Diversitatea Florei Cultivate ȘI Spontane DIN Parcul Alunelul Mun.chișinău

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

Admis/ă spre susținere

_________________

șef. catedră, dr. în șt. biol. COVALI V.

FACULTATEA BIOMEDICINA ȘI ECOLOGIE

CATEDRA SilviculturĂ ȘI GRĂDINI PUBLICE

PROIECT DE LICENȚĂ

DIVERSITATEA FLOREI CULTIVATE ȘI SPONTANE DIN PARCUL "ALUNELUL" MUN.CHIȘINĂU

Coordonator proiectului:

dr., conf. univ.

_____________ COVALI V.

Autor:

Student/a anului IV,forma de studii: zi,

Silvicultură și grădini publice

_____________Bargan Dumitru

CHIȘINAU 2016

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………….3

CAPITOLUL I. Obiect ȘI CONDIȚII de cercetare……………………….4

1.1. Cadrul natural……………………………………………………………………………………..4

1.2.

CAPITOLUL II. Materiale și metode……………………………………8

CAPITOLUL III.REZULTATE ȘI DISCUȚII………………………………….11

3.1. Caracteristica bioecologică a florei cultivate și spontane…………………….11

3.2. Analiza diversității floristice………………………………………………………………..35

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI……………………………………………………………45

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………..46

INTRODUCERE

Printre problemele de o importanță stringentă ce se impun acestui început de mileniu se situează și cea a protecției mediului înconjurător și a folosirii raționale a resurselor naturale. În acest context crește simțitor rolul spațiilor verzi atât intravilane cât și celor extravilane, ele fiind un component de valoare în crearea și menținerea ambianței dintre blocurile de construcții și mediul înconjurător pe lângă faptul că influențează substanțial puritatea ambianței, calitatea aerului și peisajul arhitectural al localităților urbane și rurale.

Garanția funcționalității optime, decorativității, longevității și vitalității, relizienței și rezistenței înalte la substanțialul impact uman poate fi doar asortimentul variat de taxoni decorativi atât sub aspect cantitativ, cât și calitativ. La acest capitol e de menționat lucrul enorm efectuat în a doua jumătate a secolului trecut de către colaboratorii Institutului de Botanică al A. Ș. a R. Moldova și Parcului Dendrologic (fosta Grădină Botanică) din municipiul Chișinău, care dispun de o colecție bogată de plante lemnoase, atât autohtone cât și introducente, care pot fi recomandate la crearea spațiilor verzi în R. Moldova. Extinderea Chișinăului prin construcția noilor cartiere a adus după sine o creștere substanțială a suprafeței zonelor verzi ale municipiului.

Deoarece condițiile de creștere și dezvoltare a vegetației urbane și suburbane diferă mult de condițiile staționale naturale în special prin poluarea atmosferei și solului de către diferiți agenți chimici și organici este necesar ca spațiile verzi din localitățile urbane în genere și în special cele din Chișinău să fie create nu la întâmplare, ci conform unui program argumentat științific, care ar presupune selectarea și folosirea acelor specii și forme de plante lemnoase decorative care s-au dovedit a fi mai rezistente la condițiile urbane.

Crearea ambianței naturale a omului modern este o problemă deosebit de complexă, care nu se dispensează de estetică. In localități, sunt constituite în mod special spații libere care, pe lîngă alte funcții, au menirea de a infrumuseța și armoniza diferitele componente ale cadrului construit; plantațiile, peluzele de iarbă, decorațiunile florale, bazinele, fîntînile, arta monumentală alcătuiesc peisaje integrate structurilor urbane. Ele pun în valoare arhitectura construcțiilor, confera varietate ansamblurilor compuse din elemente asemanătoare, imprimă „personalitate" orașelor, cartierelor, străzilor [3,p.55].

Parcurile, grădinile și alte amenajări peisagistice, rezultate în urma unui proces creativ artistic, dupa anumite principii și criterii, sunt compoziții estetice. Dacă contemplarea peisajului natural armonios sau a podoabelor lumii vegetale – flori, arbori, arbuști, ierburi – produce încîntare, plăcere, admirație necondiționată, în aprecierea unei creații de arhitectură peisageră intervin criterii aplicabile unei opere de artă; este însă o artă accesibilă, ușor de înțeles și apropiată tuturor, pentru ca folosește elementele naturale, care exercită o atracție spontană.

In amenajările peisagistice, funcționalitatea bună a diferitelor sectoare, comoditatea și accesibilitatea rezultînd dintr-un plan bine conceput sunt strîns corelate cu realizarea unui cadru estetic placut, care se exprimă prin maniera compozitională, prin limbajul grupărilor spațial-volumetrice, al formelor și culorilor și prin însăși frumusețea florei cultivate [8,p.25].

În acest context scopul tezei de licență a constituit: Studiul diversității dendroflorei cultivate și spontane din cadrul parcului Alunelul, mun.Chișinău.

Pentru realizarea scopului au fost propuse următoarele obiective:

Stabilirea compoziței specifice a parcului;

Analiza diversității floristice;

Elaborarea recomandărilor.

CAPITOLUL I. Obiect ȘI CONDIȚII DE cercetare

Cadrul natural

Parcul „Alunel” (fostul parc Kuibîșev), în partea de vest a orașului, în sectorul Buiucani. Ocupă o suprafață de 11 hectare. Parcul a fost fondat la începutul anilor 1960 ai secolului al XX-lea pe locul unui cimitir evreiesc, 

Teritoriul cu vegetație forestieră este caracterizat de elemente cu nuanță prestepică. Aici predomină relieful deluros, care e format prin fragmentarea Podișului Moldovenesc Central de către apele râurilor existente.

Terasele înalte au substrat nisipos, cele medii nisipo-argilos, cele inferioare – lutos sau nisipo-lutos. Principalele forme de relief sunt platourile late și cele înguste, versanți ale văilor formate de cursurile râurilor, precum și ogașe și ravene actuale și mai vechi. Configurația terenului este de regulă ondulată, adesea plană și mai rar frământată. Din punct de vedere altitudinal, teritoriul acoperit cu vegetație forestieră a Chișinăului se întinde între 30-150 m. Relieful teritoriului a influiențat și influiențează în continuare particularitățile solurilor, procesele pedogenetice, dar și evoluția vegetației și a condițiilor staționale.

Zona Chișinău este situată în cadrul Podișului Moldovenesc ca unitate cu fundament neogensarmațian și parțial cuaternar. Pentru studiul condițiilor staționale o importanță deosebită o are substratul geologic din care s-au format rocile mamă de soluri. Pe teritoriul studiat principalele grupe de roci pe care s-au format solurile reprezintă diverse tipuri de argile, luturi, loessuri și nisipuri:

a) Argilele ușoare și luturile eluviale-deluviale se întâlnesc pe versanții cu expoziții și înclinări diverse. Culoarea lor este de regula gălbui-brună, mai rar ruginiu-brună. Sunt așezate compact, după compoziția mecanică fiind categorisite în argile grele, mijlocii și ușoare. Conținutul de argilă este de 30-34% la cele grele și 49-60% la cele ușoare.

b) Argile prăfoase-neogene se găsesc de regulă pe versanții nord-vestici și sud-vestici cu înclinări până la 20 grade. Argila fizică reprezintă 77,8% – 86,13%, praful (pulberile) 46,4% – 54%, iar nisipurile doar 0,1%-4,7%. Acest raport al fracțiunilor granulometrice imprimă solurilor o consistență foarte tare. În perioadele secetoase de vară apar pe profilul solurilor crăpături verticale, iar în stare de exces de umiditate devin foarte vâscoase. Pe aceste substraturi se formează ciornoziomuri, iar prin schimbul activ de sodiu și săruri solubile devin ciorniziomuri solonetizate și soloncencoide.

c) Depozitele loessoide lutoase sunt bine individualizate, slab stratificate, de culoare deschisă sau gălbuie. Pe aceste substraturi se formează soluri cu fertilitate ridicată, cu însușiri fizice și de aerație bună, cu conținut în carbonați de calciu care favorizează formarea humusului, precum și a complexelor argilo-huminice stabile. Aceste depozite au un conținut de carbonenți de 5,1%, iar PH-ul de 8,0. Pe ele s-au format ciornoziomuri tipice cu diferite grade de degradare (levigare).

d) Un procent mai scăzut din suprafață o constituie solurile ce s-au format pe nisipuri și nisipuri fine, pe depozite deluroase de pantă, de ravene și depozite aluviale-deluviale. Pe acestea s-au format în general ciornoziomuri, uneori cu diverse grade de sărăturare.

Diversitatea restrânsă a substratului a determinat formarea unor soluri puțin deosebite între ele ca compoziție, structură și alte particularități.

Teritoriul studiat este amplasat în bazinul hidrografic al râului Bâc și afluenților acestuia, singur fiind afluentul r. Nistru. Râul Bâc și afluenții acestuia sunt socotiți ca râuri mici, cu albiile puțini adânci, slab înclinate cu cantități mici de apă, care uneori în perioada ploilor produc inundații, ridică nivelul apelor freatice și produc îmlăștiniri. Sursele principale de aprovizionare cu apă sunt precipitațiile din care cauză debutul anual al apelor este neînsemnat.

Viteza de scurgere a apei este de 0,1-0,3 m/sec. În luncile și albiile acestor râuri s-au amenajat lacuri artificiale. Gradul de drenare a teritoriului este bun ca urmare a existenței diverselor forme de relief, dealuri și văi, ravene, ogase, care îndepărtează procesul de îmlăștinire fiind foarte redus. Pe cea mai mare parte a teritoriului pânzele de apă freatică se află la 15-20 m, pe alocuri chiar mai jos, situație în care aceste ape nu influențează procesele pedogenetice, vegetația și în general condițiile staționale. Fapt că principala sursă de apă sunt precipitațiile a determinat ca toate solurile să fie predominant automorfe și să stabilească formarea unor stațiuni uscate și foarte uscate. În văi, funduri de ravene, acolo unde apele freatice se află la 3-6 m, se formează soluri semihidromorfe, iar stațiunile sunt în general umede-reavene.

Teritoriul studiat se încadrează zonal prin poziția sa în sectorul de climă continental-moderată, subținutul climatic al climei de dealuri joase. După raionarea geobotanică teritoriul aparține subprovinciei Basarabiei de Sud din Provincia Euxină a regiunii forestiere mediteraniene cu păduri de amestec de foioase – zona pădurilor de silvostepă.

Regimul termic al zonei se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9,1 grade C și precipitații medii anuale de 475 mm. Climatul local este modificat în funcție de formele de relief, altitudine, expoziție, vegetație, bazin hidrografic, individualizându-se climate locale de versanți umbriți, însoriți de culmi, de platouri și de văi.

În formarea climei un rol important îi revine fenomenelor anticicloniale și celor cicloniale. Fenomenele anticicloniale sunt predominante toamna și vara, cele cicloniale – iarna și primăvara. Din datele multianuale rezultă că temperatura medie anuală a aerului este de 9,1 grade C, iar cea mai caldă luna iulie – +21,2 grade C. Temperaturile pozitive ale aerului din teritoriu se mențin 9 luni pe an. Perioada de vegetație este de 179 zile, iar perioada fără înghețuri de 186 zile. Direcția predominantă a vânturilor este de nord-vestică.

Viteza medie anuală a vântului este destul de redusă – 4,1 m/sec. și numai uneori în perioade foarte scurte are viteze mărite, și au loc vătămări ale arborilor, în general ruperea vârfurilor și a coroanei. De regulă, au loc primăvara și iarna. Un rol important în modificarea climatelor locale revine și masivelor de pădure, bazinelor de apă și așezărilor urbane mari.

În concluzie se poate constata că condițiile climatice sunt favorabile dezvoltării arboretelor și împreună cu alți factori contribuie ca productivitatea acestora să fie de regulă mijlocie.

Prin profile de control executate în toate parcurile silvice, o parte din parcuri și câteva scuaruri, în baza analizelor efectuate de noi și preluate din alte studii s-au detaliat condițiile pedologice existente care au determinat clasificarea tipurilor și subtipurilor de sol, descrierea lor și caracterizarea stațiunilor. Complexul geologic al teritoriului, foarte puțin variat a determinat evoluția unei game foarte restrânse de tipuri de sol, care puțin s-a diversificat sub acțiunea factorilor externi. Sunt răspândite alunecările de teren. Un rol important în formarea alunecărilor îl au precipitările și activitatea omului. Au fost identificate următoarele tipuri și subtipuri de soluri:

a) Tipul – Ciornoziom argiloiluvial, subtipul – tipic.

S-a format îndeosebi pe depozite loessoide și nisipoase, uneori pe luturi argiloase, sărace în carbonați de calciu, pe versanți umbriți și platouri. Pe aceste soluri se găsesc arborete de productivitate mijlocie și inferioară, atunci când procentul de argilă depășește 50%.

b) Tipul – Erodisol, subtipul – tipic.

Sunt soluri erodate, uneori puternic degradate provenite din ciornoziomuri argilo-iluviale, prin erodare puternică datorită apei din precipitații și a altor factori externi care au degradat uneori complet orizontul Am și o parte din Bt. Aceste soluri ocupă de regulă versanți semiînsoriți și mijlocii cu înclinare moderată și mare. Sunt soluri de bonitate inferioară, uneori superficiale până la limita minimă și plantate în cele mai multe cazuri cu salcâm, care nu poate fi decât de productivitate inferioară, însă indicat în asemenea cazuri producând cu succes fixare solului.

c) Tipul – Desfundate, subtipul – tipic.

Sunt soluri cu profile deranjate pe cel mai puțin 50 cm. Se găsesc de regulă pe versanți inferiori, platouri sau la baza versanților, de o parte și de alta a văilor interioare dintre dealuri, fapt care a determinat ca acestea să fie mai puțin degradate sau erodate de agenți externi. În general solurile desfundate oferă condiții bune de dezvoltare tuturor speciilor forestiere. atingând la momentul de studiu productivități mijlocii. S-au mai identificat și alte tipuri de soluri, dar ocupând suprafețe foarte mici nu credem că necesită o descriere detaliată dat fiind faptul că tipurile de soluri descrise mai sus sunt dominante și reprezentative pe terenurile orășenești ocupate de vegetație forestieră.

1.2. Istoricul înverzirii municipiului Chișinău

Primele mențiuni istorice despre Chișinău ca localitate rurală datează de pe la sfârșitul sec. XIV. Până la ocuparea Basarabiei de către Rusia Țaristă în 1812, Chișinăul a fost un mic târg din centrul Basarabiei cu o populație de circa 7 mii locuitori, având o importanță mică atât în plan economic, cât și în plan politic. Evident, că în această perioadă nu poate fi vorba de o experiență a creării spațiilor verzi în localitate, predominând îndeosebi grădinile pomicole și viile din preajma locuințelor, localitatea fiind preponderent agrară.

Odată cu ocupația rusă, Chișinăul a fost ales centru administrativ al zonei ocupate, el dispunând de cea mai adecvată așezare atât geografică cât și strategică.

După anul 1812 populația localității crește foarte repede atingând în 1844 cifra de 52 mii de locuitori, iar în 1865 deja circa 100 mii de locuitori. Numărul populației localității crește în majoritate prin cei veniți din alte zone ale Imperiului Țarist ademeniți de clima favorabilă a Basarabiei și "exotismul" acestei "noi provincii rusești". Evident, creșterea populației orășelului a

adus după sine o extindere teritorială considerabilă.

