Dinamica Vocabularului Limbii Romane

CAPITOLUL I

DINAMICA VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE

1.1 Lexicul – definiția dată de Dicționarul de științe al limbii române

Lexicologia este disciplina lingvistică al cărei obiect de studiu este vocabularul, sub multiplele sale aspecte: organizare, funcționare, schimbare, îmbogățire. În română, termenul lexicologie este un neologism, provenit din francezul lexicologie, care, la rândul său, este format în greaca veche din elementele lexis (,,cuvânt”, ,,vorbă”, ,,termen”) și logos (,,știință”).

În cadrul lexicologiei, cuvântul este examinat:

● din punctul de vedere al sensului său;

● din punctul de vedere al relațiilor lui cu alte cuvinte (relații de sinonimie, antonimie, omonimie, paronimie);

● din punctul de vedere al sferei de utilizare;

● din punctul de vedere al originii;

● din punctul de vedere al capacității cuvântului de a se combina cu alte cuvinte.

Vocabularul sau lexicul reprezintă, potrivit lingvistului Theodor Hristea, „totalitatea cuvintelor care există sau au existat, cândva, într-o limbă oarecare.” Spre deosebire de alte nivele ale limbii, vocabularul este un sistem deschis și, prin urmare, mai extins. Teoretic, numărul cuvintelor este infinit, iar tezaurul lexical al limbii noastre este într-o continuă îmbogățire. „Reflectând în mod nemijlocit transformările din sfera extralingvistică, vocabularul este într-o permanentă mobilitate; mereu apar și dispar cuvinte.” Totuși, inventarele de unități lexicale, cuprinse în lucrările lexicografice, sunt limitate.

Deși toate cuvintele îndeplinesc funcția de comunicare, valoarea acestora nu este aceeași în ansamblul lexicului. Prin organizarea lexicului, se poate înțelege stabilirea, în funcție de factori diverși, a unei ierarhii a cuvintelor.

Poziția cuvintelor în lexic este determinată în principal de felul în care vorbitorii se raportează la acest nivel al limbii în funcție de necesitățile comunicării. Din această perspectivă, în primul rând, trebuie avută în vedere importanța cuvântului în comunicare.

În dicționarul de științe al limbii române, găsim defininit lexicul ca „totalitatea lexemelor unei limbi, care se opune vocabularului în diferite accepții: este ansamblul unităților lexicale la nivelul limbii, de care dispun toți vorbitorii (opus vocabularului unui text sau discursului, opoziție importantă în anumite domenii, cum ar fi statistica lexicală); este o realitate a limbii la care nu se poate ajunge decât prin cunoașterea vocabularelor concrete, parti-culare, din diferite discursuri“. Vocabularul unui vorbitor poate fi activ sau pasiv, ceea ce face ca o parte a lexicului să fie întotdeauna ignorată de un vorbitor. Este greu sau chiar imposibil de numărat cuvintele care compun lexicul unei limbi pentru că numărul acestor cuvinte ar trebui să fie finit prin definiție, dar, practic, este susceptibil de a fi îmbogățit sau sărăcit.

Pentru a ne putea înțelege între noi, vorbitorii limbii române, trebuie să cunoaștem și să utilizăm în comun anumite cuvinte care, tocmai din această cauză, au însemnătate deosebită în organizarea și configurarea lexicului.

În dicționar se opinează că „studiul lexicului unei limbi comportă doi poli: cercetarea unui număr cât mai mare de cuvinte utilizate de un vorbitor al acelei limbi; în același timp, cercetarea unui număr mic de cuvinte foarte uzuale, indispensabile înțelegerii și comunicării între toți vorbitorii aceleiași limbi ori cercetarea vocabularului de bază sau fundamental; acesta rezultă din performanțele vorbitorilor A, B, N sau din intersecția vocabularelor lui A, B, N.

Lingviștii germani J. Trier, L. Weisberger și discipolii lor, afirmă că, „lexicul este un prim strat al limbii în care se reflectă organizarea imediată“.

De fapt, lexicul reprezintă „unul dintre domeniile (compartimentele, nivelurile) lingvistice fundamentale, alături de fonetică și gramatică“, în opinia autorului.

Cuvintele a căror importanță este fundamentală în procesul comunicării, fiind cunoscute și folosite frecvent de toate categoriile populației, se grupează în fondul principal lexical. Această parte a lexicului limbii române este alcătuită, potrivit cercetărilor întemeiate îndeosebi pe date statistice, din 1419 unități lexicale, dintre care 964 sunt elementele cele mai sigure.

În concluzie, în gramatica generativă, lexicul este o componentă principală a structurii de adâncime, iar partea de interpretare termenului se deosebește de compartimentele și nivelurile de mai sus. Iar dacă ne referim la disciplinele lingvistice – filologia, etimologia -, observăm că lexicul are o interpretare mai largă, iar unele lucrări de lingvistică lexicul și vocabularul sunt termeni uzitați drept cvasisinonimi.

1.2Cuvântul din perspectiva Dicționarul de științe al limbii române

În dicționarul de științe al limbii române, cuvântul, este definit ca o „unitate lingvistică complexărealizată simultan ca unitate fonetică, semantică, și gramaticală¨.

Esențiala unitate lexicală este cuvântul, care poate fi simplu (copil, cer, om, harnic, (a) scrie, bine, cu, la), poate fi un cuvânt compus (floarea-soarelui, untdelemn, pierde-vară), locuțiune ( băgare de seamă, de treabă, din timp în timp). Tot unități lexicale, de un tip special, trebuie considerate și construcțiile mai complexe care funcționează ca entități distincte în vorbire și a căror structură, deși analizabilă sintactic, nu poate fi schimbată. Modificările, oricare ar fi ele, implică anularea construcției ca entitate distinctă. Astfel de unități sunt expresiile (se face luntre și punte = ,,a face tot posibilul”, cum te văd și cum mă vezi = ,,evident, sigur”) și cele mai multe dintre zicători (are zile cu carul = „are mult de trăit”; a dat în mintea copiilor = „și-a pierdut maturitatea în gândire”; na-ți-o frântă că ți-am dres-o = „s-a încurcat și mai rău în treburi neclare), precum și proverbele (Când sunt doi, puterea crește; Cine se scoală de dimineață departe ajunge.; Prietenul la nevoie se cunoaște.).

Astfel de „domenii” care aparțin lexicului sunt vocabularul politic sau social-politic, vocabularul economico- financiar, vocabularul sportiv, vocabularul aviației, al marinei ș.a.m.d. Pe de altă parte, în studiile de statistică lexicală se stabilește o opoziție între lexicul limbii și vocabularul unui text dat.

Într-o altă opinie, caracteristica de bază a cuvântului „este relația de solidaritate dintre forma și conținutul său“. Autorului specifică în aceeași idee că „forma cuvântului este manifestarea sonoră a acestuia, un sunet sau o înșiruire de sunete, putând avea și o reprezentare grafică“, conținutul fiind definit în mod obișnuit înțeles sau sens.

În concluzie, un sunet sau un grup de sunete fără un sens nu poate fi interpretat ca un cuvânt, dacă ne referim la sensul sau sensurile care formează conținutul, indiferent de natura lor, putem afirma că nu există decât atunci când sunt asociate cu anumite forme, vorbind în acest caz de de dubla articulare a oricărei limbi naturale.

Lingviștii au delimitat cuvântul „ca un dat evident al limbilor naturale prin lingvistica comparată, care a efectuat studii asupra, limbilor europene. Cuvântul este studiat aici în cadrul morfologiei, ca aparținând unei clase morfologice, ca purtător de mărci ale categoriei gramaticale și ca element de bază în combinații sintactice.

De aceea, lingvistica tradițională consideră cuvântul ca o unitate fundamentală, opusă sunetelor, literelor, silabelor, propozițiilor și afrazelor. În lingvistica modernă,cuvântul este considerat lipsit de rigoare sau,de specificitate: funcțională, se evită conceptul sau se opune morfemului, sintagmei, enunțului.

Plecând de la aceste clase sintactice obținute prin analiza distribuțională, prin stabilirea sintagmelor, nominale și verbale, vom obține clase lexicale.

În limba română actuală se spune exclusiv „acord atenție cuiva”, dar „acordez un instrument muzical”, deși forma de infinitiv a celor două verbe este aceeași, și anume „a acorda (< fr. accorder, ital. accordare). Tot așa, față de singularul raport, formele de plural rapoarte și raporturi înseamnă 1. ,,referate, comunicări, dări de seamă”, 2. „relații, legături”. În momentul în care o formă flexionară s-a specializat pentru exprimarea unui anumit sens al cuvântului polisemantic, unitatea lexicală inițială s-a scindat în două sau chiar trei cuvinte diferite, care trebuie considerate omonime parțiale (de exemplu: capete, capi, capuri, sau coarne, corni, cornuri).

