Din Activitatea Ministerului DE Interne AL R.s.s. Moldovenești. Secția DE Contrainfromații Smerș A N.k.v.d. M.a.i

DIN ACTIVITATEA MINISTERULUI DE INTERNE AL R.S.S. MOLDOVENEȘTI:

SECȚIA DE CONTRAINFROMAȚII SMERȘ A N.K.V.D.-M.A.I. (1944-1953).

INTRODUCERE

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE

CAPITOLUL I: Organizarea structurilor de securitate sovietice în preajma și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Înființarea Direcției Generale de contrainformații SMERȘ.

I.1. Organele de securitate sovietice în anii 1941-1943.

I.2. Serviciile speciale sovietice în anii 1943-1953. Înființarea SMERȘ.

I.3. Organizarea, structura și misiunile SMERȘ.

I.4. Din activitățile SMERȘ pe Frontul de Sud și în Europa.

CAPITOLUL II: Reinstalarea organelor de securitate sovietice în Basarabia (1944). Primele măsuri.

II.1. Revenirea în Basarabia a structurilor sovietice de securitate și ale afacerilor interne.

II.2. Primele măsuri ale organelor sovietice de securitate și de interne.

II.3. Reorganizarea organelor de securitate și de interne al R.S.S. Moldovenești în anii 1946-1954.

CAPITOLUL III: Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D./M.A.I. al R.S.S. Moldovenești și structurile ei teritoriale.

III.1. Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D./M.A.I. Prezentare generală.

III.2. Începuturile activității Secției de contrainformații SMERȘ în Basarabia.

III.3. Prezentarea informației obținute și lucrul cu corespondența.

III.4. Activitatea contrainformativă – lipsuri, neajunsuri și deficiențe în serviciu.

III.5. Acțiunile contrainformative în preajma serbărilor organizate de autorități.

III.6. Organizarea acțiunii contrainformative în anii 1945-1950.

III.7. Instruirea și perfecționarea profesională a cadrelor.

CAPITOLUL IV: Rezultatele activității contrainformative a N.K.V.D.-M.A.I. în primii cinci ani postbelici.

IV.1. Rezultatele activității din anul 1944.

IV.2. Bilanțul acțiunii contrainformative din anul 1945.

IV.3. Rezultatele acțiunii contrainformative din anul 1946.

IV.4. Rezultate și statistici ale activității contrainformative din anul 1947.

IV.5. Rezultate și statistici contrainformative ale M.A.I. în anul 1948.

IV.6. Rezultatele acțiunii contrainformative în anul 1949.

CAPITOLUL V: Abuzuri și crime de serviciu ale funcționarilor sovietici, semnalate de contrainformațiile N.K.V.D.-M.A.I. ale R.S.S. Moldovenești

BIBLIOGRAFIE

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE

a.c. – anul curent

A.M.A.I.R.M., Chișinău – Arhiva Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, Chișinău

A.N.R.M., Chișinău – Arhiva Națională a Republicii Moldova, Chișinău

C.C. – Comitet Central

C.C. al P.C. (b) M. – Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Moldovei

C.C.U. P.C.(b) – Comitetul Central Unional al Partidului Comunist (bolșevic)

CNSAS – Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității

D.Ă.U. – Sectorul de exploatare rutieră (Д.Э.У. – дopoжнo-экcплyатациoннoe yпpавлeниe)

G.P.K. – Complexul industrial de stat (Г.П.К. – Гocyдаpcтвeнный пpoмышлeнный кoмплeкc)

G.P.U. – Direcția Politică de Stat (Г.П.У. – Гocyдаpcтвeннoe Пoлитичecкoe Упpавлeниe)

G.R.U. – Direcția Generală de Informații al Marelui Stat Major al Armatei sovietice (ruse) – serviciu de informații militare sovietic (rusesc) (Г.P.У. – Главнoe Pазвeдыватeльнoe Упpавлeниe)

G.U.G.B. – Direcția Generală a Securității Statului (Г.У.Г.Б. – Главнoe Упpавлeниe Гocyдаpcтвeннoй Бeзoпаcнocти)

G.U.LAG – Direcția Generală a Lagărelor (ГУЛAГ – Главнoe Упpавлeниe Лагepeй)

K.G.B. – Comitetul Securității Statului (К.Г.Б. –Кoмитeт Гocyдаpcтвeннoй Бeзoпаcнocти)

M.A.I. – Ministerul Afacerilor Interne

M.G.B. – Ministerul Securității Statului (M.Г.Б. – Mиниcтepcтвo Гoccyдаpcтвeннoй Бeзoпаcнocти)

MPVO – Apărarea antiaeriană locală –Местная противовоздушная оборона (MПBO – Mecтная пpoтивoвoздyшная oбopoнаМестная противовоздушная оборона Местная противовоздушная оборона Местная противовоздушная оборонаМестная противовоздушная оборона)

n.a. – nota autorului

n.n. – nota noastră

N.K.G.B. – Comisariatul Poporului al Securității Statului (H.К.Г.Б. – Hаpoдный Кoммиcаpиат Гocyдаpcтвeннoй Бeзoпаcнocти)

N.K.V.D. – Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne (H.К.B.Д. – Hаpoдный Кoммиcаpиат Bнyтpeнниx Дeл)

nr. – număr

O.B.H.S.S. – Direcția pentru lupta cu delapidările proprietății socialiste (OБXCC – Oтдeл пo бopьбe c xищeниями coциалиcтичecкoй coбcтвeннocти)

O.G.P.U. – Direcția Politică Unificată de Stat (O.Г.П.У. – Oбъeдинённoe Гoccyдаpcтвeннoe Пoлитичecкoe Упpавлeниe)

OPO – Obiectiv periculos de producție (OПO – Oпаcный пpoизвoдcтвeнный oбъeкт)

O.O. N.K.V.D. – Secția Specială a N.K.V.D. (Ocoбый Oтдeл HКBД)

P.C. (b.) – Partidul Comunist bolșevic

P.C.M. – Partidul Comunist al Moldovei

P.C.R. – Partidul Comunist Român

P.C.U.S. – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice

P.N.L. – Partidul Național Liberal

P.N.Ț. – Partidul Național Țărănist

R.A.S.S.M. – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească

R.O.A. – Armata Rusă de Eliberare (P.O.A. – Pyccкая Ocвoбoдитeльная Apмия)

R.S.S.M. – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

R.S.S.U. – Republica Sovietică Socialistă Ucraineană

Razvedupr – Direcția de Informații a Armatei roșii (Pазвeдyпp – Pазвeдыватeльнoe Упpавлeниe)

SANO – Secție sanitară (CAHO – Cанитаpный oтдeл)

S.D. – Serviciul de Siguranță (Siherheitdienst)

S.I.S. – Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova

S.S. – subdiviziuni ale Partidului Nazist de pază și represiune (Schutz-Staffeln)

S.S.I. – Serviciul Special de Informații

SMERȘ – Direcția Generală de contrainformații militare din cadrul Comisariatului Poporului al Apărării al U.R.S.S. (CMEPШ de la aglutinarea cuvintelor Cмepть шпиoнам – „moarte spionilor”)

S.U.A. – Statele Unite ale Americii

U.R.S.S. – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

U.T.C. – Uniunea Tineretului Comunist

V.C.K.B.K.S. – Comisia Extraordinară a Întregii Rusiei pentru Combaterea Contrarevoluției și Sabotajului (B.Ч.К.Б.К.C. – Bcepoccийcкая Чepeзвычайная Кoмиcия пo Бopьбe c Кoнтppeвoлюциeй и Cабoтажeм)

INTRODUCERE

Deși au trecut două decenii de la prăbușirea regimului sovietic, încă nu s-a reușit, decât în mică parte, studierea și prezentarea dramelor generate și comise de acest odios regim în Uniunea Sovietică și în lume. Această problemă se impune a fi rezolvată, pentru a se trage învățămintele trecutului, dar și pentru memoria a milioane de jertfe nevinovate ale comunismului.

Comparativ cu majoritatea statelor ex-sovietice și ex-socialiste, în Republica Moldova problema elucidării crimelor regimului sovietic a fost lăsată oarecum în umbră, numai și numai din cauza factorului politic. Istoricii au încercat să-și facă datoria, dar din cauza accesului restricționat la documentele de arhivă ale fostului regim, demersul a reușit doar în mică parte. Mai exact, despre aparatul represiv sovietic din R.S.S. Moldovenească și crimele acestuia s-a scris pe baza documentelor românești din anii 1941-1944, s-au publicat puține culegeri de documente și studii. Doar puțini istorici, mai norocoși, au reușit, într-o măsură mai mare sau mai mică, să studieze în Arhiva Ministerului Afacerilor Interne și Arhiva Serviciului de Informații și Securitate ale Republicii Moldova.

Deoarece era foarte clar că, elucidarea crimelor comunismului din R.S.S. Moldovenească se putea face numai prin obținerea accesului la documentele N.K.V.D. – N.K.G.B. – M.G.B. – M.A.I. – K.G.B. din R.S.S. Moldovenească, dr. Mihai Tașcă împreună cu subsemnatul, am încercat soluționarea acestei probleme prin justiție. Acțiunea a avut succes și în consecință s-a reușit investigarea fondurilor Arhivei Serviciului de Informații și Securitate și publicarea unor articole.

Un salt calitativ și cantitativ, în direcția studierii crimelor comunismului din R.S.S. Moldovenească, a avut loc în ultima perioadă de timp, începând cu anul 2009. Punctul culminant l-a constituit formarea prin decretul nr. 165 din 14 ianuarie 2010 (publicat în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” 5-7/3 din 19 ianuarie 2010) al președintelui-interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, a „Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova”, condusă de dr. Gheorghe Cojocaru.

Investigațiile din Arhiva M.A.I. și a S.I.S. ale Republicii Moldova, întreprinse de membrii Comisiei, au scos la iveală noi crime ale regimului sovietic, date publicității prin realizarea filmului documentar „Golgota Basarabiei” (Studioul „Moldova Film”, 2010), publicarea sintezei „Moldovenii sub teroarea bolșevică. Sinteze elaborate în baza materialelor Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova”, Chișinău, 2010, etc.

Și prezenta lucrare a putut fi elaborată numai grație accesului pe care l-au avut membrii Comisiei prezidențiale la documentele N.K.V.D. – N.K.G.B. – M.A.I. – M.G.B. din Arhiva M.A.I. și S.I.S. ale Republicii Moldova. Aici țin să-i mulțumesc dr. Mihai Tașcă, secretar al Comisiei, pentru că ne-a pus la dispoziție mare parte din suportului documentar al acestui studiu.

Lucrarea constituie o contribuție modestă la cunoașterea aparatului de represiune sovietic și a crimelor acestuia. Mai exact, ne-am îndreptat efortul spre cercetarea activității structurilor de contrainformații SMERȘ în Europa, în anii celui de-al Doilea Război Mondial și în primii ani postbelici, precum și din R.S.S. Moldovenească, imediat după război. Am abordat aspecte legate de acțiunea contrainformativă și de combatere a manifestărilor ostile regimului, desfășurată de „Ministerul Nepremejduirii de Stat” (Ministerul Securității Statului) și „Ministerul Treburilor Lăuntrice” (Ministerul Afacerilor Interne) ale R.S.S. Moldovenești (1944-1953).

De subliniat mai este că, literatura de specialitate, pe care se bazează studiul, provine în cea mai mare parte din spațiul ex-sovietic, iar baza documentară – din Arhiva Ministerului de Interne al Republicii Moldova. Documentele de arhivă utilizate, sunt în limba rusă, căci toată corespondența dintre instituții era purtată strict în această limbă și conțin multe greșeli gramaticale, ceea ce denotă faptul că, nivelul de pregătire al funcționarilor sovietici era destul de scăzut. În special, au fost schimonosite numele proprii românești („Pastica” în loc de Postică; „Stavillo” în loc de Stăvilă; regele „Migai” în loc de regele Mihai), denumirile de străzi („Ștefan-Cemarlii” în loc de Ștefan cel Mare), localități („Comrad” în loc de Comrat, „Broșev” în loc de Brașov), denumirile de instituții („pricepție” în loc de percepție; „curdo morțial” în loc de curtea marțială). În textul lucrării însă, am folosit numele proprii așa precum le-am găsit în documentele din epocă și doar rareori am intervenit. Am completat prescurtările, abrevierile și cuvintele omise cu text scris între paranteze pătrate. Anumite completări făcute, le-am trecut între paranteze rotunde, cu specificarea „nota noastră” (n.n.).

Pavel Moraru,

Sibiu, 05 iunie 2012

CAPITOLUL I: Organizarea structurilor de securitate sovietice în preajma și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Înființarea Direcției Generale de contrainformații SMERȘ.

Timp de trei ani de zile, în cadrul Comisariatului Poporului pentru Apărare al Uniunii Sovietice a existat o structură de contrainformații militară, numită „Direcția Generală de contrainformații SMERȘ” (Главнoe Упpавлeниe кoнтppазвeдки CMEPШ). Deși a avut o viață extrem de scurtă, a reușit, prin activitatea sa intensă, să rămână una din cele mai cunoscute structuri de contrainformații din lume.

După bătălia de la Stalingrad (19 noiembrie 1942 – 2 februarie 1943) și preluarea inițiativei pe front de către unitățile Armatei roșii, în cadrul organelor de securitate sovietice a devenit necesară sporirea efortului contrainformativ și represiv, având în vedere că, în teritoriile recucerite erau destule „elemente antisovietice”. În viziunea oficialilor de la Kremlin, atât în regiunile sovietice reocupate, cât și în țările pe care urma să le „elibereze de sub regimul fascist” Armata roșie, organele de securitate sovietice vor avea foarte mult de lucru – să identifice agenturi inamice, să prindă spioni, dezertori, trădători, colaboraționiști, să „filtreze” prizonierii și repatriații sovietici, etc., etc., în general, să se ocupe de persoanele care într-un fel sau altul, s-au manifestat, păreau să se manifeste ori se manifestau ostil regimului sovietic.

În acest context, la 14 aprilie 1943 (în baza hotărârii C.C. al P.C.(b) al U.R.S.S., „Cu privire la organizarea Comisariatului Poporului al Securității Statului”), prin dedublarea N.K.V.D.-ului (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne) a fost reînființat N.K.G.B.-ul (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului), șeful căruia a devenit Vsevolod Merkulov, iar activitatea N.K.V.D.-ul era coordonată, în continuare, de Lavrentii Beria (din 25 noiembrie 1938). Noutatea acestei reorganizări însă, a constituit-o formarea organelor de contrainformații militare SMERȘ.

I.1. Organele de securitate sovietice în anii 1941-1943.

Interesant este că, o asemenea reorganizare a mai avut loc în februarie 1941 (prin hotărârile C.C. al P.C.(b) Unional din 3 februarie și ale Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. și C.C. al P.C.(b) Unional din 8 februarie 1941), în contextul pregătirilor U.R.S.S. de războiul pentru comunizarea lumii, în care curățirea teritoriului de elementele ostile, după înfrângerea armatelor inamice, trebuia să ocupe locul central. Atunci, la nivel unional s-a creat N.K.G.B.-ul, prin dedublarea N.K.V.D.-ului. Cu alte cuvinte, din componența N.K.V.D. au fost scoase toate structurile Direcției Generale pentru Securitatea Statului, G.U.G.B. (10 iulie 1934 – 3 februarie 1941) – de informații, contrainformații și tehnico-operative, G.U.G.B. constituind nucleul noului comisariat al poporului. Contrainformațiile militare au fost trecute în subordinele Comisariatului Poporului pentru Apărare și ale celui pentru Forțele Militare Maritime, formând Direcțiile III (în Comisariatul Poporului pentru Apărare, Direcția a III-a era condusă de comisarul de divizie A. N. Miheev, fost șef al Secțiilor Speciale ale G.U.G.B. al N.K.V.D. al U.R.S.S.; la Comisariatul Poporului pentru Forțele Militare Maritime, Direcția a III-a era condusă de comisarul de divizie A. Petrov). De la fostul G.U.G.B., N.K.V.D.-ul și-a păstrat doar Secția a 3-a (condusă de A. M. Beleanov), care se ocupa de contrainformații în cadrul trupelor de grăniceri și al trupelor interne ale N.K.V.D.

Pentru coordonarea activității serviciilor speciale sovietice, la Moscova a fost format Consiliul Central, din care făceau parte șeful N.K.G.B., șeful N.K.V.D. și șefii Direcțiilor III din Comisariatele Poporului pentru Apărare și pentru Forțele Militare Maritime.

La 12 martie 1941, comisarul poporului pentru Apărare, mareșalul S. K. Timoșenko, a aprobat dispoziția cu privire la Direcția a III-a (prezentată prin ordinul din 12 aprilie), iar comisarul poporului pentru Flota Militară Maritimă, amiralul N. G. Kuznețov, a făcut același lucru la 25 aprilie 1941. Potrivit acestor dispoziții, cele două Direcții III aveau misiunea să descopere și să investigheze crimele împotriva statului (trădare, dezertare, spionaj în favoarea inamicului, etc.) comise de militarii sovietici și de persoanele civile, care acționau în complicitate cu militarii respectivi.

La scurt timp de la declanșarea Războiului germano-sovietic (22 iunie 1941), în data de 17 iulie 1941, Iosif Stalin a semnat hotărârea Comitetului de Stat pentru Apărare, „Cu privire la reorganizarea organelor Direcției a III-a a Comisariatului Poporului pentru Apărare a U.R.S.S. în Secții speciale ale N.K.V.D. al U.R.S.S.”. Aparatul central al „Secțiilor speciale” era Direcția Secțiilor speciale, în frunte cu locțiitorul N.K.V.D., comisarul de securitate de rangul 3, Viktor Semionovici Abakumov.

În contextul reorganizărilor de la începutul războiului cu Germania, N.K.G.B.-ul, după ce a operat în teritoriile anexate la U.R.S.S. în 1940/1941 – Statele Baltice, Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța –, la 20 iulie 1941 a fost reintegrat în N.K.V.D. S-a revenit la vechea formă de organizare – totul centralizat în N.K.V.D. și condus de Lavrentii Beria. Această comasare, cu caracter defensiv, s-a impus de starea de război, când s-a văzut necesară o centralizare a efortului serviciilor speciale sovietice împotriva inamicului.

I.2. Serviciile speciale sovietice în anii 1943-1953. Înființarea SMERȘ.

După preluarea inițiative pe front de către Armata sovietică (în urma bătăliei de la Stalingrad), s-a revenit la dedublarea N.K.V.D. Vedem că, într-un timp scurt, s-a produs dedublarea (3 februarie 1941), comasarea (17 iulie 1941) și iar dedublarea (14 aprilie 1943) organelor afacerilor interne și ale securității statului, în funcție de acțiunea defensivă sau ofensivă a trupelor sovietice. Apariția N.K.G.B.-ului – structură menită să lupte cu dușmanii statului/ regimului sovietic – se producea ori de câte ori Armata sovietică urma să meargă în ofensivă, pentru „purificarea” de elementele ostile a teritoriului „eliberat”.

Însă, în anul 1943, era nevoie de ceva mai mult decât N.K.G.B. În condițiile în care, o bună parte din teritoriul sovietic s-a aflat sub ocupația inamicului și a fost „contaminat” cu idei antisovietice, iar acum Armata roșie era gata să „elibereze” și Europa de sub „regimul fascist”, era necesară o structură de contrainformații și represiune mobilă, care să însoțească armatele de operațiuni și să opereze în teritoriile „eliberate”. Erau necesare trupe de securitate de asalt. Așa că, la 19 aprilie 1943, prin hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. nr. 415-138 ss, semnată de I. Stalin, pe baza Direcției Secțiilor speciale din N.K.V.D. au fost înființate:

1) Direcția Generală de contrainformații SMERȘ a Comisariatului Poporului pentru Apărare (condusă de Viktor Abakumov și subordonată comisarului poporului pentru apărare, I. Stalin);

2) Direcția de contrainformații SMERȘ a Comisariatului Poporului pentru Forțele Militare Maritime (condusă de general-locotenentul serviciului pază de coastă P. Gladkov și subordonată comisarului poporului pentru forțele militare maritime, amiralului Nikolai Kuznețov);

3) Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. (condusă de S. Iuhimovici, din mai 1944 de V. I. Smirnov și subordonată șefului N.K.V.D., Lavrentii Beria), cea din urmă constituită pe baza Secției a 6-a a Direcției Secțiilor Speciale a N.K.V.D.

Așadar, existau trei structuri independente (!), cu denumirea generală de „SMERȘ”, mai cunoscută fiind cea condusă de Viktor Abakumov. Renumele i-a fost dat de importanța pe care a avut-o în anii războiului și de amploarea activităților desfășurate.

Cercetătorul rus Nikita Petrov de la Centrul „Memorial” din Federația Rusă, ne spune că, „Decizia principială privind divizarea N.K.V.D. a fost luată la 14 aprilie [1943]. Anume atunci s-a și hotărât că, se reînființează ca structură independentă comisariatul poporului pentru securitatea statului [N.K.G.B.], iar contrainformațiile militare vor forma o subdiviziune în componența comisariatului poporului pentru apărare și în așa fel se va subordona nemijlocit lui Stalin. Însă, decizia Comitetului de Stat al Apărării cu privire la aceasta, a fost aprobată la 19 aprilie [1943]”.

Așadar, începând cu 19 aprilie 1943, existau în linii mari, două structuri gemene de securitate a Statului sovietic, de contrainformații și represiune: N.K.G.B. – pentru teritoriul sovietic și SMERȘ – pentru misiuni în teritoriul recucerit și în afara U.R.S.S. Ambele însă aveau aceiași misiune – de „purificare” a teritoriului de elementele antisovietice ostile.

Cel ce se afla la conducerea Direcției Generale de contrainformații SMERȘ, după cum am arătat mai sus, era Viktor Semionovici Abakumov (24 aprilie 1908 – 19 decembrie 1954), un tânăr de numai 35 de ani, care a ajuns în anul 1945 la gradul militar de general-locotenent. Șeful lui direct era I. Stalin, iar prim-locțiitor i-a fost general-locotenentul N. N. Selivanovskii.

Până a lua conducerea SMERȘ-ului, Abakumov a deținut funcția de locțiitor al comisarului N.K.V.D. și de șef al Direcției Secțiilor speciale a N.K.V.D. al U.R.S.S. (februarie 1941 – aprilie 1943), iar apoi – de vice-ministru al securității statului (martie-mai 1946) și de ministru al securității statului (4 mai 1946 – 14 iulie 1951, președinte al Colegiului M.G.B. al U.R.S.S. (31 decembrie 1950 – 14 iulie 1951).

La 25 februarie 1946, în baza deciziei Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., Comisariatul Poporului pentru Apărare a fost reorganizat în Comisariatul Poporului al Forțelor Armate ale U.R.S.S., iar la 15 martie – în Ministerul Forțelor Armate ale U.R.S.S. În urma acestei reorganizări, la 27 aprilie 1946, Viktor Abakumov a fost confirmat în funcția de șef al Direcției Generale de contrainformații a Ministerului Forțelor Armate.

În aceiași perioadă, a avut loc și reorganizarea celorlalte comisariate: la 14 martie 1946, N.K.V.D.-ul a devenit „Ministerul Afacerilor Interne” (condus de general-locotenentul S. N. Kruglov) și N.K.G.B.-ul – „Ministerul Securității Statului” (M.G.B., format prin ordinul nr. 00107 din 22 martie 1946), condus de Vsevolod Merkulov. La 5 mai 1946, Direcția Generală de contrainformații SMERȘ a fost trecută în componența M.G.B.-ului, ca structură independentă, cu denumirea de „Direcția Generală a III-a”, pentru contrainformații în armată (denumirea de SMERȘ este oficial suprimată). Cu o zi înainte, la 4 mai 1946 (în baza hotărârii Biroului Politic al C.C. al P.C. (b) al Uniunii Sovietice nr. P51/IV), Viktor Abakumov a fost numit, în locul lui V. Merkulov, ministru al M.G.B. Direcțiile teritoriale și-au schimbat denumirea din „direcția N.K.G.B.” în „direcția M.G.B.”.

Motivul înlocuirii lui V. Merkulov de la conducerea M.G.B., este relatat de Pavel Sudoplatov, care își amintea că după încheierea războiului, conducerea sovietică a pus problema reorganizării armatei și a organelor de securitate. Lui Merkulov i s-a cerut să prezinte în cadrul Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S., planul de reorganizare a M.G.B. La ședința respectivă, L. Beria l-a criticat vehement pentru incapacitatea stabilirii direcțiilor prioritare de activitate a contrainformațiilor în primii ani postbelici. La criticile lui Beria s-a alăturat și Stalin, care l-a acuzat pe Merkulov de „o totală incompetență”. Evident că, a urmat l-a aceiași ședință luarea deciziei de înlocuire a lui Merkulov, cu Abakumov (care era la conducerea contrainformațiilor militare în M.G.B.). Inițial, Stalin l-a propus la această funcție pe S. I. Ogolțov, fost șef al N.K.G.B.-ului din R.S.S. Kazahă, apoi, din anul 1945, locțiitor al șefului N.K.G.B.-ului unional. Acesta, însă, l-a implorat pe Stalin să nu fie numit ministru, deoarece nu are „pentru asemenea post de răspundere cunoștințele și experiența necesară”. A urmat numirea lui Abakumov. În luna august 1946, Merkulov a fost concediat din M.G.B. și numit la conducerea administrării proprietăților sovietice de peste hotare.

Imediat după încheierea războiului din Europa, la 6 iulie 1945, prin decizia Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., gradele speciale ale efectivului de conducere a N.K.V.D.-N.K.G.B. au fost înlocuite cu grade militare; generalii N.K.V.D.-N.K.G.B. urmau să poarte uniformă militară, identică cu a generalilor de armată. În baza aceleiași decizii, la 9 iulie 1945, lui L. Beria (șeful N.K.V.D.) i s-a acordat gradul militar de mareșal al Uniunii Sovietice, șefului N.K.G.B., V. Merkulov – gradul militare de general de armată, iar lui V. Abakumov, S. Kruglov, I. Serov, B. Kobulov, V. Cernîșiov, S. Goglidze, K. Pavlov – gradul militar de general-colonel. Unui grup de funcționari N.K.V.D.-N.K.G.B. li s-a acordat gradul militar de general-maior.

După numirea lui V. Abakumov la conducerea M.G.B. (4 mai 1946), s-a declanșat un proces (care a durat între anii 1947-1952) de transfer al anumitor subdiviziuni din M.A.I. în subordinele M.G.B. – trupele interne, miliția, trupele de grăniceri, etc., M.A.I. rămânând cu serviciul de pompieri, trupele de escortă, serviciul de curieri, direcția colonii și lagărele de corecție și muncă, direcția penitenciare, lupta cu neglijența față de copii și copiii fără de adăpost, direcția pentru prizonieri și internați, direcția pentru lupta cu banditismul, direcția arhivelor, etc.

Așa, prin ordinul comun nr. 0074/0029 al M.A.I. și M.G.B. din 21 ianuarie 1947, s-a dispus trecerea trupelor interne a M.A.I. la M.G.B., fiind formată Direcția Generală a trupelor interne a M.G.B. (cu un efectiv de 68.582 de militari). Apoi, în aceiași zi, prin ordinul comun nr. 0075/0030, miliția transporturilor a fost trecută de la M.A.I. în Direcția de transporturi a M.G.B; la 9 aprilie 1948, prin ordinul comun M.A.I.-M.G.B. nr. 00369/0141, M.G.B.-ului i-au fost transferate trupele pentru paza obiectivelor industriale deosebit de importante și a căilor ferate (efectiv 7.301 persoane); în anul 1949, M.G.B.-ul a mai primit de la M.A.I. paza Depozitului de Stat al obiectelor de valoare (GOHRAN); la 17 octombrie 1949, în structura M.G.B.-ului au intrat și trupele de grăniceri, și miliția și Direcția șantierelor militare; în vara anului 1950 M.A.I. i-a cedat M.G.B. „așezările speciale” (localitățile cu deportați și exilați); pe parcursul anului 1950, M.G.B.-ul a mai primit toată evidența și cartoteca criminalilor de drept penal. După cum vedem, noul ministru al securității statului (M.G.B.), Viktor Abakumov, și-a luat de la M.A.I. absolut tot ce a dorit.

Posturile-cheie din M.G.B. au fost ocupate de oamenii lui Viktor Abakumov – tineri care au lucrat în contrainformațiile militare pe front. El a schimbat politica de cadre, preferând promovarea tinerilor, care au fost angajați în organele securității statului în anii 1939-1940. De prioritate s-au bucurat, la încadrarea în M.G.B., funcționarii organelor teritoriale și de front ale fostului SMERȘ.

În noua postură de ministru al securității statului (M.G.B.), Viktor Abakumov și-a consolidat foarte mult pozițiile, grație influenței pe care a căpătat-o în anii războiului ca șef al SMERȘ-ului, dar și a susținerii de care se bucura din partea lui Stalin, în detrimentul lui Beria. Desigur că, această situație i-a adus mulți dușmani, deși se afla sub tutela directă a lui Stalin.

Stalin avea încredere în el, încercând prin Abakumov să dilueze influența lui Beria și să aibă influență asupra organelor de securitate, nu doar prin Beria. Deseori Abakumov era chemat de Stalin la vila sa din Kunțevo, pentru a se întreține în particular el, căci era un bun executor al ordinelor staliniste.

Abakumov se bucura de autoritate și la subalternii săi: a pornit de jos, era un profesionist și grație acestui fapt, a urcat rapid pe scara ierarhică. Un plus de autoritate și în fața subalternilor, i-l aducea faptul că era „omul lui Stalin”. În epocă chiar circula un zvon, precum că, cei doi sunt atât de apropiați, încât își cos cămăși din aceiași bucată de stofă.

Generalul de armată Filipp Bobkov, fost prim-adjunct al președintelui K.G.B. al U.R.S.S., își amintea că, „…Noul ministru menținea aparatul [ministerului] în tensiunea ritmului de muncă. Indiferent unde se afla în acea clipă, oamenii îi simțeau prezența, știau: ministrul este pe undeva pe-aproape și cu vigilență supraveghează lucrul întregului sistem al securității. Abakumov putea absolut pe neașteptate să intre în biroul unui funcționar simplu, să se uite cum lucrează cu dosarele, să-l întrebe despre anumite detalii, să-l verifice, inclusiv să vadă cu câtă acuratețe acesta leagă dosarele. […] Abakumov deseori ținea discursuri în fața diferitelor auditorii, vorbea cu entuziasm, uneori cu patos și întotdeauna se străduia să creeze impresia unui om foarte accesibil, democratic și deosebit de modest, deși motive pentru asta nu erau multe. Eu de două ori i-am ascultat discursurile la conferințele de partid și trebuie să recunosc că, vorbea extrem de bine. Ministrul cerea obiectivitate și nepărtinire în examinarea dosarelor, în toate ordinele era subliniat faptul că, funcționarul securității statului trebuie să respecte cu strictețe legalitatea.

Așa îl vedeam eu atunci pe Abakumov în postul de ministru. În realitate, el necondiționat și orbește executa voința lui Stalin, respecta toate directivele conducerii de partid, care încuviințau cursul represiunilor. Ori din dorința de a intra în grațiile conducerii, ori din cauza anumitor particularități personale, el însăși manifesta inițiativă pentru înăsprirea represiunii.

Noi, tineri cekiști, nici nu bănuiam că arestările conducătorilor militari, care aveau loc la indicația lui Abakumov, în baza unor denunțuri minore, erau ilegale. Între altele, asemenea arestări aveau loc și în perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei și în primii ani postbelici”.

Pe de altă parte, jurnalistul rus Evghenii Jirnov susține că, relația apropiată cu Stalin, i-a consolidat poziția și, respectiv, a dus la formarea unui complex de superioritate: „Viktor Semionovici avea un comportament, de parcă l-a apucat de Dumnezeu de picioare”. Își trimetea paza să-i cumpere frigărui de la restaurant, „agăța” fete frumoase pe stradă și mergea cu ele la hotelul „Moscova”, nu refuza materialele de trofeu ce-i erau oferite, etc. Însă, există mărturii, care ne spun că asemenea „apucături” Abakumov avea și înainte de a veni la conducerea organelor securității sovietice. În anul 1934, când lucra în organele O.G.P.U.-N.K.V.D., s-a constatat că, la apartamentele conspirative el obișnuia să se întâlnească cu diverse femei – recruta femei doar pentru relații sexuale, iar apartamentele conspirative le folosea pentru întâlnirile intime –, fapt pentru care, a fost transferat disciplinar în sistemul de administrare a G.U.LAG-ului. Există și opinia că, motivul transferului în sistemul G.U.LAG, a fost cu totul altul. Se obișnuia recrutarea femeilor frumoase (chiar și a celor căsătorite), care nu prezentau vreo valoare operativă. Ele erau constrânse să semneze „angajamente” pentru executarea misiunilor „speciale” de altă natură. Acest lucru era pe larg practicat și nici un funcționar din securitatea sovietică nu a fost sancționat pentru așa ceva. Dar, Abakumov a fost transferat în sistemul G.U.LAG din cauza capacității intelectuale modeste și a fizicului impunător, care îl recomanda pentru sistemul concentraționar.

Îi plăcea să meargă pe jos și deseori îi spunea gărzii de corp, să le ofere cerșetorilor, în special bătrânelor, câte o sută de ruble. Avea satisfacție atunci când îi vedea pe cerșetori făcându-și cruce și mulțumindu-i pentru „pomană”. Îi mai plăceau frigăruii, să danseze interzisul „foxtrot” (în restaurantul „Sport”, unde o dată a fost implicat într-o încăierare, din care a ieșit bătut! Sigur că răzbunarea nu s-a lăsat așteptată: cei ce l-au „supărat” nu au fost arestați, dar bătuți și ei de subalternii săi), fotbalul (echipa „Dinamo” o considera proprietatea sa personală, care rivaliza cu echipa ȚSKA a armatei, căreia Abakumov îi spunea „grajd militar”), să vizioneze filme (aproape în fiecare dimineață, de la ora 4, el invita conducerea ministerului în sala sa de cinema, să vizioneze până pe la ora 7, filme sovietice și de trofeu).

Un aspect interesant și inedit din cariera lui V. Abakumov este legat de modul acestuia, de după război, de a-și consolida pozițiile în vârful piramidei serviciilor de securitate sovietice. El știa foarte bine că, pozițiile lui vor fi consolidate, atâta timp cât va fi în relații apropiate cu Stalin. De aceea, a încercat să „împrumute” metodologia reichsfürerului S.S. Heinrich Himmler. Potrivit istoricilor ruși, pe Abakumov „îl interesau cele mai mici detalii din relațiile Gestapo cu partidul [nazist], a organelor de informații militare și cele politice, a șefilor diverselor organe de informații”. În sala personală de cinema, el ore întregi viziona filme de trofeu. A început să-l copieze pe Himmler, iar la raport, la Kremlin, mergea cu mașina de trofeu, care i-a aparținut demnitarului nazist.

Principala lui calitate, în opinia istoricului rus. O. Smîslov, era talentul de a lucra cu subalternii săi, iar cel mai mare defect – era direct în relațiile cu oamenii, ceea ce a făcut ca numărul adversarilor săi, să fie într-o continuă creștere.

Relativ repede a ieșit din grațiile lui Stalin. La 2 iulie 1951, locotenent-colonelul N. D. Riumin, șeful Unității de investigare a cazurilor deosebit de grave din M.G.B., i-a trimis o scrisoare lui Stalin, în care îl acuza pe Abakumov de diverse crime, în special de împiedicarea investigațiilor în cazul unor elemente antisovietice, care ar fi pregătit atentate asupra liderilor sovietici. Potrivit unor opinii, denunțul a fost pus la cale de Gh. Malenkov, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, pentru a scăpa de influentul ministru al securității statului. Biroul Politic al C.C. al P.C.U.S. a considerat că raportul lui Riumin corespunde realității și a decis ca Abakumov să fie demis din funcție și predat instanțelor de judecată. Așa că, la 4 iulie 1951, V. Abakumov a fost suspendat din funcție, iar la 11 iulie a fost exclus din partid și demis din funcție. La 12 iulie 1951, a fost chemat la Procuratură, unde i s-au prezentat acuzațiile de trădare de patrie (de către un militar) și a fost arestat. A trăit o mare dezamăgire, având în vedere că, a lucrat și a executat totul cu credință și conștiinciozitate: „Pe cât era însă de lipsit de scrupule, Abakumov părea să nu fie înclinat spre falsificare, preferând dovezile factuale”.

