Doctrina Iubirii în Opera Lui Platon

Doctrina iubirii în opera lui Platon

(Banchetul)

Pentru a aborda analiza Banchetului, noi ne putem opri la discursul lui Socrate. Este foarte sigur că alte cinci discursuri conțin o mare parte de adevăr, pe care Platon îl reține pentru propria sa teorie. Dar trebuie să recunoaștem de asemenea că această parte de adevăr fiind lămurit degajată în discursul lui Socrate, uneori cu referință la opiniile unora sau altora, acest ultim discurs trebuie să demonstreze valabilitatea doctrinei platoniene despre Iubire. Avem deci nevoie să analizăm doar această parte a Banchetului.

O studiere a iubirii se împarte evident în două părți: se va determina mai întâi natura sa, mai apoi se va spune care sunt efectele sale: acesta-i planul lui Aghaton. Nu e suficient totuși de a afirma necesitatea de a defini, apoi, imediat după, să ne mărginim la lăudarea meritelor a ceea ce trebuie să definim. Care este deci natura iubirii ?

Iubirea este scopul iubirii.

Trebuie mai întâi să privim în față această întrebare despre natura iubirii într-o manieră foarte generală. Dragostea este prin esență dragostea de ceva, sau nu ? întrebarea pusă e analogă la aceasta, a cărei ocazii ne este precis furnizată prin posibilitatea de a interpreta prima întrebare într-un mod greșit: un tată sau o mamă, în calitate de tată și de mamă nu au nevoie ei de ceva, să știe de la un fiu sau de la o fiică? De asemenea vom spune , dragostea e neapărat dragostea de ceva. Dacă iubirea este iubirea de ceva, de ce anume ? această nouă întrebare trebuie să fie examinată cu aceeași generalitate ca și precedenta. Poți să răspunzi spunând că iubirea dorește ceea ce iubește și, că dacă ea dorește, înseamnă că ei asta-i lipsește. Aici nu-i o simplă verosimilitate, dar o consecință necesară de premise puse: un om mare și puternic, de exemplu, nu va dori să fie mare și puternic, căci el de acum este astfel. E posibil ca un observator superficial să pretindă totuși că dorința poartă deseori ceea ce ai sau să fi eu sănătos sau bogat, asta nu mă-mpiedică să doresc să fiu sănătos, să doresc să fiu bogat. Dar va trebui atunci să răspunzi că ceea ce-ți dorești, de a fi sau de avea , în continuare, sau de a fi încă ceea ce ești acum. Iubești deci ceea ce n-ai acum, să știi păstrarea de sine în viitor de care să te bucuri acum.

Însă iubirea, se spune, e iubirea frumosului și nu a urâtului. Dacă iubirea este iubirea a ceea de ce ești lipsit, trebuie neapărat de admis că iubirea e lipsită de frumusețe, că prin urmare, contrar a ceea ce spune Aghaton, nu este frumoasă. Există o serie irezistibilă de consecințe asupra identificării frumosului și binelui.

Dar din faptul că iubirea nu este frumoasă, nici bună, nu rezultă să fie neapărat rea. Se va spune deci despre iubire că este ceva intermediar între frumos și urât, între bun și rău: începând de aici personajul lui Diotime intră în scenă. Dar toată lumea oare nu e de acord să recunoască că iubirea e un mare zeu?

Însă cum asta ar fi posibil, căci zeii posedă tot ce-i frumos și bun și că iubirea, din contra e lipsită de frumos și de bine? Nu poți spune totuși că iubirea este nemuritoare. Mai ales că mai înainte, trebuie să vedem în ea o ființă intermediară, intermediară între nemuritor și veșnic. În alți termeni, ea nu e un mare zeu, ea e un mare geniu. Un demon de acest gen este un intermediar între zei și oameni : de la unii la alții nu poți avea o comunicare imediată, demonii sunt atunci acolo, pentru a transmite mesajele și ofrandele zeilor. Pentru a aduce de asemenea oamenilor ordinele zeilor și remunerațiile pentru ofrandele primite. Ei îndeplinesc funcția de intermediar între sfera divină și sfera muritoare și astfel dau universului unitatea și legătura sa. La un om sau altul, genii dau cunoștințe și asta îi face să fie pe drept geniali. Inspirația genială lipsește la ceilalți care nu posedă acest contact cu divinul, acela nu va fi decât un făuritor în domeniul său și nu un geniu. Aceste gene sunt într-un număr mare și iubirea este unul dintre ei.