În 1818 a fost întocmit de către administrația locală un nou proiect de construcție a orașului (orașul nou) care prevedea străzi frontale și cartiere ortogonale (dreptunghiulare), iar în 1834 începe reconstrucția orașului vechi. Tot în această perioadă începe și construcția primului parc (Grădina publică), actualmente parcul "Ștefan cel Mare" și grădina Soborului, actualmente parcul "Catedralei". Tot atunci în Basarabia demarează construcția altor parcuri: Iarovo (1835) și în satele Milești și Camenca (anii 50 ai sec. XIX).

Inițiativa construcției primului parc (Grădina publică) aparține guvernatorului Basarabiei Bahmetiev în 1818. Proiectul Grădinii publice a fost elaborat de către un grup de ingineri de la unitatea militară Podolsk din Chișinău. Parcul se afla în administrarea Dumei orășenești.

Componența specifică inițială a parcului o constituiau în exclusivitate speciile forestiere autohtone și pomii fructiferi. În 1824 în urma unei directive a guvernatorului civil al Chișinăului, Catacaz C. A., parcul a fost împrejmuit cu un gard de lemn, concomitent angajându-se și un paznic al parcului. În toamna aceluiași an au fost sădiți în parc 3600 de arbori (arhiva de stat), dintre care 1000 de paltini, 1000 de plopi tremurători, 400 de frasini, 400 de arțari tătărești, 400 de cireși și vișini și 400 de meri și peri. Pentru îngrijirea parcului au fost angajați trei muncitori și un grădinar.

În 1825-1826 au mai fost sădiți încă 2200 de pomi fructiferi și 500 de salcâmi, iar în 1828 se mai plantează încă 3000 de arbori și arbuști forestieri, încheindu-se și construcția unei fântâni. Pe parcursul următorilor ani au mai fost plantate și alte specii de arbori și arbuști. În 1834 în parc se construiește primul havuz, iar în 1844 ia ființă și o oranjerie. Dat fiind faptul că, cheltuielile întreținerii parcului depășeau sursele financiare publice prevăzute în acest scop, parcul împreună cu oranjeria și bulevardul din apropiere printr-un decret al guvernatorului este transmis spre întreținere unui grup de orășeni.

Pe parcursul a numai 5 ani starea parcului s-a schimbat uimitor. Oranjeria a fost completată cu noi specii și forme ce numărau în 1873 70 de taxoane (crizanteme, cactuși etc.), iar gardul de lemn din jurul parcului a fost înlocuit cu unul de metal, bulevardul (parcul "Catedralei" de azi) a fost împrejmuit cu un gard de lemn. Pe la sfârșitul sec. XIX structura specifică a parcului s-a schimbat considerabil. Locul pomilor fructiferi a fost preluat de multe specii introducente, iar la începutul noului secol se plantează foarte mulți ulmi de Turchestan, robinie și ulmi de câmp. Pe parcursul următorilor ani au fost plantate și multe alte specii și forme, atingând în prezent cifra de 109 taxoni. Din 1881 planul general al parcului rămâne neschimbat până în prezent.

Parcul "Catedralei" care inițial reprezenta bulevardul de pe lângă Grădina publică, apare în datele de arhivă de prin anul 1817 odată cu începerea elaborării proiectului catedralei. Construcția catedralei începe în 1830 ca să ia sfârșit în 1836. Deoarece plantările din 1824-1825 a puieților se efectuau atât în Grădina publică cât și pe bulevardul din apropiere, putem conchide că la început în parcul catedralei au fost plantați aceiași arbori, arbuști și pomi fructiferi ca și în Grădina publică.

Până în 1940 parcul a aparținut mitropoliei Basarabiei, aceasta finanțând, deci, lucrările de înverzire a teritoriului. În această perioadă se plantează preponderent specii repede crescătoare ca ulmi de Turchestan, robinie și diferite specii de plop.

Prin anii 60 ai secolului XX structura specifică a parcului se îmbogățește considerabil prin plantările de tei argintiu, castan porcesc, platani, paltin de câmp, mesteacăn, molid, pini, etc… În prezent parcul are o suprafață de 11 ha și numără 91 de specii și forme decorative de plante lemnoase.

Este important de menționat, că în sec. XIX și anume în 1821 se face o încercare de a construi o Grădină botanică la Chișinău care eșuează însă. Arhiva nu ne furnizează nici un fel de date care ne-ar permite să motivăm acest eșec.

Tot în această perioadă începe și înverzirea principalelor artere de circulație, toate la dispoziția poliției orășenești. Conform datelor de arhivă, în 1821 de-a lungul arterei Hotin-Tighina se plantează arbori, iar la 26 mai 1832 poliția orășenească îi repartizează farmacistului Veghner 10 ari pentru crearea unei Grădini botanice pe strada Petricani, unde au fost plantați 1300 de puieți. Mult mai târziu, în 1890 guvernatorul a dat o dispoziție care impunea crearea spațiilor verzi pe străzile Nicoilaevski, Gostinaia, Alexandrovski, Cupecesskaia și Catazievskaia ( arhiva de stat ).

Un rol important în crearea spațiilor verzi a mun.Chișinău a avut deschiderea în 1842, în preajma orașului, (cartierul Botanica de azi), a școlii pomicole din Basarabia sub conducerea savantului Denghing A. D., care se ocupa de creșterea și înmulțirea pomilor fructiferi și decorativi. Sub conducerea d-lui Denghing care a fost membru a mai multor societăți științifice ruse, dintre care putem menționa – Societatea de cercetări în domeniul științelor naturii din Moscova, Societatea

cercetărilor în domeniul agriculturii din Moscova, Societatea rusească de pomicultori din Petersburg etc… Școala pomicolă a cotribuit considerabil la introducerea mai multor specii de forme de arbori și arbuști din alte zone geografice în flora Basarabiei și folosirea multor specii forestiere autohtone atât în or. Chișinău cât și în alte zone ale Basarabiei. Școala având strânse legături cu multe centre științifice de domeniu din Imperiul Rus și din Europa cum ar fi Grădina Botanică imperială din Petersburg, Societatea amatorilor de cerctări de domeniu din Moscova, Riga, Ialta etc., asigura procurarea semințelor și a puieților de la aceste instituții, înmulțirea și aclimatizarea lor în condițiile Basarabiei. Numai în perioada 1846-1867 școala pomicolă a realizat populației 117 mii de puieți fructiferi și decorativi, iar în arboretul școlii au fost cercetate și propuse spre realizare 160 specii de arbori și arbuști, dintre care multe specii exotice cum ar fi robinia, glădița, sofora, sălcioara, philadephus coronarius, etc. Lucrările publicate de d-lui Denghing, cum ar fi "Tablițî dvenadțatiletnih nabliudenii v ocrrestnosteah Chișineva", "Obzor deistvia bessarabscogo ucilișcea sadovodstva" sunt unicele lucrări științifice din Basarabia sec. XIX în care sunt prezentate datele observațiilor fenologice a 415 specii de plante, inclusiv a 181 specii și forme de arbori și arbuști exotici cu indicarea gradului de iernare a acestora. În aceste lucrări este făcută o analizâ a procesului de aclimatizare a multor specii și forme decorative exotice, o parte din care au fost folosite la crearea spațiilor verzi orășenești și a altor zone ale regiunii, și se mai folosesc și astăzi, deși multe au dispărut sau au rămas în exemplare unice în parcurile vechi ale municipiului.

Din cele care s-au păstrat și se folosesc și astăzi în spațiile verzi ale orașului se numără și următoarele specii: Pinul strob, Bradul de Caucaz, Gingho biloba, Nucul negru, Gymnocladus dioicus, Stejarul roșu, Cercis, unele specii de taulă, Cenușer, Caragana arborescens, unele specii și forme de Păducel, Cătină albă, Dudul alb, Amorfa, Cimișir, Mesteacăn pufos, Catalpă mare, Fraxinus viridis, Mojdrean, Koelreiteria, Caprifol tătăresc, Coacăz auriu, Salcie plângătoare,

Calin-roseum, Buxus etc…

Dintre cele dispărute sau întâlnite rar în înverzirea orașului pot fi menționate Paltinul de munte, f. "Variegatum", Morus papuriferia, frasin f. "Pendula", Cheria japonica, Liriodendron,

Pavlovnia, Magnolia acumulata, etc.

Tot la sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX în Basarabia ia amploare construcția parcurilor particulare de pe lângă conacuri, instituții de învățământ, instituții sanitare și curative. Sunt construite parcurile din satul Miclești, Ivancea, Țaul, Temeleuți, Costiujeni, Brânzeni, Bălăbănești, Rediul Mare, Stolniceni, Glincâuți. Aceste parcuri care au fost create de către buni specialiști în materie, conțineau atât specii autohtone, cât și specii și forme exotice aduse din pepinierele Rusiei și ale unor state din Europa Occidentală. Aceste parcuri s-au păstrat până în prezent conținând specii ce și-au păstrat bine vitalitatea; Picea engelmana, Pinul strob, Bradul de Caucaz, Gingho biloba, Nucul negru, Stejarul roșu și alb, Henomeles suspensa, Cercis etc.

În aceeași perioadă, ca urmare a cererii în creștere de puieți fructiferi și decorativi în Basarabia iau ființă primele pepiniere pomicole: cea din satul Caterinovka (Bâcovăț), orașul Tighina și cea din Soroca (pepeniera "Ecou"), toate datând cu anii nouăzeci ai secolului trecut. Fiecare din aceste pepeniere creșteau nu numai pomi fructiferi, dar și arbori și arbuști decorativi, preponderent exotici. Spre exemplu pepiniera din Bâcovăț realiza aproximativ 80 de specii, forme și hibrizi de arbori și arbuști dintre care putem menționa: Betula verucoza f. "Purpurea", Catalpa mare f. "Purpurea", Sofora f. "Piramidalis", Henomeles japonez, f. "Aurea-variegatum", și "Purpurea", Dasiphora fructicoza, o mulțime de specii de Liliac.

Un rol nu mai puțin important în îmbogățirea asortimentului floristic al Basdarabiei atât în pomicultură, cât și în horticultura peisajeră de la începutul sec. XX l-a avut și pepiniera din orașul Soroca "Ecou", care creștea, pe lângă soiurile de viță-de-vie și pomi fructiferi, un număr enorm de specii, forme și hibrizi de arbori și arbuști forestieri, circa 400 de specii, dintre care: 40 de conifere și specii veșnic verzi, 164 de specii, forme și hibrizi de foioase, 170 de specii, forme și hibrizi de arbuști și liane decorative și un număr mare de specii, forme și soiuri de liliac și trandafiri ("ECO" 1914). Merită de menționat faptul, că din cele 170 de specii, forme și hibrizi de arbuști decorativi în prezent lipsesc sau s-au păstrat în exemplare unice circa 130 dintre care: Socul negru f. "Plena", Henomelesul japonez, 6 forme de Ribes sanguineum, Prunus spinosa f. "Plena", etc…

Pepinierele în cauză, dar îndeosebi cea de la Bâcovăț furniza arbori, arbuști și liane decorative pentru crearea spațiilor verzi din Chișinău, ni-l demonstrează atât exemplarele seculare din parcul "Ștefan cel Mare" cât și de pe unele artere de circulație, scuaruri și instituții științifice din zona centrală a orașului. Faptul este confirmat și de lucrarea d-lui Moiseev I. (horticultorul orașului) din 1915 "Cac posaditi u sebea nebolișoi parc; cachie vîbrati dlea ătogo porodî dereviev, custarnicov" în care se face o generalizare a aclimatizării multor specii exotice și se întocmește o listă de specii de arbori, arbuști și liane pentru a fi folosite în crearea spațiilor verzi din Basarabia, o mare parte din ele stând la baza înverzirii municipiului Chișinău.

După unirea Basarabiei cu România, în 1918, legăturile cu URSS fiind întrerupte, principala sursă de îmbogățire a structurii specifice a dendroflorei mun. Chișinău devin instituțiile de domeniu din Țară și din Europa. În această perioadă accentul se pune pe speciile autohtone.

În timpul celui de-al doilea război mondial o mare parte din spațiile verzi ale orașului au fost deteriorate, iar altele distruse definitiv cum s-a întâmplat cu parcul din cadrul școlii pomicole.

Odată cu ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică și crearea RSSM, orașul Chișinău devine capitala acesteia, impunându-se ca centru politic, economic și cultural al republicii. Anume în această perioadă se intensifică crearea spațiilor verzi a orașului, precum și activitatea multor pepiniere silvice. La intersecția anilor cincizeci-șaizeci începe construcția Grădinii botanice (parcul dendrologic de astăzi) și a parcului "Valea Morilor". Cu toate acestea inventarierea din 1951-19534 de către Gusev D. declară nesatisfăcătoare starea spațiilor verzi din mun. Chișinău. În momentul inventarierii în parcurile și scuarurile de uz general se aflau 8439 de arbori, 2726 de arbuști și 2464 metri de gard viu, iar pe străzile orașului sunt menționați 23148 de arbori. Principalele specii de pe arterele de circulație ale orașului sunt Robinia, care constituia 41,2%, Arțarul american – 19,3%, Ulmii – 16,7%, Paltinul de câmp – 7,6%, Teii – 3,1% (preponderent Teiul argintiu), coniferele – doar 0,3%. Vitalitatea acestora în majoritatea cazurilor lasă de dorit. În parcul "Ștefan cel Mare" predomina Ulmii cu 34%, apoi Arțarii cu 17%, Robinia – 15%, Teii – 5%, coniferele dețineau 6%, fiind reprezentate de Biota, Pin și Ienupăr de Virginia. În parcul Catedralei predomina Ulmii cu 72%, Robinia cu 15% și Arțarii cu 5%.

Pe la sfârșitul anilor cincizeci începe construcția parcului-dendrariu de pe lângă institutul de vinificație (parcul Vieru), care la ora actuală este cel mai bogat din Chișinău din punct de vedere al numărului de taxoni. Acest parc păstrează specii rare precum: Molidul canadian și Molidul canadian f. "Conica", Bradul, Bradul argintiu, Gymnocladus dioicus, Ficus, Aesculus carnea, Castanul porcesc f. "Boumani", Castanul bun, Moșmolul, Glădița f. "Elegantissma" etc.

Tot în acești ani se desfășoară și construcția parcului "Stăuceni" din preajma orașului, cu o dendrofloră la fel de bogată ca și a parcului "Vieru", numărând 128 de taxoni, printre care putem menționa: Molidul înțepător f. "Atriviridis", Molidul canadian, Chiparosul de California, Iunuperus drupaceae, Pinul flexibil, Arborele de plută, Fagul, Maclura, Budleia Davidii, Hydrongea paniculata, Rodotipos keroid, etc… Acest parc este cel mai bogat în specii conifere, ele reprezentând 20 de taxoane, ceea ce constituie 14% din total. Principalele centre de furnizare a speciilor introducente pentru aceste parcuri la acea perioadă erau Grădina Botanică din Moscova, cea din Kiev, cea din Ialta și parcul dendrologic "Trosteaneț".

