Dreptul DE Regres ÎN Diverse Situații Reglementate DE Codul Civil

Diverse

Dreptul DE Regres ÎN Diverse Situații Reglementate DE Codul Civil

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

1. NOȚIUNEA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

1.1. Aspecte generale privitoare la răspunderea civilă

1.2. Noțiunea de prejudiciu

1.3. Cerințele reparării prejudiciului

1.4. Principiile reparării prejudiciului

1.5. Repararea prin echivalent a prejudiciului

1.6. Suportarea prejudiciului

2. DREPTUL DE REGRES

2.1. Regresul în cazul răspunderii pentru fapta altei persoane

2.2. Regresul între persoanele care răspund pentru același prejudiciu

2.3. Răspunderea solidară

2.4. Suportarea reparației de către debitorii solidari

2.5. Răspunderea comitenților pentru prepuși

3. DREPTUL DE REGRES ÎN DIVERSE SITUAȚII REGLEMENTATE DE CODUL CIVIL

3.1. Plata pasivului moștenirii

3.2. Raportul dintre contractantul cedat și cedent

3.3. Actele încheiate de gerant

3.4. Plata primită cu bună-credință de creditor

3.5. Existența mai multor debitori

3.6. Stingere creanței prin confuziune

3.7. Remiterea de datorie

3.8. Confuziunea

3.9. Renunțarea la solidaritate

3.10. Regresul între codebitori

3.11. Insolvabilitatea codebitorilor

3.12. Mijloacele de apărare ale debitorului urmărit

3.13. Solidaritatea contractată în interesul unui codebitor

3.14. Plata bunurilor indisponibilizate

3.15. Obligația principală indivizibilă

3.16. Obligația principală divizibilă

3.17. Felurile subrogației

3.18. Fideiusiunea

3.19. Răspunderea furnizorului principal. Dreptul de regres al acestuia

3.20. Întinderea dreptului de regres

3.21. Regresul împotriva codebitorilor solidari

CONCLUZIE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față are, atât ca titlu, cât și ca subiect central Dreptul de regres. Acest drept presupune că, acea persoană care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat un prejudiciu, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.

Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.

În momentul în care, cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu.

Lucrarea este structurată în trei capitole, alcătuite la rândul lor din mai multe subcapitole.

Primul capitol creionează aspecte generale privitoare la răspunderea civilă și prejudiciu- noțiune, principii, cauze, modalități de reparare.

Al doilea capitol este denumit chiar Dreptul de regres. Aici este prezentat regresul în cazul răspunderii pentru fapta altei persoane, regresul între persoanele care răspund pentru același prejudiciu, răspunderea solidară, precum și cazul răspunderii comitenților pentru prepuși.

Ultimul capitol, însă cel mai consistent dintre cele prezentate, este alcătuit din prezentarea situațiilor în care operează dreptul de regres. Aici vom regasi aspecte privitoare exclusiv la dreptul de regres în următoarele situații juridice: plata pasivului moștenirii- deși acest fapt face parte din materia dreptului succesoral, am considerat necesar a fi prezentat, raportul dintre contractantul cedat și cedent, gestiunea de afaceri, confuziunea, remiterea de datorie, obligațiile principale divizibile și indivizibile, subrogația, fideiusiunea, precum și alte forme ale regresului.

1. NOȚIUNEA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

1.1. Aspecte generale privitoare la răspunderea civilă

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul.

Răspunderea civilă delictuală apare ca o sancțiune de drept civil, astfel încât are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în cazul decesului acesteia, obligația de reparare a prejudiciului se va transmite moștenitorilor.

Art. 1349 din Codul civil prevede că „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Codul civil mai dispune că „în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului”. Așadar, Codul civil reglementează nu numai răspunderea civilă delictuală directă, adică răspunderea pentru fapta proprie, ci și forme de răspundere civilă delictuală indirectă, în cazul acesteia din urmă putând fi vorba fie de răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, fie de răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale, de lucruri, de ruina edificiului sau prin căderea ori aruncarea din imobil a unui lucru.

Subliniem că prin acte normative speciale sunt reglementate și unele forme particulare de răspundere pentru prejudiciile cauzate de anumite lucruri.

Analiza textelor Codului civil, a modului de prezentare a reglementărilor în cuprinsul acestui capitol și conținutul lor demonstrează faptul că s-a urmărit asigurarea unei reglementări unitare a instituției juridice a răspunderii civile, în ansamblul său, având în vedere faptul că ambele forme au același scop: restabilirea echilibrului social distrus prin comiterea unei fapte prejudiciabile și repunerea victimei în situația anterioară comiterii acestuia.

Astfel, constatăm faptul că în această reglementare se menține distincția clară între răspunderea delictuală și cea contractuală, fiecare având trăsături specifice în raport de izvorul obligațiilor: faptul ilicit delictual, respectiv faptul ilicit constând în încălcarea obligațiilor contractuale. Această reglementare corespunde orientării majoritare a doctrinei noastre din ultimele decenii privind recunoașterea unității instituției răspunderii civile, dar cu regimuri juridice diferite, altfel spus răspunderea civilă reprezintă unitate în diversitate, fiind unică și neunitară.

Pentru obligațiile de a face, debitorul se abține de la a îndeplini prestația la care s-a angajat ori o execută necorespunzător sau cu întarziere. Pentru asemenea obligații de rezultat, creditorul trebuie să facă dovada că nu s-a produs efectul promis de debitor; însă pentru obligațiile de mijloace, creditorul e ținut să facă dovada că datornicul nu s-a străduit suficient ca să ajungă la rezultatul promis, luandu-se în considerare diferite criterii prescrise de Codul civil. În toate cazurile, debitorul e ținut personal să își îndeplinească datoriile, depunând diligența de care dă dovadă un bun proprietar.

Pentru obligațiile de a nu face, creditorul e ținut să dovedească rezultatul acțiunii debitorului de la care acesta trebuia să se abțină, fiind imposibil de dovedit în sine lipsa de abstențiune, ci doar consecințele acesteia. Pentru obligațiile de a da, oricât de abstractă ar fi considerată executarea lor, se va ține seama de natura bunului. Astfel, dacă bunul e imobil și supus înscrierii în CF, creditorul obligației de transfer va fi ținut să probeze că debitorul nu a consimțit la actul translativ de drepturi tabulare, pe care l-a convenit anterior cu debitorul. Dacă bunul e mobil și nesupus Ia vreo formalitate, creditorul va putea reclama doar punerea în posesie, întrucât obligația s-a înfăptuit solo consensu.

Ambele răspunderi civile au aceleași elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită păgubitoare, culpa făptuitorului și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. În ceea ce privește raportul dintre acestea, răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun în materie, fiind aplicabilă ori de câte ori prejudiciul cauzat nu este în legătură cu un raport de natură contractuală.

Pentru prima dată în conținutul textului legal este stabilită obligația tuturor membrilor societății de a-și adapta propriul comportament regulilor de conduită pe care „legea sau obiceiul locului le impun”, astfel încât să evite producerea de prejudicii în mod ilicit altor persoane. Acesta este, de fapt, un principiu etico-juridic fundamental al unei societăți civilizate, în care se urmărește, alături de repararea daunei, și educarea cetățenilor în vederea prevenirii comiterii unor fapte de natură a aduce atingere drepturilor subiective și intereselor altor persoane.

Remarcăm caracterul general al obligației care a fost stabilită în sarcina oricărei persoane, raportându-se la respectarea atât a prevederilor legale, respectiv normele dreptului obiectiv, cât și la anumite reguli de conduită pe care obiceiul locului le stabilește, reguli care au dobândit, de-a lungul timpului, valoare juridică, fiind unanim acceptate și respectate în sânul societății datorită valențelor morale pe care le reprezintă și caracterului lor general.

În textul legal sunt prezentate condițiile specifice ale răspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, culpa și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Aceste dispoziții se coroborează cu cele din partea introductivă a Codului, respectiv art. 14 care se referă la buna-credință, art. 15 referitor la abuzul de drept și art. 16 care este despre vinovăție.

În mod expres s-a menționat faptul că răspunderea civilă delictuală poate fi angajată, în principal, ca urmare a încălcării drepturilor subiective ale unei persoane, dar s-a recunoscut ca fiind un prejudiciu reparabil și atingerea adusă numai intereselor legitime ale persoanei, ceea ce reprezintă o lărgire considerabilă a sferei prejudiciilor indemnizabile, pe temeiul răspunderii delictuale.

1.2. Noțiunea de prejudiciu

Prejudiciul reprezintă consecința negativă suferită de o persoană ca urmare a

faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.

Potrivit art. 1381 din Codul civil, orice prejudiciu dă dreptul la reparație, iar alineatele următoare ale aceluiași articol stabilesc că dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, precum și că dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor. După cum există sau nu posibilitatea unei evaluări bănești directe a prejudiciului, se face deosebire între: prejudiciul patrimonial și prejudiciul nepatrimonial.

Prejudiciul patrimonial poate fi material, de exemplu, deteriorarea sau distrugerea unui bun, pierderea întreținerii primite de la persoana decedată în urma unui accident etc., sau corporal, spre exemplu, reducerea sau pierderea capacității de muncă a unei persoane ca urmare a unei vătămări. Este vorba de un prejudiciu nepatrimonial în cazul prejudiciului estetic, al atingerii aduse onoarei sau demnității, al suferinței provocate de durerile fizice, al suferinței de ordin afectiv.

1.3. Cerințele reparării prejudiciului

Prin prejudiciu cert se înțelege acel prejudiciu sigur atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale. Prejudiciul actual este, prin ipoteză, un prejudiciu cert. Cerința este îndeplinită și în cazul prejudiciului viitor, deci cel care apare după soluționarea acțiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure atât apariția acestui prejudiciu, cât și posibilitatea de a fi determinat. În acest sens, art. 1385 Cod civil dispune că „se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică”.

În schimb, prejudiciul eventual, adică acel prejudiciu care nu este sigur sub aspectul existenței și, cu atât mai mult, al determinării întinderii sale, nu este supus reparațiunii.

Mai există condiția ca prejudiciul să nu fi fost reparat în prealabil de o terță persoană, fie ea fizică sau juridică. Această condiție se justifică prin aceea că, altfel, repararea prejudiciului ar constitui o îmbogățire fără just temei a victimei. Analiza condiției în discuție presupune deosebirea a trei ipoteze, în raport de calitatea terțului care plătește victimei.

Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice sunt faptele persoanei juridice însăși, cu condiția ca acestea să aibă legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Față de reglementarea anterioară, care stabilea răspunderea proprie a persoanei juridice doar pentru acele fapte ale organelor sale care erau săvârșite cu prilejul exercitării funcțiilor lor, actuala reglementare este mult mai largă, permițând victimei prejudiciului să pretindă răspunderea extinsă a persoanei juridice pentru fapte juridice care nu sunt exclusiv cantonate la exercițiul efectiv, faptic, al funcțiilor încredințate, ci au o legătură, oarecare, cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Persoana care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice nu este un simplu prepus al persoanei juridice. Comitentul nu este ținut să răspundă decât pentru fapta ilicită a prepusului care a fost săvârșită în cadrul funcțiile încredințate. Pentru faptele ilicite ale prepusului săvârșite cu depășirea limitelor acestor funcții ori prin exercitarea abuzivă a acestora, comitentul este apărat de răspundere. În schimb, persoana juridică va fi ținută să răspundă pentru orice faptă licită sau ilicită a organelor sale, săvârșită în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcției încredințate, întrucât aceste fapte sunt considerate fapte ale persoanei juridice însăși.

1.4. Principiile reparării prejudiciului

În materia răspunderii civile delictuale, nu este obligatorie recurgerea la calea procedurii judiciare pentru a se obține repararea prejudiciului, ci se poate încheia în mod valabil o convenție între victima și autorul prejudiciului, prin care părțile să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât și modalitatea de achitare a acestora.

În cazul în care intervine o asemenea convenție, principiul pacta sunt servanda se opune posibilității de a mai sesiza instanța cu o acțiune prin care să se solicite stabilirea cuantumului despăgubirilor și a modalității de plată.

Potrivit art. 1385 alin. (1) Cod civil, „prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

În măsura în care este posibilă și prezintă interes pentru cel prejudiciat, repararea în natură a prejudiciului, prin restabilirea situației anterioare, are prioritate față de repararea prin echivalent. Dacă repararea în natură nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, repararea prejudiciului se face prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre.

În materia răspunderii civile delictuale, de cele mai multe ori, nu există decât posibilitatea reparării prin echivalent a prejudiciului suferit de victima faptei ilicite.

1.5. Repararea prin echivalent a prejudiciului

Există două modalități de reparare prin echivalent a prejudiciului, și anume: acordarea unei sume globale sau stabilirea, tot în formă bănească, a unor prestații periodice succesive, cu caracter viager sau temporar.

Teoria generală a obligațiilor este prezentată pe larg în Cartea a V-a a Codului civil, iar aceasta este apreciată în doctrina noastră de către legiuitori ca fiind „cheia de boltă a dreptului civil”. Răspunderea delictuală reprezintă reacția societății față de acțiunile sau inacțiunile prin care s-a adus atingere drepturilor subiective și intereselor legitime ale altor persoane, prin angajarea obligației de reparare a prejudiciului în sarcina celui care se face vinovat sau care, prin lege, este obligat să răspundă.

