Divorțialitatea Ca Impact și Fenomen Socio Demografic

=== c22858b8b580a2b7978442fce3d324f3a6de8cfc_491579_1 ===

Capitolul 1

Divorțul

1.1. Cadru general

Doar 1 din 10 mariaje începute în anii 1900 a sfârșit prin divorț, motivele încetării căsătoriei fiind decesul unuia din soți, dar începând din anii 70, numărul divorțurilor a crecut foarte mult. (Cherlin, A., 1993)

Deși nu există studii care să indice o legătură între modificările care au loc la nivel societal (vizând valorile culturale, atitudinea față de cultură, rolurile de gen, legislația privitoare la divorț) și rata divorțurilor, mulți cercetători în domeniu cred într-o asemenea interdependență.

In ultimele decenii, atitudinea față de cuplurile care divorțează, în special față de cele care au copii, s-a schimbat: persoanele divorțate nu mai au o reputație îndoielnică, iar divorțul a devenit o alegere respectabilă. Părinții sunt mai puțin dispuși să rămână în căsătorii nesatisfăcătoare doar de dragul copiilor, acceptând divorțul ca soluție. în studiul realizat de Landers, în 1990, doar 19% dintre subiecții participanți și-au exprimat acordul ca membrii unui cuplu să rămână împreună doar de dragul copiilor, spre deosebire de 49%. în 1962.

S-a constatat, de asemenea, că cei care tind sa divorțeze, ajunși la vârsta adultă, sunt copiii ai căror părinți au divorțat, la rândul lor, și că mariajele în care ambii parteneri au experimentat disoluția familială, în copilărie, au rata cea mai înalta a divorțurilor. (White, L., Booth, A., in Bird, G., Melville, K. (ed.), 1985)

Creșterea ratei divorțurilor se datorează, în același timp, și schimbărilor produse în educația femeilor și în raportul forței de muncă. Rata divorțurilor era scăzută, cu câteva decenii în urmă, și din cauza faptului că femeile erau, în majoritate, dependente, atât financiar, cât și educațional, de partenerii lor de viața. Rezultatele cercetărilor sugerează că femeile, chiar și acelea care sunt măritate cu persoane abuzive, tind sa continue mariajul, atunci când nu au resurse materiale proprii. Nu este o coincidența faptul că, pe măsură ce, la procesul muncii, au început să participe femei din ce în ce mai tinere și mai educate, și rata divorțurilor a crescut. Există cercetări care arată că, pe măsură ce nivelul educațional al femeii crește, și posibilitatea ca mariajul ei să se sfârșească printr-un divorț este mai mare.

Femeile inițiază divorțul mult mai frecvent decât bărbații. Thompson & Walker (1991) sugerează faptul că femeile sunt mai interesate decât bărbații de calitatea vieții de cuplu și, mult mai adesea decât aceștia, se plâng că sunt nesatisfăcute sau nefericite în căsniciile lor.

Nu în ultimul rând, modificarea legislației privitoare la divorț pare să favorizeze o rată crescută a divorțurilor. Sociologul Lenore Weitzman (1985) vorbește despre o „revoluție a divorțurilor”, începută în California, în 1970, când a apărut conceptul de „divorț fără vină” {No-Fault Divorce), preluat, ulterior, și de alte state. El realizează o analiză comparativă a celor două proceduri de divorț, prezentată mai jos:

Tabelul 1 – Comparație între procesul tradițional de divorț și procesul modern de divorț (No-Fault Divorce). Adaptare după L. Weitzman (1985).

O rată crescută a divorțurilor nu înseamnă, neapărat, că aptitudinile maritale ale indivizilor au scăzut, ci și că expectanțele partenerilor s-au modificat, în raport cu cele ale străbunicilor lor. Cu alte cuvinte, rata divorțurilor este crescută, în zilele noastre, nu pentru că indivizilor le pasă mai puțin de căsătorie, ci pentru că, poate, le pasă mai mult. Ei doresc “intimitate emoțională, interdependență și încredere, la fel de mult precum afecțiune și grijă”. (Bird, G., Melville, K., 1994, p. 378)

Vârsta la care se produce mariajul reprezintă cel mai bun predictor pentru primii cinci ani de viață maritală, consideră Martin și Bumpass (1989). Tot ei sunt de părere că persoanele care se căsătoresc devreme sunt mai puțin satisfăcute de căsniciile lor și mai frecvent dispuse să le dizolve. Booth și Edwards (1985) explică acest fenomen prin lipsa de pregătire a persoanelor tinere pentru rolurile maritale. Rata divorțurilor este cu aproape 60% mai scăzută în cazul femeilor care se căsătoresc după 25 de ani, în comparație cu cele care fac pasul acesta în adolescență. (Bird, G., Melville, K., 1994)

Riscul unui divorț este, de asemenea, mărit, în cazul femeilor care au un copil înainte de căsătorie. Martin și Bumpass (1989) cred că motivul principal pentru care sarcina premaritală este puternic asociată cu divorțul constă în faptul că ea se produce când femeia este foarte tânără, nu are studiile terminate și nici resurse financiare suficiente pentru întreținere, iar aceste dezavantaje o conduc într-un mariaj și continuă să-i influențeze viața în mod negativ.

Persoanele aflate la a doua căsătorie sunt mai probabil să divorțeze decât cele care o experimentează pe prima. Pentru femeie, riscul este crescut, dacă bărbatul cu care se căsătorește nu are copii și se află la a doua căsnicie. Bumpass et al. arată, în 1991, că astfel de femei sunt de două ori mai probabil să divorțeze decât cele care se căsătoresc cu bărbați care nu au mai fost însurați. Raportul se schimba în cazul în care bărbatul a mai fost însurat și are și copii: în acest caz, mariajul este mult mai sigur. Sociologii Teresa Martin și Larry Bumpass (1989) și Jay Teachman (1986) sunt de părere că ceea ce influențează puternic divorțul, în cazul celei de-a doua căsnicii, este circumscris de caracteristicile individuale. Persoanele care hotărăsc să iasă și dintr-o a doua căsnicie prezintă factori de risc asemănători, ca: vârstă timpurie în cazul primului mariaj, nivel scăzut de educație, venituri sărace ș.a.

Un efect pozitiv, în cadrul căsniciei, îl are nașterea unui copil. Este confirmat faptul ca acele cupluri care au primul copil sunt mai puțin probabil să divorțeze în primul an după nașterea copilului. Se pare că un al doilea copil nu mai are același efect, cu excepția cazului în care amtm copii sunt băieți. Cercetările sugerează că părinții de băieți sunt mai puțin probabil să divorțeze; ei sunt mai implicați în relație, ceea ce detensionează rolul de mama și orientează tatăl mai puternic înspre familie. Implicarea activă a tatălui în cadrul familiei are un efect pozitiv asupra satisfacției ambilor parteneri în cadrul cuplului, scăzând riscul divorțului. Riscul divorțului descrește, de asemenea, odată cu creșterea copiilor, fiind minim în momentul părăsirii casei părintești de către aceștia. Cuplurile fără copii au o rată a divorțurilor semnificativ mai mare decât cele formate din părinți.

Divorțul reprezintă un fenomen psiho-social complex, ce poate fi privit ca formă finală a desfacerii vieții conjugale, ce modifică atât viața partenerilor, cât și a descendenților acestora, cu implicații directe chiar și asupra societății și membrilor unei societăți.

1.2. Divorțul din punct de vedere psiho-social

Ca ultimă etapă în cadrul unui proces de erodare și disoluție a cuplului marital, divorțul este definit și ca modalitate prescrisă social și legal de disoluție a căsătoriei. Așadar, divorțul marchează polul opus al căsătoriei, aceasta fiind înțeleasă ca modalitate acceptată, la nivel social, prin care două persoane constituie o familie. Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancționare formală de către o instituție legitimă a uniunii maritale), dar și un aspect religios (sancționare formală, prin sacralizare, de către o instituție religioasă legitimă a uniunii maritale). Plecând de la acest punct, este ușor de asociat stabilitatea, moralitatea, echilibrul și armonia cu căsătoria, iar polul opus al acestora, instabilitatea, dezechilibrul și chiar imoralitatea, cu divorțul.

Unul dintre primii autori care au conceptualizat divorțul ca fiind un proces psiho-social complex, în aceeași măsură în care este un fenomen juridic, este Bohannan, în 1970, care a identificat șase dimensiuni ale experienței de divorț, ce pot fi interpretate și ca etape ale unui proces de divorț: dimensiunea emoțională – manifestare a divergențelor dintre parteneri, deteriorare a raporturilor afective; divorțul emoțional se poate produce cu mult înainte ca un cuplu să se separe fizic; dimensiunea legală – pronunțarea, de către o instanță judecătorească, a disoluției căsătoriei; dimensiunea economică – expresie a divizării proprietății între parteneri, a separării bunurilor casnice, a stabilirii obligațiilor de pensie alimentară (dacă este cazul) etc; dimensiunea parentală – încredințarea copiilor minori unui părinte, stabilirea drepturilor celuilalt asupra copiilor minori; dimensiunea comunitară – divizare a comunității de prieteni și izolare de comunitatea de rudenie a fostului soț; dimensiunea psihologică – dobândirea „autonomiei psihice” față de fostul partener de căsătorie.

Acest model al dezorganizării cuplului nu apare, însă, în complexitatea sa, în toate cazurile. Cuplurile aflate în divorț pot să se confrunte cu probleme din toate aceste domenii, în același timp, iar conflictul să se răspândească repede dintr-un domeniu în altul, dar există și posibilitatea ca înțelegerea dintr-un domeniu să încurajeze cooperarea în altele.

Urmându-1 pe Bohannan, Kaslow și Schwartz (1987) au dezvoltat un model al divorțului, identificând emoțiile și comportamentele corespunzătoare fiecăreia dintre cele șase dimensiuni / etape, după cum urmează:

Tabelul 2 – Modelul procesului de divorț: cele șase etape. Adaptare după F. Kaslow & L. Schwartz(1987).

Experimentarea divorțului face posibilă recunoașterea următoarelor etape: stările conflictuale și eroziunea – frecvența crescută, consistența și violența acestora au, de cele mai multe ori, efecte de disoluție și eroziune a vieții conjugale; primul indicator al disolutiei căsătoriei este manifestarea insatisfacției față de conviețuirea în cuplu; separarea premergătoare divorțului – nu toate separările duc la disoluția căsătoriei, dar majoritatea disoluțiilor sunt precedate de separare; separarea se produce însă și în funcție de aspecte independente de relațiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a găsi o locuință etc, o consecință firească a stărilor conflictuale o reprezintă și încetarea relațiilor sexuale; disoluția legală — este forma definitivă a rupturii relației conjugale, consfințirea juridică a acestei stări de fapte; legăturile care au unit soții prin căsătorie încetează odată cu divorțul, iar cei doi parteneri devin foști soți; divorțul distorsionează și legătura parentală, ducând la pierderea unor funcții ale familiei; acomodarea în perioada de după divorț – după disoluția căsătoriei, foștii soți trebuie să se adapteze unui nou stil de viață; o nouă locuință, o nouă vecinătate, noi relații sociale, refacerea în urma stresului prococat de divorț etc. – .

Dintotdeauna, oamenii au încercat să dea un sens realității, să găsească o semnificație pentru experiențele pe care le-au trăit, indiferent de cât au fost ele de dureroase sau de plăcute. Procesul de divorț nu a făcut excepție.

Prietenii și apropiații remarcă, adesea, că motivele de divorț ale foștilor soți nu coincid. Construirea unei istorii a divorțului reprezintă un real mecanism de coping pentru fiecare dintre foștii parteneri, care îl ajută să funcționeze independent și să treacă mai ușor peste acest eveniment dureros.

Cercetările arată că principalele motive de divorț sunt neînțelegerile și implicarea redusă a unuia dintre parteneri în sarcinile familiale. Principalele surse de neînțelegere s-au dovedit a fi: performanța în sarcinile de rol (spre exemplu, împărțirea treburilor casnice); calitatea relațiilor sexuale; comunicarea săracă; schimbările produse în implicarea familială (cum ar fi, timpul petrecut împreună).

Un sondaj realizat de revista Men's Health: Best Life, în anul 2004, a relevat următoarele motive de divorț: infidelitate – 25%; lipsa intereselor comune – 21 %; absența dragostei – 16%; certuri frecvente – 13%; pierderea interesului față de sex – 5%; altele-20%.

Atât societal, cât și individual, divorțul este un fenomen ambivalent: el rezolvă o serie de dificultăți (înlătură conflictele și tensiunile familiale, atenuează traumatizarea copiilor, ca urmare a disputelor dintre părinți etc), dar crează și altele noi: stres psihic, dificultăți materiale ș.a. De aceea, este important de subliniat că divorțul nu este un simplu eveniment, ci un proces adesea traumatizant. El antrenează conflicte, frustrări și insatisfacții, ale căror efecte se prelungesc dincolo de pronunțarea instanței judecătorești.

Divorțul antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcțiilor familiei. Funcțiile de solidaritate, de socializare cunosc o destructurare, respectiv o redimensionare în cazul cuplurilor cu copii, de cele mai multe ori negativă. Divorțul are, ca prim efect, pierderea funcției psiho-afective a familiei, slăbirea sau ruperea relațiilor formale și informate ale partenerilor.

Principalele probleme care intervin, în cazul divorțului, sunt: stresul emoțional, încredințarea și îngrijirea copiilor, divizarea proprietății.

Durerea care însoțește divorțul poate să conducă la anomie și depresii prelungite, în care viața să pară fără rost, iar sarcinile de fiecare zi să devină lipsite de semnificație.

Un alt efect provocat de divorț ține de faptul că responsabilitățile în ceea ce privește creșterea și îngrijirea copiilor sunt redistribuite și preluate de părintele căruia i s-au încredințat minorii. încredințarea copiilor, în urma disoluției, se făcea, în mod tradițional, mamei. în ultimele decenii, s-au constatat, însă, presiuni din partea bărbaților pentru a se modifica prevederile legale discriminatorii. Astfel, numărul taților cărora li s-au încredințat copiii a crescut în majoritatea societăților. Numărul cazurilor în care copiii au fost încredințați ambilor părinți a crescut, de asemenea.

In ceea ce privește divizarea proprietății, legea este cea care decide asupra împărțirii bunurilor; locuința revine, de regulă, părintelui căruia i s-au încredințat copiii.

