . Pentru implementarea principiilor consacrate de actele internaționale și pentru realizarea obligațiilor inerente, Constituția Republicii Moldova stipulează, în art. 36 alin. (1), că dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. Din normele internaționale rezultă câteva caracteristici ale dreptului la ocrotirea sănătății2 : este un drept individual și un drept colectiv; statul, autoritățile statale, persoanele private și oricare cetățean au obligații negative (de abstențiune) și obligații pozitive (de acțiune); dreptul la ocrotirea sănătății se află în interconexiune cu alte drepturi fundamentale. Garantarea dreptului la sănătate de către stat presupune obligațiile și eforturile acestuia pentru3 : scăderea mortalității nou-născuților, a mortalității infantile și dezvoltarea sănătoasă a copilului; îmbunătățirea tuturor aspectelor igienei mediului înconjurător și ale igienei industriale; profilaxia și tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale și de alt fel, precum și lupta împotriva acestor maladii prin crearea condi- țiilor ce ar asigura servicii medicale și un ajutor medical în caz de boală; organizarea prin lege a asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare; controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale și alte măsuri menite să protejeze sănătatea persoanei. Conform prevederilor constituționale, autorității legislative i-a revenit sarcina de a reglementa prin lege organică asigurarea minimului de asistență medicală gratuită, asigurările sociale, alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mintale, precum și structura sistemului național de ocrotire a sănătății și mijloacele de protecție a sănătății fizice și mintale a persoanei4 .

Comentariul III. Obligațiile care revin statului în domeniul garantării și asigurării dreptului la sănătate se realizează pe anumite principii și prin modalități diferite. Unul dintre aceste principii se conține în alin. (2) art. 36, conform căruia minimumul asigurării medicale oferit de stat este gratuit. Acest text constituțional conține anumite premise ale unui sistem mixt de asigurare medicală, deoarece stabilește că statul suportă o parte din cheltuielile de asistență medicală, iar în continuare, legea trebuie să stabilească cuantumul taxelor pentru servicii medicale și modul de plată a acestor taxe. Astfel, Legea nr. 1593- XV din 26.12.2002 cu privire la mărimea, modul și termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistență medicală prevede, în art. 9, că suma transferurilor din bugetul de stat în fondurile asigurărilor obligatorii de asistență medicală pentru asigurarea categoriilor de persoane neangajate se stabilește anual prin legea bugetului de stat, reprezentând o cotă procentuală din totalul cheltuielilor aprobate ale bugetului de stat, cu excepția cheltuielilor efectuate din veniturile cu destinație specială prevăzute în legislație, nu mai mică decât 12,1%.

1 Convenția unică asupra stupefiantelor (1961) și Protocolul de modificare (1972); Convenția asupra substanțelor psihotrope (1971); Convenția ONU contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope (1988). 2 Ion Deleanu, Drept constituțional și instituii politice, Editura Servo-Sat, Arad, 2001, p. 251. 3 Constituția României, comentată și adnotată, 1992, p. 86-87. 4 HCC nr. 2 din 28.01.1999 (MO nr. 16-18/6 din 18.02.1999). Comentariu Constitutie.indd 156 omentariu Constitutie.indd 156 14.08.2012 14:40:32 4.08.2012 14:40:32

Comentariul IV. Garantând dreptul la ocrotirea sănătății, articolul constituțional stabilește obligații în sarcina statului și este firesc să se impună autorității legislative misiunea de a reglementa principalele domenii și aspecte ale realizării dreptului în cauză. Art. 36 alin. (3) prevede că structura sistemului național de ocrotire a sănătății și mijloacele de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii organice. Parlamentul și-a realizat obligația respectivă, adoptând Legea ocrotirii sănătății1 nr. 411-XIII din 28.03.1995, Legea nr. 1402-XIII din 16.12.1997 privind sănătatea mintală2 , Legea nr. 185- XV din 24.05.2001 cu privire la ocrotirea sănătății reproductive și planificarea familială3 . Conform Legii nr. 10-XVI din 03.02.2009 privind supravegherea de stat a sănătății publice4 , această supraveghere cuprinde toate domeniile de viață și activitate a populației care pot influența negativ sănătatea omului, iar domeniile prioritare în supravegherea de stat a sănătății publice sunt: supravegherea, prevenirea și controlul bolilor transmisibile; supravegherea, prevenirea și controlul bolilor netransmisibile și cronice, generate prioritar de factori exogeni; promovarea sănătății, informarea și educația pentru sănătate; cercetările științifice și de inovare în domeniul sănătății publice; evaluarea determinanților sociali ai sănătății; sănătatea în relație cu mediul ambiant; prevenirea leziunilor traumatice; igiena, siguranța produselor alimentare și a altor produse etc. Protejarea și realizarea dreptului la ocrotirea sănătății trebuie să constituie un scop primordial al societății și statului. În pofida situației de criză economică, trebuie să fie găsite și alocate toate mijloacele financiare și tehnico-materiale necesare asigurării să- nătății populației. Numai astfel vor exista premise pentru formarea unei societăți puternice, sănătoase, capabile de dezvoltare și progres.