Neîndeplinirea obligațiilor voluntare este o cauză unică de angajare a răspunderii contractuale. Efectul specific al acestei răspunderi este generarea unei obligații pecuniare ce imbracă forma daunelor-interese, pe care debitorul te datorează creditorului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea contractului.

Deoarece daunele-interese sunt întotdeauna sume de bani, exprimând simultan atât despăgubirile, cât și echivalentul bănesc al obligațiilor contractuale neexecutate, s-a pus problema elucidării raportului dintre răspunderea contractuală și executarea prin echivalent.

Dispozițiile cuprinse în Codul civil constituie o succintă trecere în revistă a regulilor instituite de-a lungul timpului în doctrina și jurisprudența noastră privind repararea prejudiciului, ca efect al angajării răspunderii delictuale. Această materie se află într-o continuă transformare, pentru satisfacerea într-o măsură tot mai mare a intereselor persoanelor vătămate. Prin consacrarea lor în viitoarea reglementare se tinde la unificarea practicii noastre judecătorești în aplicarea principiilor privind repararea integrală și în natură a prejudiciilor, eliminându-se astfel controversele declanșate de caracterul lacunar și neunitar al prevederilor actualului Cod civil.

Între răspunderea delictuală și reparația prejudiciului există o legătură indisolubilă: răspunderea civilă poate fi realizată numai prin repararea integrală, în natură sau prin echivalent a prejudiciului, iar dreptul victimei la reparație depinde de întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, care reprezintă temeiul său legal.

Aceasta implică două operațiuni distincte, dar interdependente, în primul rând, determinarea prejudiciului prin „stabilirea naturii, a particularităților și a întinderii urmărilor vătămătoare directe ale unui fapt dăunător care antrenează răspunderea civilă, precum și evaluarea în bani a acestora”, iar apoi, „determinarea reparației” care presupune „stabilirea cuantumului și forma despăgubirilor la care este îndreptățită persoana păgubită” .

Pentru determinarea prejudiciului reparabil, este folosită sintagma „orice prejudiciu” care, prin caracterul său de maximă generalitate, cuprinde orice rezultat vătămător sau dăunător cauzat unei persoane sau bunurilor acesteia, de natură a aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor sale legitime.

Existența unui prejudiciu produs în mod injust altei persoane, indiferent de natura lui declanșează mecanismul răspunderii civile delictuale, în vederea asigurării despăgubirii victimei. Sub acest aspect, remarcăm tendința actuală manifestată în alte sisteme de drept europene în sensul recunoașterii unei categorii tot mai largi de prejudicii reparabile, prin angajarea răspunderii delictuale, în vederea susținerii intereselor victimelor pentru o reparație integrală.

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de „obligație” semnifică existența unei legături juridice în virtutea căreia creditorul poate pretinde debitorului său executarea dreptului său de creanță.

În domeniul răspunderii civile delictuale, cel care a suferit un prejudiciu are calitatea de creditor cu privire la despăgubirile reprezentând reparația prejudiciului pe care i le datorează persoana responsabilă, respectiv debitorul său. Pentru obținerea acestora, creditorul are la dispoziție acțiunea în răspundere civilă delictuală prin care poate solicita instanței de judecată obligarea debitorului la despăgubirea sa, ceea ce presupune „stabilirea modului și întinderea reparațiunii la care se va obliga persoana sau persoanele desemnate de lege să răspundă pentru cauzarea prejudiciului”.

Sub acest aspect, stabilirea „momentului nașterii dreptului la reparație” prezintă o importanță deosebită, în primul rând, pentru a verifica îndeplinirea condițiilor esențiale pentru angajarea răspunderii delictuale, prejudiciu, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre acestea și culpa făptuitorului, dar și pentru indicarea legii aplicabile, începerea cursului prescripției etc.

Astfel, prin art. 1381 Cod civil a fost stabilită regula generală potrivit căreia săvârșirea unei fapte delictuale prejudiciabile reprezintă momentul nașterii raportului juridic obligațional, moment în care creditorul este îndreptățit să îi pretindă debitorului său repararea prejudiciului prin promovarea unei acțiuni civile în despăgubire, dar și să întreprindă măsuri de natură să conserve dreptul său de gaj general asupra patrimoniului acestuia, inclusiv prin promovarea unei acțiuni pauliene împotriva actelor încheiate în fraudarea dreptului său de creanță. Acesta este momentul în care debitorul obligației de reparare este de drept pus în întârziere pentru a lua măsuri în vederea restabilirii situației anterioare, prin repararea daunei cauzate victimei, cu toate consecințele. Dreptul de creanță al celui păgubit face parte din activul patrimoniului său, astfel că poate fi transmis prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. Reparația voluntară realizată de către debitor este considerată a fi valabilă, astfel că acesta nu poate pretinde restituirea, invocând un fapt licit, cum ar fi plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză.

1.6. Suportarea prejudiciului

Persoana păgubită are opțiunea între a antrena răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice sau pe cea a organelor persoanei juridice. Desigur că victima prejudiciului va face opțiunea după solvabilitatea pârâtului: dacă persoana juridică este solvabilă, acțiunea în daune se va introduce în contra acesteia; dacă administratorul este solvabil, acțiunea în daune se va introduce împotriva acestuia; dacă solvabilitatea celor două persoane responsabile este în dubiu, acțiunea se va introduce împotriva amândurora.

Dacă plătește daune victimei prejudiciului, persoana juridică are regres contra persoanei vinovate. Persoana juridică are ea însăși o acțiune în răspundere contra autorilor faptelor, acțiune pe care o poate exercita fie cu titlu de chemare în garanție în acțiunea formulată de victimă, fie pe cale directă, fie în regres. Persoana juridică are drept de regres contra administratorului culpabil pentru fapta sa prejudiciabilă; răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie nu înseamnă o exonerare de răspundere a administratorului culpabil, ci un beneficiu acordat victimei prejudiciului.

2. DREPTUL DE REGRES

2.1. Regresul în cazul răspunderii pentru fapta altei persoane

Întreaga construcție juridică a ipotezelor de răspundere pentru fapta altei persoane urmărește instituirea unei garanții în beneficiul victimei, de natură a-i oferi posibilitatea de a alege între debitori, în raport de solvabilitatea fiecăruia, pentru a obține reparația integrală a prejudiciului. Consecvent cu orientarea doctrinei noastre tradiționale, noul Cod civil susține ideea potrivit căreia cel care este obligat să răspundă pentru altul este garantul despăgubirii, în sensul că acesta doar avansează plata, pentru ca, apoi, să o poată recupera de la cel care se face vinovat de prejudiciul produs, adică făptuitorul.

Prin finalitatea ei, răspunderea delictuală pentru fapta altei persoane atrage răspunderea celui care, personal, se face vinovat de prejudiciul produs, el fiind cel obligat, în final, la plata despăgubirilor datorate victimei.

Astfel, dacă în raportul obligațional față de victimă, cel care este obligat să răspundă pentru prejudiciile cauzate de persoanele pe care le supraveghează, îndrumă și controlează, are calitatea de codebitor solidar, în relația sa cu făptuitorul este creditor îndreptățit să își primească de la acesta despăgubirea plătită victimei.

Promovarea acțiunii civile în regres este la dispoziția persoanei responsabile, în raport cu interesul protejării persoanei supravegheate sau îndrumării prepusului care își desfășoară activitatea sub autoritatea sa, în limitele însărcinărilor primite.

2.2. Regresul între persoanele care răspund pentru același prejudiciu

Condiția esențială pentru promovarea acțiunii în regres este plata integrală a despăgubirii datorate victimei de către unul dintre debitori. Cel care face această dovadă are la dispoziție regresul împotriva celorlalți codebitori, răspunzător, fie pentru propria lor faptă, fie pentru faptele altor persoane. În acest sens, s-au stabilit două reguli: regresul este limitat doar la partea din despăgubire care revine fiecărui codebitor, stabilită potrivit contribuției la producerea prejudiciului, vinovăției sale sau în mod egal între participanți; sub niciun motiv, regresul nu constituie un mijloc prin care debitorul plătitor să își poată recupera „partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului”.

Astfel, echitabil fiecare debitor va suporta numai acea parte din prejudiciu raportată la implicarea sa în prejudicierea victimei.

Formularea textului legal nu este însă suficient de clară deoarece ar putea conduce la ideea greșită potrivit căreia regresul poate fi promovat doar de către cel răspunzător pentru fapta uneia dintre persoanele care au cauzat prejudiciul, în condițiile în care este la îndemâna tuturor codebitorilor. De asemenea, este imprecisă stabilirea întinderii regresului prin raportare atât la „ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde”, cât și la „partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul”.

2.3. Răspunderea solidară

În esență, solidaritatea pasivă legală este o veritabilă garanție pentru realizarea creanței, împotriva riscului insolvabilității, instituind obligația fiecare debitor solidar de a repara întreg prejudiciul. Ulterior, debitorul are dreptul la o acțiune în regres îndreptată împotriva codebitorilor, prin care recuperează o parte din despăgubiri, potrivit aportului fiecăruia. În cadrul raportului obligațional, plata integrală a despăgubirilor făcută creditorului de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți.

Dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală solidară trebuie raportate, în aprecierea noastră, la situația în care prejudiciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite de către coautori, complici, tăinuitori etc. prin care victima a fost prejudiciată. Astfel, fiecare făptuitor are posibilitatea de a invoca contribuția sa efectivă la producerea daunei, în raport de care urmează să fie stabilită întinderea reparației. Cu privire la acest aspect, împărtășim opinia exprimată recent în doctrina noastră în sensul că formularea corectă a textului legal ar trebui să fie „Cei care răspund pentru un prejudiciu sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat”.

2.4. Suportarea reparației de către debitorii solidari

Textul legal propune trei criterii care să stea la baza repartizării reparației dintre codebitorii solidari: proporțional cu participarea fiecăruia la „cauzarea prejudiciului”; având în vedere principiul instituit în art. 1357 Cod civil, fiecare persoană este obligată să răspundă pentru propria faptă prejudiciabilă, săvârșită cu vinovăție; dacă însă nu este posibilă stabilirea contribuției fiecăruia, repartizarea se va face potrivit „intenției sau gravității culpei” cu care a acționat fiecare participant; dacă niciunul din aceste criterii nu pot fi aplicate, fiecare răspunde în mod egal pentru acoperirea prejudiciului. Aceasta poate fi considerată a fi o soluție de compromis, dar care poate asigura repararea integrală a prejudiciului prin aportul egal al fiecărui participant.

Scopul primordial al angajării răspunderii este cel al reparației prejudiciului și, doar în subsidiar, cel al sancționării făptuitorului și prevenirii comiterii altor fapte similare. Tocmai de aceea, în stabilirea cadrului legal privind condițiile și fundamentul răspunderii delictuale, în primul rând, în aprecierea noastră, trebuie să se aibă în vedere protejarea intereselor victimelor prin repararea integrală, în măsura în care aceasta poate fi realizată, a prejudiciului. Pentru repunerea efectivă a acesteia în situația anterioară momentului comiterii faptei ilicite, trebuie asigurată acoperirea tuturor prejudiciilor, atât a celor patrimoniale, cât și a celor nepatrimoniale. Astfel, o reparație stabilită în temeiul răspunderii delictuale nu poate fi decât integrală, pentru a da satisfacție deplină celui care a suferit un prejudiciu.

Practica noastră judecătorească a avut o contribuție importantă la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, inclusiv în materia răspunderii delictuale. De-a lungul timpului, au fost instituite o serie de reguli privind recunoașterea unor categorii de prejudicii reparabile, în vederea acoperirii integrale a daunelor cauzate în mod injust victimelor. Astfel, stabilirea corectă a răspunderii civile depinde de indicarea cuantumului prejudiciului reparabil, determinat la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, pe bază de probe. Starea materială a persoanei responsabile nu prezintă relevanță în stabilirea despăgubirilor, aceasta fiind obligată la plata integrală a despăgubirilor datorate victimei.

Pentru ca victima să poată pretindă și să obțină despăgubirea din partea persoanei responsabile, prejudiciul trebuie să fie cert și încă nereparat. În ceea ce privește certitudinea prejudiciului, doctrina noastră a statuat în sensul că această condiție este îndeplinită dacă „existența sa (a prejudiciului) este sigură, neîndoilenică și, totodată, poate fi evaluat în prezent”.

Prejudiciul actual este cunoscut, astfel că certitudinea lui nu poate fi pusă la îndoială. Există însă și situații în care sunt certe și prejudiciile viitoare, chiar dacă, la momentul soluționării cauzei, nu se cunoaște întinderea lui reală.

În art. 1084 C.civ. sunt definite daunele interese reparabile prin angajarea răspunderii civile în general ca fiind „debite ce cuprind în general pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit”.

În cuantumul despăgubirilor, trebuie să se cuprindă, alături de pierderea efectiv suferită de victimă, și câștigul sau beneficiul nerealizat de aceasta, pentru a se asigura repararea integrală a prejudiciului. Astfel, au fost acordate despăgubiri cu titlu de dobânzi legale aferente despăgubirilor, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata lor efectivă, câștigul neîncasat de victimă datorită distrugerii utilajului cu care lucra sau veniturile pe care le-ar fi obținut dacă valorifica mărfurile sustrase.

