Dinamica Securității ÎN Gestionarea ȘI Combaterea Crizelor Si Conflictelor Internationale

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA: RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

MASTER: NEGOCIEREA CONFLICTELOR ȘI DIPLOMAȚIE ECONOMICĂ

DINAMICA SECURITĂȚII

ÎN GESTIONAREA ȘI COMBATEREA CRIZELOR

ȘI CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

Conf. univ. dr. GABRIEL GABOR

MASTERAND

Dănuț BĂRCAN

BUCUREȘTI – 2016

CUPRINSUL lucrării de dizertație

INTRODUCERE ……..………………………………………………………….….…………………………. x

Capitolul 1: CRIZA ȘI CONFLICTUL

Conceptul de criză …………………………………………………………………………………………. x

Conceptul de conflict. Cauze și factori declanșatori ai acestuia …………………………….. x

Clasificarea crizelor ………………………………………………………………………………………… x

Crizele politico-militare. ………………………………………………………………………………….. x

Clasificarea crizelor politico-militare internaționale ………………………………. x

Evoluția crizei politico-militare …………………………………………………………… x

Capitolul 2: ROLUL ORGANISMELOR INTERNAȚIONALE ÎN GESTIONAREA CRIZELOR, PREVENIREA ȘI SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR ………………………….. x

2.1. Factorii de risc ce pot conduce la criză și conflict ………………………………………. x

2.2. Tipuri de amenințări la adresa securității internaționale ………………………………………. x

2.3. Organizații internaționale implicate în managementul crizelor și prevenirea conflictelor

2.3.1. Rolul ONU ……………………………………………………………………………………….. x

2.3.1. Rolul NATO ……………………………………………………………………………………… x

2.3.1. Rolul UE ………………………………………………………………………………………….. x

2.3.1. Rolul OSCE ……………………………………………………………………………………… x

2.3.1. Rolul OUA ………………………………………………………………………………………. x

Capitolul 3: PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA ACȚIUNILE DE PĂSTRARE A SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE ……………………………………………………………………………. x

CONCLUZII ………………………..……………………..…………………………………………………….. x

GLOSAR CU ABREVIERI ……………………………………………………………………………………………. x

BIBLIOGRAFIE …………………..………………………………………………………………………….. x

MOTTO

,,În perspectivă, mediul de securitate va continua să fie influențat de provocări multiple, unele cu manifestări previzibile și lineare, reprezentând consecințe ale unor strategii urmărite de diverși actori statali și non‐statali pe termen lung, iar altele, dimpotrivă, cu caracter impredictibil, nonlinear și profund perturbator, care pot genera surprize strategice.”

INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri, omenirea a înțeles necesitatea unirii eforturilor și preocupării spre scopuri pașnice, pacifiste, astfel încât să folosească resursele pentru progres și libertate, iar societatea să beneficieze pe deplin de creșterea nivelului de trai. Cu toate acestea, la începutul secolului XXI, societatea umană se găsește în fața unor noi incertitudini, amenințări, riscuri, crize și conflicte.

Concomitent, s-au elaborat concepte privind securitatea care oferă soluții realiste, fiabile în dezamorsarea situațiilor de criză și de conflict în eventualitatea apariției acestora, situații care sunt stări de abatere de la normalitate.

În sfera situațiilor de criză cu amenințare directă asupra securității naționale și internaționale, precum și a apărării naționale, se includ și riscurile cu caracter general, precum: actele de terorism, proliferarea armelor de nimicire în masă, traficul de droguri, întreruperea aprovizionării cu resurse vitale, manipularea minorităților, crima organizată, etc. Tot mai des, în cadrul acestora apar rivalități etnice și/sau teritoriale, situații conflictuale sau potențial conflictuale, pe întreg mapamondul.

În istoria umanității, criza și conflictul au rămas unele dintre aspectele esențiale ale existenței. Unele state au declanșat crize și s-au angajat în conflicte, atacând pentru a destabiliza, controla sau cuceri, în timp ce altele au făcut-o pentru a se apăra.