Jurisprudența Curții Constituționale: HCC nr. 2 din 28.01.1999, MO nr. 16-18/6 din 18.02.1999 HCC nr. 28 din 14.12.2004, MO nr. 241/29 din 27.12.2004

Ocrotirea sănătății

Ocrotirea sănătății este sistemul de instituții, reglementări și politici ale statului care au drept scop asigurarea stării de sănătate a populației în general și a individului în particular.Dreptul individual la sănătate presupune, pe de o parte, posibilitatea omului de a cere de la instituțiile medicale și de la alte instituții publice să asigure serviciile prevăzute de lege pentru asigurarea sănătății, iar pe de altă parte, obligațiunea acestora de a le acorda.Ocrotirea sănătății este în sarcina Ministerului Sănătății și a organelor subordonate acestuia. Cu toate acestea, anumite funcții de ocrotire a sănătății au și alte organe de stat.
Dreptul la ocrotirea sănătății reprezintă sistemul de norme juridice în vigoare, adoptate de Parlament, Guvern și autoritățile publice centrale (ministere și altele) ce reglementează modul de funcționare a sistemului de ocrotire a sănătății, precum și modul în care omul poate să-și realizeze dreptul individual la sănătate.

Legea Nr.411 din 28.03.1995 cu privire la ocrotirea sănătății
Capitolul I

DISPOZIȚII GENERALE

    Articolul 1. Legislația privind ocrotirea sănătății

    (1) Legislația privind ocrotirea sănătății se bazează pe Constituție și constă din prezenta lege și din alte acte normative.

    (2) Încălcarea legislației privind ocrotirea sănătății, a normelor și regulilor sanitar-igienice și antiepidemice se pedepsește conform legislației în vigoare.

    Articolul 2. Structura și principiile fundamentale ale sistemului

                       de ocrotire a sănătății

    Sistemul de ocrotire a sănătății este constituit din unități curativ-profilactice, sanitaro-profilactice, sanitaro-antiepidemice, farmaceutice și de altă natură, avînd la bază următoarele principii:

     a) conducerea descentralizată;

     b) responsabilitatea autorităților administrației publice centrale și locale, unităților economice și a factorilor de decizie pentru promovarea politicii statului în domeniul asigurării sănătății populației;

    c) responsabilitatea organelor și unităților medico-sanitare pentru accesibilitatea, oportunitatea, calitatea și volumul prestațiilor medico-sanitare, pentru calitatea pregătirii profesionale și perfecționarea calificării personalului medico-sanitar și farmaceutic;

     d) utilizarea realizărilor științei, tehnicii și practicii medicale moderne în activitatea unităților medico-sanitare;

     e) apărarea drepturilor personalului medico-sanitar și controlul asupra exercitării obligațiunilor lui profesionale;

     f) orientarea profilactică a asigurării sănătății populației în toate sferele de activitate vitală;

     g) diversitatea formelor de asistență medicală (de stat, prin asigurare, privată);

    h) garantarea de stat în apărarea intereselor populației în domeniul ocrotirii sănătății prin sistemul asigurărilor obligatorii de asistență medicală, acordarea de asistență medicală primară de către medicii de familie, de asistență medicală urgentă la etapa prespitalicească, de asistență medicală spitalicească, în limitele și în volumul stabilit;
    [Art.2 lit.h) modificată prin LP173 din 10.04.03, MO87/23.05.03 art.404]

     i) libertatea pacientului de a alege medicul de familie și instituția medicală primară;

    [Art.2 lit.i) modificată prin LP173 din 10.04.03, MO87/23.05.03 art.404]

    j) responsabilitatea fiecărei persoane pentru sănătatea sa.

    Articolul 3. Orientarea profilactică a asigurării sănătății

                       populației

    (1) Profilaxia este principiul fundamental în asigurarea sănătății populației.

   (2) Autoritățile administrației publice, unitățile economice sînt obligate să ia măsuri sociale și medicale orientate spre profilaxia primară a maladiilor, în special spre salubritatea mediului înconjurător spre crearea și menținerea unor condiții igienice favorabile de viață și de muncă, spre menținerea și ocrotirea sănătății populației, a unor categorii ale ei (femei, copii, bătrîni), spre propagarea odihnei active și a culturii fizice de masă, spre alimentarea rațională și educația sanitară a populației.

    Articolul 4. Instituțiile medico-sanitare

    (1) Instituțiile medico-sanitare pot fi publice sau private, cu excepția celor care, în conformitate cu legislația în vigoare, nu pot fi decît publice.

    (2) Instituția medico-sanitară publică se instituie prin decizie a Ministerului Sănătății sau a autorității administrației publice locale.Instituția medico-sanitară publică departamentală se instituie prin decizie a autorității centrale de specialitate.
   (21) Conducătorii instituțiilor medico-sanitare publice republicane, municipale, raionale sînt selectați prin concurs organizat de Ministerul Sănătății și sînt numiți în funcție de către fondator. Eliberarea din funcție a conducătorilor instituțiilor medico-sanitare publice republicane, municipale, raionale se efectuează de către fondator. Regulamentul privind numirea în funcție a conducătorilor instituțiilor medico-sanitare publice în bază de concurs se aprobă de Guvern.
    [Art.4 al.(21) în redacția LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]
    [Art.4 al.(21) introdus prin LP192-XVI din 26.07.07, MO117-126bis/14.08.07 art.542]
    (22) Conducătorul instituției medico-sanitare publice gestionează instituția în baza unui contract încheiat cu fondatorul pe un termen de 5 ani. Funcția de conducător al instituției medico-sanitare publice nu poate fi ocupată de către persoana care activează concomitent într-o instituție medico-sanitară privată.
    [Art.4 al.(22) introdus prin LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]

    (3) Persoanele fizice și persoanele juridice au dreptul să fondeze instituții medico-sanitare (curative, profilactice, epidemiologice, farmaceutice și de altă natură) și poartă răspundere pentru asigurarea lor financiară și tehnico-materială, pentru organizarea de asistență medicală și pentru calitatea ei, conform legislației în vigoare.