De asemenea, victima poate pretinde obligarea persoanei responsabile și la plata „cheltuielilor pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”, dar numai în măsura în care poate face dovada acestora.

Prejudiciul prin pierderea șansei de a obține un avantaj reprezintă unul elementele novatoare din viitoarea reglementare, fiind conturat ca o categorie distinctă de prejudiciu reparabil. Astfel, răspunderea delictuală poate fi angajată și pentru acele consecințe negative cauzate în mod direct prin săvârșirea unei fapte ilicite care constau în ratarea posibilității reale și serioase privind producerea unui eveniment favorabil pentru viața victimei care i-ar fi putut aduce împliniri în viața personală sau în plan economic, prin realizarea unor proiecte. Remarcăm faptul că, în noua formulare a textului legal, pierderea șansei este interpretată și din perspectiva evitării producerii unei pagube, ceea ce ar reprezenta pentru victimă un adevărat „avantaj” .

Aceasta a fost consacrată în practica noastră judiciară cu valoarea unui principiu fundamental al răspunderii delictuale, în scopul asigurării repunerii victimei în situația anterioară comiterii faptei ilicite. În doctrină, repararea în natură a fost definită ca fiind „activitatea de înlăturare a prejudiciului suferit de către o persoană prin utilizarea unor modalități și procedee practice (…) care, în funcție de specificul sau gravitatea prejudiciului respectiv, sunt apte să ducă în cea mai mare măsură la realizarea principiului reparării integrale a prejudiciului și la restabilirea situației anterioare a persoanei păgubite”.

Dispozițiile Codului civil acordă prioritate reparării în natură a prejudiciului, fiind apreciată drept calea cea mai eficientă de acoperire efectivă a daunei cauzate victimei. Aceasta ar putea fi realizată fie prin restituirea bunurilor sau valorilor sustrase, fie înlocuirea sau repararea bunurilor distruse. În măsura în care este posibilă repararea în natură a prejudiciului, apreciem că aceasta constituie principala modalitate de restabilire a situației anterioare, urmând ca instanța să stabilească, în concret, în ce constă obligația debitorului. În mod excepțional, când este cu neputință ca persoana responsabilă să asigure repararea în natură a prejudiciului, există posibilitatea reparării prin echivalent, constând într-o despăgubire stabilită „prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”.

După cum am menționat până la acest moment, stabilirea despăgubirilor cuvenite victimei trebuie să asigure o reparație integrală a prejudiciului. Dacă între părți nu intervine o înțelegere, este necesară promovarea unei acțiuni civile în pretenții, instanța de judecată urmând a soluționa litigiul. În acest sens, data producerii prejudiciului reprezintă un reper important pentru angajarea răspunderii făptuitorului prin determinarea cuantumului despăgubirilor.

Dacă după pronunțarea hotărârii judecătorești au intervenit modificări ale cuantumului prejudiciului viitor, în mod firesc trebuie să opereze și modificări ale întinderii reparației.

2.5. Răspunderea comitenților pentru prepuși

Prevederile art. 1373 Cod civil privind răspunderea comitentului pentru prepușii săi constituie, în opinia noastră, un reper important al reconstrucției răspunderii delictuale în ansamblul său, potrivit orientării dreptului european, pe temelia instituției tradiționale, dar într-o „arhitectură” modernă, mai aproape de realitățile societății contemporane și de aspirațiile persoanelor prejudiciate.

Principalul argument invocat pentru angajarea acestei răspunderi îl constituie desfășurarea unei activități sub îndrumarea, direcția și controlul altei persoane. Astfel, între făptuitor, respectiv prepusul care a săvârșit o faptă prejudiciabilă și persoana responsabilă, comitentul, se stabilește o relație specială, denumită raport de prepușenie, în baza căruia este declanșat mecanismul răspunderii pentru prejudiciile care au fost produse în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Se urmărește, astfel, corelarea riscurilor activităților desfășurate în societate, cu avantajele, dar și cu pericolele producerii unor consecințe păgubitoare pentru ceilalți membrii ai societății.

În ceea ce privește comportamentul comitentului, remarcăm faptul că nu a fost stabilită nicio condiție specială, menționându-se doar că acesta este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi. Rezultă că răspunderea comitentului este angajată independent de culpabilitatea sa, dacă victima dovedește existența unui prejudiciu cauzat de prepus, în legătură cu funcțiile care i-au fost încredințate, în toate situațiile, pe temei obiectiv, fiind eliminate discuțiile privind angajarea unei răspunderi subiective.

În unanimitate, doctrina juridică și jurisprudența au apreciat că existența acestui raport reprezintă principala „condiție specială a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său”.

Noțiunea de subordonare juridică a prepusului a fost considerată mult timp ca fiind unicul criteriu care poate defini un raport de prepușenie, în care „unei autorități, de o parte, îi corespunde o subordonare corelativă, de cealaltă parte”. Astfel, în baza acestor raporturi, „comitenții au dreptul să dea ordine, dispoziții și instrucțiuni prepușilor în vederea îndeplinirii pentru ei a unor funcții sau activități pe care prepușii se obligă să le realizeze”.

În prezent, potrivit orientării doctrinei europene contemporane, elementul esențial pentru definirea raportului de prepușenie îl reprezintă nu atât subordonarea prepusului, ci faptul că acesta a acționat sub autoritatea și în interesul comitentului, în beneficiul acestuia și cu mijloacele furnizate de el. Prin această interpretare se extinde considerabil sfera persoanelor responsabile de prejudiciul produs, ceea ce reprezintă un veritabil avantaj pentru victima care urmărește obținerea reparației.

Fapta prepusului trebuie să fie în „legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”. Pentru stabilirea legăturii între faptele săvârșite de prepus și activitatea desfășurată sub autoritatea comitentului trebuie precis determinate atribuțiile care revin acestuia în mod curent, raportate la funcțiile sau însărcinările care i-au fost încredințate. Această condiție specială poate fi interpretată incluzând, alături de atribuțiile prepusului, expres stabilite de părți, și acele fapte prin care acesta a cauzat un prejudiciu abuzând de funcția sa, depășind în mod voit limitele impuse, folosindu-se de calitatea sa de prepus al comitentului doar ca un prilej sau ocazie. În toate aceste situații, s-a păstrat doar aparența subordonării prepusului față de comitentul său, victima având convingerea că acționează sub îndrumarea, direcția și controlul acestuia. Astfel, prin noua reglementare a fost extinsă sfera prejudiciilor reparabile în sarcina comitenților, ceea ce presupune însă și agravarea răspunderii lor, deoarece răspund pentru fapta prepusului în legătură cu exercițiul funcției încredințate, săvârșită în cadrul normal, dar numai în limitele scopului în vederea căruia i-au fost conferite.

Remarcăm faptul că în doctrina și jurisprudența franceză contemporană a fost susținută ideea potrivit căreia comitentul poate fi obligat să răspundă și în cazul în care prepusul său a abuzat de funcțiile încredințate, dacă victima, de bună-credință fiind, a apreciat că autorul se află sub îndrumarea, conducerea și controlul unui comitent. În această situație, prepusul, deși a săvârșit fapta prejudiciabilă fără a se afla în exercitarea atribuțiilor încredințate, a profitat de funcția încredințată. Instanța trebuie să aprecieze buna-credință a victimei privind activitatea prepusului, în ce măsură aceasta a avut încrederea deplină că desfășoară o activitate sub îndrumarea, direcția și controlul comitentului, astfel cum i s-a prezentat.

Răspunderea comitentului este principală, directă și autonomă în raport cu răspunderea prepusului. Literatura noastră tradițională, aproape în unanimitate, a apreciat răspunderea comitentului ca fiind o răspundere accesorie, indirectă – pentru fapta altei persoane, care este condiționată de întrunirea elementelor răspunderii prepusului, fiind grefată pe răspunderea acestuia.

Constatăm faptul că, în noua reglementare, culpabilitatea comportamentului prepusului nu este o condiție esențială pentru angajarea obligației de reparare a prejudiciului, ci se are în vedere doar situația obiectivă, cea privind prejudiciul cauzat de acesta. Prevederile legale se raportează numai la existența raportului de prepușenie și a unei legături de cauzalitate între fapta acestuia și atribuțiile sale sau scopul funcțiilor încredințate. Se deduce, astfel, că răspunderea comitentului poate fi angajată chiar și în situația în care prepusul său a acționat fără a fi vinovat de prejudiciul produs.

Privită din această perspectivă, în aprecierea noastră, răspunderea comitentului este o ipoteză de răspundere directă și autonomă, justificată de considerente de natură economică privind necesitatea restabilirii echilibrului social distrus prin comiterea unei fapte prejudiciabile, iar nu pentru sancționarea vinovăției celui responsabil. Pentru a obține despăgubirile, victima trebuie să facă dovada prejudiciului pe care l-a suferit și faptul că acesta a fost cauzat de un prepus în legătură cu atribuțiile sale sau scopul funcțiilor încredințate. Toate aceste elemente sunt de natură obiectivă, fiind astfel înlăturată sarcina dificilă a dovedirii culpei făptuitorului.

Noul Cod civil propune fundamentarea acestei răspunderi din perspectiva teoriei riscului creat în societate, prin reactualizarea argumentelor și adaptarea lor nevoilor societății moderne, ceea ce constituie o temă incitantă de reflecție, oferind noi interpretări raportului dintre răspunderea autorului și a celui obligat legal să răspundă pentru acesta, respectiv persoana responsabilă. Ideea asumării riscurilor unor activități prejudiciabile reprezintă temelia întregii construcții juridice, care, în condițiile societății contemporane, se dovedește a fi mai actuală ca oricând, justificând angajarea răspunderii comitentului ori de câte ori întreprinderea pe care o conduce a cauzat altor persoane un prejudiciu. Elementul de noutate al acestui fundament îl constituie aplicarea conjugată a fundamentelor riscului, garanției obiective și a echității, toate subordonate idealului repunerii victimei în situația anterioară săvârșirii faptei ilicite. Propunerea noastră privește o nouă abordare a instituției răspunderii delictuale a comitentului, de data aceasta, din perspectiva satisfacerii intereselor victimei, pentru a sublinia faptul că aceasta este finalitatea angajării obligației civile de reparare a prejudiciului.

Un caz special care înlătură răspunderea comitentului „dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”. Astfel, abuzul de funcții al prepusului poate constitui o împrejurare de natură să înlăture răspunderea comitentului, dar numai în măsura în care această împrejurare era sau putea fi cunoscută de victimă. Dacă prepusul, în mod deliberat, nu a respectat sarcinile încredințate, implicit, și-a asumat toată răspunderea pentru consecințele produse, fiind înlăturată răspunderea comitentului. Dacă victima cunoștea sau putea cunoaște aceste împrejurări, întreaga răspundere revine prepusului, având în vedere faptul că, la acel moment, acesta nu se afla într-un raport de prepușenie cu persoana responsabilă, neavând nicio legătură cu atribuțiile care îi reveneau potrivit funcției încredințate.

3. DREPTUL DE REGRES ÎN DIVERSE SITUAȚII REGLEMENTATE DE CODUL CIVIL

3.1. Plata pasivului moștenirii

În baza regulii enunțate de art. 1155 Cod civil, obligația de a suporta pasivul succesoral, adică datoriile și sarcinile moștenirii, revine moștenitorilor universali și celor cu titlu universal, adică moștenitorilor legali, legatarilor universali sau legatarilor cu titlu universal deoarece aceștia au vocație la întreg patrimoniul succesoral sau la o fracțiune din acesta.

De la regula divizibilității de drept a pasivului, există patru excepții: a) vizează inaplicabilitatea divizării de drept a pasivului succesoral în cazul unei obligații indivizibile, dar nu solidară, caz în care, fiecare dintre moștenitori poate fi constrâns separat la executarea întregii obligații, cu posibilitatea de a obține restituirea prestațiilor efectuate în temeiul obligației indivizibile, ceea ce înseamnă că orice moștenitor poate fi urmărit pentru întreg, cu drept de regres împotriva comoștenitorilor. Obligația este indivizibilă în cazul în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală.

A doua excepție de la divizarea de drept a pasivului succesoral reglementată, vizează obligația care are ca obiect un bun individual determinat ori o prestație determinată asupra unui astfel de bun, caz în care moștenitorul posesor va putea fi acționat singur, având drept de regres împotriva celorlalți moștenitori; elementul de noutate constă în exceptarea expresă de la divizarea de drept a pasivului succesoral a obligației care are ca obiect o prestație determinată asupra unui astfel de bun.

În cazul în care unul dintre moștenitorii universali sau cu titlu universal care, din cauza garanției reale sau din orice altă cauză, plătește din datoria comună mai mult decât partea proporțională cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia, iar legea îi recunoaște un drept de regres împotriva celorlalți comoștenitori legali sau testamentari, universali sau cu titlu universal pentru partea din datoria comună plătită peste parte care îi revenea.

Întrucât are caracter personal, acțiunea în regres e prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, indiferent dacă se valorifică printr-o acțiune separată sau dacă este exercitată în cadrul procesului de partaj. Lăsarea bunurilor moștenirii în posesia moștenitorilor solvens poate valora o recunoaștere de datorie ce are ca efect întreruperea prescripției.