În 1960-1961 a fost elaborat primul proiect complet al zonei verzi a orașului Chișinău de către Institutul de proiectări "Agrolesproiect" din Moscova, fiind aprobat de către Consiliul de Miniștri al RSSM și de către comitetul executiv orășenesc. În baza unei hotărâri a organelor de stat, Direcției principale a gospodăriei silvice de pe lângă Consiliul de miniștri îi sunt transmise în anii 1961-1962, 1681 ha de terenuri din jurul orașului Chișinău pentru a fi plantate și pentru a crea o rețea complexă de parcuri silvice în preajma municipiului. Pentru realizarea acestor lucrări a fost creată Gospodăria Silvică Chișinău.

În anii 1962-1965 pe aceste terenuri se efectuează și un volum enorm de plantări, fiind create concomitent următoarele parcuri silvice: "Butoiaș", "Petricani", "Lunca gâștei", "Calea Orheiului", "Râșcani", "Moldexpo", "Pruncul", "Calea Basarabiei", "M. Sadoveanu", "Buiucani", "Muncești". În 1968, ca urmare a încheierii creării rețelei de parcuri silvice ele sunt transmise spre gospodărire Direcției Spațiilor Verzi a orașului Chișinău.

Tot în această perioadă (1962-1963) începe construcția parcului "Alunelul" din cartierul Buiucani, a parcului "Valea Trandafirilor" pe teritoriul așa-zisului pasaj "Dolina roz" din cartierul Botanica a municipiului Chișinău.

În baza hotărârii Consiliului de Miniștri al RSSM din 17 iulie 1967 "O merah sozdania blagoistroenîh zon otdîha dlea trudeașcihsea goroda Chișineva" lângă orășelul Vatra din preajma orașului Chișinău începe construcția parcului "Vatra" cu o suprafață de 144 ha. În anul 1969 pe baza parcului silvic "Râșcani" cu o suprafață de 87 ha începe construcția parcului "M. Sadoveanu" și a parcului pentru copii "Râșcani" cu suprafața de 3 ha, inițial având drept specie de bază Ulmul de Turkestan, care a fost defrișat, înlocuindu-se cu alte specii și forme de arbori și arbuști decorativi.

La începutul anilor optzeci (1971) pe teritoriul vechii școli de vinificație din sectorul Botanica începe construcția parcului "Sarmisegetuza", plantările fiind efectuate în majoritate cu puieții parcului-denedrariu din capitală. Inițial aici predominau arbori de Soforă, Ulm, Robinie, Gladiță și Plop. Astăzi parcul numără 63 de specii și forme de arbori și arbuști. În 1972 începe construcția ultimului parc – "La izvor" pe o suprafață de 203 ha, care încă nu a luat sfârșit.

La rețeaua spațiilor verzi a orașului Chișinău contribuie și plantațiile de pe lângă clădirirle locative și cele de pe arterele de circulație. Majoritatea blocurilor locative din oraș la momentul dării în exploatare sunt însoțite de mici terenuri de odihnă în care un rol important îi revine zonei verzi, aceasta, creând o legătură armonioasă cu perdelele forestiere situate de-a lungul autostrăzilor. În comparație cu 1952 componența specifică a acestui tip de înverzire s-a ameliorat.

Conform datelor 01.10.1952 plantațiile de-a lungul străzilor conțineau 23148 de arbori și arbuști, iar la 01.06.1995, conform datelor AGSV Chișinău cifra e de 76600 de arbori și arbuști.

În cadrul acestor plantații a circa 50 de specii și forme, însă numai 10 din acestea se întâlnesc în număr mai mare de 200. Componența acestor spații verzi o constituiau: Robinia pseudoacacia – 41,2%, Arțarul american – 19,3%, Ulmii – 16,7%, Paltinul de câmp – 7,6%, Teii – 3,1%, coniferele – 0,3%. Arbuștii aveau o pondere mică, atât ca suprafață, cât și ca număr de specii și forme (predomină Caragana, Lemnul câinesc și Coacăzul auriu).

Astăzi în plantațiile de-a lungul străzilor sunt folosite 97 de specii (84 foioase și 13 conifere), dintre care 28 de specii autohtone, 55 de specii introducente și 14 forme, principalele fiind: Plopii (alb, piramidal, Bolle, canadian), Paltinii argintiu și francez, Platanii, Castanii, Dudul alb, Ulmii, Teii și pomii fructiferi (Cireș, Vișin, Cais), acestea din urmă predominând în jurul caselor particulare de la marginea orașului. În ultimul timp crește rapid ponderea Castanului porcesc, Platanului și a Paltinului de câmp și de munte, iar Robinia pseudoacacia fiind într-o scădere permanentă, spre deosebire de rolul de frunte ocupat altădată.

În prezent spațiile verzi ale municipiului sunt gospodărite de mai mulți agenți economici, principala instituție de stat ce are funcția să gestioneze aceste spații este Asociația Gospodăriei Spațiilor Verzi ale municipiului, care are în componența sa la ora actuală 11 parcuri silvice, 10 parcuri, mai multe scuaruri și spațiile verzi de-a lungul străzilor. Au un rol important în carcasa verde a municipiului și spațiile verzi cu acces limitat, cum ar fi parcurile: 1) "Vieru", "Moldexpo", "Stăuceni" (spații verzi de pe lângă instituții de învățământ și cercetare; 2) spațiile verzi de pe lângă locuințele particulare; 3) spațiile verzi cu profil specializat, cum ar fi Grădina Botanică și parcul dendrologic (fosta Grădină botanică) municipal. Spațiile verzi din această grupă sunt gospodărite de către instituțiile pe lângă care au fost create, cum ar fi cazul Institutului de vinificație (parcul "Vieru"), Institutul de Botanică (Grădina Botanică), etc. sau sunt unități economice independente, cazul parcului dendrologic municipal.

Principala sursă de material săditor pentru completarea și extinderea spațiilor verzi ale municipiului sunt pepinieriile Asociației "Victoria" din R. Moldova. La 01.06.1995 pe suprafața de aproximativ 4000 ha a spațiilor verzi ale Chișinăului creșteau 1965700 de arbori și arbuști, dintre care 1294700 arbori și 671000 arbuști (AGSV Chișinău).

Unei persoane din municipiu la 01.04.1989 îi revenea 53,32 m.p. de spații verzi, în 1994 – 57,9 m.p., în 1995 – 54,1 m.p., iar în 1996 – 53,3 m.p.

Dat fiind faptul trecerii parcurilor silvice în zona intravilană a municipiului, este actuală problema creării unei noi rețele verzi extravilane prin preluarea de noi teritorii cu sau fără vegetație forestieră, cu împădurirea acestora ulterioară, pentru extinderea suprafeței spațiilor verzi și mărirea gradului de înverzire a municipiului.

În concluzie, e de menționat faptul că dezvoltarea spațiilor verzi Chișinău în particular, cât și a celor urbane și rurale din întreaga republică a evoluat în strictă dependență de astfel de lucrări în întregul spațiu sovietic.

CAPITOLUL ii. Materiale și metode

Materiale

La realizarea prezentei lucrări au fost utilizate următoarele materiale:

Panglică metalică cu lungimea 15 m;

Clupă forestieră;

hîrtie milimetrică;

documentația locală de la Oficiul cadastral Criuleni.

Pentru determinarea vitezei vîntului, cantității de precipitații au fost utilizate datele serviciului Hidrometeo de Stat, iar pentru indentificarea tipurilor de sol precum și a compoziției au fost utilizate materialele Direcției funciare raionale Criuleni, precum și observatilor noastre (plantele indicatoare).

Metode

Pentru realizarea obiectivelor de cercetare pe parcursul anilor 2014-2015 s-au efectuat lucrări în teren pentru determinarea taxonomică a plantele lemnoase.

Metodologia a fost stabilită în funcție de cerințele cercetării, utilizîndu-se diferite metode de lucru. Astfel pentru prima parte s-a pus accentul pe:

observații personale în teren;

inventarierea și determinarea speciilor, formelor și varietăților de plante lemnoase;

stabilirea nivelului de dezvoltare a organelor de reproducere;

aprecierea vitalității;

cumulare, analiză.

Înflorirea și fructificarea au fost apreciate după scara:

0 – plantele nu înfloresc și nu fructifică;

1- înflorire (fructificare) foarte slabă; flori ori fructe sunt foarte puține pe ramuri bine luminate la plantele solitare ori la lizieră și foarte slab în masiv;

2- înflorire (fructificare) slabă; înflorire (fructificare) satisfăcătoare la plantele solitare ori în lizieră și foarte slab în masiv;

3- înflorire (fructificare) medie; înflorire (fructificare) bună la plantele solitare și în lizieră și uniformă în masiv;

4- înflorire (fructificare) bună; înflorire (fructificare) abundentă la plantele solitare, în lizieră și bună în masiv;

5- înflorire (fructificare) foarte bună; înflorire (fructificare) abundentă la exemplarele solitare, în lizieră și în masiv;

Vitalitatea plantelor este evaluată în baza criteriilor sus menționate: rezistența la iernare, la secetă, arșiță, poluare și este apreciată după scara gradată:

1- vitalitate bună; plantele nu au devieri morfologice vizuale de la normă, care este diagnoza acestei specii sau forme. Plantele înfloresc și fructifică;

2- vitalitate satisfăcătoare, sau medie; în legătură cu vătămările parțiale de la condițiile iernării, secetei, bolilor și vătămătorilor, condițiilor pedoclimatice, rezistența plantelor se reduce, ele sunt deviate de normă, culoarea frunzelor este schimbată. Plantele înfloresc, dar fructifică neregulat;

3-vitalitate slabă; vătămările permanente în timpul iernării, secetei, a atacurilor de dăunători și boli fac ca plantele să sufere puternic, avînd o creștere redusă și o deviere vizibilă de la normă. Nu înfloresc sau înfloresc sporadic, nu fructifică [14,p.36].

Au fost analizați factorii esențiali care înfluențează soluțiile de amenajare a terenului: apele naturale existente, nivelul freatic, care reprezintă factori importanți pentru soluționarea unor probleme de proiectare ca: udarea culturilor, s-au stabilirea unor măsuri de ameliorare a terenului.

Condițiile de climat ale zonei:

Se analizează temperatura medie anuală, temperaturile extreme, regimul de precipitații, direcția și intensitatea vînturilor dominante, calitatea atmosferei și umiditatea acesteia (gradul de poluare). Tot aici sunt analizați și cercetați factorii microclimatici în cuprinsul terenului: părțile expuse curenților și vînturilor s-au afectate de înghețuri, zone adăpostite, pante însorite s-au expoziții care se întîlnesc mai frecvent, terenuri care rămîn mai mult timp sub zăpadă.

Toate aceste aspecte au o deosebită influență asupra alegerii sortimentului și amplasamentului vegetației. Deosebit de importantă este cunoașterea condițiilor de sol și anume: grosimea stratului fertil, tipul de sol, textura, pH-ul, salinitatea s-au alcalinitatea, gradul de eroziune, etc. [10,p.109].

Condițiile sanitare. Au fost cercetate și analizate eventualele emanții nocive, natura plantațiilor, sursa distanța, gradul de influență.

Aspecte sociale. Au fost estimat, numărul populației, unele aspecte legate de starea de sănătate a acestora.

– factorii ecologici climatici: lumină, temperatura aerului, umiditatea atmosferică,

vânt;

– factorii ecologici edafici: textura și profunzimea solului, regimul de umiditate din sol, fertilitatea solului;

– factori geomorfologici: altitudine, expoziție, pantă, configurația terenului;

– factori biotici: animali, vegetali.

– factori antropici;

– factori poluanți.

Capitolul IiI. rezultate și discuții

3.1. Caracteristica bioecologică a speciilor identificate

Genul Picea Dietr. – Molid. Speciile de molid sunt răspândite în Emisfera de Nord (Europa, Asia, America), diversitatea maximă atingând în zona montană a Chinei.

Molizii sunt arbori de prima mărime, atingând înlțimea de 60 m și mai mult, diametrul de 1,5-2 m. Rădăcina este superficială, din care cauză uneori sunt doborâți de vânturi. Scoarța la arborii tineri ± netedă, cenușie cu nuanță brună, la cei în vârstă crăpăcioasă, relativ subțire, ușor se exfoliază. Lemnul alb sau slab gălbui, rareori cafeniu-deschis sau roșu-deschis, cu un sistem de canale rezinifere verticale și orizontale și traheidele radiare cu îngroșare dentiformă și spiralată pe pereții interiori, se consideră superior celui de brad. Coroana piramidală conică cu ramurile dispuse verticilat și izolat intermediare. Lujerii numai de tip macroblaste.

Frunzele aciculare, ascuțite, tetramuchiate (cu unele excepții, de ex., specia P. omorica), sunt dispuse spiralat în jurul lujerilor pe niște pernuțe proeminente și decurente, ceea ce dă lujerilor un aspect brăzdat după căderea frunzelor [2,p.38].

Microstrobilii amentiformi, galbeni-roșcat, dispuși în toată coroana pe axila lăstarilor din anul precedent. Conurile terminale, la început erecte, mai târziu devin pendente, solzii seminali pieloși, persistenți, bracteele scurte, ascunse între solzii seminali. Culoarea conurilor se schimbă de la verde, purpurie-vie, până la cafenie-închis; maturația anuală – toamna. După eliberarea semințelor, conurile mai rămân câtva timp pe arbori, apoi cad.

Semințele mici, aripate, fără pungi rășinoase, își păstrează capacitatea de germinare mai mulți ani. Molizii sunt mai puțin pretențioși față de fertilitatea solului, rezistenți la ger și la umbră, dar nu rezistă la secetă.

Genul Picea include (după diferiți autori), 35-50 de specii, repartizate în două secții: (1) Eupicea cu speciile P. abies, P. obovata, P. pungens, P. engelmanii, P. canadensis, P. orientalis etc. și secția (2) Omorica – P. jezoensis, P. omorica, P. sitchensis.

Picea abies (L.) Karst. (P. excelsa Link) – Molid comun. Arbore răspândit în Europa (de la munții Pirenei, până la Ural), predominant în pădurile de conifere din Carpați. Arbori până la 50 m înălțime și sub 2 m diametru. Rădăcina trasantă cu mai multe ramuri laterale, care pleacă de la colet, ceea ce face arborii vulnerabili la vânturile puternice. Tulpina erectă, cilindrică, elagajul se produce destul de ușor. Scoarța netedă la arborii tineri, brună-deschis, mai târziu formează solzi subțiri. La arborii bătrâni ritidomul capătă o nuanță brună-roșcat până la cenușie, se exfoliază în solzi subțiri. Lemnul alb, nediferențiat în duramen distinct, moale, ușor, rezistent, elastic, cu canale rezinifere, inele anuale pronunțate.

Coroana ascuțit-piramidală, aproape columnară, cu ramurile laterale întinse orizontal sau aplecate, dispuse în verticile. Ramurile de ordinul al II-lea la arborii bătrâni, de regulă, sunt pendente [4,p.63].

Lujerii glabri sau scurt pubescenți, de culoare brună sau galbenă-roșiatică. Mugurii laterali ovoidali, roșii-brunii, cei terminali conici, acoperiți cu solzi. Muguri nerășinoși.

Frunzele acicole sau liniare, tetramuchiate, drepte sau puțin falcate, acute, înțepătoare, de culoare verde-închis, cu dungi slabe, albăstrui, lungi de 1-2,5 cm, dispuse în jurul lujerilor uniform sau mai îngrămădite pe partea superioară.