Pe de o parte, pe scena internațională războiul tradițional dintre state s-a diminuat, cu toate că el rămâne oricând posibil, datorită dezvoltării permanente a formelor de organizare militară și perfecționării mijloacelor de luptă.

Pe de altă parte, au luat amploare conflictele interne, cu pretenții teritoriale, obiective politico-religioase și economice. Totodată, s-au dezvoltat diferite forme de acțiuni prin care s-a ajuns la „războaie teroriste” locale, regionale și globale.

Ținând cont de faptul că instrumentele și politicile necesare gestionării crizelor și prevenirii conflictelor nu s-au modificat substanțial, rezultă că numai cooperarea internațională reprezintă calea cea mai sigură pentru construirea încrederii, sporirea dialogului și întărirea relațiilor între state, în vederea atingerii obiectivelor de stabilitate și securitate. În cadrul scop, fiecare stat trebuie să aibă un cuvânt de spus și, totodată trebuie să se simtă în siguranță.

Criza și conflictul apar constant în orice societate ca urmare a complexității și imperfecțiunilor acesteia, însă pot fi, în general, prevenite, gestionate, controlate, contracarate, soluționate.

Capitolul I

CRIZA ȘI CONFLICTUL

Conceptul de criză

Criza poate fi înțeleasă, la modul general, ca o situație în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale uneia sau mai multor națiuni, prin urmare o stare de anormalitate.

În prezent, pe plan internațional nu există definiții unanime despre conceptul de criză. Prin „criză” se poate înțelege o situație națională sau internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților implicate, prin urmare o stare de anormalitate.

În literatura militară de specialitate, criza a fost definită ca „un incident sau situație (dificultăți, tensiuni etc.) care implică existența unei amenințări la adresa unei națiuni, a teritoriilor acesteia, cetățenilor, instituțiilor, infrastructurilor sau intereselor sale vitale, care evoluează rapid și creează premise de natură diplomatică, economică, politică sau militară ce obligă la analiza angajării resurselor și a forțelor pentru a realiza obiectivele de securitate națională”.

Tipurile de criză acoperă toate domeniile activității umane: politică, economică, socială, financiară, psihologică, ecologică, diplomatică, informațională, agrară, monetară, religioasă, militară, culturală, și de altă natură, arătându-și efectele într-o anumită zonă, țară sau regiune a lumii.

În prezent se folosesc termeni diferiți și, uneori, se trece foarte ușor pentru a cataloga diferite situații anormale ca fiind crize. Astfel, în mass-media se anunță crize de diferite genuri, mai mult sau mai puțin reale: a unor produse agroalimentare, a produselor petroliere, a gazelor naturale, financiară, a învățământului, a refugiaților, dar și crize politice, de autoritate ale instituțiilor statului.

Criza de autoritate, este foarte gravă când se manifestă la nivelul instituțiilor fundamentale ale statului de drept, putând duce, în majoritatea cazurilor, la dizolvarea, blocarea sau nefuncționarea instituțiilor statului. Ca exemplu, pot fi amintite evenimentele din România din luna decembrie 1989, care au dus la schimbarea puterii statale.

Criza, de cele mai multe ori, este generată de faptul că factorii responsabili scapă de sub control majoritatea sau toate pârghiile activității și ale proceselor politico-diplomatice, economice, militare, sau de altă natură, ducând astfel la disfuncționalități ale modului de organizare a unui sistem.

Ieșirea din criză se face ,,fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale”. În aceste condiții, gestionarea crizei se realizează pe baza acțiunilor ce pot fi luate de autorități sau de structurile regionale sau internaționale cu competențe în domeniu, în vederea stăpânirii unei situații de criză și evitării potențialelor efecte distrugătoare asupra sistemului.

