Discursul Parlamentar

DISCURSUL PARLAMENTAR. DEFINIȚII ȘI DELIMITĂRI

Cuvinte-cheie: discurs, analiza discursului, discurs politic, discurs parlamentar

Keywords: discourse, discourse analysis, political discourse, parliamentary discourse

Discursul politic a fost un subiect de cercetare ocolit până la începutul anilor ʼ90. În ultimele două decenii, au început să apară studii care abordează limbajul totalitar, așa-numita „limbă de lemn”, iar perspectiva din care este studiată comunicarea politică este, în general, una politologică, interesată de relații, conținuturi, ideologie și strategii din aceste discipline.

De asemenea, până la mijlocul anilor 2000, limbajul parlamentar românesc era o temă de cercetare tratată exclusiv din punct de vedere istoric; majoritatea studiilor lingvistice se axau pe discursul politic și preferau două dintre variantele contemporane ale acestuia: discursul electoral sau limbajul dezbaterilor electorale televizate.

Analiza discursului este un spațiu interdisciplinar, lingvistica discursului cuprinde studii care au ca obiect de cercetare a limbajului dinamica enunțării și raportul cu contextual social.

În acest capitol ne propunem să arătăm principalele direcții de definire a noțiunii de discurs, să menționăm rolul analizei discursului în cercetarea istorică și să enumerăm particularitățile discursului parlamentar.

Definiții ale noțiunii de discurs

În Dicționarul explicativ al limbii române, DEX (2009) cuvântul „discurs” este definit ca: „specie a genului oratoric, constând dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare. (înv) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. – Din fr. discours, lat. Discursus”.

Conform Dicționarului general de științe ale limbii, discursul este o „secvență continuă de propoziții sau fraze structurată și coerentă” (Bidu-Vrănceanu et alii 1997) însă există diferite definiții ale discursului și, în funcție de acestea, analiza discursului își conturează conceptele fie pornind de la abordarea generală a noțiunii sau strict ca metodă concretă, fie însumând multiple metode care se interferează. Felul în care se desfășoară analiza discursului este diferit în funcție de definirea obiectului de studiu și de intențiile celor interesați de cercetare, iar termenul de „discurs” acoperă în același timp forme dialogice și monologice, scrise și orale.

Observăm că, în încercarea de a defini conceptul de discurs cu ajutorul dicționarelor, ne confruntăm cu dificultăți de selecție și că important este punctul de vedere adoptat: pentru lingvist, discursul reprezintă, în sensul strict, o frază sau o succesiune de fraze, pentru semiotician, discursul reprezintă o realitate transfrastică, iar uzul cotidian al cuvântului se referă la câteva tipuri de discurs: politic, didactic, științific, mediatic, dar și polemic, ironic, familiar etc. Aceste departajări sunt făcute și în literatura de specialitate.

Deși am ales, în demersul nostru, să urmăm linia școlii franceze de analiză a discursului, dorim să amintim faptul că abordările pragmatice și interdisciplinare ale discursului au la bază:

→ filosofia limbajului comun a lui L. Wittghenstein

→ teoria actelor de limbaj a lui J. Austin

→ principiile și regulile de comunicare ale lui G. P. Grice

Vom evidenția, în continuare, caracteristicile generale ale discursului, diferitele înțelesuri ale termenului, așa cum reies din cercetările și studiile școlii franceze din ultimele decenii, în special cele ale lui E. Benveniste și mai ales ale lui D. Maingueneau, datorită cărora mediile academice au preluat, începând cu anii ʼ70 ai secolului trecut, tematica discursului.

Așa cum sublinia E. Benveniste (Benveniste [1966] 2000: 33), discursul este „o enunțare ce presupune un locutor și un auditor precum și intenția locutorului de a-l influența pe celălalt”, iar enunțarea reprezintă punerea în funcțiune a limbii printr-un act individual de utilizare. Prin urmare, putem distinge două sisteme enunțiative: discurs și povestire (discours/récit), dar, spre deosebire de enunțare, care nu depinde de situația de comunicare, discursul este dependent de o asemenea ancorare.