În ziua următoare, la 13 iulie 1951, a fost arestată și soția lui, împreună cu copilul nou-născut de 2 luni (!). Prima lui soție (interesant este că ambele au avut numele de fată Smirnov, deși nu erau rude între ele), cu toate că s-a dorit și arestarea ei, a fost lăsată în pace (după mai multe interogatorii și evacuată definitiv din apartamentul în care locuia), din lipsa probelor incriminatorii.

După trei ani de anchete (murise și Stalin, la 5 martie 1953), V. Abakumov a fost judecat într-un proces închis, condamnat la moarte și executat în data de 19 decembrie 1954. A murit la 46 de ani, la fel de tragic ca mulți alți șefi ai serviciilor secrete. Prin decizia Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 14 noiembrie 1955, i s-au retras toate decorațiile și gradele militare. În anii 90, se va încerca în Federația Rusă reabilitarea lui V. Abakumov, însă aceasta va reuși doar parțial (a fost abrogată doar decizia de confiscare a averii familiei Abakumov).

De ce s-a procedat astfel cu Abakumov, e greu de spus. Putem doar admite că, el a fost prima jertfă a unui nou val al represiunilor staliniste. După arestarea lui, în M.G.B. au avut loc epurări masive: între iulie 1951 – septembrie 1952, din structurile M.G.B. au fost epurate 42.000 de persoane, 600 de agenți au fost excluși din rețelele din Ucraina, Bielorusia, etc., 3.000 de persoane au fost concediate pentru nerespectarea legalității și indisciplină, iar 1.583 au fost licențiate pentru că erau inutilizabile din punct de vedere profesional. În același timp, se poate afirma cu tărie că, probabilitatea unui sfârșit nefericit pentru un șef al serviciilor de securitate este destul de mare, având în vedere puterea lui, exprimată prin deținerea de „materiale compromițătoare” la adresa oricui. Așa s-a întâmplat și în cazul lui V. Abakumov.

Dacă e să ne referim și la soarta fostului ministru al securității statului – Vsevolod Merkulov –, după demitere, cariera lui a mers în declin: a fost transferat în Direcția Generală a proprietăților sovietice de peste hotare – România, Ungaria, Austria și Germania (1946-1950), apoi a devenit ministru al controlului de stat al U.R.S.S. (1950-1953). În luna mai 1953, lui V. Merkulov i s-a acordat un concediu „medical” de patru luni de zile, iar la 18 septembrie 1953 a fost arestat în legătură cu „cazul Beria”. La 23 decembrie 1953, împreună cu L. Beria, a fost condamnat la moarte și împușcat.

Pe Lavrentii Beria, I. Stalin l-a scos de la conducerea N.K.V.D., „având în vedere supraîncărcarea lui cu o altă muncă importantă” și l-a împuternicit să se ocupe de „spionajul atomic”. În locul lui la conducerea N.K.V.D.-M.A.I. a fost numit Serghei N. Kruglov (29 decembrie 1945 – 15 martie 1946; 19 martie 1946 – 5 martie 1953).

Cu toate că mai multe structuri din M.A.I. au trecut în componența M.G.B., interesant este că, M.G.B.-ul a fost privat de spionajul extern: la 30 mai 1947 din cadrul M.G.B.-ului a fost scos serviciul de informații externe, care a format o instituție distinctă – „Comitetul informațiilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S.”, condus de Veaceslav Molotov (ajutat de general-locotenentul P. V. Fedotov) – cu misiuni de centralizare și analiză a informațiilor venite de la spionajul politic și militar extern. Era alcătuit din fosta Direcție I-a informații a M.G.B. și G.R.U. (Direcția Generală de Informații) al Marelui Stat Major al Forțelor Armate.

În luna februarie 1949, Comitetul informațiilor a fost trecut în subordinele Ministerului de Externe, iar M.G.B.-ul a redobândit doar competențele de contrainformații externe în instituțiile sovietice de peste hotare. Numai în noiembrie 1951, spionajul extern a reintrat completamente în componența M.G.B.

După moartea lui Stalin (5 martie 1953), la 14 martie 1953 M.G.B.-ul a fost comasat cu M.A.I., iar din 18 martie 1954 – prin dedublarea M.A.I. s-a format „Comitetul Securității Statului” (K.G.B.) de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. Fosta Direcția Generală de contrainformații SMERȘ, a alcătuit în cadrul K.G.B. „Direcția Generală a III-a”.

I.3. Organizarea, structura și misiunile SMERȘ.

Se consideră că, SMERȘ-ul a fost opera personală a lui Iosif Stalin, care își dorea sporirea efortului contrainformațiilor militare în lupta cu „spionii și diversioniștii”. Tot el i-ar fi dat și denumirea de „SMERȘ”, de la aglutinarea cuvintelor, din lozinca extrem de populară în U.R.S.S. (lansată de Vl. Lenin și F. Dzerjinski în luna mai 1919, în timpul luptei cu contrarevoluția albă): „Moarte spionilor!” (în limba rusă Cмepть шпиoнам – smerti șpionam – CMEPШ). Se spune că, inițial a fost propusă denumirea de „SMERNEȘ” (de la Cмepть нeмeцким шпиoнам – smerti nemețkim șpionam – „moarte spionilor germani”), însă Stalin a insistat pe „SMERȘ”, deoarece viitoarea structură de securitate urma să lupte nu doar împotriva spionilor germani.

Această denumire insufla frică oricui, probabil și din cauza asemănării cuvintelor „SMERȘ – SMERCI”, cel din urmă traducându-se din limba rusă ca „tornadă”. Prin adoptarea noii denumiri pentru contrainformațiile militare sovietice, s-a renunțat la cea veche, la fel de înspăimântătoare – „Direcția Secțiilor speciale” a N.K.V.D. (Упpавлeниe Ocoбыx oтдeлoв – Upravlenie Osobîh otdelov).

Din denumirea nou-createi structuri de securitate, reiese clar că, misiunea ei de bază era lupta cu activitatea de informații și contrainformații, diversionistă și subversivă a serviciilor speciale adverse. Printre inamicii direcți ai SMERȘ-ului au fost: serviciile speciale germane (Abwehr, S.D., S.S.), române (Serviciul Special de Informații, centrele de informații ale Armatei române), maghiare, finlandeze, japoneze, formațiunile militare antisovietice ale popoarelor din U.R.S.S. (R.O.A., formațiunile căzăcești, caucaziene), etc.

La 21 aprilie 1943, Comitetul de Stat al Apărării al Uniunii Sovietice, aflat sub președinția lui I. Stalin, a emis decizia nr. 3.222 SS/OV de aprobare a hotărârii cu privire la Direcție Generală de contrainformații SMERȘ a Comisariatului Poporului pentru Apărare (condus tot de Stalin). Potrivit acesteia, SMERȘ-ul, constituit pe baza Direcției Secțiilor speciale a N.K.V.D., moștenea sarcinile acesteia (aspectul cel mai important era că, acum SMERȘ-ul nu mai făcea parte din N.K.V.D., ci din Comisariatul Poporului pentru Apărare și în aceste condiții, colaborarea dintre armatele de operațiuni și SMERȘ era directă), iar șeful Direcției Generale de contrainformații SMERȘ devenea locțiitor al comisarului poporului pentru Apărare și trebuia să execute doar ordinele acestuia (adică a lui Stalin). Subdiviziuni ale SMERȘ-ului urmau să fie pe lângă armate, corpuri de armate, divizii, brigăzi, districte militare, alte unități și instituții ale Armatei roșii, fiind subordonate numai șefilor ierarhici din SMERȘ și formând o organizație centralizată; rezultatele activităților trebuiau aduse și la cunoștința comandamentelor unităților militare și instituțiilor respective ale Armatei.

Potrivit aceleași decizii, nr. 3.222 SS/OV, pe seama organelor SMERȘ a fost trecută lupta contra activităților de spionaj, diversiune, terorism și a altor acțiuni ostile, desfășurate de serviciile de informații străine în unitățile și instituțiile Armatei roșii; lupta contra trădătorilor din unitățile și instituțiile Armatei roșii, a elementelor antisovietice care s-au strecurat în unitățile și instituțiile Armatei roșii, a dezertorilor și a celor ce se automutilau pe front; verificarea militarilor și a altor persoane, care au fost în prizonierat sau în încercuire; luarea de măsuri pentru ca linia frontului să devină impenetrabilă pentru agentura inamică; executarea diverselor misiuni ordonate de comisarul poporului pentru apărare. Comandamentelor li era interzis să le dea ordine structurilor SMERȘ, pentru executarea misiunilor, care nu aveau vreo legătură cu sarcinile de bază ale SMERȘ.

În vederea realizării sarcinilor trasate, organele SMERȘ trebuiau să desfășoare activități specifice de informare prin agentură, să execute reținerea, arestarea și percheziționarea militarilor Armatei roșii, precum și a persoanelor civile, care aveau legături cu militarii suspecți, bănuite de complicitate la activitățile criminale a celor din urmă; să desfășoare acțiuni de urmărire (investigare) a persoanelor arestate, cu predarea ulterioară a acestora (cu avizul procuraturii) instanțelor de judecată (sau Consfătuirii Speciale de pe lângă N.K.V.D.); să desfășoare diverse acțiuni speciale pentru identificarea agenturii serviciilor speciale inamice și a elementelor antisovietice; să folosească în acțiunile operative de investigație sau la interogatorii, soldați și ofițeri sovietici, fără aprobarea prealabilă a comandamentului respectiv.

În privința arestării de către SMERȘ a militarilor Armatei roșii, documentul spunea că, arestarea soldaților se putea face numai cu avizul procurorului; a subofițerilor – cu avizul comandantului și al procurorului; a ofițerilor – cu avizul consiliului militar și al procurorului; a efectivului de comandă – cu avizul comisarului poporului pentru apărare.

Organele SMERȘ urmau să fie încadrate cu funcționari operativi ai fostei Direcții a Secțiilor speciale a N.K.V.D. al U.R.S.S. și cu militari bine selectați din efectivul politic și de comandă al Armatei roșii. Urmau să aibă grade militare (și nu de securitate), să poarte uniformă militară și epoleți ai Armatei roșii.

Pregătirea lor (și a cadrelor angajate ulterior) urma să fie făcută la școlile și cursurile speciale, care trebuiau înființate pe lângă Direcția Generală de contrainformații SMERȘ a Comisariatului Poporului pentru Apărare. La 15 iunie 1943, s-a dispus înființarea pe lângă Direcția Generală de contrainformații SMERȘ a școlilor și cursurilor speciale pentru pregătirea cadrelor SMERȘ: patru școli permanente – două la Moscova, pentru un efectiv de 600 și respectiv 200 de oameni, una la Tașkent – pentru 300 de oameni și una la Habarovsk – pentru 250 de oameni. Perioada de instruire trebuia să fie de la 6 la 9 luni. Se preconiza organizarea cursurilor speciale la Novosibirsk (pentru 200 de oameni) și Sverdlovsk (pentru 200 de oameni), cu o perioadă de instruire de 4 luni de zile. Perioada de instruire a fost indicată personal de Stalin. În luna noiembrie 1943, cursurile speciale de la Novosibirsk pentru instruirea efectivului operativ, au căpătat statut de școală (cu un efectiv de 400 de cursanți). La scurt timp, și cursurile speciale de la Leningrad, Sverdlovsk și Saratov, au devenit școli speciale.

După cum ne spune un veteran al SMERȘ-ului, fostul locțiitor al șefului Direcției de contrainformații SMERȘ a Armatei 51, maiorul Leonid Ivanov, „Dacă e să vorbim pe scurt despre sarcinile SMERȘ, ele se rezumau la acordarea ajutorului comandamentului, prin metodele noastre specifice, pentru asigurarea victoriei asupra inamicului. Lucrătorii SMERȘ nu desfășurau numai muncă operativă, dar luau nemijlocit parte și la lupte, mergeau în atac, nu rareori, în cazul morții comandantului, luau comanda subdiviziunii, conduceau deseori scoaterea efectivului din încercuire”. Leonid Ivanov mai relatează că, „În primul an și jumătate de război, în fața lucrătorilor operativi era pusă sarcina, ca împreună cu comisarul [politic] să ridice lumea la atac”. Funcționarii SMERȘ-ului activau nu numai pe linia frontului – în mediul militarilor, – ci și în spatele liniei frontului și peste ea. Ei erau acei care îi furnizau comandamentului unității, informațiile necesare despre inamicul din zona de acțiune – dispozitiv, armament, efective, intenții, etc.

În linii mari, acțiunea contrainformativă urma să se desfășoare pe două direcții – 1. identificarea și combaterea agenților structurilor de informații inamice, aflați pe teritoriul Uniunii Sovietice și 2. infiltrarea agenților sovietici în organele de contrainformații adverse.

În aprilie 1943, au fost aprobate și statele de organizare ale SMERȘ-ului: în Direcția Generală de contrainformații SMERȘ erau 646 de funcționari, în direcțiile SMERȘ ale fronturilor – câte 112-130 de funcționari (130 dacă în cadrul frontului erau peste cinci armate), în secțiile SMERȘ ale armatelor – câte 57 de funcționari și în secțiile SMERȘ ale diviziilor – câte 21 de funcționari, în secțiile SMERȘ ale districtelor militare – câte 102-192 de funcționari. Șeful Direcției Generale de contrainformații SMERȘ urma să aibă 4 locțiitori și 16 ajutori, cu un aparat de 69 de funcționari operativi – șefi de secții, împuterniciți operativi superiori, ajutori de funcționari operativi.

Direcția Generală de contrainformații SMERȘ a Comisariatului Poporului pentru Aapărare avea următoarea structură (valabilă între 14 aprilie 1943 – 14 martie 1946):

narkomul – comisarul poporului/ministrul (I. V. Stalin);

șeful Direcției Generale de contrainformațiilor SMERȘ (V. S. Abakumov) și locțiitorii lui (N. N. Selivanovskii, P. Ia. Meșin, I. Ia. Babici, I. I.Vradii);

Secretariatul (colonelul A. I. Cernov);

Secția I-a pentru lucrul operativ de agentură în aparatul central al Comisariatului Poporului pentru Apărare (șef – general-maiorul I. I. Gorgonov);

Secția a II-a pentru lucrul în rândul prizonierilor, verificarea militarilor foști în prizonierat (șef – locotenent-colonelul de securitate S. N. Kartașeov);

Secția a III-a pentru lupta cu agentura lansată în spatele Armatei roșii (șef – colonelul de securitate Gh. V. Utehin);

Secția a IV-a pentru lucrul în tabăra inamicului pentru identificarea agenților lansați în unitățile Armatei roșii (șef – colonelul de securitate P. P. Timofeev);

Secția a V-a pentru coordonarea activității organelor SMERȘ în districtele militare (șef – colonelul de securitate D. S. Zenicev);

Secția a VI-a urmărire (șef – locotenent-colonelul de securitate A. Gh. Leonov);

Secția a VII-a evidență operativă și statistică, verificarea nomenclaturii militare a C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S., a Comisariatului Poporului pentru Apărare, a Comisariatului Poporului pentru Flota Militară Maritimă, a lucrătorilor cifrului, accesul la lucrul strict secret și secret, verificarea funcționarilor detașați în străinătate (șef – colonelul A. E. Sidorov);

Secția a VIII-a tehnică operativă (șef – locotenent-colonelul de securitate M. P. Șarikov);

Secția a IX-a percheziții, arestări, filaj (șef – locotenent-colonelul de securitate A. E. Kocetkov);

Secția a X-a „S” – misiuni speciale (șef – maior de securitate A. M. Zbrailov);

Secția a XI-a cifru (șef – colonelul de securitate I. A. Certov);

Secția politică (șef – colonelul N. M. Siden’kov);

Secția personal (șef – colonelul de securitate I. I. Vradii);

Secția administrativă, financiară și de logistică (șef – locotenent-colonelul de securitate S. A. Polovnev).

În teritoriu, SMERȘ-ul era prezent prin Direcțiile de contrainformații SMERȘ ale Fronturilor, Secțiile de contrainformații SMERȘ ale armatelor, districtelor militare, corpurilor de armată, divizii, brigăzi, regimente, garnizoane, raioane întărite, instituții ale Armatei roșii. Structura organelor teritoriale era similară Direcției Generale de contrainformații SMERȘ și era aprobată numai de comisarul poporului pentru Apărare.

Fiecare subdiviziune teritorială SMERȘ, dispunea de câte o subunitate militară (direcția SMERȘ a frontului – un batalion, secția SMERȘ a armatei – o companie, secția SMERȘ a corpului, diviziei, brigăzii – un pluton), folosită la arestări, percheziții, escortă, pază, etc.

În activitățile lor, așa după cum prevedea decizia Comitetului de Stat al Apărării din 21 aprilie 1943, organele SMERȘ trebuiau să colaboreze cu structurile N.K.G.B., N.K.V.D. și Direcția de Informații („Razvedupr”) a Marelui Stat Major al Armatei roșii.

Selectarea cadrelor de conducere a fost minuțioasă, ceea ce a făcut ca toți șefii direcțiilor de contrainformații SMERȘ ale fronturilor, să se mențină în funcțiile lor de la numire și până la încheierea războiului. Aceștia au fost: generalii Osetrov (Frontul I Ucrainean), Koroliov (Frontul II Ucrainean), Ivașutin (Frontul III Ucrainean), Kovalciuk (Frontul IV Ucrainean), Vadis (Frontul I Belorus), Edunov (Frontul II Belorus), Zelenin (Frontul III Belorus), Hannikov (Frontul I Baltic), Jeleznikov (Frontul II Baltic), Belkin (Frontul III Baltic), Bîstrov (Frontul Leningradului), Melnikov (Frontul Volhov, apoi Karel). Aceiași stabilitate exista și la nivelul secțiilor de contrainformații SMERȘ ale armatelor. De regulă, numirea în funcție era precedată de decesul celui care a deținut funcția respectivă.

La 29 aprilie 1943, s-a dispus înlocuirea gradelor speciale (de securitate), cu grade militare. Astfel, „sublocotenentul de securitate” devenea „sublocotenent de armată”, „locotenentul de securitate” – „locotenent de armată”, etc. La 26 mai 1943, prin hotărârea nr. 592 al Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S., funcționarilor din conducerea SMERȘ ale Comisariatelor Poporului pentru Apărare și pentru Forțelor Militare Maritime, li s-a acordat gradul militar de general. Șeful Direcției de contrainformații SMERȘ a Comisariatului Poporului pentru Forțele Maritime Militare, P. A. Gladkov a devenit la 24 iulie 1943 general-maior al serviciului pază de coastă. Șeful Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D., S. P. Iuhimovici, fiind în cadrul organelor afacerilor interne, a rămas până în iulie 1945, cu gradul de comisar de securitate, iar șeful Direcției Generale de contrainformații SMERȘ, Viktor Abakumov, deși făcea parte dintr-o instituție a Armatei și era locțiitorul comisarului poporului pentru apărare, și-a păstrat și el gradul special de comisar de securitate de rangul 3.

Adevărul este că, Abakumov a fost locțiitor al comisarului poporului pentru apărare (în virtutea funcției de șef de direcție generală) o perioadă foarte scurtă – până la 20 mai 1943, când a fost adoptată o hotărâre specială a Comitetului de Stat al Apărării, „Cu privire la locțiitorii comisarului poporului pentru apărare”. Potrivit acestei decizii, V. Abakumov continua să fie șef al Direcției Generale de contrainformații SMERȘ și era în subordinile directe ale lui I. Stalin, dar înceta să mai fie locțiitor al comisarului poporului pentru apărare (pe această linie, Stalin a rămas cu doi locțiitor – Gh. Jukov și A. Vasilevskii).

Deoarece aveau grade militare, funcționarii SMERȘ trebuiau să respecte toate regulamentele militare și să execute ordinele Comisariatului Poporului pentru Apărare.

Un alt veteran al SMERȘ-ului, Oleg Ivanovskii, mărturisea că, trecerea de la gradele de securitate la cele militare, i-a luat prin surprindere pe funcționarii de atunci ai structurilor de securitate sovietice: „Toate acestea au fost pe neașteptate, în special faptul că, acum în armată lucrătorii secțiilor speciale, cu gradele lor speciale […], vor fi cu grade militare. Aproximativ în același timp, la uniforma militară au fost introduși epoleții, cu înlocuirea «cuburilor» (semne distinctive de pe uniforma N.K.V.D. – n.n.) cu steluțe. Așa am devenit eu nu «împuternicit operativ al Secției speciale a N.K.V.D. al diviziei de cavalerie gardă», ci împuternicit operativ al secției de contrainformații «SMERȘ». Însă toate acestea, […] în nici un fel nu au schimbat stilul și obligațiunile lucrului nostru”.

Efectivul SMERȘ-ului era format în mare parte din funcționari experimentați ai fostelor Secții speciale și ai N.K.V.D., și cu toții – începând de la conducerea superioară și terminând cu dactilografii – aveau grade militare de ofițeri (doar șeful, Abakumov, era comisar de securitate de rangul 3). Potrivit ierarhiei de subordonare, ei erau cu o treaptă mai sus decât camarazii din N.K.V.D. sau N.K.G.B. Erau securiști de elită, care activau într-un serviciu inventat de Stalin, inspirând frică tuturor celor ce îi vedeau. Aleksandr Soljenițîn scria despre colaboratorii SMERȘ-ului: „…tu, simplu locotenent, ești reprezentantul SMERȘ-ului în armată. Dar un colonel solid, în vârstă, comandant al unității militare, sare în sus numai cum tu intri în cameră, se străduie să te măgulească, să se pune bine pe lângă tine. Nici nu poate să bea câte un păhărel cu șefii statului său major, fără ca să te invite și pe tine să te asociezi. Iar faptul că pe epoleții tăi sunt doar două steluțe mici, nu are nici o importanță. Chiar e hazliu. Steluțele tale, nu se deosebesc cu nimic de steluțele altor ofițeri, dar au o cu totul altă greutate și însemnătate. Câteodată, în timpul îndeplinirii misiunii speciale, tu chiar poți să-ți agăți semne distinctive de maior. Sub autoritatea ta este tot efectivul acestei unități sau a uzinei militare, sau a districtului militar. Și puterea ta este incomparabil mai mare, decât autoritatea comandantului, directorului sau a secretarului celulei locale de partid”.

După cum am mai spus, ei nu se subordonau comandantului unității din care făceau parte, ci numai șefului secției de contrainformații SMERȘ a unității, iar șeful respectiv – numai șefului ierarhic din SMERȘ (de la regiment, divizie, armată, front, Direcția Generală de contrainformații SMERȘ).

Reprezentanții SMERȘ-ului erau prezenți în toate eșaloanele armatei, de la cele mai inferioare până la cele superioare. După cum sublinia fostul colaborator al SMERȘ-ului, A. I. Romanov, chiar și mareșalul Uniunii Sovietice, Gheorghii Jukov, care era considerat cel mai bun comandant al Armatei roșii din acele timpuri, „…ca comandant [al Armatei sovietice] era înconjurat din toate părțile de generali-securiști. Cu cât gradul și puterea personalității respective era mai mare, cu atât mai bine era protejată de organele securității statului” (șef al Secției SMERȘ în comandamentul lui Gh. Jukov era general-locotenentul A. I. Vadis).

Am putea spune că, nu era vorba de „protecția” ofițerilor superior, ci de supravegherea lor propriu-zisă, care prevedea și „protejarea” de care ne spune A. I. Romanov. Acest lucru reiese foarte clar din documentele N.K.V.D. (din toamna anului 1942), semnate de Bogdan Kobulov și Viktor Abakumov, pentru instalarea tehnicii operative de ascultare în apartamentele lui S. Budionîi, Gh. Jukov și S. Timoșenko.

Activitatea contrainformativă era reglementată de „Instrucțiunea pentru organizarea acțiunii de căutare a agenturii spionajului inamic” nr. 49.519 din 9 septembrie 1943, a Direcției Generale de contrainformații SMERȘ, care, printre altele, prevedea: o bună organizare a lucrului de identificare; controlul sistematic al realizării misiunilor de căutare; folosirea agenturii și a altor mijlocie, pentru identificarea agenților străini; interogarea minuțioasă a persoanelor reținute, care ar ușura munca de căutare a altor agenți inamici; utilizarea operativă a tuturor datelor și informațiilor obținute; informarea imediată a eșaloanelor superioare despre fiecare caz și agent inamic descoperit; colaborarea strânsă în munca de căutare cu organele N.K.V.D. și N.K.G.B. Funcționarilor SMERȘ li se cerea o „operativitate exclusivă, multă inițiativă și inventivitate”.

Activitățile de căutare urmau să-i vizeze „pe toți, fără excepție, agenții spionajului inamic și, în primul rând, pe agenții deja lansați în partea noastră sau care urmează să fie lansați în viitorul apropiat”. Începerea urmăririi și munca de căutare trebuiau să se bazeze pe declarațiile agenților inamici descoperiți sau autodenunțați, pe declarațiile martorilor, pe declarațiile prizonierilor, a informațiilor furnizate de agentura proprie, a listelor de agenți și a cartotecilor capturate de la inamic.

Pentru fiecare persoană căutată trebuia întocmit un dosar de urmărire, în baza căruia să se desfășoare activitățile operative de investigare. Căutarea indivizilor dați în urmărire, urma să se facă prin verificarea periodică a efectivului unităților militare, a rezerviștilor, a lagărelor de prizonieri și a celor reveniți din prizonierat sau încercuire.

De o importanță capitală în activitatea contrainformativă urma să fie munca de agentură. Agentura trebuia să fie alcătuită din:

– agenți de căutare – care să acționeze în locurile unde erau concentrați militari (ei putea fi medici, poștași, telegrafiști);

– agenți de recunoaștere (de indicare) – cu misiunea de a-i deconspira/ demasca pe agenții care li erau cunoscuți (trebuiau selectați dintre foștii agenți inamici descoperiți sau care s-au autodenunțat);

– agenți de traseu (sau navetiști) – care să acționeze pe un anumit segment teritorial, cu misiunea de a semnala orice persoană suspectă sau străină (urmau să fie recrutați dintre curieri, șoferi).

De asemenea, în activitatea de căutare în zona din apropierea frontului, trebuiau folosite echipe operative de căutare, alcătuite din câte 3-4 persoane – șeful echipei (funcționar operativ al SMERȘ), un fost agent al serviciilor de informații adverse, recrutat de SMERȘ, cu misiunea de recunoaștere a foștilor săi camarazi și un ofițer-observator (de supraveghere-monitorizare) sau comandant al subunității militare, pusă la dispoziția organelor SMERȘ de pe front. Aceste echipe urmau să-și desfășoare munca de căutare, în special pe căile de comunicații și în localitățile de importanță strategică.

Cu toate că, erau considerați buni profesioniști, funcționarii SMERȘ-ului, în goana după obținerea unor indicatori cât mai mari ai descoperirlor, comiteau grave abuzuri chiar și față de camarazii lor din unitățile militare. Câte odată, chiar își permiteau să greșească, doar ca nici un „element ostil” să nu rămână neidentificat. Așa, au fost arestați militari nevinovați, în baza unor mărturii mincinoase, a unor denunțuri luate prin constrângere, arestări fără avizul procurorului militar, etc. Dreptatea le-o puteau face numai superiorii din SMERȘ și nu comandanții unităților, care potrivit regulamentelor, cu aveau autoritate asupra ofițerilor SMERȘ din unitățile lor.

Descoperirea agenților germasni de către SMERȘ-ul sovietic, de multe ori s-a făcut grație unor erori, la prima vedere minore, ale serviciilor de informații germane. Contrainformațiile militare sovietice au făcut adevărate studii pentru identificarea și aplicarea practică a „detaliilor”, iar rezultatele au luat forma unor „instrucțiuni” de urmat. În luna mai 1943, a fost publicată o broșură (de uz intern) întitulată „Materiale pentru identificarea actelor false” (acte de identitate, adeverințe medicale, de permisie, medalii și rodine, etc.), în care, pentru prima oară erau prezentate „gafele” serviciilor de spionaj germane, în fabricarea documentelor sovietice false. În septembrie 1943, a fost publicată o altă broșură, cu noi metode de identificare a actelor false, iar ulterior au apărut și alte „instrucțiuni” în acest sens. În baza acestor broșuri, a fost elaborat un „Scurt îndrumar de buzunar pentru verificarea documentelor”, pe care l-au primit toți funcționarii SMERȘ-ului. În iulie 1944, a fost publicată o altă broșură „Materiale pentru identificarea ordinelor și medaliilor U.R.S.S. false, fabricate de spionajul german”. Printre „gafele” expuse în broșurile de mai sus, erau următoarele: pe medalia „Steaua Roșie” falsificată, ostașul sovietic apărea în bocanci și nu în cizme, așa cum era pe original; medaliile „Pentru vitejie” și „Pentru merite militare”, confecționate din argint, erau fabricate de germani din alamă și poleite cu argint, iar stratul de argint se ștergea la scurt timp; documentele de identitate, fabricate de germani pentru agenți, erau prinse cu o clamă din inox, în timp ce clamele sovietice erau din fier și lăsau o pată de rugină.

Eficacitatea activității contrainformative a organelor SMERȘ, poate fi judecată după rezultatele obținute: în primele zece luni de la crearea SMERȘ-ului, în structurile de informații germane au fost infiltrați 75 de agenți contrainformativi sovietici, din care 38 și-au îndeplinit misiunea și au revenit acasă; agentura SMERȘ din spatele frontului german, a furnizat informații referitoare la 359 de funcționari ai organelor de informații militare germane și a identificat 978 de spioni și diversioniști, pregătiți pentru lansarea în spatele frontului sovietic, din care 176 au fost arestați de organele SMERȘ, 85 s-au autodenunțat, iar 5 au fost recrutați de sovietici și și-au continuat „activitatea” în structurile de informații germane. În perioada octombrie 1943 – mai 1944, structurile SMERȘ au lansat în spatele trupelor germane 345 de agenți contrainformativi, dintre care 50 erau foști agenți germani recrutați de sovietici, iar 102 au revenit din misiune; 57 au reușit să se infiltreze în serviciile de informații germane, din care 31 au revenit din misiune, iar 26 au continuat să „activeze” ca agenți germani, în interesul SMERȘ-ului. În aceiași perioadă de timp, au fost identificați 620 de funcționari și 1.103 agenți ai serviciilor de informații germane, dintre care 273 au fost arestați de organele SMERȘ.

Potrivit altor statistici, organele SMERȘ au arestat până la 1 octombrie 1944, 11.556 de persoane suspectate de crime, din care 2.083 (1.284 erau ofițeri) au fost în serviciul organelor de informații și contrainformații inamice.

În „marșul eliberator spre Europa”, Armata sovietică și-a completat rândurile prin mobilizarea bărbaților din teritoriile „sovietice” recucerite. De multe ori, la fel a procedat și SMERȘ-ul, care a recrutat în principal translatori – cunoscători de maghiară, cehă, germană, română, etc. Unul dintre cei care a fost recrutat în această postură, a fost Mihail Mondici (cu pseudonimul „Nikolai Sinevirskii”). Acesta își amintea că, la încadrare, i-a fost dat să-și scrie pe larg „autobiografia”, i s-a cerut să numească mai multe localități din jurul localității natale, ca să demonstreze că e născut acolo unde declara, și i s-a dat un text în maghiară să-l traducă. Apoi, a început iureșul anchetelor: „Numai ce fel de întrebări nu au fost acolo! Eu îi mulțumeam sorții pentru că m-am născut în familie de țărani și că printre rudele mele nu erau oameni de vază”. A fost pus să semneze un „angajament” în trei exemplare, de serviciu credincios și de nedivulgare a secretelor de serviciu. A fost avertizat că, dacă îi va trece prin cap să fugă într-o țară străină, un exemplar al acestui „angajament” va fi trimis autorităților statului respectiv și evident că nu va mai fi lăsat în pace. A mai fost fotografiat și dosarul complet a fost trimis la secția cadrelor. Urma să lucreze în Direcția de contrainformații SMERȘ a Frontului IV Ucrainean.

El își mai amintea că, i-a fost categoric interzis să intre în contact cu populația civilă. Trebuia să asculte și să execute întocmai toate ordinele. I s-a mai atras atenția că, „La noi (în Direcție – n.n.) lumea este brutală, impertinentă și fără inimă. Așa trebuie să fiți și dvs. Dacă cineva va supărat, să nu veniți la mine (la șeful Direcției – n.n.) cu plângeri, dar să vă clarificați pe loc cu cel ce va supărat. Aveți grijă de dvs. Dădace nu avem, nu are cine să aibă grijă de dvs. Spălatul rufelor, reparatul , etc. – le faceți singur”.

Tot de la M. Mondici mai aflăm despre programul de lucru din Direcție și care era organizarea acesteia. Orarul era următorul: la ora 8 – dejunul, de la 8 la 12 – ore de lucru, de la 12-15 era prânzul și „timpul principal de odihnă”, 15-22 – ore de lucru, la 22 – cina și până la 1 de noapte – ore de lucru. De muncă era foarte mult și câteodată se lucra toată noaptea.

Cu toții mâncau la o cantină. Lumea venea în tăcere, mânca și pleca fără să scoată un cuvânt. „Toți aveau o dispoziție posomorâtă și oboseală pe fețe”. Nu a văzut nici unul bine dispus.

Direcția de contrainformații SMERȘ a Frontului IV Ucrainean (la fel ca și celelalte direcții ale fronturilor) era alcătuită din cinci birouri:

Biroul 1 era atașat nemijlocit Frontului și avea ca misiune – „să urmărească cu vigilență starea politică din Armata roșie. Nu exista o companie care să nu aibă funcționari ai SMERȘ-ului sau agenți de-ai lor”. Acest Birou era „un imens păianjen, care a cuprins întregul al patrulea front cu rețeaua sa de agenți, denunțuri și neîncredere”. Era subliniat faptul că, „Să jefuiască și să asasineze populația civilă ostașilor Armatei roșii li se permitea. …Însă, dacă încearcă vreunul dintre ostașii sau ofițerii Armatei roșii să spună măcar un cuvânt împotriva guvernului sovietic, a partidului comunist sau a comunismului, – în aceiași zi, funcționarii SMERȘ-ului îl vor lichida, ca pe un bolnav contagios”.

Biroul 2 se ocupa de activitatea operativă: „Imediat ce Armata roșie ocupă vreun oraș sau târgușor, funcționarii SMERȘ-ului se năpustesc acolo cu grupurile lor operative. Ei îi arestează pe toți dușmanii organizați ai sistemului sovietic. Prin această sintagmă îi avem în vedere pe toți membrii marcanți ai tuturor partidelor, care neagă comunismul. …Arestează funcționarii SMERȘ-ului și activul tuturor partidelor democratice”.

Biroul 3 era biroul secret, de legătură directă cu Direcția Generală de contrainformații SMERȘ de la Moscova. „Zi și noapte pleacă comunicări strict secrete la general-colonelul tov. Abakumov, șeful Direcției Generale.

Îmi imaginez, ce instituție gigantică este (Direcția Generală de contrainformații SMERȘ – n.n.). Către ea sunt canalizate toate informațiile de la toate fronturile, direcțiile de pe lângă districtele militare și de la centrele externe de spionaj din adâncime. …instituția lui Abakumov – este ceva nemaiauzit. Ea a cuprins întreaga lume. Câte date interesante sunt concentrate acolo!”.

Biroul 4 era de anchetă, investigații, „în care sunt stoarse din oameni «ultimele picături»”. Activitatea zilnică a Biroului de anchetă se reduce la: „Verificare, recrutare (de informatori – n.n.), interogatorii și primirea agenturii (lansate în lagăr – n.n.)”. În unele cazuri, interogatoriile durau până la trei luni. „Funcționarii SMERȘ-ului au dus măiestria interogatoriilor la limita posibilităților. Des am avut ocazia să aud o astfel de idee: «nu există om, care, fiind vinovat și dispunând de informații prețioase, nu și-ar recunoaște vinovăția și nu ar comunica acele date»”.

Biroul 5 era „troika tribunalului militar”, care pe baza materialelor furnizate de Biroul 4, judeca și condamna.

Mai era Biroul personal, care îi supraveghea pe funcționarii SMERȘ-ului și Biroul de finanțe. „Eu primesc (ca translator – n.n.) 1.500 de ruble pe lună (în afară de alimente, echipament, țigări și altele)”.

Zi și noapte în incinta direcției SMERȘ, lucrul fierbea. „Pe holuri stau santinele. În birouri merg interogatoriile a sute de oameni. Plânset, țipete, gemete, implorări – într-un cuvânt, o mașină de tocat carne nemaivăzută”.

În cadrul Direcțiilor de contrainformații SMERȘ, erau specialiști pe diverse probleme politice, cum ar fi – pe fiecare organizație politică din țara pe care urma să o „elibereze” Armata roșie.