Etapele gestionării unei crize sunt: prevenirea, identificarea, schimbul de informații, coordonarea, luarea deciziei.

Astfel, odată ce măsurile de prevenire a crizei au eșuat, iar entitatea respectivă intră în impas, este nevoie de identificarea caracteristicilor precise ale problemelor ce au generat criza și clarificarea posibilelor efecte. Schimbul de informații între autorități este deosebit de necesar, iar coordonarea se impune pentru a decide cele mai potrivite acțiuni ce urmează a fi întreprinse. În practică, aceste etape se pot suprapune, mai ales în cazul crizelor cu un ritm rapid de desfășurare.

Stabilirea eficienței sau ineficienței gestionării unei crize este o problemă deosebit de dificilă.

Succesul gestionării crizei ar trebui să se bazeze pe atingerea a cel puțin două obiective:

– operația de gestionare să prevină reluarea ostilităților armate între părțile beligerante, deoarece menținerea unui acord de încetare a focului reprezintă condiția esențială în încercarea de reconciliere a părților;

– misiunea respectivă să dea posibilitatea soluționării finale pașnice a disputei. Acest lucru este uneori extrem de greu, întrucât, chiar dacă sursele principale generatoare ale disputei se pot soluționa, amenințarea cu izbucnirea unei noi dispute este permanentă.

În acest context, se conturează etapele de parcurs pentru succesul oricărei misiuni de gestionare a unei crize, și anume:

– identificarea riscurilor și vulnerabilităților de orice natură;

– centralizarea constatărilor, formularea priorităților și măsurilor recomandate;

– implementarea măsurilor recomandate.

În plus, ciclul trebuie repetat prin alte reevaluări pentru a identifica noi domenii cu potențiale constrângeri și probleme sau noi surse de vulnerabilități.

În primele decenii ale secolului al XXI-lea, cele mai periculoase situații de criză au fost terorismul internațional, crizele economice, sociale, politice și cele de natură să provoace tulburări grave ale ordinii publice, precum acțiuni separatiste, acțiuni terorist-diversioniste, sabotaje, blocări ale unor obiective civile sau militare, ale căilor de transport (terestru, naval, feroviar și comunicații de importanță strategică), ale sistemului energetic național, acțiuni de destabilizare a ordinii de drept.

1.2. Conceptul de conflict. Cauze și factori declanșatori ai acestuia

Din punct de vedere al științelor socio-umane, conflictul este o manifestare a unor antagonisme deschise între două entități, individuale sau colective, cu interese incompatibile pe moment, în privința deținerii sau gestionării unor bunuri materiale. Interesele divergente pot provoca, în cadrul aceleiași colectivități, confruntări ale unor categorii de indivizi cu roluri diferite, iar la nivel național și internațional, înfruntarea dintre grupări religioase, naționale sau etnice, clase sociale, instituții sociale și state.

Întrucât prin prevenirea și soluționarea conflictelor este menținut echilibrul sistemelor sociale, unii specialiști consideră conflictul ca fiind procesul fundamental al mișcării sociale.

Înțelesul conceptului de conflict este redus, în general, la ,,conflictul armat – luptă armată sau ciocnire între grupări organizate în cadrul unei națiuni sau între națiuni cu scopul atingerii unor obiective politice sau militare limitate” –, chiar dacă sfera sa de cuprindere este mult mai largă.

În opinia unor specialiști militari, un conflict este: „un diferend în care cel puțin una din cele două părți apelează la mijloacele de putere pentru a-și apăra interesele în mod coercitiv. Dacă una din cele două părți își folosește mijloacele militare de putere, fie pentru a le angaja, fie pentru al amenința pe oponent, vorbim de un conflict armat”.

Există așa-numitul conflict înghețat, care reprezintă o dispută sau criză nesoluționată aflată într-o stare latentă, de echilibru, ce poate izbucni oricând. Într-o astfel de situație, dinamica conflictului este conservată, rămânând neschimbată.