Microstrobili amentiformi, de 2-3 cm lungime, roșii-gălbui pe lujerii din anul precedent. Conurile acoperite cu solzi subțiri, romboidali, cu vârful trunchiat, emarginat sau scurt dințat. Conurile de formă cilindrică sau conic-cilindrică, de 10-15 cm lungime, pendente, la început verzi sau roșii, iar la maturitate brune. Semințele relativ mici, de 4-5 mm lungime, trimuchiate, aripa sub 12 mm lungime. Maturizarea semințelor are loc în toamna aceluiași an, când solzii se îndepărtează și semințele cad, iar conurile mai rămân un timp pe arbori. Semințele au o capacitate germinativă înaltă (70-80%). Molidul comun este una din cele mai rezistente specii la ger și umbră. Pretinde la umiditatea atmosferică și edafică înaltă, de aceea slab rezistă în condițiile urbane. În solul bogat și reavăn dezvoltă un sistem radicular superficial cu un lemn cu capacități fizico-mecanice reduse, de aceea suferă de vânturi și avalanșe [7,p.40].

Se cultivă în cantități mari în pepinierele gospodăriilor silvice special pentru “brazi de Crăciun”. Are foarte multe forme și varietăți care se deosebesc prin habitusul coroanei și culoarea acelor, precum și prin însușirile ecologice.

P. pungens Engelm. – Molid înțepător. Arbore originar din America de Nord (munții Stâncoși, altitudinea de 2000-3000 m). Arbrore de mărimea I, de până la 50 m înlțime și 120 cm în diametru. Coroana piramidală sau aproape cilindrică. Ramurile sunt dispuse orizontal în verticile distanțate. Lujerii viguroși, glabri, de culoare brună-deschis.

Mugurii conici sau globuloși, cei terminali mai mari, nerășinoși. Solzii la vârf răsfrânți. Scoarța cenușie.

Acele rigide, înțepătoare, ușor curbate, dispuse în jurul lujerilor, mai înghesuite pe partea superioară, acoperite cu un strat pruin argintiu, glauc sau ceruleu, care cu timpul se șterge.

Microstrobili rozii-violacei cu o nuanță gălbuie. Conurile femele cilindrice, de 6-10 cm, cu solzi subțiri romboidali, flexibili, emarginați, de culoare brună-deschis. După căderea semințelor se mai țin pe arbori până în toamna anului viitor. Semințele relativ mici, masa a 1000 de semințe este de 4-5 g [16,p.55].

Molidul înțepător este nepretențios față de condițiile pedoclimatice. Rezistent la ger, secetă și insolație. Rezistent la vânt și polei. Este una din cele mai rezistente specii de conifere, mai ales formele argintii, la gaze, fum, praf și atmosfera urbană. În tinerețe rezistă la formarea artificială a coroanei prin tundere. Longeviv.

Genul Pinus L. – Pin. Pinii, de obicei, sunt arbori mari, erecți, atingând înălțimea de 50 (75) m și 2-4 m în diametru și numai unele specii reprezintă arbuști procumbenți. Rădăcina pivotantă, cu puternice rădăcini laterale. Trunchiul drept cu scoarța groasă, brună-cenușie-întunecat sau brună-roșcat, formează de timpuriu un ritidom cu crăpături adânci. Lemn cu duramen colorat și canale rezinifere.

Coroana piramidală la arborii tineri și ovată sau umbeliformă la cei bătrâni, ramurile laterale, relativ groase, dispuse în verticile. Lăstarii de două tipuri – lungi (macroblaste) și scurți (microblaste). Lăstarii lungi poartă numai frunze scvamiforme, la subsuoara cărora se află macroblaste cu fascicule de câte 2,3,5 frunze, iar între acestea se găsesc mugurii.

Frunzele la pin sunt lungi și subțiri, în secțiune transversală plan-convexe, durata vieții – 3-6 ani.

Microstrobilii amentiformi, scurți, îngrămădiți la baza lujerilor din anul curent la subsuoara frunzei scvamiforme. Fiecare microstrobil constă din numeroase stamine solziforme cu câte doi saci polinici pe partea inferioară. Macrostrobilii sau conurile sunt constituite din solzi seminali îngroșați în partea de la vârf, formând o apofiză cu o proeminență numită umbelic și din bractee cojoase mai scurte, decât solzii seminali, astfel că la conurile mature nici nu se văd, dispuse aproape de vârful lăstarilor, solitare sau câteva în verticil, erecte sau pendente, foarte variate ca mărime și formă la diferite specii.

La maturitate solzii se depărtează unul de altul, iar uneori rămân dispuși compact și cad împreună cu semința. Semințele aripate, uneori nearipate.

Genul Pinus include cca. 100 de specii răspândite în zona temperată a Emisferei de Nord, Mediteraneană și numai unele specii în zona tropicală.

Multe specii de pin reprezintă o sursă de lemn prețios, se aplică în silvicultură pentru crearea perdelelor forestiere de protecție, pentru împădurirea terenurilor cu solul sărac și uscat, pentru crearea spațiilor verzi și zonelor de recreație.

P. montana Mill. – Pin de munte. Este răspândit în munții Europei (Carpați, Alpi, Pirenei, Balcani etc.) (până la înălțimea de 2500 m). Arbore mic sau arbust, cu multe tulpini de la bază culcate, spre vârf ascendente sau erecte. Coroana piramidală sau semirotundă (când este sub formă de arbust). Scoarța crăpată în solzi neregulați, brună-cenușie. Lemn cu duramenul colorat în cafeniu-roșcat, tare, elastic, rășinos.

Lăstarii glabri, la început de culoare verde-deschis, apoi mai întunecat. Mugurii alungit ovoizi, la vârf ascuțiți, bruni, rășinoși [17,p.71].

Acele puțin răsucite, la vârf obtuziscule, pe margini fin serate, 3-7 cm lungime, de culoare verde-vie, dispuse des câte 2, îngrămădite spre vârful lujerilor și încovoiate spre lujer, cu 2-6 canale rezinifere sub epidermă. Acele sunt cu durata vieții de 2-5 ani.

Microstrobilii ovoizi, de 1-1,5 cm lungime, grupați în buchete la vârful lăstarilor din anul precedent, se păstrează uscate până toamna târziu. Conurile ovoid-globuloase, sesile, de 2-5 cm lungime, cenușii până la brune-închis, solitare, sau câte 2-4 în verticile. Apofiză rombică, puțin proeminentă, cu carenă ascuțită, cu umbelic scurt mucronat, de regulă, în centru.

Pinul de munte este un xerofit tipic, puțin pretențios față de sol, rezistent la ger și la secetă. Preferă atmosferă umedă și precipitații abundente, în același timp este rezistent la insolație puternică și condiții de oraș. Poate fi folosit la fixarea pantelor erodate și alunecărilor de teren, precum și în construcția spațiilor verzi. Varietățile ornamentale:

P. silvestris L. – Pin silvestru, Pin comun. Specie cu un areal foarte întins, din munții Pirenei până în Pacific. Arbori până la 40-50 m înălțime și 1 m în diametru.

Rădăcina pivotantă, cu rădăcinile laterale puternice și profunde; pe soluri superficiale pivotul încetează creșterea, dezvoltându-se viguros rădăcinile laterale, sistemul radicular devenind de tip rămuros. Trunchiul drept, zvelt, cilindric, curățat de crăci la înălțimi considerabile, crescând solitar sau în arborete rare atinge o înălțime mai mică cu trunchiul decident (conicitate). Scoarța la arborii tineri galbenă-cenușie, formează de timpuriu ritidom cu crăpături longitudinale adânci, se exfoliază în foițe subțiri. În partea inferioară trunchiul devine gros, de culoare cenușie-brună, iar mai sus roșie-cărămizie caracteristică, ceea ce îl deosebește de alte specii. Lemnul trainic, diferențiat în alburn și duramen, cu canale rezinifere, elastic, rezistent; alburnul alb-gălbui, duramenul de culoare mai închisă, inelele anuale pronunțate [13,p.45].

Coroana la început alungit piramidală, apoi, la arborii bătrâni, devine neregulată, tabulară, Ramurile laterale groase, puternice, întinse orizontal, dispuse în verticile neregulate. Lujerii glabri, galbeni-cenușii; mugurii alungit-ovoizi, ascuțiți, de 6-12 mm lungime, bruni-roșiatici, puțin rășinoși, solzii lor lipiți și marginea franjată.

Acele rigide, ușor răsucite, de 4-7 cm lungime și 2 mm lățime, pe margine fin serate, cu partea superioară convexă, cea inferioară plană, cu stomate, dispuse în dungi albe-albăstrui; durează 2-4 ani; după căderea acelor pe lujeri rămân cicatrice proeminente.

Microstrobilii în formă de amenți ovoizi, galbeni, îngrămădiți în buchete la baza lujerilor din anul curent. Conurile mature alungit-ovoide, puțin asimetrice la bază, brune sau cenușii, lungi de 3-7 cm și groase de 2-3 cm, dispuse solitar sau în verticile câte 2-3, pedunculate, pendente. Apofiza rombică, partea anterioară ascuțit unghiulară, plană sau ușor convexă, cu carena puțin proeminentă, transversală; cu umbelic mic, puțin proeminent, cafeniu-deschis, lucitor. Semințele alungit-ovoide, 3-4 mm lungime, aripate, cenușii-închis, negricioase; masa a 1000 de semințe este de cca. 8 g.

Are o largă amplitudine ecologică, fiind rezistent la ger, puțin pretențios față de sol. În sudul Republicii Moldova ajungând la vârsta de 30-40 ani se usucă, la Centru și Nord trăiește ceva mai mult. Prezintă puțin interes silvic și ornamental.

P. nigra Arn. – Pin negru (P. austriac). Arbore din Europa centrală și de sud (Austria, Jugoslavia, Albania), unde crește în munți la altitudinea de 1400-1500 m, pe soluri calcaroase. Formează păduri, mai ales pe pantele sudice. Atinge înălțimea de 20-30 (40) m. Rădăcina pivotant-trasantă cu puternice ramuri laterale. Tulpina dreaptă, elagajul se produce relativ greu. Scoarța cenușie-negricioasă, aproape neagră, adânc brăzdată, formează de timpuriu un ritidom gros de culoare întunecată. Lemn dens, trainic, mijlociu flexibil, cu traheide scurte, duramen brun-roșcat [15,p.39].

Coroana conică la arborii tineri, la cei bătrâni tabulară. Ramurile puternice, dispuse în verticile regulate, la vârf ± ascendente. Lujerii destul de groși, glabri, bruni-negricioși. Mugurii cilindrici, ascuțiți la vârf, de 12-24 mm lungime, bruni-cenușii, rășinoși, cu solzi fimbriați pe margini, reflecși. Frunzele mugurilor solziforme, mai scurte decât teaca, de culoare închisă.

Acele tari, ascuțite, înțepătoare, drepte sau puțin curbate spre lujeri, 8-14 cm lungime și 1,6-1,8 mm lățime, de culoare verde-întunecat, dispuse câte 2 și îngrămădite, formând un frunziș des. Durata 4-5 ani.

Microstrobili amentiformi, compacți, adunați la vârful lujerilor din anul precedent. Conurile ovoide sau ovoid-conice, simetrice, de 5-8 cm lungime și 2-4 cm diametru, de culoare deschisă, brună-gălbuie, lucitoare, sesile, dispuse câte 2-4 perpendicular pe lujeri, îndreptate în jos. Maturația în al 3-lea an. După maturație conurile se deschid și cad în scurt timp. Solzii seminali groși, cu marginea superioară a lor rotunjită, apofiza proeminentă, în partea anterioară rotunjită, cea posterioară carenată, la mijloc cu un umbelic mai întunecos, acesta prevăzut, la solzii superiori, cu ghimpe scurt. Semințele mari, alungit-ovoide, 5-6 mm lungime, de culoare deschisă, uneori pestrițe, cu o aripă neagră strălucitoare, masa a 1000 de semințe este de 20 g, puterea germinativă 60-70%.

Specie „pionieră”. Preferă soluri nisipo-argiloase cu substrat calcaros și cu umiditate redusă. Pinul negru este rezistent la geruri și la secetă, la condițiile orașelor industriale. Se folosește cu succes la valorificarea terenurilor degradate și la crearea spațiilor verzi [9,p.63].

Fam. Cupressaceae Bartl. – Cupresacee. Cupresaceele sunt plante arborescente de mărime mică și mijlocie, dar unii reprezentanți ating înlățimea de 40 și chiar 60 m, iar printre arbuști se întâlnesc forme prostrate, întinse pe pământ. Cupresaceele sunt larg răspândite atât în emisfera nordică cât și cea sudică.

Frunzele persistente, solziforme sau aciculare, dispuse opus sau verticilat, decurente, se întâlnește și fenomenul de dimorfism al frunzelor (frunzele tinere aciculare lungi, mai târziu se dezvoltă frunze solziforme, foarte mici).

Microstrobili mici, ovoizi sau sferici, terminali sau axilari. Conuri mici, globuloase sau ovoide, cu solzii așezați valvat sau imbricat, uscați sau cărnoși, concrescuți cu bractee; conțin 1-3 sau până la 12 ovule. Semințele aripate sau nearipate. Plantule la germinare cu 2, rareori cu 5-6 cotiledoane.

Fam. Cupresacee cuprinde 19 genuri cu cca. 130 de specii [2,p.81].

Genul Juniperus L. – Ienupăr. Arbori și arbuști sempervirescenți, uneori prostrați. Arbori de mărime mică; ramificația deasă, distichă sau neregulat verticelată. Mugurii nuzi, uneori înconjurați de acicule scurtate. Frunzele aciculare, liniar-lanceolate sau solziforme, decurente, patente sau (cele solziforme) lipite de lujeri, opuse sau verticilate cîte 3. Strobilii unisexuați monoici sau dioici. Microstrobilii alcătuiți din stamine solziforme opuse sau verticelate câte 3, fiecare stamină purtând câte 2-6 saci polinici; microstrobili axilari dispuși pe lujerii din anul precedent, solitari sau adunați, uneori terminali pe lujeri laterali. Macrostrobilii constituiți dintr-un verticil de solzi carpelari sau din 1-3 fie perechi de solzi, fie verticile trifoliate, cu 1-2 ovule ortotrope, axilari sau terminali. Conuri (galbule) cărnoase, indehiscente, globuloase sau puțin alungite, mici, cca. 0,6 cm cu 1-10 semințe nearipate. Maturația în anul al doilea. Galbulele în primul an sunt verzi, apoi devin negre-albăstrii cu strat pruinos. Arealul genului Juniperus este întins peste Eurasia și America de Nord. Cuprinde cca. 70 specii [1,p.38].

Juniperus communis L. – Ienupăr comun. Arbore mic răspândit în Europa centrală și de nord, Asia de Nord, America de Nord și Africa de Nord.

Înlățimea până la 8 (12) m. Tulpina puternic ramificată, ramurile ascendente sau erecte, coroana îngust piramidală, scoarța brună-cenușie, se exfoliază longitudinal. Lujerii subțiri, bruni-roșiatici.

Lemnul diferențiat în alburn îngust, alb și duramen foarte tare, cu inele anuale distincte, înguste, sinuoase, cafenii-cenușii cu luciu opac.

Frunzele la arborii tineri aciculare, subulate, drepte, rigide, la vârf ascuțite, înțepătoare, pe față canaliculate, pe dos obtuz-carenate, de 10-15 (20) mm lungime și 1-2 mm lățime, pe față cu o dungă albă de stomate, dispuse în verticile câte 3, patent-divergente. La arborii vârstnici frunzele sunt solziforme.