3.2. Raportul dintre contractantul cedat și cedent

Similar preluării de datorie, legiuitorul stabilește ca regulă, în cazul cesiunii contractului, liberarea contractantului originar de obligațiile față de contractantul cedat. Așadar, dacă părțile nu au stabilit altfel, cedentul este liberat din momentul în care cesiunea își produce efectele față de cedat, moment care poate să nu coincidă cu cel al perfectării contractului. Astfel, în ipoteza consimțământului anticipat, cesiunea devine eficace în raporturile cu cedatul de la data la care i-a fost notificată ori acesta a acceptat-o.

Dispozițiile art. 1319 Cod civil limitează efectele cesiunii, permițând contractantului cedat să nu îl libereze pe cedent de obligațiile care îi revin în temeiul contractului. Astfel, creditorul cedat care, consimțind cesiunea, declară expres că nu înțelege să îl libereze pe cedent, poate urmări pentru plata creanței care rezultă din contractul cedat atât pe cesionar, cât și pe cedent. Cedatul se va putea însă întoarce împotriva cedentului numai în caz de neîndeplinire a obligațiilor de către cesionar. În mod firesc, părțile pot conveni să agraveze răspunderea cedentului, stabilind expres, spre exemplu, solidaritatea obligației de plată a debitorului inițial și a noului cocontractant.

Sub sancțiunea pierderii dreptului de regres, cedatul este obligat să notifice cedentul cu privire la neexecutarea obligațiilor de către cesionar în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutării.

3.3. Actele încheiate de gerant

Cu privire la obligațiile născute prin încheierea de către gerant a unor contracte cu terții, putem distinge între ipoteza în care gerantul: contractează în nume propriu, caz în care răspunde personal pentru executarea obligațiilor asumate, fără a fi afectat dreptul terților cocontractanți de a regresa împotriva geratului; încheie actul juridic în numele geratului, situație în care autorul gestiunii nu este responsabil față de terți, cu excepția împrejurării în care terții nu s-ar putea îndrepta împotriva geratului.

Dreptul de regres al terților, expresie particulară a principiului îmbogățirii fără justă cauză, are ca temei pentru exercitarea sa dispozițiile art. 1336 Cod civil.

3.4. Plata primită cu bună-credință de creditor

Restituirea nu poate fi dispusă de către instanță împotriva celui care, cu bună-credință, a beneficiat de plată și de împlinirea termenului de prescripție aplicabil, se lipsește de titlul de creanță, prin orice modalitate sau renunță la garanțiile creanței. Totuși, dacă obligația nu este prescrisă, solvens are drept de regres împotriva adevăratului debitor, prin efectul subrogației legale în drepturile creditorului plătit.

3.5. Existența mai multor debitori

Obligația se va stinge, dincolo de executare, și prin alte modalități, unele compatibile cu satisfacerea creanței, eventual adăugându-se despăgubiri, altele fără această finalitate. Modalități ce vor prelua particularitățile fiecărui mecanism în parte pot fi: compensația, confuziunea, darea în plată sau iertarea de datorie. Aceste mecanisme de stingere vor fi, după cum se arăta în comentariul art. 1431 Cod civil, influențate de lipsa mandatului reciproc între debitori. Pe cale de consecință, precizările privitoare la novație, compensație, confuziune și remitere de datorie făcute în privința indivizibilității active se vor menține și în privința indivizibilității pasive.

Legea permite, deopotrivă, creditorului să urmărească individual ori colectiv pe debitorii săi aflați în indivizibilitate. Alegerea revenindu-i, niciunul dintre aceștia nu va putea să se apere în contra creditorului pentru că nu au fost chemați în judecată și ceilalți codebitori. Această soluție este diferită de cea a vechiului Cod civil care permitea urmărirea unui debitor anume în cazul în care acesta avea bunul în posesie, caz în care chemarea în judecată a unui alt debitor îl îndreptățea să opună o veritabilă excepție creditorului.

Dimpotrivă, în temeiul noii reglementări, împrejurarea că obligația nu ar putea fi executată efectiv de către codebitorul indivizibil chemat în judecată nu va putea decât să obțină un termen în vederea introducerii în cauză a debitorului care poate să execute, facultate care, odată neexercitată, nu va putea să conducă la motiv de desființare a hotărârii judecătorești luată cu ignorarea imposibilității de executare de către cel chemat în judecată. În măsura în care doar un codebitor anume poate executa și cel în cauză este chemat în judecată, posibilitatea solicitării unui termen nu va fi menținută, fiind însă recunoscut regresul acestuia contra celorlalți debitori, proporțional cu contribuția fiecăruia al datorie.

Soluția admisă la solidaritate în privința efectelor lucrului judecat (ce face distincție între procesul în favoarea și procesul în defavoarea debitorului) este inadmisibilă în cazul indivizibilității datorită inexistenței legăturii specifice între codebitori generat de mandatul reciproc. Aceasta era soluția și anterior noului Cod civil, potrivit opiniei majoritar împărtășite privind inadmisibilitatea soluției față de codebitorii neparticipanți la proces.

Cauzele de nulitate, excepțiile referitoare la modalități și celelalte excepții procesuale care vor avea un caracter personal, de natură să înceteze obligația pentru unii dintre debitorii indivizibili, nu vor presupune alterarea obligației la care sunt ținuți ceilalți codebitori.

Acțiunile în regres sunt posibile în materia indivizibilității. Ca și în cazul solidarității, urmărirea interesează raporturile dintre creditor și debitor, iar regresul reglează relațiile între cei aflați în pluralitate pentru cazul în care unul dintre debitori a plătit pentru tot, adică și pentru ceilalți. Ca și în cazul solidarității, unitatea obligațională nu se perpetuează dincolo de satisfacerea interesului obligațional activ sau pasiv ce a generat-o.

În materia indivizibilității active, plata integrală a datoriei către un singur cocreditor dă dreptul celorlalți la acțiune pentru recuperarea părții corespunzătoare din creanță. Simetric, codebitorului solvens îi este recunoscut dreptul de regres în contra celorlalți, proporțional contribuției fiecăruia. Aceeași soluție era posibilă și în temeiul art. 1061 pct. 3 C.civ., prestația neputând fi executată decât de cel acționat în judecată, acesta având doar drept de regres împotriva celorlalți. La fel, în cazul în care codebitorul nu a recurs la posibilitatea de a chema pe ceilalți codebitori, el va avea la îndemână și acțiunea în regres pentru partea fiecăruia din datorie.

Plătitorul va avea la îndemână o acțiune în restituire, cu caracter divizibil, proporțional cu interesul fiecăruia, și cu suportarea riscului insolvabilității de către toți cei solvabili. Daunele-interese se vor putea împărți la rândul lor egal sau potrivit cu interesele între creditorii aflați în indivizibilitate.

Indivizibilitatea naturală, izvorând din cauze independente de voința părților, va înceta dacă finalitatea existenței sale nu mai este împlinită. În măsura în care se face vorbire despre indivizibilitate voluntară, se pune problema incidenței remiterii de indivizibilitate, instituție simetrică remiterii de solidaritate. Întrucât fundamentarea indivizibilității se regăsește în obiectul obligației, iar nu în modalitatea de executare, corespondentul iertării de solidaritate este inadmisibil în această materie și, cu atât mai puternic cuvânt, nu poate fi aplicat în ceea ce privește indivizibilitatea naturală.

În ceea ce privește subrogarea în drepturile unui cocreditor, tratarea regimului juridic este mai nuanțată. Cazul legal prevăzut de art. 1596 Cod civil operează automat și nu interesează efectele secundare, ci dreptul de regres. Subrogația convențională va fi considerată plată a obligației, astfel încât aplicarea art. 1594 Cod civil va putea opera numai în condițiile de admisibilitate a plății, nefiind necesar însă acordul celorlalți creditori solidari.

Actualul Cod civil nu conține echivalentul art. 1037 din vechiul Cod civil care reglementa dreptul de regres în contra creditorului accipiens. Astfel, potrivit cu art. 1037, accipiensul este obligat să o împartă cu ceilalți cocreditori, potrivit cu interesul fiecăruia, mai puțin în cazul în care probează că obligația a fost contractată doar în interesul său exclusiv.

Inexistența unui text expres nu impietează însă, nici potrivit noii reglementări, divizarea creanței între creditori după executarea obligației debitorului în favoarea unuia dintre ei.

Un caz reglementat de regres este vizat în materia solidarității active la art. 1439 în privința stingerii prin confuziune a datoriei, care este rezolvat după aceleași principii rezultând din reprezentarea reciprocă.

3.6. Stingere creanței prin confuziune

Regulile de opozabilitate potrivit reprezentării reciproce între cocreditori, prevăzute la art. 1436 Cod civil, se regăsesc și în materia stingerii creanței prin confuziune. Articolul 1439 Cod civil reglementează, cu caracter de premieră, un alt drept de regres aparținând creditorului solidar care a determinat prin confuziune stingerea obligației.

Întrucât confuziunea poate să exceadă părții de contribuție a unuia dintre cocreditori, dreptul de regres al celorlalți creditori rămâne afectat de limitele proporționalității, proporționalitate reclamată de reprezentarea reciprocă.

Întrucât confuziunea este o modalitate de stingere a obligației care presupune realizarea creanței, este firesc ca creditorul față de care operează confuziunea să rămână dator față de cocreditori, în vederea stingerii creanțelor lor.

La rândul său, debitorul acționat de creditor poate cere și obține un termen de judecată pentru a introduce în proces pe ceilalți codebitori, astfel încât să asigure plata în întregime a creanței și să faciliteze regresul acestuia către ei, în scopul recuperării de datorie ce depășește cota sa de participare. Folosind aceeași hotărâre judecătorească el putea să solicite, pe cale de consecință, să se împartă condamnarea între aceștia.

Această amânare în vederea introducerii în cauză a celorlalți debitori prezintă aparența juridică a unui beneficiu de diviziune. În realitate, acesta presupune o simplă amânare și nu înlătură posibilitatea creditorului de a obține executarea integrală de la creditorul pe care l-a acționat. Pe de altă parte, termenul în cauză nu are nici valoarea juridică a unui termen de grație întrucât, dincolo firește de caracterul intuitu personae al unui astfel de termen procedural, acesta nu se suprapune pe condițiile pretinse de dispozițiile art. 1490 Cod civil.

În realitate se urmărește simpla opozabilitate a hotărârii în vederea acțiunii în regres. În cazul în care debitorul chemat în judecată nu manifestă diligența de a solicita chemarea în cauză și a celorlalți, aceștia îi pot invoca ulterior imposibilitatea formulării unor apărări care tindeau spre neutralizarea pretențiilor creditorului obligației. Introducerea celorlalți debitori în judecată are așadar valoarea unei chemări în garanție procesuală de drept comun.

În plus, debitorii neurmăriți pot interveni în judecată pentru conservarea interesului personal sau a intereselor comune. Ei pot invoca excepții personale de natură să neutralizeze pretențiile creditorului. Aceste facilități procesuale se datorează faptului că hotărârea împotriva unuia dintre ei nu poate fi executată împotriva celorlalți care nu au participat la proces.

Întrucât solidaritatea este explicată și prin dreptul de regres pe care îl are solvens-ul, solidaritatea pasivă se justifică și în măsura în care posibilitatea de recuperare a sumei dincolo de propria contribuție la datorie rămâne nealterată. Dacă această posibilitate este periclitată prin fapta creditorului care nu ar conserva garanții constituite în vederea executării obligației de către alți codebitori ori care ar consimți la modalități de natură să afecteze dreptul solvens-ului, acesta poate să limiteze dreptul de urmărire al creditorului în contra sa, tocmai pentru a nu fi astfel expus. Această limitare, care operează ca o excepție substanțială la îndemâna solvens-ului, are valoare similară decăderii din beneficiul solidarității pentru creditor.

3.7. Remiterea de datorie

Remiterea de datorie reprezintă o modalitate de stingere a obligației care nu conduce la realizarea creanței și poate opera, în funcție de dorința exprimată, parțial sau total. În măsura în care a fost consimțită unuia dintre debitori, excepția procesuală opozabilă este personală și, deși nu poate fi invocată de ceilalți codebitori, are drept efect micșorarea datoriei comune prin iertarea debitorului în cauză. În ipoteza în care nu s-ar respecta acest lucru și un alt debitor ar fi chemat să plătească pentru tot, mai mult deci decât valoarea prezentă a datoriei, în acest caz el ar avea acțiune de regres și împotriva debitorului liberat, în felul acesta remiterea de datorie rămânând inutilă ca operațiune juridică.

Remiterea de datorie presupune renunțarea cu titlu gratuit a creditorului la creanța pe care o deține împotriva debitorului. Reglementarea iertării de datorie are caracter de noutate în materia solidarității pasive.

Articolul 1451 Cod civil prevede că se prezumă că iertarea de datorie este parțială, în favoarea celui care îi este acordată. Această prezumție, cu valoare relativă, poate fi răsturnată, din perspectiva acestei prevederi, în două feluri: fie prin declarație expresă a creditorului în sensul că sunt remiși de datorie, fie prin remiterea originalului înscrisului sub semnătură privată. Pe cale de consecință, ori de câte ori dovada se face de către debitor prin însuși înscrisul original, sub semnătură privată și în unic exemplar, se consideră că iertarea de datorie a operat față de toți debitorii. Or, o astfel de regulă probatorie, importată din dreptul comun, face ca regula să apară tot iertarea totală. Iertarea parțială de datorie nu poate să opereze tacit, întrucât singura formă tacită de manifestare este predarea înscrisului; creditorul trebuie să facă declarație în acest sens pentru a ierta de datorie pe unul dintre debitori. Atunci când înscrisul constatator este încheiat sub semnătură privată, prezumția rezultată din deținerea lui este absolută. Această inconsistență nu este însă de natură a impieta buna aplicare a remiterii de datorie în această materie.