Prevenirea conflictelor se asociază cu acțiunile proactive ale comunității internaționale de calmare și soluționare a situației create înainte de a escalada în violență.

Atât în cadrul grupurilor, cât și în cadrul întregului sistem social, conflictul produce:

– o schimbare ale cărei consecințe pot fi crearea sau revitalizarea cadrului normativ al competiției;

– formarea de structuri pentru consolidarea noului cadru;

– stimularea căutării de aliați și de noi asocieri ale grupului;

– stimularea schimbărilor orientate spre realizarea concomitentă a unei coeziuni și integrări mai mari și crearea premiselor pentru noi conflicte interne și lupta pentru putere, în cadrul grupurilor aflate în conflict.

La nivel teoretic, fenomenologia crizelor și conflictelor lumii a fost studiată în cele mai mici amănunte și s-au formulat tot felul de politici, strategii, modele, mecanisme, instrumente de gestionare și prevenire. Însă la aplicarea acestora în practică, finalul nu este întotdeauna cel dorit: gestionarea crizelor, prevenirea și soluționarea pașnică a conflictelor.

Organismele și organizațiile internaționale, statele și guvernele acestora, au înțeles necesitatea coordonării și unirii eforturilor în scopul găsirii, în funcție de situația concretă, modalitățile, căile și metodele, precum și instituțiile, forțele, mijloacele și resursele cele mai eficiente pentru gestionarea crizelor contemporane.

Cauzele obiective sau subiective care generează situațiile de criză, dacă nu sunt cunoscute, proliferează și agravează conflictul care nu se poate rezolva de la sine.

În contextul strategic actual, națiunile nu mai sunt preocupate de pericolul unei agresiuni de amploare, ci mai degrabă de tensiunile și antagonismele generate de terorism și crima organizată, de conflicte și dispute etnice, de proliferarea armelor, migrarea neautorizată și de dispute economice.

Literatura de specialitate a consacrat mai multe tipuri de analiză ce poate fi aplicată pentru a descifra comportamentul statelor în materie de politică externă.

Cauzele și factorii principali care contribuie la conflict și la pace trebuie identificate pentru a se putea elabora o abordare constructivă, astfel:

– cauze structurale ale conflictului: guvernarea nelegitimă sau proasta guvernare, lipsa participării în viața politică, absența oportunităților economice și sociale egale, inechitatea accesului la resursele naturale, etc.;

– cauze proxime ale conflictului: încălcarea drepturilor omului, rolul diasporei, lipsa de control a sectorului de securitate, proliferarea armelor ușoare, rolul destabilizator al țărilor învecinate, etc.;

– factori declanșatori care contribuie la izbucnirea/escaladarea mai accentuată a conflictului: alegerile, arestarea/asasinarea unui lider sau politician cheie, seceta, inundațiile, prăbușirea bruscă a economiei, lovituri militare, etc.;

– factori noi care contribuie la prelungirea dinamicii conflictului: radicalizarea părților implicate, formarea de grupări paramilitare, dezvoltarea economiei de război, agravarea încălcării drepturilor omului, disponibilitatea armelor, etc.;

– factori care contribuie la pace: canalele de comunicare între părțile adverse, procesul de demobilizare, programele de reformă, angajamentul societății civile de a susține pacea, politicile împotriva discriminării, etc.

Înghețarea, tergiversarea, darea uitării sau nesoluționarea conflictului poate să genereze noi cauze, precum circulația armelor, economia de război, cultura violenței, care, desigur, contribuie la prelungirea stării conflictuale.

Actorii implicați pot fi entități care întrețin conflictul, care sunt afectate pozitiv sau negativ de acesta, precum și entități care s-au angajat să soluționeze conflictul. Acești actori trebuie stabiliți și evaluați în funcție de scopuri și interese, poziții, capacități, relații cu celelalte entități.