In prezent, în foarte multe societăți, familia capătă alte dimensiuni și se restructurează, trecând la noi forme, care schimbă și modul de abordare a divorțului. De la familiile în care stilul de viață este bazat pe autoritate și care funcționează având la bază ierarhia, conformismul și represiunea, se constată trecerea la familiile în care autoritatea este înlocuită de cooperare, iar valorile care susțin sunt: egalitatea, schimbarea, comunicarea.

Familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială, cuplul familial fiind mai mult interesat de satisfacerea propriilor interese și mai puțin de realizarea funcțiilor pe care le atribuie instituției familiale. în acest context, este ușor de înțeles că și aspectele legate de divorț și de modalitățile de destrămare a familiei suferă modificări.

1.3. Divorțul din punct de vedere juridic

Divorțul constituie o modalitate legală de desființare a căsătoriei, dispusă de instanța de judecată, ofițerul de stare civilă sau notarul public.

Căsătoria se poate desface prin divorț, în condițiile art. 373 și urm. din noul Cod Civil și art. 607-619 Cod procedură civilă, dar și ca urmare a încheierii unei noi căsătorii de către soțul celui declarat mort prin hotărâre judecătorească, hotărâre care, ulterior, este anulată, în condițiile art. 293 alin. (2) din noul Cod Civil.

În raport cu rolul divorțului, sunt cunoscute trei categorii de concepții, și anume: concepții în cadrul cărora divorțul este considerat un act juridic al soților simetric opus actului juridic al căsătoriei sau divorțul prin acordul părților; concepții în cadrul cărora divorțul acționează ca o sancțiune în dreptul familiei față de soțul culpabil de vătămarea gravă a raporturilor de familie; concepții conform cărora divorțul este considerat un remediu pentru căsătoriile nereușite.

Conform dispozițiilor prevăzute în Noul Cod Civil, articolul 373, sunt prevăzute următoarele modalități de divorț: prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț; atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani; la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Din aceste dispoziții reiese că divorțul poate fi pronunțat: prin acordul soților, la cererea ambilor soți, ori la cererea unuia dintre soți care e acceptată de celălalt; atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei sau culpa comună a soților, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cererea de divorț; divorțul se poate pronunța chiar din culpa excusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de accord cu divorțul, când acesta se va pronunța fără a se menționa culpa soților; la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani; la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei, caz în care desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.

Noul Cod Civil prezintă faptul ca divorțul poate avea loc prin acordul părților, dar acesta poate avea loc și la cererea unuia dintre soți acceptată de celălalt soț pe când Codul Familei preciza faptul ca acesta poate avea loc numai la cerearea ambilor soți.

Noul Cod Civil reglementează trei proceduri de divorț (pe cale judiciară, administrativă și notarială), principalul element de noutate față de procedura anterioară fiind faptul că procedura notarială a divorțului (nu și cea pe cale administrativă) poate fi folosită de acum și în cazul în care există copii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. Până la intrarea în vigoare a noului Cod Civil, procedura divorțului pe cale administrativă sau prin procedura notarială putea fi folosită numai în cazul în care soții care doreau să divorțeze nu aveau copii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară, potrivit art. 374 din noul Cod Civil poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie. Pe cale judiciară pot fi soluționate cererile de divorț pentru oricare dintre motivele arătate, dacă soții se adresează direct instanței de judecată sau dacă divorțul administrativ sau notarial a fost respins. Competentă este instanța de tutelă, iar până la înființarea sa, competența aparține judecătoriei. Acesta nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție judecătorească. Această cerință este firească, întrucât “acordul soților”, fiind un accord de voințe, presupune existența discernământului fiecăruia dintre ei. Divorțul nu poate fi admis prin acordul soților nici atunci când amândoi soții sunt puși sub interdicție judecătorească. De asemenea, instanța este cea obilgată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț. Consimțământul este liber dacă nu este exprimat datorită unor constrângeri fizice sau morale .

Potrivit art. 375 din noul Cod Civil dacă soții sunt de accord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, atunci ofițerul de stare civilă sau notarul public, de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii.

De asemenea, divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la: numele de familie pe care să îl poarte după divorț; exrcitarea autorității părintești de către ambii părinți; stabilirea locuinței copiilor după divorț; modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii; stabilirea contribuției părinților la chletuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Dacă din raportul de anchetă socială rezultă ca acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile referitoare la faptul că notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și în același timp îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată.

Desfacerea căsătoriei poate avea loc pe cale notarială sau administrativă astfel: divorțul prin acordul soților care nu au copii minori, atât pe cale administrativă cât și prin procedură notarială; doar prin procedură notarială, divorțul soților care au copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, în cazul în care soții convin asupra tuturor aspectelor prevăzute de noul Cod Civil în art. 375 alin. (2).

Cerearea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public are obligația să înregistreze cererea de divorț și le acordă soților un termen de reflecție de 30 de zile. Prin excepție, cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică. La expirarea termenului de reflecție de 30 de zile acordat soților de către ofițerul de stare civilă sau notarul public, după caz, soții se prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă sau notarul public, verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat. Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau notarul public, după caz, eliberează certificatul de divorț fără a face, în acest caz, vreo mențiune cu privire la culpa soților.

Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț ori, asupra exercitării în comun a drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public, emite o dipoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată. De asemenea, soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg ests de competența instanței judecătorești.

Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenita mențiune în actul de căsătorie. În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de casătorie. În cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căstoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.

În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de noul Cod Civil în art 375, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public, respinge cererea de divorț. Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

Potrivit art. 373 lit. b) din noul Cod Civil, divorțul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Conform art. 379 din noul Cod Civil, în cazul în care din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, pârâtul are dreptul la despăgubiri conform art. 388 din noul Cod Civil. În ipoteza privăzută de art.373 lit. c), divorțul se pronunță din culpa excusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților. În situația prevăzută la art. 379 alin. (1) din noul Cod Civil, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț, însă, acțiunea continuată de moștenitori este admisă dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât.

La fel ca și în vechea reglementare, motivele de divorț nu sunt nominalizate de legiuitor, fiind, însă stabilite criteriile generale pe care instanța de judecată este obligată să le ia în considerare pentru a decide, de la caz la caz, dacă se justifică sau nu desfacere căsătoriei la cererea unuia dintre soți. Deci, pentru desfacerea căsătoriei prion divorț din culpa unui soț, motivele de divorț trebuie să întrunească cumulativ trei cerințe și anume: să fie temeinice; să vatăme grav raporturile dintre soți; să facă imposibilă continuarea căsătoriei.

Implicit, până la modificarea din anul 1993, Codul de procedură civilă prevedea, în art. 613, unele motive de divorț determinate, și anume: alienația sau debilitatea cronică a unuia dintre soți [lit. a)]; declararea dispariției unuia dintre soți [lit. b)]; părăsirea soțului prin stabilirea persoanei în străinătate [lit. c)]; condamnarea soțului pârât pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor împotriva soțului reclamant, instigare la omor împotriva acestuia, vătămarea corporală gravă a soțului reclamant, favorizarea acelora care au săvârșit astfel de fapte sau nedenunțarea lor etc. Motivele de natură subiectivă, evocând responsabilitatea a cel puțin unuia dintre soți, sunt lăsate la aprecierea instanței. În loc de a le enumera, chiar exemplificativ, legiuitorul a preferat să acorde judecătorului libertate deplină în aprecierea temeiniciei motivelor invocate, tinând seama de toate circumstanțele care particularizează o speță determinată, urmând să decidă desfacerea căsătoriei numai atunci când motivele, a căror realitatea a fost dovedită, sunt cu adevărat serioase și severe, prin natura și gravitatea lor compromițând relațiile dintre soți.

În practica judiciară au fost reținute ca fiind întemeiate motive precum: sustragerea îndelungată și nejustificată a soțului pârât de la obligația de a conviețui, dacă, în raport de împrejurările cauzei, stabilite pe baza probelor administrate, instanța și-a format convingerea că despărțirea faptică este definitivă, nefiind cu putință reluarea vieții conjugale; actele de violență fizică și/sau verbală ale unuia dintre soți, mai cu seamă când nu este vorba de “simple accidente”; infidelitatea unuia dintre soți; existența unor nepotriviri de ordin fiziologic care afectează raporturile conjugale; gelozia; consumul excesiv de alcool sau droguri; nepotriviri de caracter; probleme legate de nivelul diferit de instruire sau educare a soților; probleme de sănătate; disensiuni de natură religioasă; probleme materiale acute; diferențe semnificative de vârstă între soți; lipsa de afectivitate; imposibilitate procreării; neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor de sprijin moral și material sau refuzul nejustificat de a contribui la cheltuielile căsătoriei etc.

Instanța de judecată, în cazul divorțului la cererea unuia dintre soți pentru motive temeinice, este obligată să constate culpa soțului sau a soților în apariția motivelor de divorț. Culpa constă în faptul că soțul sau soții au determinat, prin comportamentul lor, intenționat sau neglijent ori imprudent, apariția acelor împrejurări de fapt ce constituie motive temeinice de divorț.

Potrivit art. 381 din noul Cod Civil, în cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților. În lipsa oricărei precizări referitoare la natura afecțiunii ce poate susține cererea de divorț și întrucât desfacerea căsătoriei pe motivul precarității stării de sănătate evocă idea divorțului remediu ca soluție pentru o situație ce nu mai poate dăinui, apreciem că s-au avut în vedere atât afecțiunile de natură fizică, organică, cât și cele de natură psihică. Gravitatea maladiei, precum și severitatea formelor sale de manifestare sunt relevante sub aspectul admisibilității acțiunii, desfacerea căsătoriei putându-se pronunța, cum reiese din textul citat, dacă boala face imposibilă continuarea căsătoriei. (Avram, M., Andrei, L.M., 2010, p.303)

Noul Cod Civil introduce, prin art. 373 lit. c), posibilitatea desfacerii căsătoriei la cererea unuia dintre soți după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani. Este adevărat că art. 379 alin. (2) din noul Cod Civil abordează această formulă de desfacere a căsătoriei la secțiunea dedicată divorțului din culpă, dar dorim să o subliniem distinct, întrucât ea aduce un element de noutate din perspectiva unui motiv de divorț ce ține exclusiv de separarea în fapt a soților. În această ipoteză, divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant. În cazul în care pârâtul se va declara de accord cu divorțul cerut de reclamant, instanța se va pronunța fără a face mențiune despre culpa soților.

Desfacerea căsătoriei urmează o procedură specială, reglementată de art. 607-619 Cod procedură civilă. Prin procedură specială înțelegem ansamblul regulilor care într-o materie strict determinată de lege derogă sub mai multe aspecte de la normele generale din procedura civilă, completându-se, acolo unde este cazul, cu normele dreptului comun. Din momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de divorț, calitatea de soț încetează. Din acel moment, fiecare dintre soți se poate recăsători cu o altă persoană, după cum fosții soți se pot recăsători între ei.

În cazul divorțului, conform art. 385 din noul Cod Civil cu privire la încetarea regimului matrimonial, acesta încetează între soți la data introducerii cererii de divorț. Cu toate acestea, oricare dintre soți sau amândoi, împreună, în cazul divorțului prin acordul lor, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt. Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul divorțului prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială.

De asemenea, conform art. 386 din noul Cod Civil cu privire la actele încheiate în frauda celuilalt soț, actele menționate la art. 346 alin. (2), precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț. Conform art. 387 din noul Cod Civil, hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul și, după caz, certificatul de divorț, sunt opozabile față de terți, în condițiile legii.

Distinct de dreptul la prestația compensatorie, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea prin hotărârea de divorț.

Prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează. Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria (cum ar fi, in cazul fostei soții, o incapacitate cauzată de naștere). Întreținerea datorată se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditorului. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

În cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârârt, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită. Prestația compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani. Soțul care solicită prestația compensatorie nu poate cere de la fostul său soț și pensie de întreținere.

Prestația compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei. La stabilirea prestației compensatorii se tine seama de resursele soțului care o solicită, cât și de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum și de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate produătoare de venituri și altele asemenea.

Prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unori bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului. De asemenea, renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată.

Renta și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care solicită prestația compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabilește prin hotărârea de divorț. De asemenea, instanța, la cererea soțului creditor, îl poate obliga pe soțul debitor să constituie o garanție reală sau să dea cauțiune pentru a asigura eexecutarea rentei.

Instanța poate mări sau micșora prestația compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului și resursele creditorului. În cazul în care prestația compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.

Prestația compensatorie încetează prin dcesul unuia dintre soți, prin recăsătorirea soțului creditor, precum și atunci când acesta obține resurs de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Conform art. 396 din noul Cod Civil, instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi ascultă.

După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. Dacă există motive întemeiate, având în vedere interersul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

În mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărâ plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului. Instanța stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.

De asemenea, instanța de tutelă, în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic. Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior. În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.

În cazul dispozițiilor privitoare la locuința familiei, părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta. În caz de neînțelegere între părinți, instanșa de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie daca a împlinit vârsta de 10 ani. Ca forme concrete de înfăptuire, părintele poate vizita copilul la domiciliul părintelui în a cărui grijă se află, poate găzdui copilul la domiciliul său, inclusiv în perioada vacanțelor școlare. În principiu, faptul că părinții domiciliază în localități diferite nu are o semnificație deosebită, putându-se permite părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul să îl ia cu sine pentru scurte perioade de timp, totuși, o atare măsură nu poate fi dispusă dacă, indiferent din ce împrejurări (vârsta fragedă a copilului, starea precară a sănătății sale etc.), ar contraveni interesului superior al copilului (art 16 din Legea nr. 272/2004). De asemenea, părintele poate coresponda cu copilul sau poate stabili orice altă formă de comunicare, poate transmite informații copilului și este îndreptățit să primească informații privitoare la acesta (inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare).

În orice caz, stabilirea practică a planului de legături personale dintre părinte și copil nu trebuie să lipsească demersul de orice finalitate. De pildă, încuviințarea dată părintelui de a avea legături personale cu copilul numai trei ore într-o singură zi pe an și, chiar și aceasta, la sediul autorității administrației publice locale, în prezența unui membru al autorității tutelare, exclude dintr-un început orice exercițiu al acestui drept.