În ceea ce-i privește pe lingviști, unii continuă tradiția, considerând cuvântul ca „una dintre unitățile fundamentale ale limbii, obiect de studiu pentru lexicologie, lexicografie, morfologie și sintaxă și în consecință îi dau o definiție general valabilă“.

Alți autori, definesc cuvântul din perspectiva lingvistici tradiționale, dar și de statistica lexicală ca fiind „un grup de litere aflat între două spații tipografice albe (blancuri)“.

Astfel, decupajul enunțului în cuvinte este evident și pentru nespecialiști. Iar ca unitate grafică determinătăde convenții de scriere, cuvântul intereseazăsistemele de tratare automată a limbilor.

Cuvântul a mai fost definit de specialiști, și din perspectiva teoriei semnelor, a semiologiei sau a semioticii. S-a pornit de la ideea că orice cuvânt, în virtutea laturii sale materiale, poate fi considerat „un obiect" care servește la transmiterea unei anumite idei despre realitate, așa cum un obiect propriu-zis are, într-o anumită colectivitate, o anumită semnificație.

Astfel, cuvântul ar fi un semn, la fel ca alte semne pe care indivizii unei colectivități sunt capabili să le descifreze și să le utilizeze pentru a comunica idei, deși, cuvântul, conceput ca unitatea fundamentală a limbii, nu întrunește în exclusivitate caracteristicile semnului lingvistic minimal, definit ca „o tranșă de sonoritate care este, excluzând ceea ce precedă și ceea ce urmează în lanțul vorbit, semnificantul unui anumit concept“.

Cuvântul prin prisma clasei de forme gramaticale în relație cu morfemul, se definește mai precis prin identitatea morfemului liber (sau semilegat) în raport cu morfemele gramaticale sau alte morfeme lexicale, la care vom face referire în următorul capitol.

Așadar, cuvântul exprimă un concept oarecare numai în măsura în care aceasta,este asociat cu un complex sonor, instrument care permit oamenilor să ia cunoștință clară de univers și să acționeze asupra lui.

În accepțiunea autorilor, cuvântul mai poate fi „o unitate psihosocială, o unitate semnificativă minimală, ori o denotație a obiectelor realității percepute“.

Din aceste considerente, putem spune că descrierea lexicului sau a vocabularului în termenii unui sistem, în care absolut toate elementele constitutive se delimitează și se influențează reciproc, trebuie privită cu serioase rezerve de ordin teoretic. Mult mai potrivită este folosirea conceptului de domeniu. Deci prin lexic sau vocabular se înțelege domeniul relativ organizat al limbii în care sunt reunite toate elementele de expresie cărora prin tradiție și în mod convențional li se atribuie calitatea de a fi cuvinte sau unități lexicale și care pot fi întrebuințate ca atare în procesul comunicării.

1.3 Importanța mijloacelor de îmbogățire a vocabularului

Deși vocabularul limbii române este destul de bogat, progresele înregistrate de cultură, știință și tehnică fac necesară introducerea multor cuvinte noi și crearea altora din cele existente în limba noastră, atât în vorbire, cât și în operele literare sau în cele științifice și tehnice.

Vocabularul este compartimentul limbii cel mai labil și mai supus influențelor din afară, spre deosebire de morfologie și sintaxă, care evoluează foarte încet, conferind stabilitate limbii. Permanenta evoluție a lexicului trebuie pusă în relație cu modificările legate de progresul societății umane în ansamblul ei și, în mod special, cu transformările care se petrec în viața materială și spirituală a unei anumite colectivități lingvistice.

Îmbogățirea vocabularului se face pe două căi: una internă, prin derivare, compunere și schimbarea valorii gramaticale, și alta externă, prin împrumuturi lexicale.

1.3.1 Mijloace externe de îmbogățirea vocabularului

Îmbogățirea vocabularului unei limbi se poate realiza și prin mijloace externe. Acestea sunt împrumutul și calcul lingvistic.

Împrumutul reprezintă un “proces de încorporare a unui element lingvistic dintr-un idiom înaltul“.

Împrumutul lexical ca, de altfel, toate celelalte tipuri de împrumuteste rezultatul contactelor diverse stabilite între idiomuri, este deci o manifestare a interferenței lingvistice. Dintre factorii (extralingvistici) care favorizează împrumuturile menționam: vecinatatea geografică, conviețuirea populațiilor, raporturile (economice, politice, culturale) între comunități.

Împrumutul poate fi: direct sau indirect (printr-o filieră lingvistică); popular sau savant; pe cale orală sau scrisă; vechi (din fazele anterioare modernizării limbii și în opoziție cu cuvintele moștenite) sau nou. Ultimul tip de împrumut trimite la un alt termen neologism. Prin acest termen “se indică o unitate lexicală (semnificat, semnificant sau reuniunea celor două) care a pătruns recent într-o limbă dată.”Termenul are o eficiență relativ redusă datorită ambiguității caracteristicii recent, care depinde de raportarea cronologică operată. Cercetările privitoare la periodizarea limbii române au lămurit această problemăneologismele sunt împrumuturile intrate în limba română începând cu procesul (prima fază) de modernizare a ei, proces a cărui limită inferioară este secolul al XVIII-lea (spre sfârșit). În funcție de momentul intrăriilor în limbă, de frecvența utilizăriilor și de diversitatea categoriilor de vorbitori care le folosesc, neologismele se adaptează fonetic și morfologic la structura limbii române, mai mult sau mai puțin sistematic. Cuvintele neologice neadaptate încă se numesc barbarisme (franțuzisme, anglicisme, germanisme, americanisme etc.).

Clasificarea împrumuturilor se face după origine și sincronic, după criterii lingvistice, obiectivul celei din urmă fiind delimitarea neologismelor de calcuri. Un alt criteriu de clasificare a împrumuturilor este gradul de asimilare („românizare”), despre care vorbește Adriana Stoichițoiu-Ichim.

Autoarea precizează că granița dintre primele două categorii nu poate fi precis trasată, deoarece procesul de asimilare este în curs de desfășurare și invocă drept argument fenomenul dublei grafii (tip boss/bos, speech/spici). Se observă o tendință de „reanglicizare”; revenirea la ortografia etimologică (cf. formele leader, meeting, congressman etc.) este considerată o manifestare a snobismului lingvistic. Unele forme dezvoltă chiar plurale hibride, le-am numi noi, de tip leader > leader-ii, obținut din adăugarea desinenței românești de plural „-i” la forma neadaptată la limba română.

Calcul lingvistic (sinonim: decalc) este un fenomen lexical complex care, într-o accepție largă, denumește “procedeul de transpunere literală, exactă, a unui cuvânt semantic analizabil, a unei construcții sau numai a unui sens, dintr-o limbă A într-o limbă B, cu materialul limbii B”. În funcție de ce anume desemnează elementele subliniate în definiție, calcul presupune o tipologie diversă și încă insuficient de riguroasă (tocmai datorită multitudinii de criterii avute în vedere). Iată câteva clasificări:

– calcul de structurădupă criteriul copierii parțiale sau integrale a “formei interne” (adică a sensului etimologic proxim) a modelului din limba “donatoare”. Astfel, se disting: a) calcuri integrale (totale): (rom.) suprafață< (fr.) surface, (rom.) susține< (fr.) soutenir;

b) calcuri parțiale (semicalcuri): (rom.) procentaj< (fr.) pourcentage.

– după nivelul lingvistic vizat:

a) calcul semantic (lexical): cuvântul românesc de origine latină limbă avea în româna veche și sensul “popor”, sub influența cuvântului slav corespunzător (язык transl. iazik);

b) calcul gramatical: (rom.) a schimbadirecția, după (fr.) changer de direction.

– după extensia unităților lexicale calchiate:

a) calc lexical (traducerea unui singur cuvânt) (rom.) dreptunghiular< (fr.) rectangulaire;

b) calc frazeologic (transpunerea unei sintagme stabile în limba “donatoare”) (rom.) a pune în aplicație, după (fr.) mettre en application.

Combinarea acestor criterii conduce la subdivizări mai rafinate și, implicit, mai riguroase (de exemplu, ape radioactive, după fr.eaux radioactives, este calc frazeologico-gramatical).