De altfel, Emile Benveniste propunea o distincție clară între frază și text și susținea că analiza textului nu poate fi realizată decât sub forma unui enunț, ceea ce înseamnă producerea lui într-o situație de comunicare specifică în care se recunoaște intenția vorbitorului de a transmite un mesaj interlocutorului său.

De asemenea, considerăm importantă „pluralitatea de accepții complementare și chiar contradictorii” asupra discursului, evidențiată de D. Maingueneau (Maingueneau 1996 apud Rovența-Frumușani (coord.) 2009: 25). El consideră importante dispozitivele de comunicare și enunțare fie în termeni de genuri de discurs (Maingueneau [2005] 2007: 69-81), fie în termeni de scene de enunțare (ibidem:101-108), iar discursul este prezentat în diverse opoziții:

→ discurs în opoziție cu fraza

→ discurs în opoziție cu enunț (unitate lingvistică)

→ discurs în opoziție cu limba (sistem propriu membrilor unei comunități)

→ discurs în opoziție cu povestire

Totodată, Dominique Maingueneau (op. cit) afirmă că discursul are și trăsături caracteristice cum ar fi:

• este „o formă de acțiune” fiindcă orice enunțare constituie un act ilocuționar conform teoriei actelor de limbaj dezvoltată de J.L. Austin și J.R. Searle;

• este „interactiv” deoarece o enunțare, chiar produsă fără să fie prezent un destinatar, are caracter interactiv fiind considerată un schimb de replici, explicit sau implicit, cu alți locutori, virtuali sau reali;

• este „orientat”, în sensul că este conceput și se dezvoltă în timp în funcție de perspectiva locutorului; adică discursul este construit încă de la început în funcție de un scop, locutorul impunând prin discursul său o anumită direcție care, uneori, poate fi întreruptă sau deviată de un posibil interlocutor (discursul are o orientare dialogică). În cazul discursului parlamentar rostit la ocazii importante, întreruperile sunt minime, momentul impunând festivitate, discursul este controlat de vorbitor –, dacă discursul este rostit în favoarea sau defavoarea unei legi sau propuneri, atunci întreruperile pot schimba direcția discursului pentru ca apoi să se reia tema.

Nu dorim să detaliem toate caracteristicile discursului arătate de D. Maingueneau, ci mai degrabă să le punctăm pe cele care susțin interdependența dintre context și discurs.

Dintre cercetătorii care au considerat importantă atât dimensiunea socială a discursului, cât și funcția acestuia, îi amintim pe M. Bahtin (1970, 1982), M. Foucault ([1966], 2008), M. Pêcheux (1969), P. Ricoeur (1983). În cele ce urmează, nu ne vom opri însă asupra lor.

Analiza discursului cu aplicații în cercetarea istorică

Articularea celor două domenii nu este un demers ușor, fiindcă analiza discursului nu operează numai la nivelul frazei, ci îl depășește, luând în considerare și factorii sociali, culturali, situaționali, pentru a da o imagine detaliată, completă a obiectului de studiu. După cum am văzut mai sus, este greu de stabilit cât din analiza discursului aparține lingvisticii și cât celorlalte discipline.

Analiza discursului s-a conturat în urmă cu câteva decenii; astfel, relația dintre lingvistică și istorie (ca scriere despre trecut) devine explicită și face posibilă trecerea de la o abordare structuralistă la o abordare semiotică globală.

Ni se pare evident faptul că un istoric nu poate ocoli o confruntare cu științele limbii, iar istoria nu este singura disciplină interesată de lingvistică; anterior ei, antropologia, etnografia și sociologia își considerau domeniile de studiu, des ensembles signifiants. Oswald Ducrot (1984) susține că aceste discipline, pentru a-și putea interpreta obiectele de studiu, s-au folosit de cercetările din domeniul științei limbii.