Exercitarea abuzivă de către părinte a drepturilor ce i-au fost conferite față de persoana copilului încredințat celuilalt soț, de natură a stânjeni sau periclita procesul de creștere, educare, instruire și formare a acestuia, îndreptățește instanța sesizată prin cererea celuilalt părinte să dipună limitarea, suspendarea sau chiar suprimarea acestui drept al părintelui, în funcție de natura și gravitatea abaterilor constatate. Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

În cazul schimbării împrejurărilor cu privire la măsurile luate la adresa copilului minor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divoțați față de copii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.

Capitolul 2

Statistici privind divorțialitatea în România

2.1. Istoric

Din punct de vedere sociologic se consideră că evoluția divorțialității evidențiază problemele stabilității familiale. (Mihăilescu, I., 1999, pp. 104-105) In ultimele trei decenii, rata divorțialității a crescut constant. Cu toate acestea, în România, această rată este mai scăzută decât cea din țările occidentale sau din fosta Uniune Sovietică. Statisticile existente arată că Statele Unite și fosta URSS au avut cea mai mare rată a divorțurilor în ultimele decenii.

Rata divorțialității în România a crescut după al doilea război mondial, devenind ridicată în perioada 1961-1965. După 1965, regimul comunist a adoptat o serie de politici privind protejarea familiei și limitarea divorțialității, prin acte legislative cum ar fi Decretul 770/1966 și Decretul 774/1974.

În 1948 au fost înlăturate câteva articole principale privind motivele de divorț din Codul Civil. Legea 18/1948 a stabilit că divorțul este de competența justiției. În 1954, în Codul Familiei se stipula că se desface căsătoria doar în situația decesului unuia din soți, iar decizia de divorț legală era dată doar în condițiile existenței unor motive temeinice.

In urma legislației adoptate în 1966, numărul de divorțuri a fost limitat drastic. Incepând din 1974, desfacerea căsătoriei se putea produce doar în situația în care relațiile maritale erau considerate iremediabil deteriorate, iar judecătorii erau obligați să analizeze extrem de atent circumstanțele agravante. In anii 80 au apărut din nou limitări drastice în privința divorțurilor, similare celor din 1966.

După 1990, rata divorțialității a devenit foarte ridicată, fără a ajunge însă la nivelul țărilor occidentale și al Statelor Unite. Analizele au arătat că, în România, numărul divorțurilor a crescut odată cu migrarea de la sate la orașe, în urma industrializării, urbanizării și destrămării familiei tradiționale, care au conus la apariția unor comportamente de tip nou, în paralel cu abandonarea tradițiilor, reducându-se, totodată, controlul social local asupra oamenilor.

Creșterea ratei divorțurilor după 1990 a fost o consecință a schimbărilor legislative care s-au petrecut, cu scopul armonizării României cu restul țărilor europeene.

In anii ’50, au început să se manifeste din ce în ce mai mult dezechilibre în cadrul familiilor tradiționale, care au condus la deteriorarea relațiilor maritale, ceea ce a condus la o creștere accentuată a divorțialității în anumite județe ale țării.

In perioada industrializării au avut loc numeroase migrații de la sat la oraș, fenomen apărut încă din perioada interbelică, odată cu urbanizarea, iar rata divorțurilor din mediul urban era de aproximativ trei ori mai ridicată decât cea din mediul rural.

In România, există dintoteauna diferențe semnificative privind mentalitatea de la sate și cea din orașe, în mediul rural punându-se mult accent pe familia tradițională și pe instituția căsătoriei, în cazul unui eventual divorț intervenind rudele și colectivitatea locală. Cu toate acestea, în ultimii ani s-a constatat o scădere a influenței acestora.

Mediul rural a fost, de asemenea, afectat în ultima perioadă de tendințele din țările occidentale, remarcându-se că numărul căsătoriilor din mediul rural este mai scăzut decât al celor din mediul urban, fiind însă înregistrate mai puține divorțuri. (Buburuzan, L., 2001, p. 70)

Ponderea tinerilor din mediul rural la ora actuală este de 45%, constatându-se o scădere a populației tinere în mediul rural. Diferențele existente între mediul urban și cel rural țin de gradul de mobilitate teritorială. Conform cercetărilor Institutului de Sociologie al Academiei Române, se arată că aproximativ 90% din populația care migrează pleacă din zona rurală.

Căsătoria nu mai reprezintă astăzi un eveniment social, ci unul personal, apărând o schimbare de mentalitate în rândul tinerilor, fapt care a crescut disponibilitatea pentru divorț.

Stabilitatea familiei este condiționată în special de factorii săi interni. Se observă că divorțurile sunt mai puțin frecvente în situațiile în care soțul este mai în vârstă cu 1-10 ani, aceasta nefiind valabilă pentru situațiile în care există diferențe mari de vârstă.

Un alt factor în percepția asupra divorțurilor este profesia de bază a soților. De exemplu, agricultorii sunt mult mai puțin orientați spre divorț, datorită controlului exercitat de comunitatea din care fac parte. Cea mai mare rezistență la divorț o manifestă intelectualii, ei percepându-l ca având implicații negative sau nedorite la nivel individual și, mai ales, la nivel social. Muncitorii sunt cei mai expuși divorțurilor, aceste cupluri fiind puternic conflictuale, cauzele cele mai frecvente fiind lipsa afecțiunii ți infidelitatea.

Exsistența copiilor reprezintă un factor frenator principal al divorțului. Un alt factor important este vechimea căsniciei, divorțul apărând mai rar în familiile cu vechime de peste 20 de ani. Sănătatea soților este un alt factor frenator.

Anchetele sociologice arată că, în instanță, bărbații sunt acuzați cel mai frecvent de violență și alcoolism, iar femeile de concubinaj și relații extra conjugale.

După 1990, au avut loc numeroase schimbări comportamentale în rândul populației, datorită reducerii constrângerilor sociale și creșterii celor materiale. Modificările legislative în general și a celor privind avortul și divorțul în special, problemele economice care au condus la sărăcie și șomaj, precum și transformările sociale, în sensul creșterii accesului la informație, preluarea unor modele culturale externe sau campaniile de planning familial, au produs schimbări semnificative în comportamentul populației.

In 1999, numărul căsătoriilor a scăzut cu 5.300, iar rata nupțialității a ajuns la 6,2 căsătorii la mia de locuitori, în 2000, față de la 6,5, în 1998. Totodată, media vârstei la prima căsătorie a crescut de la 22,1 ani în 1992, la 23,2 ani în 1998, pentru femei, și pentru bărbați, de la 25,2 ani în 1992, la 26,4 în 1998. Rata maximă a divorțurilor a fost atinsă în 1998, când a avut valoarea de 1,78 divorțuri la mia de locuitori. (www.insse.ro)

In aceste condiții, s-a constatat și o scădere importantă a natalității, de la 13,6 copii la mia de locuitori în 1990, la 10,5 copii la mia de locuitori în 1999. Cu toate acestea, România nu este o țară care să fi atins pragul de criză, de sub 10 nou-născuți la mia de locuitori, și nici numărul divorțurilor și al căsătoriilor nu se situează la nivelul țărilor cu risc ridicat. (www.insse.ro)

Schimbările în mentalitatea populației au condus la apariția formelor alternative la căsătoria legalizată: cuplurile consensuale sau uniunile libere, în cadrul cărora bărbatul și femeia au o relație stabilă, locuiesc împreună, fără a fi căsătoriți oficial.

Aceste forme alternative de conviețuire au crescut de la 4,4% în 1993, la 10% în 1999, la femei cu vârste cuprinse între 15 și 44 de ani. Cele mai multe astfel de situații se întâlneau la femeile cu vârste cuprinse între 20 și 24 de ani, în 1999. (www.insse.ro)

Conform recensământului din 2002, un număr de 828.000 de persoane au declarat că trăiesc în „uniune consensuală” sau concubinaj, dintre care aproximativ jumătate trăiesc în mediul rural și au vârste cuprinse între 20-34 de ani.

Dintre consecințele divorțialității se numără scăderea numărului de nașteri și afectarea natalității. Deși divorțul nu mai este perceput ca având consecințe economice sau sociale semnificative asupra persoanei, el produce puternice tulburări emoționale, cercetările arătând că nivelul de stres produs de divorț este asemănător celui produs de un cutremur de pământ.

Cele mai serioase consecințe ale divorțului în România se manifestă asupra copiilor, lipsa unuia dintre părinți, în general a tatălui, producând efecte negative asupra socializării copiilor. O consecință a destrămării familiilor este fenomenul copiilor străzii. Acest lucru arată că sunt necesare măsuri care să conducă la creșterea stabilității familiei.

In ultimii 30 de ani, în Europa rata divorțialității s-a dublat sau chiar s-a triplat, familia având de a face cu o serie de transformări, cum ar fi atitudinea față de căsătorie, caracterul nupțial, fertilitatea, rolul femeii în familie și în societate.

În România, fenomenul divorțialității nu prezintă o distribuție teritorială omogenă. Astfel, în capitală, rata divorțialității a fost constant dublă față de media pe țară. In ultimii 20 de ani, cele mai ridicate rate ale divorțialității au fost înregistrate în București și în județele Timiș, Brașov, Galați, Prahova, Arad și Hunedoara, iar cele mai scăzute, în Botoșani, Olt, Ialomița, Buzău, Sălaj, Tulcea și Vaslui.

2.2. Situația divorțialității la ora actuală în România

In 2016, a avut loc creșterea numărului de căsătorii cu 1.300 față de luna iunie 2015, fapt care a dus la o modificare a ratei nupțialității de la 7,7 la 8,5 căsătorii la mia de locuitori în luna iunie 2016. Numărul divorțurilor a scăzut cu 228, astfel încât rata divorțialității a scăzut de la 1,79 la 1,66 divorțuri la mia de locuitori.

In decembrie 2016, rata divorțialității a crescut de la 0,77 la 0,83 divorțuri la mia de locuitori, în timp ce numărul căsătoriilor a scăzut, ceea ce a condus la o scădere a ratei nupțialității de la 6,7 la 2,9 căsătorii la 1.000 locuitori, comparativ cu aceeași perioadă din 2015. (www.insse.ro)

În București, de exemplu s-au înregistrat un număr de 977 divorțuri în anul 2016, mai mic cu 70 față de anul 2015, rata divorțialității scazând de la 1,68 la 1,66 divorturi la mia de locuitori. (www.insse.ro)

Fig. 1. Rata divorțialității la nivel național și al municipiului București:

In ianuarie 2017 s-au pronuntat 1.508 de divorturi, in scadere cu 1.600 cazuri față de decembrie 2016, rata divorțialității ajungând la 0,83 divorțuri la mia locuitori față de 1,72 la mie în luna precedentă. (www.insse.ro)

Fig. 2. Evoluția căsătoriilor și divorțurilor

Ratele de divorțialitate

1. Rata brută de divorțialitate (RBD)

Frecvența divorțurilor într-o populație:

RBD =  D / P * 1000

În 1991, s-au înregistrat 37.031 divorțuri, populația la 1 iulie 23.185.084.

RBD = (37031 / 23.185.084) * 1000 = 1,6 ‰

Caracterul acestei rate este general și vag. Se întrebuințează totuși în publicațiile statistice. Întrucît divorțul este evenimentul care afectează numai persoanele cu starea civilă căsătorită, calculul mai exact al ratelor de divortialitate se face ținînd seama de populația expusă riscului de divorț.   

2. Rata de divorțialitate după vîrstă

Frecvența divorțurilor în populația căsătorită, repartizată după vîrstă.  

3. Rata de divorțialitate după durata căsătoriei

Frecvența divorțurilor raportată la efectivul unei promoții de căsătorii. Pentru descrierea și analiza divorțialității se întocmește tabela de divorțialitate, asemănătoare cu tabele de nupțialitate, având prototip tabela de mortalitate. Indici precum: numărul divorțurilor la 100 căsătorii în cursul perioadei (anuală), numărul copiilor minori rămași în urma desfacerii căsătoriei nu solicită metode de calcul speciale.  

Tabel 3. Numărul de divorțuri în perioada 2006- 2016

Tabel 4. Rata divorțului în perioada 2006-2016

Populația după stare civilă

Subpopulații rezultate din repartiția statistică a populației totale după caracteristica “stare civilă”: necăsătorit(ă), căsătorit(ă), văduv(ă), divorțat(ă). Criteriile sînt cele stabilite de legislația fiecărei țări. Repartiția este pe sexe și vârstă. Se determină la recensâmântul populației. La recensămîntul din 2012 situația se prezenta astfel:

Tabel 5. Repartiția după starea civilă

Tabel 6. Rata divorțialității în România în perioada 2000-2015:

Fig. 3. Rata divorțialității în România în perioada 2000-2015

Un prim indicator de maximă generalitate și care se bucură de cea mai largă sferă de aplicabilitate este rata brută de divorțialitate, care măsoară intensitatea divorțurilor sau a divorțaților, care au avut loc în cadrul unei populații sau subpopulații delimitate în timp și în spațiu și se calculează prin raportarea mulțimii divorțurilor sau a persoanelor divorțate la efectivul mediu al populației respesctive, dintr-o anumită perioadă de timp.

Rata brută de divorțialitate se determină nu numai la nivel național, ci și pe unități teritorial-administrative pentru care există informații statistice și se utilizează pe scară largă în comparațiile naționale și internaționale. Deficiența principală a acestui indicator constă în faptul că numitorul lui nu reprezintă numai populația supusă riscului de divorț, ci întreaga populație de vârstă 0- x ani.

Rata generală de divorțialitate se obține prin raportarea mulțimii divorțurilor sau a persoanelor divorțate la efectivul mediu al populației nupțiabile din anul considerat. O altă variantă a ratei generale de divorțialitate se poate obține restrângând și mai mult populația de referință și anume numai la populația căsătorită expusă în realitate riscului de divorș.

Un alt indicator utilizat în analiza divorțialității este și raportul dintre mulțimea divorțurilor și mulțimea căsătoriilor unei populații, care au avut loc în timpul unui an calendaristic.

Ratele specifice de divorțialitate se pot calcula pentru întreaga populație de vârstă nupțiabilă sau numai pentru populația căsătorită pe vârste sau pe grupe de vârstă.

Rata nupțialității nete se poate calcula ca o diferență între rata generală de nupțialitate și rata generală de divorțialitate.

Rata totală de divorțialitate calculată ca o sumă a ratelor specifice de divorțialitate pentru întreaga populație nupțiabilă sau numai pentru cea căsătorită. Acest indicator arată numărul total de divorțuri care revin în medie pe persoană în vârstă nupțiabilă, respectiv pe o persoană căsătorită.