CAPITOLUL II

MIJLOACE INTERNE DE ÎMBOGĂȚIRE A VOCABULARULUI

2.1 Mijloace de îmbogățire a vocabularului – interne

Un frecvent mijloc intern de îmbogățire a vocabularului limbii române este derivarea.

Potrivit dicționarului de științe al limbii române, derivarea este ¨procedeul de formare a unor unități lexicale noi pornind de la cuvântul de bază (morfem indepedent sau semindependent), care constă fie în antepunerea unor afixe, fie mai ales în postpunerea lor. Prin derivare rezultă unități lexicale simple, pentru că un singur element constituit prin acest procedeu este susceptibil de a fi întrebuințat în mod autonom în enunț.¨

Afixele lexicale sunt prefixele (afixe care se adaugă în fața bazei) și sufixele (afixe care se adaugă după bază). Unii lingviști consideră că și interfixele (sau infixe, afixele de legătură) sunt afixe lexicale, însă nu există argumente solide pentru a le califica drept un tip aparte de sufixe. Așadar, termenul este operativ (în sensul că poate fi folosit în descrierea structurilor morfematice), dar trebuie să se țină seama de statutul lui de afix (cvasilexical) non-independent (aceasta însemnând că poate fi integrat în sufixul imediat următor, iar în practica decompozării se va pune între paranteze: colț + -(ur)os).

Derivarea cu sufixe este mult mai bine reprezentată, în limba română, decât cea cu prefixe (date fiind complexitatea și varietatea sufixelor). De aceea nu este necesară o clasificare morfologică (statutul morfologic al cuvintelor rezultate prin derivare cu prefixe fiind evident).

În dicționarul de științe al limbii române prefixul este definit ca ¨afix antepus bazei, cu valoare lexicală în limba română, care creeaza un cuvânt nou, de obicei fără a-i schimba categoria lexico-gramaticala.¨

Mai profitabilă pentru descriere este clasificarea semantică a prefixelor:

Prefixele privative au sensul general de „fără¨, „lipsit de¨, „a lipsi de¨: des-, cu varianta strict fonetică de-, și a(n)-, de origine greacă veche. De regulă, prefixul des- (de-) se atașează la un verb și intră în opoziție cu în- (îm-): dezbina/îmbina, descreți/încreți, dejuga/înjuga etc. După cum se vede din prima pereche, nu întotdeauna se poate detașa un substantiv-bază, considerarea unui cuvânt ca derivat cu prefix într-o asemenea situație făcându-se prin raportare la cuvântul cu prefix opus din punct de vedere semantic (în unele lucrări, o astfel de situație este încadrată drept derivare mixtă). Prefixul privativ a- (înainte de consoane)/an- (înainte de vocale) se atașează aproape exclusiv la neologisme sau la termeni din limbajele științifice: acefal, alogic, amoral, analfabet, anorganic, anizotrop, avitaminoză etc.

prefixul negativ ne- el formează substantive, adjective, adverbe: necuviință, neadevăr, neacoperit, neascultător, nedrept, nemaiauzit, nemaipomenit, necontenit, negreșit etc. Uneori, poate avea și sens privativ: nesomn (cf. o noapte de nesomn). Prefixul neologic in- (im- înainte de bilabiale și i- înainte de sonante [l, m, n, r]) îl dublează pe ne- pentru cuvintele corespunzătoare variantei savante a limbii române: intraductibil, inacceptabil, inegalitate, imoral, ilogic, impolitețe, impenetrabil etc. Uneori, ne- și in- se află în variație liberă: inegalitate și neegalitate, inadaptabil și neadaptabil etc. Prefixul in- apare și la verbe (indispune), ceea ce se întâmplă foarte rar cu ne-.

Prefixele delocutive (formează cuvinte de la locuțiuni/expresii: cf. a se face colac – a se încolăci) în- și de- sunt și ele foarte productive în limba română. Din punct de vedere semantic, sunt foarte apropiate de prepoziții sau chiar sunt prepoziții pe cale de a se specializa în formarea cuvintelor: (a) înfăptui, (a se) încrede, (a) înlătura, (a) deochea, (a) deosebi, (a) desăvârși ș. a. m. d. Primul prefix este dublat de prefixul savant in- (de origine latină cultă): incrimina, insufla, incorpora etc.

Prefixele iterative răs- și re- formează verbe (mai rar adjective sau substantive − răzbucuros, răsputeri): răzgândi, răscumpăra, răzjudeca, reacoperi, recăsători, retipări, reînflori etc. Se diferențiază între ele prin faptul că răs- are multe valori (a răspopi, de exemplu, exprimă rezultatul contrariu al unei acțiuni, neimplicând ideea de a se face popă din nou), iar re- are valoare strict iterativă și, deși este neologic (< fr.), este unul dintre puținele prefixe împrumutate care se poate atașa direct la bază din limba română contemporană (adică fără calchiere). Acest aspect a condus la calificarea lui ca prefix cult, dar nu mai figurează printre prefixele savante.

Prefixele internaționale sunt de origine cultă (nemoștenite) din latină sau greacă veche. Ele nu formează propriu-zis cuvinte pe teren românesc (unele dintre ele foarte rar − contrapagină), însă o prezentare a lor este binevenită pentru analiza semantică a termenilor tehnici din limbajele de specialitate în care apar. Astfel, sunt de proveniență latină: ante-(înainte, dinainte), bi- (doi, dublu, de două ori), circum- (în jur, împrejurul), con-/com-/co- (împreună, împreună cu), contra- (împotrivă, în față, în corelație cu), ex- (scos din, în afara), extra- (exterior, în afară; în afară de orice comparație, excepțional), inter- (între, dintre, în corelație cu), intra- (înăuntru), intro- (înăuntru, în interior), post- (după), pre- (înainte de), sub- (dedesubt, în raport de subordonare cu), supra- (deasupra, foarte), tri- (trei, triplu, de trei ori), ultra- (dincolo de un anumit spațiu/timp/măsură).

Falsele prefixe (prefixoidele) au în comun cu prefixele numai poziția de afixare, dar sunt cuvinte cu sens de sine-stătător în limba de origine (cele mai multe sunt din greaca veche): aero- (privitor la aer), auto- (de la sine, propriu), bio- (referitor la viață), geo- (care privește pământul), hemo- (referitor la sânge), hipo- (referitor la cal), iso- / izo- (egal, de același fel), orto- (corect) etc. In opoziție cu falsele sufixe (sufixoide), prefixoidele se deosebesc mai puțin de prefixe decât sufixoidele de sufixe, deoarece în primul caz nu există consecințe funcționale, pe când în al doilea se impune o anumită formă, de obicei, cuvântului-bază (de exemplu, cele care primesc -fil, se termină în -o: munteanofil, cele care primesc -fug, se termină în -i: febrifug). Așadar, ,,prefixoidele și sufixoidele sunt elemente formative, prezente în împrumuturi sau în formații după model străin, care dau impresia de prefixe, respectiv sufixe, cuvintele rezultate în acest fel nefiind derivate propriu-zise.¨

Derivarea cu sufixe este cel mai productiv procedeu de îmbogățire a vocabularului limbii române.

Potrivit dicționarului de științe al limbii, sufixarea reprezintă ¨procedeul de îmbogățire a vocabularului cu unităti lexicale noi, bazat pe postpunerea unui sufix morfemului independent.¨ Numărul mare al sufixelor și varietatea lor impun două clasificări: morfologică și semantică.

Clasificarea morfologică împarte sufixele după partea de vorbire în care se încadrează cuvântul format (pentru a nu aglomera materialul de față, ilustrăm situațiile prin cel mult două exemple, lista sufixelor nefiind exhaustivă).

substantivale: -ar (bucătar), -easă (mireasă), -ime (agerime, muncitorime), -iță (casieriță, fetiță), -uș (urcuș, vițeluș), -iș / -îș (brădiș, coborâș), -et (brădet, tineret).

adjectivale: -esc (ceresc, românesc), -iu (albăstriu), -os (dureros).

adverbiale: -ește (prietenește), -iș / -îș (pieziș, târâș).

pronominale: -uță (mătăluță), -ică (mătălică), -ica (atâtica).

care formează numerale: -ime (optime).

care formează interjecții: -ică (aolică).

verbale: -a (înnegura, brăzda), -i (înverzi, cuibări), -ui (înlocui, biciui), -iza (mușamaliza, marginaliza).