Pe măsura înaintării spre Europa a trupelor sovietice, se deplasau în urma lor și structurile SMERȘ. Periodic, ca să fie cât mai aproape de linia frontului, Direcțiile de contrainformații SMERȘ ale Fronturilor își schimbau sediile, aceste mutări fiind deseori însoțite de abuzuri: „Direcția a ocupat jumătate din Sabinov (localitate în Slovacia – n.n.). Locuitorii ne ceartă. Pe ei i-au scos din case”. Locuitorii erau duși în alte cartiere sau localități din apropiere. În jurul sediului SMERȘ erau instalate posturi de santinele și bariere. „În afară de ai săi, în Direcție pe nimeni nu lasă”.

Șeful Direcției de contrainformații SMERȘ a Frontului IV Ucrainean era Nikolai Kovalciuk, „de statură mijlocie, zvelt, cu ochii zâmbitori, dar pătrunzători”. Mihai Mondici sublinia că, „Kovalciuk este în slujba ideilor, gândite de oameni înfumurați. El l-a respins pe Hristos, dar el este sigur că, face un lucru bun pentru omenire, lichidând, în numele comunismului, zeci de mii de oameni care gândesc altfel. Dacă el în aceasta nu credea, el se îneca în sângele pe care-l varsă sau își ieșea din minți. Numai credința fanatică în dreptatea sa, îi dă puteri să suporte această «muncă» deja zece ani, fără a avea mustrări de conștiință și fără retrăirile chinuitoare ale asasinului”.

La intrarea Armatei roșii în statele Europei, cekiștii din SMERȘ se lăudau că și-au perfecționat tehnicile de lucru, că sunt mult mai „productivi”, că „s-au învățat să lucreze”, așa că vor face ordine acolo unde merg. Spuneau că, până acum Uniunea Sovietică a fost curățită de „dușmani ai socialismului și comunismului”, dar a fost curățită într-un mod neîndemânatic. Adică, era lichidat imediat doar elementul ostil, în schimb sute sau mii „de teapa lui” rămâneau nepedepsiți. Acum, metodele de lucru s-au „perfecționat”, au devenit „mult mai fine”. Elementul ostil nu este lichidat imediat, ci este lăsat în libertate, până când întreaga lui rețea nu este descoperită și distrusă. „Acum – spuneau cekiștii, – noi putem să le permitem oamenilor să meargă la biserică, deoarece ne simțim atât de informați și puternici, încât, în orice clipă, dacă acțiunea bisericii va lua forme nedorite, îi putem anihila activitatea”.

După înaintarea armatelor de operațiuni, munca structurilor SMERȘ din teritoriul recucerit al Uniunii Sovietice era preluată de N.K.G.B. și N.K.V.D. Spre exemplu, după alte ordine anterioare, la 18 aprilie 1945, comisarul poporului pentru afacerile interne, L. Beria, a semnat ordinul secret nr. 00315, în baza căruia structurile N.K.V.D. urmau să continue în teritoriile „eliberate”, acțiunile desfășurate de subdiviziunile SMERȘ, care trebuiau să înainteze odată cu armatele de operațiuni. Potrivit ordinului, împuterniciții N.K.V.D. de pe lângă Fronturile armatelor erau responsabili de curățirea spatelui armatelor sovietice de elementele ostile și inamice. Trebuiau în continuare arestată „agentura spiono-diversionistă și teroristă a organelor de spionaj germane”, „membrii tuturor organizațiilor și grupelor” lăsate de inamic pentru acțiuni subversive în spatele trupelor sovietice, deținătorii ilegali de stații de radio, depozite de armament, tipografii clandestine, etc., care ar asigura activitatea de subminare a inamicului. Ordinul mai prevedea arestarea tuturor celor ce într-un fel sau altul au colaborat cu autoritățile de ocupație (membri ai partidelor „național-socialiste”, lideri și conducători ai organizațiilor „fasciste” de tineret, lucrători ai organelor germane de represiune, etc.), să fie organizate într-un număr suficient închisori și lagăre, etc.

Un document similar, dar cu referire la teritoriul Prusiei Orientale a fost semnat la 5 mai 1945 (ordinul N.K.V.D. nr. 00453 „Cu privire la măsurile de curățire a teritoriului Prusiei Orientale de spioni, teroriști, diversioniști și alte elemente ostile, care acționează în spatele Armatei Roșii”). Era prevăzută împărțirea Prusiei Orientale în sectoare operative, conduse de „cekiști experimentați”, având în subordine un număr suficient de „lucrători operativi” și trupă (necesară la percheziții și arestări). Fiecare sector operativ trebuia să aibă câte o echipă de anchetatori-cekiști și spații suficiente de detenție. Pentru aplicarea în teritoriu a acestui ordin, în Prusia Orientală au fost detașați din aparatul central al N.K.V.D. trei ofițeri superiori, printre care și general-locotenentul Feodor Tutușkin, șeful Direcției de contrainformații SMERȘ al Districtului Militar Moscova, viitor ministru al afacerilor interne în R.S.S. Moldovenească (1946-1951), care va conduce și acțiunea de represiune împotriva basarabenilor refractari.

I.4. Din activitățile SMERȘ pe Frontul de Sud și în Europa.

După eliberarea Odessei (10 aprilie 1944), unitățile Armatei sovietice (Armata a 5-a) au început înaintarea spre Basarabia, instalându-se în regiunea Tiraspolului. Pe linia râului Nistru, sovieticii au staționat mult timp – de la mijlocul lunii aprilie și până la începutul lunii august 1944 – ducând lupte de poziții, după care au mers în ofensivă, desfășurând operațiunea Iași – Chișinău. Secția de contrainformații SMERȘ a Armatei a 5-a se afla în comuna Hlinaia, la câțiva kilometri Est de Nistru, vizavi de sectorul Talmaza – Cioburciu, județul Tighina.

În teritoriile Transnistriei, Bucovinei și Basarabiei reocupate în 1944, unitățile SMERȘ, urmând trupele de operațiuni, au trecut la identificarea și arestarea agenților serviciilor de informații inamice, capturarea arhivelor, depistarea dezertorilor și trădătorilor, supravegherea ostașilor unităților militare sovietice (având în vedere că, o bună parte din ei a fost mobilizată din teritoriile recucerite), la supravegherea celor care au revenit din prizonierat sau din încercuire. Erau arestați cei care au deținut funcții în aparatul administrativ „de ocupație” (chiar și cei ce au ocupat funcții neînsemnate), care au activat în formațiunile politice (altele decât cele comuniste), polițiștii, jandarmii, etc.

Identificarea acestora se făcea pe baza listelor întocmite din timp (în urma informațiilor procurate de agentură), pe baza semnalărilor agenturii recrutate pe loc, a denunțurilor (adevărate sau imaginare) cetățenilor ostili fostei autorități. De multe ori, SMERȘ-ul lansa în adâncul teritoriului inamic agenți care trebuiau să penetreze tabăra adversă și la venirea Armatei roșii „eliberatoare”, să-i ofere toate informațiile necesare pentru operațiunile de curățire.

În teritoriul Basarabiei au fost identificați funcționari și agenți ai Serviciului Special de Informații al guvernului român, ai Centrelor „H” și „B” ale Armatei române, ai organelor germane de informații. Descoperirea acestora s-a ținut lanț începând cu 23 august 1944, când Armata sovietică a declanșat operațiunea militară „Iași – Chișinău”, în timp ce la București se decisese capitularea României în fața Uniunii Sovietice.

După 23 august 1944, echipele SMERȘ și-au extins activitățile de căutare în teritoriile românești, o bună parte din cei arestați fiind duși – mulți din ei, în mod clandestin – pentru cercetări și condamnări direct în U.R.S.S. Erau căutate „elementele antisovietice” de orice natură – legionari, liberali, țărăniști, polițiști, jandarmi, funcționari administrativi, etc. Capturarea acestora a continuat și ulterior încheierii războiului. Așa a fost răpit și dus în U.R.S.S. ofițerul de informații militare, locotenent-colonelul Dionisie Bădărău, care a luat parte atât la Campania din Est (fiind șeful Centrului de Informații „H” al Marelui Stat Major al Armatei române), cât și la cea din Vest ale Armatei române. Din cercetările preliminare ale familiei – a Cameliei Doru, nepoata de soră a lui D. Bădărău, – reiese că acesta a fost ridicat de trei civili de la domiciliul său din Caracal pe data de 29 decembrie 1946. Unul dintre ei era comisarul de politie Gheorghe Mihăilescu. L-au dus la sediul poliției din oraș, iar peste o jumătate de oră, comisarul Georgescu a venit la domiciliul lui D. Bădărău din str. F. Engels nr. 3, pentru a-i cere soției, Ecaterina Bădărău, schimburi pentru soț.

Plecată la sediul poliției, Ecaterina Bădărău nu a reușit să vorbească cu soțul și după 45 de minute de așteptare a fost anunțată de șeful Siguranței locale, colonelul Georgescu, că ar trebui să plece acasă, întrucât soțul ei „a plecat cu mașina din oraș”.

Aceste informații sunt extrase din declarația Ecaterinei Bădărău, pe care a dat-o în ziua de 9 august 1952, când în mod paradoxal autoritățile romane făceau „eforturi” să-l găsească pe soțul ei pentru a-l aduce în față instanței și a-l judeca pentru crime de război.

Procesul instrumentat de instanțele de judecată românești a început în 1951, în lipsa inculpatului și s-a încheiat la 18 august 1955, când s-a pronunțat sentința definitivă: Tribunalul Capitalei Republicii Populare Române, colegiul III penal l-a condamnat pe Dionisie Bădărău la „10 ani temniță grea, 10 ani degradare civică și confiscarea întregii averi”.

Între anii 1951 și 1955, cât a durat procesul, instanțele de judecată din București au trimis nenumărate ordine de aducere și citații pe numele lui D. Bădărău, atât la domiciliul lui, cât și la sediul Tribunalului poporului din Caracal, la miliție, la penitenciarul Jilava, la procuratura generala, etc., întrucât inculpatul era de negăsit.

Există însă documente – dosarul P 8284 de la CNSAS – din 1952 (nota nr. 8115/16 august 1952 a Miliției Caracal care trimite Parchetului Curții București) din care rezultă că „fostul colonel Bădărău a fost ridicat în 1946 de fosta Siguranță a Poliției” și din 1955 (referat al Miliției raionului Caracal din 19 martie 1955), în care se spune că, Dionisie Bădărău a fost ridicat de organele Securității Statului și „se află în U.R.S.S.”.

Ce s-a întâmplat exact cu Dionisie Bădărău după ridicarea lui de către Securitate și predarea autorităților sovietice, rămâne deocamdată necunoscut (nestudiat). Din informațiile deținute de familie, sovieticii nu au reușit să-l convingă să lucreze pentru ei, motiv pentru care a fost internat într-un lagăr de reeducare din Siberia.

Mai interesant este că în septembrie 1956, se afla în capul unui tabel nominal „privind deținuții C.[ontra]R.[evoluționari] ce fac parte din lotul U.R.S.S. și care se află în Penitenciarul Gherla fără acte legale de deținere”. Deci, în 1956 se afla din nou în țară, în penitenciarul Gherla, deținut „ilegal”, de unde va fi eliberat în septembrie 1957, iar în decembrie va paraliza la domiciliul din Caracal.

De asemenea, mareșalul Ion Antonescu și colaboratorii săi, după arestare au fost preluați de echipele SMERȘ și duși pentru cercetări la Moscova (1944-1946).

La 23 august 1944, la Palatul Regal au fost arestați Ion Antonescu și Mihai Antonescu, iar la scurt timp – Constantin Z. Vasiliu, Dumitru Popescu, Constantin Pantazi și Mircea Elefterescu, considerați a fi colaboratorii cei mai de încredere ai mareșalului Antonescu. La 24 august 1944, cu excepția lui D. Popescu au fost predați de garda Palatului Regal lui Emil Bodnăraș, fiind duși la o casă conspirativă a P.C.R. din cartierul Vatra Luminoasă, unde au fost ținuți sub pază până la 31 august 1944, când au fost predați părții sovietice.

Cei cinci arestați au fost duși cu două automobile și două mașini de escortă, timp de două zile, cu opriri la Dobroiești, Tecuci și în apropierea Iașului, până la Bălți, de unde, cu un tren special, au fost transportați la Moscova. „Am mers trei zile și patru nopți – își amintea Constantin Pantazi – și am ajuns, în după-amiaza zilei de 3 septembrie, la Moscova, în gara Kievului”.

Inedit însă, a rămas parcursul „lotului Antonescu” de la București la Moscova. Referitor la acest aspect, în afara documentelor de arhivă, care rămân deocamdată inaccesibile, există o sursă, pe care o vom prezenta-o în continuare. Este vorba de mărturiile general-maiorului Mihail Artemievici Belousov, fost șef al Secției speciale a K.G.B. al Districtului Militar Kiev (1956-1958; 1962-1966) și șef al Direcției secțiilor speciale ale K.G.B. a Grupului de Armate sovietice din Germania (1958-1962). În perioada războiului, el a activat în cadrul direcțiilor de contrainformații SMERȘ al Fronturilor de Sud-Vest, Stalingrad, Don și Sud. În anii 80 și-a publicat memoriile, însă despre escortarea „lotului Antonescu” la Moscova a relatat în presa scrisă doar după prăbușirea regimului sovietic: „Eu atunci aveam gradul de locotenent-colonel, îmi făceam serviciul în contrainformațiile militare SMERȘ. Mi s-a dat ordin să-i preiau pe arestații – Ion Antonescu și colaboratorii săi, inclusiv și pe fratele mareșalului, ministru al afacerilor externe Mihai Antonescu, la stația (de cale ferată – n.n.) Bălți – la circa 500 km. de București. Mi s-a spus că misiunea ce am primit-o este strict secretă, de mare răspundere, deosebită. Conducătorii români trebuie aduși la Moscova vii și nevătămați. Din clipa în care au fost luați în arest de către tânărul rege Mihai, trecuse o săptămână. Forțele potrivnice nouă – adepții lui Antonescu din România, a lui Hitler din Germania – desigur că știau că ei, au fost scoși din palat de către Bodnăraș și predați comandamentului sovietic. Lui Hitler îi era total neconvenabil ca partenerul său cel mai apropiat, să fie la dispoziția Uniunii Sovietice. Hitler avea cu Antonescu relații mai apropiate, decât cu alți conducători ai statelor-satelit.

De către șeful direcției SMERȘ a frontului, mi s-a promis doar că îl va telefona prin comunicațiile speciale pe comisarul poporului pentru afacerile interne al Moldovei, pentru a-l ruga să-mi acorde ajutor. Probleme am avut de rezolvat multiple. Cum să organizez trenul special? Câte zile ne vom afla în drum, cum, cu ce și unde îi vom hrăni pe arestați (nouă ne-am luat rații pentru o săptămână), cine îi va supraveghea din punct de vedere medical? Dacă îmi va apărea oportunitatea să discut cu arestații, despre ce pot să vorbesc cu ei și în ce limbă? În echipa noastră nu aveam un translator de limbă română.

Toate aceste chestiuni aveau o importanță însemnată și ele trebuiau rezolvate la Bălți. Pentru asta, le-am dat din timp la doi împuterniciți operativi superiori – căpitanilor Zelionov și Iakovlev – dispoziții: imediat după ce ajungem la Bălți, să i-a legătura cu secția județeană a N.K.V.D. și cu șeful spitalului de campanie de acolo, pentru ca, cu ajutorul lor, să fie selectat un translator și un medic, care să meargă cu noi. De asemenea, un bucătar, care să cunoască bucătăria românească, o chelneriță și un frizer.

Eu însă, imediat ce am ajuns la Bălți, l-am căutat pe împuternicitul secției de transporturi a N.K.V.D. și prin el am încercat să văd, care sunt posibilitățile organizării unui tren special. La sosirea noastră (la Bălți – n.n.), acolo nu venise de sus, în acest sens, nici un fel de dispoziții. Am fost nevoit să stabilesc imediat legătura prin selector și să solicit sosirea comisarului poporului pentru afacerile interne al Moldovei, general-maiorului Mordoveț. El a venit și mi-a comunicat că, șeful direcției de contrainformații a frontului deja i-a telefonat și că el a luat măsuri: aproximativ la 14.00 din Chișinău la Bălți va sosi o locomotivă cu abur, cu o brigadă selectată și un vagon-salon, folosit de către germani în perioada ocupației Moldovei (Basarabiei – n.n.).

La recomandarea împuternicitului secției de transporturi a stației Bălți, s-a decis formarea trenului special din cinci vagoane: de mărfuri, vagon-bucătărie, salon, dormitor pentru «oaspeți» și funcționarii operativi, precum și unul de pasageri, pentru gardă. Chestiunea referitoare la «coridorul» ce ni se va da, am rezolvat-o cu șeful direcției de transporturi a N.K.V.D. al U.R.S.S. Eu aveam în obligațiuni, ca la fiecare oprire a trenului pentru aprovizionare cu combustibil și apă, să-i raportez prin selector șefului direcției de transporturi a N.K.V.D., despre starea «mărfii» transportate, iar el o să informeze Direcția Generală de contrainformații SMERȘ.

Românii (lotul Antonescu – n.n.) au fost aduși la stația Bălți de un convoi militar. Lucrătorul superior al statului major al frontului, general-maiorul Zaharov, m-a rugat să-l iau cu trenul special la Moscova: avea acolo familia, pe care nu o văzuse de mult timp, iar el primise un concediu de o săptămână. Eu nu m-am opus. Zaharov mi-a povestit că, în drum (spre Bălți – n.n.), el a mers cu [Ion] Antonescu, dar nu a vorbit cu el aproape nimic. Ceilalți patru români (Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Constantin Pantazi și Mircea Elefterescu – n.n.) se aflau în alte două autoturisme. Pe parcursul drumului au manifestat vigilență. Între altele, am aflat că, lor li s-a spus că «merg la Moscova pentru tratative asupra condițiilor armistițiului». Aceste cuvinte au fost pentru mine un fel de reper în relația cu ei pe parcursul drumului.

…Zaharov a dat dispoziții ca arestații să fie scoși din mașini. Translatorul nostru le-a propus să se curețe și să facă duș. Cu toții, în afară de ministrul afacerilor externe Mihai Antonescu, au tăcut, numai el a răspuns cu mulțumire. Eu am dat dispoziții și căpitanul Kotov i-a dus la duș. Apoi, «protejații» au fost plasați în compartimentele vagonului de dormit. Am dispus ca îi fiecare compartiment să fie câte un român și câte un lucrător operativ, iar pentru Ion Antonescu, translator și pentru mine, au fost repartizate două compartimente conexe, cu o ușă interioară.

După aceasta, a pornit trenul și românii au fost invitați în vagonul-salon la cină. Eu, evident că trebuia să joc rolul de «gazdă», căruia i-au și fost prezentați «oaspeții». Mareșalul Antonescu, pentru prima dată în viața sa a trebuit să i se prezinte unui locotenent-colonel. În armata română se obișnuiește ca la adresarea către un locotenent-colonel a gradelor inferioare, să fie numit, cu un grad mai sus – colonel. «Înalții oaspeți» care au sosit, au procedat la fel. Fiecare din ei, în afară de asta, și-a spus prenumele, numele și funcția ocupată, iar militarii – și gradul militar. Translatorul le-a indicat fiecărui locul de la masă. Locurile noastre cu I. Antonescu s-au «pomenit» față în față. Dictatorul român era îmbrăcat în vestonul de mareșal de culoare gri, cu multiple ordine-plăcuțe și un ordin. De statură medie, slab, roșiatic, aspect, așa după cum am considerat în sinea mea, deprimat. La cină, care a durat aproximativ două ore, nici un fel de discuții importante nu au avut loc. «Musafirii» au băut puțin, dar mâncau bine, spuneau că, toate bucatele erau gustoase. A avut loc și o discuție despre greutăți și necazuri, aduse de război (responsabilii de război, evident că, de către ei nu au fost numiți).

Era deja trecut de miezul nopții și eu am propus să mergem să ne odihnim. I. Antonescu a susținut propunerea mea, însă s-a reținut și a inițiat o discuție. Așa, am rămas noi în trei: I. Antonescu, translatorul și eu. Mareșalul, prin translator, mi s-a adresat cu rugămintea să-i răspund la o întrebare, care foarte mult îl neliniștea, dar să-i răspund cinstit. Eu mi-am dat acceptul și el m-a întrebat: «Unde pe noi ne duc și dacă este adevărat că, la Moscova conducătorii Statului sovietic vor duce cu noi tratative privind condițiile armistițiului?». Eu i-am răspuns că, sunt duși, într-adevăr, la Moscova și ce vor face cu ei acolo, eu nu știu. El trebuia să creadă în sinceritatea răspunsului meu: fiind «un înalt demnitar de stat», el trebuia să știe că, unor oameni așa mici, precum un locotenent-colonel de front, asemenea chestiuni nu le sunt cunoscute. Misiunea mea, îi spuneam eu, constă doar în faptul, de a-i însoți până la Moscova, excluzând în drum orice incident nedorit față de ei, în calitatea lor de conducători ai unui stat fascist și să le fie create condiții bune de călătorie.

Dacă m-a crezut sau nu I. Antonescu, eu nu știu. Însă, după aceasta el a devenit mai vivace, s-a înviorat și imediat a început să vorbească (foarte rar, probabil că dorea ca, fiecare cuvânt spus să-l înțeleagă translatorul). El a spus că, mulți îl consideră fascist, dar el a devenit (fascist – n.n.) fără să vrea, chipurile în «condițiile create de atunci». Și imediat m-a întrebat: îi cunoșteam eu oare pe generalii țariști ruși Brusilov, Ivanov și Ruzskii? Eu i-am răspuns că, personal nu am fost cu ei cunoscut, dar din istoria militară știu că, în Primul Război Mondial au fost comandanți de fronturi. La aceasta Antonescu mi-a spus: «Eu foarte mult regret că, ei nu mai sunt în viață, căci ei ar fi putut acum să spună dacă sunt prietenul rușilor sau prietenul germanilor?».

În continuare el spunea că, în războiul din anii 1914-1918, România a luptat de partea Rusiei, iar el atunci era șef de stat major al armatei române și a participat activ în lupte. Însă, acum el s-a pomenit în tabăra adversă Rusiei și cauza chipurile ar fi introducerea (în România – n.n.) în anul 1940 a unităților de tancuri germane. «Lui Hitler îi era necesară România, ca bază de atac și ca furnizor de petrol, – a spus mareșalul. De aceia, el a și ocupat-o până la începutul războiului» (așa și a spus «a ocupat-o»). Și el, Antonescu, ca conducător al guvernului român, atunci chipurile nimic nu a putut să facă împotriva acestei acțiuni.

Mareșalul, probabil, presupunea că, locotenent-colonelului sovietic nu-i este cunoscut cum s-au desfășurat relațiile dintre Germania și România în preajma războiului, când el, I. Antonescu, la dorința Germaniei a venit la putere în țară: a devenit prim-ministru, a proclamat România stat fascist, iar pe el – «conducător», în septembrie 1940, cu supușenie i s-a adresat lui Hitler cu rugămintea de a introduce trupele germane în România, declarând că, el «vrea să colaboreze cu Germania în întregime și total».

Eu nu intram în polemică cu I. Antonescu, deoarece am decis să-i ofer posibilitatea să se exprime mai în detaliu. Așa și s-a petrecut prima mea întâlnire cu mareșalul răsturnat (de la putere – n.n.). În acele clipe eu am înțeles că, acum interesul cel mai mare îl reprezintă discuțiile mele personale cu I. Antonescu. Până la Moscova noi am mers 46 de ore. Și astfel de discuții au fost câteva. Eu am ales această tactică – să nu-i adresez întrebări, dar să-i ofer «oaspetelui» inițiativa în alegerea temei discuției. Unele chestiuni atinse de el, meritau atenția, de aceia eu, în timpul acordat pentru odihnă mi le notam, apoi le-am raportat conducerii Direcției Generale de contrainformații SMERȘ. O parte din ele mi-au rămas în memorie până în ziua de astăzi, așa că conținutul lor eu le pot expune și acum.

În ziua următoare, după micul dejun, I. Antonescu a început cu mine discuția cum la sfârșitul anului 1942, trupele sovietice le-au aplicat nemților și românilor «o lovitură groaznică» la Stalingrad (România a pierdut la Stalingrad 18 divizii, aproape două treimi din toate unitățile sale de luptă). Și el deja atunci, a spus fostul dictator, a înțeles că, războiul este pierdut de către statele blocului hitlerist. Și chipurile chiar atunci, la începutul anului 1943, el i-a propus regelui Mihai și mamei sale, să încerce să iasă din război. Și ei, tustrei au decis: să-l însărcineze pe ministrul afacerilor externe Mihai Antonescu, ca prin reprezentanții săi din Spania și Elveția, să stabilească în secret contacte cu reprezentanții S.U.A. și Marii Britanii, și cu ajutorul acestor state să iasă din alianța cu Germania.

Concomitent, ei de asemenea au decis să pună problema în fața lui Hitler, ca I. Antonescu să devină Comandant suprem al trupelor române de pe Frontul de Est. El dorea ca pentru «orice eventualitate» unitățile de luptă românești să execute ordinele lui și nu a comandamentului german. Din acest demers al lor, după cum a declarat I. Antonescu, nimic nu a ieșit. Spionajul german repede a aflat despre acțiunile diplomaților români la Madrid și i-a raportat despre aceasta lui Hitler. Hitler la chemat la el pe I. Antonescu, la castelul Klessheim, unde el în acel timp își revenea după «lovitura de la Stalingrad». I. Antonescu mergea la el cu o mare îngrijorare, fiindu-i frică să nu fie suprimat pentru trădarea führerului. Însă Hitler l-a întâlnit cu bunăvoință. El nu arăta că de acest fapt se face vinovat I. Antonescu și a prezentat lucrurile ca pe o «noutate» pentru mareșal, ca pe «intrigi» ale ministrului său de externe pe la spatele lui și i-a propus să-l demită imediat pe M. Antonescu din această funcție.

I. Antonescu susținea că, aflându-se atunci în circumstanțe dificile, a fost nevoit să accepte condițiile lui Hitler, dar pe care nu le-a realizat în totalitate: a suplinit puțin efectivele trupelor, iar pe M. Antonescu nu l-a demis din funcția de ministru. Și Hitler ulterior despre asta nu i-a mai amintit.

I. Antonescu a declarat că, l-a văzut pe Hitler «în acțiune și în diferite stări de spirit» și că presa rusă în zadar încearcă să-l prezinte ca pe un «prostănac». Mareșalul spunea că, Hitler nu s-a întâlnit atât de des cu nimeni dintre aliații săi – Mussolini, Mannerheim și Horthy –, decât cu el. Explica acest lucru prin faptul că, führerul considera România ca cel mai «principal» și cel mai «de încredere» aliat. Asemenea întrevederi erau de către el organizate, pentru ca în orice fel să exercite presiuni asupra lui I. Antonescu, asupra României și astfel să o mențină în cadrul statelor «axei».

I. Antonescu nu a pomenit despre astfel de fapte, precum decorarea lui de către Hitler în august 1941, cu «Crucea de Cavaler», pentru intrarea trupelor române în regiunea Odessa și despre faptul că, în ianuarie 1941 i-a declarat lui Hitler despre «dorința sa mare de a participa împreună în războiul împotriva U.R.S.S.». Mie însă el mi-a spus că, după înfrângerea de la Stalingrad, Hitler a înțeles că războiul așa cum era planificat, este pierdut, dar «nu arăta acest lucru». El încă spera la un sfârșit oarecum favorabil al războiului, mobilizând pentru aceasta toate forțele națiunii germane și ale statelor aliate. Chiar și la întâlnirea cu el din august 1944, când Armata roșie deja intra în România și se apropia de granițele Prusiei Orientale, Hitler mai credea că, Germania se va menține ca o țară integră, cu orânduirea social-politică existentă, că o garanție la aceasta va fi – cearta inevitabilă în faza finală a războiului, în cadrul «triplei coaliții» – Roosvelt și Churchill, pe de o parte și Stalin – de cealaltă. O speranță deosebită era legată de Churchill.

Lui Hitler, așa după cum a declarat I. Antonescu, nu-i plăcea să-i pomenească numele lui Stalin și când era necesar să-l pronunțe, îl numea simplu «el». Însă, la ultima întâlnire avută cu Antonescu, führerul vorbea despre «domnul Stalin» cu respect, spunându-i după nume și chiar a recunoscut că, este un lider de stat și un strateg militar fără egal în timpul de față.

În aceiași discuție avută cu I. Antonescu, dacă e să-l credem pe mareșal, Hitler i-a dat următoare apreciere lui W. Churchill, ca lider militar, că el, chipurile, nimic nu costă în comparație cu Stalin. Pe parcursul celor patru ani de război, el nu a reușit să organizeze forțarea strâmtorii (Mânecii – n.n.) de 32 km. și să debarce un desant în Franța. Și numai în iunie (1944 – n.n.), doar cu ajutorul americanilor, obținând supremație asupra trupelor germane pe uscat de 2,5 ori, iar în aer – de peste douăzeci de ori, a reușit de abia-de abia «să târască» peste strâmtoare. După cum mi s-a părut, I. Antonescu a dorit ca mai ales această parte a relatării despre Stalin, să devină cunoscută instanțelor respective din Moscova.

…La Moscova am ajuns seara. Ne-au întâlnit funcționarii de conducere ai Direcției Generale de contrainformații SMERȘ. Pe «protejații» noștri i-am adus la una din vilele din suburbia Moscovei. Apoi, noaptea am fost primit pentru raport de locțiitorul șefului Direcției Generale de contrainformații [SMERȘ], general-locotenentul N. N. Selivanovskii, căruia i-am raportat despre conduita românilor în timpul călătoriei și i-am citit fragmente din notițele mele, pe care le-am făcut după discuțiile avute cu I. Antonescu. Mi s-a propus ca imediat să i le dictez unei dactilografe. Iar la 4 dimineața, despre sosirea clicii lui Antonescu la Moscova, i s-a raportat lui Stalin”.

În gara de la Moscova, cei cinci arestați au fost „primiți de un mare număr de automobile, fiecare din noi intrând în câte o mașină, în care eram însoțiți de trei ofițeri superiori ruși”. De acolo au fost duși la Galițin, lângă Moscova, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu într-o casă de vânătoare. O bună perioadă de timp au fost tratați acolo foarte bine, cu mâncare din belșug (icre negre, șampanie, votcă, vin), cărți pentru citit, plimbări, etc.

La 5 septembrie 1944, arestații au fost vizitați de Viktor Abakumov – „sub a cărui ocrotire și grijă” se aflau, care s-a întreținut pe rând cu Ion și Mihai Antonescu și cu Constantin Pantazi, adresându-le „întrebări lipsite de însemnătate, Mareșalului făcându-i-se aluzia asupra omorurilor de la Odessa. Mihai Antonescu a fost încântat de conversația avută, fiind sigur că între el și Abakumov se iscase o înțelegere plină de simpatie”. În aceiași perioadă delegația oficială română în frunte cu Lucrețiu Pătrășcanu, se afla din data de 29 august 1944 în capitala sovietic pentru a semna Convenția de Armistițiu cu U.R.S.S. (12 septembrie 1944). La acel moment, Uniunea Sovietică continua să se afle în stare de război cu România (deși cea din urmă din 23 august 1944, orele 22.00, trecuse de partea Aliaților).

În perioada septembrie 1944 – aprilie 1946, cât s-a aflat în detenție la Moscova, „lotul Antonescu” a fost păzit și cercetat de ofițerii SMERȘ. Interogatoriile de la Galițin au început la finele lunii mai 1945, după capitularea Germaniei („Începând de la sfârșitul lunii mai 1945, colonelul de la N.K.V.D. a început conversațiile cu Mareșalul și cu Mihai Antonescu. Prima problemă pusă în discuție a fost recunoașterea de către Mareșal că România a făcut un război de agresiune și de jaf”). Discuțiile anterioare, avute cu ofițerii SMERȘ, începeau să ia o cu totul altă formă („colonelul anchetator însă începuse să practice un procedeu de interogator, așa încât Mareșalul se așezase într-o poziție de rezistență din care lupta cu cerbicie”), astfel încât Ion Antonescu ajunsese „într-o stare de enervare extremă”, încercând să se sinucidă, spânzurându-se. Mihai Antonescu deseori intra în „criză de lacrimi”, care încerca să scrie memorii de protest.

La 13 iunie 1945, arestații au fost mutați într-o „vilă mică de lemn” din partea estică a Moscovei. La 16 iunie Abakumov din nou a avut discuții cu fiecare dintre arestați, după care, la 17 iunie au fost mutați la închisoarea Lubianka, unde au stat până la 6 aprilie 1946, când au fost readuși în țară. La plecarea din vilă „Când ne-am urcat din nou în mașini, tot personalul feminin al vilei în serviciul nostru era adunat și plâns. Ne-am luat rămas bun prin fluturarea mâinii…”.

În afară de cei cinci demnitari români, la Moscova pentru cercetări au mai fost aduși Eugen Cristescu, Radu Lecca, Gheorghe Alexianu, Constantin Tobescu și Maria Antonescu.

Eugen Cristescu, fostul director general al S.S.I., a fost predat autorităților sovietice la 14 octombrie 1944. La interogatoriile lui, organizate de ofițerii SMERȘ, deseori participau și alți militari sovietici – adică, se organizau și interogatorii cu scop didactic. Spre exemplu, când era interogat pe „problema legionară”, interogatoriile erau ținute în săli spațioase, la care asistau peste 150-200 de „specialiști”, îmbrăcați în civil. Ocazional, la interogatorii asista/ participa și Viktor Abakumov.

Acțiunile SMERȘ-ului în România i-au vizat pe foștii demnitari de stat și funcționari administrativi, militari, polițiști, jandarmi, legionari, ucraineni naționaliști, emigranți ruși, etc. O parte din cei reținuți pe teritoriul României erau anchetați la Constanța, unde SMERȘ-ul își stabili-se centrul, pe lângă Comandamentul Armatei a VIII-a tancuri sovietice. Prin SMERȘ-ul de la Constanța, N.K.G.B.-ul din R.S.S. Moldovenească și cel din R.S.S. Ucraineană obțineau și verificau orice informație din România, referitoare la agenții fostelor structuri de informații române și germane, refugiați, dezertori, etc.

După cercetările de la Constanța, unii dintre arestați erau duși în U.R.S.S. – fără să mai fie înștiințate autoritățile române – pentru interogatorii mai amănunțite și internarea (cu sau fără sentință de condamnare) în lagărele siberiene: „Îi închideau în vagoane sigilate, introduceau aceste vagoane între altele, cu fier uzat sau alte mărfuri, și îi duceau în U.R.S.S. Grănicerii și vameșii români nici nu se apropiau de trenurile sovietice. Deținuții erau culcați pe podea cu pistoale automate în coaste”.

Centre similare celui de la Constanța, SMERȘ-ul a avut în mai multe țări „eliberate” de Armata roșie: în Austria – la Graz și Baden, în Germania – la Dresda, etc. Însă, cele mai importante puncte de lucru erau lagărele de prizonieri străini, lagărele de prizonieri sovietici eliberați și lagărele de cetățeni sovietici, care urmau să fie repatriați în U.R.S.S.

La apropierea Armatei roșii de orice localitate importantă (din punct de vedere al numărului în acele localități a persoanelor căutate), echipele SMERȘ se pregăteau minuțios de intervenție. Erau pregătite mijloacele de deplasare, listele cu adresele celor ce urmau să fie ridicați. Spre exemplu, înainte de intrarea echipelor SMERȘ în Praga, pregătirile erau intense. „În toate spațiile (în care se afla Direcția de contrainformații SMERȘ a Frontului IV Ucrainean – n.n.) lucrul fierbea. Funcționarii SMERȘ se pregăteau pentru un raid de amploare. Desigur! Ei de mult timp își ascuțeau dinții pentru Praga. Acolo sunt multe elemente anticomuniste. Emigrația rusă, separatiștii ucraineni, politicienii cehoslovaci de toate culorile… Trebuie lichidați toți cei care încurcă comunismul. De aceea, în Direcție e așa o muncă încordată. Imensul furnicar nu doarme”. Era o continuă grabă…: „Noi însă, ca blestemații, ne grăbim, ne grăbim și ne grăbim. Pentru ce? De ce? Ca să reușim să arestăm cât mai mulți dușmani ai guvernului sovietic”.