Ratele de divorțialitate se pot calcula și după durata căsătoriei în cazul existenței unor informații statisice adecvate.

Alți indicatori importanți de analiză a divorțialității sunt: vârsta medie, vârsta mediană, vârsta modală și alți indicatori de poziție ai tendinței centrale. Vârsta medie la divorț se calculează pe baza distribuției divorțaților pe ani de vârstă sau pe intervale cincinale de vârstă. Vârsta mediană la divoț exprimă acea vârstă a unei populații ordonate după această caracteristică la care au divorțat jumătate din cuplurile conjugale existente la o anumită dată și se poate determina pe baza datelor sistematizate pe intervale de grupare. Vârsta modală la divorț reprezintă acea vârstă la care s-a înregistrat cel mai mare număr de divorțuri în cadrul unei populații.

Ca și alte fenomene demografice, divorțialitatea poate fi analizată și cu ajutorul ratelor specifice de divorțialitate pe sexe, pe vârste sau pe grupe de vârstă.

Potrivit datelor de la Eurostat, figurile următoare vor arăta numărul de divorțuri și rate ale divorțialității într-o anumită perioadă de timp

Tabel 7. Rate de divorțialitate

Fig. 4. Repartiția ratelor de divorțialitate in Europa

Fig. 5. Ratele de divorțialitate in Europa

Capitolul 3

Consecințele divorțului

3.1. Consecințele divorțului asupra partenerilor cuplului

Atât societal, cât și individual, divorțul este un fenomen ambivalent: el rezolvă o serie de dificultăți (înlătură conflictele și tensiunile familiale, atenuează traumatizarea copiilor, ca urmare a disputelor dintre părinți etc), dar crează și altele noi: stres psihic, dificultăți materiale ș.a. De aceea, este important de subliniat că divorțul nu este un simplu eveniment, ci un proces adesea traumatizant. El antrenează conflicte, frustrări și insatisfacții, ale căror efecte se prelungesc dincolo de pronunțarea instanței judecătorești.

Divorțul antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcțiilor familiei. Funcțiile de solidaritate, de socializare cunosc o destructurare, respectiv o redimensionare în cazul cuplurilor cu copii, de cele mai multe ori negativă. Divorțul are, ca prim efect, pierderea funcției psiho-afective a familiei, slăbirea sau ruperea relațiilor formale și informate ale partenerilor.

Principalele probleme care intervin, în cazul divorțului, sunt: stresul emoțional, încredințarea și îngrijirea copiilor, divizarea proprietății. Durerea care însoțește divorțul poate să conducă la anomie și depresii prelungite, în care viața să pară fără rost, iar sarcinile de fiecare zi să devină lipsite de semnificație.

Un alt efect provocat de divorț ține de faptul că responsabilitățile în ceea ce privește creșterea și îngrijirea copiilor sunt redistribuite și preluate de părintele căruia i s-au încredințat minorii. încredințarea copiilor, în urma disoluției, se făcea, în mod tradițional, mamei. în ultimele decenii, s-au constatat, însă, presiuni din partea bărbaților pentru a se modifica prevederile legale discriminatorii. Astfel, numărul taților cărora li s-au încredințat copiii a crescut în majoritatea societăților. Numărul cazurilor în care copiii au fost încredințați ambilor părinți a crescut, de asemenea.

In ceea ce privește divizarea proprietății, legea este cea care decide asupra împărțirii bunurilor; locuința revine, de regulă, părintelui căruia i s-au încredințat copiii. In prezent, în foarte multe societăți, familia capătă alte dimensiuni și se restructurează, trecând la noi forme, care schimbă și modul de abordare a divorțului. De la familiile în care stilul de viață este bazat pe autoritate și care funcționează având la bază ierarhia, conformismul și represiunea, se constată trecerea la familiile în care autoritatea este înlocuită de cooperare, iar valorile care susțin sunt: egalitatea, schimbarea, comunicarea.

Familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială, cuplul familial fiind mai mult interesat de satisfacerea propriilor interese și mai puțin de realizarea funcțiilor pe care le atribuie instituției familiale. în acest context, este ușor de înțeles că și aspectele legate de divorț și de modalitățile de destrămare a familiei suferă modificări.

Coping-ul este definit, de către cei mai mulți cercetători, ca efort cognitiv și comportamental, realizat în încercarea de a răspunde la o amenințare. Mecanismele de coping se prezintă, așadar, ca „instrumente” pe care subiectul uman le folosește în vederea rezolvării unei probleme sau adaptării la o situație dată.

Lazarus & Folkman (1984) clasifică mecanismele de coping în două categorii: mecanisme focalizate pe problemă și mecanisme centrate pe emoție. Astfel, rezolvarea de probleme, comportamentul de planificare sunt incluse între strategiile coping-ului centrat pe problemă, în timp ce exprimarea emoțiilor, în special a celor negative, activitatea meditativă, evitarea, acceptarea problemei, interpretarea problemei într-o lumină pozitivă și autoînvinovățirea devin strategii ale copingului focalizat pe emoție.

Studiile relevă diferențe de gen în cadrul mecanismelor de coping. Astfel, se pare că bărbații preferă confruntarea directă a problemei sau, dimpotrivă, negarea și evitarea acesteia. Femeile, în schimb, tind să adopte comportamente orientate spre componenta emoțională și să caute suport social.

Surprinzător, situația se schimbă înxeea ce privește stresorii din domeniul vieții de cuplu, în cazul cărora cele două genuri nu apelează la mecanisme de coping diferențiate, prezentate mai sus. Astfel, în ciuda faptului că femeile sunt centrate pe relația de cuplu mai mult decât bărbații, rezultatele cercetărilor indică faptul că persoanele de sex masculin se angajează mai frecvent decât cele de sex feminin în comportamente de evitare sau de exprimare a sentimentelor, în special a celor negative, în timp ce persoanele de sex feminin folosesc, mai frecvent, coping-ul activ, focalizat pe problemă, alături de comportamente de căutare a suportului social (pentru problemele emoționale sau nespecifice), comportamente de izolare sau activități meditative.

Cercetările lui Tamres, Janicki & Helgeson (2002) completează literatura de specialitate existentă pe problematica vieții de cuplu (Christensen & Heavey,1993). care arată că femeile tind să confrunte problemele, atunci când ele apar, în viața de cuplu, în timp ce bărbații caută să le evite.

Astfel de rezultate, ca cele prezentate mai sus, sugerează, în altă ordine de idei, că natura stresorului determină preferințele celor două genuri pentru mecanisme de coping diferite.

Tamres, Janicki & Helgeson (2002) sunt de părere că, atunci când se compară mecanismele de coping ale persoanelor de sex feminin cu cele ale persoanelor de sex masculin, este important sâ se determine și dacă stresorul este perceput ca fiind la fel de sever de către ambele genuri. „Dacă severitatea stresorului este apreciată în mod diferit, diferențele de gen din comportamentele de coping se pot datora acesteia și nu preferinței de gen pentru o anume strategie de coping” (Tamres, L.K., Janicki, D., Helgeson, V.S., 2002, p. 19). Autorii interpretează rezultatele studiilor lui Thoits din 1991 și 1994 (conform cărora femeile folosesc mecanisme de coping mult mai variate decât bărbații, pentru care depun mai mult efort), prin faptul că, femeile percep amenințarea mai intens decât bărbații și că, în consecință, depun mai mult efort, apelând la strategii diferite de coping” (Tamres, L.K., Janicki, D., Helgeson, V.S., 2002, p. 19).

Lynn & Martin (1997) explică tendința persoanelor de sex feminin de a percepe stresorii mai sever decât bărbații, nu atât prin diferențele de gen existente, cât prin diferențele trăsăturilor de personalitate asociate cu genul. Astfel, nivelul crescut de neuroticism al persoanelor de sex feminin este „responsabil” pentru tendința acestora de a aprecia stresorii ca fiind mai severi și de a se angaja, mai frecvent, în diferite comportamente de coping. întrucât neuroticismul este asociat cu coping-ul focalizat pe emoție, este posibil ca această trăsătură de personalitate să influențeze diferit și preferințele celor două genuri pentru comportamentele de coping.

Studiile arată, de asemenea, că, în timp ce orientarea spre problemă este adaptativă, mecanismele de coping orientate spre emoție sunt dezadaptative. Acest din urmă aspect comportă, însă, și opinii contrare, întrucât caracterul adaptativ al strategiei de coping este puternic dependent de context. Astfel, orientarea spre problemă se dovedește adaptativă în condițiile în care factorul de stres este controlabil, însă focalizarea pe emoție poate fi mai utilă în cazul imposibilității de a exercita un control asupra stimulului. Chiar și negarea poate fi adaptativă în anumite situații.

Alți cercetători sunt de părere că focalizarea pe problemă este un mecanism de coping adaptativ pentru bărbați, nu și pentru femei, în timp ce apelul la suportul social este mai adaptativ pentru femei decât pentru bărbați. Există studii care contrazic și aceste rezultate: mecanismele de coping orientate spre rezolvarea problemelor pot avantaja persoanele de sex feminin, în unele situații, după cum cel puțin unul dintre mecanismele de coping focalizate pe emoție poate avantaja persoanele de sex masculin.

O altă problemă este ridicată de faptul că atât strategiile de coping orientate spre problemă, cât și cele focalizate pe emoție cuprind comportamente diferite. în consecință, este posibil ca, în cadrul aceleiași categorii, anumite comportamente să fie mai adaptative decât altele.

Angajamentul persoanelor de sex feminin în strategii de coping focalizate pe emoție a fost explicat, de către unii cercetători, prin faptul că femeile reprezintă „sexul emotiv”. Cu toate că nu există statistici care să indice faptul că femeile experimentează emoția mai frecvent decât bărbații, există posibilitatea ca femeile să experimenteze emoția mai intens și să o manifeste mai frecvent decât bărbații.

În încercarea de a releva natura diferențelor de gen manifestate în comportamentele de coping (înnăscută sau învățată), un lucru este cert: aceste diferențe există și se reflectă în alegerea strategiilor de coping. Referindu-se, la acest aspect, Tamres, Janicki & Helgeson (2002) vorbesc despre ipoteza dispozițională, conform căreia „ nu se poate face o distincție clară între cauzele biologice și cele de natură socială ale diferențelor de gen din mecanismele de coping”. (Tamres, L.K., Janicki, D., Helgeson, V.S., 2002, p. 21)

În contrast cu ipoteza dispozițională, se conturează ipoteza situațională, ce postulează ideea că „situațiile sunt cele care determină comportamentele de coping”. (Tamres, L.K., Janicki, D., Helgeson, V.S., 2002, p. 21)

Rosario et al. (1988) vorbesc despre teoria constrângerilor legate de rol, potrivit căreia diferențele de gen, în comportamentele de coping, nu subliniază atât deosebirile de personalitate dintre persoanele de sex feminin și cele de sex masculin, cât rolurile diferite pe care acestea și le asumă în societate “și natura diferită a factorilor de stres cu care se confruntă.

Persoanele de sex masculin recurg la negare sau evitare, ca și mecanisme de coping, întrucât, încă de mici, au fost învățate să-și ascundă emoțiile. Datorită faptului că, în mod stereotipic, imaginea bărbatului este asociată cu orientarea pe acțiune și asertivitatea, persoanele de sex masculin tind să se angajeze în coping-ul focalizat pe problemă.

Deși numărul persoanelor de sex feminin, implicate în procesul muncii, a crescut, în ultimii ani, există, încă, diferențe de rol între cele două genuri. Femeile ocupă funcții de subordonare în raport cu bărbații și sunt plătite mai prost decât aceștia, pentru aceeași categorie de servicii. Discrepanțele se mențin chiar și în familiile în care ambii parteneri sunt orientați spre carieră, femeile petrecând mai mult timp, în activitățile casnice, decât bărbații și fiind mai probabil de a fi răspunzătoare, de îngrijirea copiilor, decât soții lor. In aceste condiții, există posibilitatea ca și factorii de stres să fie percepuți diferit. Astfel, persoanele de sex feminin pot să simtă că exercită un control redus asupra situațiilor de muncă și că demersurile directe, orientate pe acțiune sunt riscante, dacă nu imposibile, în încercarea de rezolvare a problemelor, în timp ce persoanele de sex masculin pot opta pentru un coping orientat pe problemă, întrucât factorii de stres pot fi controlați personal.

Rosario (1988) este de părere că, dacă natura stresorului ar rămâne constantă, atunci diferențele dintre genuri, în comportamentele de coping, ar dispărea. Altfel, este de așteptat ca bărbații să adopte, mai frecvent, mecanisme de coping orientate pe problemă, în condițiile în care ei petrec, în mediul de muncă, mai mult timp decât femeile, iar factorii de stres întâlniți pot fi contracarați prin demersuri directe, orientate pe acțiune. în aceeași ordine de idei, este posibil ca femeile să manifeste tendința de a se orienta pe emoție, în comportamentele de coping, în condițiile în care se confruntă, frecvent, cu probleme interpersonale, a căror rezolvare necesită o reevaluare a emoțiilor implicate.

Grossman & Wood, în 1993, au ajuns la concluzia că diferențele dintre sexe, în exprimarea emoțiilor, sunt des întâlnite în cazul persoanelor cu stereotipuri puternice legate de gen si emoții. Tot în 1993, Brody & Hali au arătat că rolul de gen, în cazul persoanelor de sex feminin, este asociat cu expresia emoțiilor. Astfel de studii sugerează faptul că procesul de socializare joacă un rol important în încercarea de a explica diferențele de gen din exprimarea emoțiilor.

Există și o a treia categorie de teorii, care explică diferențele de gen, manifestate în cadrul mecanismelor de coping, din perspectivă biologică. Taylor et al. (2000) sugerează că însuși faptul că femeile caută suport social mai frecvent decât bărbații, în confruntarea cu diverși factori stresori, are o fundamentare biologică. Astfel, răspunsul la amenințare de tipul fight-or-flight („luptă sau fugi”), postulat de Canrvon, în 1932, este caracteristic persoanelor de sex masculin, cele de sex feminin fiind predispuse la comportamente de genul tend-and-befriend („caută ajutor și fii prietenoasă”), atunci când se confruntă cu o amenințare. Și diferențele de gen din exprimarea emoțiilor au fundamente biologice, în opinia lui Dunn, Bretherton & Munn (1987), care postulează ideea că acestea ar fi înnăscute.