Articolul 1451 Cod civil presupune două modalități de remitere parțială de datorie: potrivit primei teze a acestei reglementări, remiterea de datorie operează pur și simplu, caz în care valoarea remisă se deduce față de ceilalți codebitori. Aceștia vor putea valorifica în procesul în contra creditorului această excepție personală a debitorului iertat. Potrivit celei de-a doua teze, echivalentă, pentru debitorii care nu au fost iertați de datorie, cu o excepție pur personală pe care nu o pot invoca, ei vor fi ținuți în continuare pentru tot. Teza a doua operează în regim de excepție și trebuie să fie prevăzută expres de creditor la data iertării.

3.8. Confuziunea

Confuziunea constă în întrunirea în aceeași persoană a dublei calități de creditor și debitor în cadrul aceluiași raport juridic. Confuziunea stinge obligația pro parte vizând cota debitorului în care a operat în cazul unei cesiuni de creanță sau a unei moșteniri operând între același părți ale obligației.

Confuziunea va produce efecte și când creditorul și unul dintre codebitori moștenitori se vor moșteni doar pentru cota lor parte sau mai puțin, în proporția în care acționează. În cazul în care transmisiunea operează cu titlu gratuit, cum ar fi succesiunea prin donație sau cesiune gratuită de drepturi, nu se mai produce confuziune, ci remitere de datorie.

Astfel, art. 1452 Cod civil acționează ca o excepție personală ce poate fi invocată de oricare dintre codebitori, ea profitând și celorlalți codebitori, decât cel în privința căruia operează confuziunea.

3.9. Renunțarea la solidaritate

Iertarea de solidaritate presupune că creditorul renunță la beneficiul solidarității și la toate consecințele care îl avantajau. Iertarea de solidaritate comportă clasificări raportat la efectele produse și modalitatea de realizare. În funcție de rezultatul urmărit, renunțarea la solidaritate are drept efect încetarea solidarității în mod total sau parțial.

În funcție de modalitatea de manifestare a voinței creditorului, remiterea de solidaritate poate fi expresă sau tacită. Potrivit art. 1453 Cod civil, iertarea de solidaritate va trebui să fie expresă, ceea ce implică și caracter neechivoc, dar, ca și solidaritatea, nu are caracter sacramental.

Remiterea de solidaritatea este expresă când rezultă neechivoc din chitanța liberatorie acordată unui debitor că nu mai este ținut pentru partea celorlalți. Renunțarea expresă este convențională.

Remiterea de solidaritate este tacită potrivit art. 1453 Cod civil în anumite cazuri când fapta creditorului este interpretată de legiuitor ca extinctivă de solidaritate.

Plata parțială nu echivalează cu remiterea de solidaritate; pentru a fi valabilă trebuie întrunite o serie de condiții: suma să reprezinte exact valoarea părții debitorului în cauză și, dincolo de orice formalism, să se precizeze efectul liberator de solidaritate, specificându-se că s-a primit partea din obligație, fără ca debitorul să-și fi rezervat dreptul de a urmări și pentru rest pe debitorul în cauză.

Cu toate acestea, potrivit art. 1453 Cod civil, este posibilă o renunțare parțială la solidaritate. Renunțarea poate să vizeze sume corespunzătoare dobânzilor parțiale plătite și asupra cărora se va limita iertarea de solidaritate. În acest caz se aplică proporționalitatea, având în vedere că renunțarea la solidaritate are caracter de excepție.

După criteriul efectelor produse, renunțarea la solidaritate poate fi totală, în sensul că vizează întreaga datorie, ori parțială, raportat prin eliminarea de la regimul solidarității a unuia sau unora dintre debitori, cu menținerea solidarității pentru cel puțin doi dintre codebitori.

În cazul renunțării totale, aceasta își va produce efecte în privința tuturor codebitorilor, obligația devenind astfel conjunctă și creditorul va suporta insolvabilitatea debitorilor. Iertarea de solidaritate făcută în favoarea tuturor codebitorilor nu atrage probleme speciale în privința efectelor. În concret, pe această cale datoria va deveni perfect divizibilă între debitori, fiind înlăturate cu totul efectele solidarității.

S-a considerat că debitorii care plătesc inclusiv pentru partea pentru care s-a renunțat la solidaritate nu vor avea drept de regres întrucât renunțarea, deși este un beneficiu pe care creditorul îl acordă debitorului în cauză, presupune o operațiune juridică ce are caracter bilateral. Acordul debitorului de a fi dezlegat de solidaritate are valoarea unei revocări în privința mandatului tacit încredințat celorlalți codebitori. Aceștia nu vor putea influența în niciun fel prin actele lor situația debitorului remis de solidaritate.

3.10. Regresul între codebitori

Raporturile dintre debitori privesc la rândul lor, pe de o parte, faza de repartiție, identificarea cotei de interes a fiecăruia, iar, pe de alta, acțiunea de regres. În analiza raporturilor între debitori, urmare stingerii obligației principale prin plată sau altă modalitate care să conducă la realizarea creanței, interesează așadar, sub un prim aspect, condițiile în care se realizează și, sub un al doilea aspect, mijloacele de regres disponibile.

În ceea ce privește obligația solidară pasiv, executarea obligației pune capăt solidarității, de vreme ce rațiunea solidarității rezidă în interesul creditorului. Aceasta face dreptul de regres, principial, posibil. Doar cu caracter de excepție regresul debitorului solvens nu este posibil. Cel care a plătit este îndreptățit să regreseze contra celorlalți suma din datorie ce depășește prestația lui.

Regresul este condiționat de plata efectivă. Noțiunea de „plată” folosită de noul Cod civil trebuie înțeleasă în sensul extins pe care îl presupune luarea în considerare și a altor modalități care sting obligația prin realizarea creanței. Per a contrario, nu va exista drept de regres în cazul în care obligația se stinge dintr-o cauză fortuită sau prin remitere de datorie. În cazul în care a plătit parțial, dar, cu toate acestea, peste partea sa, va putea regresa contra celorlalți în limitele plății făcute.

Principala consecință constă, așadar, în divizarea datoriei între codebitori, consecință a plății în întregime a obligației de către un debitor. Prestația împărțindu-se între aceștia de plin drept, trebuie să fie suportată de către toți. De aceea, în jurisprudență se spune că acțiunea în regres anterioară plății efective este lipsită de obiect În ceea ce privește problema repartiției datoriei între codebitori, urmare plății către creditorul lor, art. 1456 Cod civil instituie așadar o prezumție relativă în favoarea egalității, răsturnabilă prin arătarea inegalității de interese. În cazul în care nu este specificat în convenție interesul fiecăruia dintre ei pentru ca creanța să fie împărțită proporțional cu dreptul fiecăruia, creanța se va împărți în părți egale.

Astfel, se consideră că egalitatea izvorăște din caracterul legal al obligației cu pricina, arătându-se că nu există nicio cauză de repartizare a datoriei. În realitate, participarea este dată de un alt criteriu, și anume al interesului, care se poate aplica și obligațiilor legale, cum este cea în temeiul art. 1382 NCC, în conformitate cu vinovăția la săvârșirea delictului civil.

Regulile aplicabile vor fi cele din materia obligațiilor conjuncte. Debitorul solvens nu mai se bucură, asemenea creditorului, de beneficiul solidarității astfel încât, pentru a-și recupera tot restul banilor, trebuie să urmărească pe fiecare dintre codebitori pro parte sua. Interesul urmărit de legiuitor prin dispoziția art. 1456 Cod civil este acela de a evita un șir nesfârșit de acțiuni de regres care nu ar mai fi avut justificarea ce s-a explicat în situația creditorului.

Similar cu situația solidarității active, suportarea se face de către toți și potrivit cu interesul fiecăruia, de regulă, sau cum afirma Codul civil vechi, referindu-se la participare, „prin analogie”. Cota parte a fiecăruia în cazul în care nu se poate determina va fi suportată în părți virile, adică pe capete. Interpretarea se va face deci în funcție de prevederile contractuale, apoi de interesele părților; in dubio se prezumă egalitatea de participare. Astfel, nu este necesară precizarea expresă asupra contribuției.

Chiar și atunci când temeiul regresului îl constituie art. 1596 Cod civil, ce ar permite potrivit construcției juridice a subrogării să transfere în mâna solvens-ului creanța cu toate beneficiile sale, inclusiv solidaritatea, această posibilitate este înlăturată juridic de aplicarea art. 1456 Cod civil printr-un text având caracter de excepție față de regulile pe care instituția subrogării în drepturile creditorului le presupune.

O primă acțiune la îndemâna codebitorului solvens împotriva celorlalți debitori este cea indirectă derivând din subrogarea legală în drepturile creditorului plătit, caz prevăzut de art. 1596 Cod civil, ipoteză în care codebitorul va beneficia de toate garanțiile eventuale ale creanței preluate de la creditorul plătit, cu condiția ca aceste garanții să nu se fi pierdut din vina sa. Evident, nu va putea fi invocată garanția personală, deoarece ar presupune menținerea solidarității, putând conduce la un șir infinit de regresuri. Această acțiune are dezavantajul că, pentru a obține dobânzi pentru întârzierea celorlalți debitori, trebuie să-i pună în întârziere.

Literatura de specialitate a arătat că o altă acțiune care poate fi valorificată este cea personală, directă, ce rezultă din mandat, însă în această situație apare ca un simplu creditor chirografar al codebitorului pentru care a plătit, nepreluând posibilitățile juridice pe care le avea creditorul. O acțiune întemeiată pe mandat prezintă avantajul de a se obține despăgubiri pentru eventualele daune; se pot obține daune cu începere din ziua chemării în judecată.

Eventualele daune-interese plătite creditorului se vor distribui și ele după interes, mai puțin în cazul în care le va suporta cel ținut răspunzător pentru plata lor. Explicația este dată de regulile ce guvernează mandatul, care limitează dreptul de regres al mandatarului aflat în culpă.

De manieră similară, eventualele fapte ilicite săvârșite de codebitor, conexe cu obligația solidară, nu îi vor putea ține juridicește pe debitorii ce nu au participat la ele. Un mijloc de regres utilizabil de debitorul solvens și asemănător celui expus anterior este acțiunea întemeiată pe gestiunea de afaceri. Acest tip de acțiune devine necesar în materie de pluralitate delictuală întrucât nu se poate prezuma o convenție tacită în sensul reprezentării, fundamentarea în acest caz constituind negotiorum gestorum.

3.11. Insolvabilitatea codebitorilor

Divizarea se face proporțional, în temeiul art. 1457 Cod civil, redistribuindu-se către debitorii solvabili partea insolvabilului, astfel încât să fie posibilă recuperarea corespunzătoare pentru fiecare dintre codebitori.

Codul instituie excepții de la regula suportării insolvabilității unui debitor de către codebitori, extinzând și în privința creditorului sfera celor care vor acoperi participarea insolvabilului. Prima ipoteză este cea a iertării de datorie, cea de-a doua privește renunțarea la solidaritate.

Efectul renunțării la solidaritate urmărește transformarea datoriei din solidară în conjunctă. Dacă pro parte această obligație este conjunctă, este firesc ca principiul suportării insolvabilității debitorilor de către creditor să devină aplicabil prin analogie.

3.12. Mijloacele de apărare ale debitorului urmărit

Potrivit art. 1456 Cod civil, debitorul urmărit de solvens nu poate să opună excepții rezultate din solidaritatea între ei și nici excepții privind stingerea datoriei prin însăși plata făcută de urmăritor. Cu toate acestea, debitorii acționați în regres pot opune reclamantului excepțiile personale legate de datorie, pe care le-ar fi putut invoca și în fața creditorului principal.

Articolul 1448 Cod civil aduce o inovație, arătând categoriile de excepții personale care pot să fie opuse în cursul regresului de către urmărit: acesta va putea să invoce excepții personale propriu-zise, precum și propriile sale excepții pur personale, după precizările de la art. 1448 Cod civil, reținute în privința relației între creditor și codebitori. Cu titlu de exemplu, moduri de stingere ale obligației fie prin realizarea, fie fără realizarea creanței, precum datio in solutum valabil făcută, au drept efect stingerea datoriei față de creditor și vor produce efecte și între debitori. Dimpotrivă, excepția dării în plată nu va putea fi invocată în regres în măsura în care ceilalți codebitori nu au încuviințat schimbarea obiectului datoriei în acest fel, obiectul regresului va purta asupra bunului care din înțelegerea originară.

Nu își pot găsi aplicabilitate în materia solidarității regulile din materia fideiusiunii prevăzută de art. 2310 Cod civil, în raporturile dintre codebitorii care au plătit de două ori titularului dreptului, întrucât acestea sunt de strictă interpretare în privința garanților personali. Soarta juridică a acestuia nu poate să depindă de atitudinea pe care creditorul o are asupra celorlalți codebitori. În privința codebitorilor vor fi incidente regulile generale de la plată nedatorată sau, în ultim argument, de la răspundere delictuală.