Structurile SMERȘ au reușit să combată activitatea organelor similare inamice, prin identificarea și arestarea agenturii și a funcționarilor acestor servicii, să supună verificării prizonierii și populația din teritoriile „eliberate”, să aresteze funcționari și colaboratori ai structurilor administrative, politice, paramilitare și militare adverse, să captureze documente importante. Potrivit datelor existente, pe parcursul războiului contrainformațiile militare sovietice au descoperit 30.000 de agenți germani, circa 3.500 de diversioniști, 6.000 de teroriști, au fost efectuate 250 de intoxicări radiotelegrafice, în rezultatul cărora s-a reușit dezinformarea inamicului în operațiunile de la Kursk, din Bielorusia, „Iași – Chișinău”, „Visla – Oder”, etc.; în urma acțiunilor de monitorizare a soldaților și ofițerilor sovietici, au fost arestați 101 generali și amirali (dintre care 12 au decedat în timpul anchetelor, 8 au fost eliberați din lipsă de probe, iar 81 au fost condamnați de Colegiul militar, Judecătoria supremă ori consfătuirile speciale); în total, prin „filtrele” SMERȘ au trecut circa 10 milioane de oameni – spioni, prizonieri, dezertori, colaboraționiști, repatriați, etc.

Deși a înregistrat succese notabile în activitatea contrainformativă, SMERȘ-ul a acționat incontestabil ca o structură represiune. Momentul creării lui (când armatele sovietice erau în contraofensivă), ne dovedește clar că, unul din imperativele timpului, pus pe umerii SMERȘ, a fost acțiunea de reprimare. Se impunea curățirea teritoriilor „eliberate” de cei ce au colaborat cu ocupantul, de cei ce s-au manifestat cu cuvântul sau cu fapta împotriva Sovietelor. În acest sens, au fost pedepsiți indivizi, familii și chiar popoare întregi (tătari, ceceni, cerkezi, kalmîci, inguși, balkari), care „nu au îndreptățit încrederea partidului și a guvernului”.

Spre exemplu, în R.A.S.S. Ceceno-Ingușetia, odată cu apropierea trupelor germane de Caucaz, populația a luat „calea trădării în masă” a puterii sovietice. În primii trei ani de război germano-sovietic, din rândurile Armatei roșii au dezertat 49.362 de ceceni și inguși, iar 13.389 s-au eschivat de la mobilizare. În teritoriul republicii mișcarea rebelilor împotriva autorității sovietice era sub conducerea lui Hasan Israilov și Mairbek Șeripov. În acțiunea lor antisovietică, ei au colaborat cu autoritățile militare germane pe plan informativ și diversionist. Important este de menționat că, unii funcționari de origine ingușă sau cecenă (cazul ingușului Sultan Albogaciev) din N.K.V.D.-ul local, erau solidari cu acțiunile conaționalilor lor și evitau să lupte cu „teroriștii”. În aceiași ordine de idei, în lunile septembrie – august 1942, la apropierea trupelor germane de teritoriul ceceno-inguș, circa 100 de membri ai Partidului Comunist au părăsit serviciul, fugind în munți la partizanii antisovietici. Printre cei aproximativ 100 de funcționari de partid și de stat, erau 16 prim-secretari ai comitetelor executive raionale și 14 președinți de colhoz. Având în vedere că, pe atunci teritoriul R.A.S.S. Ceceno-Ingușetia era împărțită în 24 de raioane și orașul Groznîi, constatăm că, majoritatea înalților funcționari sovietici (2/3) din republică au „trădat în masă” puterea sovietică. Drept consecință, în februarie 1944, la indicația lui I. Stalin, organele N.K.V.D. au realizat operațiunea „Cecevița”, deportându-i în Siberia și Kazahstan aproape pe toți cecenii și ingușii, iar republica a fost desființată. Drama celor două popoare, este justificată de unii autori din Federația Rusă, care argumentează că, în condițiile de atunci, prin represiune și deportare, „statul trebuia ca în primul rând să aibă grijă de cetățenii loiali” ai U.R.S.S., căci orice acțiune de deportare executată de regimul sovietic, este văzută de acești autori, ca fiind un act de salvare a populației loiale, care era forțată să colaboreze cu elementele antisovietice locale.

Este necesar să subliniem că, operațiunea de pedepsire a acestor popoare, i-a vizat absolut pe toți membrii comunității de originea etnică respectivă, indiferent că erau cadre de partid, soldați sau ofițeri ai Armatei roșii, decorați pentru bravură. După cum își amintea unul din colaboratorii SMERȘ-ului, devenit ulterior locotenent-colonel al K.G.B., Viktor Baranov, „Pe toți lucrătorii Secțiilor speciale, în mod neașteptat i-au chemat la direcția «SMERȘ» a frontului. La ședință, într-o tăcere mormântală, a fost dat citirii decretul secret al Sovietului Suprem, în care se vorbea despre lichidarea autonomiilor (teritoriale a unor popoare din Caucaz – n.n.) și strămutarea popoarelor băștinașe, care le locuiau. Generalul trimis de Abakumov, a dat citirii ordinul pentru «SMERȘ», în care se dădeau dispoziții Secțiilor speciale, ca în termen de zece zile să-i identifice pe toți militarii și angajații civili de naționalitățile respective din unitățile militare și să-i direcționeze spre punctele de adunare, pentru a fi trimiși în locurile de deportare a conaționalilor lor” (în Kazahstan). Era absurd, căci urmau să fie pedepsiți și cei nevinovați, însă ordinul trebuia executat.

Prima operațiune de „purificare” a teritoriului din afara granițelor U.R.S.S., executată de serviciile de securitate sovietice, a avut loc în Polonia, în septembrie 1939. Să vedem succint, cum s-a realizat această acțiune.

La 1 septembrie 1939, în baza Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), Germania a invadat Polonia. Același lucru l-a făcut și U.R.S.S., la 17 septembrie 1939, sub pretextul luării sub protecție a populației ucrainene și bieloruse din teritoriile poloneze.

Încă la 9 septembrie 1939, N.K.V.D.-ul ucrainean a primit ordin să detașeze 50 de funcționari operativi și 150 de funcționari politico-operativi din cadrul trupelor de grăniceri și să-i trimită la Kiev. Un ordin similar l-a primit și N.K.V.D.-ul din Bielorusia, funcționarii detașați urmând să ajungă la Minsk. La fel, și Direcția N.K.V.D. a regiunii Leningrad trebuia să detașeze 30 de funcționari operativi și 30 de funcționari politico-operativi, pentru a fi trimiși la Kiev; din aparatul central al N.K.V.D.-ului U.R.S.S. urmau să mai fie detașați la Kiev încă 10 funcționari, iar la Minsk – 15. Tot acest personal detașat (în număr de 485) urma să fie organizat în 5 grupuri operative (a câte 50-70 de persoane) în Ucraina și 4 grupuri operative (a câte 40-55 de persoane) în Bielorusia. Echipele trebuiau să fie instruite asupra misiunilor pe care urmau să le execute în curând pe teritoriile poloneze „eliberate”; să fie dotate cu revolvere „Nagan” și cartușe, și cu diurnă pentru o perioadă de o lună de zile. Fiecare grup operativ mai trebuia să primească în subordine câte un batalion, format din 300 de persoane, care urma să fie folosit la executarea misiunilor speciale (arestări, percheziții, escortări, etc.).

Ultimele pregătiri ale Armatei roșii și ale organelor securității statului, pentru apropiata campanie, erau în plină desfășurare. La 15 septembrie 1939, N.K.V.D.-ul bielorus și ucrainean au primit directiva „cu privire la organizarea lucrului în raioanele eliberate ale regiunilor occidentale ale Ucrainei și Bielorusiei”, semnată de Lavrentii Beria, șeful N.K.V.D.-ului unional. Potrivit „directivei”, pe măsura înaintării trupelor sovietice în interiorul teritoriului inamic și a ocupării localităților, trebuiau create direcții provizorii (organe administrative provizorii), în componența cărora să intre și conducătorii grupurilor operative ale N.K.V.D., formate conform ordinului din 9 septembrie 1939.

Misiunile grupurilor operative urmau să fie realizate în strânsă colaborare cu comandamentele militare și direcțiile provizorii, și se rezumau la: „asigurarea ordinii, combaterea lucrului subversiv și reprimarea contrarevoluției” din teritoriile „eliberate” de trupele sovietice. În toate orașele cucerite, trebuiau să fie organizate permanențe ale N.K.V.D., prin detașarea a câtorva persoane din grupurile operative (numărul lor varia în funcție de importanța localității) și a unui detașament de grăniceri. Aceste permanențe trebuiau să devină nucleul viitoarelor organe teritoriale ale N.K.V.D. din regiunile „eliberate”.

Grupurile operative ale N.K.V.D., potrivit „directivei”, trebuiau să întreprindă următoarele acțiuni:

să ocupe imediat toate comunicațiile – oficiile poștei, telegrafului și telefonului, stațiile radio, etc. – instalând la conducerea acestora oameni de încredere;

să ocupe imediat toate edificiile aparținând băncilor de stat și particulare, trezoreriile, depozitele cu obiecte de valoare (tezaure) și să le asigure paza și starea intactă;

să acorde asistență secțiilor politice ale armatei și persoanelor detașate în aceste secții, în vederea preluării imediate sub control a tipografiilor, redacțiilor de ziare, depozitelor de hârtie și începerea editării neîntârziate a ziarelor;

să fie imediat ocupate toate arhivele statului, în primul rând arhivele jandarmeriei și ale filialelor secției a II-a (informații) a Marelui Stat Major al Armatei poloneze;

să fie arestați „reprezentanții mai reacționari” ai administrațiilor guvernamentale (șefii polițiilor locale, jandarmeriei, pazei grănicerești și ai filialelor secției a II-a a Marelui Stat Major), reprezentanții „partidelor contrarevoluționare”, capii organizațiilor emigranților ruși albgardiști și monarhiști („Frăția dreptății rusești”, „R.O.V.S.” – Uniunea Militară Rusă, etc.);

să fie instituit controlul asupra închisorilor și să fie verificată componența condamnaților, în vederea eliberării celor închiși pentru activități revoluționare și „altă activitate antiguvernamentală”, după care să fie folosiți în lucrul politic cu populația;

să fie instituită o nouă administrație a închisorilor, formată din „oameni de încredere”, în frunte cu unul din funcționarii N.K.V.D., care să asigure un regim aspru de detenție a celor arestați;

să fie întreprinsă anchetarea celor arestați pentru activitate în organizațiile contrarevoluționare, cu scopul descoperirii tuturor membrilor acestor organizații clandestine, a grupurilor și persoanelor care și-au propus drept scop să organizeze și să comită acte de diversiune, terorism și sabotaj „contrarevoluționar”; „Persoanele descoperite de organele de anchetă că ar organiza excese politice și că s-au manifestat contrarevoluționar în mod deschis, imediat să fie arestate”;

să fie luate măsuri pentru „identificarea și arestarea agenților-provocatori ai jandarmeriei, poliției politice și ai filialelor secției a II-a a Marelui Stat Major, utilizând în acest sens arhivele capturate”;

să fie asigurată ordinea publică, paza stațiilor electrice, a rețelelor de alimentare cu apă, a depozitelor de alimente, elevatoarelor și depozitelor de combustibil; să fie organizată lupta de combatere a tâlhăriilor, lupta cu banditismul și specula; să fie pus la punct serviciul de pompieri, fiind numiți la conducere oameni de încredere; să fie confiscate de la populație armele de foc, materialele explozibile și a aparatelor de radio-transmisie;

să fie desfășurate activități operative în vederea combaterii spionajului și a actelor de terorism, prevenirea diversiunii și a sabotajului la întreprinderile industriale și în transport, combaterea acțiunilor provocatoare, menite să perturbeze ordinea publică în localitățile „eliberate de Armata roșie”;

să fie evitată confiscarea de către unitățile Armatei roșii a furajelor și a alimentelor de la populație, acestea urmând să fie procurate pe ruble sovietice (explicându-li-se oamenilor că rubla și aurul au un curs de 1:1.

La 17 septembrie 1939, trupele sovietice au intrat în teritoriul Poloniei și după câteva zile, organele N.K.V.D. au identificat trei probleme importante de organizare, care se rezumau la următoarele:

realitatea a dovedit că organele N.K.V.D. au avut mult mai mult de lucru decât s-au așteptat, așa că, era solicitată suplimentarea numărului de echipe operative „față de cât noi am prevăzut”;

unitățile armatei își executau doar misiunea armatelor de operațiuni, iar după cucerirea orașelor, nu lăsau pe loc nici o permanență militară (garnizoană) – lucru cerut cu insistență de N.K.V.D.;

activul de partid, care trebuia să vină din U.R.S.S., era inexistent și din această cauză nu se putea trece la educarea politică a populației cucerite, acțiune necesară inclusiv efortului de menținere a ordinii publice; se insista ca structurile politice, alături de echipele N.K.V.D., să urmeze armatele de operațiuni și în localitățile cucerite să contribuie în primul rând, la constituirea autorității provizorii.

Grupurile operative ale N.K.V.D. au avut un volum de lucru neașteptate de mare, căci trebuiau arestate toate elementele ostile; și acestea nu erau puține, având în vedere că majoritatea populației cucerite era străină spiritului sovietic. Majoritatea celor arestați au fost „funcționari polițienești, activiști de vază ai partidelor contrarevoluționare și ai procuraturii”, jandarmi, militari, conducători ai „partidelor ucrainene național-fasciste”, agenți secreți, moșieri, burghezi, simpli tâlhari și criminali, etc., etc.

Deși sovieticii încercau să „salveze polonezii de sub ocupația nazistă”, germanii erau bunii și adevărații prieteni. În timp ce polonezii erau înfundați în pușcării, soldații germani căzuți în prizonieratul polonez, erau eliberați și trimiși acasă. La 20 septembrie 1939, prin ordinul nr. 751, N.K.V.D.-ul U.R.S.S. a dispus N.K.V.D.-ului ucrainean textual următoarele: „să-i eliberați (pe militarii germani din prizonieratul polonez – n.n.), oferindu-le posibilitatea și mijloacele necesare, ca să se deplaseze împreună cu cei ce-i însoțesc, ori la legația germană ori, dacă există posibilitatea, în subordinele unităților germane”.

De asemenea, s-a dispus adoptarea unei atitudini cât mai binevoitoare față de etnicii germani din teritoriul ocupat: „Printre ei arestări să nu efectuați, cu excepția cazurilor când criminalii vor fi prinși în flagrant la locul crimei. În general, să atrageți atenție acestor așezări (cu etnici germani – n.n.)”. Pe acest ordin locțiitorul comisarului N.K.V.D.-ului unional Vsevolod Merkulov, a dispus prin rezoluție, ca această dispoziție să fie adusă la cunoștința comandanților echipelor operative ale N.K.V.D. din teritoriul anexat al Poloniei, precum și la cunoștința șefilor de sector, pentru a fi respectată.

Față de gestul sovietic, de trimitere a prizonierilor germani de pe teritoriul polonez în Germania, autoritățile de la Berlin au răspuns la fel: la mijlocul lunii octombrie 1939, 20.000 de prizonieri de origine ucraineană și belorusă, care își aveau familiile în teritoriul anexat de U.R.S.S., au fost extrădați de germani părții sovietice. La primire, sovieticii au trecut la identificarea ofițerilor, spionilor și indivizilor suspecți, iar restul au fost trimiși cu trenul, gratuit, acasă.

În timpul acțiunilor militare din Polonia, Armata roșie a reușit să captureze peste 240 de mii de prizonieri polonezi și contrar prevederilor internaționale, armata i-a scos de sub tutela sa și i-a predat organelor N.K.V.D. Potrivit ordinului nr. 4.301/B al N.K.V.D. al U.R.S.S., militarii polonezi luați prizonieri, trebuiau să fie aduși în punctele de concentrare din R.S.S. Ucraineană și R.S.S. Belorusă, iar de acolo – internați în lagărele recent deschise. În mod expres, se atrăgea atenția ca în timpul escortării spre lagăre, „să nu se admită nici o evadare”.

Numărul internaților polonezi din lagărele și închisorile din Ucrainea și Belorusia a fost destul de mare, deoarece s-a operat arestarea „foștilor ofițeri ai armatei poloneze, a foștilor lucrători ai poliției poloneze și a organelor de informații, a membrilor partidelor contrarevoluționare naționaliste poloneze, a participanților la organizațiile de rebeliune descoperite, a transfugilor, etc.”. Deci, nu erau doar militari prizonieri.

Toți aceștia erau declarați de autoritățile sovietice „dușmani de moarte ai Puterii Sovietice, cuprinși de ură față de orânduirea sovietică”. Într-un raport al N.K.V.D.-ului unional se spunea că, aceștia și în lagăr „încearcă să continue munca contrarevoluționară, desfășoară agitație antisovietică”. Cu alte cuvinte, ei nu se puteau împăca cu înfrângerea și desființarea Patriei lor. Pentru aceasta, ei trebuiau exterminați, căci potrivit aceluiași raport, „Fiecare din ei așteaptă numai eliberarea, pentru a avea ocazia să se includă activ în lupta împotriva Puterii sovietice”. Printre aceștia erau mulți membri ai „organizațiilor de rebeliune contrarevoluționară”, descoperite de organele N.K.V.D. în „regiunile de vest ale Ucrainei și Belorusiei”. În toate aceste organizații rolul conducător îl aveau „foștii ofițeri ai fostei armate poloneze, foștii polițiști și jandarmi”.

Deoarece numărul deținuților era extrem de mare, iar posibilitățile pentru întreținerea lor – limitate, conducerea stalinistă a decis la începutul lunii octombrie 1939, ca soldații și subofițerii – locuitori ai teritoriilor anexate la U.R.S.S. – să fie lăsați să plece acasă. La mijlocul lunii octombrie 1939, aceleași categorii de deținuți – originari din teritoriile poloneze ocupate de Germania – au fost predate autorităților Reich-ului. Din totalul militarilor eliberați, cca. 25.000 au fost reținuți în lagărul de la Rovno și în alte lagăre ale Comisariatului Poporului pentru industria metalurgică, în vederea folosirii lor la construcția șoselelor strategice și la exploatarea minelor din Krivoi Rog și Donbass.

În baza deciziei Biroului politic al C.C. al P.C. (b) din 3 octombrie 1939, cca. 15.000 de ofițeri polonezi, polițiști, funcționari ai penitenciarelor, au fost internați în lagărele Kozelsk, Starobelsk și Ostașkovo. Pe parcursul lunii noiembrie 1939, în aceste lagăre au lucrat comisiile de anchetă, alcătuite din funcționari ai aparatului central al N.K.V.D., în frunte cu E. M. Efimov, V. M. Zarubin și Antonov.

La 3 decembrie, în lagărul de la Ostașkovo a fost trimisă o nouă echipă de anchetă, condusă de S. E. Belolipețkii din cadrul Direcției generale a securității statului a N.K.V.D. al U.R.S.S., cu scopul întocmirii, până la sfârșitul lunii ianuarie 1940, a dosarelor de anchetă asupra tuturor deținuților, cu prezentarea acuzațiilor și înaintarea lor Consfătuirii Speciale a N.K.V.D. pentru stabilirea condamnării.

La 14 decembrie 1939, N.K.V.D.-ul R.S.S. Ucrainene, continuând acțiunile de represiune în teritoriul cucerit al Poloniei, raporta despre numărul celor arestați în urma unei operațiuni executate în data de 10 decembrie, printre ei fiind: ofițeri ai Armatei poloneze (generali, colonei, locotenent-colonei, maiori, căpitani, locotenenți), inclusiv cei trecuți în rezervă, membri ai „diverselor organizații contrarevoluționare”, etc., în total 1.057 ofițeri și 487 membri ai formațiunilor politice.

În același timp, rezistența antisovietică poloneză își continua acțiunile. Grupurile formate din foști polițiști, militari polonezi, membri ai partidelor naționaliste, au luptat cu arma în mână împotriva noii autorități, aplicând tactica luptei de partizani. În vizorul acestor grupuri erau în primul rând, cei care au intrat în serviciul ocupanților. Spre exemplu, în noaptea de 3 decembrie 1939, s-a încercat asasinarea președintelui comitetului local Cerleni, județul Grodek, regiunea Lvov, Truș Mihailo, în locuința căruia, peste geam, au fost aruncate două grenade. El și soția lui au fost grav răniți.

N.K.V.D.-ul ucrainean era în posesia informației că, în or. Lvov există o organizație de rezistență, care numără cca. 2.000 de membri, înarmați cu 6 mitraliere (?). Organizația, condusă de fostul colonel în Armata poloneză, Pruger (refugiat în România), avea filiale în orașele Stanislav, Kolomeia, Peremîșl și Tarnopol.

În timp ce rezistența poloneză pregătea noi acțiuni antisovietice, N.K.V.D.-ul își continua activitatea de curățire a teritoriului de elementele ostile. La 4 decembrie 1939, echipele operative ale N.K.V.D. din Tarnopolul ocupat, informau despre capturarea și cercetarea arhivei biroului „placowka” (serviciu de informații polonez) din localitate. Acolo a fost găsită „o mare cantitate de diverse liste” cu agenți informativi și contrainformativi, „dosare personale” și „dosare în lucru”. În acest fel, au fost identificați cca. 100 de agenți ai spionajului polonez, care locuiau pe teritoriul regiunilor Vinnița și Kameneț-Podolsk, cca. 300 de agenți și informatori din regiunea Tarnopol, cca. 80 de agenți din regiunile Lvov, Stanislav ș.a. din Ucraina de Vest și R.S.S. Bieloruse.

În arhiva capturată au mai fost depistate listele cu membrii „diverselor organizații și partide naționaliste” din regiunea Tarnopol, listele funcționarilor „diverselor instituții poloneze”, cu „caracteristicile politice ale acestor persoane”, în baza cărora „placowka” aviza sau respingea angajarea lor în serviciu, precum și listele cu persoanele suspectate de activități subversive la adresa Statului polonez, care, în eventualitatea decretării mobilizării generale, urmau să fie internate în lagăr.

În baza acestor liste, după cercetarea preliminară a arhivei, până în data de 20 noiembrie 1939 au fost identificați și arestați 60 de „agenți, informatori și gazde ale apartamentelor conspirative” din orașul Tarnopol. În urma anchetării acestora, organele N.K.V.D. au obținut date importante privind structura organelor poloneze de informații și contrainformații, precum și date referitoare la alți agenți, care de asemenea au fost arestați.

În martie 1940, în lagărele pentru prizonieri erau internați (cu excepția soldaților și a subofițerilor) în total 14.736 de ofițeri, funcționari, moșieri, polițiști, jandarmi, etc. (din care 97% polonezi). În închisorile din „regiunile de vest ale Ucrainei și Bielorusiei” se mai afla un total de 18.632 de deținuți (din care 10.685 de polonezi), dintre care: 1.207 de ofițeri, 5.141 de polițiști, jandarmi și ofițeri de informații, 347 de spioni și diversioniști, 465 de funcționari, moșieri și fabricanți, 5.345 de membri în diverse „organizații contrarevoluționare și de rebeliune” și „diverse elemente contrarevoluționare”, 6.127 de transfugi.

Având în vedere că „toți aceștia sunt dușmani adânc înrădăcinați și incorigibili ai Puterii Sovietice”, șeful N.K.V.D.-ului unional îi propunea lui I. Stalin, ca N.K.V.D.-ul să examineze dosarele a 14.700 de deținuți (ofițeri, funcționari, moșieri, polițiști, ofițeri de informații, jandarmi, etc.) aflați în lagăre și a 11.000 de deținuți („membrii diverselor organizații contrarevoluționare de spionaj și diversiune”, moșieri, ofițeri, funcționari, etc.) aflați în închisorile din „regiunile de vest ale Ucrainei și Belorusiei”, și să le aplice pedeapsa capitală prin împușcare (pаccмoтpeть в ocoбoм пopядкe, c пpимeнeниeм к ним выcшeй мepы наказания – pаccтpeла).

Examinarea dosarelor urma să aibă loc fără chemarea în fața instanței a arestaților și fără a li se prezenta acuzațiile. Direcția pentru prizonieri și internați a N.K.V.D. al U.R.S.S. trebuia să se ocupe de cei aflați în lagăre, iar N.K.V.D.-ul ucrainean și cel bielorus – de cei din închisori. Examinarea dosarelor și emiterea sentințelor urma să se facă de troica alcătuită din Vsevolod Merkulov, Bogdan Kobulov și Leonid Baștakov. Pentru realizarea acestor propuneri și-a dat avizul întreaga conducere sovietică: I. Stalin, K. Voroșilov, V. Molotov, A. Mikoian, M. Kalinin și L. Kaganovici.

Până la „soluția finală”, Direcția pentru prizonieri și internați a N.K.V.D. al U.R.S.S., propunea degajarea parțială a acestor lagăre, prin eliberarea (cu trimiterea acasă a) următoarelor categorii de deținuți: indivizi grav bolnavi, invalizi pe viață, bolnavi de tuberculoză, ofițeri cu vârsta de peste 60 de ani. Numărul acestora se estima la cca. 300 de persoane. De asemenea, era propusă eliberarea ofițerilor trecuți în rezervă –, care locuiau în „regiunile de vest ale R.S.S. U.[crainene] și R.S.S. B.[ieloruse]” – a agronomilor, medicilor, inginerilor, profesorilor, etc., în privința cărora nu existau materiale compromițătoare – cca. 400-500 de persoane. O parte din deținuți – ofițeri din trupele de grăniceri poloneze, funcționari ai judecătoriilor și ai procuraturii, moșieri, membri activi ai partidelor politice, ofițeri din secția a II-a informații a Marelui Stat Major polonez, ofițeri de informații (în total cca. 400 de persoane) – trebuiau, conform solicitărilor făcute, să fie înaintați spre judecata Consfătuirii Speciale a N.K.V.D.

Așadar, în baza deciziei luate în ședința Biroului politic al C.C. al P.C. (b) din 5 martie 1940, semnată de I. Stalin, K. Voroșilov, V. Molotov, A. Mikoian, M. Kalinin și L. Kaganovici, mii de deținuți polonezi nevinovați au fost condamnați la moarte, pentru că aparțineau unor clase sociale neagreate de comuniști, pentru că și-au apărat Patria, pentru că nu și-au dorit un mod de viață de tip sovietic.

Decizia din 5 martie 1940, trebuia să ducă la decapitarea totală a opoziției poloneze, precum și la descurajarea oricărei acțiuni de opoziție. Era debutul tragediilor pentru statele și teritoriile anexate de U.R.S.S. în baza Pactului Molotov-Ribbentrop, însoțite în primul rând de asasinate în masă, pe care bolșevicii le practicau pe larg împotriva concetățenilor săi.

Peste ani de la executarea deciziei din 5 martie 1940, în data de 3 martie 1959, președintele K.G.B.-ului, Aleksandr N. Șelepin, l-a informat pe Nikita Hrușciov, succesorul lui I. Stalin la conducerea Uniunii Sovietice, că în anul 1940, în baza deciziei din 5 martie, au fost executați 21.857 „de prizonieri și ofițeri, jandarmi, polițiști, coloniști, moșieri, etc. internați, persoane din fosta Polonie burgheză, din care în pădurea Katyn (regiunea Smolensk) – 4.421 de oameni, în lagărul Starobelsk din apropierea Harkovului – 3.820 de oameni, în lagărul Ostașkovo (regiunea Kaliningrad) – 6.311 de oameni și 7.305 oameni au fost împușcați în alte lagăre și închisori din Ucraina de Vest și Belorusia de Vest. Toți aceștia au fost condamnați la pedeapsa capitală pe baza dosarelor de evidență, care le-au fost intentate în 1939 ca la prizonieri și internați”.

Exterminarea decisă în data de 5 martie 1940, i-a părut conducerii sovietice o măsură incompletă și insuficientă. De aceea, la 7 martie 1940, N.K.V.D.-ul unional a dispus N.K.V.D.-ului ucrainean și bielorus, ca până în data de 15 aprilie același an, toți membrii familiilor (soții, copii, părinți, frați și surori) deținuților politici, aflați în lagărele și închisorile din regiunile occidentale ale Ucrainei și Belorusiei – „foști ofițeri ai armatei poloneze, polițiști, criminali, jandarmi, ofițeri de informații, foști moșieri, fabricanți și înalți funcționari din fostul aparat de stat polonez” – să fie deportați pe un termen de 10 ani în R.S.S. Kazahă. Potrivit estimărilor făcute, urmau să fie deportate prin această operațiune cca. 76.000-100.000 de persoane sau cca. 25.000 de familii „ai celor supuși represiunilor și deținuți în lagărele pentru prizonieri, ai foștilor ofițeri ai armatei poloneze, polițiști, criminali, jandarmi, ofițeri de informații, ai foștilor moșieri și fabricanți, și ai înalților demnitari din aparatul fostului stat polonez”. Împreună cu aceste persoane, trebuiau să fie deportate și cca. 2.000-3.000 de prostituate din „regiunile de vest ale R.S.S. Ucrainene și R.S.S. Bieloruse”.

Deportații urmau să fie duși în regiunile Kustanai, Akmolinsk, Aktiubinsk, Severo-Kazahstan, Pavlodar și Semipalatinsk ale R.S.S. Kazahe – câte 15.000-20.000 de oameni în fiecare regiune.

Deschizând o mică paranteză, menționăm că, campania de cucerire a Poloniei nu a perturbat în nici un fel bunul mers al colaborării serviciilor de securitate sovietice și germane. Relațiile au rămas tot atât de strânse ca până atunci. Imediat după ocuparea Poloniei, la Krakow a avut loc o întrevedere sovieto-germană la nivelul organelor de securitate, la ordinea zilei fiind „problema evreiască”. În urma discuțiilor purtate, s-a decis că sovieticii vor participa împreună cu brigadenführer-ul S.S. Otto Wächter, unul din autorii holocaustului german, la coordonarea deportării populației evreiești din Krakow în ghettou. Mai mult, în decembrie 1939, la Zakopane, a fost înființat un centru mixt de instruire a cadrelor Gestapo și N.K.V.D., acolo desfășurându-se și toate consultările (pe diverse probleme) între înalții reprezentanți ai celor două structuri de securitate.

În privința teritoriilor „eliberate”, la 1 octombrie 1939 Biroul politic al C.C. P.C. (b) a adoptat o hotărâre privind sovietizarea lor. Se prevedea convocarea în data de 26 octombrie 1939 a Adunării populare ucrainene, formată din aleșii regiunilor de vest ale Ucrainei și a Adunării populare bieloruse – din aleșii regiunilor de vest ale Bielorusiei. Aceste două adunări urmau să decidă transmiterea către comitetele țărănești a pământurilor moșierești, să se pronunțe asupra formei de guvernământ – sovietică sau burgheză, să examineze problema intrării acestor teritorii în componența Uniunii Sovietice, să adopte hotărârea cu privire la naționalizarea băncilor și a marii industrii. Dreptul de a delega reprezentanți în aceste două adunări populare îl aveau comitetele țărănești, administrațiile provizorii ale orașelor, adunările muncitorești de la întreprinderi, adunările gărzilor muncitorești. Apoi, acești aleși, la întrunirile districtuale, urmau să înainteze o candidatură comună din partea districtului. Întreaga campanie electorală urma să se desfășoare sub lozinca instaurării puterii sovietice în teritoriile Ucrainei occidentale și Bielorusiei occidentale, și intrarea acestor teritorii în componența R.S.S. Ucrainene și R.S.S. Bieloruse.

Biroul politic al C.C. P.C. (b) a dispus constituirea cât mai rapidă în aceste teritorii a organizațiilor comuniste. Aceasta s-a făcut prin înscrierea în rândurile partidului comunist a „muncitorilor fruntași, care au acordat ajutor Armatei roșii”, a celor demobilizați din armată (au fost cca. 1.000 trimiși la dispoziția organelor de partid din Ucraina și cca. 800 – organelor de partid din Bielorusia). Suplimentar, pentru lucru în aceste teritorii, au fost mobilizați cca. 2.000 de comuniști ucraineni și cca. 1.500 de comuniști bieloruși.

Până la desfășurarea alegerilor, administrațiile provizorii ale regiunilor urmau să fie alcătuite din câte patru persoane: două de la armată, una de la N.K.V.D. și una din administrația provizorie a orașului de reședință a regiunii.

Administrația provizorie a regiunii numea comisarii la conducerea băncilor, iar în Lvov și Belostok, au fost detașați împuterniciți ai Băncii de Stat a U.R.S.S. Toate conturile bancare practic au fost înghețate. Consulatele străine din aceste teritorii – lichidate.

Experimentul polonez, i-a permis Biroului politic al P.C. (b) al U.R.S.S. să-și cizeleze planul-model de sovietizare, care ulterior a fost aplicat și teritoriile finlandeze anexate, în republicile baltice, în Basarabia și nordul Bucovinei. O reeditare a acțiunilor din Polonia anului 1939/1940 a făcut-o SMERȘ-ul, în Europa „eliberată de fascism”.

Sus menționatul Mihail Mondici, în primele sale zile de activitate în SMERȘ se întreba, de ce contrainformațiile militare sovietice se interesau nu numai de spionajul inamic, dar și de toți cei ce nu erau comuniști? Răspunsul l-a găsit imediat: „Sistemul sovietic nu tolerează nici o altă ideologie. El se recunoaște doar pe sine însăși, ca fiind singurul adevărat. Este construit pe același principiu ca și religia – «Nu este un alt Dumnezeu, decât Mine». Diferența e doar că, slujitorii bisericii atrag credincioșii prin forța adevărului lui Dumnezeu, în timp ce slujitorii sistemului sovietic, cekiștii, îi impun pe oameni să creadă în justețea absolută a socialismului și comunismului, fără să facă abstracție de nici un fel de metode.

Partidul Comunist, propovăduitorul sistemului sovietic, de mult timp a ajuns la concluzia că, socialismului și comunismul nu dispun de puterea adevărului absolut, ca biserica și, de aceia, partidului i-au trebuit altfel de predicători. Aceștia – continua Mihail Mondici – sunt cekiștii de tot felul. Lucrătorii SMERȘ-ului sunt cekiști de categoria superioară. Destinația lor este de a vântura acea Europă, care gândește altfel, nu recunoaște sistemul sovietic. Și să dezrădăcineze atât de bine, încât să nu rămână nici un cuib care să gândească altfel”.

Lichidarea elementului ostil era vital necesară, „Însă, lichidat trebuia nu doar pentru că era dușman, dar și pentru ca cei din jur să vadă moartea lui și pentru ca în mintea lor să nu se nască negarea sistemului sovietic și dorința de a se lupta cu el”.

Zeci de mii de lucrători ai SMERȘ-ului răvășeau teritoriile „eliberate”. „Ei răscolesc ca lupii, în teritoriul ocupat de Armata roșie și vântură Europa iubitoare de libertate și nesupusă spiritual. Și unde nu ar merge, acolo nu rămâne nici un focar al liberei cugetări – vor fi numai robi ai sistemului sovietic”. Lozinca SMERȘ „Moarte spionilor!”, în realitate, susține Mondici, a fost „Moarte dușmanilor comunismului!”.

În multe din țările în care a intrat Armata roșie, soldatul sovietic a fost așteptat și întâlnit ca eliberator: „Bucuria călduroasă a cehilor nu avea limite. Ei ne întâlneau ca pe eliberatori, salvatori, oaspeți mult așteptați. Nu! Noi nu le aduceam eliberarea. Noi le aduceam cu noi moartea, doar moartea!”.

Evident că, unii autori contestă caracterul represiv al SMERȘ-ului, considerând că a fost o structură strict contrainformativă, că activitatea SMERȘ nu este „În nici un caz, deloc, o pată de tristă amintire”. Ei mai susțin că, delictele populației civile nu intrau în competența SMERȘ, de aceasta ocupându-se organele teritoriale ale N.K.V.D. – N.K.G.B. Mai mult, organele SMERȘ nu puteau condamna la închisoare sau la moarte, neavând atribuții de instanță judecătorească. Sentințele erau emise doar de tribunalele militare și Consfătuirile speciale de pe lângă N.K.V.D. (ultimele nu puteau da condamnări la peste 8 ani de închisoare).

Istoricul rus Vadim Telițîn, autorul lucrării „«SMERȘ»: operațiuni și executori”, este de altă părere. El pe bună dreptate susține că, „«SMERȘ» – a fost [constituit] nu doar și nu numai pentru prinderea spionilor, dar lupta și cu eventuala apariție a unor noi decembriști, deja pe stil sovietic. Și tindea să demonstreze că, statul întotdeauna se află deasupra omului”.

Într-adevăr, printre măsurile de reconstrucție postbelică luate de autoritățile de la Kremlin, un loc important l-a avut restabilirea controlului statului asupra individului și a societății sovietice. Era o măsură absolut necesară pentru regimul sovietic, vitală, căci în perioada războiului supravegherea populației privind opțiunile politice a slăbit, iar pluralismul amenința existența regimului comunist.