Vârsta reprezintă o altă variabilă pentru diferențele raportate în cadrul mecanismelor de coping. Studiile care o analizează, ca și factor moderator, sunt, însă, puține la număr, întrucât: (a) nu există suficiente cercetări pe copii și (b) factorul vârstă este, adesea, confundat cu natura stresorului.

Divorțul poate fi un act unilateral, al unuia dintre partenerii cuplului familial, sau un act bilateral, în care ambii consimt la desfacerea căsătoriei. In ambele cazuri, se poate produce un sindrom traumatic care, în funcție de robustețea psihică a persoanelor implicate, poate conduce sau nu la depresie.

Principala problemă cu care se confruntă cel care divorțează este sentimentul pierderii (a încrederii în sine și în ceilalți, a afecțiunii și, de multe ori, a anturajului). „Ce am avut și am pierdut” este, întotdeauna, psihologic vorbind, mai valoros decât „ceea ce este posibil să câștig”, întrucât nu există o reprezentare pentru ceea ce urmează a fi câștigat. Divorțul duce la shimbarea planurilor de viitor și la reorganizarea întregii vieți. La acestea se adaugă, de foarte multe ori, sentimentul de vină, mai ales în cazul în care cuplul are copii.

Depresia survine atunci când fie bărbatul, fie femeia nu poate amortiza pierderea și iși blochează, involuntar, toate soluțiile de reconstruire a prezentului propriei persoane.

Divorțul mai este. dincolo de negarea trecutului cuplului, un fel de declarație ce război la adresa propriei memorii. Oamenii uită începuturile, dragostea și tandrețea, proiectele, realizările. Fără acestea, le este mai ușor să se agate de atitudinea de respingere a celuilalt.

Kitson & Morgan (1991) definesc adaptarea la divorț ca: „eliberare de orice semne și simptome de boală, fizică sau mentală”; „capacitate de a funcționa adecvat în diferitele roluri zilnice, ce țin de responsabilitățile de acasă, de la locul de muncă, familiale sau de petrecere a timpului liber”; „dezvoltare a unei identități independente de cea de persoană căsătorită”. (Kitson, G.C., Morgan, L.A., apud. Bird, G., Melville, K., 1994, p. 386)

Procesul de adaptare la divorț este mediat de numeroși factori, între care se numără disponibilitatea serviciilor sociale de mediere, precum și diferențele de gen în accesul la resursele financiare.

In contextul „divorțului fără vină” (No-Fault Divorce), oferirea de ajutor profesionist persoanelor care iși doresc dizolvarea mariajului este redefinită. Status-ul avocatului sau judecătorului se schimbă. Cuplurile sunt încurajate să își rezolve singure sau asistate de mediatori problemele ce țin de divizarea proprietăților sau de custodia copiilor.

Medierea reprezintă un tip de negociere, în care cele două părți, aflate în divorț, sunt ajutate de o a treia parte, în vederea luării unei decizii de comun acord (Girdner, 1985). Rolul mediatorilor este, așadar, de a reduce tensiunea și ostilitatea dintre părțile aflate în divorț.

Examinând impactul economic al divorțului, Weitzman (1985) concluzionează că, în primul an după divorț, bărbații experimentează, în proporție de 42%, o îmbunătățire a standardului de viață, în timp ce femeile, în proporție de 73%, trăiesc un declin. Cercetările arată că nivelul de viață scăzut al femeilor divorțate se menține și după un an. Studii asemănătoare, desfășurate pe o perioadă de șapte ani, arată că veniturile femeilor scad cu 29% după divorț, în timp ce ale bărbaților cresc cu 17%.

Discrepanța dintre nivelul de viață al bărbaților și cel al femeilor, după divorț, se datorează, în opinia lui Morgan (1991), noii legislații care privește divorțul: bărbații nu mai sunt obligați să plătească pensii alimentare substanțiale copiilor, cu atât mai puțin fostelor soții.

Un alt factor care contribuie la declinul economic al femeilor divorțate este situația de la locul de muncă: posturile de muncă ale femeilor sunt concentrate, în general, în câmpuri ocupaționale prost plătite. în comparație cu cele ale bărbaților, dar care presupun un grad ridicat de stres.

Un al treilea factor, care influențează, în mod negativ, adaptarea femeilor la divorț, este faptul că acestea dețin, în proporție de 90%, custodia copiilor. în ciuda faptului că rolul de părinte își are recompensele sale, creșterea copiilor în condițiile unui suport financiar inadecvat și în absența unui al doilea adult, care să contribuie la luarea deciziilor zilnice și cu care sarcinile fizice și emoționale, pe care le presupune creșterea unui copil, să fie împărțite, este dificilă.

Spanier & Thompson (1984) evidențiază o corelație puternică între rezultatul adaptării la divorț, nivelul de educație și desfășurarea activității într-un post de muncă bine plătit.

Din nefericire, nu există nici o rețetă a depășirii divorțului fără suferință. Există însă, câteva repere care pot să favorizeze depășirea cu bine a divorțului: ințelegerea situației — este normal ca despărțirea și procedura complicată a divorțului să producă suferință sau teamă; important este ca acestea să nu depășească limita; cei afectați de divorț se simt, de obicei, mult mai vulnerabili decât sunt în realitate; acceptarea realității; evitarea autocompătimirii; existența unui grup de suport – familie, prieteni; este foarte important ca persoana afectată de divorț să nu se simtă singură, să știe că are pe cine conta.

Jean Veevers (1991) a identificat 16 factori care permit o adaptare pozitivă la divorț. Sunt prezentați în tabelul de mai jos:

Tabel 8. Cei 16 factori ai adaptării pozitive la divorț. Adaptare după J.E. Veevers (1991).

3.2. Consecințele divorțului asupra copiilor

Una din formele noi spre care se îndreaptă evoluția familiei în perioada actuală este familia cu un singur părinte rezultată în urma divorțului. Indiferent dacă părintele care păstrează copiii este mama sau tatăl, el se confruntă cu multe probleme vizând un nou stil de viață și interacțiune, noi solicitări pe linia ajustării și acomodării intra și extra familiale:

Pornind de la constatarea că atunci când un părinte este absent mai mult timp, familia își pierde abilitatea de a funcționa într-o manieră sănătoasă, există avertismente privitoare la marile riscuri pe care această familie le prezintă pentru copil. Alte păreri (Hansen, 1986) susțin că, dimpotrivă, suportul social și comunicarea eficientă sunt înalt predictive pentru buna sănătate mintală și fizică a copiilor din aceste familii.

Firește, a crește singur un copil implică puncte comune între părinții care-și asumă acest rol. Ele derivă din maniera în care raporturile sociale structurează modul de viață familială și socializarea familiei și se referă la reducerea încărcăturilor parentale la un singur individ, necesitatea unui ajutor care să substituie absența celuilalt părinte, constrângerea organizării, izolarea sentimentală mai mult sau mai puțin accentuată.

Dincolo de aceste “puncte comune”, experiența de zi cu zi a familiilor monoparentale sugerează o mare varietate de modele de reacție. Familiile monoparentale nu constituie o clasă omogenă.

În primul rând este necesar să se facă distincția familiile monoparentale formate din mamă și copil și cele formate din tată și copil existând posibilitatea ca din ambele să se dezvolte și alte sisteme familiale. Diferențele dintre aceste două tipuri vor fi influențate la rândul lor de factori economici, facilități și resurse, apartenența la clase sociale, vârsta părintelui.

În realizarea funcției de creștere și educare a copiilor, mamei i se acordă de obicei un rol determinant – între cele două sexe repartiția grijii de copil se face inegal, 9 din 10 copii cu părinte unic sunt la mame. Datorită multor factori (justiție, modele culturale, valori, organizarea muncii, mass-media) se protejează și valorizează mai mult relația mamă – copil în detrimentul relației tată – copil; de exemplu în caz de divorț, instanța, în marea majoritate a situațiilor, încredințează mamei, copilul (C. Guillet și G. Neyrand, 1989)

În familiile conduse de mamă: tensiunile și încordarea cresc în ceea ce privește adoptarea modelului parental pentru că toate responsabilitățile cad pe umerii mamei; încercarea de exercitare corespunzătoare a ambelor roluri parentale duce la restrângerea sferei comportamentale specifice pentru fiecare rol sau/și la exagerarea unor tipuri de conduită ce nu intră în sfera de acțiune matern tradițională. Mama devine mai puțin afectivă și mai severă în sancționarea copiilor; sarcinile familiale și extrafamiliale ale mamei sporesc foarte mult și duc la restrângerea accentuată a timpului disponibil pentru relaționarea cu copilul. Există mari diferențe între timpul afectat unor activități cu copiii de către mama ocupată social în cazul familiilor monoparentale și a celor cu ambii părinți; la mamele divorțate apar serioase schimbări comportamentale în ceea ce privește relaționarea copilului. Limitele dintre rolul parental și cel al copilului se pot estompa în sensul că mama, în special dacă are mai mulți copii, poate manifesta tendința de a abdica de la rolul de părinte pentru a deveni un fel de partener al celui mai mare copil și poate astfel pretinde copiilor să fie mai maturi decât le-o cere vârsta. Pe această cale, mama sporește raporturile de comunicare privitoare la diferite aspecte de viață iar copilul își asumă în mod crescător rolul de confident. în timp ce mama tinde să se sprijine tot mai mult pe copil, considerându-l un suport emoțional, copilul este implicat în structuri interacționale ce reclamă un anumit grad de maturitate pentru care nu e suficient pregătit; mama ajunge treptat, să confere copilului, rolul părintelui absent, ceea ce poate duce la apariția între mamă și copil a unor conflicte ce le imită pe cele maritale.

Copilul este presat să ia locul părintelui absent și poate fi pedepsit pentru că “se comportă” ca fostul soț. În toate aceste cazuri copii nu-și pot exprima sentimentele și trăirile tensional – conflictuale ceea ce face posibilă apariția unor forme “mascate” de reacție: somatizări sau conflicte nevrotice.

Familia monoparentală condusă de tată manifestă în ultimul timp o tendință de creștere (aceste familii reprezintă în SUA 12%). Vârsta medie a taților este de 42 de ani, iar copiii sunt în general, băieți. Tatăl este conștient că trebuie să țină și locul mamei și de aici responsabilități legate de menaj, treburi casnice și gospodărești. Există tendința de a se împărți responsabilitățile și treburile casnice cu copilul dar tatăl primește din partea copiilor un sprijin mai redus decât mama. Una din posibilele cauze ar putea fi neimplicarea voluntară a copiilor de către tată, fie pentru a-și dovedi “competența” în treburile casnico – menajere, fie pentru a ușura tranziția copiilor spre noul stil de viață, fie datorită dificultăților în planificarea muncilor casnice. Tații au dificultăți și se plâng mai ales pentru că nu pot sincroniza activitățile socio-profesionale cu multiplele categorii de solicitări, legate de creșterea și educarea copiilor, de îndatoririle casnico-menajere. Ei adoptă și-și exercită noul rol familial într-o manieră competentă și cu efecte pozitive asupra copiilor. Tații satisfac nevoile emoționale ale copiilor oferindu-le compensatoriu răspunsuri comportamentale specifice rolului matern. Copii din aceste familii apreciază și evaluează gradul de investiție afectivă a taților, mai bine decât cei din familiile cu ambii părinți.

Tatăl solicită copilului mai multă independență, și-și schimbă unele atitudini și practici educaționale. Slăbește spiritul autoritar, devine mai protectiv și mai grijuliu, acordă mai mare atenție aspectelor educaționale și mai mică aspectelor disciplinare (I. Mitrofan, 2006). Tații apelează mai frecvent la sprijin extrafamilial (bunici, rude, cadre medicale), au o tendință accentuată de “măsurare” și evaluare a noului stil de viață și-și modifică comportamentul relațional existent înaintea preluării noului rol parental.

În al doilea rând, în mod frecvent, copii continuă să se considere cu doi părinți indiferent cât de des își văd “părintele absent”. Divorțul schimbă relația dintre părinții, nu îi pune capăt. Relațiile, legăturile de familie continuă între toți membrii dar în cu totul alte condiții. Din perspectiva relațiilor părinte – copil, foarte importante sunt și legăturile menținute cu părintele noncustode (cel care nu are încredințați copii), legături care se întind de la prezența minimă a părintelui noncustodial până la implicarea maximă a acestuia, ca în familiile biparentale.

Măsura în care părintele noncustodial e prezent în mod psihologic și interactiv depinde în mare parte de accesul lui la anumite facilități și de gradul de integrare în familie pe care 1-a avut înaintea divorțului.

Un număr de studii sugerează că părinții care trăiesc separați de copiii lor pot fi încă prezenți și legați de ei la modul interactiv. Ei își vizitează copiii, îi îngrijesc anumite perioade de timp în locul părintelui “custod” și participă împreună cu acesta la luarea unor decizii. Mendres definește acest tip de părinte “auxiliar”, alți câțiva autori vorbesc despre “tată temporar” sau “tată în vizită” (Vallerstein și Kelly).

În cazul în care ambii părinți doresc să continue îndeplinirea rolului lor de părinte, cele două sisteme economice familiale distincte pot fuziona, fiind oarecum echivalente cu sistemul familial binuclear obișnuit. Acest model poate apare independent de decizia legală a custodiei, în cazul în care relația co-parentală este menținută de comun acord.

Sistemul părinte/copil nonrezidențial care apare este într-o cumplită instabilitate, de obicei evoluând spre extreme: relație fragilă ce implică contacte cu frecvență scăzută și/sau întâmplătoare sau dimpotrivă, relație vitală, implicând acțiuni comune și coeziune.

La început, calitatea relației părinte noncustodial – copil este într-o curbă ascendentă. Cu trecerea timpului, relația pare să se destrame odată cu scăderea frecvenței activităților comune. “Prezența interactivă a părintelui absent” este de obicei într-o involuție accentuată dacă decizia de custodie nu e favorabilă ambilor părinți, există o lipsă de contacte zilnice, cu ritualurile și rutina familială, există o relație încordată cu “părintele custodial”, încă cu mult dinaintea divorțului. Părintele noncustodial era implicat în familie doar marginal.