Așa cum afirmă Régine Robin (1973: 8), în anii ’60-’65, într-o perioadă de vârf a structuralismului datorată redescoperirii lui Ferdinand de Saussure, sarcina istoricului era ușurată de un ansamblu de tehnici obținute prin recursul la lingvistică. Așteptările de la această disciplină erau mari, cea mai conturată fiind să-l ajute pe istoric să „citească și să interpreteze” textele. De altfel, se poate spune chiar că lingvistul nu simplifică cercetarea istoricului, ci dimpotrivă, îl determină pe acesta să folosească metode de cercetare din afara domeniului său, cu scopul unei mai bune cunoașteri a trecutului.

La începuturile anilor ’70, lingvistica era considerată o „procedură de lectură”, nu și o „procedură de interpretare” a textelor, ajutând numai la „regularizarea, normalizarea, formalizarea, ordonarea materiei brute a textelor” (Régine Robin :94-95). Cu atât mai puțin ar fi putut fi vorba de o procedură de descoperire, deoarece, atunci când interpretează, istoricul se folosește de propriile unelte și nu pare să merite efortul de a asimila conceptualizări și tehnici complicate pentru a ajunge pe alte căi la concluzii care sunt evidente sau la care se poate ajunge cu metode tradiționale. Régine Robin (ibidem) susține că, de multe ori, ipoteze istorice considerate a fi evidente, pot să nu mai pară astfel după un timp, metodele lingvistice făcând mai ușoară demonstrația.

În aceste condiții, este vorba despre „aplicarea” lingvisticii la istorie, însă ceea ce devine din ce în ce mai evident este faptul că problemele specifice istoriei (care se folosește de limbă numai ca rol al ei în vorbire, în individual) nu sunt definitivate sau clarificate cu ajutorul unei metode lingvistice de inspirație structuralistă, chiar dacă aceasta poate constitui fundamentul.

În acest sens, s-a dorit punerea în comun a celor două domenii în cadrul unei teorii compatibile atât cu istoria cât și cu lingvistica, unele dintre consecințele acestei încercări fiind „modelele” prin care se încearcă evidențierea relației limbă-societate.

Din momentul articulării celor două domenii, istorie și lingvistică, avem de a face cu un nou obiect de studiu, discursul, iar analiza discursului este demersul inițiat în vederea investigării acestuia. În legătură cu acest subiect, Delia Marga (2003: 22) consideră, citând-o pe Denise Maldidier, că: 1. istoricul ține cont de „statusul discursului istoric, adică raportul acestuia cu o formațiune socială, în particular cu instanța ideologică și raportul său cu o sincronie lingvisticăˮ și 2. lingvistul reconsideră statusul discursului în lingvistică și problemele puse de excluderea „extralingvisticuluiˮ dar și necesitatea reintegrării acestei componente (Denise Maldidier 1972: 114-141). Menționăm că extralingvisticul constituie obiect de studiu pentru sociologia limbii, pentru semantică (fiindcă stabilește tocmai relația cuvintelor cu obiectele lumii exterioare) și pentru pragmatică (fiindcă stabilește relația cuvintelor cu cei care le folosesc).

La rândul său, Michel Foucault (1971) definește discursul ca practică iar una dintre ideile care apar adesea în lucrările sale este raportarea practicilor una la alta (de exemplu practica discursivă și practica nondiscursivă).

Într-un articol din anul 1981, Michel Pêcheux consideră că obiectul discursiv are o autonomie relativă și materialitate, iar raportarea implică înscrierea locului practicii discursive în interiorul practicii nondiscursive (cf. Pêcheux 1981: 5-8).

Rezultă de aici că istoria poate fi descifrată cu ajutorul discursului prin intermediul unei teorii care să reunească și să fundamenteze cele două practici, având în față un nou obiect de studiu, analiza discursului.

Un argument în favoarea analizei discursului îl aduce Jacques Guilhaumou, care consideră că această relație interdisciplinară dintre lingvistică și istorie poate fi folosită nu numai ca „procedură de lecturăˮ, ci și ca „procedură de verificareˮ a ipotezelor sau ca „procedură de descoperireˮ a altora (cf. Guilhaumou 1983: 33-44).