Strobilii unisexuați-dioici, rareori monoici. Microstrobili alungit-ovali, din microsporofile solziforme cu câte 2-6 microsporangi, cu saci polinici.

Conurile sunt niște pseudobace sferice, mici de 6-9 mm în diametru, cărnoase, indehiscente, în anul întâi ating mărime definitivă, de culoare verde, în anul al doilea ajung la maturație și capătă culoarea neagră-albăstruie, acoperită cu strat pruin, conțin câte trei semințe alungit-ovoide, de culoare brună. Masa a 1000 de semințe este de 18 g. Semințele germinează după 2-3 ani, iar semănate proaspete imediat toamna, încolțesc primăvara.

Ienupărul comun crește încet. Longeviv. Este rezistent la ger și secetă, nepretențios față de sol. Moderat rezistent la gaze și fum.

Ienupărul comun îl putem găsi numai în colecțiile dendrologice. Publicului larg el este foarte cunoscut prin formle și varietățile sale, care în cantități mari se cultivă în spațiile verzi. În tinerețe ambele forme au o valoare ornamentală de excepție, dar cu vârsta coroanele fastigiate ale arborilor încep a se răsfira [11,p.38].

J. sabina L. – Cetină de negi. Arbust culcat, târâtor, răspândit în Europa, inclusiv munții Carpați, Crimeei, Caucaz, Asia de Nord și America de Nord, crește până la altitudinea de 1500-2000 m. Rareori crește sub formă de arboraș erect, scoarța trunchiului și a ramurilor netedă, cenușie-roșiatică. Tulpinile ascendente, unele repente. Lujerii subțiri, cu grosimea de 8-10 mm în diametru, cei tineri trimuchiați, bruni.

Frunzele la plantele tinere și adesea pe ramurile inferioare ale plantelor bătrâne aciculare, pe față ușor concave, cu dungă albicioasă de stomate, pe dos convexe, înțepătoare, lungi de 2,5-8 mm și late de 0,5-0,75 mm; la plantele bătrâne frunzele sunt solziforme, de formă lanceolată, rombică sau ovală, acuminate sau obtuze, partea dorsală carenată, cu o glandulă ovală, mici de cca. 1 mm lungime, așezate opus, imbricat, alipite de lujeri, zdrobite, frunzele au un miros caracteristic neplăcut.

Strobili monoici sau dioici. Microstrobili de formă ovală, din 3-6 microsporofile solziforme, acute la vârf, dispuse opus, imbricat, cu câte 3 saci polinici. Megastrobili din 4 solzi, terminali, erecți, la maturitate devin pseudobace, globulos-ovate sau sferice, de 5-7 mm în diametru, pedunculate, pe lujeri scurți îndoiți, de culoare brună-neagră, la suprafață cu un strat pruin. Semințele câte 1-3, ovale, cu carenă bine pronunțată. După fecundare solzii seminali repede se concresc, formând un con cărnos, rotund (bacă falsă). Maturația în toamna primului an sau în primăvara următoare.

Frunzele sunt toxice, conținând substanța “sabinol”, folosită în medicină. Crește încet, rezistent la ger și secetă și la condițiile orașului. Are cerințe reduse față de sol, crește pe soluri sărace, calcaroase, slab salinizate, nisipuri, răspândindu-se prin înrădăcinarea ramurilor. Specie longevivă.

J. virginiana L. – Ienupăr-de-Virginia. Arbore originar din America de Nord, de la lacul Hudzon, până la Florida, Texas și Mexic. Atinge înlățimea de 15-30 m. Tulpina dreaptă, ușor conică, uneori acoperită până la bază cu ramuri; scoarța cenușie sau brună-roșcată. Lemn cu duramen roșcat, moale, ușor, fin, uniform, mai puțin rezistent, are miros plăcut, este larg cunoscut ca cel mai bun pentru creioane, de unde denumirea de “arbore de creioane”. Coroana larg-piramidală, exemplarele tinere au, de obicei, coroana mai îngustă, ovoidală. Ramurile divergente, uneori pendente; lujerii subțiri, cca. 1 m, zvelți, neclar cvadrimuchiați, de culoare verde-albăstruie [12,p.45].

Frunzele, pe exemplarele tinere și pe lujerii puternici, sterili, sunt aciculare, liniar-lanceolate, subulat-acuminate, de cca. 1,5 mm lungime, pe față cu dungă albicioasă de stomate, opuse, de 10 mm lungime, cele solziforme ovat-rombice, cu vârful acut sau acuminat, pe partea dorsală cu o glandulă reziniferă (sau aceasta lipsește).

Strobili unisexuați-dioici, rareori monoici. Pseudobace foarte abundente, sferice, mici, de 5 mm în diametru, albastre-închis, cu strat pruin, învelișul cărnos, dulceag, cu 1-2 semințe rotund-ovoidale, lucitoare, masa a 1000 de semințe este de 25-33 g.

În primii ani crește încet, pe urmă mai rapid. Este rezistent la ger și secetă, puțin pretențios față de sol, totuși crește mai bine pe soluri fertile și revene, nu rezistă la soluri bătătorite, aceasta duce la pieirea plantei. Rezistă la fum, gaze, condiții de oraș. Puțin se atacă de boli și dăunători. Ușor suportă pretarea (formarea coroanei prin tundere) și menține forma dată. Puieții de talie mare trebuie transplantați numai cu balot, deoarece suportă greu această operație.

Biota orientalis Endl. (Thuja orientalis L.) – Biotă, Arborele vieții. Specie originară din partea de nord a Chinei. Arbore până la 15-18 m înlățime, cunoscută în cultură mai mult ca Thuja orientalis. Tulpina se ramifică de la bază, formând mai multe trunchiuri. Scoarța subțire, laminată, de culoare cafenie-roșcată, se exfoliază în fâșii înguste longitudinale. Lemn cu duramen roșu-brun. Coroană deasă, ovoidală. Ramurile ramificate în planuri verticale paralele cu direcția de creștere, astfel că formează un sistem de lamine radial divergente, plecând de la axa centrală. Lujerii și ei comprimați, pe ambele părți de culoare gălbuie-roșcată.

Frunzele platicladice (de pe fețele plate) ovat-rombice, până la 1 mm lungime, pe partea dorsală cu câte o glandulă, longitudinal-sulcată,. Frunzele laterale carenate; toate de culoare verde-închis, iarna se colorează în roșie-brună.

Plantă monoică. Microstrobili sferici, cu câte 4 perechi de solzi staminali, dispuși decusat, fiecare stamină cu 4 saci polinici. Conurile femele obovate, oblonge, de 10-15 mm lungime, erecte, dispuse pe lujeri scurți; solzii seminali (6-8 bc.), ovați, cărnoși, cu vârful răsfrânt ca un corn, opuși, verzi-albăstrii, la maturație uscați și desfăcuți, cafenii-roșcați, cei superiori sterili, cei mijlocii cu câte 1 sămință, cei inferiori cu câte 2. Semințele oblong-ovoide, nearipate, relativ mari; de 5-7 mm lungime, brune, cu o pată albă la bază. Maturația în același an prin septembrie-octombrie. Plantula cu 2 (3) cotiledoane. Se înmulțește ușor prin semințe și butași [19,p.62].

Crește încet. Semiombrofilă. Mai bine decât alte specii de tuie rezistă la seceta aerului și solului. Crește pe diferite soluri, dar mai bine pe soluri ușoare, calde, calcaroase. Specie termofilă, cu o bună dezvoltare în zonele sudice. Rezistentă la temperaturi joase. Suportă gazele, fumul și alți factori urbani. Suportă bine tunderea (formarea artificială a coroanei) numai în tinerețe.

Genul Thuja L. – Tuia. Arbori și arbuști răspândiți în Ameica de Nord și Asia. Arborii ating înlățimea de 12-60 m și 60-90 (180) cm în diametru. Coroana îngust piramidală sau columnară, la arborii bătrâni ovoidală. Ramuri relativ scurte, la vârf ascendente; lujeri comprimați, ramificația în planuri orizontale.

Thuja occidentalis L. – Tuia occidentală. Arbore originar din estul Americii de Nord. Înlățimea de 12 (29) m și diametrul 60-90 (180) cm, rareori rămâne sub formă de arbust. Sistemul radicular superficial, extins lateral, la început pivotant, apoi rămuros trasant. De obicei tulpina dreaptă, uneori se ramifică de la bază. Scoarța subțire (5-10 mm), fisurată, de la roșcată până la cenușie-cafenie, se exfoliază longitudinal; la arborii tineri scoarța netedă. Lemn diferențiat în alburn și duramen. Alburnul îngust, de culoare albă-gălbuie. Duramenul galben-închis sau cafeniu-deschis. În ansamblu lemnul se apreciază ca moale, ușor, apropiindu-se după proprietățile mecanice de cel de brad; inele anuale pronunțate, razele medulare înguste, invizibile cu ochiul liber.

Frunzele solziforme, lipite de lujeri, așezate decusat, de culoare verde-închis, iarna verzi-brunii, cele de pe fața superioară și inferioară cuneate, cu vârful triunghiular, scurt acuminat, pe partea dorsală cu o glandulă proeminentă rotundă sau ovală, cele laterale alungit-naviculare; formele juvenile au frunzele aciculare. Frunzele se țin pe lujeri 2-3 ani [12,p.59].

Conurile alungite, 10-15 mm lungime, formate din 3-4 (5-6) perechi de solzi coriacei-lemnoși, îngust ovali, la vârf neuniform-dințați, dintre care numai 2 (4) perechi au câte 2 ovule, cei exteriori lungi aproape cât conurile, acestea din urmă erecte, uneori recurbate, la început verzi, apoi brune-gălbui. Maturația în primul an toamna și în curând cad. Semințele comprimate, mici, masa a 1000 de semințe este de 1,1-2,4 g, puterea germinativă 45%. Plantulele răsar cu câte 2 cotiledoane.

Tuia occidentală este o specie cu creștere înceată. Rezistentă la temperaturi joase (-35oC) și ridicate. Semiombrofilă. Bine suportă umiditatea excesivă a solului, fiind în același timp rezistentă la secetă. Nepretențioasă față de sol, dar mai bine se dezvoltă pe soluri nisipoase, reavăn-jilave. Longevitatea până la 100 de ani. Rezistă la gaze, fum și alte condiții urbane, de aceea este una din cele mai căutate specii pentru înverzirea întreprinderilor industriale. Elimină fitoncide cu o aromă plăcută, din care cauză este binevenită și în stațiunile balneare.

În populațiile spontane și în cultura îndelungată a acestei specii au fost evidențiate foarte multe forme și varietăți, deosebindu-se prin port, structură și forma coroanei, culoarea și forma frunzelor:

Fam. Berberidaceae Juss. Familia Berberidacee include plante lemnoase, arbuști și, mai rar, mici arbori, precum și plante erbacee perene. Frunzele simple sau compuse. Florile bisexuate, actinomorfe, ciclice, trimere, periant dublu. Stamine 4-9, rareori 12-18, libere, dispuse în două rânduri. Gineceu cu 1 singură carpelă, cu una sau mai multe semințe. Inflorescența racemiformă. Fructul baciform sau capsuliform.

Genul Berberis L. – Drăcilă. Arbuști, rareori arbori mici, răspândiți în zona temperată din Europa, Asia, America de Nord. Lujeri cu spini. Frunze caduce sau persistente, alterne sau verticilate. Flori bisexuate, periant dublu, sextimere, petale galbene, în partea inferioară cu nectarine. Inflorescența racem. Fructul bacă, cu una sau mai multe semințe.

Berberis julianae Schneid – Dracila Iulian. Arbust sempervirescent, originar din China. Înlățimea până la 2,0 m. Lujeri muchiați, cu spini, lungi (până la 5 cm), de culoare galbenă-cenușie. Frunze groase, lucioase, lanceolate, spinoase, emarginate, de 3-6 cm lungime, pe față verzi-închis, pe dos mai deschis, toamna de nuanțe roșcate. Flori galbene, mici, adunate câte 3-5 în inflorescențe corimbiforme. Înflorirea la sfârșitul lui aprilie-mai. Fructe de formă ovală, albastre, în august-septembrie aproape negre, acoperite cu strat pruin [19,p.55].

Berberis julianae este apreciat ca arbust înalt decorativ prin frunzele persistente. Rezistă la ger, în iernile geroase pierde o parte din frunze și creșterea anuală, apoi se restabilește. Rezistent la secetă. Suportă formarea artificială.

Decorativitatea “B”. Este recomandat pentru folosire largă.

B. thumbergii DC. – Dracilă japoneză. Arbust originar din Japonia și China. Atinge înlățimea până la 2,5 m, lujeri muchiați, cu spini simpli, de culoare roșie-oranj, mai târziu brună-cafenie. Muguri ovoidali, ± ascuțiți, roșiatici, de 0,5 mm lungime. Frunze romboidal-ovale, rotunde, la vârf ușor acuminate sau rotunjite, cu baza cuneată, întregi, scurt pețiolate, sub 2 cm lungime și 1 cm lățime, pe față de culoare verde-aprins, pe dos glauce, toamna devin roșii-aprins. Flori galbene, solitare sau câte 2-5 în raceme scurte. Fructul bacă elipsoidală, sub 1 cm în diametru, de culoare roșie lucioasă. Masa a 1000 de semințe 9-17,6 g.

Specie nepretențioasă față de sol, rezistentă la ger, secetă și fum. Prezintă mare interes ca arbust ornamental, îndeosebi prin portul mic, frunzele și fructele roșii toamna. Mult sunt căutate varietățile de Berberis thunbergii:

B. vulgaris L. – Dracilă obișnuită. Arbust răspândit în Europa, Caucaz, Balcani, Crimeea, regiunea Mediteraneană. În munți este răspândită până la altitudinea de 2000 m. În Republica Moldova crește spontan pe pantele calcaroase ale r. Nistru, Prut, Răut, ca component al tufărișurilor calcifile, mai rar în asociațiile forestiere de stâncă. Are tulpini înalte până la 3 m.

Rădăcini în general superficiale; pe stânci pătrund adânc în crăpături de care se fixează cu numeroasele ramificații. Ramuri cu vârful recurbat în jos, muchiate; scoarța cenușie sau cenușie-gălbuie. Lujerii sunt înzestrați cu spini palmați-trifurcați, de 1-2 cm lungime, originari din metamorfizarea frunzelor. Spre vârful lujerilor spinii pot fi și simpli. Muguri ovoidali, glabri, cu solzi uscați, mici, până la 1 mm lungime, așezați distich.

Frunze căzătoare, ovat eliptice sau eliptice, la vârf rotunjite sau acute, la bază treptat îngustate, cu margini mărunt-serate, scurt pețiolate, de 3-8 cm lungime.

Flori sextimere, galbene, de 6-9 mm în diametru, adunate câte 8-15 (25) în raceme, aplecat pendente. Fructe baciforme, elipsoidale, mici, de 8-12 mm lungime, cu 1-2 semințe. Maturația în septembrie, fructele rămănând pe lujeri până în iarnă, de culoare roșie-aprins, adesea brumate, cu gust acrișor, astrigent. Masa a 1000 de semințe este de 11-13 g. Drajonează. Față de sol este nepretențios, rezistă gerul, seceta și arșița. Suportă condițiile de oraș [7,p.29].