Clasificarea semantică este mult mai complexă, ca urmare a caracteristicilor semantice ale sufixelor foarte asemănătoare cu cele ale cuvintelor. Sufixele pot fi omonime (augmentativul -an cu sufixul de origine -ean, în pronunție tot -an: bogătan, crișean sau sufixul diminutival -aș cu sufixul locativ/de agent -aș: băiețaș, mărginaș, ciocănaș − „muncitor în saline¨) sau sinonime (-tor, -ar, -aș, -giu, -uș, -ist sunt sufixe de agent: muncitor, cizmar, poștaș, geamgiu, cărăuș, fochist). Sufixele intră în relații de antonimie (este drept, una specială − sufixul diminutival -aș poate apărea cu sens afectiv, dar și marcat peiorativ: băiețaș, poetaș) sau de polisemie (sufixul -tor poate forma: ca adjectival, cuvinte care desemnează o însușire dedusă din verbul de bază − apăsător; ca substantival, nume de agent − croitor, nume de instrumente − stingător, nume de plante − sunătoare, nume de animale − ciocănitoare sau abstracte − măsurătoare, sărbătoare).

Prin urmare, din punct de vedere semantic se disting următoarele tipuri de sufixe:

augmentative (sens de supradimensionare, formează substantive și, mai rar, adjective; cu și fără valoare depreciativă): -andru (copilandru), -an/-ean (băietan, bețivan, grăsan, tăurean, crăpcean, chițcan − „animal insectivor asemănător cu șoarecele¨), -oi/-oaie/-oaică (butoi, fătoi, băboi, măgăoaie, vioaie, tigroaică, băiețoaică, englezoaică); formează și nume proprii: Alboiu < Albu, Gheorghițoaia/Gheorghițoiu < Gheorghiță), -ovan, -oman, -oran (în combinații rare și învechite ale lui -an: prostovan, hoțoman, chițoran − „șoarece mare de câmp¨.

diminutivale (sens de subdimensionare și/sau afectiv și/sau peiorativ, în funcție de context; formează substantive, adjective și, rar, adverbe și pronume): -aș (copilaș, actoraș, golaș, trandafiraș), -el/-ea/-icel/-icea/-ică/-icică/-uică (nepoțel, mititel, voinicel, puțintel, cumnățea, curățea, floricea, ușurică, puțintică, aolică, mătălică, fetică, prosticică, păsăruică), -or/-ior/-ioară/-cior/-cioară (repejor, roșior, prostioară, oscior, căscioară), -iță (bluzuliță), -uc/-ug/-ucă/-ugă/-igă (grăsuc, năsuc, lănțug, mămucă, țârucă, păstrugă, săpăligă), -ișor/ -ișoară/-șor (mărișor, fețișoară, încetișor, binișor, locșor), -uleț (gărduleț, șănțuleț), -uș/-ușă (gălbenuș, nițeluș, vițelușă), -uț/-uță (grăsuț, bunuță, mătăluță).

de agent (au semnificația generală de „cel care îndeplinește într-un mod oarecare o acțiune¨; formează substantive și adjective): -ar/-er (brutar, dulgher; -ar poate avea și valori depreciative − opincar, mămăligar), -aș /-eș (făptaș, arcaș, plutaș, buclucaș, codaș, băieș, cimpoieș), -easă (cusătoreasă, coloneleasă), -eț/-eață/-ăreț/-ăreață (iubeț, iubeață, înfigăreț, plimbăreață, băltăreț − „vântul¨, nu „cel care locuiește la balt㨠care este derivat cu sufixul de origine -ăreț), -giu/-agiu (reclamagiu, scandalagiu, camionagiu), -ist (ceferist, zeflemist), -tor (băutor, judecător, ghicitor).

pentru denumirea însușirii din obiecte (se atașează la o bază care nu exprimă ea însăși o calitate, nu este un adjectiv − deci nu intră în discuție: negricios < negru, albăstriu < albastru etc.; formează adjective de la substantive, verbe sau de la alte părți de vorbire): -al (vamal, săptămânal), -ar (inelar, mărfar), -aș (nărăvaș, fruntaș), -at (gușat, înmănușat), -bil (atacabil, lăudabil, locuibil), -esc (boieresc, orășenesc), -eț/-ăreț (glumeț, băgăreț), -ist (microbist, căminist, junimist), -iu/-ie (cireșiu, auriu, purpurie, fistichie), -os/-ios/-cios (zemos, tămâios, lucios < luciu), -tor (chinuitor, fermecător).

pentru denumirea plantelor și animalelor (multe din acestea sunt și diminutivale); nume de plante: -aș (toporaș), -el/-ea (ghiocel, albăstrea), -ică (răchițică), -ior/-cior/-șor (lăcrămioară, cimbrișor, ovăscior), -uță (feriguță), -iță (crăiță, cununiță), -uș/-ușcă (păiuș, căldărușă, crețușcă), -uleț (pufuleț), -ariță (măselariță, pelinariță), -ar (frăgar), -tor (plesnitoare, sunătoare), -os (nebunos), -iș (aluniș), -oi (usturoi), -easă (cârciumăreasă); nume de animale, păsări și pești: -ar (cufundar, lopătar, țipar), -aș (ferestraș − „soi de rață¨, morunaș), -ean(că) (boulean − „pește¨, dumbrăveancă − „cioară pucioasă‖), -at (dințat − „pește¨), -el (fântânel − „păstrăv¨, vânturel − „soi de șoim¨), -ică (stufărică − „pasăre¨, burtică − „pește¨)

pentru denumirea instrumentelor („instrumente¨ într-o accepție largă; primele două sufixe se atașează la substantive, al treilea, la verbe): -ar (alfabetar − „repertoar¨, cenușar), -niță (botniță, zaharniță), -tor/-toare (încălțător, ascuțitoare, strecurătoare).

pentru denumiri abstracte: -are (adunare, crezare), -ere (părere, abatere), -ire/-îre (ocrotire, coborâre), -ătate (puținătate, bunătate), -eală (acreală, buimăceală), -ie/-ărie (boierie, cumetrie, măgărie), -anță/-ență/-ință (alianță, prezență, biruință), -ime (agerime, cruzime), – ism (ardelenism, pașoptism), -ură/-ătură (adunătură, cotitură, căzătură).

colective: -ărie/-ăraie (apărie, prăfăraie), -et (bănet, brădet), -ime (dăscălime, studențime), – iș (ariniș, păienjeniș, tufiș), -iște (cânepiște, porumbiște).

locative: -ie/-ărie/-erie (blănărie, cazangerie), -ean (arădean, râmnicean)

pentru indicarea modalității (formează adverbe din substantive și adjective; -ește trebuie să respecte condiția să existe de la aceeași bază și un adjectiv în -esc): -ește (nebunește,

copilărește), -iș/-îș (pieptiș, chiorâș), -mente (actualmente, singularmente − apare foarte rarla teme românești).

pentru nume proprii de familie (în româna contemporană există puține sufixe specializate în acest sens, -escu; -eanu care presupun – ca augmentativele, diminutivele sau numele de agent – o poreclă sau un supranume): -escu (Popescu, Andreiescu), -eanu (Iacobeanu, Ungureanu), -iu (Gheorghiu), -ache (Vasilache).

Alte sufixe, prezente în limba română contemporană (neintroduse în clasificarea de mai sus pentru a nu o extinde prea mult), sunt: -eață (albeață, dulceață), -nic (fățarnic, îndoielnic), -eț/-it (urleț, grădinărit).

O situație aparte au sufixele denumite moționale, pentru că se realizează cu ajutorul lor

moțiunea, prin care înțelegem procedeul de formare a unor cuvinte masculine de la feminine și invers. Dintre sufixele moționale menționăm în primul rând pe -ă (din prietenă, format de la  prieten), apoi pe că (din româncă, italiancă etc.), – easă (din croitoreasă, maioreasă), -oaie

(din leoaie) și -oaică (din lupoaică, zmeoaică etc.).

Mai rare sunt sufixele moționale cu ajutorul cărora se formează substantive masculine de la feminine (de exemplu rățoi, derivat de la rață+ -oi sau curcan format de la curcă + suf.-an).

Teodor Hristea amintește că: "după clasele morfologice sau părțile de vorbire cărora le aparțin derivatele cu ajutorul sufixelor, acestea din urmă se pot clasifica în:

 a)Substantivale (de exemplu: -tor ,-an, -ime, -eală etc.);

 b)Adjectivale(de exemplu:-ic,-os, -al sau -bild, incitibil, mâncabil );

 c)Verbale(de ex.:-ui din prăfui, sfătui; -iza din abstractiza sau -ona din concluziona, atenționa, excepționa, presiona etc.);

 d)Adverbiale(de ex.:-ește din hoțește,-iș din locuțiunea pe furiș sau mente din actualmente, realmente, literalmente și altele, care sunt, de obicei, împrumutate sau calchiate)."