Care este originea acestui geniu. Pentru a o înțelege trebuie să revenim la nașterea lui Eros pentru a verifica calitățile proprii naturii sale. În ziua nașterii Afroditei, zeii făcură un mare ospăț. Printre comeseni se găsea Poros (spiritul câștigului, belșugului) fiul lui Metis (înțelepciunea). La sfârșitul mesei Penia (sărăcia), veni la ușă pentru a cerși câte ceva. Ea zări pe Poros și își dădu seama în mizeria sa de a avea un copil de ala el și ea concepuse iubirea. Toate calitățile dragostei se explică prin această origine. Cum el a fost generat în timpul sărbătorii nașterii Afroditei, el rămâne însoțitorul său și servitorul său. Afrodita e frumoasă și e o frumusețe a naturii ca iubirea să fie amoroasă. În calitate de fiu al Peniei (sărăcia) el e mereu sărac, el nu este nici gingaș, nici frumos cum se crede, dar murdar; el merge cu picioarele goale, n-are locuință, n-are niciodată alt pat decât pământul dur, culcându-se sub frumoasa stea, sub porți sau pe drumuri, mereu localizat în aceeași sărăcie lucie. Din altă parte, fiindcă se trage de la tatăl său, el stă mereu la pândă la ceea ce-i frumos și bun, el e îndrăzneț, înaintând cu iuțime, plin de ardoare, vânător abil, combinând necontenit vreun artificiu, dornic de a ști și priceput în găsirea mijloacelor de a ajunge, utilizând toată existența sa în eforturi filosofice, va să zică, în vederea obținerii înțelepciunii. Surprinzător de abil ca vrăjitor, magician, sofist. Această enumerare în formă succesivă a calităților opuse iubirii în calitate de fiul lui Poros și a Peniei (ca și dorința amoroasă), conduce la o determinare sintetică a naturii sale, ca și analiza generală, convinsă în prima parte, se găsește astfel desăvârșită. Natura sa, vom spune noi, nu este nici muritoare, nici eternă, dar în cursul uneia și aceleiași zile, ea este stinsă, apoi revine la viață. Tot ceea ce el găsește mediocru de a dobândi i se scurge din mâini. Astfel că el nu este niciodată fără resurse și niciodată fără belșug.

Efectele dragostei

Trebuie acum să ne-ntrebăm asupra efectelor iubirii, asupra rolului ei în viața umană. E foarte evident de altminteri că această determinarea rolului iubirii ne va ajuta să înțelegem mai bine natura. Se va începe prin a face această cercetare dintr-un punct de vedere general, astfel încît să descoperim o formulă, care ne va arăta apoi aplicațiile. Cuvîntul iubire e utilizat de obicei într-un sens restrîns și este aplicat numai lucrurilor frumoase. Dar sensul cuvîntului în realitate e mult mai desfășurat. Iubirea nu-i cercetarea unui scop stabilit. Ea nu-i cercetarea unei simple părți care-ți lipsește. Noi vom avea o definiție satisfăcătoare plecând de la ideea că iubirea este dorința lucrurilor bune, a fericirii. Această dorință se exprimă prin dorința bogăției n afaceri sau în chiar a exercițiilor trupești, sau dorința sinceră de a ști. Noi iubim ceea ce contribuie la fericirea noastră, la bucuria noastră. Dorința astfel participă la bine și la bunătate, chiar dacă noi știm unde se găsesc. Și totuși noi nu folosim în acele cazuri termenii de iubire și de amant. De fapt, cine iubește, iubește lucrurile bune? De fapt noi iubim ca ele să ne aparțină și chiar pentru totdeauna. Dragostea rimează cu eternitatea. Dacă am reușit să găsim ceea ce ne aparține, noi suntem fericiți. Deci posesia binelui îl face pe om fericit. În sens larg deci, putem spune că iubirea este dorința comună a tuturor oamenilor care posedă binele.

Dar vom considera acceptarea cea mai obișnuită a cuvântului iubire: definiția generală nu va fi de loc infirmată. În acest sens mai îngust, iubirea este iubirea a ceea ce-i frumos. Sau, vom spune, cel ce iubește lucrurile frumoase, ce iubește el? El iubește ca ele să-i aparțină. Dacă ele îi aparțin ce se va întâmpla pentru el. această întrebare ne-a apărut mai întâi foarte încurcată, dar în prezent, e posibil de înțeles în ce sens trebuie de răspuns. Ceea ce facem imediat pentru iubire în general, este ultimul scop al dragostei, priceput cu semnificarea îngustă care este semnificarea uzuală, și astfel vom putea defini funcția noastră în viață. Iubirea, vom spune acum, este procreație în frumusețe, după corp, după spirit. Trebuie acum să dezvoltăm această formulă, obscură la prima abordare, și să arătăm prin ce efecte se manifestă, într-un mod general funcția iubirii. Se vor indica mai întâi condițiile. Însă există pentru toți oamenii, o rodnicie a corpului și a sufletului, și deoarece noi suntem originali la o anumită vârstă de la dezvoltarea corporală și spirituală, natura noastră vrea să procreeze. Dar asta îi imposibil în urâțenie; e posibil, din contra, în frumusețe. În rest, această rodnicie și această procreație sunt ceva divin, căci ele introduc în animalul muritor un principiu de veșnicie; este imposibil deci ca ele să se producă unde există o discordanță, căci între urât și divin există o discordanță, iar între frumos și divin din contra – un acord. Inițiatoarea unui destin, muncitoarea unei eliberări, iată deci ce este frumusețea în raport cu toată generarea, în general. Iată de ce, cu cât ființa fertilă se apropie de frumusețe, el este atunci mai bucuros de această fericire care-l face mai luminos și el procreează sau produce. Iar cu cât se apropie de urât, fața sa devine posacă; el e plin de tristețe, el se face ghem, el se îndoiește pe el însuși și nu produce dialog; dar, reținând în el dovada rodniciei sale, el poartă cu greu povara. De acolo vin, spre cel care e fertil și deja umflat de dorințe, aceste elanuri de pasiune care îl rețin pe lângă frumusețe, pentru că scopul în care rezidă această frumusețe poate pune sfârșit durerilor care sunt o urmare a rodniciei. Concluzia e că iubirea nu-i adevărata iubire a frumuseții, dar astfel să-l zicem mai mult se zice mai tare, iubirea generării din frumusețe. Iubirea este într-adevăr iubire de posesia eternă a bunului, și pe de altă parte generarea, producerea, sub vreo formă ca ceasta, sau, pot singure să dea ființei muritoare eternitatea. Iubirea este deci dorința de nemurire.