Este o specie decorativă prin flori, fructe, frunze, poate fi folosit la fixarea terenurilor degradate. Plantă meliferă și medicinală. Întrebuințată mai mult în spațiile verzi. Forma decorativă răspândită este B. t. ‘Atropurpurea’ – cu frunze roșii-închis din primăvară. Decorativitatea “B”. Are o folosire redusă.

Mahonia aquifolium Nutt. – Mahonie. Arbust sempervirescent, originar din zona temperată a Americii de Nord. Relativ mic, cu talia până la 1(3) m înlățime, formând tufe compacte de 1,5 m în diametru, cu ramurile cenușii, neghimpoase. Frunze persistente, imparipenat-compuse, din 5-9 foliole ovate, sesile, sinuate și spinos-dințate, de 4-8 cm lungime, coriacee, pe față verzi, lucioase, pe partea inferioară verzi-palid-opac.

Flori galbene, cu 9 sepale și 6 petale concave, grupate în raceme erecte terminale. Înflorește în aprilie-mai. Fruct baciform, alungit-elipsoidal, de 9,5 mm lungime și 7 mm în diametru, negru-albăstrui-brumat, cu mai multe semințe. Maturizarea în septembrie. Masa a 1000 de semințe constituie 7,5-11,5 g. Se înmulțește prin semințe care necesită stratificare pe timp de iarnă, prin butași și dajoni.

Mahonia este rezistentă la ger și secetă, de asemenea la fum și gaze. Se folosește ca arbust ornamental în toate tipurile de spații verzi. Decorativitatea “B”. Plantă pentru folosire largă [6,p.74].

Fam. Ranunculaceae Juss. Ranunculaceele reprezintă o familie de plante destul de numeroasă, incluzând cca. 50 de genuri și mai mult de 2000 de specii, majoritatea răspândite în zona temperată a Emisferelor de Nord și de Sud. Numai 3 genuri includ specii de plante arborescente (Paeonia, Atragene, Clematis). Morfologic și ecologic sunt foarte diverse. Frunze, de obicei, divizate, întregi, alterne, mai rar opuse. Flori bisexuate, actinomorfe, rareori zigomorfe, dispuse în inflorescențe cimoase sau racemoase. Periant dublu sau simplu. Calici din 5 sepale (rareori din 4 sau 6), corola din multe petale. La baza petalelor, de obicei, se formează nectarine de diverse forme și dimensiuni, servind pentru polenizarea de către insecte. Majoritatea speciilor sunt entomofile. Androceul din multe stamine libere, așezate spiralat. Gineceul apocarp sau sincarp din una sau mai multe carpele. Fructul foliculă, polifoliculă, nuculă, polinuculă. Sămânța cu endospermul bogat în ulei, embrionul mic, drept.

Genul Clematis L. – Curpen-de-pădure. Liane, semiarbuști sau arbuști, răspândiți preponderent în zona temperată a emisferei nordice. Tulpina volubilă sau erectă; muguri opuși; frunze compuse sau simple, întregi, ternate, biternate sau imparipenate, pețiolate sau sesile. Flori bisexuate sau unisexuate, solitare sau grupate în inflorescențe cimoase; periant simplu, petaloid, caduc sau persistent, format din foliole albe, albastre sau liliachii, câte 4 (5-8). Stamine numeroase, deseori cu filamentul lățit. Fructul nuculă terminală cu o coadă lungă și păroasă sau cu rostru glabru.

C. vitalba L. – Curpen-de-pădure. Liană volubilă, indigenă, se întâlnește preponderent pe la liziere în pădurile de salcie, plop și de plop cu stejar pe valea râurilor, precum și în codri. Tulpina de 6-10 m lungime și până la 5 cm grosime, longitudinal muchiată, ramificată. Scoarța fisurată, se exfoliază în fâșii lungi; în sol cu rizom puternic și rădăcina dezvoltată.

Frunze imparipenate, lung pețiolate, cu câte 3-9 foliole, pețiolate, ovoidale, ușor cordate, adesea alungit-acuminate, întregi sau ± neregulate, crenat-lobate. Pețiol, de obicei, transformat în cârcel, cu care plante se fixează pe suport (arbuști, arbori).

Flori de circa 2 cm, cu periantul din 4 (5) foliole albe sau albe-verzi, stamine numeroase, puțin mai scurte decât periantul, carpele de asemenea numeroase, ± glabre, slab turtite, până la 4 mm lungime, cu rostru păros lung de 3-4 cm, apar în iunie-august. Inflorescența cimoasă. Fructul achenă de 7 mm lungime și 4 mm lățime, păstrează rostrul păros. Lăstărește viguros. Rar se folosește pentru înverzirea verticală.

Familia Buxaceae Dumortier. Plante în majoritate arborescente și arbustive cu frunze persistente. Numai genul (Pachysandra) include plante erbacee perene. Arbori mici și arbuști cu creștere înceată. Frunze simple, cu marginea întreagă sau mărunt dințată, opuse sau alterne. Flori mici, unisexuate, monoice, rareori bisexuate, tetramere, periant simplu sau lipsește, gineceu sincarp, trilocular, mai rar cu 2 sau 4 carpele. Fructul capsulă sau drupă cu 1-2 semințe.

Fam. Buxacee include 5 genuri: Buxus, Notobuxus, Sarcococca, Styloceras și Pachysandra cu cca. 80 de specii răspândite în zonele temperată, tropicală și subtropicală ale Eurasiei, Americii și Africii.

Genul Buxus L. – Cimișir, Buxus, „Merișor” turcesc. Arbore mici sau arbuști, cu lemn tare ca osul, greu, dens; frunze sempervirescente, mici, coriacee, întregi, opuse, de culoare verde-închis, lucioase. Flori mici, galbene, axilare. Fructul capsulă triloculară.

Genul Buxus conține cca. 50 de specii răspândite în regiunea Mediteraneană, estul și sud-estul Asiei și în America Centrală [14,p.63].

Buxus sempervirens L. – Cimișir, „Merișor” turcesc. Arbore de 6-10 m înățime sau arbust, originar din regiunea Mediteraneană, unde este răspândit în păduri amestecate pe soluri calcaroase. Tulpina foarte ramificată, lemn foarte tare, dens și omogen. Ramuri drepte sau ascendente. Coroană densă, lujeri tetramuchiați, slab pubescenți, verzi. Frunze persistente, mici, coriacee, eliptice sau ovate, obtuze sau emarginate, opuse, de culoate verde-întunecat pe partea superioară, lucioase.

Plantă monoică. Flori unisexuate, axilare, cele mascule sesile, cu 4 stamine, cele femele cu ovar tricarpelar, galbene. Fructe capsulă trimuchiată, cu 6 semințe negre, lucioase.

Are o creștere lentă și o longevitate mare. Tolerant la umbră. Rezistă la secetă, suportă fumul, gazele, praful. Este pretențios față de condițiile edafice. Iubitor de căldură, iar iernile grele, geroase le suportă cu pierderea creșterii anuale, însă ușor se restabilește.

Datorită creșterii încete, este un arbore clasic pentru formele-i artistice modelate prin tundere, garduri vii și borduri tunse. Plantă de o folosire largă. Un șir de forme și varietăți de Cimișir prezintă un interes deosebit.

Fam. Ulmaceae Mirb. Arbori și rareori arbuști, ramurile tinere evident subțiri; muguri cu solzi imbricați; frunze simple, de obicei, la bază asimetrice, serate, mai rar întregi, dispuse distich, nervațiune penat-reticulată; stipele caduce. Flori mici bisexuate sau poligame, apetale, caliciul din (3) 4-5 (8) sepale ± concrescute sau aproape libere, stamine în număr egal cu cel al sepalelor sau multiplu, ovar superior, bicarpelar, unilocular și uniovulat, stigmate filiforme, în număr de 2. Fructul uscat, samară, achenă sau drupă. Semințele, de obicei, fără endosperm, cu embrion drept sau încovoiat, cotiledoane plate, ovate; germinare epigee.

Fam. Ulmacee include 15 genuri și peste 150 specii, răspândite în Emisfera de Nord, excepție fac regiunile polare.

Genul Ulmus L. – Ulm. Arbori cu talia până la 40 m înlățime și 2 m în diametru, precum și arbuști. Sistem radicular pivotant-trasant, pe solurile podzolice rădăcina este mai superficială. Scoarța la arborii tineri netedă, mai târziu brăzdată, fisurată, exfoliantă. Lemn tare, trainic, vânjos, alburn cafeniu-deschis, duramen cafeniu-închis, inelo-poros, raze medulare înguste.

Coroana variază de la cilindrică cu vârful rotunjit la compact globuloasă; ramurile principale groase, cele tinere evident subțiri; lujeri geniculați, pubescenți sau glabri; muguri ovoidali, la vârf ascuțit sau obtuz, de 2-8 mm lungime, cu solzi imbricați, pubescenți sau glabri.

Frunze asimetrice, întregi, uneori în partea superioară lobate și dințate sau dublu dințate, scurt pedunculate, distiche, mozaic alterne, de 4-20 cm lungime, stipele lanceolate caduce.

Flori bisexuate, periant campanulat, din 4-9 lacinii, stamine la număr egale cu elementele periantului, ovar superior, unilocular, uniovulat, stigmate două. Înfloresc, până la înfrunzire. Fructul samară turtită, subrotundă, cu o aripioară membranoasă, cuprinde fructul de jur împrejur, în partea superioră crestată. Maturația prin mai-iunie. Semințe lenticulare fără endosperm.

Ulmus foliacea Gilib. (U. campestris L., U. carpinifolia Gled.) – Ulm de câmp. Arbore de mărimea I, răspândit spontan în Europa, Asia Mică, Crimeea, Caucaz, ajungând până în Iranul de Nord. La noi se întâlnește în pădurile de stejar cu carpen în habitate luminoase ca amestec de arboret, inclusiv în pădurile de luncă. Înlățimea până la 30 m și 1,5 m în diametru; rădăcinile la început pivotante, cu vârsta se ramifică în rădăcini riguroase laterale, întinse în lături, iar la bătrânețe numeroase rădăcini superficiale cu drajoni. Tulpina dreaptă, cilindrică, la bază lățită. Scoarța arborilor tineri netedă, de timpuriu formează ritidom adânc longitudinal brăzdat, de culoare cenușie-închis sau brună; la drajoni deseori formează fâșii de plută; lemn tare, elastic, trainic, greu fusibil, inele anuale pronunțate, alburn îngust, alb-gălbui, duramen masiv, de culoare brună-roșcată, razele medulare de culoare mai închisă, ceea ce dă lemnului un desen foarte frumos [12,p.38].

Coroana globuloasă sau lat-cilindrică, uneori răsfirată; ramurile principale orientate în sus, cele tinere subțiri aplecate în jos; lujeri subțiri, geniculați, glabri, cu lenticele răzlețe, bruni-roșcați; muguri ovoidali conici, cu solzi ușor pubescenți, pe margini fin ciliați, dispuși altern distich.

Frunze eliptice până la obovate, acuminate, la bază asimetric rotunjite, dublu-serate, pedunculate, cu lungimea de 5-9 cm, pe partea superioară glabre, de culoare verde-închis, lucioase, pe partea inferioară de culoare mai deschisă, adesea cu glande punctiforme și smocuri de peri albicioși numai la subsuoara nervurilor.

Flori bisexuate apetale, scurt pedunculate, grupate în fascicule sesile, de culoare brună-violacee, periant cu lacinii filiforme, roșii-ruginii, stamine 4-5, apar în martie-aprilie.

Fructul samare obovate, turtite, 1,5-2,0 cm lungime, aripate, aripioara la vârf divizată, nucula așezată excentric, mai aproape de crestătură. Maturația timpurie (mai-iunie), când are loc diseminarea. Semințele repede își pierd puterea germinativă, de aceea semănatul se face imediat după recoltare în sol umed.

Ulmul de câmp este o specie termofilă, rezistentă la secetă, înghețuri și condițiile urbane. Mai bine crește pe soluri bogate, profunde și revene, deseori formează arborete pure. Lăstărește și drajonează, invadând poienile și litiera, deseori copleșind speciile de stejar. Posedă o mare capacitate de adaptare la regimul hidric al solului.

U. laevis Pall. (U. effusa Willd., U. pedunculata Foug.) – Velniș, Vânj. Arbore de mărimea I, larg răspândit în Europa Occidentală (până la Ural, la nord până la golful Botnic). În Republica Moldova se întâlnește ca specie însoțitoare în pădurile de stejar și plop cu stejar din valea râurilor și de asemenea în pădurile de stejar de pe versanți și podișuri. Înlățimea până la 35 m și 1 m în grosime. Rădăcină pivotant-trasantă; trunchi drept, la bază cu muchii pronunțate, uneori cu fascicule de lăstari lacomi; scoarța la arborii tineri netedă, cafenie-cenușie, formează de timpuriu ritidom cenușiu-albicios, care se exfoliază în plăci solzoase; lemn greu, cu duritate mijlocie, alburn gros, galben-deschis, duramen de culoare brună-deschis sau brună-cenușie, inelo-poros, inelele anuale bine pronunțate.

Coroană lat-cilindrică, rotunjită, neregulată; ramuri puternice, îndreptate în sus sub un unghi ascuțit, lujeri pubescenți, ± pendenți; muguri foliari conici, de 5-7 mm lungime, solzii glabri, pe margini ciliați, bruni-închis; muguri florali lat-ovoizi, la vârf ascuțiți, de 7 mm lungime.

Frunze eliptice sau obovate, acuminate, cu bază asimetrică, dublu-serate, pe pe partea superioară glabre, lucioase, pe partea inferioară păroase, cenușii-verzui, scurt pețiolate.

Flori pedunculate, periantul din 8 lacinii, de culoare cafenie-deschis, grupate câte 20-25 în fascicule. Samare ovate, de cca. 1 cm în diametru, pe margini ciliate, crestate, cu sămânța dispusă centric.

Are un temperament de lumină și o adaptabilitate ecologică largă, dar mai bine se dezvoltă în condiții cu umiditate excesivă. Suportă inundațiile de primăvară.

U. pumila L. – Ulm-de-Turkestan. Arbore de mărimea a III-a, originar din Extremul Orient, Siberia Răsăriteană, Mongolia, China, Japonia. Atinge înlățimea până la 16 m și grosimea sub 80 cm în diametru, uneori are aspect de arbust; scoarța cu crăpături adânci, cenușie-închis.

Coroană globulară, compactă, ramuri principale la început gălbui, mai târziu galbene-cenușii, lujeri subțiri, divergenți, glabri sau pubescenți, dispuși neevident distich; muguri ovoizi, obtuzi, 3-5 mm lungime [11,p.37].

Frunze lanceolate, eliptice, acuminate, dublu-serate, cu baza aproape simetrică, pieloase, pe față glabre, pețiolate, de 3-7 cm lungime, stipele late cu baza ușor cordată.

Flori violete, cu peduncul de 1 mm lungime, fructul samară lat-eliptică sau aproape rotundă, puțin asimetrică, cu nuculă centrală.

Rar se întâlnește în cultură. Are temperament de lumină. Specie termofilă. Poate vegeta pe soluri sărace, slab și moderat salinizate. Rezistentă la secetă.

Ulmul-de-Turkestan se recomandă pentru crearea perdelelor forestiere de protecție, împădurirea terenurilor alunecătoare și degradate, iar în spațiile verzi la formarea gardurilor vii, formelor tunse.