    (4) Instituțiile medico-sanitare și farmaceutice private își desfășoară activitatea în spațiile ce le aparțin cu drept de proprietate privată sau în alte spații luate în locațiune, inclusiv ale instituțiilor medico-sanitare publice, cu gen de activitate în domeniul ocrotirii sănătății, care corespund cerințelor actelor legislative și normative în vigoare privind parteneriatul public-privat.
    [Art.4 al.(4) în redacția LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]
    (41) Compania Națională de Asigurări în Medicină este autorizată să realizeze programe cu destinație specială în domeniul ocrotirii sănătății din contul transferurilor de la bugetul de stat prevăzute pentru realizarea programelor naționale de ocrotire a sănătății, pentru necesitățile care nu sînt prevăzute a fi finanțate la alin. (4).
    [Art.41 introdus prin LP80 din 18.04.13, MO96a/01.05.13 art.316d]

    (5) Regulamentele și nomenclatorul instituțiilor medico-sanitare, indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare, precum și lista serviciilor prestate de acestea, sînt aprobate deMinisterul Sănătății, cu excepția celor ale organelor de drept și ale organelor militare.
    [Art.4 al.(5) modificat prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]

    (6) Parlamentul reorganizează, prin acte legislative, sistemul național de sănătate, domeniul medicamentului și al activității farmaceutice.
    [Art.4 al.(6) introdus prin LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]
    (7) Fondatorul aprobă organigrama și statele de personal ale instituției medico-sanitare.
    [Art.4 al.(7) introdus prin LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]
    [Art.4 modificat prin LP249-XVI din 21.07.06, MO170-173/03.11.06 art.779]

    [Art.4 modificat prin LP173 din 10.04.03, MO87/23.05.03 art.404]

    Articolul 5. Subordonarea unităților din sistemul

                       de ocrotire a sănătății

    (1) Instituțiile de învățămînt de stat, instituțiile de cercetări științifice din sistemul de ocrotire a sănătății, precum și spitalele, dispensarele republicane și alte instituții republicane de asigurare a sănătății se află în subordinea Ministerului Sănătății și Protecției Sociale. Celelalte unități medico-sanitare se subordonează Ministerului Sănătății și Protecției Sociale și autorităților administrației publice locale.

    (2) Instituțiile departamentale curativ-profilactice, sanitaro-antiepidemice și de altă natură se subordonează departamentelor respective. În plan metodic, de control al calității asistenței medicale și de atestare a cadrelor instituțiile respective sînt subordonate Ministerului Sănătății și Protecției Sociale. În circumstanțe extraordinare de izbucnire a unor maladii de masă, unitățile medico-sanitare nominalizate vor acorda, conform deciziei Guvernului, asistență medicală sinistraților. În perioada de răspîndire a maladiilor transmisibile toate centrele de igienă și  antiepidemice sînt obligate să-și coordoneze activitatea cu Ministerul Sănătății.

    (3) Unitățile medico-sanitare private și persoanele care exercită independent profesiune medico-sanitară se supun autorităților administației publice locale, Ministerului Sănătății și Protecției Sociale, altor organe și organizații, în condiția legii.

    Articolul 6. Competența autorităților administrației publice 
                       locale în domeniul asigurării sănătății populației

    Autoritățile administrației publice locale, pe teritoriul din subordine:

    a)  îndrumă, în limitele competenței, subdiviziunile de sănătate de interes local, numesc și eliberează din funcție conducătorii acestora în condițiile art.4;
    [Art.6 lit.a) în redacția LP192-XVI din 26.07.07, MO117-126bis/14.08.07 art.542]

    b) acționează în vederea organizării educației sanitare a populației, dezvoltării rețelei de unități medico-sanitare și întăririi bazei lor tehnico-materiale;
    [Art.6 lit.b) modificată prin LP173 din 10.04.03, MO87/23.05.03 art.404]

   c) organizează controlul asupra salubrității și radiației mediului înconjurător, asupra respectării regulilor sanitare, iau măsuri preventive împotriva maladiilor sociale și transmisibile, epidemiilor, epizootiilor, întreprind acțiuni pentru lichidarea lor;

   d) organizează acordarea de asistență medicală populației, stabilesc, în limitele competenței, înlesniri și ajutoare pentru ocrotirea mamei și a copilului, pentru îmbunătățirea condițiilor de trai ale familiilor cu mulți copii;

   e) aprobă și asigură implementarea planurilor strategice locale de dezvoltare a serviciilor de sănătate, a programelor locale de sănătate și, în limitele posibilităților, participă la consolidarea bazei tehnico-materiale a instituțiilor medico-sanitare, fondate în condițiile legii;

    f) informează populația despre pericolul ce o amenință  în cazul avariilor ecologice și despre măsurile ce se iau pentru lichidarea urmărilor acestora;

   g) înaintează cereri privind suspendarea sau sistarea activității unităților economice, indiferent de tipul de proprietate și forma de organizare juridică, care încalcă regulile sanitare și alte prevederi ale legislației;

    h) asigură controlul asupra  respectării în unități economice a regulilor de protecție a muncii, securității tehnice, normelor sanitare de producție;