Derivarea regresivă se bazează pe o analogie. Cuvântul nou are înfățișarea unui cuvânt-bază. De aceea, în cele mai multe cazuri, trebuie să se recurgă la istoria limbii. De exemplu, pentru că prefixul -ne nu se atașează de obicei la verbe, verbele neliniști, nemulțumi sunt derivate, prin îndepartare de afix, de la neliniștit și nemulțumit, nu invers. Același lucru se poate spune despre: zbor < zbura, cânt < cânta, îngheț < îngheța.

O clasificarea a derivatelor regresive, propusă de Dicționul de științe al limbii ,se poate face:¨ după criteriul morfologic, adică în funcție de partea de vorbire rezultată prin suprimarea de afixe:

i. verbe provenite din substantive (postsubstantivale): aloca<alocație, aniversa<aniversare etc.;

ii. verbe provenite din adjective (postadjectivale): deosebi<deosebit; nesocoti, nedumeri, nemulțumi din adjectivele (interpretate greșit ca participii) nesocotit, nedumerit, nemulțumit etc.;

iii. substantive provenite din substantive: mandarin<mandarină, lămâi<lămâie, portocal<portocală etc.

iv. substantive provenite din verbe (postverbale): avânt<avânta, înot<înota, vaiet<văita, auz<auzi, dezgheț<dezgheța etc.¨

Derivarea parasintetică reprezintă formarea de cuvinte noi prin atașarea simultană sau succesivă (succesiunea nemaiputându-se reconstitui diacronic) a unui prefix și a unui sufix la același cuvânt-bază: închipui, indulci, îmbărbăta, îmbărbătare, încuietoare, îmbucurător etc.

Compunerea, în dictionarul de stiinte ale limbii este definită ca ¨procedeul de îmbogațire a vocabularului cu unitati lexicale noi, formate din doua sau mai multe cuvinte existente independent si care si-au pierdut sensul in favoarea unuia nou; se obtine o unitate cu o individualitate semantica si morfologia¨.

Compunerea se poate realiza prin:

contopire

alăturare

abreviere

Compunerea prin contopire (oricare, cineva, botgros, untdelemn, bunăoară, bunăvoie etc.),

Compunea prin alăturare prin parataxa(= juxtapunere) (decret-lege, literar-muzical); sau prin hipotaxa; (= subordonare), pe care Dicționarul de științe al limbii, ne-o oferă este următoarea:

– subordonare atributivă:

substantiv + adjectiv (botgros, coate-goale, vorbă-lungă, Almașul -Mare ș.a.);

adjectiv + substantiv (bună-credință, rea-credință, rea-voință etc.);

substantiv+substantiv în genitiv (Calea Laptelui, ciuboțica cucului, floarea-soarelui, ochiul boului etc.);

substantiv+substantiv cu prepoziție (apă de plumb, bou de balta, floare-de-colț, Baia de Aramă ș.a.)

– subordonare completivă: fluieră-vânt, încurcă-lume, pierde-vară, zgârie-nori etc.

– subordonare față de un adjectiv:

adjectiv nume de culoare combinat cu determinanții deschis, închis: verde închis/verde deschis;

două adjective nume de culoare: verde-albăstrui, galben-verzui;

adjectiv verb precedat de un circumstanțial: bine-venit, bine-crescut:

-subordonare eterogenă prin care se formează numeralele:

subordonare circumstanțială de la 11 la 19: treisprezece (trei ¨peste¨ zece)

subordonare atributivă de la 20 la 90, unde numerele 2, 3 ,4 sunt atributele lui 10 (22, 23, 24 etc.)

Compunerea prin abreviere:

– din inițiale de cuvânt (C.F.R., O.N.T., UCECOM, UNESCO, SANEPID, etc.).

Conform DOOM2 se pot scrie cu sau fără punct între literele componente abrevierile compuse din mai multe inițiale majuscule. În interiorul abrevierilor, punctul nu este nici precedat, nici urmat de blanc.

– din fragmente de cuvânt: Asirom, Romarta, Plafar, Petrom, aprozar (aprovizionare cu zarzavaturi), Romtelecom. Procedeu de formare a cuvintelor noi din două (sau mai multe) cuvinte existente și independent în limbă, compunerea apare la toate părțile de vorbire, cu excepția articolului, care este în fapt un determinant al substantivului. În afara cuvintelor, pot fi folosite abrevieri ale unor cuvinte sau/și, conform unor interpretări, elemente de compunere (prefixoide/sufixoide).

Față de un grup sintactic (de exemplu: zori de zi) compusele se raportează la: unitate morfologică, unitate semantică și comportament sintactic. Compusele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, legate mai ales de procedeul formării și originea lor.

Originea compuselor: moștenite (puține): luceafăr, trifoi ș.a.; împrumutate: binecuvântat ș.a.; formate pe teren românesc: limba-soacrei, coate-goale ș.a.

Procedee secundare:

Trunchierea reprezintă scurtarea cuvintelor, rămânând partea inițială sau finală, de exemplu: proful, profa, diriga; atelier foto(grafic); (Corne)lia; trafic aero(nautic); Teo(dor).

Reduplicarea este repetarea aceleiași silabe (cu valoare onomatopeică sau componentă a unui cuvânt, de obicei nume propriu): cu-cu, Gigi, Lili, Titi ș.a.

Contaminarea (= aglutinarea) reprezintă îmbinarea a două cuvinte din care provine unul nou. În general, există o înrudire semantică între cele două cuvinte. Contaminarea este echivalentă sau subsumată, uneori, fenomenelor înrudite (etimologia populară, analogia), iar alteori este considerată fenomen independent (cauze comune, dar având căi diferite de producere: analogia prin presiunea unui sistem, etimologia populară prin atracție paronimică/omonimică, contaminarea prin atracție sinonimică). Există o distincție între contaminarea propriu-zisă și cea intenționată sau deraierea lexicală:

i. contaminarea propriu-zisă este în special lexicală, dar atinge și morfologia și sintaxa. Condiția obligatorie și suficientă este înrudirea semantică între cei doi termeni. Cele două elemente se contopesc, păstrându-și parțial sau total integritatea, iar cuvântul nou creat devine omonim cu componentele sale.

Din punct de vedere formal, este considerat un caz particular de compunere și acționează la periferia limbii (neologisme, regionalisme, arhaisme). Cauza principală o constituie necunoașterea/neasimilarea unor termeni. Cel mai adesea se contopesc substantivele: imbold < impuls + bold; rotocol < roata + ocol; cocostârc < cocor + stârc și verbele: azvârli < zvârli + arunca; zdrumica < dumica + zdrobi; îmbucătăți < îmbucăț + înjumătăți.

ii. contaminarea intenționată se întâlnește în special în literatura cultă, ca sursă a umorului: furluase (furase + purcele) la Creangă; asinuitate (asiduitate + asin); aproport (port + apropo) la Caragiale și în limba vorbită. Este foarte frecventă în graiuri, unde cuvinte din limba comună se combină cu cele dialectale: ofticolos < ofticos + tuberculos; chinopasta < chin + năpasta; bereclej < beregata + gâtlej.

Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea, metalimbajul) este alt procedeu intern de îmbogățire a vocabularului. Articularea este cel mai frecvent procedeu de conversiune, iar prin metalimbaj orice parte de vorbire devine substantiv (“Frumos” este un adjectiv propriu-zis). Chiar propozițiile și frazele pot funcționa în metalimbaj ca substantive (Vine o vreme 1/ când “mi se pare” devine o certitudine 2/.; “Vorba ceea : «Zi-i lume 1/ și te mântuie 2/».” Ion Creangă).

Conversiunea este un procedeu specific gramatical și constă din trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta. Procedeul constă în determinare și distribuție.

Cele mai frecvente conversiuni sunt:

– de la adjectiv la substantiv (bunul, răul, harnicul, leneșul);

– de la pronume la substantiv (un nimeni, eul);

– de la verb la substantiv (scriere, mersul, suferindul);

– de la conjuncție la substantiv (un dar.);

– de la adverb la substantiv (binele);

– de la numeral la substantiv (un zece);

– de la interjecție la substantiv (un of);

Astfel, substantivizarea este procedeul ce se realizează prin articulare, primirea desinențelor de plural (dedesubturi, nimicuri), sau prepoziții, prin determinare adjectivală (un rău imens) sau prin ocuparea unor funcții sintactice specifice substantivului (Unul e în toți, tot astfel cum una e în toate). Se pot enumera și alte exemple de conversiune:

– de la substantiv la adjectiv (vremi copile. „câini mai bărbați”);

– de la adverb la adjectiv (asemenea oameni);

– de la pronume la adjectiv (caietul acesta);

– de la adjectiv la adverb (scrie frumos);

– de la verb la adverb (vorbește îngânat);

– de la pronume la adverb (citește mult);

– de la substantiv la prepoziție (grație muncii);

– de la verb la prepoziție (mulțumită ei);

– de la adverb la prepoziție (înaintea casei, contrar așteptărilor);

– de la adjectiv la prepoziție (conform legii);

– de la substantiv la adverb (doarme buștean, îndrăgostit lulea, a bate măr).