Genul Morus L. – Dud, Agud, Șorcov. Include 24 de specii de arbori de origine asiatică (M. alba și M. nigra), americană (M. rubra), parțial africană. Sunt plante dioice, deseori monoice și poligame.

Morus alba L. – Dud alb. Arbore de mărimea a III-a, originar din China, Japonia, India, Asia Mică. Înlățimea de 15-20 m, diametrul de 60-80 cm. Rădăcină pivotant-trasantă. Tulpină dreaptă, ramificată de la înlățime mică, scoarță cu ritidom timpuriu larg brăzdată, de culoare cenușie-brună, lemn tare, dens, greu, flexibil, lucios, alburn îngust, duramen galben-brun, inele anuale bine pronunțate.

Coroană globuloasă sau larg ovoidă, foarte deasă, abundent foliată; ramuri lungi cu numeroase ramuri secundare, lujeri relativ subțiri, glabri, cu grosimea de 3,5-4,5 mm, mucronați, cu 4-7 solzi glabri, bruni [4,p.38].

Frunze lat-ovate, simple sau inegal lobate, cu marginea neregulat-serată, vârful acuminat, baza ușor cordată, pe față netede, glabre, de culoare verde-deschis, pe dos răzleț pubescente, pețiolate, destul de mari, de 6-18 cm lungime.

Flori unisexuate, cele mascule cu perigon campanulat, cu 4 lobi incumbenți, stamine 4; florile femele cu perigon campanulat, cvadripartit-lobat, cu un ovar sesil, bilocular, cu câte un ovul în fiecare loc și cu stigmat bifurcat.

Fructul infructescență din nucule rotunde, de culoare brună-deschis, albă, alb-verzuie sau brună-roșiatică, cu gust dulceag, comestibile. Masa a 1000 de semințe (nucule) este de 1-2,3,0 g.

Iubitor de lumină. Crește repede. Rezistă la secetă, crește și pe soluri sărace, slab salinizate, de aceea a fost larg folosit la sudul Moldovei în fâșii de protecție și pentru împădurirea terenurilor degradate.

Frunzele servesc drept hrană pentru creșterea viermilor de mătase (sericicultură). S-a naturalizat și pătrunde în unele fitocenoze, cum ar fi cele de luncă, unde suportă și inundațiile, dar suferă în urma înghețurilor târzii. Fructele sunt comestibile. În satele republicii se întâlnesc arbori de dud alb cu fructe mășcate.

În spațiile verzi este reprezentat prin formele: M. a. ‘Umbelifera’ – arbore mic, cu coroană deasă umbelată. M. a. ‘Pendula’ – cea mai răspândită formă cu lujeri subțiri și ramuri pendulate.

Q. robur L. (Q. pedunculata Ehrh.) – Stejar comun. Arbore de mărmea I, autohton, arealul său cuprinde aproape toată Europa, Africa de Nord, Asia Mică, Caucazul, ajungând până la Ural. În Moldova este cea mai răspândită dintre speciile autohtone de Quercus.

Atinge înălțimea până la 40 m și grosimea peste 1 în diametru. Rădăcină pivotantă, profundă (pătrunde până la 8-10 m adâncime, fapt ce îl face rezistent la doborâturi de vânt), cu vârsta se dezvoltă rădăcini puternice laterale ce pornesc de sub colet și ajung la mari distanțe. Trunchiul în tinerețe strâmb, la maturitate drept, cu lemn plin, în masiv strâns, înalt, bine elagat. Scoarță netedă, lucioasă, de la 20-25 ani formează ritidom adânc brăzdat, gros până la 10 cm, tare, de culoare brună-închis; lemn valoros, alburn îngust, alb-gălbui, duramen de la brun-deschis, până la brun-închis, inele anuale bine conturate, inelo-poros, raze medulare pronunțate.

Coroana este mai largă, decât a gorunului, neregulată, relativ mică în masiv, izolat, coborâtă cu ramuri puternice dispuse orizontal șerpuitor, cele superioare sub un unghi ascuțit, formând o coroana mare, răsfirată; lujeri muchiați, viguroși, glabri, de culoare verde-cenușie sau brună-roșcat; muguri ovoidali cu solzi ciliați, 5-7 mm lungime, dispuși din ce în ce înspre vârful lujerilor, cei terminali mai mari.

Frunze variate, ovate sau oblong-obovate, la vârf rotunjite, cu baza îngustată, evident auriculată, asimetrice, ± neregulat sinuat-lobate până la penat-fidate, cu 4-8 perechi de lobi separați prin inciziuni neregulate, lamine pieloase, pe față glabre, de culoare verde-întunecat, pe dos cu puberule de-a lungul nervurilor, de 6-20 cm lungime și 3-10 cm lățime, scurt pețiolate sau sesile, ± îngrămădite în vârful lujerilor [17,p.33].

Florile mascule, dispuse distant în amenți penduli, cele femele cu stigmate emarginate, arcuit răsfirate, dispuse câte 3-6 în ciorchine lung pedunculate (cca. de o jumătate din lungimea laminei). Ghinde ovoidale sau cilindrice, de 2-4 cm lungime, grupate câte 2-5 pe un peduncul de 3-6 (10) cm lungime, cupa aproape emisferică, de 8-12 mm înlățime și 7-15 (25) mm lățime, cu solzi triunghiulari ovați, alipiți, cu marginile concrescute, numai vârfurile libere, de culoare brună.

Stejarul înflorește odată cu desfacerea frunzelor. Ca arbore solitar, fructifică la vârsta de 30-40 de ani, iar în masive cu 10-20 ani mai târziu, cu o periodicitate de 5-7 ani. Regenerează bine pe cale vegetativă, lăstăresc viguros chiar și arborii cu vârsta de peste 100 de ani.

În primii 7-10 ani, tulpina crește foarte încet, dezvoltându-se, în primul rând, pivotul, care atinge înălțimea de 1 m și mai mult. Cu vârsta creșterea trunchiului se activează, realizând în condiții cu umiditate într-un sezon de vegetație câte 2-3 creșteri, care pot însuma peste 1 m înălțime. Creșterea maximă în volum se realizează la vârsta de 60-80 ani și rămâne activă până la 120-150 de ani. Longevitatea este de 500-600 de ani și mai mult. În habitate favorabile arboretele de 100 de ani produc peste 7 m3/an/ha (cca. 7-9 t/an/ha) de masă lemnoasă [5,p.44].

Stejarul manifestă o mare amplitudine de adaptare ecologică, mai ales în zonele cu climă continentală. Spre deosebire de gorun este mai rezistent la gerurile de iarnă, înghețurile timpurii de toamnă și cele târzii de primăvară.

Crește bine pe solurile profunde și aluviale din lunci, bogate în substanțe nutritive. Suportă inundațiile, dacă coroana nu este acoperită complet cu apă. Datorită sistemului radicular profund, stejarul rezistă în tinerețe și pe solurile, care puternic se usucă vara. Suportă solurile compacte, argiloase, cu pseudogleizare accentuată. Pe solurile sărace, acide, inclusiv cele nisipoase, supuse uscăciunii, stejarul crește greu. Suportă o concentrație relativ joasă de săruri solubile în sol.

Este pretențios față de lumină în tinerețe. Dacă puieții de 2-3 ani nu primesc suficientă lumină, la ei piere lujerul terminal, apoi planta se usucă.

Arboretele de stejar autonom se răresc de timpuriu și slab protejează solul, iar arborii maturi au o coroană rară. Umbrirea laterală accelerează creșterea. Punerea brusc în lumină a stejarului provoacă o încărcare cu crăci lacome, provenite din mugurii dorminzi de pe tulpină, care are ca consecință o epuizare excesivă a rezervelor nutritive și apă, determinând uscarea vârfurilor.

Stejarul este o specie mezofită, cu o largă capacitate de adaptare la diferite niveluri de umiditate. Sistemul radicular foarte adânc, chiar și la puieții de primul an, reprezintă o adaptare la utilizarea apelor freatice din profunzime. Datorită particularităților ecologico-fiziologice stejarul manifestă un polimorfism accentuat, diferențiindu-se numeroase ecotipuri, varietăți și forme. Rezistă bine la condițiile urbane.

Q. rubra L. (Q. borealis Michx.) – Stejar roșu (american). Arbore de mărimea I, originar din America de Nord și Canada. Atinge uneori o înlățime de 40 m, rădăcină profundă cu numeroase rădăcini laterale; tulpină dreaptă, cilindrică, în masive strânsă, bine elagată; scoarța la arborii tineri netedă, cenușie la cei senili groasă, brună-închis cu nuanță roșcată.

Coroană ovoidală, îngustă, uneori lat-ovoidală, ramuri groase, ascendente, dispuse sub un unghi uneori drept (față de trunchi); ramuri tinere tomentos pubescente; roșcate; lujeri anuali glabri, de culoare cafenie-roșie-închis; muguri de formă alungit-ovală, cu vârf acuminat, castanii.

Frunze obovate sau eliptice, penat-fidate cu 2-3 perechi de lobi neregulat dințați, ascuțiți, la bază rotunjite sau cuneate, lungi de 12-22 cm și late de 8-15 cm cu peduncul de 3-5 cm lungime, pe față de culoare verde-închis, lucitoare, glabre, pe dos verzi-gălbui, la intersecția nervurilor cu smocuri de perișori cenușii, toamna devin pieloase, de culoare roșie-aprins [3,p.62].

Flori mascule, dispuse în amenți lungi, de 10-12 cm, cele femele solitare sau câte 2 pe un peduncul scurt, de 6-8 mm. Fructele (ghinde) sferoide sau ovoidale, de 1,8-3 cm lungime, fin pubescente, cafenii, lucioase, cupa groasă cu solzi cojoși și fin pubescenți, cafenii, lucioși, cupa tânără cuprinde ghinda până la ⅓ din înlățime.

Are o creștere rapidă la început. Longevitatea cca. 300 de ani. Specie rezistentă la condițiile climaterice și edafice ale Moldovei. Îndură bine și condițiile urbane. În ultimii ani se folosește pe larg pentru crearea plantațiilor silvice împreună cu Q. cocinea și Q. palustris sub denumirea comună de Q. rubra.

3.2. Analiza diversității floristice

În rezultatul cercetărilor noastre am stabilit că suprafața totală a spațiilor verzi din cadrul parcului Alunelul constituie 9,0 ha.

Inventarul floristic al spațiilor verzi cercetate include 68 specii de plante lemnoase arbori și arbuști, liane, tabelul 1.

Dendroflora cultivată a parcului "Alunelul"

Tabelul 1.

Din datele prezentate în tabelul 1, se observăm că cele mai bine sunt reprezentate foioasele, care cuprind circa 95%, rășinoasele au o pondere de 5%.

Analiza florei ne demonstrează că predomină arborii -71,0% și arbuștii -23,0%, în timp ce lianele au o pondere mai redusă -6,0 %.

În ceea ce privește starea de sănătate – majoritatea speciilor au vitalitate bună, înfloresc și fructifică

Analiza spectrului bioformelor ilustrează predominarea în cadrul parcului a hemicriptofitelor – 35%, urmate de fanerofitele edificatoare – 30%, celelalte bioforme constituind o pondere neînsemnată: geofitele – 15%, camefitele și terofitele – 5%, figura1.

Figura 1. Spectrul compoziției floristice a parcului Alunelul.

Conform spectrului indicilor ecologici (figura 1) și geoelementelor în cadrul parcului dat predomină speciile de origine nordică, mezohigrofile 40%, slab acid-neutrofile 50%, amfitolerante 40% și micro-mezoterme 85%.

Conform analizei spectrului economic, majoritatea plantelor aparțin categoriilor de plante melifere – 85%, industriale – 60%, medicinale – 55%, alimentare și ornamentale – 50%, furajere -40% (figura 1).

Dintre speciile de plante vasculare evidențiate, mai abundente sunt: Urtica dioica, Rubus caesius, Symphytum officinale, Galium aparine, Cannabis sativa, Solanum dulcamara, Glechoma hederacea, Lysimachia nummularia.

Analiza bioformelor, remarcă prin predominarea hemicriptofitelor – 38% și fanerofitelor -36%. Terofitele înregistrează – 12%, geofitele – 10%, camefitele – 4%. Spectrul geoelementelor ilustrează predominarea elementelor nordice de 92%. Elementele orientale – 4%, cosmopolite – 2%, adventive – 2% au o pondere minoră în alcătuirea spectrului geografic -1%.

Valoarea esențială a parcului o constituie colecția dendrologică, ce cuprinde 15 de specii exotice. Fiind amplasat în partea de sud-vest a unui versant el a fost conceput ca un spațiu umbros cu plantații de consistență înaltă.

La moment, din cauza ca se află într-o stare deplorabilă este greu de apreciat principiile compoziționale.

De-a lungul aleilor și pe perimetrul părții de sus ale parcului, cresc în rînduri drepte arbori. La marginea suprafeței vegetale, unele specii rare de arbori și arbuști, se învecinează cu alte grupuri compacte de arbori. Toți acești arbori și arbuști se disting printr-o varietate de calități decorative și formează un peisaj pitoresc.

La rîndul său grădina decorativă se împarte în plan compozițional în două părți distincte: în spațiul aferent monumentului Alunelulîn stil regulat și în stil peisager restul teritoriului în jos spre baza versantului, deschizînd panorama.

Masivele sunt spații verzi integre din sute și mii de exemplare de arbori și arbuști, ocupă o suprafață mare (până la 1-4 ha). Masivele se creează în parcuri mari și silvoparcuri pentru a oferi landșaftului un caracter estetico-natural. La crearea masivelor se folosesc speciile de arbori și arbuști din cele mai rezistente la condițiile pedoclimatice, boli și dăunători, în primul rând, speciile autohtone (stejar, frasin, tei, cireș, paltin de câmp și de deal, castan) și în al doilea rând, cele introduce [6,p.38].

Masivele sunt amenajate, de regulă, la periferiile parcului, ele izolează parcul de condițiile urbane, sunt bariere în calea vântului, gazelor nocive, a prafului, zgomotului și servesc ca fundal pentru elementele parcului – spații deschise, crânguri, curtine și grupe din arbori și arbuști ornamentali.

După compoziția lor masivele, ca și crângurile, pot fi simple și compuse; după structură – mono- și multietajate (coroanele arborilor sunt la diferite înălțimi). Masivele multietajate sunt construite din mai multe specii de arbori și arbuști, de regulă, nu mai mult de cinci. Plantarea nu se efectuează în rânduri, ci sub formă de curtine și grupe mari cu contururi neregulate, în felul acesta creând impresia de landșaft natural. Astfel, etajul superior îl formează arborii de categoria I, etajul doi – arborii de categoria II și etajul trei (subarboretul) îl constituie arbuștii. În calitate de subarboret se recomandă de a folosi: bărcoace, corn, clocotici, soc, scumpie, mahonie etc.

Masivele pot fi luminoase și întunecate. În masivele luminoase nu se folosesc arbuștii, ele sunt penetrabile, bine aerisite pe când cele întunecate, care se deosebesc prin densitatea și monumentalitatea lor, sunt nepenetrabile, arbuștii se amenajează între arbori și pe liziere.