    i) iau măsuri excepționale, în condițiile legii, pentru asigurarea sănătății și salvarea vieții oamenilor în situații extremale, în perioada de lichidare a urmărilor cataclismelor naturale și antropogene, precum și în procesul de combatere a epidemiilor și epizootiilor;

    j) stabilesc reguli de exploatare a instalațiilor de alimentare  cu apă potabilă și menajeră;

    k) stabilesc zonele de protecție sanitară a apelor, îngrădesc sau interzic unităților economice utilizarea tehnică a apei potabile din apeducte;

    l) participă la aprecierea calității de stațiune balneară a localității;

    m) exercită controlul asupra tutelei și curatelei persoanelor majore recunoscute, în condițiile legii, încapabile sau cu capacitate restrînsă;

    n) stabilesc timpul de păstrare a liniștei în locurile publice;

    o) exercită alte funcții pentru asigurarea sănătății populației.

    [Art.6 modificat prin LP268 -XVI din 28.07.06, MO142-145/08.09.06 art.702]

    Articolul 7. Finanțarea ocrotirii sănătății

    (1) Mijloacele financiare ale instituției medico-sanitare publice provin din fondurile asigurărilor obligatorii de asistență medicală (în bază de contract de asistență medicală încheiat cu Compania Națională de Asigurări în Medicină sau cu agențiile ei teritoriale), din sursele bugetare, din serviciile prestate contra plată, din donații, granturi și sponsorizări, din alte surse financiare permise de legislație.

    (2) Activitatea instituțiilor medico-sanitare publice încadrate în sistemul asigurărilor obligatorii de asistență medicală se desfășoară pe principiul de autofinanțare, de non-profit.
     (3) Mijloacele financiare ale instituției medico-sanitare private provin din prestarea serviciilor contra plată și din alte surse financiare permise de legislație.
    [Art.7 al.(3) introdus prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
    [Art.7 al.(3) exclus prin LP268 -XVI din 28.07.06, MO142-145/08.09.06 art.702]
    [Art.7 al.(3) modificat prin LP159-XVI din 21.07.05, MO107-109/12.08.05 art.529]
    (4) Autoritățile publice centrale din domeniul ocrotirii sănătății se abilitează cu dreptul de a centraliza mijloacele bănești din alocațiile totale prevăzute în bugetul de stat pe anul respectiv pentru ocrotirea sănătății, inclusiv prin delegare instituțiilor din subordine, în vederea realizării programelor cu destinație specială din domeniu.
    [Art.7 al.(4) introdus prin LP48 din 26.03.11, MO53/04.04.01 art.114; în vigoare 04.04.11]
    (5) Metodologia stabilirii tarifelor pentru prestarea serviciilor medico-sanitare în instituțiile publice și cele private, contractate de către Compania Națională de Asigurări în Medicină, Catalogul de tarife unice pentru serviciile medico-sanitare prestate contra plată de către instituțiile medico-sanitare publice, precum și pentru serviciile acoperite din fondurile asigurării obligatorii de asistență medicală, prestate de instituțiile medico-sanitare publice și de cele private, se elaborează de Ministerul Sănătății și se aprobă de Guvern.
    [Art.7 al.(5) introdus prin LP114 din 08.07.11, MO122-127/29.07.11 art.342]
    [Art.7 modificat prin LP173 din 10.04.03, MO87/23.05.03 art.404]

Capitolul III

DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIUNILE POPULAȚIEI

ÎN ASIGURAREA SĂNĂTĂȚII

    Articolul 17. Dreptul la asigurarea sănătății

     (1) Locuitorii republicii au dreptul la asigurarea sănătății, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex, apartenență socială și religie.

    (2) Acest drept este asigurat prin păstrarea fondului genetic al țării, prin crearea de condiții de viață și muncă, prin garantarea unei asistențe medicale calificate, acordate în conformitate cu exigențele medicinei moderne, precum și prin apărarea juridică a dreptului  la ocrotirea sănătății și la repararea prejudiciului cauzat sănătății.

    (3) Păstrarea fondului genetic al țării este garantată printr-un complex de măsuri de asigurare a sănătății populației, prin prevenirea îmbolnăvirilor, dezvoltarea potențialului economic, social și cultural al republicii, prin salubritatea mediului înconjurător. În acest scop se efectuează, la nivel interdepartamental, investigații fundamentale și aplicate privitoare la starea fondului genetic în dependență de situația ecologică, se iau măsuri de profilaxie și de tratament pentru persoanele cu anomalii congenitale de dezvoltare și patologii,se prognozează tendințele de schimbare a tipului genetic al omului.

    Articolul 18. Educația sanitară a populației

    (1) Pentru a-și asigura sănătatea, locuitorii republicii trebuie să posede cunoștințe despre modul de viață sănătos, igiena individuală, alimentația rațională, prevenirea nașterii de copii handicapați, a maladiilor, despre inadmisibilitatea abuzului de medicamente, despre simptomele bolilor și acordarea de prim ajutor medical, despre daunele alcoolului, stupefiantelor și substanțelor psihotrope.

    (2) Unitățile Ministerului Sănătății, alte ministere și departamente, autoritățile administrației  publice locale, unitățile economice sînt obligate să contribuie la educația sanitară a populației.