De asemenea, este necesară identificarea resurselor pentru pace existente, precum: instituțiile, organizațiile, mecanismele și acțiunile construite în vederea soluționării conflictelor și divergențelor de interese.

Această categorie trebuie evaluată din punct de vedere al capacității lor de gestionare a crizelor și prevenire/soluționare a conflictelor, al legitimității lor și al rolurilor pe care le pot adopta în situația respectivă.

Dinamica conflictului se referă la o evaluare a ceea ce se poate întâmpla în continuare în contextul dat, într-un interval de timp anume, pe baza analizei profilului, cauzelor și actorilor conflictului.

Pentru aceasta este necesar să vedem care sunt tendințele actuale ale conflictului, care sunt oportunitățile de acțiune și factorii care le sprijină, cum pot fi consolidați aceștia, ce scenarii pot fi elaborate, etc.

1.3. Clasificarea crizelor.

În funcție de domeniul în care au loc, crizele, ca și conflictele pot fi: politice, sociale, economice, financiare, culturale, etnice, informaționale, religioase, militare și politico-militare. Aceste din urmă crize apar când sistemele sau acțiunile politice ajung în impas, sunt epuizate toate celelalte resurse și se apelează la forța armată.

În funcție de spațiul pe care îl cuprind, crizele pot fi: regionale (zonale), continentale, globale.

În funcție de zona de desfășurare, de entitățile angajate și de implicațiile politice, pot fi: naționale (în interiorul granițelor unui stat), frontaliere (între state cu aceeași frontieră), regionale și globale.

În funcție de calitatea și caracteristicile entităților angajate, pot fi: inter-etnice; religioase; inter/intra-civilizaționale; inter-instituționale; inter-categorii sociale; profesionale.

În funcție de intensitate, ele pot fi: de joasă, de medie și de mare intensitate. Crizele cu o treaptă superioară de intensitate pot conduce la conflicte violente și chiar la războaie.

1.4. Crizele politico-militare.

La sfârșitul războiului rece, omenirea a constatat, surprinsă că se mențin focare de tensiune tradiționale, dar au apărut și noi provocări la adresa securității, ca globalizarea și fragmentarea, adaugându-se unor forme clasice de riscuri și vulnerabilități regionale, au apărut riscuri ne-convenționale și transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere în masă.

Stabilitatea și securitatea mondială sunt tot mai influențate de amplificarea amenințărilor și riscurilor asimetrice (expansiunea activităților teroriste, a criminalității organizate transnaționale, criminalitatea economico-financiară, traficul transfrontalier ilegal de persoane, de droguri, de armament și muniții, de materiale radioactive și strategice, proliferarea armelor de distrugere în masă, etc.), de efectele fenomenelor naturale (precum încălzirea climei, inundațiile, lipsa apei potabile, cutremurele, epuizarea resurselor) și de sărăcie.

Alte elementele care caracterizează evoluția mediului actual de securitate sunt globalizarea, integrarea europeană și euroatlantică, preocupările Federației Ruse de dobândire a unui rol de decizie în problemele internaționale, afirmarea tot mai pregnantă a țărilor asiatice în viața politică mondială, preocupările privind stabilitatea în Afganistan și Irak, menținerea încă a multor probleme divergente în zona balcanică, situația din Orientul Mijlociu, marcată de multe de dispute de natură politică, etnică și religioasă, amenințări și conflicte, deschise și potențiale, creșterea influenței Federației Ruse în regiunea Mării Negre (în urma cuceririi cu forța a Peninsulei Crimeea) ce rămâne un spațiu de importanță strategică și de interes economic, cu multe conflicte latente și alte fenomene care nu vor cunoaște rezolvări în viitorul apropiat.