După cum se știe, discursul politic a fost obiectul pricipal de studiu al analizei discursului, metodologia și punctele de vedere fiind foarte diferite. În acest sens, Delia Marga (2003: 26), completează adăugând că „în articolul introductiv al numărului 23 din 1971 al revistei Langages unul dintre numerele dedicate analizei discursului politic, intitulat „Problématique des travaux sur le discours politiqueˮ, L. Guespin explică interesul analizei discursului, mai ales în faza de debut, pentru discursul politic prin nevoia acesteia de a aborda texte „tipizateˮ și că „în acest fel de dicurs condițiile de producere nu se modifică în cadrul unui text, fapt care ușurează analiza.” (cf. Guespin 1976: 3-11).

În plus, modalitățile de analiză a discursului politic sunt multiple și amintim, în acest sens, analizele de conținut, care constau în înregistrarea temelor și prelucrarea lor statistică, ajungând până la analizele lingvistice, în special franceze. O primă inventariere a acestora din urmă găsim la Gillian Seidel (cf. 1985: 43-60).

Discursul parlamentar

În cele ce urmează, ne propunem să facem o descriere a discursului parlamentar folosindu-ne, în principal, de coordonatele descrise de Paraschiva Câncea în 1983 (cf. Câncea et alii 1983) și Cornelia Ilie în 2006, în introducerea la Encyclopedia of Language and Linguistics (cf. Ilie 2006: 188-205) dar și de studii asupra discursului politic, în general, întreprinse de cercetătorii francezi.

Cornelia Ilie (op. cit) descrie, în linii mari, starea actuală a discursului parlamentar menționând că în zilele noastre, în multe țări, dezbaterile parlamentare sunt transmise la radio și la televiziune, redate în presa centrală sau în alte publicații specializate; cu toate acestea, în ciuda unei vizibilități crescânde a instituției parlamentului, interesul pentru studierea discursului parlamentar nu a prezentat vreun interes până de curând. Excepție face parlamentul britanic care a fost și continuă să fie în atenția cercetătorilor. Interesul se presupune a veni din faptul că este cea mai veche instituție de acest fel care a reușit să mențină un echilibru între cutumele instituționale și ritualurile discursive.

În continuare, autoarea constată că, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, discursul și retorica parlamentară au devenit, treptat, obiectul cercetărilor științifice în domenii ca științele politice și sociologie, iar recent au devenit o preocupare interdisciplinară prin implicarea lingvisticii.

Cornelia Ilie amintește de originea franceză a cuvântului parlament care provine de la verbul parler (= a vorbi) și care, prin transfer metonimic, se referă la instituția specilizată într-un anume fel de a vorbi și chiar la clădirea care adăpostește această instituție. În zilele noastre, cuvântul parlament este utilizat, în unele țări, ca termen generic pentru adunare legislativă, adică un organism deliberativ guvernamental alcătuit din reprezentanți ai unei națiuni sau persoane, cu autoritatea de a adopta legi. Exsită adunări legislative cunoscute și sub alte nume, ca dietă, adunare națională sau congres. Din motive istorice și politice, cel mai răspândit sistem parlamentar, din punct de vedere geografic, este sistemul Westminster, numit după Palatul Westminster, locul de întâlnire al parlamentului Marii Britanii. O diferență majoră între sistemul Westminster și tipurile de parlamentarism existente în restul Europei și în monarhiile non-Commonwealth din afara Europei este sistemul de vot; sistemele parlamentare europene utilizează un anumit tip de reprezentare proporțională, de obicei, sistemul listelor care favorizează multipartidismul.

Genuri de discurs parlamentar

Din perspectivă pragma-lingvistică, Cornelia Ilie integrează, pe bună dreptate, discursul parlamentar în discursul politc. Ca atare, acesta prezintă anumite caracteristici tipice discursului instituționalizat și se supune unor reguli și constrângeri. Interacțiunea discursivă a parlamentarilor este marcată, în mod constant, de angajamentele lor bazate pe roluri instituționale, de confruntarea dialogală și de conștiința de a acționa în fața și în numele unui public eterogen. Dezbaterile parlamentare au scopuri specifice (la nivel instituțional, convingerea, negocierea, revendicarea poziției, stabilirea agendei și formarea opiniei), de obicei, conforme liniilor ideologice sau de partid.