În cele mai multe cazuri, părinții custodiali fac tot ce le stă în putință spre a favoriza relația copiilor cu celălalt părinte. O fac chiar împotriva propriilor sentimente pentru că li se pare important pentru copii (Veiss, 1979, Vallerstein și Kelly, 1980). Întrucât părinții custodiali își pun problema semnificației pentru copil a celuilalt părinte, acesta – părintele absent – continuă o perioadă de timp să fie prezent psihologic. Din această perspectivă, e o eroare afirmația că părintele noncustodial, când interacțiunea e redusă își pierde importanța în ochii copilului.

În implicarea activă a părintelui noncustodial în viața familiei există riscuri evidente. Nepriceperea dovedită în aplanarea conflictelor din interiorul sistemului ex-marital poate adăuga un “stres subiectiv” pentru ceilalți membri ai familiei și poate crește ambiguitatea de relație punând în pericol posibilitățile familiei de a se restructura. Stresul continuă în familie atâta timp cât nu s-au clarificat rolurile în familie (cine își asumă anumite roluri și cu ce îndatoriri), cum este perceput de membrii familiei restructurate “părintele absent”.

În momentul în care un părinte părăsește o căsnicie, în interiorul acesteia intervin schimbări dramatice. Pierderea unui părinte tinde să reducă distanța socială și deschide o legătură normală, naturală între părintele custodial și copil – structura de autoritate supra și subordonată dispare. Se schimbă și nivelul decizional ca și cum ar fi niște “părinți mai tineri”.

Descompunerea structurii autoritare și micșorarea grupului crește comunicarea și deschiderea spre interior. Aceasta, plus observația că familia monoparentală e de obicei izolată de grupurile de prieteni și de comunitate dezvoltă o diadă mamă / tată – copil ce diferă structural de legătura tradițională părinte – copil. E vorba de o structură afectivă cu totul deosebită, caracterizată de un grad mai mare de egalitate, mai multe discuții și o coeziune crescută, bazată pe o mai mare intimitate.

De fapt nu numărul părinților ci caracteristicile psihosociale derivate din noua structură familială afectează individul – oricare ar fi părintele singur (mama sau tata), această formă de familie ridică multiple probleme ce vizează un nou stil de viață și interacțiune, noi solicitări pe linia ajustării și reconsolidării întră și extrafamiliale.

Familia monoparentală redimensionează unele din funcțiile familiei, antrenând un specific sistem de acțiune și comunicare bazat pe priorități, practici, norme și valori proprii. Un studiu comparativ pe 10 familii monoparentale de tip matern și 10 familii monoparentale de tip patern a creat posibilitatea obținerii unor concluzii pertinente.

În ambele tipuri atenția este centrată pe copii dar apar diferențe în asumarea rolurilor parentale, suplinirea părintelui absent, atitudini față de actualul statut, apelul la rude pentru ajutor material și moral, proiecția propriului viitor: în lotul matern (9 din 10), după propria lor apreciere, își asumă corect sarcinile și responsabilitățile părintelui absent – în cel patern doar 4 din 10 apreciază astfel situația; bărbații apelează într-o măsură mai mare (7 din 10) la ajutorul rudelor pentru creșterea copilului ce-1 au în îngrijire; mama e foarte ocupată, are puțin timp pentru comunicarea propriu – zisă cu copii și se simte excedată de grijile și obligațiile ce-i revin (9 din 10); dificultățile și perturbările intrafamiliale specifice acestor modele se regăsesc în plan extrafamilial, în integrarea socio – profesională a adultului, comportamentul școlar și social al minorului, relațiile cu instituțiile și comunitatea” (M. Voinea, 2006). Călăuziți de o concepție rațională despre om, animați de cele mai bune intenții, educatorii și părinții se văd adesea confruntați cu eșecuri educative și nu le înțeleg cauza.

Neadmițând decât motivațiile conștiente (“orice părinte dorește binele copilului său”), se exclud influențele inconștiente ce acționează asupra copilului. în realitate așa cum scria Georges Manco din 1968 în “Psihanaliză și educație”, se produce un dublu dialog într-un registru conștient și într-unui inconștient. Efectele neprevăzute sunt “rezultatul forțelor și interacțiunilor inconștiente, nerecunoscute și scăpate de sub control” (W. Stekel, 1995).

Vom prezenta implicațiile psihanalitice ale familiei monoparentale așa cum pot fi ele derivate din lucrările clasice ale lui Sigmund Freud (“Introducere în psihanaliză”, 1890 și “Trei eseuri asupra teoriei sexualității”, 1905)

Încă din primele luni de viață, copilul se atașează și recunoaște printr-un sistem senzorial extrem de dezvoltat, fără a recurge la cuvinte, persoana care se ocupă efectiv de el (unul sau altul dintre părinți, o doică, unul sau altul dintre bunici), îi devin familiare mirosul, pielea, vocea celui care-i este aproape și se ocupă de el. În primele luni de viață, datorită condițiilor din societate (dar nu numai datorită lor), tatăl lasă mamei să ocupe mai mult timp locul de lângă copil: beneficiind de concediu de maternitate, dispune de luni sau chiar ani pentru a se atașa de copil, pe când tatăl are doar câteva ore zilnic pentru a se face cunoscut.

Imaginea tatălui, perceperea ei de către copil este uneori un tur ce sfârșește în impas: copilul nu-1 recunoaște pe cel pe care nu 1-a cunoscut senzorial și pe care nu-l simte profund ca pe o persoană importantă în viața sa. Când îi vorbește tatăl, copilul nu ascultă gura ce nu 1-a sărutat. El recunoaște doar gura mamei și cuvântul ei devine lege. Tatăl, pierzând prezența, pierde dreptul de a-și impune legea.

În cazul unui divorț, societatea acordă o importanță relativă, facultativă și aleatorie prezenței tatălui și de aceea cea mai mare parte a copiilor se găsesc la mamă. Tatăl acceptă această “demisie” pentru că el este convins că nu poate face ce face o femeie, neștiind că îngrijirea sa ar putea fi la fel de bună.

În unele cazuri, absența tatălui este compensată prin imaginile și fantasmele mamei – și chiar prin existența tatălui și conotațiile lui imaginare. Familia monoparentală e una în care avantajul e al mamei. Copilul ajunge să aibă o singură legătură de atașament și un singur reper identificatoriu: mama. Legătura dintre mamă și copil în familia monoparentală devine esențială și pentru mamă: ea consideră că trebuie să facă totul pentru copil. Din această cauză nu-și permite să-și impună clar dorințele, simțindu-se apriori vinovată că acel copil ar putea resimți cele cerute ca venind din răutate și nu din iubire și s-ar simți singur pe lume. De asemenea va ezita să-și certe copilul, va renunța la anumite durități educative și va pune pe primul plan necesitatea ca el, copilul, să se simtă iubit. Copilul va deveni și va putea să fie mai întâi în joacă, posesiv, capricios, chiar tiranic. El va dobândi sentimentul că este cel care comandă, mai târziu poate deveni agresiv, nu neapărat cu mama ci cu exteriorul. Agresivitatea poate fi și masiv refulată ducând până la conduite autodistructive, cum ar fi toxicomania.

Culpabilitatea mamei și agresivitatea la copil formează un duo infernal la care pot ajunge familiile monoparentale. Cadrul familiei clasice prin faptul că permitea un joc mai suplu între autoritate și rebeliune nu punea astfel în pericol cuplul parental împiedicând apariția unor atari situații dificile (C. Oliver).

Unul dintre mecanismele psihologice inconștiente prin care un individ își modelează conduita este identificarea. Ea are un rol deosebit în formarea personalității. Personalitatea are la bază “a fi ca sine” și “a fi ca… “. Identitatea unei ființe se stabilește prin diferența de părintele de sex opus și identificarea cu părintele de același sex. Toate aceste procese se realizează în perioada în care asupra copilului acționează “complexul lui Oedip”.

“Complexul lui Oedip” e constituit din sentimente ce decurg din atașamentul erotic al copilului față de părintele de sex opus. Freud a descoperit două tendințe interdependente: dragostea față de părintele de sex opus se asociază cu ostilitatea față de părintele de același sex. Aceste tendințe nu au nimic patologic, ele reprezintă o etapă normală în dezvoltarea copilului. Către 4-5 ani, băiatul se îndrăgostește de mama sa (persoana de sex opus cea mai demnă de interes și cea mai apropiată) și se arată agresiv față de tată, în care vede un rival fericit, căruia îi admiră și îi invidiază puterile și calitățile. Conflictul interior și tensiunea rezultată din el se rezolvă normal prin refularea tendințelor sexuale până la pubertate și identificarea cu tatăl; va învăța să devină viril fără revoltă și mai puțin dependent de mamă. La fetiță, situația este simetrică.

Evident, lipsa uneia dintre figurile parentale, lasă haotic accesul copilului la procesul de identificare și identitate, chiar în cazul în care există unele compensări. În situația familiilor monoparentale în care mama este singurul reper de identificare pentru copil, statutul fetelor nu e foarte schimbat pentru că și așa, educarea lor revenea în mai mare parte mamei (Dicționar de psihologie, 2008).

Absența cvasi sistematică a apropierii fizice a tatălui atenuează mult – chiar poate suprima – calitatea sa de “partener oedipian precoce” (C. Olivier). Fata va realiza o comparație dificilă cu o femeie înainte de a vedea diferența față de un bărbat. Ea își începe istoria de “femeie” printr-o necesară identificare cu altă femeie ce are mai multe decât ea – astfel, toată viața va avea tendința să înfrunte soarta prin comparație cu alte femei în loc să o abordeze prin opoziție cu un bărbat. Cea mai mare parte a fetelor scapă însă de o relație duală cu mama printr-o idealizare forțată a tatălui și a “omului care va veni”. Pentru că femeile sunt foarte sensibile la dragoste și la bărbați încă de la o vârstă mică, fata trebuie să-i dea totuși ceva tatălui absent. Ea ar fi narcisistă prin recunoașterea și aprecierea tatălui referitoare la corpul său de femeie, comparația cu corpul mamei va sfârși lăsând locul unei autodevalorizări importante împotriva căreia va trebui să lupte toată viața.

Fata care nu a văzut nici un bărbat alături de mama ei nu va avea curajul să-i vorbească acesteia despre sentimentele pe care i le trezesc băieții. Ea își simte mama frustrată și dacă totuși vorbește cu ea înseamnă că e încă o fetiță aflată sub dependență deplină de prudență față de o mamă pe care o consideră o “soră orfană mai mare”. Pentru băiatul care va deveni bărbat, lipsa apropierii unui model al tatălui este însă o problemă.

Ca femeia singură să ocupe locul partenerului oedipian lângă fiul său nu e deloc dificil. Relația mamă – fiu debutează chiar prea bine când mama nu are alt obiect de amor masculin decât fiul. Această perioadă idilică nu e făcută să dureze, pentru că băiatul e chemat cu alți băieți și începe să substituie modelul parental absent. Totuși timpul fixației oedipiene se prelungește în absența coabitării cu tatăl, iar această mai lungă dependență de mamă întârzie sau chiar împiedică fortificarea capacității băiatului de a face alegeri virile, obișnuit fiind să trăiască singur, cu mama sa.

Dacă în familia biparentală în care tatăl nu se ocupă de băiat se înregistrează dificultăți legate doar de identificare, în familia monoparentală, ea devine imposibilă, cum nu se poate face identificarea cu un bărbat, se face contra -identificarea cu o femeie. Băiatul nu dorește să fie bărbat ci doar “să nu fie femeie”. Pentru a nu fi asimilat unei femei, el începe să se conducă după principii sexiste, cum ar fi repartiția rolurilor și a salariilor.

O mamă singură, trebuie să se preocupe mult de anturajul în care trăiește pentru că din acesta, figurile masculine în limitele relativei stabilități ar putea servi compensatoriu drept repere pentru copiii de ambele sexe. (F. Dolto, 2006)

Fiecare copil țese un “roman familial” în care își rezervă o origine mai înaltă. El își imaginează că a fost schimbat cu altul sau că a fost înfiat și astfel câștigă distanță față de părinții săi. Procesul de desprindere a copilului de părinții săi începe destul de devreme – mai ales dacă i se oferă ocazia devalorizării figurilor lor ideale. Astfel se micșorează distanța și copilul scapă de apăsătorul sentiment al propriei inferiorități. Mai târziu are loc eliberarea din capcana ficțiunii și reconcilierea cu realitatea.

Divorțul părinților furnizează însă fantasmei romanului familial o hrană nouă, foarte diferită – copilul se află de timpuriu așezat între mamă și tată, având nevoie de amândoi spre a se forma după modelul lor (W. Stekel, 1995).

Tulburările și dificultățile la care sunt supuși copiii în prima copilărie stau la originea problemelor lor psihomedicale de mai târziu: există adevărate nevroze infantile și psihoze care au debutat cu semne ale lor ce ar fi putut fi rezolvate dacă părinții și copii ar fi fost ajutați să se înțeleagă fără angoase și sentimente de culpabilitate de o parte și de cealaltă starea patologică cronică manifestată prin dependență, respingere sau dezvoltare dizarmonică a copilului are la bază astfel de tulburări nerezolvate; suferința morală la copilul foarte mic se exteriorizează la început prin disfuncții viscerale digestive, pierderea poftei de mâncare și a somnului, agitație sau apatie, indiferență față de toate și pierderea plăcerii de a se juca – de exemplu se afirmă ca anorexia (refuzul alimentării) este rezultatul unui conflict cu mama sau al fricii de abandon, bulimia (apetitul excesiv), o căutarea inconștientă pentru a umple un gol, hrănim asociindu-i-se imaginea mamei și tandrețea, enurezia (emisia involuntară și inconștientă de urină la copiii de peste 4 ani) ar fi rezultatul culpabilizării copilului, întârzierea în vorbire și tulburările de motricitate, (cele reacționale) sunt semne târzii ale pierderii comunicării prin limbaj cu cei din jur; la vârsta școlară, se înregistrează dificultăți relaționale ale copilului din familiile monoparentale. Datorită perturbărilor intervenite în mecanismul identificării, acest copil va prezenta tulburări caracteriale din cauza cărora nu poate să se integreze armonios în colectivitate: el este mai greu abordabil, închis în el și ursuz, putând deveni chiar agresiv. Agresivitatea acestor copii este și rezultatul sentimentului de frustrare pe care-1 trăiesc. Frustrarea este starea celui privat de o satisfacție legitimă, a celui înșelat în speranțele lui. Reacțiile la frustrare sunt variabile, ele depinzând de natura agentului frustrant și de personalitatea celui supus acțiunii acestui agent, dar răspunsul este în general, agresiv. Ostilitatea copilului poate avea trei direcții: obstacolul (furia se poate manifesta împotriva mamei), un substitut (o jucărie de exemplu) sau propria persoană (la școlari se poate ajunge până la sinucidere). Agresiunea, inhibată total poate fi înlocuită cu regresiune la un stadiu anterior al dezvoltării – copilul poate deveni egoist, hipersensibil, dependent de părinți; reacțiile la tulburările suferite se pot manifesta și prin dezvoltarea unei depresii. Depresia este o stare morbidă, mai mult sau mai puțin durabilă, caracterizată îndeosebi prin tristețe și o scădere a tonusului și energiei. La copil, ea se manifestă printr-o dereglare de dispoziție (plictiseală, dezinteres, indiferență), tulburări de comportament; expresie simbolică a dramei interioare a copilului sunt considerate și simptomele nevrotice de mai târziu: lipsa încrederii în rolul său social, tulburări de somn, de sexualitate, oboseală rapidă.