Extinderea fenomenului terorist la nivel mondial, imposibil de prevăzut și anihilat (din care cele mai sângeroase atacuri ale statului islamic au fost cele din 11 septembrie 2001 din SUA și cele din 14 noiembrie 2015 din Franța) și necesitatea unor acțiuni conjugate pentru contracararea lui a determinat realizarea unui consens politic greu de imaginat cu câtva timp în urmă, în care țări aflate până mai ieri pe poziții divergente, considerate chiar ireconciliabile, se găsesc acum pe același front al luptei comune împotriva terorismului.

1.4.1. Criterii de clasificare a crizelor politico-militare internaționale.

Printre criteriile apărute în literatura de specialitate pentru clasificarea crizelor internaționale:

criteriul cronologic și geografic;

intensitate sau rezultat (pașnice sau beligerante);

numărul de părți implicate (bilaterale, regionale, mondiale);

originile și cauzele declanșatoare (subite sau progresive, fortuite sau voluntare);

influența crizelor asupra evoluțiilor geopolitice (induse, angrenaj, accidentale, calculate).

1.4.2. Evoluția crizei politico-militare

Crizele politico-militare nu se declanșează pe neașteptate, ci datorită unei stări de trecere de la normalitate la cea de nenormalitate.

Crizele politico-militare apar în urma unor anumite circumstanțe, cum ar fi:

declarații politice dure însoțite de amenințări, acuzații, proteste;

demonstrații militare în zone demilitarizate;

– acte de violență săvârșite împotriva unui stat prieten, aliat sau vecin;

– tulburări interne care produc instabilitatea unui regim și pot constrânge ca alte state să intervină (lovituri de stat, atentate, acțiuni teroriste, etc);

– unele măsuri economice (embargo-uri, ,,războaie economice”);

– acte de natură politică cu încălcare de tratate sau angajamente internaționale;

– folosirea forței de către un stat față de un alt stat (prin violarea spațiului terestru sau aerian, bombardamente, atacuri armate);

– mutații în mediul politico-strategic al statelor, prin introducerea unor noi tehnologii militare sau acumularea de capabilități ofensive.

Funcție de felul crizei care a apărut, trebuie alese mijloacele de reacție, care pot fi: economice, politico – diplomatice sau militare. Ele pot fi sub forma de demersuri diplomatice, proteste, embargouri, boicoturi, înghețarea conturilor, demonstrații militare, folosirea forței și altele. 

O criză politică internațională se caracterizează atât prin felul în care este declanșată de un stat, precum cât și prin modalitatea în care celălalt stat/celelalte state implicate reacționează și ia/iau decizii.

Pentru a minimiza efectele imprevizibile impuse de necesitatea luării unor decizii imediate sau în intervale scurte de timp, în anul 1962 au luat ființă pentru prima oară în statele occidentale, anumite mecanisme de instituționalizare a procesului de luare a deciziilor denumite „celule de criză”.

Modul de desfășurare a unei crize, gestionarea și rezultatul său final depind în mare măsură de alegerea efectuată de persoanele care gestionează criza, optând între diferite alternative și tactici.

Sfârșitul unei crize politico-militare apare sub forma de:

– succes, statul în cauză atingându-și obiectivele principale fixate inițial, pericolele iminente pentru securitatea sa și amenințările la adresa intereselor și valorilor sale fundamentale fiind îndepărtate. Totodată, statul adversar este înfrânt, constrâns să renunțe la pretențiile sale;

– eșec, ce presupune că un stat acceptă condițiile puse de adversarul său pentru a ieși din criză;

– compromis, care este un mod mai nuanțat de soluționare a unor crize, protagoniștii nereușind să atingă toate obiectivele pe care și le-au fixat, însă au încheiat un acord. De multe ori, compromisul este favorizat de presiunile exercitate de state terțe sau organizații internaționale, absența sau pierderea sprijinului politic manifestat de opinia publică națională sau internațională, interesul național, epuizarea actorilor sau lipsa resurselor, etc.;

– impas, care presupune că scopurile fixate de părțile aflate în conflict nu au fost atinse, iar tensiunile și sursele conflictuale nu sunt eliminate.