Din perspectivă retorică, autoarea afirmă că discursul parlamentar aparține genului deliberativ. Acesta este un gen de discurs rostit în fața unui public căruia i se cere să ia o decizie prin evaluarea avantajelor și dezavantajelor unei acțiuni viitoare. Totodată, principalii factori, în participarea activă a parlamentarilor la dezbateri, îi constituie, pe de o parte, nevoia permanentă de a promova propria imagine într-o interacțiune instituțională competitivă, pe de altă parte, dorința de a pune sub semnul întrebării credibilitatea politică a adversarilor.

Subtipuri ale discursului parlamentar

Discursul parlamentar are câteva subtipuri, cum ar fi declarații ministeriale, discursuri, dezbateri, interpelări (dezbateri scurte referitoare la subiecte de interes public). Miniștrii prezintă parlamentului punctul de vedere din partea Guvernului referitor la orice subiect care variază de la un nou anunț de politică la un eveniment național sau internațional important sau de criză. Discursurile parlamentare sunt formele tradiționale ale discursului politic, sunt adresate președintelui sau vicepreședintelui Camerei dar și colegilor parlamentari. O dezbatere parlamentară poate fi descrisă, în termeni generali, ca o discuție oficială pe un anumit subiect, controlată de un set de reguli instituționale și prezidată de președintele Camerei.

În linii generale, observațiile Corneliei Ilie se suprapun și se completează cu cele ale autorilor Istoriei parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918 (cf. Câncea et alii 1983) privitoare la setul de reguli ce trebuie urmate de parlamentari atunci când iau cuvântul. Desigur, expunerea Corneliei Ilie este structurată din punctul de vedere al unui lingvist care are ca scop să detalieze rigorile și limitele discursului parlamentar, cu accent pe Parlamentul britanic, în timp ce istoricii prezintă normele de funcționare ale dezbaterilor parlamentare așa cum reies din regulamentul de funcționare a parlamentului din perioada constituirii sale. Asemănările dintre cele două descrieri sunt totuși izbitoare.

Începuturile oratoriei parlamentare românești

Discursul parlamentar, ca subtip al celui politic, nu poate fi disociat de contextul istoric, tot așa cum nu poate fi separat de influența factorilor instituționali.

Oratoria parlamentară românească începe, desigur, odată cu existența instituției. Discursurile ținute înainte de 1866, anul în care instituția parlamentară devine bicamerală, se țineau în cadrul adunărilor obștești, fără o procedură sau norme. Discursul parlamentar, însă, este reglat de Regulamentul parlamentar – abia instituționalizarea puterii politice (crearea parlamentului) va ordona discursul parlamentar.

De subliniat faptul că acest tip de discurs era urmărit și consemnat în momentul producerii lui, prin referințele notate (deși uneori distorsionat) și apoi publicate în Monitorul Oficial. Reacțiile, replicile și efectele produse asupra auditoriului (care nu era un public omogen, ci unul eterogen) devin acum accesibile prin notarea lor de către stenografi. Astfel, se poate observa din aceste însemnări prezența unui adevărat cod metalingvistic, de pildă se notau cu următoarele cuvinte reacțiile sălii: „aplauze”, „întreruperi”, „zgomot”, „vociferări”, „ilaritate”.

Cadrul de desfășurare a discursului parlamentar și normele acestuia (cf. Câncea et alii 1983) presupuneau ca:

→ oratorul să se înscrie la cuvânt anunțând tema discursului,

→ oratorului să nu i se permită să se abată de la tema pe care a propus-o,

→ discursul să fie stenografiat și apoi publicat în Monitorul Oficial.