Copilul este incapabil să domine toate aceste disfuncții și perturbări, ele scăpând conștiinței sale. Din păcate, ele nu sunt percepute ca atare nici de adulți și aceasta creează posibilitatea unui viitor psihosocial perturbat.

Copiii sunt consultați de un specialist abia după apariția tulburărilor reacționale majore, a decompensărilor psihosociale în lanț, a diverselor simptome cronice de respingere de către ceilalți copii de vârsta lui sau de adulții din jur.

Pentru a preveni elementele negative ce acționează asupra personalității copilului din familiile monoparentale, părinții trebuie determinați să-și înțeleagă contribuția la dezvoltarea perturbată a copilului lor să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși, pornind de la dificultățile pe care le prezintă copilul, dificultăți care sunt cauzate de propria lor derută. În general comportamentul copilului cu probleme e o reacție la erorile părinților ce-i împiedică evoluția spre dobândirea autonomiei.

Copilul e o ființă din și pentru limbaj și multe din problemele lui își găsesc rezolvarea dacă îi sunt explicate. Dacă mama și tata îi vorbesc de motivele cunoscute sau presupuse ale suferinței sale copilul e în stare să treacă peste aceste dificultăți păstrându-și încrederea în el și în părinții lui (F. Dolto, 2006).

În trecut se considera că cei cu căsătorii nefericite trebuie să rămână împreună de dragul copiilor. În prezent, multă lume crede că e mai bine pentru copii dacă părinții se despart în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.

Rezultatele studiilor și cercetărilor întreprinse sunt destul de contradictorii. În studiile lui Kelly s-a demonstrat că deși divorțul a făcut mult bine adulților, copiii nu au avut parte de avantaje comparabile: în ciuda problemelor grave din familie, copiii doreau ca părinții lor să stea în continuare împreună. Pentru cei mai mulți, schimbările aduse prin despărțire și divorț nu au fost cu nimic mai puțin stresante decât conflictele măritate anterioare: copiii devin pe rând “obiecte de șantaj”, “obiecte de răzbunare”, cauze și justificări ale reluării unor relații tensive, ocazionale și permanente, “paratrăsnet” psihologic al descărcărilor tensionale ale părintelui abandonat sau a celui frustrat de prezența copiilor.

Pe fondul “războiului psihologic” al foștilor soți, conflictele continuă uneori și după încheierea și desfacerea căsătoriei. La șocul dispariției, adesea inexplicabile a unuia dintre părinți, se adaugă suferința provocată de diminuarea grijii și atenției părintelui rămas, acesta fiind prea preocupat să procure copiilor siguranța și sprijinul material de care au nevoie. În consecință, un număr semnificativ de copii au sănătatea psihologică afectată nu doar pe termen scurt ci și pe termen lung, până în adolescență și chiar după depășirea ei.

Adaptarea copiilor la noua situație rezultată în urma divorțului este în funcție de multe și complexe variabile, uneori contrare părerii comune. De exemplu: durata de timp pe care copiii o petrec cu celălalt părinte pare să conteze mai mult decât frecventa întâlnirilor; copiilor li se poate părea foarte dificil să întrebe pe unul din părinți când îl pot vedea pe celălalt, mai ales dacă își dau seama că o asemenea întrebare poate produce durere și mânie; ei pot fi foarte atenți și protectori față de un părinte vulnerabil dar puternicul sentiment de loialitate pe care-l au față de ambii părinți le poate mării izolarea; eforturile copiilor de a-și ascunde sentimentele pot să se combine cu inabilitatea părinților de a da explicații ridicând un zid de tăcere în jurul părintelui care a părăsit casa – cu cât durează mai mult un asemenea zid cu atât mai greu devine a-1 dărâma.

Lund și Kiley (1984) au studiat adaptarea emoțională a copiilor și progresul la învățătură în contextul dinamicii familiale și a relațiilor stabilite între foștii membri ai cuplului. Au folosit tehnica jocurilor aplicată pe trei grupuri principale de familii: primul grup, familii co-parentale armonioase, cuprindea părinți ce făceau un efort conștient de cooperare reușind să obțină aranjarea vizitelor de acces la copii fără a apela la instanță; cooperau și în sprijinirea copilului în activitatea școlară. Copiii erau adaptați și aveau atitudini pozitive, autorespectul era bun și tulburările emoționale mult reduse. Al doilea grup, familii co-parentale conflictuale cuprindea părinți care continuau să se lupte între ei, deși trecuse destul timp de la divorț – disputele vizau accesul la copii și problemele financiare. Copiii prezentau un grad ridicat de nervozitate. își criticau părinții pentru eșecul de rezolva situațiile conflictuale, puneau propriile probleme în responsabilitatea părinților, erau mai puțin adaptați la cerințele procesului de învățământ. Al treilea grup, familiile cu un părinte absent. Copiii aveau cel mai ridicat număr de probleme emoționale și cel mai scăzut respect de sine, înregistrau slabe rezultate la școală știind să se retragă într-o carapace de durere tăcută, fiind puține șanse ca nevoia lor de ajutor să fie sesizată.

Pentru copiii cu un părinte absent, s-ar părea că o relație strânsă cu părintele care rămâne atenuează lipsa celuilalt. Cercetările întreprinse semnalează și aici pericole: Vallerstein și Kelly (1977) observă că în cazul în care relația e foarte strânsă, apar dificultăți pentru copii în a se elibera și a duce o viață proprie; Parkinson (1988) semnalează încărcarea acestor copii din copilărie și adolescență prin preluarea unui rol semiparental. Multe dintre studiile realizate se referă la relația de atașament. Orice copil simte nevoia puternică de a stabili niște legături profunde de atașament cu persoane adulte. Un rol fundamental în această privință îl are imaginea pe care și-o face despre persoanele respective. Lipsa unei asemenea imagini puternice sau normale și a unui atașament adecvat duc la periclitarea dezvoltării copilului și a evoluției lui afective. Atașamentul are un caracter dinamic: apare, se formează, se maturizează, ajunge apogeul în anumite condiții, se poate deteriora sub incidența unor factori, slăbește sau chiar dispare când dispare persoana atașantă. Relația de atașament are conștient sau inconștient misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă în raport cu agenții externi sau interni (pierderea sentimentului de siguranță, teama de pericole, amenințarea cu pierderea bazei afective fac posibilă apariția dezechilibrului psihic și a anxietății). Copiii crescuți fără dragoste și apropiere sufletească, lipsiți de un atașament afectiv normal, devin pasivi, indiferenți, incapabili să cunoască sau să exploreze lumea, să-și cheltuiască energia emoțională în căutarea siguranței afective.

Din perspectiva evoluției personalității copilului, caz în care atașamentul familial se consideră că are un rol fundamental, studiile și cercetările întreprinse operează o distincție între două situării cu influențe negative asupra copilului: în primul rând se vorbește despre starea de privațiune ( a nu avea ceva de la bun început); al doilea caz se referă la starea de privare, când s-a pierdut ceva ce fusese obținut. Copiii care trec prin această stare își pierd siguranța propriei identități, a propriei apartenențe la o anumită familie, pierd “ordinea lucrurilor din mediu”; ei sunt confuzi, se retrag în ei, se izolează și refuză ajutorul și chiar relațiile cu ceilalți (V. Miftode, 1995). Se aduc argumente precum că privarea afectivă influențează negativ chiar și dezvoltarea intelectuală a copilului.

Corelația dintre diferitele forme de deficit afectiv și vârsta copilului este și ea semnificativă: cu cât copiii sunt mai mici cu atât nevoia suportului afectiv e mai hotărâtoare pentru evoluția lor psihică; în etapele timpurii ale dezvoltării ontogenetice mama are un rol fundamental; tatăl începe să devină tot mai important în perioada preșcolarității, pregnant la unii băieți (rolul lui se amplifică pentru că băieții au tendința de a se identifica și a-și crea un model din ei).

Lipsa legăturilor afective cu unul din părinți poate duce la apariția unor handicapuri psihice: irascibilitate, obrăznicie, negativism, inversiune comportamentală, lipsă de sensibilitate, neimpresionabilitate. Pentru că acești copii au o structură labilă a personalității, suportă facil influențele negative ale mediului și au tendința de a manifesta conduite conflictuale (U. Schiopu, E. Verzea, 1995).

Cele mai multe din problemele familiilor monoparentale sunt date se pare de eșecurile procesului de socializare și se materializează în reacții afective (anxietate, depresie, stări de excitație și hipomaniacale, stări ipohondrice, reacții psihosomatice, obsesii, fobii, insecuritate, caracteriologice (exacerbarea trăsăturilor de tip schizoid, imaturitatea proceselor afective, agresivitate, ascetism, detașare, perfectionism, suprasensibilitate), cognitice (eșecuri de performanță școlară), psihosociale (conflicte cu familia, cu comunitatea, identificarea negativă). Asociate cu alți factori negativi extrafamiliali – anturaj negativ, dezinteres școlar, consum de alcool – reacțiile psihosociale pot determina un comportament deviant (M. Voinea, 1993).

Precaritatea materială se datorează fie insuficienței veniturilor, fie administrării deficitare a bugetului de familie, fie orientării prioritare a veniturilor spre achiziționarea de bunuri materiale sau consumul excesiv de alcool. Neexistând venituri suficiente, copilul este frustrat de o serie de facilități necesare.

Relațiile familiale tensionate creează copilului un sentiment de insecuritate, absența unuia dintre părinți îi reduce securitatea și-1 privează de posibilitatea identificării cu părintele respectiv. Stilul educativ carențat creează direct deficiențe ale socializării. Experiența sociopatogenă precoce la care este supus copilul predispune și uneori chiar conduce prin lipsa unor modele maritale normale în familia de orientare, la eșec marital ulterior prin repetarea unor erori ale istoriei lor psihosociale familiale (I. Mitrofan, 1989).

Modelul familial se constituie într-un factor reglator ce va condiționa în mare măsură integrarea în viitoarea viață familială. Analiza datelor oferite de anchete sociale și examinări clinico – psihologice repetate a unei cazuistici extinse (cca. 330 cazuri) au arătat că mai mult de jumătate din subiecții divorțați sau pe cale să divorțeze preveneau din familii de origine dezorganizate sau reorganizate succesiv, cu marcantă conflictualitate maritală (I. Mitrofan, 1989).

Sintetizând datele diverselor studii și cercetări se poate concluziona că divorțul poate avea: consecințe imediate, directe – psihotraumatizarea copilului în perioada premergătoare divorțului și îndepărtarea efectivă a copilului de unul din părinți sau chiar de amândoi; consecințe indirecte – comportamentul deviant al copilului, aversiunea față de sexul opus și viața de familie și tendința de a divorța când ajung adulți și se căsătoresc.

Copiii din familiile monoparentale reprezintă o populație vulnerabilă și vulnerabilizată continuu, o populație care se cere cunoscută, înțeleasă și creditată cu încredere în posibilitățile ei de dezvoltare din chiar interiorul acestor familii incomplete cu condiția unui plus de efort și răbdare.

3.3. Consecințele divorțului asupra societății

Procesele de industrializare și urbanizare, exodul rural, creșterea mobilității sociale, evoluția stilurilor de muncă și a calității vieții, structura și funcțiile habitatului, dimensiunile sectorului de servicii ce preia o parte din funcțiile tradiționale ale familiei, duc la scăderea semnificației acordate actului căsătoriei și la impunerea unor modele alternative de viață. Unii analiști vorbesc chiar de o criză în evoluția familiei contemporane (C. Cârțână, 2006).

Conceptului clasic de structură a familiei, teoretizat și operaționalizat de literatura de specialitate i se asociază tot mai mult cel de “restructurare a familiei”. Aceasta se referă la noile tipuri, tot mai frecvente în ultimii ani în lume, la particularitățile și disfuncțiile lor.

Ponderea familiilor nucleare a scăzut mult în totalul familiilor. Statisticile sunt îngrijorătoare: mai mult din jumătate din populația adultă trăiește în alte forme de viață decât familia nucleară.

Alvin Toffler arată că în S.U.A. numărul familiilor monoparentale, rezultate prin abandon sau divorț este foarte mare. 1 din 7 copii americani este crescut de un singur părinte.

În literatura științifică și în politica unor organisme guvernamentale “familia” primește o accepțiune nouă, mai largă. Terminologia de adaptează tot mai mult la schimbările obiective ce au avut loc pentru a fi un mijloc solid de diagnosticare a realității.

Restructurarea familiei include: menaje cu o singură persoană ce a optat pentru celibat definitiv; menaje cu o singură persoană – [divorțat(ă), văduv(ă) sau necăsătorit(ă)], persoane care poate să aibă relații de scurtă sau lungă durată cu alte persoane de sex opus sau, pot să nu aibă astfel de relații (Maria Voinea, 2006); menaje (familii) cu un bărbat și o femeie care coabitează, dar nu sunt uniți prin căsătorie legală și nu au copii; menaje nefamiliale formate din persoane între care nu se stabilesc relații sexuale (numai bărbați, numai femei, rude sau nu); menaje cu un singur părinte și unul sau mai mulți copii (părinții pot fi persoane necăsătorite sau care au fost căsătorite dar au rămas singure în urma unui deces sau a unui divorț).

Interesul pentru studiul familiilor monoparentale este în creștere. Modelul lor general de structură și funcționalitate poate fi sintetizat prin aceea că “un singur părinte duce grija copiilor” (Ion Mihăilescu, 1995).