    Articolul 19. Dreptul la repararea prejudiciului

                         adus sănătății

   (1) Orice persoană are dreptul la repararea prejudiciului adus sănătății de factori nocivi generați prin încălcarea regimului autiepidemic, regulilor și normelor sanitar-igienice, de protecție a muncii, de circulație rutieră, precum și de acțiunile, rău intenționate ale unor alte persoane.

     (2) Persoana poate ataca acțiunile și hotărîrile nelegitime ale organelor de stat și ale factorilor de decizie care i-au  prejudiciat sănătatea.

   (3) Pacienții, organele de asigurare medicală au dreptul la repararea prejudiciilor aduse pacienților de unitățile medico-sanitare prin necesitatea normelor de tratament medical, prin prescrierea de medicamente contraindicate sau prin aplicarea de tratamente necorespunzătoare care agravează starea de sănătate, provoacă infirmitate permanentă, periclitează viața pacientului sau se  soldează cu moartea lui.

    (4) Dacă îmbolnăvirile și traumele sînt generate de încălcarea regulilor de protecție a muncii, regulilor de circulație rutieră, a ordinii de drept, de abuzul de băuturi alcoolice, de folosirea substanțelor narcotice și toxice, precum și de încălcarea flagrantă a regimului de tratament, organele de asigurare medicală  pot  percepe, conform legii, persoanelor vinovate costul asistenței medicale.

Capitolul IV

ASISTENȚA MEDICALĂ

    Articolul 20. Dreptul la asistență medicală

    (1) Cetățenilor Republicii Moldova, indiferent de veniturile proprii, li se oferă posibilități egale în obținerea de asistență medicală oportună și calitativă în sistemul asigurărilor obligatorii de asistență medicală. Asigurarea obligatorie de asistență medicală reprezintă un sistem, garantat de stat, de apărare a intereselor populației în domeniul ocrotirii sănătății prin constituirea, din contul primelor de asigurare, a unor fonduri bănești destinate acoperirii cheltuielilor de tratare a stărilor condiționate de survenirea evenimentelor asigurate (maladie sau afecțiune).

    [Art.20 al.(1) modificat prin LP173 din 10.04.03, MO87/23.05.03 art.404]

    (2) Statul, în conformitate cu prevederile Constituției, garantează minimul asigurării medicale gratuite cetățenilor Republicii Moldova, care  cuprinde:

    a) măsurile profilactice antiepidemice și serviciile medicale în limita programelor naționale prevăzute în bugetul de stat;

    b) asistența medicală în caz de urgențe medico-chirurgicale cu pericol vital, cînd sînt necesare una sau mai multe intervenții realizate atît prin intermediul serviciului prespitalicesc de asistență medicală urgentă, de asistență medicală primară acordată de medicul de familie, cît și prin structurile instituțiilor medico-sanitare de tip ambulator sau staționar, în limita mijloacelor fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală și mijloacelor bugetului de stat pe anul respectiv;

    [Art.20 al.(2), lit.b) în redacția LP268 -XVI din 28.07.06, MO142-145/08.09.06 art.702]

    c) asistența medicală urgentă prespitalicească, asistența medicală primară, precum și asistența medicală specializată de ambulator și spitalicească în cazul maladiilor social-condiționate cu impact major asupra sănătății publice, conform unei liste stabilite de Ministerul Sănătății;
    [Art.20 al.(2), lit.c) în redacția LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]

    d) asistența medicală, prevăzută în Programul unic al asigurării obligatorii de asistență medicală, persoanelor asigurate, inclusiv celor neangajate în cîmpul muncii, pentru care plătitor al primelor de asigurare obligatorie de asistență medicală este statul.    
    e) asistența medicală stomatologică în volum deplin, cu excepția protezării și restaurării dentare, acordată copiilor cu vîrsta de pînă la 12 ani;
    [Art.20 al.(2), lit.e) introdusă prin LP88 din 29.05.14, MO160-166/20.06.14 art.355]
    f) acoperirea cheltuielilor pentru exoprotezele și implanturile mamare necesare pentru reabilitarea pacientelor cu tumori maligne;
    [Art.20 al.(2), lit.f) introdusă prin LP88 din 29.05.14, MO160-166/20.06.14 art.355]
    g) acoperirea cheltuielilor pentru protezele individuale și consumabilele necesare pentru reabilitarea chirurgicală și protetică a pacienților cu tumori maligne ale capului, gîtului și ale aparatului locomotor din contul fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală gestionate de Compania Națională de Asigurări în Medicină.
    [Art.20 al.(2), lit.g) introdusă prin LP88 din 29.05.14, MO160-166/20.06.14 art.355]
    [Art.20 al.(2) modificat prin LP577 din 26.12.03, MO6-12/01.01.04 art.86]

    (3) Asistența medicală prevăzută la alin.(2) lit. b)–g) se realizează în limita mijloacelor financiare ale fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală, constituite în modul stabilit de legislație.
    [Art.20 al.(3) modificat prin LP88 din 29.05.14, MO160-166/20.06.14 art.355]

    [Art.20 al.(3) introdus prin LP577 din 26.12.03, MO6-12/01.01.04 art.86]

    Articolul 21. Tipurile de asistență medicală, modul 
                          lor de acordare
    (1) Tipurile de asistență medicală sînt: asistența medicală urgentă prespitalicească; asistența medicală primară; asistența medicală specializată de ambulator, inclusiv stomatologică; asistența medicală spitalicească; servicii medicale de înaltă performanță; îngrijiri medicale la domiciliu.
    (2) Asistența medicală primară este asigurată prin serviciile de medicină de familie. În caz de necesitate, asistența medicală se acordă etapizat în instituțiile de asistență medicală urgentă prespitalicească, de către Serviciul republican AVIASAN, în instituțiile spitalicești și specializate de ambulator, inclusiv stomatologice.