Posibilitatea apărării în regres prin invocarea unor excepții pe care le putea invoca și debitorul solvens în fața creditorului rezultă și din mecanismul reprezentării între codebitori, aceștia putând astfel să invoce posibilitatea contracarării pretențiilor reclamantului prin mijloace de apărare nevalorificate de debitor în procesul inițial. Sub un aspect secundar, o astfel de soluție este armonizată și cu soluția art. 1458 Cod civil, potrivit căreia opozabilitatea hotărârilor judecătorești obținute în contra debitorilor neparticipanți la procesul dintre creditor și unul dintre codebitori este condiționată, iar debitorii neparticipanți vor putea să ignore efectele unei hotărâri nefavorabile.

3.13. Solidaritatea contractată în interesul unui codebitor

Acțiunea în regres este aproape întotdeauna posibilă. În mod excepțional, art. 1459 Cod civil asimilează pe unii dintre debitorii principali fidejusorilor iar acțiunea de regres va suporta modificări corespunzător interesului. Dacă datoria a fost contractată în interesul doar al unuia dintre debitori, acesta va trebui să acopere în întregime datoria, ceilalți codebitori apărând astfel drept garanți personali, însă asemănarea cu fidejusorii se limitează la raporturile dintre ei și sunt priviți ca debitori principali până la plata datoriei către creditor.

De asemenea, fapta delictuală săvârșită de unul dintre codebitorii solidari, pentru care ceilalți răspund va atrage drept de regres pentru răspunzătorul pentru fapta altuia. Acești codebitori se vor putea întoarce, în caz că au plătit, împotriva debitorului cu unic interes pentru întreaga sumă. Invers, dreptul de regres nu îi este recunoscut tocmai debitorul solvens în interesul căruia s-a contractat datoria.

Articolul 1459 Cod civil presupune în aplicabilitatea sa ca răspunderea să fie „pentru”, iar nu „alături” de debitorul în interesul căruia s-a contractat, fără a fi incidentă vreo regulă din materia fideiusiunii în raportul direct între creditor și codebitori. Chiar și regresul se va face cu mijloacele și în condițiile solidarității, mai puțin cuantumul pretenției care, firește, va purta asupra întregii valori.

Asemănarea dintre cazul de solidaritate și fideiusiune este aparentă. Principala deosebire derivă din caracterul de garanție veritabilă pe care garanția personală îl are, de unde și necesitatea întrunirii anumitor condiții de solvabilitate în persoana fideiusorului.

De asemenea, alături de deosebiri rezultate din izvoarele acestora și caracterele juridice, efectele juridice sunt, la rândul lor, diferite. Articolul 1459 Cod civil nu acționează precum beneficium escussionis și beneficium divissionis care sunt specifice fideiusiunii și nu pot fi invocate de către debitorii solidari. Renunțarea fidejusorilor la beneficiul de discuțiune și la beneficiul de diviziune nu atrage neapărat ideea de solidaritate.

Pierderea beneficiului de discuțiune nu presupune cu necesitate transformarea garantului în debitor principal prin renunțare. Obligația fidejusorului va păstra caracterul accesoriu care o va face să depindă de obligația principală ceea ce face condițiile de valabilitate sau de stingere să se mențină distincte.

Articolul 1459 Cod civil reglementează situația care presupune ca datoria să fi fost contractată în interesul doar al unuia dintre debitori. În literatura de specialitate s-a arătat că se întâmplă ca unul dintre debitori să nu fie interesat de datorie, angajându-se solidar doar pentru a întări creditul altuia. Fideiusiunea asimilată prilejuiește la rândul său discuția legată de distincția între fideiusiune și cazul special de solidaritate reglementat de art. 1459 NCC. Solidaritatea regăsește în acest caz intenția de garanție, dar ea nu are consecințe decât în raporturile între creditor și debitori, de care debitorul nu va ține seamă. Distincția și determinarea regimului juridic al obligației se vor face în funcție de intenția părților.

3.14. Plata bunurilor indisponibilizate

În măsura în care un debitor efectuează plata către creditorul său deși fusese informat de creditorul acestuia în legătură cu instituirea unui sechestru, a unei popriri ori a formulării unei opoziții, textul legal dispune că creditorul este îndrituit de a ignora respectiva plată, nefiindu-i opozabilă. Pe cale de consecință, creditorul creditiorului poate solicita ca debitorul să plătească din nou, dar în favoarea sa, de această dată pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a nesocotirii sechestrului, popririi sau opoziției formulate, debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului său care a primit plata nevalabil făcută; temeiul dreptului de regres se află în comportamentul culpabil sau chiar fraudulos al creditorului care a acceptat plata, deși asupra creanței era instituit un sechestru, frauda fiind îndreptată împotriva intereselor creditorului acestuia din urmă.

Legiuitorul este interesat doar de studiul a două categorii de raporturi juridice: dintre debitorul și creditorul său, precum și dintre acesta din urmă și propriul său creditor; de asemenea, sunt de verificat formalitățile de comunicare a instituirii sechestrului, popririi sau a formulării opoziției către debitor.

3.15. Obligația principală indivizibilă

În lipsă de stipulație contrară, debitorii unei obligații indivizibile nu sunt legați solidar. Efectele obligației indivizibile sunt reglementate de art. 1425 Cod civil, care prevede că obligația indivizibilă nu se divide între debitori, fiecare dintre debitori putând fi constrâns separat la executarea întregii obligații.

Cu toate acestea, în ceea ce privește penalitatea, dacă fapta de neexecutare poate fi imputată unuia dintre codebitori, aceasta poate fi cerută în totalitate celui care nu a executat. Creditorul poate cere penalitatea și celorlalți codebitori, însă numai fracționat, fiecăruia pentru partea sa. Codebitorii plătitori păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.

3.16. Obligația principală divizibilă

Potrivit art. 1422 Cod civil, obligația este divizibilă între mai mulți debitori atunci când aceștia sunt obligați față de creditor la aceeași prestație, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligației decât separat și în limita părții sale din datorie.

Divizibilitatea obligației atrage și divizibilitatea penalității. Această penalitate va fi suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare și numai pentru partea ce îi revine din executare.

Cu toate acestea, codebitorul care este vinovat de neexecutarea obligației în totalitate poate fi ținut să plătească întreaga penalitate, dacă acea clauza penală a fost stipulată tocmai pentru a împiedica o plată parțială.

Ceilalți codebitori, care nu au împiedicat neexecutarea obligației în totalitate, pot fi ținuți la plata clauzei penale numai proporțional cu partea fiecăruia din datorie și beneficiază de o acțiune în regres împotriva celui care nu a executat obligația, împiedicând astfel executarea obligației în totalitate.

Articolul 1565 Cod civil nu conține prevederi exprese referitoare la efectele admiterii acțiunii revocatorii în raporturile dintre debitor și terț, însă soluția inopozabilității actului față de creditor conduce spre afirmația că între aceștia actul rămâne valabil. Terțul evins de către creditor are la îndemână o acțiune în regres împotriva debitorului în baza contractului. Totuși, legea reglementează efectele admiterii acțiunii față de terț, prin prezentarea drepturilor și obligațiilor acestuia: dreptul de a păstra bunul cu obligația de a plăti creditorului o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. Codul civil confirmă teza exprimată în doctrina franceză conform căreia terțul dispune de opțiune între a efectua plata către creditorul-reclamant și a delăsa sau abandona bunul în mâinile acestuia.

Pentru situația în care terțul nu plătește creditorului suma de bani reprezentând prejudiciul suferit de acesta prin încheierea actului, hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii revocatorii va avea ca efect indisponibilizarea bunului până la încetarea executării silite a creanței pe care s-a întemeiat acțiunea. Codul civil reglementează astfel un efect special al acțiunii revocatorii, aplicabil în situația menționată.

3.17. Felurile subrogației

Instituție hibridă din perspectiva naturii sale juridice – modalitate de plată și transmisiune a dreptului de creanță, subrogația a fost definită de doctrina majoritară ca mijloc de transmitere a dreptului de creanță, cu toate garanțiile și accesoriile sale, către un terț care a plătit pe creditorul inițial în locul debitorului. Se subliniază, așadar, efectul translativ al operațiunii – creanța nu se stinge prin plată, ci se transferă în patrimoniul plătitorului.

Subrogația prezintă interes atât pentru creditor, a cărui este creanță este satisfăcută, cât și pentru subrogat, care, dacă este un creditor chirografar sau un creditor cu rang ipotecar inferior, poate beneficia de garanțiile creanței plătite și nu mai intră în concurs cu creditorul inițial. Totodată, subrogația poate fi avantajoasă și pentru debitor, care scapă de presiunea urmăritorului inițial și poate obține chiar o amânare a plății.

Subrogația are ca efect transmiterea creanței către subrogat așa cum se afla aceasta în patrimoniul creditorului, cu toate garanțiile și celelalte accesorii ale acesteia. În lipsa subrogației, terțul care face plata în locul debitorului ar putea regresa împotriva acestuia în temeiul gestiunii de afacerii sau îmbogățirii fără justă cauză ori în temeiul unui contract de mandat sau de împrumut. În toate cazurile însă, el nu ar beneficia de garanțiile creanței stinse, ci ar avea poziția unui creditor chirografar, suportând concursul altor creditori și riscul insolvabilității debitorului.

Cel care a făcut plata unei creanțe se subrogă în drepturile creditorului plătit fie prin efectul legii, subrogația legală, fie în temeiul voinței părților, subrogația convențională.

Subrogația convențională reprezintă regula, părțile fiind cele care consimt la subrogație; dacă nu există o convenție cu acest obiect între creditor și plătitor sau, după caz, între debitor și plătitor nu operează transferul dreptului de creanță în patrimoniul plătitorului.

În unele cazuri, care reprezintă excepția, legea prevede că plătitorul se substituie creditorului plătit. În general, cazurile de subrogație legală se circumscriu acelor situații în care plătitorul este și el îndatorat să facă plata sau are un interes particular în efectuarea plății. Subrogația legală operează de plin drept, nefiind necesar consimțământul creditorului sau al debitorului.

Subrogația trebuie să fie expresă, simpla efectuare a plății de către un terț nu îl subrogă pe acesta automat în drepturile creditorului plătit. De asemenea, o acceptare tacită nu produce efectul subrogației. Așadar, plata unei creanțe de către un terț operează și subrogarea terțului în drepturile creditorului plătit dacă prin convenție se stipulează astfel.

Spre deosebire de cesiune, pentru care legea prevede anumite formalități de publicitate care să asigure opozabilitatea transferului, în cazul subrogației, pentru a putea fi opusă terților, este suficientă constatarea acesteia printr-un înscris.

Din perspectivă tranzitorie, potrivit dispozițiilor art. 117 din Legea de punere în aplicare, creanța transmisă prin cesiune sau subrogație, intervenită după data intrării în vigoare a Codului civil, își păstrează regimul stabilit de normele în vigoare la data nașterii creanței.

3.18. Fideiusiunea

Păstrând soluția legislativă cuprinsă de vechiul Cod civil privind efectele confuziunii, noua prevedere spune că stingerea obligației prin confuziune, prin reunirea calităților de creditor și debitor în aceeași persoană, conduce la liberarea fideiusorului, ca o aplicație a principiului accesorium sequitur principale. În această situație, creditorul care are și calitatea de debitor în același raport obligațional nu mai poate cere plata de la fideiusor, fără ca acesta să-i ceară restituirea prin acțiune în regres.

Confuziunea ce operează prin reunirea calității de fideiusor cu cea de creditor ori de fideiusor cu cea de debitor stinge obligația accesorie a fideiusorului, dar nu și obligația principală; obligația debitorului principal continuă să existe.

Codul civil prevede un caz special: confuziunea calității de debitor principal și de fideiusor, când devin moștenitori unul față de altul, nu stinge nici acțiunea împotriva debitorului principal, nici împotriva aceluia care a dat fideiusiune pentru fideiusor.

Ca urmare a efectuării plății de către fideiusor în locul debitorului, cel dintâi are două posibilități de a acționa pentru recuperarea a ceea ce a plătit: fie introduce acțiune în regres împotriva debitorului; fie se subrogă în toate drepturile pe care le avea creditorul având la îndemână acțiunile acestuia.

Articolul 1593 este o aplicație în materia fideiusiunii a subrogației ca mod de transmitere a obligației. În măsura în care legiuitorul nu a prevăzut reguli speciale pentru subrogația ca urmare a plății fideiusorului, vor fi aplicabile regulile generale. Potrivit art. 1593, „Oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta”.

Subrogația operează de plin drept și indiferent dacă fideiusorul s-a obligat cu acordul debitorului, fără știrea ori împotriva voinței acestuia, legea nefăcând vreo distincție, ca în cazul dreptului de regres. Însă, în cazul în care s-a obligat împotriva voinței debitorului principal, fideiusorul care a plătit are numai drepturile pe care le avea creditorul însuși, ca urmare a subrogației, iar nu și dreptul special de regres prevăzut de art. 2306 Cod civil.

Subrogația operează indiferent dacă fideiusiunea este convențională, legală sau judiciară. Subrogația își produce efectele din momentul plății pe care terțul o face în folosul creditorului. Prin urmare, și dacă fideiusorul plătește înainte de scadență, subrogația are loc, dar el nu va putea urmări pe debitor decât la scadență, acțiunea fiind, altfel, prematură, căci până atunci nu se naște dreptul material la acțiune.