Vadim Telițîn mărturisește că, pe parcursul investigațiilor sale, nu a descoperit multe materiale despre lupta nemijlocită a SMERȘ-ului cu spionajul german, ceea ce-i permite să afirme că, activitatea acestei structuri era îndreptată spre: 1. combaterea „elementului antisovietic”, care contesta sistemul sovietic; 2. prevenirea refugierii cetățenilor sovietici și a dezertării militarilor din Armata sovietică; 3. verificarea persoanelor revenite din prizonierat. „Se poate spune – conchide Vadim Telițîn – că acesta este un aparat represiv în formă pură și în nici un caz unul contrainformativ”.

Mihail Mondici relata despre un cutremurător interogatoriu la care a asistat în calitate de translator: „Acesta era un «slovac», de vreo 16 ani, murdar, slab, cu ochii fără de viață, în zdrențe și cizme rupte. De la el aducea a un amestec neplăcut de murdărie și transpirație. …Eu multe am văzut în viață, trecând prin șase închisori gestapoviste, – dar o astfel de înjosire a omului de către om, așa precum era în biroul căpitanului Șvarț (anchetator SMERȘ – n.n.), nici o dată nu am avut ocazia să văd.

Slovacul îi pupa cizmele căpitanului și îl implora, îl ruga, plângea. Însă, pe fața căpitanului nu era nici un pic de compasiune. …Implorările slovacului m-au cutremurat profund. Bine că eu nu sunt în biroul de anchetă”.

„Protectorii fideli ai sistemului sovietic – mai adăuga Mihail Mondici – funcționarii SMERȘ-ului – nu știu nici de milă, nici de cruțare. Poți de o mie de ori să te căiești, în cel mai sincer mod, – moartea este inevitabilă. Acesta este principiul funcționarilor SMERȘ. Ei nu sunt în stare să-l creadă pe om. Oricine, asupra căruia planează o umbră de suspiciune, care deja a greșit o dată în fața Uniunii Sovietice – trebuie să moară”. Tot el mai spunea că, „Atitudinea mea față de moarte s-a schimbat în mod radical. Mai devreme eu nu înțelegeam psihologia oamenilor care se hotărau să se sinucidă și-i consideram demenți. Acum însă, eu văd că, sinuciderea, în cazurile similare cu al meu, este cea mai bună soluție pentru a evita chinuri și înjosiri suplimentare, după care, oricum, te vor împușca”.

În afară de componenta contrainformativă și represivă, SMERȘ-ul s-a ocupat și de judecarea celor pe care îi aresta și îi ancheta. În aceiași zi de 19 aprilie 1943, când a fost înființat SMERȘ-ul, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a emis decretul „Cu privire la măsurile de condamnare a răufăcătorilor germano-fasciști, vinovați de asasinarea și torturarea populației civile sovietice și a prizonierilor din Armata roșie, a spionilor, a trădătorilor de Patrie din rândul cetățenilor sovietici și a complicilor lor”. Decretul, pe lângă altele, prevedea înființarea tribunalelor militare de campanie la diviziile armatelor de operațiuni, alcătuite din: președintele tribunalului militar al diviziei, șeful Secției de contrainformații SMERȘ a diviziei (subl. n.), locțiitorul comandantului diviziei pentru educația politică și procurorul diviziei, care să-i judece pe cei vizați de respectivul decret. Prezida ședințele, ofițerul cu gradul militar cel mai înalt al unității militare respective. Aplicarea condamnării la moarte trebuia făcută numai cu avizul Consiliului Militar al frontului. Însă, comandantul frontului, avea dreptul să anuleze condamnarea, inclusiv pe cea capitală. Aceste instanțe și-au încetat activitatea imediat după ce Armata sovietică a eliberat teritoriul sovietic și a trecut hotarul Uniunii Sovietice.

Toate dosarele referitoare la „trădătorii Patriei”, „trecerea de partea dușmanului, predarea în prizonierat, agitație contrarevoluționară, teroare, complicitate cu inamicul, atitudini defetiste, suspectare de spionaj” (articolele 58 și 59 din Codul Penal al R.S.F.S. Ruse), erau intentate și investigate nemijlocit de funcționarii Secțiilor speciale ale N.K.V.D., apoi, după crearea noii structuri, de către structurile SMERȘ.

De regulă, pe front tribunalele militare divizionare examinau dosarele acuzaților care aveau gradul militar de la soldat până la căpitan inclusiv, iar cele ale armatelor – de la maior în sus (de la comandant de batalion până la ofițer de stat major al regimentului sau al diviziei). Dosarele intentate coloneilor și generalilor erau examinate de tribunalele militare ale fronturilor. Această împărțire pe instanțe era una neoficială, căci dacă era vorba de un caz deosebit de grav, tribunalul militar al armatei putea judeca și un sergent, și un caporal, dar și un colonel. Toate procesele aveau loc fără participarea apărării, conform legilor stării de război.

Până în vara anului 1942, militarii condamnați erau internați în lagăre de muncă și reeducare, însă mai apoi, (după publicarea ordinelor nr. 227 „Nici un pas înapoi!” și 298 „Dispoziție cu privire la unitățile disciplinare”), erau trimiși să-și „răscumpere păcatele” în batalioanele disciplinare.

Activitățile contrainformative, dar și represive ale SMERȘ-ului, s-au desfășurat în cea mai mare parte în lagărele de concentrare, unde printre prizonierii străini, prizonierii și dezertorii sovietici, și cetățenii sovietici, erau căutați spioni, diversioniști, teroriști, propagandiști, trădători, precum și „elemente antisovietice” de orice natură.

Istoria lagărelor speciale și a punctelor de verificare și filtrare pentru foștii prizonieri sovietici este strâns legată de sistemul penitenciar sovietic și de specificul regimului sovietic. Imediat după venirea bolșevicilor la putere în Rusia, s-a început pe larg practicarea izolarea oponenților politici (și nu numai), prin internarea în lagărele și închisorile V.C.K. Mai exact, e vorba de lagărele de prizonieri din timpul Primului Război Mondial, pe care noua conducere le-a folosit pentru izolarea propriilor cetățeni, considerați indezirabili și a inamicilor capturați în timpul războiului civil din Rusia (1918-1923).

În perioada războiului civil, pe teritoriul Rusiei au fost atestate lagăre de cinci tipuri: lagăre cu destinație specială, lagăre de concentrare clasice, lagăre de producție, lagăre pentru prizonieri și lagăre de triere. Dintre acestea, doar lagărele cu destinație specială aparțineau O.G.P.U., pe când restul – N.K.V.D. al U.R.S.S., conduse de Direcția Generală a muncilor forțate (G.U.P.R. – Главнoe yпpавлeниe пpинyдитeльныx pабoт – ГУПP).

În vara anului 1929, a fost adoptată o măsură, care a pus începuturile G.U.LAG.-ului: s-a decis ca cei condamnați de la trei ani de închisoare în sus, să fie transferați din lagărele N.K.V.D., în cele ale O.G.P.U., care urmau să fie înființate în regiunile bogate în resurse, pentru exploatarea acestora prin munca deținuților. Următorii 10 ani – 1930-1940 – au constituit perioada de formare și consolidare a sistemului G.U.LAG.

Imediat după schimbarea contextului politic de pe arena internațională, pe teritoriul U.R.S.S. au apărut noi tipuri de lagăre, cum ar fi: lagăre speciale pentru prizonierii străini și pentru cetățenii străini. Începuturile acestora au fost puse de campania Armatei roșii împotriva Poloniei (17 septembrie 1939). Deja la 19 septembrie 1939, a fost emis ordinul N.K.V.D. nr. 0308, „Cu privire la organizarea lagărelor de prizonieri”, în baza căruia, pe teritoriul Uniunii Sovietice urmau să fie constituite 8 asemenea lagăre (la Starobelsk, Kozelsk, Suzdal, Ostașkovo, etc.). Pentru coordonarea activității lor și în general, pentru soluționarea problemelor legate de acei deținuți, era înființată Direcția pentru prizonieri și internați a N.K.V.D. (reorganizată la 11 ianuarie 1945 în Direcția Generală pentru prizonieri și internați a N.K.V.D.-M.A.I. al U.R.S.S.).

La 7 octombrie, legat de această problematică, a fost adoptată Directiva N.K.V.D. 3.456/190, „Cu privire la munca informativă și de agentură în mediul prizonierilor”, la 19 noiembrie 1939, prin ordinul N.K.V.D. nr. 0390, a fost aprobată „Instrucțiunea provizorie privind paza armată a lagărelor de prizonieri de către unitățile trupelor de escortă ale N.K.V.D. al U.R.S.S.”, iar la 29 decembrie 1939, prin ordinul N.K.V.D. nr. 0438 a fost adoptată „Instrucțiunea provizorie privind lucrul punctelor N.K.V.D. de primire a prizonierilor”.

Și dacă după campania din Polonia s-au organizat lagăre de prizonieri străini (polonezi), deja după campania militară din Finlanda (30 noiembrie 1939 – 12 martie 1940), au fost înființate și lagăre pentru militarii sovietici.

Numărul militarilor sovietici, capturați de finlandezi a fost de peste 5.000 de oameni. După semnarea armistițiului sovieto-finlandez (12 martie 1941), din prizonieratul finlandez au revenit 5.468 de militari, dintre care 301 comandanți superiori, 787 comandanți inferiori și 4.380 de soldați. Nu au dorit să revină din Finlanda 99 de militari – 8 comandanți superiori, 1 comandant inferior și 99 de soldați.

Problema soldaților sovietici, care au nimerit în prizonieratul inamic, era o premieră pentru conducerea de la Kremlin, așa că s-a decis soluționarea ei printr-o măsură radicală (același radicalism îl atestăm și în cazul prizonierilor polonezi, asasinați la Katyn): în vara anului 1940, L. Beria îi scria lui I. Stalin că, el consideră necesar ca 4.354 de foști militari sovietici, care au revenit din prizonieratul finlandez și „asupra cărora nu există suficiente materiale (referitoare la circumstanțele în care au fost făcuți prizonieri și la comportamentul din prizonierat – n.n.) pentru a fi trimiși în judecată”, să fie judecați de Consfătuirea Specială a N.K.V.D. și trimiși în lagăre de muncă și corecție, pentru un termen de 5-8 ani de zile. Cu alte cuvinte, urma să fie „judecați” chiar și cei ce nu puteau fi acuzați de ceva anume. Majoritatea însă, au fost condamnați pentru „încălcarea jurământului militar” și „trădarea Patriei” (!), adică pentru că au nimerit în prizonierat.

Internații din lagărele cu foști prizonieri făcuți de Armata finlandeză, de regulă erau lichidați, prin condamnări la moarte sau ani grei de detenție, astfel că, aproape nimeni nu a mai reușit să revină acasă. Se estimează că numărul celor internați în urma războiului cu Finlanda a fost de 4.897 de militari, dintre care 232 au fost condamnați la moarte și executați.

După declanșarea Războiului germano-sovietic (22 iunie 1941), au fost adoptate noi dispoziții privind internarea militarilor sovietici. Mai exact, la 28 decembrie 1941, a fost emis ordinul N.K.V.D. nr. 001735, „Cu privire la constituirea lagărelor speciale pentru foștii militari ai Armatei Roșii, care s-au aflat în prizonieratul sau în încercuirea inamicului”. Acest ordin a fost urmat de un altul – nr. 0521 din 29 decembrie 1941 al Comitetului de Stat al Apărării –, prin care au fost organizate pe lângă fiecare armată, câte un punct de concentrare și tranzit a foștilor ostași sovietici, căzuți în prizonieratul sau în încercuirea inamicului. Toți aceștia, urmau să fie supuși unei verificări (filtrări), în vederea identificării trădătorilor, spionilor și dezertorilor. Procedura era stabilită de ordinul N.K.V.D. nr. 00249 din 3 februarie 1942, „Cu privire la organizarea evidenței operative în Secțiile speciale pentru lagărele speciale ale N.K.V.D.”. Documentul prevedea interogarea militarului de către anchetator, iar răspunsurile trebuiau notate într-un formular-tip, unde, în afara datelor de identitate, urmau să fie trecute circumstanțele în care militarul sovietic a fost luat prizonier (data, locul), unde a fost internat cât a fost prizonier, etc., stabilindu-se astfel dacă se făcea sau nu vinovat de anumite fapte.

În perioada 22 iunie 1941 – 8 mai 1945, Armata sovietică a luat în prizonierat 4.377.300 de ostași ai inamicului. După înfrângerea Armatei din Kwantung, numărul prizonierilor a crescut cu 639.635 de persoane. În afara acestora, în lagăre au fost internate 208.239 de persoane din statele Europei Răsăritene „eliberate” de Armata sovietică, apte din punct de vedere militar; 61.573 de funcționari și angajați ai diverselor structuri de stat – redactori de ziare, jurnaliști, judecători, procurori, etc. Internarea acestora s-a făcut pentru a fi „prevenite actele teroriste și diversiunile în spatele trupelor sovietice aflate în înaintare”.

Potrivit unui document oficial sovietic din 27 iunie 1945, situația prizonierilor luați de Armata sovietică pe parcursul anilor 1941-1945, se prezenta în felul următor: numărul total era de 3.120.944 de prizonieri, dintre care generali – 227, ofițeri – 82.111, sergenți și soldați – 3.038.606. Începând cu anul 1941 și până în anul 1945, numărul de prizonieri a fost într-o continuă creștere: 1941 – 9.147, 1942 – 46.047, 1943 – 181.148, 1944 – 704.853 și 1945 – 2.179.749 de prizonieri. Din cei 2.179.749 din anul 1945, 1.390.516 (134 ofițeri, 42.508 ofițeri și 1.347.874 sergenți și soldați) prizonieri au fost capturați de armatele sovietice după capitularea Germaniei (9 mai 1945).

O parte din numărul total al prizonierilor sovietici, au fost folosiți la constituirea „unităților naționale” pro-sovietice: unguri – 21.787 (din care 1.375 de ofițeri), români – 20.446 (1544 ofițeri – 2 generali – Mihail Lascăr și Romulus Dimitriu), cehoslovaci – 9.089 (70 ofițeri), iugoslavi – 2.542 (48 ofițeri), polonezi – 1935.

Din numărul total de prizonieri, 1.931 au fost predați autorităților finlandeze după semnarea convenției de armistițiu, 1.500 – Comitetului Național „Franța Liberă”, 3.069 – organelor de repatriere, 2.056 – organelor de informații și politice ale Armatei sovietice, 95 – arestați de organele N.K.V.D.-N.K.G.B., 74.158 – trimiși la munci, 4.267 – transferați în lagărele speciale de cetățeni sovietici, 358 – trimiși în școli de partizani și organizații „patriotice”.

De la declanșarea războiului germano-sovietic (22 iunie 1945) și până la 20 iunie 1945, au murit în prizonieratul sovietic 318.489 de militari, dintre care: 179.327 germani, 45.850 români, 31.820 unguri, 27.104 italieni, 16.318 alte naționalități, 18.070 neidentificați.

Potrivit datelor Marelui Stat Major al Armatei sovietice, Germania și aliatele ei, au luat în prizonierat pe parcursul războiului, circa 4.559.000 de soldați și ofițeri sovietici. Pornind de la ideea că toți aceștia trebuiau verificați și filtrați, vedem că volumul de lucru al SMERȘ-ului a fost extrem de mare.

Activitățile N.K.V.D. din lagărele de prizonieri străini, a fost continuată din 1943 de structurile SMERȘ, în vederea identificării criminalilor de război (în anii 1941-1945, au fost date în căutare circa 30.000 de criminali de război), spionilor, diversioniștilor, etc.

Starea lor fizică și psihologică era deplorabilă: „În general, condițiile din lagăr i-au transformat pe nemți în animale. Ei nu se spală, nu se bărbieresc, nu își spală lenjeria. Pentru o bucățică de pâine, pentru o țigară, sunt gata să și-i trădeze pe cei mai buni prieteni. …Puțini sunt pe lume oameni, care în asemenea condiții de lagăr sunt capabili să-și păstreze demnitatea. …Acum eu definitiv m-am convins că, omul este o ființă slabă și că, condițiile de viață îl pot schimba până la nerecunoaștere – îl pot transforma în animal. …În hol, la ușa biroului nostru, stă o coadă de nemți murdari, extenuați până la limită. Pe rând, ei intră la noi în birou. …Nemții răspund la toate întrebările mecanic, fără să se gândească. …Câteodată, el (anchetatorul – n.n.) le verifică buzunarele. Ceasuri, inele și alte obiecte de preț nu sunt la niciunul dintre ei. În schimb, fiecare are o fotografie cu soția sa, copiii sau iubita. La majoritatea (anchetatorul – n.n.) găsește poezioare vulgare sau desene erotice. …Lăsându-l să plece pe cel «jefuit», el (anchetatorul – n.n.) cu grijă ascunde desenele cu femeile dezgolite în geanta sa și îl chemă pe «următorul Friz»”.

În lagăre, în afară de SMERȘ, lucra și spionajul industrial: „Sute de mii de prizonieri interogați, dau informații despre industria și agricultura Germaniei”.

După prinderea de către lucrătorii SMERȘ a unei persoane importante din tabăra inamică, creștea simțitor volumul de lucru: „Urmau sute de arestări, interogatorii, informații noi, noi arestări… Iată ce înseamnă «să prinzi un om valoros». Mii de oameni vor merge la muncă silnică, sute vor fi împușcați, iar pe pieptul căpitanului Stepanov (din SMERȘ – n.n.), va apărea un nou ordin”.

În lagărul de prizonieri germani de la Pardubice din Cehia, la 14 iunie 1945, în biroul de anchetă „a intrat un locotenent-colonel masiv. Cu fața rotundă, cu obrajii rumeni, chel, cu o privire pătrunzătoare, el se deosebea prin ceva neobișnuit de ceilalți ofițeri germani”. Era născut la Viena. După cum declara, „eu am fost ofițer de legătură între spionajul nostru (german – n.n.) și spionajul României. Eu vorbesc bine românește…”. Ofițerul german (probabil că este vorba despre Alexandru (Herman) von Stransky), s-a deconspirat involuntar, atunci când anchetatorul SMERȘ i-a propus să discute despre „trecutul istoric”. „În mod prostesc, foarte prostesc s-a dat de gol locotenent-colonelul. Mărturiile lui îi va costa viața pe multe zeci, dacă nu chiar sute de oameni”. Neamțul a dat „informații despre spionajul românesc… nume de șefi ai spionajului românesc”. După interogatoriu, urma să fie trimis cu avionul la Moscova, pentru cercetări minuțioase.

Condițiile din lagăre erau sub orice limită. Spre exemplu, în lagărul de prizonieri de la Nowy Sącz din Polonia, „nu era nici apă, nici lumină. Spații umede, ticsite cu prizonieri de război, murdărie, un miros greoi de transpirație și dejecții umane. Nu este de mirare că pe zi mureau câte douăzeci de oameni”. Pe de o parte, această situație era din cauza indiferenței autorităților, determinată de ura față de categoriile de deținuți cu care lucra SMERȘ-ul. Pe de altă parte, condițiile de dezumanizare erau necesare acțiunii de depistare a elementelor ostile – aceste condiții favorizând denunțurile, autodenunțurile, trădările.

În lagăre SMERȘ-ul acționa „pe bâjbâite”. Șeful echipei operative care lucra în lagăr, zilnic verifica efectivul de ofițeri și își „lansa agentura” (recrutată din rândul deținuților). Doi-trei ofițeri, împreună cu agentul-indicator – persoană care s-a aflat în tabăra adversă, recrutat pentru munca de identificare – „verificau curățenia” în lagăr. Speranțele funcționarilor SMERȘ, în munca de identificare a agenturii inamice și a elementelor ostile, erau legate de „agentură” și agenții-indicatori. Această muncă era facilitată de faptul că, „germanii cu ușurință se denunță unul pe altul”.

Și recrutarea „agenturii de lagăr” nu era foarte dificilă: „Propui o țigară, le promiți eliberarea și din zece recrutați, unul își va face treaba. …Promisiuni mincinoase – mai spunea Mihail Mondici –, neîncrederea, amenințările, denunțurile, interogatoriile, torturile, schingiuirile și moartea – sunt himere ale funcționarilor SMERȘ”.

Așadar, în fiecare lagăr de prizonieri era constituită câte o echipă de 10-15 persoane – foști agenți ai serviciilor de informații adverse, recrutați de sovietici pentru identificarea agenturilor inamice; de asemenea, în același scop erau folosite și „persoanele de încredere” (dintre prizonierii lagărului), plaste în mijlocul internaților pentru culegerea informațiilor compromițătoare.

Pentru militarii străini capturați de trupele sovietice (prizonieri), în teritoriul U.R.S.S. și al statelor ocupate, au fost înființate 24 de lagăre de tranzit de pe lângă fronturi, 72 de puncte de tranzit de pe lângă divizii și armate, peste 500 de lagăre staționare, 214 spitale speciale de campanie, 421 de batalioane de muncă, 322 de lagăre ale organelor de repatriere a prizonierilor, internaților și cetățenilor străini.

După încheierea războiului și desființarea fronturilor (pe lângă care activau organele SMERȘ și existau puncte de filtrare), în teritoriul Uniunii Sovietice existau 43 de lagăre speciale și 26 de lagăre de verificare și filtrare; alte 74 de lagăre de verificare și filtrare și 22 de puncte de concentrare și tranzit existau în teritoriul Germaniei ocupat de trupele sovietice, precum și în alte state ale Europei de Est, intrate în sfera de influență și ocupație sovietică. Ultimele lagăre de acest fel, și-au încetat activitatea numai după moartea lui I. Stalin (5 martie 1953).

La 4 iunie 1945, Comitetul de Stat al Apărării a adoptat decizia „Cu privire la măsurile de utilizare a muncii prizonierilor și dotarea tehnico-materială a lagărelor pentru prizonieri”, care prevedea folosirea muncii prizonierilor în diverse domenii ale economiei sovietice. În această problemă, I. Stalin avea o poziție cât se poate de clară – toți prizonierii apți de muncă, trebuie să fie aduși în U.R.S.S., pentru a plăti pentru daunele materiale cauzate Statului sovietic (în acest caz, reparațiile de război pe care urma să le primească U.R.S.S. în conformitate cu tratatele de pace de la Paris, 1946-1947, nu erau luate în considerație). La fel s-a procedat și cu cercetătorii germani: unii autori prezintă aducerea cercetătorilor germani în U.R.S.S. ca pe un act de binefacere din partea guvernului sovietic, spunând că aceștia nu au fost supuși represiunii, dar „au fost simplu aduși, pentru continuarea lucrului în U.R.S.S.”.

Activitatea de verificare și filtrare a internaților era coordonată de secția a II-a (condusă de colonelul S. N. Kartașov) din Direcția Generală de contrainformații SMERȘ. Pe front, de această misiune se ocupau birourile 3 ale secțiilor 2 din Direcțiile de contrainformații SMERȘ ale fronturilor.

Verificarea preliminară a foștilor prizonieri sovietici se făcea la punctele de concentrare și tranzit de pe lângă armatele de operațiuni sau fronturi. Procedura de verificare a internaților presupunea percheziție corporală, efectuată de funcționarii SMERȘ, în vederea descoperirii materialelor compromițătoare; „lămuriri scrise” de la cei anchetați, privind circumstanțele în care au fost luați prizonieri și referitoare la perioada de detenție în lagărele de prizonieri; luarea interogatoriului, fără a fi completate anchete. Numai după asta, avea loc interogatoriul, în timpul căruia, dar și după, funcționarii operativi încercau să identifice datele/ informațiile controversate din declarațiile anchetatului. În cazul constatării acestora, suspectul era cercetat în continuare prin agentură.

Pentru fiecare persoană verificată era întocmit un „dosar de filtrare (de evidență)”, cu procesul-verbal al interogatoriului și „încheierea” (concluziile) verificării. În cazul persoanelor bănuite de activități ostile, era întocmit un „dosar-formular”, cu materialele operative pe cazul respectiv – rezultatele anchetei, declarațiile suspectului, datele obținute prin agentură și mijloacele tehnico-operative.

Procedura de „filtrare” se încheia în lagărul de verificare și filtrare al frontului, unde această măsură putea continua până la două luni de zile (în punctele de concentrare și triere verificarea dura 5 zile, iar în punctele de verificare și filtrare – 10 zile). Cercetarea din lagărele de verificare și filtrare, bazată pe rezultatele verificărilor anterioare, continua pe direcția operativă și de anchetă.

O bună parte dintre soldații cercetați, erau reîncadrați în unitățile Armatei sovietice și trimiși pe front. Iar cei bănuiți de activități ostile, erau cercetați în continuare, pentru a putea fi judecați și condamnați.

Rezultatele procesului de filtrare a foștilor prizonieri, erau raportate lunar Direcției Generale de contrainformații SMERȘ.

După proporții și amploare, munca de verificare și filtrare nu a avut precedente în istoria serviciilor de securitate din lume. Pentru verificarea prizonierilor și civililor sovietici, în sectoarele fronturilor s-au constituit lagăre speciale, fiecare cu aproximativ 10.000 de internați. Astfel, Frontul II Bielorus avea 30 de lagăre, Frontul II Bielorus – 15 lagăre, Frontul I Ucrainean – 30 de lagăre, Frontul II Ucrainean – 10 lagăre, Frontul III Ucrainean – 10 lagăre și Frontul IV Ucrainean – 5 lagăre (înființate în baza directivei Cartierului General al Comandamentului Suprem nr. 11.086 din 11 mai 1945, pentru „organizarea primirii și întreținerii foștilor prizonieri sovietici și a cetățenilor sovietici eliberați de trupele aliate în teritoriul Germaniei Occidentale, precum și pentru predarea foștilor prizonieri și cetățeni ai statelor aliate nouă, eliberați de Armata Roșie”). În vara anului 1945, pe teritoriul U.R.S.S. existau 43 de lagăre speciale și 26 de lagăre de verificare și filtrare. În teritoriul Germaniei (ocupat de trupele sovietice) și în alte state ale Europei de Est erau încă 74 de lagăre de verificare și filtrare și 22 de puncte de concentrare și tranzit.

Ritmul și volumul de muncă pe direcția verificării, reies din următoarele cifre: în perioada 1 februarie – 4 mai 1945, în zece puncte de concentrare și tranzit ale direcției de contrainformații a Frontului III Ucrainean, au fost verificate 58.686 de persoane, dintre care 16.456 erau foști soldați și ofițeri ai Armatei sovietice, iar 12.160 erau repatriați sovietici, restul erau copii, cetățeni sau militari străini. Din numărul total al acestora, 378 erau bănuiți de activități antisovietice și în privința lor cercetările au fost extinse.

Sigur că aceste anchete deranja cea mai mare parte din foștii militari sovietici, internați în aceste lagăre. Era deranjant că, după ce au stat o perioadă în lagărele germane de prizonieri, acum erau internați în altele, unde ai lor îi anchetează și îi tratează cu o mare neîncredere. Această situație o considerau nedreaptă și umilitoare. La anchetele (interogatoriile) SMERȘ-ului, multe din întrebările ce li se adresau „erau naive până la prostie – de parcă le-a gândit un retardat”.

Multor foști ostași sovietici, ajunși în prizonierat, le venea greu să le explice ofițerilor SMERȘ, de ce au nimerit în prizonierat, de ce nu au fugit, de ce nu s-au împușcat. Le era greu, deoarece funcționarii SMERȘ-ului au însușit foarte bine cuvintele lui Stalin, care spunea că „Prizonieri ruși nu există. Soldatul rus se luptă până la sfârșit. Dacă el alege prizonieratul, el automat încetează să mai fie rus…”. În societatea sovietică se formase o atitudine extrem de negativă față de acești cetățeni sovietici, o atitudine care, în mod paradoxal, era mai rea decât față de prizonierii germani, români, japonezi, etc. După cum subliniază istoricul rus A. Bicehvost, „Problema soldaților sovietici prizonieri”, a fost și rămâne una acută, atât pentru cei ce au fost în prizonierat, cât și pentru familiile lor (era o „pată”, care nu se „spăla” nici cu trecerea anilor ), adică e vorba de drama a zeci de milioane de oameni.

Mulți dintre ei au fost condamnați la moarte (pentru trădare) și executați, alții au fost trimiși la muncă silnică și numai 20% din prizonierii sovietici, au fost lăsați să plece la casele lor. Atitudinea față de repatriați era una extrem de negativă, iar pentru cei ce au fost prizonieri era un blestem pentru toată viața. Mihail Mondici sublinia îngrozit că, „Mă sperie neîncrederea diabolică a lucrătorilor SMERȘ față de concetățenii lor” repatriați sau prizonieri. Deși propaganda sovietică strigă într-un glas că, trebuie să fie manifestată față de acei „mucenici” un „profund respect și compasiune”, funcționarii SMERȘ îi priveau cu totul altfel: „Pentru ei, cetățenii sovietici, care au fost la munci forțate în Germania, sunt o masă care mișună de spioni și este contaminată de ura față de orânduirea sovietică. De aceia, ei îi verifică pe fiecare repatriat, în modul cel mai amănunțit”, inclusiv prin agentură.

Despre nemulțumirea ostașilor sovietici cercetați de SMERȘ, unii autori susțin că a fost ceva absolut necesar: „Aici, pe pământul lor, după sârma ghimpată, ei se chinuiau împreună: jertfe și călăi, eroi și trădători. Foști aviatori, tanchiști, artileriști, cercetași-infanteriști nu evitau să folosească cuvinte grele în accesul lor de furie justă față de funcționarii contrainformațiilor fără suflet, așa cum le părea lor. Însă, această durere involuntară, care le era cauzată, a fost justificată și inevitabilă”. În sprijinul acestei opinii ar veni statisticele existente: procentul „trădătorilor sovietici” era de 8-10% din numărul total al prizonierilor sovietici.

Neîncrederea era manifestată chiar și față de ofițerii superiori, reveniți din prizonierat. În urma repatrierilor, în U.R.S.S. au fost readuși 37 de generali și comandanți de brigadă sovietici, făcuți prizonieri de germani. Dintre aceștia, numai 26 au fost restabiliți în drepturi.

O atitudine plină de suspiciune și brutalitate, au avut-o contrainformațiile sovietice și față de cetățenii civili din teritoriile ocupate de trupele sovietice – „francezi, belgieni, englezi, olandezi, danezi, norvegieni, cehi și sârbi… Pentru «smerșoviști» nu există drept internațional. Cu cetățenii statelor străine ei se răfuiesc în felul său. Aici, în teritoriul ocupat de Armata roșie, ei fac ceea ce nu pot face peste hotare – să lichideze contrarevoluția. […] În general, – spunea Mihail Mondici – eu demult timp urmăresc psihologia stranie a funcționarilor SMERȘ-ului. Pentru ei Polonia – e ceva așa, o țărișoară, care poate fi luată în considerare, dar nu este obligatoriu. Cehoslovacia pentru ei – e cum ai scuipa! Ungaria – nu e mai importantă ca Cehoslovacia. Lucrătorii SMERȘ-ului vorbesc despre state, precum despre Ivan Ivanovici sau Piotr Petrovici: «Dacă vreau – îi dau un pumn în față, dacă vreau – îl grațiez»”.

O problemă plină de dramatism, în care a fost direct implicat SMERȘ-ul, era repatrierea cetățenilor sovietici (civili) ajunși peste granițele Uniunii Sovietice. Majoritatea lor s-au pomenit în afara granițelor sovietice din cauza războiului (mulți fiind aduși pentru munci forțate în Germania), iar alții – considerați „cetățeni sovietici” – nici nu au trăit în U.R.S.S., refugiindu-se în Occident după revoluția bolșevică sau erau urmași ai acestora. Cu toții erau identificați și internați în lagăre de triere. După cum sublinia Mihail Mondici, lagărele de prizonieri germani, erau mai puțin importante – nemții oricum urmau să fie duși la muncă în Uniunea Sovietică. Erau lăsați în pace și vlasoviștii: nu era necesar să fie anchetați, căci și așa totul era clar – urmau să-și ispășească pedeapsa prin zeci de ani de lagăre. Mult mai importante erau lagărele de repatriați sovietici, unde era mult de muncă.

Potrivit datelor președintelui Comitetului Internațional al Crucii Roșii, Paul Ruegger (1948-1955), numărul persoanelor, la scară globală, care și-au părăsit patria (cu sau fără voia lor) și și-au pierdut averile în anii celui de-al Doilea Război Mondial și în primii ani postbelici, a fost de circa 60 de milioane, dintre care, peste 15,5 milioane de deportați și refugiați se aflau în Europa. Numai de pe teritoriul U.R.S.S. au fost deportate în Germania și în alte state europene 4.794.087 de persoane (din R.S.S. Moldovenească au fost 84.475 de deportați/ refugiați). Așadar, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, pe teritoriul statelor Europei se aflau aproape 5 milioane de cetățeni sovietici – prizonieri, civili duși la muncă în Germania sau persoane refugiate din fața amenințării sovietice, odată cu retragerea trupelor germane de pe Frontul de Est. Circa 2/3 dintre aceștia erau civili și 1/3 erau prizonieri, din care aproximativ 72% erau de etnie rusă și ucraineană (dintre cei deportați la munci forțate în Germania, ucrainenii erau pe primul loc după număr).

Acordurile încheiate între aliați la Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945), în zilele de 10 și 11 februarie 1945, prevedeau repatrierea cetățenilor sovietici din zonele de ocupație anglo-franco-americane – foști militari ai Armatei roșii, cetățeni sovietici care au colaborat cu autoritățile de ocupație, cetățeni sovietici deportați la munci forțate în Germania, etc. Prevederile acordurilor erau valabile pentru absolut toți cetățenii sovietici, iar repatrierea în U.R.S.S. era obligatorie (forțată). Kremlin nu puteau admite creșterea numărului emigranților din Occident, ostili regimului comunist. Desigur că, soluționarea situației acestor „jertfe ale războiului”, „era obligația directă a învingătorilor”, însă nu putem fi de acord cu asta, atunci când vine vorba de repatrierea forțată.

Atât W. Churchill, cât și F. Roosvelt au fost de acord cu revenirea în Uniunea Sovietică a cetățenilor sovietici, care au nimerit în prizonieratul german sau au fost duși la munci forțate în Germania. A urmat semnarea la 22 mai 1945, în orașul german Halle, de către U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie și Franța, a „Planului de transfer peste linia trupelor (sau a „zonelor de ocupație” – n.n.) a foștilor prizonieri și civili, eliberați de Armata Roșie și trupele aliate”. Documentul conținea „instrucțiuni tehnice” pentru aliați, de repatriere a cetățenilor străini, aflați în zonele lor de ocupație a Germaniei. Erau vizate aproximativ 10,5 milioane de persoane, dintre care 5,4 milioane erau cetățeni sovietici. În baza acestor înțelegeri, după 9 mai 1945, Uniunii Sovietice i-au fost predați 1.682.000 de foști prizonieri și peste 3,5 milioane de civili-cetățeni sovietici.

Pentru implementarea acordurilor, încă la 24 octombrie 1944 s-au format comisii de repatriere sovietice (la o săptămână de la promisiunile britanicilor, făcute lui V. Molotov, că vor facilita acțiunea de repatriere a cetățenilor sovietici, și nu numai, în U.R.S.S.), conduse de împuternicitul Consiliul Comisarilor Poporului, general-locotenentul Filipp I. Golikov (din luna iulie 1940, a deținut funcția de șef al Direcției de informații – „Rezvedupr” – a Marelui Stat Major), ajutat de generalul K. D. Golubev. În același sens, la 6 ianuarie 1945, Consiliul Comisarilor Poporului a adoptat hotărârile „Cu privire la organizarea primirii și plasării cetățenilor repatriați ai U.R.S.S. din Germania și statele ocupate de aceasta” și „Cu privire modul de repatriere a prizonierilor aliați și a cetățenilor internați, eliberați de Armata Roșie”. În baza lor, au început să funcționeze pe lângă statele majore ale armatelor de operațiuni, birouri pentru problemele repatrierii, din care făceau parte și funcționarii SMERȘ. În baza acelorași decizii, au fost formate și puncte de concentrare și tranzit pentru internarea și verificarea cetățenilor sovietici din teritoriile cucerite de Armata sovietică. Cele două decizii au stabilit principiile și mecanismele de bază pentru repatrierea cetățenilor sovietici și străini. Pentru realizarea acestor hotărâri, șeful Spatelui Armatei roșii și Împuternicitul Consiliului Comisarilor Poporului pentru problemele repatriaților, au adoptat la 18 ianuarie 1945 directive comune, care conțineau instrucțiuni în legătură cu primirea, plasarea, întreținerea, etc. a repatriaților. Potrivit acestor directive, repatriații sovietici urmau să fie împărțiri pe șase categorii: foști prizonieri – soldați și subofițeri; foști prizonieri – ofițeri; prizonieri și civili care au făcut parte din structurile militare sau paramilitare germane; cetățeni civili deportați/ internați; locuitori ai zonelor de graniță; copii orfani.