    [Art.21 în redacția LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]

    Articolul 22. Acordarea de concedii medicale

    (1) Persoanelor încadrate  în unități economice cu orice tip de prorpietate și formă de organizare juridică li se acordă concedii medicale în caz de boală, traume și în alte cazuri prevăzute de lege.

    (2) Certificatele de concediu medical sînt eliberate de către instituțiile medico-sanitare publice și private în modul stabilit de Guvern.
    [Art.22 al.(2) în redacția LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]

    Articolul 23. Consimțămîntul pentru prestații medicale

    (1) Consimțămîntul pacientului este necesar pentru orice prestație medicală propusă (profilactică, diagnostică, terapeutică, recuperatorie).

    (2) În lipsa  unei opoziții manifeste, consimțămîntul se presupune pentru orice prestație care nu prezintă riscuri importante pentru pacient sau care nu este susceptibilă să-i prejudicieze intimitatea.

    (3) Consimțămîntul pacientului incapabil de discernămînt este dat de reprezentantul său legal; în lipsa acestuia de ruda cea mai apropiată.

    (4) Consimțămîntul pacientului  incapabil de discernămăînt, fie temporar, fie permanent, este presupus în caz de pericol de moarte iminentă sau de amenințare gravă a sănătății sale.

     (5) Dispozițiile alin. (1), (2), (3), (4) se aplică pacienților care au împlinit vîrsta de 16 ani.

    (6) Dacă pacientul are mai puțin de 16 ani, consimțămîntul este dat de reprezentantul său legal. În caz de pericol de moarte iminentă sau de amenințare gravă a sănătății, prestația medicală se poate desfășura și fără consimțămîntul reprezentantului legal.

    (7) Consimțămîntul sau refuzul pacientului ori al reprezentantului său legal se atestă în scris prin semnătura medicului curant sau a completului în componența echipei de gardă, în cazuri excepționale prin semnătura conducerii unității medico-sanitare.

    Articolul 24. Asistența medicală în cazuri de urgență și

                          în cazuri extremale

    (1) Peroanele sînt asigurate cu asistență medicală urgentă în caz de pericol pentru viață (accidente, îmbolnăviri acute grave etc.).

    (2) Se acordă  asistență  medicală  urgentă  prin servicii  speciale (stații și secții de salvare, aviația sanitară, spitale de urgentă, alte unității de salvare) în modul stabilit de Ministerul Sănătății.

    (3) Asistența medicală urgentă se acordă și de unitățile medico-sanitare proxime, indiferent de tipul de proprietate și forma de organizare juridică.

    (4) Lucrătorii medico-sanitari și farmaceutici sînt obligați să acorde primul ajutor medical de urgență în drum, pe stradă, în alte locuri publice și la domiciliu, în orice oră de zi sau noapte. În caz de accidente, primul ajutor medical trebuie să fie acordat și de lucrătorii poliției, ai serviciului de pompieri, de conducătorii auto.

    (5) Neacordarea de asistență medicală urgentă fără motive întemeiate, la fel și chemarea ei falsă, sînt pedepsite conform legii.

    (6) Orice persoană care este de față la producerea unei accidentări sau îmbolnăviri grave este obligată să acorde primul ajutor în limita posibilităților sale, să anunțe instituția medico-sanitară proximă, să ajute personalului medico-santar la acordarea de prim ajutor, să dea vehiculele de care dispune pentru transportarea gratuită a acidentaților sau bolnavilor la instituția medico-sanitară proximă. Identic se procedează și în cazul femeilor gravide care necesită asistență medicală urgentă.

    (7) Transportarea la instituția medico-sanitară a persoanei care s-a îmbolnăvit la locul de muncă se efectuează cu vehicul din contul unității economice respective.

    (8) Dacă viața pacientului este în pericol, medicul  sau un alt lucrător medical poate folosi gratuit, în modul stabilit, orice tip vehicul pentru a se deplasa la bolnav sau pentru a-l transporta la instituția medico-sanitară proximă.

    (9) Persoanelor le este garantată asistența medicală în situații extremale (calamități, catastrofe, avarii, îmbolnăviri și intoxicații de masă, iradiere cu raze ionizante și neionizante, poluare abundentă a mediului etc.). Acordarea de asistență medicală în astfel de cazuri este efectuată de unități medico-sanitare teritoriale și de brigăzi speciale de mobilizare permanentă, formate de Ministerul Sănătății.

    Articolul 25. Dreptul la libera alegere a medicului,
                         a instituției medicale și a formei de 
                         asistență medicală
    [Art.25 titlul modificat prin LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]

    (1) Cetățenii Republicii Moldova au dreptul la libera alegere  a medicului și a formei de asistență medicală.

    (2) Alegerea medicului în unitățile medico-sanitare publice se efectuează în modul stabilit.

    (3) Cetățenii Republicii Moldova au dreptul să solicite asistență medicală unităților medico-sanitare cu orice tip de proprietate și formă de organizare juridică, atît din țară, cît și din străinătate, în conformitate cu tratatele și acordurile internaționale la care Republica Moldova este parte.