CAPITOLUL 3. CONVERSIUNEA

În Dicționarul de științe al limbii, conversiunea este definită ca:¨procedeu gramatical (morfo-sintacic sau, în exclusivitate, sintactic) de trecere a unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta, deci un procedeu gramatical de formare de cuvinte noi existente în limbă¨. Se deosebește de derivare, întrucât aceasta se realizează prin atașarea afixelor derivative.

Termenul conversiune este de origine latină: conversio,-onis (=rotire, schimbare, răsturnare, transformare). În limbă romană, acest lexem cunoaște o sferă relativ largă de utilizare, mai multe domenii ale activității umane deținându-l în vocabularul specific. În lexicologie, conversiunea este considerată un mijloc intern de îmbogățire a vocabularului. Se recurge deci la conversiune pentru a spori bogăția lexical-semantică a limbii. Prin acest procedeu de „expansiune intern㨠vocabularul românesc se îmbogățește cu noi cuvinte și sensuri, așa se explică studierea conversiunii în cadrul lexicologiei. Dacă ținem însă seamă de modul de definire și de echivalentul sinonimic al conversiunii – schimbarea valorii gramaticale a unui cuvânt –, considerăm că este un procedeu, prin excelență, gramatical, deci morfosintactic.

Din alt punct de vedere, în operațiunea de conversiune, trecerea la o nouă parte de vorbire este marcată morfologic prin selecția mărcilor flexionare proprii noii clase (dacă este o clasă flexibilă), iar sintactic, prin apariția în contexte specifice noii clase și cu funcțiile acesteia. În acest mod, dacă are loc conversiunea de la adverb la substantiv, noul lexem, devine flexibil, primind mărci de caz și de articulare (ex.răul, răului), iar sintactic i se poate asocia un adjectiv căruia îi impune acordul (răul făcut).

Astfel, conversiunea rămane un fenomen morfologic, sintactic și lexical-semantic, deoarece implică o schimbare de ordin gramatical, dar și semantic. De aceea, considerăm a fi pertinentă definiția oferită de Dicționarul de termeni lingvistici: „schimbare a clasei lexico-gramaticale a unui cuvânt, a valorii sale lexicale și gramaticale (a caracteristicilor lexicale, morfologice și sintactice); trecerea unui cuvânt de la o clasă de cuvinte la altă clasă de cuvinte prin modificarea (sau nemodificarea) formei, prin schimbarea (sau neschimbarea) sensului, prin schimbarea clasei morfologice și a funcțiilor sintactice¨.

Cele mai utilizate sinonime ale acestui termen aparțin lingvisticii tradiționale: schimbarea valorii gramaticale, schimbarea functiunii gramaticale, schimbarea clasei morfologice. Fenomenul este cunoscut și sub denumirea de transpoziție lexico-gramaticală sau derivare improprie . Luând în discutie cazul substantiv(iz)ării, se presupune că, deși trecerea dintr-o clasă lexico-gramaticală în clasa substantivului nu se realizează cu ajutorul unui formativ / formant(afix), ci îndeosebi prin articulare, intervine reorganizarea sintagmatică a enunțului, ca și în cazul derivării propriu-zise.

Unii specialiști o consideră ¨o variantă a derivării (pe care o numesc improprie), iar alții o problemă de funcție gramaticală (un alolexem), nelegată de vocabular.¨ Un exemplu cunoscut de conversiune îl constituie trecerea adverbului bine pe poziție de substantiv („I-a făcut un bine¨) sau de adjectiv („un bărbat bine¨).

Conversiunea prin determinare (sau prin articulare) face posibilă trecerea oricărei părți de vorbire la substantiv: adjectivul (frumos > frumosul, un frumos), adverbul (bine > binele, un bine), verbul (căutare > căutarea, o căutare; intrând > intrândul, un intrând), numeralul (doi > doi-ul, un doi), pronume (un oarecare), interjecție („un of la inimă¨).

Trebuie menționat că foarte multe verbe la infinitivul lung, participiu sau supin au fost atât de mult utilizate ca substantive, încât s-au lexicalizat ca atare: mâncare, cântare, alergare, intrare, ieșire, un rănit, nenorocitul, prăpăditul, mâncatul, spălatul, cititul, culesul, fumatul.

Conversiunea prin distribuție contextuală duce cel mai adesea la adjective (din substantive: moșneag, filosof, poet; din participiu: avut, priceput, supărat, tăcut; din gerunziu: sângerândă, suferindă, tremurândă; din adverbe, „o femeie bine¨, „o scenă tare¨, la adverbe (din substantive: „înghețat tun¨, „gol pușcă¨, „doarme buștean¨, „a ieșit glonț¨, „doarme ziua¨, „se plimbă seara¨; din adjective: „vorbește frumos¨, „se ridică ușor¨), la verbe (din interjecție: haidem, haideți).

O formă particulară de conversiune o constituie transformarea unui nume propriu în nume comun (numită în lucrările de onomastică deonimie), cel mai frecvent prin forma de feminin: americă <America, olandă <Olanda, marghilomană <Marghiloman, damasc <Damasc. Și procesul invers, de trecere a unui cuvânt comun în rândul numelor proprii (onimizare), poate fi considerat conversiune, dacă nu se folosesc formanți lexicali: Brad < brad, Olteanu < oltean, Pescarul < pescar, Grădinari < grădinari, Păltiniș < păltiniș, Dealu < dealu.)

Criterii de clasificare a conversiunii

A. Criteriul morfologic al noii clase:

 substantiv(iz)area;

adjectiv(iz)area;

adverbializarea;

clasa de adoptie: verbul

clasa de adopție: pronumele;

interjecționalizarea;

conjuncționalizarea;

prepoziționalizarea.

Criteriul morfologic al clasei de origine:

Alte părți de vorbire provenite din substantive;

Alte părți de vorbire provenite din adjective;

Alte părți de vorbire provenite din verbe;

Alte părți de vorbire provenite din numerale;

Alte părți de vorbire provenite din pronume;

Alte părți de vorbire provenite din adverbe;

Alte părți de vorbire provenite din prepoziții;

Alte părți de vorbire provenite din conjuncții;

Alte părți de vorbire provenite din interjecții.

Criteriul frecvenței / importanței / valorizării:

treceri consacrate / stabile / uzuale;

treceri ocazionale;

treceri limitate contextual.

3.1 Substantivizarea

Dicționarul de științe al limbii defineste substantivizarea ca ¨tip de conversiune constând in trecerea dintr-o clasă în clasa substantivului, trecere care, în funcție de limbă, se manifestă morfologic, sintactic si semantic.¨

Substantivizarea adjectivului

O primă constatare care se poate face este aceea că, în perioada la care ne referim, numeroase adjective devin, prin procedeele amintite mai sus, substantive; fenomenul se produce frecvent în situația în care adjectivul respectiv determină, inițial, un substantiv, pe care ajunge în cele din urmă să îl substituie; cauza o reprezintă „legea minimului efort¨; o contribuție însemnată are, probabil, și faptul că adjectivul, astfel substantivizat, poartă o informație mai complexă decât substantivul pe care l-a substituit (de fapt, substantivul nou format cumulează, cel mai adesea, valorile semantice ale celor două cuvinte inițiale). Multe dintre acestea funcționează, în paralel, ca substantive și ca adjective și au intrat deja ca atare în uzul general.