Plantații în rânduri. Se aplică la formarea aleilor, cărărilor pentru pietoni, scuarurilor, parcurilor și grădinilor, la amenajarea străzilor, bulevardelor, terenurilor întreprinderilor etc. Plantele pot fi dispuse într-un rând, în două, în patru și în mai multe rânduri. În cazul plantațiilor din mai multe rânduri, arborii pot fi amenajați în formă de pătrate sau sub forma tablei de șah, la distanțe egale între rânduri și în grupe, mărindu-se distanța între ele. Pot fi create plantații în etaje cu aplicarea tehnologiei de formare etajată a coroanelor. Pentru alei sunt îndeosebi folosiți copacii cu coroana simetrică și trunchiul vertical (platan, paltin, tei, castan). Arborii cu forma coroanei strict geometrică – piramidală, ovală, globuloasă (stejar obișnuit piramidal, salcâm alb globulos etc.) evidențiază regularitatea aleilor. Aplicarea în alei a arborilor cu coroană rămuroasă oferă aleii o formă pitorească sau formează o boltă de asupra terenului. De-a lungul trotuarului cu o lățime de 4-5 m și mai mult, pe o distanță de 2-2,5 m de la marginea lui, se recomandă de a crea alei din arbori înalți cu coroana largă (castan porcesc, arțar argintiu, jugastru, tei argintiu și macrofil, platan oriental și hibrid). Distanța dintre arbori în plantațiile în rând este dată în funcție de destinația lor, componența de specii, numărul de rânduri și vârsta materialului săditor. Astfel, în plantațiile de un rând, distanța dintre puieți de mărimea I este de 6-10 m; mărimea II – 5-6 m; III – 3-5 m; pentru arborii cu o coroană îngustă – piramidală de înălțimi diferite, distanța este de 3-4 m. Plantațiile în 2 rânduri cu distanța între rânduri de 2-4 m sunt dispuse în forma tablei de șah, dar distanța între arbori trebuie mărită cu 1.0-2.0 m în comparație cu plantațiile într-un rând. În cazul când distanța între rânduri este de 4 m și mai mult este necesar de a dispune arborii nu în forma tablei de șah, ci în dreptunghiuri.

Gardurile vii și pereții verzi se construiesc din plantații în rând, compacte și dense, din arbori fără trunchi, specii de arbuști de rășinoase și foioase. Astfel de plantații sunt folosite pentru delimitarea unui teritoriu și împărțirea unei suprafețe, protecția contra vântului, prafului, zgomotului, dar și in calitate de element decorativ și pentru mascarea unor clădiri.

Gardurile vii pot avea unu, două și trei rânduri. Distanța dintre rânduri și dintre plantele în rând depinde de specie și dimensiunile puieților. Gardurile vii cu înălțimea sub 0,5 m sunt numite bordure, cele cu înălțimea de 0,5-1,0 m – perete jos; gardurilor vii cu 1-2 m înălțime – perete mediu, iar celor de 2-3 m – perete înalt. Gardurile vii pot fi liber crescătoare și tunse (formate). Extrem de decorative și mai puțin costisitoare sunt gardurile vii liber crescătoare din arbuști cu înflorire abundentă. Pentru bordure și garduri vii mici sunt folosite: deutzia, gutuiul japonez, dracila Tunberg, migdalul; pentru garduri vii medii – cununița Tunberg, călinul Sergent, deutzia Lemoine; pentru garduri vii mari – trandafirul chinezesc, forziția, liliacul chinezesc, călinul canadian, amelanchierul spicat, cornul, lemnul câinesc; pentru pereții verzi – cornul, forziția, amelanchierul canadian, păducelul, cătina roșie. Pentru crearea gardurilor vii tunse se folosesc arbuștii care se tund ușor (lemnul câinesc (Ligustrum sp.), cornul (Cornus sp.), bârcoacele (Cotoneaster sp.), amelanchierul, sălcioara (Elaeagnus sp), salcâmul galben, cuișorul (Ribes aureum), sângerul, scumpia, merișorul turcesc (Buxus sp.). Peretele verde se formează din arbori, care se pretează la tuns (Molidul obișnuit, Ienupărul-de-Virginia, Tuia orientală și occidentală, Fagul, Carpenul, Teiul, Paltinul de câmp) [4,p.69].

Perioada de înfrunzire și durata menținerii frunzelor. Nu la toate plantele lemnoase apariția și căderea frunzelor are loc în aceeași perioadă de timp. La unele specii înfrunzirea începe primăvara devreme, la altele mai târziu. La fel și căderea frunzelor la unele specii începe mai devreme, la altele mai târziu sau în termen mijlociu. Aceste proprietăți, biologice ale fiecărei specii, au o mare importanță pentru construcția verde, mai ales la noi în Moldova, unde predomină specii cu frunze caduce.

Luând în considerare perioada de înfrunzire și de menținere a frunzelor pe arbori într-un sezon de vegetație, speciile lemnoase pot fi clasificate după următoarele categorii:

(l) Cu înfrunzire devreme: gutui japonez, salcie (albă, plângătoare și plesnitoare), coacăz auriu, mălin (obișnuit și de Virginia), plop laurifoliu, prinsepia chinezească.

(2) Cu înfrunzire târzie: cenușarul, amorfa, salcâmul alb, catalpa, fagul, dudul, stejarul, karia, teiul, nucul, halimodendronul, frasinul.

(3) Cu frunze căzătoare devreme: cenușarul, bârcoace, amelanchier, castanul porcesc, deuția, cheria japoneză, bujorul lemnos, plopul (majoritatea speciilor), arțarul american.

(4) Cu frunze căzătoare târziu: salcâmul alb, budleia (toate speciile), carpenul, castanul comestibil, mărul lupului (Aristolachia), sălcioara, alunul, forziția, zămoșița, vișinul turcesc, stejarul obișnuit și roșu, salcia (toate speciile), sofora, liliacul, maclura.

(5) Cu frunze sempervirescente: cimisirul (Buxus sempervirens), mahonia, iedera, levănțica (Lavandula spica), piracanta (Pyracantha sp.), salba moale (Euonimus nana), unele specii de caprifoi (Lonicara sp.), stranvesia, laurocireșul.

Plantele cu frunze persistente sunt plantele la care frunzele bătrâne se mențin, în funcție de condițiile meteo de iarnă, până la începutul sezonului al 2-lea de vegetație.

Căile de circulație reprezintă o componentă foarte importantă a spațiilor verzi, îndeplinesc multe aspecte decorative și permit vizitatorului să parcurgă teritoriul respectiv pe jos, călare sau cu bicicleta .

Căile de circulație pot imprima vizitatorului diferite direcții de mișcare:

– mișcarea orizontală, care chiar dacă este monotonă este mai ușoară, mai sigură,

mai stabilă, și în echilibru cu forța gravitațională, obiectele se remarcă mai ușor în timpul deplasării, organismul nu depune efort;

– mișcare ascendentă, care sporește energia depusă de om pentru învingerea

gravitației, mărește atenția, crește interesul pentru planurile superioare ale spațiului, creează impresia de avansare, de cucerire a spațiului înconjurător, influențând sentimentul de veselie;

– mișcarea descendentă, implică o diminuare a efortului, ce este binevoită la

întoarcerea din plimbare, apare un sentiment plăcut de protecție, de refugiu, de intimitate și uneori de regres.

În funcție de natura circulației, importanță și lățime, căile de circulație se împart în alei (principale și secundare) și poteci.

Aleile sunt mărginite de regulă de arbori, flori, elemente arhitecturale. Aleile principale leagă intrările cu punctele de atracție principale, sau conduc spre un obiectiv principal important; sunt de obicei largi. Aleile secundare se ramifică din cele principale și conduc vizitatorul spre sectoare sau obiective mai puțin importante, au o lățime mai redusă (minim 1,20 m).

Traseul căii de circulație imprimă vizitatorului un sentiment:

– de relaxare – pentru ceea ce este cunoscut și plăcut;

– de stimulare, de intrigare – pentru ceea ce este nou sau necorespunzător;

– de plăcere – pentru ceea ce se află în unitate, ordine și proporție;

– de indispoziție (de închistare) – pentru ceea ce este rigid, inestetic și nefuncțional;

– de amuzament, divertisment, curiozitate – pentru ceea ce este viu sau în

schimbare.

Linia traseului poate fi: directă pentru traseul rectiliniu, pentru terenurile

orizontale, pentru stilul geometric, pentru obiective bine determinate; în meandre pentru traseele sinuoase, pentru terenurile cu denivelări, justificate de prezența diferitelor obstacole.

Intersecțiile reprezintă puncte de agitație maximă și trebuie să fie proporționalecu mărimea aleilor ce se întâlnesc. Axa fiecărei alei trebuie să treacă prin centrul intersecției. Uneori în intersecții se amenajează piațete de diferite forme.

Îmbrăcămintea căilor de circulație trebuie să fie funcțională și decorativă,

corelată cu ambientul. Pentru materialele folosite la îmbrăcămintea căilor de circulație sunt indicate culorile galben, roșcat sau gri (culorile închise se încălzesc excesiv vara, iar cele deschise obosesc ochii).

Ca tipuri de îmbrăcăminte se pot folosi: pământ, pietriș, macadam, asfalt turnat sau cilindrat, pavele, dale .

Pământul, ca îmbrăcăminte a căilor de circulație, este folosit în pădurile de recreare, și poate fi ameliorat prin adăugarea de agregate minerale, lianți sau materiale hidrofobizate. Are un cost foarte scăzut dar are și marele dezavantaj că aceste căi de circulație nu pot fi folosite pe timp ploios sau imediat după.

Căile împietruite cu pietriș de carieră, de râu sau de concasaj sunt incomode pentru mersul pe jos dar pot fi folosite și pe timp mai ploios.

Asfaltul prezintă o durabilitate ridicată și o întreținere ușoară, dar se încălzește foarte ușor vara sau în zilele însorite.

Dalele și pavelele sunt plăci din piatră, cărămidă, mozaic, beton, ceramică sau marmură, de forme diferite, cel puțin cu fața superioară netedă. Modul de dispunere a dalelor și pavelelor este foarte variat:

– cele hexagonale pot fi dispuse in modul fagure;

– cele paralelipipedice în diferite modele: brăduț, pătrate, tip zidărie, dalaj antic;

– cele neregulate în „opus incertum”, dalaj englezesc;

Dalele și pavelele se dispun pe un strat de 5-8 cm nisip de râu și se așează uniform (se folosesc dale de minim 4 cm grosime) .

Folosirea dalelor și pavelelor prezintă ca avantaje: rezistență la intemperii, ușurința întreținerii, drenajul forte rapid al apei din precipitații (se usucă foarte repede după ploaie), se face trecerea mult mai plăcută de la construcții la peluze, au un efect estetic sporit iar dalele depreciate se pot înlocui foarte ușor. Marele dezavantaj al acestora este prețul destul de ridicat.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Parcul Alunelul are o deosebită importanță culturală și ecologică pentru sectorulBuiucani, mun.Chișinău. În rezultatul cercetărilor noastre au fost evidențiat un genofiond valoros ce cuprinde 68 de specii de arbori și arbuști exotici, care au o vitalitate normală și fructifică;

Dintre specii cele mai bine sunt reprezentate foioasele, care cuprind circa 95%, rășinoasele au o pondere de 5%. Analiza biomorfelor, ne demonstrează că predomină arborii -71,0% și arbuștii -23,0%, în timp ce lianele au o pondere mai redusă -6,0 %;

Conform spectrului indicilor ecologici și geoelementelor în cadrul parcului dat predomină speciile de origine nordică, mezohigrofile -40%, slab acid-neutrofile- 50%, amfitolerante – 40% și micro-mezoterme -85%;

Conform analizei spectrului economic, majoritatea plantelor aparțin categoriilor de plante melifere – 85%, industriale – 60%, medicinale – 55%, alimentare și ornamentale – 50%, furajere -40%;

În urma cercetărilor noastre în teren, pentru gestionarea durabilă a parcului, recomandăm:

1. Reconstrucția peisagistică a parcului Alunelul;

Înnobilarea fondului floristic cu noi forme și varietăți ornamentale, rezistente la condițiile de oraș;

Dotarea cu noi construcții utilitare și ornamentale, în special amenajarea unui teren de joacă pentru copii;

Amenajarea căilor de circulație;

Efectuarea lucrărilor de îngrijire și intreținere a spațiilor verzi existente;

Respectarea regimului de pază și protecție a spațiilor verzi.

Bibliografie

Monografii, articole de specialitate

ELEFTERIU E. Arboricultură ornamentală și arhitectură peisageră. București: Ceres, 1998. 250 p.

GIURGIU V. Conservarea pădurilor. București:Ceres, 1978. 125 p.

GRINȚESCU I. Curs de botanică generală, Cluj: Dacia, 1934. 390 p.

HARALAMB A. Cultura speciilor forestiere, București: Agrosilvică, 1967. 250 p.

HULEA A.,Cercetări dendrometrice și auxologice privind nucul negru (Juglans nigra) din România. București: ASAS, 1988. 150 p.

ILIESCU A, Arboricultură ornamental, București: Ceres, 1998. 210 p.

Iliescu A. Arhitectura spațiilor verzi. București: Ceres, 2002. 350 p.

MARCU G., IONESCU A. Cercetări privind extinderea culturii molidului în R.S.România, București: Ceres, 1974. 154 p.

MATEESCU R. Arbori și arbuști ornamentali. București: M.A.S.T., 2002. 221 p.

NEGRU A., ȘABANOV G. Plantele rare din flora spontană a Republicii Moldova. Chișinău: CE U.S.M., 2002. 192 p.

Negruțiu F. Crearea spațiilor verzi. Brașov: Brașov, 1980. 309 p.

Palancean A., Comanici I. Dendrologia. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009. 350 p.

PĂUN M., Preda M. Flora spontană – sursă de plante pentru spațiile verzi. Craiova: Scrisul românesc, 1976. 253 p.

PÂNZARU P., NEGRU A. Taxoni rari din flora Republicii Moldova. Chișinău: Știința, 2002. 148 p.

PETRESCU F. Garduri vii. București: Ceres, 1987. 161 p.

Postolache G. Vegetația Republicii Moldova. Chișinău: Știința, 1995. 340 p.

Preda M. Dicționar dendrofloricol. București: Ceres, 1989. 557 p.

RADU S., Cultura și valorificarea pinului strob. București: Ceres, 1974. 104 p.

RADU S. Plantații de arbori în orașe și sate. București: Ceres, 1984. 112 p.

SONEA V., PALADE, L.,Arboricultură ornamentală și arhitectură peisageră, București: Pedagogică, 1979. 200 p.

STĂNESCU V., ȘOFLETEA N. Flora forestieră lemnoasă a României. București: Ceres,1997. 375 p.

ZANOFSCHI V., SÎRBU V. Flora lemnoasă spontană și cultivată din România. Cernăuți: Glasul Bucovinei, 1996. 210 p.

Арманд Д. Наука о ландшафте. Москва: Наука, 1975. 112 с.

Бауер Л., Вайричке Х., Забота о ландшафте и охрана природы. Москва: Прогрес, 1974. 113 с.

Былов В., Зайцев Г. Сад непрерывного цветения. Москва:

Россельхозиздат, 1979. 125 р.

Балакшина С. Благоустройства територии застройки. Москва:

Стройиздат, 1973. 115 с.

Богданов П. Дендрология. Москва: Наука, 1974. 387 c.

Глазачев Б. Зеленые насаждения на жилых териториях. Москва:

Наука, 1980. 110 с.

Гузенко Т. Декоративное садоводство и садово-парковое

строительство. Киев: Будевелник, 1985. 182 с.

Жирнов А. Искусство паркостроения. Львов: Наука, 1977. 160 с.