După această repartizare, foștii prizonieri – soldați și subofițeri – urmau să fie trimiși în punctele de concentrare de pe lângă armate, iar după ce treceau prin „filtrul” SMERȘ-ului, trebuiau să ajungă în unitățile de rezervă ale armatelor sau fronturilor sovietice.

Perspectivele erau mai sumbre pentru ofițeri, care după „filtrarea” SMERȘ-ului urmau să fie trimiși direct în lagărele speciale ale N.K.V.D. Cei condamnați de tribunalele militare pentru trădare, trebuiau internați în lagărele de muncă și tratați ca deținuți de drept comun. O mare parte din ofițeri însă, ca pedeapsă, trebuia trimisă în prima linie a frontului, în batalioanele disciplinare, cu gradul de soldat. Numai după ce își ispășeau astfel pedeapsa, puteau fi restabiliți în grad și în funcție.

Cea de-a treia categorie – prizonieri și civili, care au făcut parte din structurile militare sau paramilitare germane – urmau să fie internați în lagărele speciale ale N.K.V.D. Dosarele liderilor mai importanți din această categorie (cazaci, vlasoviști, agenți ai serviciilor de informații ale adversarului, etc.) trebuiau examinate de organele extrajudiciare – „troici”, alcătuite din reprezentanții N.K.G.B., N.K.V.D. și SMERȘ. Acestea urmau să dea sentințe de condamnare la moarte, la munci silnice, la închisoare și lagăr în G.U.LAG. Aici trebuiei să adăugăm, că prevederile de mai sus, s-au respectat cu strictețe și chiar s-a dat dovadă de exces de zel.

După capitularea Germaniei și încheierea războiului în Europa, autoritățile sovietice au trecut la extinderea lucrului organelor de repatriere. La 11 mai 1945, a fost emisă directiva Cartierului General al Comandamentului Suprem nr. 11.086, pentru „organizarea primirii și întreținerii foștilor prizonieri sovietici și a cetățenilor sovietici eliberați de trupele aliate în teritoriul Germaniei Occidentale, precum și pentru predarea foștilor prizonieri și cetățeni ai statelor aliate nouă, eliberați de Armata Roșie”, prin care urmau să fie înființate în șase fronturi ale armatelor sovietice circa 100 de lagăre speciale, prevăzute cu o capacitate de detenție a 10.000 de oameni fiecare. La punctul 6 al documentului se spunea că, „Verificarea foștilor prizonieri sovietici și a cetățenilor eliberați din lagărele, care urmau să fie înființate, să fie trecută pe seama: 1) organelor de contrainformații SMERȘ – foștii militari ai Armatei Roșii; 2) comisiilor de verificare, alcătuite din reprezentanții N.K.V.D., N.K.G.B. și SMERȘ, aflate sub conducerea reprezentantului N.K.V.D. – persoanele civile. Termenul de verificare să fie nu mai mare de 1-2 luni”.

Pentru punerea în aplicare a directivei de mai sus, la 14 mai 1945, comisarul afacerilor interne (N.K.V.D.) L. Beria, a semnat ordinul nr. 00474, „Cu privire la verificarea și filtrarea în punctele de concentrare și tranzit de pe front a cetățenilor sovietici eliberați de trupele noastre”. Potrivit documentului, în punctele de concentrare și tranzit au fost formate comisii de verificare și filtrare, din care făceau parte reprezentanții N.K.V.D. (președinte al comisiei), SMERȘ și N.K.G.B. (membri). Termenul de verificare a internaților nu trebuia să depășească 1-2 luni. Militarii verificați și asupra cărora nu planau acuzații, urmau să fie trimiși la unitățile militare, iar civilii care nu aveau „păcate” față de Statul sovietic, trebuiau trimiși la locurile de trai. În cadrul N.K.V.D. al U.R.S.S. a fost creat Biroul „F” (filtrare), condus de generalul Pavel Sudoplatov, care trebuia să coordoneze operațiunea de verificare și filtrare a repatriaților sovietici și străini.

În baza deciziei Consiliului de Stat al Apărării din 16 iunie 1945 și a deciziei comune a Consiliului Comisarilor Poporului și C.C. al P.C.(b) al U.R.S.S. din 23 iunie 1945, „Cu privire la măsurile de organizare a întâlnirii, însoțirii și angajării în câmpul muncii a cetățenilor sovietici repatriați”, au fost înființate puncte de concentrare și tranzit pentru repatriații sovietici, de-a lungul graniței occidentale a U.R.S.S. Primirea primilor repatriați în aceste puncte, era preconizată începând cu 15 iulie 1945. Însă, din cauza problemelor de logistică (dotarea precară a punctelor, dificultăți în asigurarea asistenței medicale), care au existat și pe parcursul activității ulterioare, termenul nu a fost respectat. De obicei, punctele de concentrare și tranzit erau amplasate în cazărmi, școli, șoproane, garaje, etc. În unele puncte, repatriații se adăposteau în corturi improvizate din pături sau în hrube.

În perioada iulie-octombrie 1945, comisiile de repatriere sovietice au fost completate cu personalul necesar, în număr de 50.755 de persoane, din care 44.827 erau militari, iar 5.928 – angajați civili. Din totalul de funcționari, 3.773 se ocupau de repatrierea cetățenilor străini, iar 46.971 – de repatrierea cetățenilor sovietici în U.R.S.S.

Misiunea de bază a organelor de repatriere era readucerea forțată în U.R.S.S., fără nici un fel de excepții, a tuturor supușilor sovietici, indiferent de dorința lor de a reveni sau nu în patrie, pentru a nu admite formarea în Occident a unei „noi emigrații” ostile regimului sovietic. Pe seama organelor de repatriere era și realizarea operațiunii de repatriere a prizonierilor și internaților japonezi, germani, austrieci, italieni, unguri, români, polonezi, etc., aflați în lagărele Direcției Generală pentru prizonieri și internați a N.K.V.D.-M.A.I.

Generalul Golikov și-a trimis reprezentanți aproape în toate statele europene, în Egipt, Iran și S.U.A., pentru a organiza repatrierea tuturor cetățenilor sovietici ajunși acolo. Câteva milioane de oameni, proveniți din spațiul sovietic și care – mulți dintre ei – fugiseră de regimul comunist, trebuiau extrădați aliatului sovietic. Se dorea repatrierea cât mai multor „cetățeni sovietici” și „aproape în toate statele capitaliste, funcționarii organelor de repatriere („toți colaboratorii acestor misiuni erau securiști profesioniști”) au fost oficial acreditați ca funcționari ai ambasadelor și misiunilor diplomatice, în funcții diplomatice, și întreaga muncă o desfășurau din numele ambasadelor sovietice sub conducerea ambasadorilor, trimișilor și împuterniciților cu afaceri”. În statele în care nu erau misiuni sau reprezentanțe ale comisiilor de repatriere, realizarea repatrierilor era trecută în sarcina ambasadelor U.R.S.S.

În operațiunea de repatriere erau antrenate mai multe structuri ale Statului sovietic – Direcția Împuternicitului pe problemele repatriaților, Comisariatul Poporului al Afacerilor Externe, Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne (N.K.V.D.), Direcția Generală de contrainformații SMERȘ a Comisariatului Poporului pentru Apărare, Marele Stat Major al Armatei sovietice, Direcția spatelui frontului al Armatei sovietice, comisarii N.K.V.D. din republicile U.R.S.S. Activitatea de identificare (căutare) și „filtrare” a cetățenilor și prizonierilor sovietici era desfășurată de SMERȘ, în colaborare cu Direcția împuternicitului Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. pentru problemele repatriaților și cu rezidențele externe ale Direcției I-a a N.K.G.B. al U.R.S.S. și ale Direcției Generale de Informații (G.R.U.) a Marelui Stat Major al Armatei sovietice.

Unii istorici ruși consideră că, operațiunea de repatriere era pentru autoritățile sovietice ceva inedit și lipsea experiența necesară în realizarea ei. Dar, cu toate acestea, „organele de repatriere cu succes se isprăveau cu toate misiunile, ce le-au fost trasate de Guvernul Uniunii Sovietice”. Noi însă, am spune că, succesul organelor de repatriere se datorează tocmai vastei experiențe în acest sens. Aici este suficient doar să amintim despre sistemul concentraționar al G.U.LAG-ului – o vastă rețea de lagăre, cu deportați de pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice.

Războiul mondial i-a oferit guvernului sovietic ocazia să se războiască cu emigrația – cu opoziția pe care o avea în Occident, iar aliații i-au permis și i-au facilitat acest lucru. Spre exemplul, unul din comandanții căzăcimii, generalul Krasnov, a fost capturat de trupele britanice, care i-au adus la cunoștință că, potrivit acordurilor existente, el va fi extrădat părții sovietice. Generalul, pe bună dreptate, a ripostat spunând că, „Mă scuzați, dar eu nu sunt cetățean al U.R.S.S. și nici o dată nu am fost”, la care i s-a răspuns că „Aceasta nu are nici o importanță!”. La 31 mai 1945, generalul Krasnov a fost predat sovieticilor. Aceiași soartă au avut-o mulți alții.

Repatriații proveneau din Germania, Norvegia, Franța, Belgia, Olanda, America de Nord și chiar din statele neutre. Printre ei, erau sute de mii de persoane refugiate din Rusia încă în anii 1918-1919 și nu aveau cetățenie sovietică, fiind cetățeni ai „Imperiului rus” sau ai statului de adopție. Cu toate acestea, erau trecuți abuziv sub incidența acordurilor de la Ialta și predați de către Aliați comisiilor sovietice de repatriere, pentru a fi duși în U.R.S.S.

Căutarea și identificarea cetățenilor sovietici de pe teritoriul altor state, prevedea din partea SMERȘ și lansarea agenților săi în fluxul de refugiați, care nu doreau să rămână în teritoriile „eliberate” de Armata sovietică și se refugiau spre Vest. Era o adevărată vânătoare asupra acestora, fiind considerați trădători de patrie (care trebuie pedepsiți) și potențiali dușmani ai Statului sovietic. Activitatea organelor de repatriere a fost însoțită de „încălcarea drepturilor și libertăților omului” (deoarece repatrierea cetățenilor sovieticilor deseori avea loc prin constrângere și folosirea forței) și de violarea legislației statelor, în teritoriul cărora desfășurau operațiuni de căutare.

Acțiunile brutale ale agenților SMERȘ, de a-i determina pe cetățenii sovietici să revină în U.R.S.S., au început să fie contracarate de foștii aliați de la mijlocul anul 1946. Dacă în prima perioadă a operațiunii de repatriere aliații occidentali și-au onorat obligațiunile asumate, atunci din a doua jumătate a anului 1946 (când începuse confruntarea în cadrul noii ere a „Războiului Rece”), s-au atestat tot mai multe cazuri de evitare și refuz a extrădării cetățenilor sovietici de către statele occidentale. Mai mult, S.U.A., Franța și Marea Britanie au facilitat rămânerea pe loc a cetățenilor sovietici, care nu doreau să se repatrieze (mulți s-au refugiat, de frica unei eventuale repatrieri în Franța, Belgia, Suedia, Anglia, Canada, S.U.A.; după proveniența etnică și număr, cei ce nu au vrut să se reîntoarcă în U.R.S.S., erau, în ordine descrescândă: ucrainenii, letonii, lituanienii, estonienii, belorușii și rușii). Cei care au reușit să rămână în Occident, au format așa-numitul „al doilea val al emigrației” (primul a avut loc după preluarea puterii de către bolșevici din Rusia, în anul 1917). Este vorba de peste 450.000 de civili și circa 160.000 de foști militari sovietici. Pentru a nu suporta consecințele represiuni, ei au făcut tot posibilul ca să nu mai revină în U.R.S.S.: s-au ascuns, s-au căsătorit, și-au schimbat identitatea, etc.

Bărbații, repatriați civili, apți pentru mobilizarea în armată, după verificare și triere, erau trimiși în unitățile de rezervă ale fronturilor. Restul repatriaților civili, după „filtrare”, erau trimiși la locul lor de trai din U.R.S.S., având interdicția de a se stabili la Moscova, Leningrad și Kiev.

Marea majoritate a repatriaților au fost aduși în U.R.S.S. pe calea ferată. Vagoanele trenurilor marfare, „erau amenajate pentru transportul pasagerilor”. În timpul călătoriei, repatriații se aflau sub pază, având interdicția de a lua contact cu „cetățenii liberi”. Cu toții aveau asupra lor „adeverințe” de verificare, eliberate de organele N.K.V.D. și SMERȘ.

Repatriații, asupra cărora planau bănuieli și acuzații, erau internați în lagărele speciale ale N.K.V.D. (denumite în februarie 1945, „lagăre de verificare și filtrare ale N.K.V.D.”) pentru continuarea investigațiilor.

La începutul anului 1946, repatrierea în masă în U.R.S.S. a luat sfârșit, fiind aduși din zonele de ocupație aliate 2.352.686 de cetățeni sovietici. În total, până la 1 martie 1946, au fost repatriate 5.352.963 de persoane (din care 3.257.189 de civili și 1.825.774 de militari). Până la data de 1 decembrie 1945, de la aliații anglo-americani sovieticii au primit 2.032.368 de cetățeni sovietici și au predat, la rândul lor, 948.635 de cetățeni ai statelor aliate.

În ceea ce privește repatrierea cetățenilor străini din zonele aflate sub controlul Armatei sovietice, de acolo au fost predate aliaților până la 1 martie 1946, 1.016.588 de persoane din totalul de 1.021.455 identificate (diferența de persoane, continua la acea dată să se afle în lagărele de triere).

O bună parte din cetățenii sovietici, cât s-au aflat în aceste lagăre, după ce au prestat munci forțate la germani, au fost puși să facă același lucru pentru Uniunea Sovietică. Mai exact, grupuri de repatriați sovietici, sub pază întărită, erau duși la munci forțate. Trebuiau să demonteze fabrici și uzine din teritoriile ocupate, pe care autoritățile sovietice doreau să le ducă în U.R.S.S. „De lucru e mult. Sunt necesare brațe ieftine de muncă…”.

În perioada aprilie 1950 – martie 1953, organele de repatriere au intrat în faza finală de lucru. Efectivele lor au fost într-o continuă descreștere. Ultimele organe de repatriere au fost Direcția Generală pentru problemele repatriaților (49 de persoane), secțiile de repatriere de pe lângă Consiliile de Miniștri ale Ucrainei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei, precum și punctele de concentrare de la Mukacevo și Grodno, unde erau internați repatriații, în vederea realizării procedurii de filtrare. În această etapă, nu se mai efectuau repatrieri în masă, dar se lucra individual cu fiecare potențial repatriat (în special, originari din republicile baltice, Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest, care nu doreau să revină în U.R.S.S.).

Operațiunea de repatriere a costat Statul sovietic aproximativ 2 miliarde de ruble pentru cetățenii sovietici și 1.328.456.200 de ruble pentru cetățenii străini. Plata cheltuielilor pentru repatrierea cetățenilor străini, nu a fost pretinsă de la guvernul Marii Britanii, S.U.A., Franței, Belgiei (state aliate), Poloniei, Cehoslovaciei (state desființate în timpul războiului), Danemarcei, Norvegiei, Suediei, Elveției și Luxemburgului (state în care numărul cetățenilor sovietici repatriați a fost mult mai mare, decât numărul cetățenilor repatriați al statelor respective). În schimb, le-au fost înaintate cereri pentru acoperirea cheltuielilor Austriei, Bulgariei, Ungariei, Olandei, Italiei, României, Finlandei, Greciei, Iugoslaviei și Japoniei (907.101.943 ruble).

„Dușmani înverșunați ai funcționarilor SMERȘ, – relatează Mihail Mondici – sunt emigranții ruși. Cu ei funcționarii SMERȘ-ului au socoteli mai vechi.

Eu știu bine care este atitudinea emigrației ruse. Majoritatea emigranților în ultimul timp au o atitudine favorabilă față de Uniunea Sovietică. «Stalin a salvat Rusia» – spuneau acești bieți dezorientați. Ei nu știu ce îi așteaptă. Zeci de mii de funcționari ai SMERȘ-ușui, ca niște ulii, se vor năpusti asupra acestei emigrații resemnate și vor distruge-o până la temelii”.

În Cehoslovacia acțiunile SMERȘ i-au vizat, în primul rând, pe emigranții ruși și ucraineni, care s-au stabilit la Praga în anii ’20-’30, au obținut cetățenia cehoslovacă ori aveau pașapoarte „Nansen”, adică erau protejați de dreptul internațional. SMERȘ-ul venise cu temele pregătite de acasă – avea listele pregătite din timp (pe baza informațiilor furnizate de reprezentanțele diplomatice sovietice și a celor procurate de spionajul sovietic) și știau exact pe cine trebuie să-i găsească. Majoritatea persoanelor căutate, au fost răpite în luna februarie 1948, iar guvernul cehoslovac nu a reacționat în nici un fel, căci era controlat de Kremlin.

Istoricul ceh Jan Kalous ne spune că, „Mecanismul era clar. Funcționarii SMERȘ veneau la domiciliul persoanei și sub diverse motive o ademeneau să iasă din casă. Uneori aceasta se făcea cu ajutorul organelor de securitate cehoslovace. Apoi, persoana era dusă în lagăr de concentrare, unde oamenii erau ținuți până la transportarea în Uniunea Sovietică. Aici de asemenea, trebuia rezolvată chestiunea cetățeniei cehoslovace și pentru aceasta partea sovietică a inventat un truc. Sub pretextul că persoana respectivă este criminal de război, era trimis un demers la M.A.I. (al Cehoslovaciei – n.n.), cu solicitarea retragerii cetățeniei. În acele timpuri multe din posturile din M.A.I.-ul cehoslovac deja erau ocupate de comuniști, de aceea cererea era aprobată cu bucurie. Apoi, din aceste lagăre oamenii erau scoși în afara teritoriului Cehoslovaciei”. Lagărele aveau un regim de tip sovietic și cu toate că se aflau pe teritoriul Cehoslovaciei, iar deținuții erau cetățeni cehoslovaci, autoritățile de la Praga rămâneau impasibile (cu mici excepții, când rudele celor arestați interveneau la M.A.I. pentru a afla despre soarta lor, iar M.A.I.-ul la rândul său, intervenea la sovietici). La fel, organele SMERȘ au identificat și răpit membri ai emigrației ruse în Bulgaria, România, Iugoslavia, Ungaria, etc. Spre exemplu, la București au fost arestați 99 de membri ai organizațiilor albgardiste și „antisovietrice” din străinătate, printre care: Porohovskii, naționalist ucrainean, colonelul V. E. Jolondovskii, etc.

Evident că, una din cele mai importante misiuni ale SMERȘ-ului a fost identificarea și reprimarea celor, care cu arma în mână au luptat de partea Germaniei împotriva regimului sovietic. Spunem „reprimare”, deoarece mii de combatanți antisovietici, imediat ce au fost predați sovieticilor de anglo-americani, au fost maltratați și asasinați. Printre ei, ostași din Armata generalului Andrei Vlasov, cazaci înregimentați în unitățile militare antisovietice, caucazieni și tătari din legiunile antibolșevice, ucraineni naționaliști (membrii Organizației Ucrainenilor Naționaliști și a Armatei Rebelă Ucraineană), emigranții albi, etc.

În teritoriul Bulgariei și Iugoslaviei, ofițerii SMERȘ (de pe lângă Frontul III Ucrainean) au căutat să identifice și să aresteze diverse elemente antisovietice, refugiate în aceste țări, inclusiv pe cei înrolați în fosta Legiune a Turkestanului. Rezultatul acțiunii a fost raportat de Direcția de contrainformații SMERȘ al Frontului III Ucrainean prin „nota” cu nr. 29.342/3 din 14 decembrie 1944, adresată Direcției Generale de contrainformații SMERȘ al Comisariatului Poporului pentru Apărare. Potrivit documentului, s-a reușit identificarea și arestarea a 116 „călăi, care și-au făcut serviciul în așa-numitele «legiuni ale Turkestanului», luând activ parte la lupta armată împotriva unităților Armatei Roșii și la expedițiile de represiune împotriva partizanilor locali”.

Mihail Cernenko, care a lucrat după război translator în contrainformațiile sovietice, sublinia: „Cu ce se ocupa SMERȘ-ul? Încă în Berlinul distrus își dorea să-l prindă aproape pe fiecare membru al N.S.D.A.P. Mulți împuterniciți operativi, probabil, nu înțelegeau că, din partidul nazist făceau parte aproape toți [germanii]”.

În afara emigranților ruși, zeci de mii de basarabeni și bucovineni – cetățeni români, – refugiați în 1944 la Vest de Prut, au fost „vânați” de organele de securitate sovietice și „repatriați” în U.R.S.S., fiind considerați „cetățeni sovietici”. Până la 30 septembrie 1946, potrivit datelor furnizate de Comisia Română pentru aplicarea Armistițiului, în Uniunea Sovietică au fost „repatriate” 56.450 de persoane – 38.352 de basarabeni, 8.198 de bucovineni și 9.900 de români-moldoveni de la est Nistru. Aproximativ aceleași date le găsim și la istoricii ruși, care spun că din totalul de deportați/ refugiați din R.S.S. Moldovenească, fiecare al doilea a fost readus acasă (45.584, adică 54%).

Către luna ianuarie 1953, în U.R.S.S. au fost repatriate 5.457.856 de persoane – „cetățeni sovietici” – din diverse colțuri ale lumii. Așa că, filtrele SMERȘ-ului au trecut câteva milioane de oameni și se susține că circa 1/4 din ei au fost executați. Printre cei reprimați au fost din cei ce au acționat împotriva regimului sovietic, dar au fost și foarte mulți nevinovați, suprimați pe nedrept. Abuzurile s-ar fi produs, așa după cum susțin unii specialiști, „din cauza cercetărilor dificile în condițiile de război”(!). În realitate, considerăm că a fost o acțiune intenționată (de condamnări abuzive), o acțiune necesară regimului sovietic (de epurare a oricărei opoziții) și o acțiune demonstrativă (de disciplinare a populației, menită să o transforme într-o masă docilă). Era un complex de măsuri vital pentru regimul sovietic, iar SMERȘ-ul le punea în aplicare, ca structură de securitate a Statului sovietic.

Condamnarea persoanelor nevinovate se mai explică și prin scepticismul exagerat, prin suspiciunea ajunsă la absurd și prin excesul de zel al funcționarilor SMERȘ – sprijinul regimului sovietic. Mai era și acea teorie, cu efecte dramatice, precum că, soldatul sovietic nu are dreptul să devină prizonier, iar cel ce a nimerit este un laș și nu mai poate fi de bunăcredință. Toți cei ce vrând-nevrând au avut vreo legătură cu dușmanul erau considerați contaminați ideologic, „leproși” și incurabili. Condamnările la 15-25 de ani erau date pe bandă rulantă, indiferent de gravitatea delictului (o putea primi și cel ce a colaborat cu ocupantul, dar și cel ce a revenit în Patrie de la muncile forțate din Germania). Pedeapsa la 25 de ani de privațiune de libertate devenise o banalitate.

Unii dintre cekiști „au scuipat” pe lucru și s-au apucat de jafuri. „Pe parcursul a trei zile, atitudinea lor (a cehilor – n.n.) s-a schimbat față de ruși la o sută de procente”. Mulți dintre ofițerii SMERȘ aveau și câte 10-15 valize cu lucruri de valoare jefuite. Unii făceau colecții de ceasuri, alții îmbrăcau costume civile scoase de pe arestați.

Despre jafurile comise de funcționarii SMERȘ în Europa „eliberată”, mărturisește și Aleksandr Soljenițîn: „La sfârșitul războiului Abakumov era șeful SMERȘ-ului unional, lui i se subordinau contrainformațiile tuturor fronturilor și armatelor de operațiuni. Aceasta era o perioadă, deosebit de scurtă, a îmbogățirii necontrolate; ca să-i aplice mai bine ultima lovitură Germaniei, Stalin a preluat de la Hitler trimiterea acasă a coletelor de front”. Era, după cum spune Soljenițîn, o cointeresare materială a soldatului sovietic în obținerea victoriei asupra Germaniei. Soldatul putea trimite acasă pe lună un colet de 5 kg. cu materiale de trofeu, ofițerul – 10, iar generalul – 15 kg. „Însă, continua Soljenițîn, într-o situație incomparabil mai avantajoasă erau contrainformațiile SMERȘ. Până la ele nu ajungeau obuzele inamicului. Ele nu erau bombardate de avioanele adversarului. Ele întotdeauna au trăit în zona de lângă front, de unde focul armelor a plecat, dar unde încă nu ajunsese revizorii trezoreriei. Ofițerii lor erau învăluiți cu un nor de mister. Nimeni nu îndrăznea să verifice ce au sigilat ei în vagon, ce au transportat din moșiile arestate, lângă ce au pus santinele. Camioanele, trenurile și avioanele au dus bogățiile ofițerilor SMERȘ-ului. Locotenenții luau de mii, coloneii – de sute de mii, Abakumov lua milioane.

[…] În a unsprezecea zi de la arestarea mea, trei «smerșoviști» – paraziți, împovărați de trei valize cu trofee, de cât de mine, m-au adus la gara Belorusskii din Moscova. Își spuneau escortă specială, dar în realitate, pistoalele-automate le încurcau să târâie valizele foarte grele – cu bunuri jefuite în Germania de către ei și șefii lor din contrainformațiile SMERȘ ale Frontului 2 Bielorus și acum, sub pretextul escortării mele, erau duse la familiile lor din Patrie”.

Adevărul este că V. Abakumov a încercat, dar foarte târziu, să combată această situație, semnând ordinul nr. 00170 din 27 septembrie 1945: „Direcția Generală de contrainformații SMERȘ dispune de informații că, unele organe de contrainformații au o cantitate considerabilă, nepermisă de statele de organizare, de transport auto și bunuri de trofeu. Aceste bunuri nu au fost trecute în evidențele organelor SMERȘ, ceea ce duce la apariția unor atitudini antistatale, privind folosirea și păstrarea lor, precum și creează condiții pentru abuzuri. În scopul instituirii ordinii în păstrarea, evidența și folosirea bunurilor aflate la organele SMERȘ, ordon: să se efectueze neîntârziat o inventariere documentată a tuturor bunurilor aflate la organele SMERȘ, să se întocmească pentru toate bunurile un inventar amănunțit, care să fie înaintat Direcției Generale [de contrainformații] SMERȘ, toate bunurile să fie sigilate și să fie interzisă folosirea lor până la noi dispoziții de la Direcția Generală [de contrainformații] SMERȘ. Șefii organelor SMERȘ, la care după inventariere se vor găsi bunuri ce nu se vor afla în evidențe sau vor fi folosite pentru o altă destinație, vor fi deferiți judecății tribunalului militar, indiferent de poziția ocupată”.

Dacă s-a respectat sau nu acest ordin, putem judeca din două exemple. După arestarea lui V. Abakumov, la percheziția efectuată la domiciliul lui, au fost descoperite: „1.260 de metri de diverse stofe (erau în special, mătase de viscoză de categorie joasă, folosite la decorarea pereților apartamentului său), multe tacâmuri din argint, 16 ceasuri de mână bărbătești și 7 de dame, inclusiv 8 din aur, aproximativ 100 de perechi de încălțăminte, o valiză cu bretele bărbătești, 65 de perechi de butoane, 22 de servicii din porțelan, 78 de vase de artă”, mobilier, frigidere, aparate de radio, multe aparate foto și proiectoare de cinema, un automobil „Lincoln Zephyr” și o bibliotecă (cinci mii de volume). A avut o casă mare: când s-a mutat aici, din casă au fost evacuați definitiv toți locatarii – 16 familii!

O situație și mai bună o aveau unii din subalterni săi: în decembrie 1951, a fost arestat șeful Direcției M.G.B. a ținutului Altai, generalul N. M. Karpenko. În anii războiului a deținut postul de șef al SMERȘ-ului al Armatei a 15-a șoc, care a asediat Reichstagul în mai 1945. În urma perchezițiilor, la domiciliul acestuia au fost descoperite: 4 tabachere din aur, 30 de ceasuri din aur pentru bărbați și dame, câteva zeci de inele din aur, inclusiv cu diamante masive, cercei și broșe din aur. Se susține că, proveniența acestor bijuterii, era din lagărele de concentrare naziste.

Vestea capitulării Germaniei (9 mai 1945) și a încheierii războiului în Europa a fost primită cu bucurie în mediul funcționarilor SMERȘ. Însă, bucuria nu era deplină: „Dar, noi, lucrătorii contrainformațiilor – spunea cu această ocazie unul din șefii SMERȘ, – nu trebuie să uităm că împrejurul nostru sunt dușmani. Statul nostru socialist este încercuit de lumea capitalistă. Nu voi greși, dacă voi spune că, pentru noi războiul nu s-a încheiat. Avem încă mult, foarte mult de muncă, poate că mai grea și de o mai mare răspundere ca până acum. Noi suntem reazămul țării noastre socialiste. Noi trebuie să ne mândrim cu asta. Dușmanul nu doarme. Lasă ziarele să scrie despre tratate, despre dragoste și prietenie – pe noi asta nu ne privește. Capitaliștii au fost, sunt și vor fi dușmanii noștri. …Uniunea Sovietică nu recunoaște adevărul nimănui în lume”.

După încheierea războiului din Europa și formarea Grupului de Armate sovietice de ocupație din Germania, la 4 iulie 1945 L. Beria a semnat ordinul secret al N.K.V.D. nr. 00780, care prevedea reorganizarea dispozitivului de siguranță al trupelor sovietice din Europa. Erau lichidate aparatele împuterniciților N.K.V.D. de pe lângă Fronturile II și III Bieloruse și I și IV Ucrainene. În schimb, aparatul împuternicitului N.K.V.D. de pe lângă Frontul I Bielorus se transforma în aparatul împuternicitului N.K.V.D. al U.R.S.S. pentru Grupul de Armate sovietice de ocupație din Germania (în frunte cu comisarul de securitate de rangul 2, Ivan Serov). În Germania ocupată de trupele sovietice, noua structură de securitate urma să-și continue acțiunea de represiune – „organizarea și coordonarea activității operative și de agentură pe teritoriul Germaniei”; „descoperirea și lichidarea spionilor, diversioniștilor, teroriștilor, precum și a organizațiilor și grupelor dușmănoase U.R.S.S., atât a celor create și lăsate de organele germane de spionaj pentru lucrul subversiv în spatele Armatei Roșii, cât și a celor nou înființate”; identificarea și arestarea criminalilor de război, a funcționarilor organelor naziste de represiune, etc.

Zona sovietică de ocupație a Germaniei a fost împărțită în sectoare operative, iar în 35 de orașe au fost constituite grupuri operative ale N.K.V.D. În realizarea misiunilor de mai sus, împuternicitul N.K.V.D. I. Serov, urma să fie asistat de Direcția de contrainformații SMERȘ a Grupului de Armate sovietice de ocupație din Germania. În acest scop, au fost detașați aproximativ 300 de funcționari operativi ai SMERȘ.

Comisarul I. Serov urma să se ocupe și de coordonarea lucrului comisiilor N.K.V.D. de verificare și filtrare din lagărele de repatriați sovietici și a secțiilor N.K.V.D. pentru prizonieri. Asemenea lagăre și închisori speciale existau pe lângă Grupurile de Armate sovietice Nord (Polonia), Centru (Austria, Ungaria și Cehoslovacia) și Sud (România și Bulgaria).

Echipele operative din sectoarele zonei de ocupație sovietică a Germaniei, au reușit în intervalul 10 mai – 15 iunie 1945, să aresteze 675 de agenți de informații și contrainformații, diversioniști și teroriști, 161 de funcționari ai Gestapo, S.D. și alte organe de represiune, 938 de membri activi ai N.S.D.A.P., 35 de conducători ai organizațiilor teritoriale ale tineretului nazist, etc.

În septembrie 1945, V. Abakumov i-a raportat lui I. Stalin că, de la capitularea Germaniei, organele de contrainformații militare sovietice au arestat în Germania 1.746 de funcționari și agenți ai serviciilor de informații și contrainformații germane, precum și 7.429 de membri ai organizațiilor „antisovietice”. Până la finele anului 1945, activitatea contrainformativă și de reprimare a elementelor ostile din zona sovietică de ocupație a Germaniei, a avut ca finalitate lichidarea a circa 620 de organizații „antisovietice”.

În afara elementelor „antisovietice”, contrainformațiile SMERȘ din zona de ocupație sovietică a Germaniei se mai ocupau și de lichidarea criminalității, care îi putea afecta imaginea U.R.S.S. Veteranul Mihail Cernenko, își amintea: „Erau soldați, evadați din punctele de concentrare a celor demobilizați și formau bande, care jefuiau casele germanilor. Ei aveau armament și trăiau, ba într-un orășel german sau conac – de unde îi alungau pe proprietari –, ba în altul, invitau (sau aduceau cu forța) femei tinere și se distrau. Apoi, mergeau mai departe, până când au fost luați cu forța armată. S-au făcut anchete, s-au interogat martori. Tribunalul militar i-a dat acestei companii condamnări mari”.

După acțiunile de căutare, arestare și documentare, desfășurate de organele de contrainformații aliate (inclusiv de SMERȘ), a fost posibilă judecarea criminalilor de război de către Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg (8 august 1945 – 1 octombrie 1946). La 6 septembrie 1945, Viktor Abakumov, șeful Direcției Generale de contrainformații SMERȘ, a fost aprobat ca membru al comisiei pentru coordonarea pregătirii materialelor incriminatorii și a lucrului reprezentanților sovietici la Tribunalul Militar Internațional, care urma să-i judece pe principalii criminali de război. În timpul procesului de la Nürnberg (în zona americană de ocupație), SMERȘ-ul, împreună cu alte servicii speciale aliate, a asigurat securitatea delegaților. De asemenea, funcționarii SMERȘ au acordat asistență, în timpul procesului, la anchetarea altor acuzați și martori. Multe din sentințele pronunțate de Tribunal, s-au dat pe baza materialelor SMERȘ.

În afara procesului de la Nürnberg, s-au organizat mai multe procese judiciare asupra criminalilor de război pe teritoriul U.R.S.S., acolo unde au fost comise crimele. Procese deschise s-au ținut la Smolensk, Breansk, Leningrad, Nikolaev, Minsk, Kiev, Velikie Luki, Riga, Stalino, Bobruisk, Sevastopol, Cernigov, Poltava, Vitebsk, Chișinău, Novgorod și Gomel, unde au fost judecate și condamnate 222 de persoane. În aceste procese au fost judecate și condamnate, inclusiv persoane care au colaborat cu autoritățile române „de ocupație” – mici funcționari administrativi, polițiști, jandarmi, etc. (presa de la Chișinău din anii 1944-1946 – în special ziarul „Moldova Sovietică” – a relatat în mod obligatoriu despre procesele asupra „trădătorilor” și a „elementelor antisovietice”, care au rămas „sub ocupație”). Există informația că, un asemenea proces a avut loc și la Odessa, la care a fost judecat Gheorghe Alexianu, fost Guvernator al Provinciei Transnistriei și în urma căruia a fost achitat (!). Dar, a urmat procesul din 1946 asupra „lotului Antonescu”, în urma căruia fostul guvernator al Transnistriei a fost condamnat la moarte și executat.

Asemenea procese publice (demonstrative) s-au organizat și asupra celor ce s-au manifestat împotriva autorității sovietice sau au luptat de partea Germaniei: capii căzăcimii (P. Krasnov, A. Șkuro, T. Domanov, Helmut von Pannvitz – cetățean german – judecați la 16 ianuarie 1947), ucrainenii naționaliști, vlasoviștii (în cazul generalului Andrei Vlasov, decizia de condamnare la moarte a fost luată la 23 iulie 1946 de către Biroul Politic al C.C. al Partidului Comunist (bolșevic) la U.R.S.S.(!), iar procesul judiciar a avut loc în perioada 30-31 iulie 1946). În afară de judecarea propriu-zisă a celor acuzați, prin aceste procese se urmărea cultivarea în sânul populației sovietice a sentimentului patriotic, a ideii invincibilității regimului sovietic și se dădea de înțeles că, Partidul este neiertător cu „trădătorii”.