Dăm câteva astfel de exemple:

adițională, s.f. (telefon.), „convorbire telefonică suplimentară în raport cu numărul de convorbiri incluse în prețul fix al abonamentului¨

agravantă, s.f., „circumstanță cu caracter agravant ;din circumstanță agravantă¨;

anticipate(le), s.f., alegerile anticipate, utilizat exclusiv în forma de plural, frecvent, în ultima vreme, în emisiunile T.V.;

audiovizual, a, adjectiv la origine, „(despre mijloacele de comunicare și informare) care se adresează auzului și văzului bucureșteană, s.f., (sport), „echipă sportivă cu sediul în București¨

celular, ă / mobil, ă, , termeni utilizați, cu numai câțiva ani în urmă, doar ca adjective, în sintagma „telefonie (mobilă) celulară

democreștin, a, s.m.f., adj. (pol.), „democrat creștin¨ (și acesta cu dublă valoare: substantiv și adjectiv),

întreprinzător, oare, s.m.f., „persoană care creează și se ocupă de o întreprindere, de o afacere etc.¨ din individ întreprinzător / persoană întreprinzătoare.

Dacă în exemplele de mai sus substantivizarea adjectivului este dictată mai ales de rațiuni de ordin practic (economia sau rapiditatea exprimării), altfel par să stea lucrurile în cazul registrului argotic, guvernat de metaforă, în care cuvintele formate prin conversiune sunt extrem de expresive, numeroase adjective utilizate cu valoare substantivală:

activ, active, s.n., în limbajul lumii interlope, „cazier bogat¨, intrat și în limbajul comun (are la activ mai multe furturi/spargeri);

bărbos, bărboși, s.m., în limbajul cartoforilor, „rigă, popă¨;

calmant, calmante, s.n., 1. „băutură spirtoasă‖, „prostituată¨; „femeie frumoasă / iubită, amant㨠;

cubice, s.n., plural, (în limbajul lumii interlope) „zaruri¨ ;

dungat, dungați, s.m., „deținut, pușcăriaș¨;

ecologist, ecologiști, s.m., (termen glumeț) „vagabond¨ ;

extremă, s.f., termen existent și în limbajul standard, ca substantiv, este întâlnit, în limbajul lumii interlope, cu sensul de „buzunar lateral¨;

ghebos, gheboși, s.m., (în argoul școlar), „nota doi‖ ;

glumeț, glumeți, s.m., (eufem.) „bolnav psihic, nebun, smintit‖;

golaș, golași, s.m. (eufem.) „homosexual‖;

 hepatic, hepatică, hepatici, hepatice, s.m. ș i f., „persoană de rasă mongolă‖ ;

ilegalist, ilegalistă, ilegaliști, ilegaliste (termen glumeț și familiar), „infractor, delincvent¨ ;

indigo, utilizat și ca substantiv, în limbajul standard, ca nume de culoare, apare, în limbajul lumii interlope, cu sensul de „infractor profilat pe același tip de delicte¨;

liber, liberi, s.m. (în limbajul deținuților), „deținut nerecidivist, condamnat pentru un delict mai puțin grav, care este desemnat să supravegheze un infractor periculos¨

lunatic, s.m. (în jargonul frizerilor) „client care se tunde o dată pe lun㨠;

mititica, s.f.(invar.) (în limbajul deținuților) „pușcărie¨;

mut, muți, s.m. (peior.), „om lipsit de personalitate‖;

mută, mute, s.f. (peior.)„femeie proastă, nătângă‖ ; mutu, s. invar. (în jargonul spărgătorilor)„lacăt¨, „ușă încuiată¨;

neagră, negre, s.f. (în limbajul deținuților) „dispozitiv artizanal pentru aprins țigara¨

penală, penale, s.f. (în limbajul deținuților) 1. „țigară confecționată din hârtie de ziar și tutunul recuperat de la mai multe mucuri de țigări¨; 2. „homosexual pasiv¨ ;

plimbăreț, plimbăreți, s.m. (în limbajul lumii interlope), 1. „delincvent care își schimbă continuu locul unde operează¨; 2. „vagabond¨;

propriu zisă, s.f. sg., „soție, nevastă (mai ales de țigan)¨;

putred, putrezi, s.m. (în limbajul deținuților) ¨deținut cu condamnare mare¨ ;

respectiva, s.f. art. hot., „soția sau iubita cuiva în raport cu această persoană¨;

respectivul, s.m. art. hot., „soțul sau iubitul cuiva în raport cu această persoană¨;

sovietică, sovietice, s.f. (în limbajul deținuților) „lovitură dată pe la spate¨ ;

specială, speciale, s.f., 1. „penitenciar cu regim sever¨; 2. (în limbajul deținuților) „băutură alcoolic㨠;

verzișor, verzișori, s.m., „dolari¨ .

ii. Substantivizarea numeralului

Numeralele pot fi de multe ori folosite cu rol de substantive, un exemplu ar fi numeralul cardinal unsprezece este frecvent utilizat, în sport, cu sensul de „echipă de fotbal¨, formată, după cum se știe, din 11 jucători.

Substantivizarea verbului a. Infinitivul lung

Dicționarele apărute în ultimii ani consemnează substantive ca:

aneantizare, s.f., „dispariție totală¨

demonizare, s.f., „aderare la demonism, la credința în demoni¨

edictare, s.f., „decretare, promulgare¨

impozitare, s.f.(fin.), „acțiunea de a impozita‖ indexare, s.f., 1. „acțiunea de a alcătui un index¨;

jurizare, s.f., „acțiunea de a juriza¨

nominalizare, s.f., „propunere (de obicei pentru un premiu)¨; cu acest sens el apare în presa postdecembristă

Participiul

emanat, ă, s.m.f., adj.

colorat, cu sensul de „țigan¨ ;

întărită, întărite, s.f. (în limbajul lumii interlope) „casă de bani¨;

învârtit, învârtiți, s.m. (peiorativ) 1. „persoană care s a eschivat (prin favoritism, dare de mită etc.) de la obligațiile militare în timp de război¨; 2. „persoană care a ajuns la o situație materială sau socială bună, prin mijloace dubioase¨;

mascat, mascați, s.m., „polițist care acționează cu cagula pe față, membru al unei brigăzi antiteroriste¨;

perpelit, perpeliți, s.m. (în limbajul lumii interlope) „hoț tânăr, fără experiență¨;

sonat, sonați, și cu valoare adjectivală, cu sensul de „nebun, smintit¨ ;

șezut, șezuturi, s.n. „fese¨;

trăsnit, ca substantiv și adjectiv, cu sensurile de: 1. „(individ) nebun¨; 2.„(individ) excentric¨.

Supinul

Semnalăm, tot în registrul familiar și argotic, următoarele supine înregistrate ca substantive:

bătută, pl. bătute, s.f., „bătaie¨ ;

băută, și în varianta băută, s.f. „petrecere la care se beau băuturi alcoolice: beție, chef¨;

lălăit, pl. lălăituri, s.n., „fredonarea unei melodii cu înlocuirea textului prin silabala¨; alături de acesta, cu același sens, derivatul lălăială ;

produs, s.n. def. de pl., termen familiar și argotic recent în limba română și neînregistrat, din câte știm, în nici un dicționar, cu acest sens, însemnând „prostituție¨ (într-un context de tipul „s-a dus la produs¨).

Substantivizarea prepoziției, un exemplu ar fi cel al prepoziției contra, prepoziție cu regim de genitiv, este întâlnită în limbajul familiar și argotic cu valoare substantivală, în expresia a trage o contră, cu sensul de „a păcăli, a înșela plin de tupeu pe cineva¨ ; contra substantivizat se întâlnește și în limbajul sportiv.

Substantivizarea interjecției: în ultimii ani remarcăm frecvența unei interjecții utilizate exclusiv ca substantiv și răspândit mai cu seamă în limbajul colocvial: beep (scris și bip), s.n. „semnal sonor de avertizare emis de un aparat de comunicații; țiuit, piuit¨ provenit din onomatopeea englezească beep beep, răspândită în întreaga lume o dată cu trimiterea sateliților artificiali în spațiu;

3.2. Adjectivizarea

Adjectivizarea este definită ca ¨tip de schimbare a clasei morfologice a cuvintelor al cărui specific este trecere în clasa adjectivului, trecere marcată simultan sintactic și morfologic: sintactic prin apariția în contexte improprii clasei de origine, dar specifice clasei adjectivului, iar morfologic prin selecția morfemelor de gen, număr și caz impuse prin acord și prin combinarea cu morfeme de gradare.¨

În limba română, adjectivizarea reprezintă un procedeu regulat, gramaticalizat, în cazul participiului, care făcând excepție de la formele verbale compuse, devine adjectiv.

Trecerea altor părți de vorbire (substantive, participii, gerunzii, adverbe) în clasa adjectivului se realizează prin plasarea lor în context adjectival. Schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor adjectivizate este determinată deci de utilizarea lor cu funcțiile sintactice ale adjectivului: zi pierdută, pâine aburindă. Cuvântul adjectivizat își schimbă și comportamentul morfologic, devenind variabil în raport cu genul, numărul și cazul: persoană suferindă – persoane suferinde.