    Articolul 26. Asigurarea obligatorie de asistență
                         medicală a străinilor
    (1) Străinii specificați la art. 2 alin. (1) lit. a)–f) din Legea nr. 274 din 27 decembrie 2011 privind integrarea străinilor în Republica Moldova, încadrați în muncă în Republica Moldova în baza unui contract individual de muncă, străinii titulari ai dreptului de ședere permanentă în Republica Moldova, precum și refugiații și beneficiarii de protecție umanitară au aceleași drepturi și obligații în domeniul asigurării obligatorii de asistență medicală ca și cetățenii Republicii Moldova, în conformitate cu legislația în vigoare, dacă tratatele internaționale nu prevăd altfel.
    (2) Străinii cărora li s-a acordat dreptul de ședere provizorie pe teritoriul Republicii Moldova pentru reîntregirea familiei, pentru studii, pentru activități umanitare sau religioase au obligația de a se asigura în mod individual, achitînd prima de asigurare obligatorie de asistență medicală similar cetățenilor Republicii Moldova care achită prima de asigurare stabilită în sumă fixă, dacă tratatele internaționale nu prevăd altfel.
    (3) Calitatea de asigurat și drepturile de asigurare încetează odată cu anularea/revocarea dreptului de ședere în Republica Moldova, încetarea/anularea statutului de apatrid sau a formei de protecție, în conformitate cu legislația în vigoare.
    [Art.26 în redacția LP77 din 12.04.13, MO125-129/14.06.13 art.398; în vigoare 01.07.13]
    [Art.26 în redacția LP259-XVI din 05.12.08, MO237-240/31.12.08 art.862]

    [Art.26 în redacția LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]

    [Art.26 modificat prin LP173 din 10.04.03, MO87/23.05.03 art.404]

    Articolul 27. Dreptul la informații despre starea sănătății

    (1) Pacientul și rudele sale au dreptul să  fie informați despre starea sănătății acestuia.

    (2) În timpul examenului medical și al tratamentului pacientul are dreptul la informații despre procedurile medicale ce i se aplică, despre riscul lor potențial și eficacitatea terapeutică, despre metodele de alternaivă, precum și despre diagnosticul, prognosticul și  mersul tratamentului, despre recomandările profilactice. Pacientul are dreptul să consulte datele obiective, înscrise în fișa de observație medicală sau  în alte documente, care îl privesc. În cazul în care s-ar putea produce deteriorarea gravă a stării fizice sau psihice a pacientului sau compromiterea rezultatelor tratamentului, informațiile de mai sus vor fi date unei persoane apropiate bolnavului.

    (3) Pacientul are dreptul să primească aceste informații în scris. Modul lor de furnizare este stabilit de Ministerul Sănătății.

    Articolul 28. Aplicarea metodelor de profilaxie, diagnostic

                         și tratament, precum și a medicamentelor

    (1) În practica medicală sînt aplicate  metodele de profilaxie, diagnostic și tratament, precum și medicamente, permise de Ministerul Sănătății.

    (2) Cu consimțămîntul scris al pacientului capabil de raționament lucid și cu discernămîntul păstrat ori cu consimțămîntul scris al părinților, tutorelui sau curatorului pacientului care nu a atins vîrsta de 16 ani sau ai bolnavului psihic, medicul poate aplica noi metode de profilaxie, diagnostic și tratament, precum și noi medicamente, fundamentate științific, dar încă neadmise pentru aplicare în masă.

    (3) Modul de aplicare a  noi metode de profilaxie, diagnostic și tratament, precum și de noi medicamente, fundamentate științific, dar încă  neadmise pentru aplicare în masă, este stabilit de Ministerul Sănătății.

    Articolul 29. Donarea de sînge

    (1) Donarea de sînge înseamnă oferirea unei cantități din sîngele propriu pentru asigurarea sănătății unei alte persoane.

    (2) Modul donării de sînge, statutul juridic al donatorilor de sînge, garanțiile de muncă și garanțiile sociale, drepturile și înlesnirile lor responsabilitatea organelor de stat, a unităților medico-sanitare pentru  prejudiciul cauzat sănătății donatorilor, a unităților economice și a organizațiilor obștești pentru dezvoltarea mișcării donării de sînge sînt stabilite de legislația în vigoare.

    Articolul 30. Prelevarea și transplantul de țesuturi și

                        organe umane

    Prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane se fac numai în unități medico-sanitare publice, conform normelor stabilite de legislația în vigoare.

    Articolul 31. Sterilizarea chirurgicală voluntară

    (1) Sterilizarea chirurgicală voluntară la femei și la bărbați poate fi efectuată la dorința lor sau la indicația medicului cu consimțămîntul scris al persoanei în instituții medico-sanitare publice și private  în cazurile și în modul stabilit de Ministerul Sănătății.
    [Art.31 al.(1) modificat prin LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]

    (2) Efectuarea sterilizării chirurgicale de către persoane fără studii medicale corespunzătoare, precum și în unități medico-sanitare nespecializate, se pedepsește conform legii.

    Articolul 32. Întreruperea voluntară a cursului sarcinii

    (1) Femeilor  li se acordă dreptul să-și hotărască personal problema maternității.

    (2) Operația de întrerupere a cursului sarcinii poate fi efectuată pînă la sfîrșitul primelor 12 săptămîni de sarcină în instituții medico-sanitare publice și private.
    [Art.32 al.(2) modificat prin LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]

    (3) Modul de efectuare a acestei operații după primele 12 săptămîni de sarcină este stabilit de Ministerul Sănătății.