Există și câteva norme de bună conduită atât pentru orator cât și pentru auditor:

→ se cere un stil elevat, iar exprimările ne-parlamentare erau intenționat omise de la redactare,

→ oratorul nu poate fi întrerupt decât în cazul în care a depășit ora de încheiere a ședinței,

→ în cazul în care un parlamentar se simte atacat, ca persoană publică, de către cel care ia cuvântul, el poate cere un drept la replică („cer cuvântul”).

Parlamentul se sprijină pe oratori care s-au impus eficient în dezbaterile parlamentare, iar dacă ne referim la activitatea parlamentară care s-a desfășurat de la declararea independenței din 1877 până la intrarea României în război, alături de Antanta și chiar până la instaurarea dictaturilor moderne (1938), putem afirma că este vorba de o instituție de nivel european (cf. Goia 2004) datorită căreia, în 1931, a avut loc la București, Conferința interparlamentară.

Discursul parlamentar românesc în contextul socio-istoric din perioada cuprinsă între 1877-1918.

Secolul al XIX-lea în Țările Române reprezintă trecerea de la epoca fanariotă la epoca modernă, etapizată după cum urmează:

→ influența Revoluției franceze de la 1789 și Regulamentele organice;

→ Revoluția de la 1848 în Principate, unirea celor două principate, Moldova și Țara Românească, în anul 1859;

→ domnia lui Cuza (1859-1866) și detronarea lui;

→ aducerea lui Carol I și înflorirea culturală a României;

→ independența României față de Poartă, proclamarea regatului României;

→ Marea Unire, care a avut loc în 1918 și este o consecință directă a pașilor de mai sus fiind asimilată nu neapărat vreunui secol ci unui complex de evenimente care au decurs firesc și care au avut ca pricipal scop unirea tuturor provinciilor istorice românești.

Perioada care a urmat războiului de independență din 1877-1878, reprezintă un răstimp de consolidare a țării; România își propunea să fie în sincronie cu Europa.

Dar o analiză amănunțită a vieții politice a vremii permite sesizarea unor carențe serioase, pe care, în Parlament, așa cum se întâmplă în democrație, le pune în evidență opoziția, reprezentată, cel mai adesea, de conservatori. Mai târziu, se remarcă junimiștii Petre P. Carp și Titu Maiorescu, deosebit de proeminenți pe scena politică românească.

Parlamentul, creație modernă a vieții politice a statelor, marchează trecerea de la feudalism la capitalism (cf. Câncea et alii, 1983), indică schimbarea vechilor structuri instituțional-politice, apare în epoca revoluțiilor burgheze și asigură o guvernare care să reperezinte interesele tuturor claselor sociale.

Pentru Țara Românească și Moldova, perioada revoluțiilor de la 1821 și 1848, momentul constituirii statului național în 1859, obținerea independenței din 1877 și unirea din 1918 au însemnat transformări atât sociale cât și politice, instituționale.

Se consideră îndeobște că (cf. www.cdep.ro) începuturile vieții parlamentare sunt în anul 1831 când, în Țara Românescă, a fost adoptat un act cu caracter constituțional, denumit Regulamentul organic, aplicat, un an mai târziu, și în Moldova. Regulamentele organice au pus bazele parlamentarismului în Principatele Române.

Începând cu anul 1831 prin constituirea adunărilor obștești se reușește implementarea unui model nou de guvernare, iar revoluția română din 1848 va îndrepta acest model și mai mult către popor. În 1866, prin constituție, parlamentul devine bicameral, cu Cameră și Senat și va funcționa aproape neschimbat până în 1918, an care trece de limita cronologică a prezentului studiu.

Pe de altă parte, Andra Vasilescu (2011: 305-315) observa, în legătură cu starea parlamentului românesc în perioada sa de început, că procedurile parlamentare au fost importate prin constrângeri specifice; însăși Constituția României din 1866 a fost concepută după modelul belgian din 1831, fiind instituită prin proceduri instituționale de import. Astfel că identitatea parlamentară a avut nevoie de autodefinire și autolegitimare și prin discurs. „În aceste condiții, performarea identității parlamentare a funcționat ca proces constitutiv al instituției parlamentare în sine”, arată Andra Vasilescu (idem).