În cazul judecării criminalilor de război din Asia, la 19 ianuarie 1946 a fost constituit la Tokio, Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient, alcătuit din reprezentanți ai 11 state – S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie, China, Australia, Canada, Franța, Olanda, Noua Zeelandă, India și Filipine. Pe parcursul activității sale, Tribunalul a avut 818 ședințe publice de judecată și 131 închise. Judecarea avea loc pe baza a 55 de capete de acuzare, împărțite în trei compartimente – crime împotriva păcii, a regulilor de război și a umanității. Au fost judecați 28 de acuzați, din care 7 au fost condamnați la moarte și spânzurați în data de 23 decembrie 1948. Acțiunea judiciară a acestui Tribunal și-a găsit continuare pe teritoriul U.R.S.S., prin judecarea la Habarovsk (25-30 decembrie 1949) a unui grup de militari japonezi, acuzați de pregătirea aplicării armei bacteriologice împotriva U.R.S.S.

Se susține, pe bună dreptate că, SMERȘ-ul a contribuit direct la instalarea și consolidarea regimurilor comuniste în statele Europei Centrale și de Sud-Est, intrate sub influența/ ocupația Uniunii Sovietice. SMERȘ-ului îi revenise misiunea să facă prima „purificare a teritoriului”, înaintea instaurării „democrațiilor populare” și să sprijine cu „tehnicieni”, „fragilele guvernări” comuniste central și est-europene. În acele „guverne populare”, instalate de către Armata roșie, vor fi mulți oameni ai SMERȘ-ului, prin care se va cunoaște din timp orice intenție și totul se va canaliza în direcția dorită de Kremlin. Spre exemplu, în Direcția de contrainformații SMERȘ a Frontului IV Ucrainean, făceau practică ofițerii din Statul major al lui Iosip Broz Tito și anume aceștia îl vor ajuta după război pe liderul iugoslav, să conducă Iugoslavia în stil stalinist. Un al exemplu este colonelul Serghei Kartașov, șeful Secției a II-a a Direcției Generale de contrainformații SMERȘ (1943-1946), care în anii 1949-1950 a fost consilierul M.G.B. al U.R.S.S. pe lângă Direcția Securității Statului a Republicii Populare Ungare.

În Polonia, la fel ca și în alte state europene cucerite de Armata sovietică, multe „elemente antisovietice” au fost arestate chiar în anii 1944-1945 de către organele SMERȘ, trupele N.K.V.D. din spatele frontului, direcțiile N.K.V.D. și N.K.G.B. ale R.S.S. Ucrainene, Bieloruse și Lituaniene. Unele „elemente antisovietice” erau arestate de organele poloneze de securitate și apoi predate structurilor sovietice de represiune. Arestările aveau loc în baza unor acuzații (de cele mai multe ori imaginare) de terorism, spionaj, propagandă împotriva Armatei sovietice, colaborare cu autoritățile germane de ocupație. Arestările erau nefondate, însă după cum ne explică istoricul A. Gurianov, „Practic, scopul principal al arestărilor în masă era lichidarea puternicii clandestinități antihitleriste necomuniste poloneze, în primul rând, a forțelor ei armate – Armia Krajowa (care se subordona guvernului «londonez» al Poloniei, unicul legitim conform constituției din anul 1935), deoarece această clandestinitate prezenta un pericol pentru instalarea în Polonia a regimului pro-sovietic. În majoritatea cazurilor organele N.K.V.D. – N.K.G.B. – «SMERȘ», securitatea poloneză și miliția, nu reușeau să le prezinte celor arestați acuzații de comitere a unor anumite fapte, cu excepția faptului că au făcut parte din organizații clandestine în perioada ocupației și că au întreprins acțiuni militare împotriva germanilor (aici acuza era că au desfășurat acțiuni armate, indiferent împotriva cui erau îndreptate – n.n.)”. Deoarece nu existau temei pentru a fi deferiți justiției, aceștia erau duși nejudecați în interiorul U.R.S.S., în calitate de internați, în lagărele de prizonieri și în lagărele de verificare și filtrare, pentru continuarea „investigațiilor”.

Potrivit istoricului rus Vadim Telițîn, SMERȘ-ul și-a lăsat amprenta la formarea structurilor de securitate din statele europene cu „democrație populară”: „«SMERȘ» nu a făcut puține pentru a construi după chipul său serviciile speciale ale noii Germanii, Cehoslovacii și ale altor state din blocul socialist. În afară de aceasta, pe teritoriul Germaniei și Poloniei au fost păstrate lagărele de concentrare naziste și în ele și-au ispășit pedeapsa deja «dușmanii opțiunii socialiste»”.

Deosebit de dificilă a fost activitatea organelor SMERȘ ale Flotei Navale a Oceanului Pacific pe frontul japonez. Serviciile de informații nipone dădeau dovadă de multă abilitate în activitate și erau unele din cele mai bine organizate din lume. Însăși conducerea SMERȘ s-a văzut nevoită să recunoască neputința în identificarea și combaterea agenturii japoneze: „Atât în prima jumătate a anului 1943, cât și în a doua, noi nu am obținut succese operative notabile, nu am putut descoperi și demasca nici un agent al spionajului japonez… Noi am identificat și am luat în evidență 258 de persoane din unități și instituțiile Flotei, care după trecutul lor social-politic și relații, pot fi carde potențiale pentru spionajul japonez… Erau cercetați pe această direcție 49 de persoane, din ei 14 – cu dosar-formular, iar 35 – cu dosar de evidență…”.

Rezultatele slabe din activitatea contrainformațiilor sovietice în Orientul Îndepărtat, așa după cum se estima, era din cauza nivelului scăzut de pregătire al cadrelor, a superficialității, a slabei instruiri făcute agenturii, a surselor informative insuficiente atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ. Carențele din activitatea serviciilor speciale sovietice în privința Japoniei și a spionajului japonez, erau determinate, în cea mai mare parte, de bunele relații sovieto-japoneze: de la semnarea tratatului de neutralitate (13 aprilie 1941) și până la 9 august 1945 – când U.R.S.S. a declanșat alături de S.U.A. ostilitățile împotriva Japoniei – între U.R.S.S. și Japonia au existat relații diplomatice oficiale. Sovieticii și-au concentrat efortul informativ și contrainformativ pe frontul european, iar în Orientul Îndepărtat și-a trimis cadrele mai slab pregătite.

După data de 9 august 1945, avantajul strategic era de partea Uniunii Sovietice. Trupele sovietice erau în ofensivă împotriva celor japoneze. Războiul în Europa se terminase și acțiunea informativă/ contrainformativă din Orientul Extrem a putut fi mult consolidată. Însă, cu toate acestea, pe frontul invizibil, aproape nimic nu s-a schimbat: SMERȘ-ul sovietic rămânea neputincios. La 31 august 1945, Secția de contrainformații SMERȘ a Flotei Oceanului Pacific le-a adresat structurilor teritoriale o directivă, în care se spunea următoarele: „Analiza primelor zile de lucru ale echipelor și secțiilor operative, aflate pe teritoriul inamicului, ocupat de trupele noastre, arată că, unele organe, probabil nu cunosc structura organelor de informații japoneze și liniile lor de activitate subversivă împotriva U.R.S.S., de aceia desfășoară munca numai pe linia arestării funcționarilor poliției, lucrul asupra cărora nu ne dă nimic important”.

Împotriva spionajului japonez organele SMERȘ au acționat și în teritoriul Coreei. Acolo, din august 1945 și până în ianuarie 1946, structurile contrainformative SMERȘ ale Flotei Oceanului Pacific au reținut și verificat 1.695 de persoane, din care 62 au fost arestate, 62 au fost trimise organelor SMERȘ ale Comisariatului Popului pentru Apărare, în vederea continuării cercetărilor și 33 au fost predate spre cercetare organelor N.K.G.B. a U.R.S.S.

În executarea misiunilor, organele SMERȘ au avut de realizat o muncă colosală – „Muncă de o așa amploare nu a cunoscut nici unul din serviciile speciale din lume”. Alt autor apreciază că, „Masa operativă, cu care au avut să se confrunte colaboratorii SMERȘ în anii războiului și după încheierea lui, pentru a discerne și identifica obiectivele căutate, reprezenta proporții nemaivăzute”. Să-i faci față acelui volum de lucru „era cu adevărat foarte greu”. De aceia, în executarea anumitor misiuni speciale, era solicitat concursul N.K.G.B. și N.K.V.D. (din direcția miliției, direcția de urmărire și chiar din direcția lagărelor – G.U.LAG). Potrivit unor opinii, activitatea SMERȘ-ului „se caracterizează prin succese evidente în lupta împotriva serviciilor de spionaj străine”, iar „după rezultate, SMERȘ era cel mai eficient serviciu special din timpul celui de-al Doilea Război Mondial”.

După cum își amintea veteranul SMERȘ, maiorul Leonid Ivanov, „La scurt timp de la încheierea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, I. V. Stalin i-a dat o aprecierea înaltă activității organelor «SMERȘ» și i-a mulțumit întregului efectiv al contrainformațiilor militare. Mulți șefi ai direcțiilor «SMERȘ» de pe front, după desființarea lor, au fost numiți în posturi importante din aparatul central și organele periferice [ale securității statului]. Însăși V. S. Abakumov a devenit ministru al securității statului (M.G.B. – n.n.) al U.R.S.S. Unul din locțiitorii săi a fost numit N. K. Kovalciuk, până atunci șef al Direcției de contrainformații SMERȘ a Frontului IV Ucrainean. La cinci foști șefi de secții SMERȘ ale armatelor, le-au fost acordate grade de general”.

Începutul perioadei „Războiului Rece” a determinat continuarea cu aceiași înverșunare, ca în anii celui de-al Doilea Mondial, a lucrului de verificare și filtrare a SMERȘ-ului, de descoperire a elementelor antisovietice. Deoarece s-au atestat tot mai multe cazuri de recrutare a cetățenilor sovietici de către serviciile speciale occidentale, în vederea realizării anumitor misiuni speciale, activitatea SMERȘ-ului din primele luni postbelice a fost canalizată spre identificarea acestora. Cu alte cuvinte, după război volumul de muncă pentru SMERȘ rămânea destul de mare, prin apariția de noi și noi dușmani ai Statului sovietic. Mihail Cernenko își amintea că, „La sfârșitul verii [1945], la Potsdam (după conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945) – n.n.), la noi a apărut noțiunea de «agent american», pe ei năpustindu-se să-i caute aproape la tot pasul”.

Munca de identificare și cercetare a elementelor ostile, desfășurată de SMERȘ, nu s-a încheiat nici după desființarea lui (5 mai 1946), dar a fost continuată mulți ani după război de către M.G.B.-K.G.B. ale U.R.S.S.

CAPITOLUL II: Reinstalarea organelor de securitate sovietice în Basarabia (1944). Primele măsuri.

La sfârșitul lunii martie 1944, unități ale Armatei sovietice au reușit cu succes să forțeze Nistrul și să reocupe partea de nord a Basarabiei. De la centru la sud (pe linia Sculeni – Orhei – Dubăsari – râul Nistru până la Marea Neagră), teritoriul basarabean continua să se afle sub controlul autorităților româno-germane, situație care s-a păstrat până la 23 august 1944.

Provizoriu, capitala administrativă a „republicii sovietice socialiste moldovenești” a fost fixată la Soroca. Aici s-au stabilit Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești, în frunte cu F. Brovko și C.C. al P.C. (b) din Moldova, în frunte cu secretarul doi, N. Salagor. Aceste două organe supreme – de stat și de partid – și-au început activitatea prin crearea organelor locale de conducere în raioanele (plase) și județele (formate din câteva raioane) republicii.

II.1. Revenirea în Basarabia a structurilor sovietice de securitate și al afacerilor interne.

Odată cu trupele sovietice, în nordul Basarabiei au revenit și structurile de securitate. Primele au fost organele SMERȘ ale armatelor de operațiuni (din Fronturile II și III Ucrainene) și Direcția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D.-ului R.S.S. Moldovenești, reprezentată în teritoriu de birourile SMERȘ ale Secțiilor N.K.V.D. din județele Bălți, Bender (Tighina), Cahul, Chișinău, Soroca, Orhei și secția orășenească Tiraspol. Împreună cu alte structuri de siguranță și ordine publică, acestea s-au implicat plenar în procesul de restabilire a puterii sovietice în teritoriul reocupat.

Încă în luna februarie 1944, la Kiev, au fost formate echipe operative ale N.K.V.D., care trebuiau să vină în spatele armatelor de operațiuni și să se ocupe de reorganizarea în teritoriul recucerit de la vest de Nistru, a aparatului organelor de interne al R.S.S. Moldovenești. Șef al N.K.V.D.-ului moldovenesc a fost desemnat Mihail Markeev, care abia în august 1944 va fi confirmat în funcție de Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești

Numirea lui M. Markeev în acest post, nu a fost întâmplătoare. Era un cadru vechi al organelor de securitate sovietice (în 1929, a fost angajat ca lucrător operativ în G.P.U. al R.A.S.S. a Germanilor de pe Volga) și avea o vastă experiență în „purificarea” teritoriilor ocupate de Uniunea Sovietică: în anul 1939, a fost implicat în „sovietizarea” teritoriilor „Ucrainei și Bielorusiei de Vest”, anexate de la Polonia.

Până în august 1944, mai toți șefii organelor de interne ale R.S.S. Moldovenești erau interimari. Primii 7 funcționari ai nou-formatului N.K.V.D. moldovenesc, au fost numiți în funcții prin ordinul nr. 1 din 15 aprilie 1944, semnat la Kiev de vice-comisarul N.K.V.D.-ului ucrainean Semionov. Era în desfășurare procesul de transformare a echipelor operative de securitate și ordine publică (care au intrat în teritoriul recucerit imediat după armatele de operațiuni), în structuri organizatorice ale N.K.V.D.-ului și N.K.G.B.-ului R.S.S. Moldovenești. În mare parte, aceste două instituții au fost încadrate cu funcționari vechi, care activaseră aici și în anul de ocupație 1940/1941. În fruntea N.K.G.B. a fost numit colonelul Iosif Mordoveț (1944-1955) (avansat ulterior până la gradul de general-maior), care pe timpul ocupației Basarabiei din 1940/1941 a fost adjunctul șefului N.K.V.D.-ului moldovenesc, Nikolai Sazîkin. Acum urma să dețină postul de șef al N.K.G.B. și să reorganizeze aparatul republican al securității statului.

În luna aprilie 1944, la Soroca s-a instalat aparatul central republican al N.K.V.D., iar la 15 mai 1944, comisarul-interimar M. Markeev a semnat ordinul nr. 2, de numire în posturi a încă 6 persoane; la 23 mai, a semnat ordinele nr. 3 și nr. 4, prin care alte 309 persoane au fost numite la posturi în subdiviziunile județene, raionale și orășenești, inclusiv din teritoriile care continuau să fie sub controlul autorităților româno-germane. Paradoxal, Markeev fiind interimar, îi titulariza pe subalternii săi.

Abia la 24 mai 1944, prin ordinele nr. 6 și nr. 7, au fost făcute numirile în funcții în aparatul central: au fost desemnați șefii și adjuncții:

– Direcției miliției muncitorești-țărănești,

– Secției pentru lupta contra banditismului,

– Secției de contrainformații SMERȘ,

– Secției instituțiilor penitenciare,

– Secției serviciului de pompieri,

– Secției de pașapoarte și vize,

– Secției personal,

– Secției de aprovizionare și logistică,

– Secției operative,

– Secției inspectoratului de stat auto,

– Secției speciale nr. 1,

– Secției de contracarare a vagabondajului și protejarea copiilor fără de tutelă,

– Secției de construcții,

– Secției medicale,

– Secției coloniilor de muncă corecțională,

– Secției arhive,

– Secției de finanțe,

– Secției de mobilizare și apărare antiaeriană.

Absolut toate cele 237 de posturi din aparatul central al N.K.V.D.-ului moldovenesc, au fost completate cu personal adus din interiorul Uniunii Sovietice.

În lunile mai-iunie 1944, au fost aprobate statele de funcțiuni și structura organizatorică a secțiilor județene, orășenești și raionale ale N.K.V.D. din R.S.S. Moldovenească. S-au format 6 secții județene ale N.K.V.D. (Chișinău, Bălți, Orhei, Bender, Soroca și Cahul) și 52 de secții raionale. Efectivul numeric al unei secții județene era de 200-500 de persoane, în funcție de suprafața județului, iar din punct de vedere structural, era alcătuită din: șeful secției, șef-adjunctul secției, secretariatul, grupul pentru mobilizare, comenduirea, grupul personal, grupul evidență operativă, contabilitatea. Locțiitorul șefului secției județene coordona activitatea secției de miliție, formată din: biroul politic, biroul special, biroul miliție judiciară, biroul de luptă cu delapidarea proprietății socialiste și cu specula, biroul de adrese, biroul de înregistrare a actelor de stare civilă, biroul de pașapoarte și înregistrare, serviciul de pregătire profesională și de luptă, inspecția auto de stat și împuterniciții de sector.

Secția județeană era constituită din câteva secții raionale ale N.K.V.D. Fiecare secție raională avea un efectiv de 20-40 de persoane, condusă de un șef al secției, care deținea și funcția de șef al secției raionale de miliție.

În august 1944, la conducerea N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești a fost confirmat în funcție general-maiorul Mihail Markeev (1944-1946). În subordinele lui se afla efectivul militarizat al miliției muncitorești-țărănești, efectivul de comandă și de trupă al instituțiilor penitenciare și al pazei antiincendiare (serviciului de pompieri), unitățile speciale ale trupelor de interne și ale trupelor de grăniceri, cele trei lagăre de muncă pentru prizonierii de război (nr. 103 din Bălți, nr. 104 din Bender și nr. 198 din Chișinău) și arhivele statului. Direcția miliției muncitorești-țărănești, cu secțiile sale județene, raionale și orășenești, era cea mai mare subdiviziune a N.K.V.D., având în anul 1944, un efectiv de 2.074 de persoane, care reprezenta 66% din întregul efectiv al organelor afacerilor interne.

După operațiunea „Iași-Chișinău” (20-29 august 1944) a Armatei sovietice și capitularea României (23 august 1944), regimul sovietic s-a extins asupra întregii Basarabii, fiind restabilită R.S.S. Moldovenească din anul 1940/1941. A fost restabilită și frontiera R.S.S. Moldovenești conform Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 noiembrie 1940, privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană și R.S.S. Moldovenească, iar frontiera cu România a fost fixată pe râul Prut, la fel cum era în 1940/1941. Autoritățile republicane s-au mutat de la Soroca la Chișinău, în capitală.

II.2. Primele măsuri ale organelor sovietice de securitate și de interne.

Structurile SMERȘ ale unităților sovietice intrate în Basarabia, au avut ca misiune de bază identificarea agenturii inamice lăsate pe loc, a funcționarilor serviciilor speciale adverse (care din cauza evoluțiilor rapide a evenimentelor, nu au reușit să se refugieze la timp), a propagandiștilor și diversioniștilor, precum și restabilirea legăturilor cu propria agentură de aici și recrutarea de noi informatori.

Acțiunea contrainformativă de identificare a sediilor, funcționarilor și agenților serviciilor secrete inamice, a constituit una din prioritățile organelor contrainformative sovietice. Ea era planificată din timp și se accentua imediat după ce teritoriul respectiv intra sub controlul trupelor sovietice. Secția a II-a a Direcției de contrainformații SMERȘ a Frontului II Ucrainean informa că, în perioada 1 ianuarie – 25 mai 1944, în spatele trupelor germano-române au fost lansați 43 de agenți – 8 pentru infiltrarea directă în serviciile de informațiile ale inamicului, 26 pentru recrutare de noi elemente și penetrarea serviciilor speciale adverse, 9 pentru studierea agenturii inamice din teritoriul României și identificarea sediilor serviciilor speciale ale inamicului (școala de spionaj «Valli», Sonderkommando 102, Sonderkommando 203, Sonderkommando 204, centrele informative ale Armatei române de la Iași – Centrul „B”, Chișinău – Centrul „H”, etc.). Din totalul agenților trimiși în misiune, 12 au revenit, dintre ei 5 reușind să se infiltreze în structurile informative și contrainformative ale inamicului. Ei au reușit să identifice 42 de agenți germani, 47 de „trădători ai Patriei”, au arestat 14 agenți inamici și au recrutat pentru activități informative 8 persoane.

Într-un alt raport, din 8 octombrie 1944, al Direcției de contrainformații SMERȘ a Frontului III Ucrainean (șeful căreia era general-locotenentul Piotr Ivanovici Ivașutin (18 septembrie 1909, Brest-Litovsk – 4 iunie 2002, Moscova), care după război, în anii 1954-1963, a fost prim-adjunct al președintelui K.G.B. al U.R.S.S., președinte-interimar al K.G.B. (5-13 noiembrie 1961), șef al Direcției Generale de Informații (G.R.U.) a Armatei sovietice, Erou al Uniunii Sovietice, 1985) se relata despre modul cum s-a reușit obținerea unui mare succes în activitatea contrainformativă – capturarea unui „grup de lucrători oficiali, agentură și documente aparținând organelor de informații române și germane”. În document se spunea că, existau informații precum că, în Chișinău și-au avut sediul mai multe organe informative și contrainformative inamice, așa că la 24 august 1944, acolo a fost trimisă o echipă operativă, cu misiunea de a identifica și aresta agentura inamicului. Echipa însă, a reușit să identifice (din lagărul de prizonieri) și să aresteze chiar „lucrători de conducere” din structurile informative române și germane (pe maiorul Theodor Botezatu, sublocotenentul în rezervă Alexe Clipa Dimitriu, caporalul în rezervă Mihail C. Nițescu, locotenentul Ovidiu Șerbănescu zis „Păun”, Marica și Chiril Guzun).

În timpul interogatoriului, Mihail Nițescu a declarat că, în ziua anterioară arestării, toate documentele Centrului de Informații „H” (unde deținea funcția de cancelar) au fost depozitate într-o fântână uscată și li s-a dat foc. Sovieticii au cercetat fântâna și au constatat că, „aproape toate documentele s-au păstrat” intacte.

De asemenea, echipa SMERȘ a reușit să obțină: listele cu agenții lansați în spatele trupelor sovietice, rezidenții lăsați în Chișinău și în alte localități din Basarabia; lista și adresele posturilor radiotelegrafice din zona Odessei și regiunea Nikolaev; albumul cu fotografiile agenturii sovietice descoperite de structurile secrete românești și documente privind descoperirea agenturii engleze; au fost găsite 64 de dosare personale a agenturii române, directive, instrucțiuni, corespondența cu agentura, cifrele și cheile valabile.

În urma capturării acestor valoroase materiale, SMERȘ-ul a reușit fără nici o dificultate să aresteze o bună parte din agentura românească lăsată în Basarabia – 5 rezidenți, 2 agenți-teroriști, 3 agenți-spioni și 1 rezident-radiotelegrafist (Nicolae Bălănescu, Ștefan Negruță, Ion Sârbu, Petru Vrabie, Anisim Marin, Tudor Cotelea, Eugenia Glușenco, Ecaterina Lebeda, Maria Eriomenco).

Locotenentul Șerbănescu-Păun la interogatoriu a deconspirat 23 de agenți, dintre care 3 lăsați pe loc ca rezidenți. În consecință, au fost identificate și arestate 7 persoane: Vsevolod Bălănescu (fiul lui Nicolae Bălănescu), Trofim Boiciuc, Petru Catanchin, Ion Tașcian și alții. Era căutat recrutorul Alexandru Belinschi.

Episodul identificării și arestării acestor funcționari și agenți ai structurilor de informații românești, este relatat și de o altă sursă, care spune că, în urma unui schimb de focuri de pe malul drept al Prutului (aici se impune precizarea că, în realitate, descoperirea acestei agenturi nu s-a făcut în dreapta Prutului, ci în zona centrală a Basarabiei), ofițerii Direcției de contrainformații SMERȘ a Frontului III Ucrainean l-au făcut prizonier pe un maior român rănit, fără acte de identitate asupra sa. Pentru a afla cine este el, a fost acționată agentura recrutată din rândul prizonierilor români și au fost interogați indivizii capturați împreună cu maiorul necunoscut. Unul din cei interogați, i-a indicat din grupul celor capturați, pe doi ofițeri ai serviciilor speciale românești – Mihai Nițescu și Marinescu (având în vedere Mihai Nițescu avea numele conspirativ „Marinescu”, rămâne necunoscut cine era ce de-al doilea ofițer). Aceștia doi au fost nevoiți să recunoască apartenența lor la serviciile de informații românești și le-au spus funcționarilor SMERȘ-ului sovietic că maiorul rănit era șeful Centrului de Informații „H” al Secției a II-a informații a Armatei române, Theodor M. Botezatu. După ce starea sănătății i-a permis, Th. Botezatu a fost supus interogatoriului, la care a dat informații „nu doar despre structura centrului de informații (pe care l-a condus – n.n.), dar și despre toate organele de informații și contrainformații ale României. A deconspirat trei rezidențe, lăsate pe teritoriile eliberate ale Moldovei (Basarabiei – n.n.) și regiunii Odessa, a dat numele agenților care se aflau în legătură directă cu el. Veridicitatea declarațiilor lui, în scurt timp s-a confirmat. Funcționarii SMERȘ i-a arestat rețeaua lui informativă”.

Cei arestați în cadrul acestei reușite operațiuni, au fost judecați și condamnați la ani grei de închisoare:

– maiorul Theodor M. Botezatu (zis „Izvoreanu”), șef de subcentru, apoi șef al Centrului „H”, ofițer de infanterie, născut la 24 martie 1906, a fost judecat pentru spionaj (?) la 27 mai 1946 și condamnat la 25 de ani privațiune de libertate. La 1 decembrie 1955, în conformitate cu decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 12 septembrie 1955, T. Botezatu a fost eliberat înainte de termen și predat autorităților române;

– Ovidiu Șerbănescu-Păun era adjunctul șefului Centrului S.S.I. Nr. 2 de la Chișinău. A fost condamnat la 10 februarie 1945, în baza art. 58-6 din Codul Penal al R.S.F.S. Ruse, la 10 ani privațiune de libertate;

– Chiril Guzun era șoferul Centrului S.S.I. Nr. 2 de la Chișinău. A fost judecat la 16 ianuarie 1945 de către tribunalul militar al garnizoanei Odessa și condamnat în baza art. 54-la al Codului Penal al R.S.S. Ucrainene, la 10 ani privațiune de libertate;

– Nicolae Bălănescu a fost judecat la 24 decembrie 1945, de către tribunalul trupelor N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești și condamnat, conform art. 54-1a din Codul Penal al R.S.S. Ucrainene, la 10 ani privațiune de libertate;

– Ștefan Negruță a fost arestat în octombrie 1944 de către Direcția de contrainformații SMERȘ a Frontului III Ucrainean și condamnat în data de 30 iunie 1945 la 2 ani privațiune de libertate;

– Ion Sârbu și Petru Vrabie au fost judecați la 30 iunie 1945 și condamnați la 2 ani privațiune de libertate fiecare;

– Anisim Marin a fost arestat în octombrie 1944 și a murit în perioada anchetei;

– Tudor Cotelea a fost judecat la 13 octombrie 1944 de către tribunalul militar al Frontului III Ucrainean și condamnat în baza art. 54-1а din Codul Penal al R.S.S. Ucrainene, la 10 ani privațiune de libertate;

– Eugenia Glușenco a fost judecată la 19 mai 1945 și în baza art. 54-1а din Codul Penal al R.S.S. Ucrainene a fost condamnată la 5 ani privațiune de libertate;

– Vsevolod Nicolaevici Bălănescu a deconspirat 8 agenți, iar la 26 octombrie 1944 a fost judecat de către tribunalul militar al Frontului III Ucrainean și a fost condamnat în baza art. 54-1а al Codului Penal al R.S.S. Ucrainene, la 10 ani privațiune de libertate;

– Trofim Mironovici Boiciuc, Piotr Iacovlevici Catanchin și Ivan Stepanovici Tașcian la 26 octombrie 1944 au fost judecați de tribunalul militar al Frontului III Ucrainean și condamnați în baza art. 54-1а al Codului Penal al R.S.S. Ucrainene, la 10 ani privațiune de libertate;

– Alexandru Casianovici Belinschi în anii 1941-1944 a fost agent al S.S.I. și era folosit la identificarea membrilor „grupurilor patriotice”, iar în 1944 s-a refugiat în România. În 1957 a fost identificat în or. Constanța, fiind cercetat de Securitatea română ca agent al unui serviciu de spionaj străin (!).

Documentele serviciilor de informații românești, capturate în urma acțiunilor SMERȘ prezentate mai sus, au fost exploatate imediat, în vederea descoperirii altor agenți români. Cetrcetarea lor a continuat și în anii următori, urmărindu-se atât scopurile informative (studierea gradului de documentare a Centrului de Informații „H” și S.S.I.), cât și contrainformative (depistarea de agenți, informatori, complici, etc.).

Inițial, documentele au fost studiate de Direcția Generală de contrainformații SMERȘ a Comisariatului Poporului pentru Apărare, iar mai apoi, de N.K.G.B.-M.G.B. al U.R.S.S. și R.S.S. Moldovenești, Secția „V”. La 24 aprilie 1947, M.G.B.-ul orașului Moscova a dispus ca documentele să fie trimise M.G.B.-ului R.S.S. Moldovenești, pentru a fi traduse în limba rusă. În anii 1945-1949, de arhiva Centrului de Informații „H” și cea a Agenturii Frontului de Est a S.S.I., s-au ocupat: controlorul de categoria a II-a, sergentul Salikova, controlorul de categoria I-a, sergentul superior Kuperman, sublocotenentul Blank și ajutorul împuternicitului operativ, sublocotenentul Pevcev. Traducerea documentelor în limba rusă era făcută de sergentul inferior Proțiuk, plutonierul N. Braunihștein, Vovremian, Sirkis, sergentul Har´kover, sublocotenentul Vaisman, Melnikova, care se ocupa și de clasificarea și interpretarea documentelor, împuternicitul operativ căpitanul Kalinin (probabil că este vorba de căpitanul Grigorii Karpovici Kalinin, care a fost și translatorul de la Galițin pentru „lotul Antonescu” și care a asigurat și traducerea interogatoriilor în timpul anchetelor de la Moscova: pe interogatoriul lui Constantin Pantazi din 7 ianuarie 1946 este următoarea mențiune: „interogatoriul s-a făcut în limba română cu participarea interpretului militar căpitanul Calinin, care a fost avertizat de răspundere pentru traducere nedreaptă”) ș.a.

După studierii fiecărui dosar, se făcea o scurtă „Informație” (Cпpавка), în care se prezenta succint conținutul dosarului. Spre exemplu: „Prezentul dosar conține corespondență cu caracter personal și administrativ-gospodăresc” (Даннoe дeлo coдepжит cлyжeбнyю пepeпиcкy личнoгo и админиcтpативнo-xoзяйcтвeннoгo xаpактepа). De asemenea, era întocmită o „Listă cu persoanele care fac parte din dosarul privind serviciul de spionaj românesc S.S.I., nr. V/234 și care urmează să fie luate în evidență operativă” (Cпиcoк лиц пpoxoдящиx пo дeлy pyмынcкoгo pазвeдopгана CCИ № B/234 пoдлeжащиe взятию на oпepyчёт). Persoanele din „listă” urmau să fie căutate de organele securității sovietice și exploatate informativ și contrainformativ. Trebuiau identificate și persoanele care s-au manifestat activ împotriva autorităților române, pentru a obține de la ele informații despre „trădătorii” patriei.

După înaintarea trupelor sovietice spre vest, structurile SMERȘ și-au continuat activitatea de identificare a agenților din Basarabia și dincolo de Prut, iar dezastrul pentru serviciile secrete române și germane, a continuat.

Una din primele crime majore comise în Basarabia de nou revenitele organe de represiune sovietice, s-a comis în baza deciziei speciale din 9 aprilie 1944, prin care bărbați, femei și copii basarabeni au fost ridicați și mânați pe câmpurile minate, pentru a deschide calea unităților Armatei sovietice spre înaintare. În așa fel, în raioanele Cornești și Ungheni, au fost „curățite” de mine 105 hectare, pierzându-și viața 377 de civili, trecuți pe contul „crimelor” comise de germani. Astfel, era cruțată viața soldaților, necesari în luptele cu inamicul.

Aceste scene, văzute de un soldat german, aflat de cealaltă parte a liniei frontului, au fost expuse într-o scrisoare trimisă acasă. El scria: „…Mase mari compacte de oameni mărșăluiau umăr la umăr pe câmpurile cu mine, pe care noi cu câtva timp în urmă le amplasasem. Civili și ostași din batalioanele disciplinare mergeau înainte ca niște mașini-automate. În rândurile lor apăreau breșe doar atunci când cineva era omorât sau rănit de explozia minei. Se lăsa impresia că acești oameni nu sunt derutați și nu au frică. Noi observam că, cei care cădeau erau împușcați de un val nu prea mare de comisari sau ofițeri, care mergeau din urmă, la o mică distanță de jertfele pedepselor…”.

Concomitent cu „vânătoarea” declanșată împotriva funcționarilor și agenților secreți inamici, s-a desfășurat acțiunea de curățire a teritoriului de elementele ostile și care au colaborat cu „ocupantul”. Săptămânal, regimente de militari și milițieni, efectuau câteva razii prin satele și orașele Basarabiei, în vederea identificării și arestării legionarilor, cuziștilor, colaboraționiștilor, naționaliștilor, a celor care au ocupat funcții în administrația românească – primari, polițiști, jandarmi, etc. De foarte mult zel a dat dovadă batalionul 224 pușcași al Brigăzii a 25-a N.K.V.D., care la 25 august 1944 a intrat în Chișinău și a început curățirea orașului de „elementele contrarevoluționare”, pregătind astfel capitala pentru instalarea autorităților superioare de stat și de partid. Atunci, numai în suburbiile Chișinăului au fost arestate 7.696 de „elemente dușmănoase și contrarevoluționare”. Această brigadă a organizat razii și ambuscade în toate cele nouă județe ale Basarabiei – în județul Chișinău peste 20, în județul Cahul – 15, în județul Tighina – 2, etc. Numai în județele Cahul, Tighina și Chișinău au fost arestate peste 18.000 de persoane, inclusiv 979 care se eschivau de la mobilizarea în Armata sovietică, 4.000 de „complici” ai autorităților române, 2.060 de persoane fără acte de identitate, 258 – revenite din prizonierat. Peste 2.000 de ofițeri și ostași ai Armatei române au căzut victime ale acestor operațiuni represive.

Procesele judiciare erau intentate de organele de securitate, în colaborare cu cele militare. Ele erau sumare, bazate pe legislația U.R.S.S. sau a R.S.S. Ucrainene. De cele mai multe ori, cei judecați erau condamnați (în baza prevederilor punctelor 1 și 2 ale Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 19 aprilie 1943 și ale articolelor 296-297 din codul penal al R.S.S. Ucrainene – „trădarea patriei socialiste”) la moarte prin împușcare, cu aplicarea imediată a sentințelor, sau la deportare pe 10-20 de ani, în lagărele de muncă silnică din regiunile îndepărtate ale U.R.S.S.

Sus menționatul decret din 19 aprilie 1943, întitulat „Cu privire la măsurile de condamnare a răufăcătorilor germano-fasciști, vinovați de asasinarea și torturarea populației civile sovietice și a prizonierilor din Armata roșie, a spionilor, a trădătorilor de Patrie din rândul cetățenilor sovietici și a complicilor lor”, prevedea: înființarea, pe lângă diviziile armatelor de operațiuni, a tribunalelor militare de campanie; sentințele tribunalelor trebuiau avizate de comandantul diviziei și puse imediat în aplicare; condamnarea la moarte prin spânzurare sau deportare la munci silnice pentru 15-25 de ani a „ocupanților germano-fasciști și a complicilor acestora”; crearea locurilor de detenție pentru „complicii ocupanților germano-fasciști”. În afară de aceste tribunale, sistemul judiciar militar din Uniunea Sovietică mai era alcătuit, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, din: 1. tribunalele militare ale Armatei roșii și ale Flotei militare maritime; 2. tribunalele militare ale N.K.V.D.; 3. tribunalele militare ale transportului pe apă și cale ferată; 4. tribunalele militare, constituite pe baza judecătoriilor populare locale, în urma instituirii, în condițiile de război, a situației excepționale.

Prevederile decretului au avut o vastă aplicare și i-a vizat, în special, pe cetățenii sovietici. Odată cu condamnarea unui individ și restul membrilor familiei sale, ajunși la vârsta majoratului, erau supuși represiunii.