Potrivit art. 1597Cod civil, subrogația produce efecte nu numai împotriva debitorului principal, ci și împotriva celor care au garantat obligația. Aceștia pot opune „noului creditor” mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial. Prin urmare, ceilalți fideiusori pot invoca inclusiv beneficiul de discuțiune și beneficiul de diviziune.

Dacă, urmare a faptei creditorului, subrogația nu ar profita fideiusorului, acesta din urmă este liberat în limita sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitor.

Fideiusorul poate face și o plată parțială, cu acordul creditorului. În acest caz, și subrogația va fi parțială; creditorul și fideiusorul subrogat vor împărți creanța și accesoriile acesteia, fără ca vreunul dintre ei să aibă un drept de preferință.

În afară de acțiunile pe care fideiusorul plătitor le-a dobândit de la creditorul plătit în drepturile căruia s-a subrogat, el mai poate folosi și unele acțiuni personale, derivând din contractul sau faptul juridic pe care se grefează fideiusiunea.

Potrivit Codului civil, se pot garanta prin fideiusiune și obligații de care debitorul se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoștea această împrejurare. Când are loc o astfel de liberare a debitorului principal, fideiusorul, care a garantat cunoscând și asumându-și implicit riscurile invocării de către debitor a nulității obligației principale pentru incapacitate, nu se poate regresa împotriva debitorului. Numai în cazul în care prin plata făcută de fideiusor creditorului, pentru debitorul principal a rezultat, în afară de stingerea datoriei, și o îmbogățire, fideiusorul se poate regresa în limita acestei îmbogățiri. Asumarea de către fideiusor a obligației de garantare, care poate valora și intenție de gratificare din partea fideiusorului, nu reprezintă în limita acestei asumări o îmbogățire fără justă justă cauză.. Dincolo de această limită însă, legea permite fideiusorului să-și poată recupera din pierderea suferită prin plata datoriei.

Fideiusorul care a plătit o datorie nu are acțiune împotriva debitorului principal care a plătit ulterior aceeași datorie fără ca fideiusorul să îl fi înștiințat cu privire la plata făcută. Fideiusorul care a plătit fără a-l înștiința pe debitorul principal nu are acțiune împotriva acestuia dacă, la momentul plății, debitorul avea mijloacele pentru a declara stinsă datoria. În aceleași împrejurări, fideiusorul nu are acțiune împotriva debitorului decât pentru sumele pe care acesta ar fi fost chemat să le plătească, în măsura în care putea opune creditorului mijloace de apărare pentru a obține reducerea datoriei. În toate cazurile, fideiusorul păstrează dreptul de a cere creditorului restituirea, în tot sau în parte, a plății făcute.

Între fideiusor și debitor trebuie să aibă loc înștiințarea reciprocă în legătură cu plata pe care oricare dintre ei o face, pentru a evita efectuarea unei plăți duble de către celălalt. Dacă fie debitorul, fie fideiusorul omite să-l informeze pe celălalt imediat despre plata făcută către creditor, iar fideiusorul, respectiv debitorul plătește și el pe creditor, legea îi sancționează în mod specific pe fiecare: fideiusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului principal; debitorul riscă să fie obligat și față de fideiusor, la restituirea sumei plătite de acesta creditorului.

Fideiusorul care plătește, dar nu îl înștiințează pe debitor de plata făcută creditorului pierde în întregime dreptul de regres împotriva debitorului în două situații: dacă debitorul însuși a plătit și el, ulterior, aceeași datorie; dacă debitorul ar fi avut mijloace, la data plății, pentru a declara stinsă datoria, precum o compensație sau o remitere de datorie anterioare plății, ori prescripția. Fideiusorul care a plătit nu va pierde dreptul de regres în cazul în care el ar fi putut invoca apărări ce îi erau proprii, dar nu a făcut-o, plătind creditorului.

Dacă debitorul avea, la data plății efectuate de fideiusor, mijloace pentru a obține doar o reducere a datoriei, fideiusorul are drept de regres împotriva debitorului numai pentru partea din datorie pentru care debitorul era ținut.

Sub aspect procedural, în cazul în care creditorul a pornit procedura de executare silită doar împotriva fideiusorului, debitorul principal va fi introdus din oficiu în proces și toate actele de executare îi vor fi comunicate în același timp.

Chiar dacă pierde dreptul de regres împotriva debitorului, fideiusorul are dreptul de a cere creditorului restituirea plății făcute, în întregime sau în parte.

Debitorul care cunoaște existența fideiusiunii este obligat să îl înștiințeze de îndată pe fideiusor când plătește creditorului. Dacă o asemenea înștiințare nu a fost făcută, fideiusorul care plătește creditorului fără să știe că acesta a fost plătit are acțiune în restituire și împotriva debitorului.

Dacă debitorul este cel care omite să-l înștiințeze pe fideiusor de plata făcută, iar acesta plătește și el creditorului, poate fi obligat să restituie fideiusorului suma pe care acesta a plătit-o nedatorat, creditorului. Cu alte cuvinte, riscul dublei plăți revine celui vinovat că nu a înștiințat, în cazul acesta debitorului. Fideiusorul are, însă, drept la acțiune în restituire și împotriva creditorului.

Soluția cuprinsă în art. 2311 Cod civil are ca ipoteză situația în care debitorul cunoaște existența fideiusiunii. În situația în care fideiusorul a garantat fără știrea debitorului, iar ulterior plății făcute de fideiusor debitorul plătește și el creditorului, sancțiunea specifică constând în dreptul fideiusorului de a solicita restituirea de la debitor nu mai funcționează, dat fiind că, în mod firesc, nu putea exista obligația de înștiințare din partea debitorului. În acest caz, fideiusorul are acțiune numai împotriva creditorului, pentru restituirea plății nedatorate.

Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului se poate îndrepta împotriva acestuia, chiar înainte de a plăti, atunci când este urmărit în justiție pentru plată, când debitorul este insolvabil ori când s-a obligat a-l libera de garanție într-un anumit termen care a expirat. Această regulă se aplică și atunci când datoria a ajuns la termen, chiar dacă creditorul, fără consimțământul fideiusorului, i-a acordat debitorului un nou termen de plată sau când, din cauza pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia, fideiusorul suportă riscuri semnificativ mai mari decât în momentul în care s-a obligat.

Există situații în care, înainte ca fideiusorul să facă vreo plată, apar anumite împrejurări care îl pun în pericol de a nu-și mai putea valorifica dreptul de regres împotriva debitorului în cazul în care ar fi obligat la plată. Pentru a-l pune la adăpost pe fideiusor de astfel de riscuri neanticipate și neasumate, legiuitorul permite fideiusorului să introducă acțiune împotriva debitorului. Acțiunea nu este însă o acțiune în regres propriu-zisă, dat fiind că dreptul la regres încă nu s-a născut, atâta vreme cât fideiusorul nu a făcut plata; este, în fapt, un drept de a obține garantarea, într-un alt mod, a recuperării sumei de la debitor în cazul în care fideiusorul va trebui să plătească. Regresul anticipat nu funcționează în cazul în care fideiusorul s-a obligat fără știrea sau împotriva voinței debitorului.

Regresul anticipat funcționează în oricare dintre situațiile enumerate. Enumerarea este limitativă și nu poate fi extinsă la alte situații: când fideiusorul este chemat în judecată pentru a plăti; în acest caz poate invoca beneficiul de discuțiune, dar, dacă a renunțat la acesta, va putea să-l cheme chiar fideiusorul pe debitor în judecată, alături de el, pentru a nu risca să piardă dreptul de regres; când debitorul este insolvabil; prin urmare, în caz că ar plăti, fideiusorul ar risca să nu-și poată recupera pierderea prin acțiunea în regres „obișnuită”; de aceea, legea permite fideiusorului să cheme în judecată pe debitor chiar înainte de a plăti datoria, pentru a se putea înscrie cu creanța sa la masa credală; când termenul la care debitorul s-a obligat să-l libereze pe fideiusor de obligația de garantare s-a împlinit; când obligația principală a ajuns la termen, inclusiv în cazul în care deși termenul inițial stabilit s-a împlinit, creditorul a acordat un nou termen de plată debitorului; prelungirea termenului de plată de către creditor, debitorului, nu-l liberează pe fideiusor; or, acesta s-ar putea vedea dezavantajat, dincolo de ceea ce prevăzuse, de prelungirea și a obligației sale de garanție; când, chiar dacă obligația nu a ajuns la scadență, pentru fideiusor apar riscuri „semnificativ” mai mari decât cele cunoscute și asumate, datorită pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia.

Când mai multe persoane au dat fideiusiune aceluiași debitor și pentru aceeași datorie, fideiusorul care a plătit datoria are regres împotriva celorlalți fideiusori pentru partea fiecăruia.

Această acțiune nu poate fi introdusă decât în cazurile în care fideiusorul putea, înainte de a plăti, să se îndrepte împotriva debitorului.

Dacă unul dintre fideiusori este insolvabil, partea ce revine acestuia se divide proporțional între ceilalți fideiusori și cel care a plătit.

De esența fideiusiunii este regresul fideiusorului care a plătit, împotriva debitorului principal. În cazul în care același debitor are, pentru aceeași datorie, mai mulți fideiusori, fiecare dintre aceștia este ținut pentru întreaga datorie, dacă nu invocă beneficiul de diviziune. În cazul în care unul dintre fideiusori a plătit întreaga sumă, are drept de regres contra debitorului. În plus, legea mai pune la îndemâna fideiusorului plătitor și o acțiune în regres împotriva celorlalți fideiusori, dar numai în aceleași situații în care este deschis regresul anticipat.

În aceleași situații „în care fideiusorul putea, chiar înainte de a plăti, să se îndrepte împotriva debitorului” se poate regresa și împotriva celorlalți fideiusori. Legea pune la adăpost pe fideiusorul care, garantând alături de alți fideiusori, a plătit singur întreaga datorie, pentru a nu suporta singur și în întregime riscul insolvabilității debitorului.

Spre deosebire de acțiunea contra debitorului, care poate fi pornită „chiar înainte de a plăti”, dreptul de regres se naște numai după ce fideiusorul a plătit datoria; el nu-i poate obliga pe ceilalți, înainte de a fi plătit, să contribuie la plată, pentru că fiecare fideiusor este ținut, singur, pentru întreaga datorie.

Deși obligația fideiusorilor față de debitor este una solidară, obligația lor față de fideiusorul care a plătit este o obligație divizibilă: fiecare dintre fideiusori poate fi ținut numai pentru partea sa. Dacă nu rezultă un alt mod de stabilire a părții fiecăruia, fideiusorii vor fi ținuți în părți egale. Fideiusorul care a plătit inițial întreaga datorie va rămâne să suporte în final, în caz de insolvabilitate a debitorului, numai pierderea corespunzătoare părții sale. Riscul insolvabilității unuia dintre fideiusori este împărțit, de asemenea, între toți ceilalți fideiusori.

3.19. Răspunderea furnizorului principal. Dreptul de regres al acestuia

Dacă furnizarea se subcontractează, vom fi în prezența unui grup de contracte, cu consecința răspunderii contractuale pentru fapta altuia. Dacă plătește despăgubiri în locul subcontractantului, furnizorul are drept de regres împotriva subcontractantului.

Potrivit prevederilor art. 1961 Cod civil, răspunderea pentru întocmirea documentului de transport și a documentelor suplimentare incumbă expeditorului. Acesta răspunde pentru orice omisiune, insuficiență ori inexactitate a mențiunilor din documentul de transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare.

Trebuie observat faptul că, pentru pagubele cauzate terților de omisiunile, insuficiențele sau inexactitățile mențiunilor din documentul de transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare, art. 1961 Cod civil consacră răspunderea transportatorului, dar cu drept de regres împotriva expeditorului.

Trebuie observat faptul că, pentru pagubele cauzate terților de viciile bunurilor predate, legea consacră răspunderea transportatorului, dar cu drept de regres împotriva expeditorului.

Așa cum rezultă în mod expres din art. 1966 Cod civil, pentru prejudiciile cauzate de ambalajul necorespunzător sau prin ambalarea defectuoasă a bunurilor transportate, răspunde față de transportator expeditorul. Trebuie observat faptul că, pentru pagubele cauzate terților de ambalajul necorespunzător sau de ambalarea defectuoasă a bunurilor transportate, art. 1966 Cod civil consacră răspunderea transportatorului, dar cu drept de regres împotriva expeditorului.

Condițiile exercitării de către transportatorul a cărui răspundere a fost angajată a dreptului de regres împotriva celorlalți transportatori sunt reglementate în art. 2006 Cod civil, astfel: dreptul de regres poate fi exercitat numai în cazul deteriorării sau al pierderii bagajelor ori al altor bunuri ale călătorilor; per a contrario, transportatorul menționat nu beneficiază de drept de regres în cazul angajării răspunderii pentru daune aduse persoanei călătorului; dreptul de regres poate fi exercitat numai în cazul în care bagajele sau alte bunuri au fost predate transportatorului; per a contrario, transportatorul menționat nu beneficiază de drept de regres în cazul în care bagajele sau alte bunuri au fost ținute de călător cu sine, fără a fi predate transportatorului.