Primele cercetări în domeniu s-au concentrat asupra evoluției copiilor în familiile monoparentale. În ciuda faptului că părintele rămas singur era întrucâtva simpatizat (fiind privit ca o victimă a decesului sau divorțului), cea mai mare parte a atenției și simpatiei publice s-a abătut, aproape exclusiv asupra copiilor.

Prin anii '80, moartea unuia dintre părinți a devenit statistic, un factor minor în apariția familiilor monoparentale. Separarea sau divorțul sunt acum cauzele cele mai frecvente ale fenomenului, (alături de creșterea din anii 70 a numărului familiilor formate din femei singure, necăsătorite, cu copii).

Reacția socială negativă, pentru individul implicat în astfel de situații a scăzut, totuși preocuparea publică pentru familiile monoparentale nu a crescut proporțional cu numărul lor: Interferența acestor familii cu contextul mai larg al nivelului social a fost neglijată. Familiile monoparentale apar ca și cum s-ar situa într-un vacuum, necuprinse în instituțiile sociale majore, în organizațiile pentru serviciile sociale sau în sistemele de sprijin și ajutor social. O latură necercetată e tocmai aceea a relației familie monoparentală – economie. Familiile din acest tip se confruntă adesea cu probleme ca: venituri mici, rata mare de sărăcie, șanse mici în obținerea unor locuri de muncă astfel încât problema lor majoră nu e atât lipsa celuilalt părinte, cât lipsa veniturilor aduse de acesta. Deși familia monoparentală a devenit unul din tipurile de familie contemporană prin recunoașterea ei tacită ca alternativă viabilă, în percepția comună, acest tip de familie era (și încă mai este) privit ca “familie dezorganizată” (Brugess, 1970) prezența ambilor părinți fiind considerată necesară pentru evoluția copilului (Blechman, 1982 și Levitin, 1979).

Mulți cred în continuare că “rău cu rău, dar mai rău fără rău” și deci “doi părinți sunt mai oricum mai buni decât unul” iar aceasta are ca rezultat, discriminarea și senzația de umilire pentru membrii familiilor monoparentale.

“Copiii divorțului”, “copiii monoparentali” se văd adesea creditați cu comportamente mai mult sau mai putin deviante. Noi nu știm la ora actuală, nimic real despre viitorul acestor copii, nici nu putem afirma că, dacă nu manifestă nimic negativ, nu vor fi purtătorii unei nevroze, a unei afecțiuni psihotice, sau psihosomatice. Constatăm astfel, libertatea destinului lor.

Atât societal, cât și individual, divorțul este un fenomen ambivalent: el rezolvă o serie de dificultăți (înlătură conflictele și tensiunile familiale, atenuează traumatizarea copiilor, ca urmare a disputelor dintre părinți etc), dar crează și altele noi: stres psihic, dificultăți materiale ș.a. De aceea, este important de subliniat că divorțul nu este un simplu eveniment, ci un proces adesea traumatizant. El antrenează conflicte, frustrări și insatisfacții, ale căror efecte se prelungesc dincolo de pronunțarea instanței judecătorești.

Divorțul antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcțiilor familiei. Funcțiile de solidaritate, de socializare cunosc o destructurare, respectiv o redimensionare în cazul cuplurilor cu copii, de cele mai multe ori negativă. Divorțul are, ca prim efect, pierderea funcției psiho-afective a familiei, slăbirea sau ruperea relațiilor formale și informate ale partenerilor.

Principalele probleme care intervin, în cazul divorțului, sunt: stresul emoțional, încredințarea și îngrijirea copiilor, divizarea proprietății. Durerea care însoțește divorțul poate să conducă la anomie și depresii prelungite, în care viața să pară fără rost, iar sarcinile de fiecare zi să devină lipsite de semnificație.

Un alt efect provocat de divorț ține de faptul că responsabilitățile în ceea ce privește creșterea și îngrijirea copiilor sunt redistribuite și preluate de părintele căruia i s-au încredințat minorii. încredințarea copiilor, în urma disoluției, se făcea, în mod tradițional, mamei. în ultimele decenii, s-au constatat, însă, presiuni din partea bărbaților pentru a se modifica prevederile legale discriminatorii. Astfel, numărul taților cărora li s-au încredințat copiii a crescut în majoritatea societăților. Numărul cazurilor în care copiii au fost încredințați ambilor părinți a crescut, de asemenea.

In ceea ce privește divizarea proprietății, legea este cea care decide asupra împărțirii bunurilor; locuința revine, de regulă, părintelui căruia i s-au încredințat copiii.

In prezent, în foarte multe societăți, familia capătă alte dimensiuni și se restructurează, trecând la noi forme, care schimbă și modul de abordare a divorțului. De la familiile în care stilul de viață este bazat pe autoritate și care funcționează având la bază ierarhia, conformismul și represiunea, se constată trecerea la familiile în care autoritatea este înlocuită de cooperare, iar valorile care susțin sunt: egalitatea, schimbarea, comunicarea.

Familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială, cuplul familial fiind mai mult interesat de satisfacerea propriilor interese și mai puțin de realizarea funcțiilor pe care le atribuie instituției familiale. în acest context, este ușor de înțeles că și aspectele legate de divorț și de modalitățile de destrămare a familiei suferă modificări.

Concluzii

Divorțul este un fenomen psiho-social complex: forma finală a desfacerii vieții conjugale modificând viața partenerilor și a descendenților acestora. Divorțul antrenează stadii tensionate, conflicte, frustrări și insatisfacții ale căror efecte se prelungesc dincolo de pronunțarea instanței de judecată.

Societatea contemporană impune atenției problematica familiei monoparentale, rezultate prin divorț: numărul acestor familii a crescut simțitor și tendința este în continuă creștere; divorțul, conducând la un deficit de structură impune redistribuirea funcțiilor pentru a evita dezorganizarea; efectele divorțului asupra descendenților se vădesc a fi deosebit de puternice; cu intensități și în forme diferite, divorțul le afectează de regulă echilibrul emoțional, își pune amprenta pe constructele de personalitate și le determină tulburări de comportament; divorțul nu induce automat manifestări de tipul: hipersensibilitate, irascibilitate, izolare, performanțe școlare scăzute, acte deviante sau delicvente, respingere sau agresiune față de ideea de căsătorie, model familial sau parental deficitar. Toate acestea sunt mai degrabă consecințe ale nestructurării familiei monoparentale ca model alternativ capabil să ofere “vitamina afectivă” necesară funcției de coeziune și solidaritate și, în același timp, să împlinească funcția de socializare.

Sprijinirea la timp a copiilor și familiilor monoparentale vulnerabilizate în condițiile economiei de piață ar reduce din intensitatea și ritmul înscrierilor în categoria “familii dezorganizate” și “copii problemă”. Dar, cum la noi, funcționează modelul rezidual de politică socială, intervenția statului vizează corecția în cazurile limită, de patologie socială și personală, la nivelul părintelui custodial sau al minorului.

Modelul instituțional este abia la început. Prin autoritatea tutelară dar mai ales prin cele din organizațiile neguvernamentale se încearcă menținerea status-quo-ului acestor familii, prin servicii sociale de ocrotire și suplimentarea eforturilor familiei de a-și satisface propriile nevoi.

Stabilirea serviciilor și a tipului de intervenție (în criză, pe termen scurt, pe termen lung) trebuie să aibă la bază, o evaluare riguroasă a situației familiei și a stării psiho-comportamentale a copilului. Asistența socială are menirea să asigure condițiile ca el, copilul, să primească, drept figură permanentă de atașament pe părintele / părinții săi, iar casa familiei sale să fie locul în care experimentează un model destul de bun de cadru afectiv, protector și educativ. Rolul asistentului social este deci de a îmbunătăți altitudinile educative, asumarea corectă a rolului de părinte custodial prin înțelegerea nevoilor fizice și emoționale a copilului. În această direcție pot oferi un sprijin valoros centrele familiale cu servicii specializate pentru familiile monoparentale, pentru schimbarea comportamentului și a relațiilor intra familiale prin terapii individuale și de grup.

Oricât de eficiente vor fi însă aceste forme intervenind după debutul crizei familiale în timpul procesului de dezorganizare sau chiar după producerea unor evenimente grave, această direcție acțională se vădește destul de eficientă. Mult mai fertilă pare a fi întocmirea de programe, centrate pe copii, indiferent din ce fel de familii fac parte: implicarea mass-mediei în educația publică cu privire la creșterea copiilor și formele acceptabile / inacceptabile de a fi părinte; reducerea stresului asupra părinților prin sprijin practic în rezolvarea problemelor existențiale, asigurarea sprijinului psihologic focalizat pe componentele interacționale, distincte din familie, întărirea factorilor de suport din comunitate pentru influențare terapeutică și compensatorie și nu în direcția etichetării.

Mesajul important care reiese din argumentația “problemelor speciale” cu care se confruntă copilul din familia monoparentală rezultată din divorț este că el, copilul, are nevoie de familie, dar nu orice fel de familie ci de o familie în deplinătatea funcțiilor sale recunoscute de societate. Zbaterea părintelui divorțat de a oferi copilului său nu o familie “dezorganizată”, “incompletă” ci un model alternativ de familie este necesar dar și posibil să fie susținută și prin servicii specializate de asistență socială.

Serviciile de asistență socială ar trebui să-și propună un obiectiv mai ambițios sau în orice caz, mai sănătos decât cel actual (de ce nu chiar mai realist!): deplasarea accentului de pe asigurarea condițiilor de trai (a avea ca ceilalți) pe dezvoltarea afectivă, relațională (a fi ca ceilalți) prin optimizarea educației morale, a învățării cognitive și comunicare psihologică autentică.

Bibliografie

Ajchenbaum, B., Părinți la singular – Antrement, Serie Mutation nr. 134 ian. 1993

Avram, M., Andrei, L.M., Instituția familiei în Noul Cod Civil, București, 2010, p.303

Ball, C., Cadrul legislativ pentru protecția copilului și a familiei, trei prelegeri, București, 1992

Banciu, D., Rădulescu, M.S., Voicu, M., Adolescenții și familia, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Bird, G., Melville, K., Families and Intimate Relationship, McGraw-Hill Inc, New York, 1994. p. 378.

Bird, G., Melville, K., Families and Intimate Relationship, McGraw-Hill Inc, New York, 1994

Bird, G., Melville, K., Families and Intimate Relationship, New York, McGraw-Hill Inc., 1994

Bohannan, P., Divorce and after, New York: Doubleday, 1970

Broman, C.L., Thinking of divorce, but staying married: The interplay of race and marital satisfaction, în Nolen-Hoeksema, S. (ed.), Sex differences in depression, California: Stanford University Press, 2002

Buburuzan, L., Starea tineretului din România,Bucuresti, Centrul de Studii și Cercetări pentru problemele de tineret, 2001, p. 70

Cârțână, C., Tone, T., Tendințe în evoluția familiei din România, în rev. Sociologie românească nr. 5/2006

Cherlin, A., Marriage, divorce, remarriage. în G. Bird & K. Melville (Ed.), Families and Intimate Relationship. New York: McGraw-Hill, Inc., 1993

Dekoven, S., Despre ancorare – o introducere în psihologia consilierii, Editura Gnosis, 1997

Dolto, F., Când apare copilul – o psihanalistă dă sfaturi părinților, Editura Humanitas, 2006

Ferreol, G., Se poate vorbi de o criză a familiei, în rev. Sociologie românească nr. 5/2006

Filipescu, I., Tratat de Dreptul Familiei, Editura All, 2008

Guillot, C., Neyrand, G., Părintele singur, copilul, societatea, Antrement – Serie Mutation nr. 134/1993

Holdevici, I., Elemente de psihoterapie, Editura All, 2008

Kaslow, F., Schwartz, L., The dynamics of divorce, New York: McGraw-Hill Inc., 1987

Kitson, G.C., Morgan, L.A., apud. Gloria Bird & Keith Melville, Families and Intimate Relationship,
McGraw-Hill, Inc, New York, 1994, p. 386.

Klibiehler, Y., O eternă reîncepere?, Antrement – Serie Mutation nr. l34/ian. l993

Martin, T.C., Bumpass, L., Recent trends in marital dissolution, New York: McGraw-Hill Inc., 1989

Miftode, V., Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis Iași, 1995

Mihailescu, I., Familia în societățile europene, Editura Universității București, 1999, pp. 104-105

Mihăilescu, I., Politici sociale în domeniul populației și familiei în Politici sociale – România în contextul european, coord. Elena și Cătălin Zamfir, Ed. Alternative, București, 1995

Mitrofan, I., Cuplul conjugal, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Mitrofan, I., Mitrofan, N., Elemente de psihologie a cuplului, Casa de editură și presă Șansa SRL, 2006

Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A… la Z, Editura Științifică București. 1981

Noul Cod Civil

Oliver, C., Un singur reper, Antrement – Serie Mutation nr. l34/ian. l993

Parkinson, L., Separarea, divorțul și familia, Editura Alternative, 1993

Poussin, G., Partea câștigătoare?', Antrement – Serie Mutation nr. l34/ian. l993

Schiopu, U., Psihologia copilului, București, 1967

Schiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor – ciclurile vieții, Editura Didactică și pedagogică. București, 1995

Sillamy, N., Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic București, 2008

Stekel, W., Recomandări psihoanalitice pentru mame, Editura Trei, 1995

Tamres, L.K., Janicki, D., Helgeson, V.S., Sex Differences in Coping Behavior: A Meta-Analytic Review and an Examination of Relative Coping, Personality and social Psychology Review, voi. 6, New Jersey, 2002, p. 19

Veevers, J.E., Traumas versus strenghts: A paradigm of positive versus negative divorce outcomes, New-York: McGraw-Hill Inc., 1991

Voinea, M., Restructurarea familiei: Modele alternative de viață, în rev. Sociologie Românească nr. 5/2006

Voinea, M., Sociologia familiei, București 1993

Wedge, P., Politici sociale în ocrotirea copilului, cinci prelegeri, București, 1992

White, L., Booth, A., The transition of parenthood and marital quality. În G. Bird / K. Melville (Ed). Families and Intimate Relationship. New York: McGraw-Hill Inc., 1985

www.insse.ro

Zamfir, E., Politici de protecție a copilului în România, Politici sociale – România în context european, coord. Elena și Cătălin Zamfir, Ed. Alternative București 19