    Articolul 33. Dreptul la reproducere umană asistată medical
    (1) Femeile și bărbații au dreptul să beneficieze de serviciile de sănătate a reproducerii asistate medical în conformitate cu legislația în vigoare.
    (2) Serviciile medicale de reproducere umană asistată pot fi acordate de instituțiile medico-sanitare publice acreditate și de instituțiile medico-sanitare private licențiate și acreditate care activează în conformitate cu actele legislative și normative în vigoare privind parteneriatul public-privat

    [Art.33 în redacția LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]
    Articolul 331. Asistența medicală la naștere și după 
                          naștere
    (1) Asistența obstetricală și ginecologică se acordă în instituțiile medico-sanitare publice acreditate și în instituțiile medico-sanitare private licențiate și acreditate.
    (2) Femeile gravide au dreptul la libera alegere a medicului și a instituției medico-sanitare care acordă asistență medicală la naștere și după naștere, cu excepția cazurilor în care, conform indicațiilor medicale, este necesară respectarea principiilor de regionalizare și triere a gravidelor în acordarea asistenței medicale perinatale.
    [Art.331 introdus prin LP117 din 17.07.10, MO126-128/23.07.10 art.408]

    Articolul 34. Încetarea acordării asistenței medicale

    (1) Rugămintea pacientului de a i se scurta viața prin mijloace medicale (eutanasie) nu poate fi satisfăcută.

    (2) Aparatura medicală care menține viața pacientului în caz extremal poate fi deconectată numai după constatarea morții creierului.

    (3) Modul de constatare a morții și de luare a deciziei de deconectare a aparaturii medicale este stabilit de legislația în  vigoare.

    (4) Pacientul are dreptul de a primi sau de a refuza ajutor spiritual și moral, inclusiv din partea unui slujitor al religiei sale. Pacientul are dreptul să moară în demnitate.

    Articolul 35. Asistența medicală de recuperare și asistența

                         medicală balneară

    (1) Asistența medicală de recuperare se acordă în  unități medico-sanitare specializate publice, cooperatiste și particulare.

    (2) Unitățile medico-sanitare de recuperare, serviciile medicale din stațiunile balneare, sanatoriile și preventoriile cu rol recuperator, alte unități și servicii medicale de recuperare se organizează în zone cu factorii naturali de cură în scopul  recuperării integrale a bolnavilor, fortificării sănătății și restabilirii capacității lor  de muncă.

    (3) Indicațiile și contraindicațiile tratamentului ambulator și în staționar la toate stațiunile balneare sînt stabilite de Ministerul Sănătății.

    (4) Sistemul triajului medical și modul de trimitere a bolnavilor la tratament balneo-sanatorial sînt stabilite de Ministerul Sănătății, de comun acord cu Consiliul Federației Sindicatelor Independente din Moldova.

    (5) Considerarea unei localități ca stațiune balneară, stabilirea hotarelor zonelor ei de protecție sanitară și determinarea regimului acesteia sînt efectuate de Guvern, la propunerea Ministerului Sănătății și a Consiliului Federației Sindicatelor Independente din Moldova, coordonată cu autoritatea administrației publice locale pe al cărui teriroriu se află stațiunea.

    (6) Profilul medical al instituțiilor balneo-sanitoriale este stabilit de Ministerul Sănătății și de Consiliul Federației Sindicatelor Independente din Moldova.
    [Art.35 al.(6) modificat prin LP162 din 22.07.11, MO170-175/14.10.11 art.498]

    (7)Ministerul Sănătății exercită controlul asupra activității instituțiilor balneo-sanatoriale și le acordă ajutor științific, metodic și consultativ.

    Articolul 36. Dreptul pacientului de a ataca acțiunile personalului

                          medico-sanitar pentru prejudicierea sănătății

    În cazul stării nesatisfăcătoare a sănătății în urma unei asistențe medicale necorespunzătoare, pacientul are dreptul de a cere efectuarea, în modul stabilit, a unei expertize profesionale, precum și repararea prejudiciului moral și material ce i s-a adus.

Concluzie:

Analizînd ''Comentariul art.36 din Constituția RM'' ma captivat o frază care sună în felul următor:„O stare perfectă de sănătate pe care poate să o atingă un om constituie un drept fundamental al oricărei ființe umane, indiferent de rasă, religie, vederi politice, situație economică sau socială“,de care ''drept fundamental al ființei umane'' poate fi vorba,cînd buneii și parinții noștri pentru rețetă cu medicamente trebuie să plătescă medicului și să îl roage frumos,dacă el încă o să găsească timp să ii prescrie una sau dacă nu să stea în rind vrio săptămînă două.De care drept la ‘’ocrotirea sănătăți’’i poate fi vorba cînd:

-o poliță de asigurare costă circa 4000-5000 lei?;

-în spitale nu sunt medicamente pentru a trata bolnavii;

-mizeria și condițiile din spitale sunt dezastruoase;

Aș putea vorbi ore în șir la acest subiect pentru că este o problema destul de gravă care mă doare.Republica Moldova are șansă de scăpare și noi suntem scăparea ei.

Bibliografie:

1.Constitutia Republicii Moldova;

2. Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 25);

3. Comentariul Constitutie din 14.08.2012;

4. Jurisprudența Curții Constituționale: nr. 2 din 28.01.1999;

5. Legea Nr.411 din 28.03.1995 cu privire la ocrotirea sănătății.