În măsura în care condițiile exercitării dreptului de regres sunt îndeplinite, în raporturile dintre transportatorii implicați, regulile referitoare la întinderea răspunderii sunt cele consacrate prin art. 2000 Cod civil în materia transportului de bunuri. Astfel, ca regulă, fiecare transportator contribuie la despăgubiri proporțional cu partea ce i se cuvine din prețul transportului. De la regula enunțată există două excepții: în cazul în care paguba a fost cauzată cu intenție sau din culpa gravă a unuia dintre transportatori, despăgubirea este suportată integral de către acesta; în cazul în care unul dintre transportatori dovedește că faptul păgubitor nu s-a produs pe durata transportului său, acesta nu este ținut să contribuie la despăgubire.

Dacă mai multe persoane au împrumutat împreună același bun, ele răspund solidar față de comodant. Textul consacră unul din cazurile de solidaritate legală pasivă la care face referire art. 1443 Cod civil. Prin urmare, comodatarii vor răspunde solidar chiar dacă bunul a pierit doar din culpa unuia dintre ei.

Comodatarul care execută obligația păstrează dreptul de regres împotriva codebitorilor.

3.20. Întinderea dreptului de regres

Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului poate cere acestuia ceea ce a plătit, și anume capitalul, dobânzile și cheltuielile, precum și daunele-interese pentru repararea oricărui prejudiciu pe care acesta l-a suferit din cauza fideiusiunii. El poate, de asemenea, să ceară dobânzi pentru orice sumă pe care a trebuit să o plătească creditorului, chiar dacă datoria principală nu producea dobânzi. Fideiusorul care s-a obligat fără consimțământul debitorului nu poate recupera de la acesta decât ceea ce debitorul ar fi fost ținut să plătească, inclusiv daune-interese, dacă fideiusiunea nu ar fi avut loc, afară de cheltuielile subsecvente notificării plății, care sunt în sarcina debitorului.

Dreptul de regres împotriva debitorului este consecința firească a plății efectuate de fideiusor. Regresul fideiusorului contra debitorului principal este de esența fideiusiunii. Întinderea dreptului de regres diferă însă după cum fideiusiunea s-a constituit cu acordul fideiusorului sau în lipsa acestui acord.

În această prima ipoteză, fideiusorul are posibilitatea legală de recuperare a următoarelor categorii de sume: capitalul; dobânzile; cheltuielile făcute de fideiusor pentru plata datoriei, deoarece cheltuielile plății sunt în sarcina debitorului; daune-interese pentru repararea oricărui prejudiciu suferit din cauza fideiusiunii; fideiusiunea fiind grefată, pe un mandat; dobânzile pentru orice sumă pe care fideiusorul a trebuit să o plătească creditorului ca accesorii ale datoriei, „chiar dacă datoria principală nu producea dobânzi”; este vorba despre plata, suplimentar față de ceea ce fideiusorul a plătit creditorului, a unor dobânzi la aceste sume; ele conferă fideiusorului, alături de daunele-interese, repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a plății făcute în locul debitorului. Regula este specifică materiei fideiusiunii în ceea ce privește modul de stabilire a despăgubirii în cazul neexecutării obligației bănești.

Posibilitatea acordată fideiusorului de a primi dobânzi chiar când datoria principală nu producea dobânzi, sau chiar la sumele plătite cu titlu de capital și dobândă convențională face ca acțiunea personală să fie, în asemenea cazuri, mai profitabilă fideiusorului, decât cea rezultată din subrogarea în drepturile creditorului plătit, caz în care nu ar putea primi mai mult decât ar fi avut acesta dreptul. În același timp, este o drastică sancțiune la adresa debitorului, care se poate vedea obligat la plata către fideiusor a unor sume considerabil mai mari decât cele pe care le-ar fi plătit creditorului dacă și-ar fi executat obligația.

În ceea ce privește stabilirea efectivă a sumelor la care debitorul va fi obligat în acțiunea în regres a fideiusorului, rămâne în sarcina instanței responsabilitatea ca, sprijinindu-se pe expertiza tehnică de specialitate, în calcularea dobânzilor aplicate la sumele enumerate anterior, în special la cele reprezentând daune-interese, anumite prejudicii sau părți din acesta să nu fie acoperite de două ori.

În privința datei de la care se datorează dobânzile, Codul prevede stabilirea datei de la care se cuvin dobânzi fideiusorului nu mai este prevăzută, acest aspect fiind lăsat pe seama interpretării și a aplicării regulilor generale.

În ceea ce privește cel de-al doilea alineat al art. 2306 Cod civil, are în vedere ipoteza fideiusorului care „s-a obligat fără consimțământul debitorului”, adică fideiusiunea asumată „fără știința” debitorului. Această ipoteză este diferită de cea în care fideiusorul s-a obligat împotriva voinței debitorului principal și pentru care art. 2309 Cod civil prevede că fideiusorul nu are decât drepturile rezultate din subrogare, iar nu și acțiunea în regres.

Fideiusorul are dreptul de a recupera de la debitor capitalul, dobânzile, daune-interese și cheltuielile făcute după data la care l-a notificat pe debitor cu privire la plata făcută.

Condiția existenței dreptului de regres al fideiusorului, este aceea ca debitorul să nu fi plătit el însuși datoria încă o dată pentru că fideiusorul nu l-a înștiințat la timp de plata făcută de el anterior; de asemenea, fideiusorul pierde dreptul de regres dacă a plătit fără să-l înștiințeze pe debitor, iar acesta avea mijloace de a declara stinsă datoria.

3.21. Regresul împotriva codebitorilor solidari

Soluția reprezintă efectul, pe de o parte, al subrogării fideiusorului în drepturile creditorului și, pe de altă parte, al solidarității debitorilor: întocmai ca și creditorul, fideiusorul poate pretinde oricăruia dintre debitorii solidari întreaga sumă pe care el a plătit-o creditorului. Desigur, debitorii principali pot opune fideiusorului mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial. Regresul are loc indiferent dacă solidaritatea codebitorilor a rezultat din același act sau din acte distincte.

Dacă fideiusorul a garantat mai mulți debitori, dar care nu sunt obligați solidar, el nu se poate regresa împotriva fiecărui debitor decât pentru partea sa din datorie.

Pe de altă parte, tot printr-o interpretare per a contrario, rezultă că, în cazul în care există mai mulți debitori solidari, dar fideiusorul nu a garantat decât pentru unul dintre ei, are numai împotriva acestuia acțiune pentru tot, dar împotriva celorlalți numai pentru partea fiecăruia din datorie.

Adesea, fideiusiunea se încheie ca urmare a unui mandat existent între debitorul principal și fideiusor. Însă fideiusorul se poate obliga față de creditor și independent de voința debitorului principal: fără știrea acestuia sau chiar împotriva voinței debitorului. În acest din urmă caz, legea nu acordă fideiusorului care a plătit dreptul de regres împotriva debitorului principal, ci numai drepturile pe care creditorul însuși le avea împotriva debitorului principal și pe care fideiusorul le-a dobândit prin subrogare.

CONCLUZIE

Efectul specific al răspunderii civile este generarea unei obligații pecuniare care îmbracă forma daunelor-interese, pe care debitorul le datorează creditorului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea contractului.

Deoarece daunele-interese sunt întotdeauna sume de bani, exprimând simultan atât despăgubirile, cât și echivalentul bănesc al obligațiilor contractuale neexecutate în cadrul procedurii de executare forțată prin echivalent a contractului, s-a pus problema elucidării raportului dintre răspunderea contractuală și executarea prin echivalent.

Răspundere fără daună nu există, iar prin urmare, creditorul e ținut să facă dovada că inexecutarea contractului i-a pricinuit o pagubă.

Chiar dacă neexecutarea contractului este considerată fapta ilicită specifică, nu trebuie identificat prejudiciul reparabil cu obligația neexecutată. De obicei, inexecutarea unui contract produce o pagubă creditorului, dar pot fi însă imaginate și cazuri în care o asemenea neîndeplinire nu cauzează nicio daună.

Există două modalități de reparare prin echivalent a prejudiciului, și anume: acordarea unei sume globale sau stabilirea, tot în formă bănească, a unor prestații periodice succesive, cu caracter viager sau temporar.

Persoana păgubită are opțiunea între a antrena răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice sau pe cea a organelor persoanei juridice.

Acțiunea de regres este o actiune civilă, de drept comun, izvorâtă din împrejurarea ca victima prejudiciului are dreptul să acționeze pentru despăgubiri printr-o acțiune civilă atât pe comitent, cât și pe prepus, concomitent sau succesiv sau numai pe unul dintre aceștia.

Comitentul, care este garant al prepusului, platește despăgubirile pentru prepusul vinovat, dar preia prin subrogare drepturile și acțiunile victimei și se îndreaptă la rândului lui, printr-o acțiune de regres împotriva prepusului având dreptul, atât la recuperarea integrală a despăgubirilor efectiv plătite, cât și la beneficiul de care a fost lipsit: de ex. dobânda pierdută sau profitul neinvestit.

Potrivit dispozițiilor Codului civil în vigoare, cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cazat.

Condiția esențială pentru promovarea acțiunii în regres este plata integrală a despăgubirii datorate victimei de către unul dintre debitori. Cel care face această dovadă are la dispoziție regresul împotriva celorlalți codebitori, răspunzător, fie pentru propria lor faptă, fie pentru faptele altor persoane.

În acest sens, s-au stabilit două reguli: regresul este limitat doar la partea din despăgubire care revine fiecărui codebitor, stabilită potrivit contribuției la producerea prejudiciului, vinovăției sale sau în mod egal între participanți; sub niciun motiv, regresul nu constituie un mijloc prin care debitorul plătitor să își poată recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului.

Formularea textului legal nu este însă suficient de clară deoarece ar putea conduce la ideea greșită potrivit căreia regresul poate fi promovat doar de către cel răspunzător pentru fapta uneia dintre persoanele care au cauzat prejudiciul, în condițiile în care este la îndemâna tuturor codebitorilor.

Pentru ca victima să poată pretindă și să obțină despăgubirea din partea persoanei responsabile, prejudiciul trebuie să fie cert, actual și nereparat.

Promovarea acțiunii civile în regres este la dispoziția persoanei responsabile, în raport cu interesul protejării persoanei supravegheate sau îndrumării prepusului care își desfășoară activitatea sub autoritatea sa.

În altă ordine de idei, în cazul răspunderii solidare, debitorul are dreptul la o acțiune în regres îndreptată împotriva codebitorilor, prin care recuperează o parte din despăgubiri, potrivit aportului fiecăruia.

În cuprinsul lucrării sunt prezentate numeroase cazuri din dreptul civil, în special din materia obligațiilor, în care operează dreptul de regres.

BIBLIOGRAFIE

Cursuri și manuale

1. Almășan A., Obligațiile plurale, Ed. C.H.Beck, București, 2007

2. Baias Fl.A., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, București, 2014

3. Boilă L., Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, București, 2009

4. Boroi G., Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, 2012, București

5. Piperea Gh., Dreptul transporturilor, Ed.C.H.Beck, București, 2013

6. Pop L., Tratat de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, 2009, București,

7. Pop L., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina-Lex, București, 2000

8. Pop L, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012

9. Stătescu C., Bîrsan C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, București, 2008

10. Turcu I., Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligații. Comentarii și explicații, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011

11. Vasilescu P.,Drept civil. Obligații- În reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București.

Reviste de specialitate

1. Boilă L., Fundamentarea obiectivă a răspunderii comitentului în noul Cod civil: asumarea riscurilor activităților pe care le conduce și organizează în societate, în vederea reparării echitabile a prejudiciului cauzat de prepusul său, în Dreptul nr. 2/2010

2, Boilă L., Răspundere civilă delictuală. Prejudiciul cauzat prin „pierderea șansei de a obține un avantaj”, în Dreptul nr. 7/2010

3. Lipcanu E., Unele reflecții asupra reglementării răspunderii comitentului pentru prepuși în noul Cod civil român, în Dreptul nr. 1/2010

4. Pop L., Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, în RRDP nr. 1/2010

5. Ursa V., Dezvoltarea de către practica judiciară a principiului reparării integrale și a principiului reparării în natură a prejudiciului, în Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, în A. Ionașcu, colectiv, Ed. Academiei, București,(pdf)

Pagini web

1. http://www.juridice.ro/254315/rolul-solidaritatii-pasive-in-garantarea-obligatiilor.html

2. http://www.uniuneanotarilor.ro/files/Indrumar%20notarial%20188-316.PDF

3.http://drept.uvt.ro/documents/Anale2-2011_final executarea_obligatiilor_prin_echivalent._daunele_interese._clauza_penala._arvuna_in_viziunea_noului_cod_civil.pdf

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Dreptul DE Regres ÎN Diverse Situații Reglementate DE Codul Civil (ID: 114388)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Dreptul DE Regres ÎN Diverse Situații Reglementate DE Codul Civil

Copyright Notice

Ingredientul Dracula în Construirea Brandului Turistic al României

Înțelegerea Existenței la Români

Contabilitatea Rezultatului (veniturile Si Cheltuielile )din Cadrul Unei Firme

Aderarea Romaniei la Zona Euro

Regimul Juridic al Marfurilor Transportatedocx

Mass Media ÎN România. Comportamentul Presei ÎN Diferite Momente ȘI Influența Acesteia Asupra Spațiului Public

Copyright Notice

Similar Posts