În limba română cel mai productiv procedeu de conversiune a altor părți de vorbire în adjectiv este adjectivizarea participiilor, procedeu care are un caracter gramatical. Adjectivizarea substantivelor, gerunziilor și a adverbelor este mai puțin productivă.

i. Adjectivizarea substantivului:

Situațiile de adjectivizare a substantivului sunt destul de rare în limba română (mult mai frecvent este, după cum s-a văzut, fenomenul invers, acela de substantivizare a numeroase adjective. Cele câteva exemple pe care le-am întâlnit se comportă ca niște adjective invariabile, se înscriu exclusiv în limbajul familiar și / sau argotic al adolescenților (și nu numai) sau aparțin, unele dintre ele, limbajului sportiv:

beton, adj. invar., 1. „solid, indestructibil¨; 2. (în fotbal, despre apărare)„impenetrabil, de nedepășit¨;

brici, utilizat și ca adverb, cu sensul de „excelent, formidabil¨;

crimă, „formidabil, extraordinar¨; uneori întâlnit și în sintagma, cu aproximativ același sens, crimă și pedeapsă;

tămâie, s.f., în limbaj familiar și argotic, cu sensul de „prost, ignorant¨.

Adjectivizarea verbului:

Apărut înainte de 1989, verbul reflexiv a (se) autoproclama, cu sensul de „a se învesti cu anumite titluri, de obicei pe nedrept¨ prezintă un participiu frecvent utilizat astăzi, în mass media, cu valoare adjectivală (autoproclamata Republică…), o valoare pe care dicționarele mai noi nu o consemnează ;

cu valoare adjectivală, simultan cu aceea de substantiv, apar și participiile colorat, ă, i, e, cu sensurile de „țigan¨ și „negru¨; drogat, ă, i, e, atât cu sensul propriu („care a consumat droguri¨), cât și cu acela figurat, familiar și argotic, de „beat, băut¨.

Adejctivizarea interjecției:

Situație neobișnuită de conversiune, apariția interjecției cu valoare de adjectiv invariabil poate fi semnalată tot în limbajul familiar și argotic; dăm câteva exemple întâlnite:

tralala, cu sensul de „nebun, smintit, aiurit¨;

țuț, „bun, frumos; de calitate superioară; excelent¨.

3.3. Adverbalizarea

Dicționarul de științe al limbii definește adverbializarea ca: ¨tip de schimbare a clasei morfologice a cuvintelor al cărui specific este trecerea unui cuvânt în clasa adverbului, semnele acestei treceri fiind, simultan, morfologice și sintactice: morfologic are loc pierderea flexiunii, noul cuvânt devenind invariabil, iar, sintactic, se constată apariția acestuia în contexte și cu funcțiile adverbului.¨

i. Adverbalizarea substantivului

Limba română cunoaște situații standard (gramaticalizate) de utilizare, cu valoare adverbială, a unor substantive denumind momente ale zilei, anotimpuri sau zile ale săptămânii, care devin adverbe de timp; pe de altă parte, există o altă categorie, a substantivelor care devin adverbe de mod; la ambele clase transformarea se produce prin pierderea flexiunii și apariția acestora în contextele și cu funcțiile adverbului. Exemplele care ilustrează cea de a doua clasă sunt întâlnite aproape exclusiv în limbajul colocvial (termeni familiari, de argou sau în limba vorbită, populară), pentru expresivitatea lor:

brici, utilizat și ca adjectiv, cu sensul de „excelent, formidabil‖;

catran (pop.), „foarte, extrem de „ ;

chipurile, destul de vechi în limba română, „ca pretext, pasămite ;

lemn, 1. „prost, imbecil, cretin‖; 2. „inert‖ ;

lună, „foarte curat‖ ;

marfă, care are, ca al doilea sens, pe acela de „foarte bun, de calitate superioară‖;

salon, (despre oameni) „bun, cumsecade, înțelegător; pe care se poate conta‖;

trăsnet, „extraordinar, minunat‖;

tufă, „total ignorant într o problemă‖; circulă și în sintagma, cu același sens, tufă de Veneția.

ii. Adverbalizarea adjectivului

În argou se întâlnesc adverbializări ale unor adjective ca:

neted, „deschis, franc‖; „pe față, pe șleau, fără ocol‖; cu valori multiple circulă cuvintele :

mișto, „bun, frumos, excelent‖(ca adjectiv și ca adverb),‖ironie, batjocură‖ ca substantiv ;

solo, „singur, de unul singur¨(ca adjectiv și ca adverb) .

Adverbializarea adjectivului nu e însă un fenomen izolat și nu se produce numai la periferia lexicului; există o mulțime de adjective care cumulează în mod curent această dublă valoare.

Verbul la participiu devine destul de rar adverb; de fapt, dată fiind natura lui predominant adjectivală, putem considera că adverbe de tipul: mi-a vorbit deschis / răstit reprezintă adverbializări ale unor adjective; la fel și zis, regional, cu sensul de „adică¨

3.4. Interjecționalizarea

Trecerea din clasa substantiv în clasa interjecție este un fenomen care se întâlnește exclusiv în limbajul vorbit (Noroc!, Baftă!, Succes!, Atenție!, Liniște!, Prostii!, Sănătate!, Gura!); aceste substantive reprezintă elipse ale unor verbe din propoziții exclamative: (Să ai) noroc / baftă/ succes / sănătate!; (Faceți / fă) liniște! (Ține ți) gura!, (Acordați mi) atenție! Motivul este, probabil, expresivitatea substantivelor în astfel de contexte, majoritatea cu rol de avertizare:

căruță!, în limbajul lumii interlope, cu sensul de „fugi!¨ ;

măciuci!, care, pe lângă sensurile substantivale de :1.¨contact sexual¨ și 2.„vorbărie neserioasă¨, este utilizat și ca interjecție, exprimând neîncrederea sau dezacordul;mofturi!, cu sensurile de: 1. „Prostii, aiureli!¨; 2. „Fleacuri! Nu contează!¨ ;

nas!, utilizat ca interjecție 1. rostit atunci când strănută cineva, cu sensul de„noroc! sănătate!¨; 2. „fugi!¨ ;

neamule!, cuvânt de adresare folosit de infractori între ei ;

pârtie!, ca interjecție, cu sensul de „faceți loc! Dați-vă la o parte!¨ ;

roiu’! ca interjecție, cu mențiunea stilistică „vulgar¨, apare cu sens de avertizare (fugi!, pleacă!); face parte din aceeași familie lexicală cu verbul a (o) roi („a se retrage în mare grabă; a fugi dintr un loc¨) și cu substantivul roială (cu sensul de „fugă, plecare precipitată, retragere efectuată în grabă¨);

spanac! are, pe lângă sensul substantival, propriu registrului familiar și argotic, de „lucru de calitate inferioară (referitor, mai ales, la producții de factură artistică sau intelectual㨠), și unul de interjecție, exprimând neîncrederea (ei, aș!);

sufletu’! are, ca interjecție, sensul de „ba deloc!¨;

topeală! apare, în limbajul argotic, cu valoare substantivală, mai ales la plural (topeli, cu sensul de „fugă, retragere precipitată¨, în aceeași familie cu verbul a (se) topi și derivat de la el); ca interjecție are un sens foarte apropiat de verbul și substantivul din aceeași familie: „fugi! șterge o! dispari!¨;

ușcheală!, sinonim cu topeală, se întâlnește în condiții similare ;

valea!, cu sensul de „pleacă, fugi!¨; și în varianta Valencia!, în care nu am reușit să ne dăm seama dacă s a stabilit vreo legătură de sens cu numele propriu respectiv sau e vorba, mai degrabă, de o eufonie.

Registrul argotic, suportă situațiile (izolate, de altfel), în care nume proprii apar utilizate cu valoare de interjecții:

Cuba!, interjecție admirativă întâlnită în limbajul adolescenților cu sensul de„bravo, perfect¨ din ;

Thailanda!, tot în limbajul adolescenților, cu sensul de „pleacă! dispari!¨ – .

Ceea ce am numit „interjecționarea¨ numeralului este un fenomen care apare tot izolat și tot în argoul tinerilor:șase! (și în varianta șase șase!), cu sensul de „atenție! păzea!¨.

Totuși, dacă avem în vedere statutul extrem de eterogen al clasei numite, în mod tradițional, numeral, credem că situația enunțată mai sus poate fi încadrată în ceea ce am numit „interjecționarea¨ substantivului.