În epocă, discursurile parlamentare fie își propun discutarea mesajului regal, fie au în centrul atenției diverse teme la zi precum: problema agrară, măsurile privind dezvoltarea industriei și comerțului public, înființarea învățământului profesional, construirea și exploatarea căilor ferate, învățământul.

Încheiem afirmând că parlamentul dintre anii 1877-1918 este o componentă principală a vieții politice românești, fiind instituția politică fundamentală a societății și devine un for politic legislativ în care sunt reprezentate toate clasele sociale în funcție de ponderea numerică. Discursul parlamentar românesc, a cărui afirmare coincide cu apariția instituției în care se desfășoară, se supune, încă de la începuturile sale, unor constrângeri specifice și abordează teme care țin de primii pași ai modernizării României, ca de pildă: problema agrară, construirea de căi ferate, dezvoltarea industriei, a comerțului ș.a.

Bibliografie

Bahtin, Mihail, Problemele poeticii lui Dostoievski. Traducere de S. Recevski, București, Editura Univers, 1970

Bahtin, Mihail, Probleme de literatură și estetică. Traducere de N. Iliescu, București, Editura Univers, 1982

Benveniste, Emile, Probleme de lingvistică generală. Traducere de Lucia Dumitru, București, Teora, 2000

DEX,

Bidu-Vrănceanu, Angela, Călărașu Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaș Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicționar general de științe ale limbii, București, Editura Științifică, 1997

Câncea, Paraschiva, Iosa, Mircea, Stan, Apostol, Istoria parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, București: Editura Academiei, 1983

Ducrot, Oswald, Le dire et le dit, Paris, Les Editions de Minuit, 1984

Foucault, Michel, L’ordre du discours, Paris, Gallimard, 1971

Foucault, Michel, [1966] 2008, Cuvintele și lucrurile, trad. B. Ghiu, M. Vasilescu, București, RAO, [1966] 2008

Goia, Vistian, „Oratoria parlamentară a murit?”, www.revistatransilvania.ro/nr 12, 2004

Guespin, Louis, „Types de discours ou fonctionnements discursifs?”, Langages 41, p. 3-11, 1976

Guilhaumou, Jacques, „Itinéraire d’un historien du discours (1974-1984)”, Histoire et linguistique, Paris, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, p. 33-42, 1983

Ilie, Cornelia, „Parliamentary Discourses”, in Keith Brown (ed.) Encyclopedia of Language and Linguistics 2nd edition, vol. 9, Oxford, Elsevier, p. 188-205, 2006

Maingueneau, Dominique, [2004] 2007, Discursul literar, trad. Nicoleta-Loredana Mureșan, Iași, Institutul European, [2004] 2007

Maingueneau, Dominique, Les termes clés de l’analyse du discours, Paris, Editions Seuil, 2009

Maldidier, Denise, Normand, Claudine, Robin, Régine, „Discours et idéologie: queleques bases pour une recherche”, Langue française 15, p. 114-141, 1972

Marga, Delia, Introducere în analiza discursului, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2003

Pêcheux, Michel, Analyse automatique du discours, Paris, Dunod, 1969

Pêcheux, Michel, „L’Etrange miroir de l’analyse du discours”, Langages 62, p. 5-8, 1981

Ricoeur, Paul, Temps et récit 1, Paris, Seuil, 1983

Robin, Régine, Histoire et linguistique, Paris, Armand Colin, 1973

Rovența-Frumușani, Daniela (coordonator), Ipostaze discursive, București, Editura Universității din București, 2009

Seidel, Gillian, „Political discourse analysis”, Handbook of discourse analysis, vol. 4, Discourse in society, ed. T.A. van Dijk, London, Academic Press, p. 43-60, 1985

Thom, Françoise, Limba de lemn , trad. Mona Antohi, București, Humanitas, [1987] 1993

Vasilescu, Andra, „Construcția identității parlamentare. Cadrul teoretic” în Rodica Zafiu, Limba română. Ipostaze ale variației lingvistice, vol. II, București: Editura Universității din București, p. 305-315, 2011

www.cdep.ro