Reinstalarea la Chișinău a structurilor de stat și de partid, a fost însoțită de excese și abuzuri, în special la distribuirea spațiului administrativ și locativ, însoțită de evacuarea forțată a locuitorilor imobilelor, jefuirea și însușirea averii acestora. Despre aceste fapte, într-o scrisoare trimisă la 15 septembrie 1944, le-a comunicat N. Salagor, secretarul C.C. al P.C. (b) din Moldova, superiorilor de la Moscova. El vorbea despre abuzurile comise de funcționarii echipelor operative ale comisariatelor poporului și ale altor instituții republicane, evidențiind acțiunile celor de la N.K.V.D., care au afișat pe zidurile mai multor case, inclusiv pe edificiile sinagogilor și ale caselor de rugăciuni baptiste, tăblițe cu inscripția: «Занятo HКBД» („Ocupat de N.K.V.D.”) sau «Забpoниpoваннo HКBД» („Rezervat de N.K.V.D.”), ocupând cartiere și străzi întregi.

Protestele locuitorilor față de aceste abuzuri, erau zadarnice. Cei care încercau să se împotrivească, erau imediat arestați și dispăreau fără urmă. Numai în raionul Krasnoarmeisk al Chișinăului, au fost instalate 50 de posturi pentru paza imobilelor abuziv ocupate. „Prin acțiunile lor, menționa Salagor, unii lucrători ai N.K.V.D.-ului au destabilizat activitatea normală a sovietului orășenesc, în vederea alocării și distribuirii organizate a spațiului locativ, au subminat autoritatea organelor N.K.V.D.-ului, creând condiții favorabile pentru agitația dușmănoasă”.

Operațiunile militare au distrus cea mai mare parte a Chișinăului, lăsând multă lume fără adăpost, iar cei cu imobilele neatinse sau ușor avariate, s-au pomenit cu casele ocupate de noile autorități. În general, problema locuințelor în U.R.S.S. în primii ani postbelici, era extrem de gravă. Regiunile occidentale ale U.R.S.S., erau în mare parte distruse de război și circa 25 de milioane de oameni au rămas fără adăpost. Cu toate acestea, construcția de locuințe și repararea clădirilor vechi sau avariate, se făcea foarte lent.

La 15 martie 1945, C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S. a format Biroul C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S. pentru Moldova. Acest organ de partid avea rolul de conducător, supraveghetor, controlor și raportor, privind evenimentele din Moldova. Era alcătuit din 16 membri, în frunte cu F. M. Butov (1945-1947), apoi cu V. A. Ivanov (1947-1949). Până în 1950, acest Birou constituia principala verigă politică în R.S.S. Moldovenească. Însă, întregul sistem de conducere politică, economică, administrativă și militară depindea de Moscova. Biroul Politic al P.C.(b) al U.R.S.S., Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. și Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. soluționau toate problemele-cheie din acest teritoriu.

La 10 februarie 1946, au avut loc alegerile în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. Basarabenilor pentru prima oară li s-a oferit dreptul de a-și „alege” pe „cei mai destoinici reprezentanți” în legislativul de la Moscova. Printre candidați era și șeful N.K.G.B.-ului moldovenesc. Merita, căci „tov. Mordoveț – îi făcea publicitate electorală ziarul «Moldova Sovietică» – a făcut multe pentru consolidarea puterii sovietice în republică. El a desfășurat o mare activitate de curățire a Moldovei de rămășițele fascismului și a naționaliștilor moldo-români – cei mai înrăiți inamici ai poporului moldovenesc. (…)”. Era propus din partea circumscripției electorale nr. 634 Cahul, pentru a fi ales deputat în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice.

La alegeri au participat, potrivit oficialităților, 99,8 % din alegători, dintre care 99,6% și-au dat votul pentru blocul popular al comuniștilor și al celor „fără de partid” (neafiliați politic). Scrutinul electoral a fost însoțit de multiple încălcări din partea autorităților și acțiuni antisovietice. Mulți au întâmpinat campania electorală cu ostilitate și frică, considerând alegerile drept „o pregătire pentru deportarea basarabenilor în Siberia” și pentru a-i băga cu forța în colhoz – un sondaj organizat de sovietici pentru a afla „dacă vor vota moldovenii pentru sovietici”.

Peste un an de zile, la 16 februarie 1947, s-au organizat alegeri și în Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenești, în timpul cărora, la fel ca și la cel din anul trecut, s-au înregistrat abuzuri din partea autorităților și acțiuni ostile antisovietice din partea populației. Iar rezultatele scrutinului au fost cele „așteptate” de regim – 99,99% din voturi „pentru”.

II.3. Reorganizarea organelor de securitate și de interne ale R.S.S. Moldovenești în anii 1946-1954.

La 16 martie 1946, în baza legii „Cu privire la reorganizarea Consiliului Comisarilor Poporului din U.R.S.S. și Consiliilor Comisarilor Poporului ale republicilor unionale și autonome”, consiliile comisarilor poporului s-au transformat în „consilii de miniștri”, iar comisariatele – în „ministere”: N.K.G.B.-ul s-a transformat în „Ministerul Nepremejduirii de Stat”, adică în „Ministerul Securității Statului” (Mиниcтepcтвo Гoccyдаpcтвeннoй Бeзoпаcнocти – M.G.B.), condus în continuare de Iosif Mordoveț, iar N.K.V.D.-ul și-a schimbat denumirea în „Ministerul Treburilor Lăuntrice”, adică în „Ministerul Afacerilor Interne”, la conducerea căruia a fost numit Feodor Tutușkin (1946-1951). Odată cu numirea noului ministru de interne, a fost instalat și un alt procuror al republicii – Simon Kolesnik (1946-1949).

Fostul ministru, general-maiorul Mihail Markeev, fusese numit la 3 aprilie 1946, în postul de ministru al afacerilor interne în R.A.S.S. Mariisk, funcție pe care a deținut-o până la 23 iunie 1949.

Schimbarea denumirilor a fost dictată de noile realități: și denumirea (nicăieri în lume ministrul nu era denumit „comisar”), și semnificația (denumirea de „comisar” din timpul „revoluției” din octombrie 1917 din Rusia, care arăta caracterul specific revoluționar al funcției, nu mai corespundea realităților, căci elanul „exportului de revoluție” scăzuse) erau mult depășite de timp.

Legea privind organizarea „consiliilor de miniștri” și a „ministerelor”, nu prevedea reformarea acestora, fiind o schimbare de fațadă, a formei, dar nu și a conținutului. Unica schimbare a fost desființarea SMERȘ-ului, prin includerea Direcției Generale de contrainformații SMERȘ din cadrul Ministerului Apărării al U.R.S.S. în M.G.B.-ul condus de Vsevolod Merkulov, cu denumirea de „Direcția Generală a III-a” pentru contrainformații în armată. M.A.I. al U.R.S.S. era în continuare sub șefia lui Lavrentii Beria, Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D., schimbându-și denumirea în „Secția de contrainformații” a M.A.I. Desființarea SMERȘ, potrivit istoricului Vadim Telițîn, s-a produs acum, deoarece, din anul 1946 Uniunea Sovietică a renunțat să mai repatrieze forțat „cetățeni sovietici”.

În anul 1951, ministru de interne al R.S.S. Moldovenești a devenit general-maiorul Piotr Kulik (1951-1953), până atunci locțiitor al lui F. Tutușkin, iar la conducerea M.G.B. rămânea în continuare Iosif Mordoveț.

La 14 martie 1953, ca și la începutul războiului împotriva Germaniei naziste, structurile de securitate a statului și cele ale afacerilor interne au fost comasate. Adică, atât la nivel central, cât și la nivel republican, regional, etc., s-a produs contopirea M.G.B. cu M.A.I. într-o instituție unică – Ministerul Afacerilor Interne. Direcția Generală a III-a din M.G.B. s-a unit cu Secția de contrainformații a M.A.I. și au format „Direcția a III-a” a M.A.I. În urma acestei reorganizări, la conducerea M.A.I. din R.S.S. Moldovenească a fost numit fostul șef al securității moldovenești – Iosif Mordoveț, iar prim-viceministru a devenit ex-ministrul de interne, Piotr Kulik.

La aproape un an de zile, în data de 13 martie 1954, s-a revenit la vechea organizare. Mai exact, prin hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., organele securității statului s-au desprins de M.A.I. și au format Comitetul Securității Statului (K.G.B. – Кoмитeт Гocyдаpcтвeннoй Бeзoпаcнocти – К.Г.Б.) de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. (în realitate, erau subordonate C.C. al P.C.U.S.). În R.S.S. Moldovenească la conducerea K.G.B.-ului a fost numit Iosif Mordoveț, iar Piotr Kulik a redevenit ministrul al afacerilor interne.

Secția de contrainformații a M.A.I. a fost trecută în structura K.G.B. și a format Direcția Generală a III-a.

CAPITOLUL III: Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D./M.A.I. al R.S.S. Moldovenești și structurile ei teritoriale.

III.1. Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D./M.A.I. Prezentare generală.

În cadrul N.K.V.D./M.A.I. a existat o secției, care s-a ocupat de verificarea și monitorizarea discretă – prin agentură – a efectivului subdiviziunilor N.K.V.D., în vederea identificării funcționarilor cu trecut compromis, precum și a celor ce nu erau de bună credință. Misiunile acesteia erau extrem de importante, deoarece erau necesari funcționari, dar și simpli muncitori din serviciile auxiliare, cu trecut nepătat și loiali regimului sovietic.

E vorba de Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D./M.A.I., care, mai ales în primii ani postbelici, a avut mult de lucru, având în vedere că deficitul de cadre era suplinit prin încadrarea localnicilor în structurile organelor afacerilor interne. Iar majoritatea localnicilor (indiferent că vorbim de cei din Basarabia sau de cei din stânga Nistrului), făceau parte din categoria suspecților, deoarece au rămas în teritoriul „vremelnic ocupat de inamic”, au colaborat cu „autoritățile de ocupație”, au avut servicii în cadrul acestora, aveau „origini sociale nesănătoase”, aveau rude peste hotare, erau „elemente contrarevoluționare”, aveau rude deportate, etc., etc.

Pe parcursul activității sale, Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D., a identificat și înlăturat din structurile organelor afacerilor interne mai mulți funcționari compromiși. Cele mai dese învinuiri care li s-au adus, au fost: „defăimarea realităților sovietice”, „elogierea rânduielilor românești”, „elogierea regimului fascist”, „elogierea rânduielilor românești de ocupație”, „agitație antisovietică și contrarevoluționară”, „legături criminale cu autoritățile de ocupație”, „colaboraționism” și „complicitate” la acțiunile inamicului, „activitate de trădare”, „participare activă la arestarea comsomoliștilor și a activiștilor sovietici”, „a lucrat polițist”, „a lucrat jandarm”, a fost/este chiabur, s-a predat inamicului, menținere a unor „strânse legături cu organele de represiune ale autorităților de ocupație”.

La începutul lunii octombrie 1944, șeful Secției SMERȘ din N.K.V.D.-ul moldovenesc, considera că, procentul persoanelor angajate de pe loc în structurile N.K.V.D. era destul de mare. Și avea dreptate: la data de 20 septembrie 1944, detașamentul de miliție din orașul Bălți avea din necesarul de 40 de funcționari – 35, din care 27 erau angajați de pe loc, iar deficitul de cinci persoane urma să fie acoperit prin angajarea a două persoane din interiorul U.R.S.S. și a trei de pe loc; echipa de pompieri din Călărași avea doar șapte angajați din cei 22 necesari, dintre care șase erau de pe loc, iar deficitul de 15 persoane trebuia acoperit prin angajarea a 14 localnici și a unei persoane din interiorul U.R.S.S.

La 7 martie 1945, a fost emis ordinul N.K.V.D. al U.R.S.S. nr. 00173, care prevedea între altele sistarea supravegherii contrainformative a cursanților școlilor de miliție. Situația din R.S.S. Moldovenească însă nu permitea realizarea acestui ordin. Așa că, la 1 aprilie 1946, ministrul Tutușkin și șeful Secției de contrainformații SMERȘ a M.A.I., căpitanul Balan, le solicitau șefilor de la Moscova să accepte amânarea implementării prevederilor ordinului nr. 00173 în R.S.S. Moldovenească și în special la Școala M.A.I. din Chișinău. Cei doi, veneau cu următorul argument: din totalul de 136 de cursanți, 5 s-au aflat în prizonieratul sau în încercuirea inamicului, 70 au locuit în „teritoriul ocupat”, din care 59 erau originari din „Basarabia”. Aceștia prezentau pericol, așa că șeful contrainformațiilor M.A.I. al R.S.S. Moldovenești îi solicita general-maiorului Smirnov, șeful Secției de contrainformații SMERȘ a M.A.I. al U.R.S.S., să accepte „«deservirea» operativă de agentură a cursanților școlii M.A.I.” din Chișinău.

Pentru a „preveni infiltrarea în organele N.K.V.D. a agenturii spionajelor inamice”, trebuia să se asigure: încadrarea tuturor structurilor „deservite” cu agentură calificată; reexaminarea dosarelor de evidență operativă existente, pentru arestarea cât mai grabnică a suspecților; procurarea agenturii capabile să activeze în anturajul persoanelor monitorizate; procurarea de apartamente conspirative și de întâlnire cu agentura; intensificarea acțiunii de filtrare a indivizilor angajați din rândul populației locale, „foste sub ocupație”.

Din punct de vedere ierarhic, șeful Secției era subordonat comisarului/ministrului N.K.V.D./M.A.I. al R.S.S. Moldovenești (din punct de vedere administrativ), precum și șefului Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D./M.A.I. al Uniunii Sovietice (pe linia contrainformativă). În teritoriu, fiecare secție județeană și raională a N.K.V.D./M.A.I. avea câte un birou contrainformativ.

La nivel unional, în prima decadă postbelică, Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D./M.A.I. al U.R.S.S., a fost condusă de: S. P. Iuhimovici, V. I. Smirnov, A. N. Asmolov, P. I. Okunev, I. E. Klimenko și D. S. Leonov; în R.S.S. Moldovenească de căpitanul D. Balan (1944-1947) și colonelul A. Lavrentiev (1947-?); în județele (apoi, raioanele) R.S.S. Moldovenești, echipele contrainformative ale N.K.V.D./M.A.I. erau conduse de: locotenentul major Kosarev – Bender, locotenentul major Biriukov – Bălți; locotenentul major Lebedev, apoi locotenentul Danil’cenko – Soroca; locotenentul major Leonov – Orhei; locotenentul major – Tarasov – Chișinău; locotenentul major Iudin – Cahul; locotenentul major Dzusov – secția orășenească Tiraspol.

După intrarea în vigoare a legii „Cu privire la reorganizarea Consiliului Comisarilor Poporului din U.R.S.S. și Consiliilor Comisarilor Poporului ale republicilor unionale și autonome” din 14 martie 1946, Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. și-a schimbat denumirea în „Secția de contrainformații” a M.A.I.

Merită a fi subliniat că, separarea M.A.I., în M.A.I. și M.G.B., a făcut ca unele secții, birouri, etc., să rămână chiar și fără mobilierul care până atunci era comun, iar acum trebuia împărțit. Spre exemplu, la 7 februarie 1950, împuternicitul operativ al biroului de contrainformații din secția raională Soroca a M.A.I., locotenentul Danil’cenko, aducea la cunoștința șefilor săi că, până la separarea M.A.I., grupul de contrainformații din Soroca avea safeu propriu, iar în urma divizării, safeul a fost repartizat M.G.B., iar secția de contrainformații a M.A.I. din Soroca nu avea unde să-și păstreze documentele secrete.

Așadar, activitatea Secției de contrainformații a M.A.I., împreună cu subdiviziunile sale județene, urma să se desfășoare în direcția identificării spionilor, trădătorilor, complicilor autorităților „de ocupație”, etc., care s-au strecurat în organele afacerilor interne sovietice. Aceasta trebuia realizat prin intermediul informatorilor secreți, recrutați sistematic din structurile supravegheate și mai cu seamă, din anturajul angajaților suspectați.

Secția de contrainformații a M.A.I., cu subdiviziunile sale teritoriale, a existat până la 14 martie 1953, când s-a produs comasarea M.G.B. cu M.A.I. Atunci, Direcția Generală a III-a din M.G.B. s-a unit cu Secția de contrainformații a M.A.I. și s-a format Direcția a III-a a M.A.I.

În privința modului de operare a acestor secții, a „metodologiei” folosite în acțiunile operative de investigare, a modului de desfășurare a anchetelor, aflăm dintr-un document, semnat de Viktor Abakumov la 17 iulie 1947, întitulat „Despre practicile de anchetă în organele M.G.B.”:

„1. Până la arestarea criminalului, sunt prevăzute măsuri care asigură o arestare subită, în scopul:

a) prevenirii evadării sau a sinuciderii;

b) neadmiterii încercării de a pune în cunoștință de cauză complicii;

c) preîntâmpinării distrugerii dovezilor materiale.

În timpul arestării unui important criminal de stat, când este necesar să fie ascunsă arestarea lui de ochii lumii sau când este imposibilă arestarea concomitentă a complicelor lui, ca să nu fie speriați și să le dăm astfel ocazia să scape de răspundere sau să distrugă dovezile materiale – are loc o arestarea secretă în stradă sau în cadrul unor circumstanțe special pregătite.

2. În cazul arestării criminalului, îi sunt ridicate:

a) actele personale;

b) corespondența, fotografiile, notițele cu adrese și numere de telefoane, prin care se poate studia cercul și caracterul relațiilor personale ale infractorului;

c) aparatele de multiplicat, mijloacele scrierii secrete, parolele, cifrurile, codurile, armamentul, explozibilul, substanțele toxice și otrăvitoare.

d) documentele secrete și oficiale, a căror păstrare este interzisă la domiciliu;

e) foile volante, platformele [politice], cărțile, zilnicele, scrisorile și alte documente antisovietice, care pot ajuta la acuzarea infractorului.

Pentru capturarea relațiilor criminalului, în anumite cazuri la domiciliul arestatului, atât în timpul operațiunii de arestare, cât și după, se organizează o ambuscadă cekistă, care, aflându-se acolo, îi lasă să intre în casă pe toți cei veniți și apoi îi verifică operativ.

Într-un șir de cazuri, arestările au loc cu participarea lucrătorului operativ, care a efectuat cercetarea infractorului până la arestarea lui, și a anchetatorului căruia i-a fost ordonată desfășurarea anchetei, în scopul, ca ei, cunoscând particularitățile dosarului, să poată identifica în timpul percheziției dovezile materiale, pentru folosirea lor la acuzarea criminalului.

În toate cazurile de comitere a actelor teroriste și de diversiune, de apariție a foilor volante antisovietice, de furt sau dispariție a documentelor deosebit de importante și secrete, anchetatorul și lucrătorii operativi pleacă la locul faptei, pentru examinare personală și fotografiere, în vederea descoperirii urmelor și dovezilor comiterii crimei, pentru identificarea tuturor martorilor, în vederea interogării lor și, iau măsuri de prindere a infractorilor.

Se efectuează percheziții secrete, extragerea și fotografierea documentelor, care îi incriminează pe cei arestați de comiterea crimelor.

Asemenea măsuri au loc de regulă, atunci când circumstanțele nu permit realizarea unei percheziții deschise. Spre exemplu, la apartamentul unui spion străin, care se bucură de dreptul extrateritorialității.

În cazuri de necesitate, încă până la arestarea infractorului, el este fotografiat în secret, în acțiunile de spionaj și ostile, pentru ca în timpul interogatoriului, cu aceste documente să-i fie demascată activitatea practică criminală.

3. Anchetatorul, care a luat cazul în investigare, studiază minuțios toate materialele existente de agentură, urmărire și altele, care au stat la baza arestării, precum și dovezile materiale, documentele personale, corespondența și alte lucruri, ridicate în timpul percheziției, în scopul utilizării tuturor acestor materiale în timpul investigațiilor.

Sunt supuse unui control special hainele arestaților, precum și obiectele suspecte ridicate de la ei în timpul percheziției, cu scopul descoperirii ascunzișului.

La arestarea spionilor, diversioniștilor și teroriștilor lansați în teritoriul U.R.S.S. de către serviciile de informații străine, documentele și notițele suspecte ridicate de la ei sunt verificate în laboratoarele speciale ale M.G.B., în vederea descoperirii notițelor secrete, a semnelor convenționale, a parolelor, dar și pentru a stabili dacă acele documente nu sunt impregnate cu substanțe toxice sau otrăvitoare.

4. În timpul interogatoriului celui arestat, anchetatorul tinde să obțină de la el luarea mărturiilor adevărate și sincere, urmărind nu doar constatarea culpabilității arestatului, dar și descoperirea tuturor legăturilor lui criminale, precum și a persoanelor care i-au coordonat activitatea lui criminală și care sunt intențiile lor dușmănoase.

În acest scop, la primele interogatorii, anchetatorul îi propune celui arestat să vorbească sincer despre toate crimele comise împotriva puterii sovietice și să denunțe toate legăturile lui criminale, fără să-i prezinte o anumită perioadă de timp, determinată de interesele anchetei, dovezile materiale existente împotriva lui.

În același timp, anchetatorul îi studiază caracterul arestatului, încercând:

într-un caz, să-l apropie de sine prin ameliorarea regimului de detenție din închisoare, prin facilitarea transmiterii de pachete cu alimente de la rude, prin permisiunea de a citi cărți, prelungirea timpului de plimbare ș.a.;

în alt caz, să crească presiunile asupra arestatului, avertizându-l de răspunderea severă pentru crimele comise, în caz că nu-și va recunoaște culpa;

în al treilea caz – să fie aplicată metoda convingerii, cu folosirea convingerilor religioase ale arestatului, a afecțiunilor personale și familiare, a orgoliului, vanității ș.m.d.

Când arestatul nu dă mărturii sincere și se eschivează de la răspunsurile directe și adevărate la întrebările adresate, anchetatorul, în scopul exercitării presiunilor asupra arestatului, folosește materialele compromițătoare, existente la dispoziția organelor M.G.B., din trecutul și activitatea arestatului, pe care cel din urmă le tăinuiește.

Câteodată, pentru a-l păcăli pe arestat, creându-i impresia că, organele M.G.B. știu totul despre el, anchetatorul îi amintește arestatului anumite detalii intime din viața lui personală, vicii, pe care le ascundea de ochii lumii și altele.

5. Dovezile materiale, de care dispune ancheta, de regulă sunt introduse în interogatoriu treptat, pentru a nu-i da posibilitate arestatului să afle gradul de informare a organelor M.G.B. despre activitatea lui criminală. În același timp, anchetatorul ia în considerare starea psihologică a arestatului și în momentul cel mai favorabil, din punctul de vedere al anchetatorului, îi prezintă arestatului dovezile materiale.

În calitate de dovezi materiale, organele M.G.B. de cele mai multe ori folosesc:

a) declarațiile altor arestați și ale martorilor;

b) materialele ridicate în timpul percheziției arestatului: corespondență, notițe, cărți, fotografii și alte dovezi materiale;

c) încheierile experților;

d) datele obținute prin agentură, filaj, tehnica operativă și alte căi.

6. Pentru a deturna poziția arestatului de respingere oarbă a vinovăției sale, în procesul cercetărilor sunt practicate confruntările, în unele cazuri confruntările organizându-se numai pe o singură chestiune, pentru a-l acuza pe arestat de minciună și a folosi acest aspect în derularea ulterioară a cercetării.

7. În privința arestaților, care se opun cu înverșunare cerințelor anchetei, se comportă provocator și prin orice mijloace se strădui să lungească investigațiile ori să le abată de la calea corectă, sunt aplicate măsuri severe în regimul de detenție. La aceste măsuri se referă:

a) transferul într-o închisoare cu un regim mai sever, unde sunt reduse orele de dormit și sunt înrăutățite condițiile de întreținere a arestatului, în sensul alimentației și a altor nevoi cotidiene;

b) internarea în celulă de unul singur;

c) privarea de plimbări, pachete cu alimente și de dreptul de a citi cărți;

d) trimiterea la carceră pentru o perioadă de 20 de zile.

Notă: în carceră, în afară de un taburete prins de podea și un pat fără accesorii de dormit (așternut – n.n.), alte lucruri nu există; patul se oferă pentru dormit, doar pentru 6 ore; deținuților din carceră li se dă pe zi numai 300 gr. de pâine și apă fiartă, și o dată la 3 zile mâncare caldă; fumatul în carceră este interzis.

8. În privința spionilor, diversioniștilor, teroriștilor și altor dușmani activi ai poporului sovietic, demascați de anchetă, care cu tupeu refuză să-și denunțe complicii și nu oferă declarații despre activitatea lor criminală, organele M.G.B., în conformitate cu dispoziția C.C. al P.C. (b) Unional din 10 ianuarie 1939, aplică măsuri de constrângere fizică. La centru – cu avizul conducerii M.G.B. al U.R.S.S. În teritoriu – cu avizul miniștrilor securității statului din republici și al șefilor Direcțiilor ținutale și regionale ale M.G.B.

În scopul verificării sincerității din comportamentul arestaților în timpul anchetei, veridicității declarațiilor și pentru o mai completă demascare a lor, este practicată plasarea în camera arestaților a agentului M.G.B. și se folosește tehnica de ascultare secretă a celulei.

În calitate de agenți de celulă, sunt folosiți arestații, care au mărturisit sincer și benevol despre crimele lor, precum și condamnații la termene mari de detenție. Arestații și condamnații, recrutați în calitatea de agenți de celulă, în prealabil sunt verificați printr-o altă agentură și cu ajutorul tehnicii de ascultare secretă. În unele cazuri, pentru cercetarea de celulă a arestaților, este practicată plasarea în celulă, ca arestați, a lucrătorilor M.G.B. sau a agenților din libertate. […].”.

III.2. Începuturile activității Secției de contrainformații SMERȘ în Basarabia.

Despre activitatea Secției în primele zile de la revenirea N.K.V.D. în Basarabia „eliberată”, aflăm dintr-o „dare de seamă” scrisă la Soroca de șeful ei interimar, căpitanul de securitate D. Balan, pe verso la niște formulare rămase de la administrația românească (!) și trimisă la 15 mai 1944, comisarului interimar al N.K.V.D.-ului moldovenesc, comisar de securitate Mihail Markeev. Din acest document aflăm că, Secția și-a început activitatea la 1 mai 1944. Era încadrată în mare parte, cu cursanți veniți de la școala N.K.V.D. din Kuibîșev (regiunea Novosibirsk). Efectivul operativ al Secției era alcătuit din 6 persoane, iar cel din județe și orașe – din 13 persoane. La data de 15 mai 1944, deficitul de personal era doar de 3 oameni.

Pregătirea profesională a funcționarilor lăsa foarte mult de dorit: din totalul efectivului operativ, doar 6 funcționari cunoșteau bine lucrul operativ de agentură și de investigare; ceilalți 13 erau slab pregătiți, deoarece instrucția lor la școala N.K.V.D. din Kuibîșev, a durat între două săptămâni și o lună și jumătate. Această situație, explica căpitanul Balan, l-a făcut să le organizeze ad-hoc o instruire de 14 zile, insistând mai mult pe bazele muncii operative de agentură și de investigare a organelor de contrainformații.

Aici trebuie să deschidem o paranteză, pentru a confirma printr-un alt document, că selectarea cadrelor pentru structurile SMERȘ ale N.K.V.D. din teritoriile „eliberate”, s-a făcut superficial și în mare grabă. La 28 aprilie 1944, a fost emis ordinul N.K.V.D. nr. 00499, privind selectarea cadrelor din efectivul de ofițeri și sergenți ai trupelor N.K.V.D., pentru încadrarea secțiilor de contrainformații SMERȘ ale N.K.V.D. De această misiunea erau responsabili șefii secțiilor de contrainformații SMERȘ ale N.K.V.D. pentru paza spatelui trupelor sovietice, precum și șefii trupelor de grăniceri din N.K.V.D. Aceștia, în timp de 10 zile trebuiau să selecteze 500 de persoane. Candidații trebuiau să aibă vârsta cuprinsă între 21și 30 de ani, membri sau candidați ai P.C. (b) sau membri ai tineretului leninist (V.L.K.S.M.), cu studii de la 7 clase în sus, apți din punct de vedere fizic. Vedem că, abilitățile și competențele profesionale nu figurau printre criteriile de selecție.

Până la încadrare, aceștia trebuiau să urmeze o perioadă de practică în structurile SMERȘ ale N.K.V.D., iar apoi, încadrarea lor trebuia să se facă doar cu avizul Secției de cadre a N.K.V.D. al U.R.S.S.

În pofida slabei pregătiri, cadrele Secției au reușit să obțină rapid primele rezultate în activitate, raportate de căpitanul Balan: în perioada 1-15 mai 1944, structurile de contrainformații SMERȘ din teritoriul „eliberat” al Basarabiei, au reușit să recruteze 4 rezidenți și 35 de informatori; a fost restabilită legătura cu un rezident, cu un agent și cu 3 informatori. Către data de 15 mai, rețeaua contrainformativă era formată din 5 rezidenți, un agent și 38 de informatori; au fost luate în evidență operativă 19 persoane; au fost licențiate, pe baza materialelor de agentură 10 persoane din structurile „deservite”, ca „neinspirând încredere pentru lucrul în organele N.K.V.D.”.

Pentru organizarea activității de agentură în cele șapte secții raionale ale N.K.V.D.-ului R.S.S. Moldovenești, aflate în stânga Nistrului, și în scopul verificării personalului angajat de pe loc în acele structuri, a fost detașată o echipă operativă din aparatul Secției de contrainformații SMERȘ, formată din trei persoane.

După primirea raportului de la căpitanul Balan, în ziua următoare, la 16 mai 1944, la Soroca, comisarul interimar Mihail Markeev a semnat una din primele sale directive (nr. 12/D/21) din teritoriul recucerit. Ea se referea la Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești și prevedea instrucțiuni adresate „șefilor secțiilor județene ale N.K.V.D. al R.S.S.M.”. În directiva sa, comisarul Markeev făcea referire la ordinul nr. 00971 din 11 iunie 1943, semnat de șeful N.K.V.D.-ului unional, Lavrentii Beria, prin care organele de contrainformații SMERȘ ale N.K.V.D. aveau misiunea să supravegheze contrainformativ (inclusiv prin activitate operativă de agentură) trupele N.K.V.D., organele de miliție, serviciul de pompieri, unitățile sanitare, serviciul de curieri, serviciul apărării antiaeriene, direcția drumurilor și șoselelor, Spețtorg-ul (comerțul special). Pentru aceasta, birourile (echipele) teritoriale SMERȘ ale N.K.V.D. urmau să recruteze agenți și informatori din acele structuri sau să-și infiltreze acolo informatorii deja recrutați. Cei ce trebuiau monitorizați în primul rând, erau indivizii din teritoriile recucerite, angajați în organele afacerilor interne.

Recrutarea informatorilor trebuia să se facă de echipele județene, dar numai cu avizul favorabil al șefului secției județene a N.K.V.D.; recrutarea de agenți și rezidenți urma să fie făcută numai cu aprobarea conducerii N.K.V.D.-ului R.S.S. Moldovenești. Periodic, rezultatele obținute în acțiunea de recrutare trebuiau raportate Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești, specificându-se: modalitatea de recrutare, scopul recrutării, numărul informatorilor recrutați și motivele recrutării. Primul raport de acest fel, trebuia să fie prezentat până la 20 mai 1944, după care, în data de 10 a fiecărei luni.

Mai târziu, a fost prezentat un model după care urmau să fie întocmite aceste rapoarte. Ele trebuiau să includă următoarele capitole: I. Starea și lucrul rețelei de agenți-informatori; II. Lucrul cu elementele luate în evidență și numărul lor; III. Activitatea de urmărire; IV. Acțiunile de profilaxie realizate de grupele operative ale Secției de contrainformații SMERȘ în structurile monitorizate.

Sarcina de bază pe care o avea SMERȘ-ul N.K.V.D.-ului – descoperirea elementelor ostile și compromise din organele de interne –, era considerată a fi una extrem de importantă, căci viza instituțiile statului. De aceea, la 24 iunie 1944, s-a decis ca rapoartele privind activitatea Secției să fie prezentate în zilele de 10, 20 și 30 ale fiecărei luni.

Spre sfârșitul verii anului 1944, aparatul Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești, potrivit statelor de funcțiuni, era format din 9 posturi (inclusiv secretara), toate ocupate. Cu excepția a doi funcționari, care activau în N.K.V.D. pe linia operativă de agentură încă din anul 1934, ceilalți erau absolvenți ai Școlii Superioare sau ai școlilor interținutale ale N.K.V.D. Cinci dintre ei, au activat anterior în SMERȘ, în cadrul unităților militare, iar opt aveau vechime de la 1 la 12 ani în munca operativă de agentură.

Pentru soluționarea problemei pregătirii profesionale a cadrelor, periodic efectivul SMERȘ urma instructajul pentru „perfecționarea cunoștințelor cekiste” și familiarizarea cu specificul activităților SMERȘ în „teritoriile eliberate”. La anumite intervale de timp, funcționarii superiori de la centru mergeau în teritoriu, pentru îndrumarea și inspectarea subalternilor și colegilor mai puțin experimentați. Spre exemplu, în trimestrul iulie – octombrie 1944, funcționarii Secției au efectuat 7 deplasări în județe, „cu scopul acordării pe loc a asistenței practice efectivului operativ al grupelor județene SMERȘ în procurarea agenturii, amplasarea corectă a ei în obiectivele deservite și activizarea prelucrării elementului aflat în evidență”; de asemenea, au fost emise 9 directive și o instrucție privind „desfășurarea corectă a anchetei”.

Funcționarii SMERȘ erau lăudați de șefii lor pentru realizări, dar erau și pedepsiți pentru indisciplină: spre exemplu, împuternicitul operativ, sublocotenentul de securitate Tarasov, a fost trimis în arest pe trei zile pentru neprezentare la serviciu.

Birourile de lucru ale Secției erau în două camere, separate una de alta de cinci camere: în fiecare lucrau câte patru funcționari operativi și în una din ele se afla și secretara-dactilografă. Această aglomerație (din cauza insuficienței spațiilor), dar și zgomotul mașinii de scris, aveau un impact negativ asupra lucrului de birou al funcționarilor. Mobilierul de asemenea era insuficient. Era un număr prea mic de mese, scaune și safeuri, iar vizitatorii erau nevoiți să discute cu funcționarii, stând în picioare lângă birourile acestora. Așa că, căpitanul Balan solicita suplinirea numărului de birouri, de la două la cinci, dotarea Secției cu un autoturism, necesar ajutorării și controlului structurilor județene ale SMERȘ, precum și oferirea de spațiu locativ (apartamente) la patru funcționari.

Din cauza lipsurilor de care suferea Secția, a nivelului scăzut de instruire și a atitudinii neglijente a unor funcționari față de serviciu, lucrul contrainformativ al Secției mergea încet și cu dificultate, nemulțumind conducerea N.K.V.D. Așa că, la 24 iulie 1944, au fost emise noi directive privind intensificarea activității. În document se menționa că, din informațiile venite la N.K.V.D.-ul R.S.S. Moldovenești, rezultă că, șefii secțiilor județene SMERȘ manifestă slăbiciune în conducerea echipelor de contrainformații SMERȘ sau le folosesc în alte scopuri, decât cele stabilite și ca rezultat, „lucrul operativ de agentură al SMERȘ este într-o stare nesatisfăcătoare”. Ca exemplu, erau aduse rezultatele slabe înregistrate de echipa SMERȘ a Secției N.K.V.D. din județul Chișinău, care până la 20 iulie 1944 a recrutat doar patru persoane și nu avea în lucru nici o investigare/ urmărire prin agentură. O asemenea situație era și la Orhei: echipa SMERȘ de acolo, în perioada 1-20 iulie 1944, a recrutat șase persoane, „de la care nu a fost primită nici o notă care merită atenția”. Se sublinia că, același lucru, într-o oarecare măsură, era valabil și pentru echipele din celelalte județe.

Reieșind din cele de mai sus, conducerea N.K.V.D.-ului R.S.S. Moldovenești le cerea organelor teritoriale SMERȘ să-și activizeze lucrul cu „elementele antisovietice” și să le „asigure cu o agentură eficace”. Prin toate mijloacele, trebuiau identificate persoanele care au fost în prizonierat sau în încercuire. După reținere, acestea urmau să fie minuțios interogate, trecute în evidențele operative și supravegheate prin agentură. Persoanele din teritoriile „eliberate”, angajate în organele N.K.V.D., urmau și ele să fie monitorizate prin agenți, iar cele ce nu insuflau încredere – intens supravegheate.

Agenții recrutați în acest sens, trebuiau să fie bine instruiți asupra a ceea ce aveau de făcut, iar șefii secțiilor județene ale N.K.V.D., personal trebuiau să se ocupe de agentură. Echipele SMERȘ aveau misiunea să efectueze periodic deplasări de lucru la instituțiile monitorizate și să primească cu această ocazie, informațiile culese de rezidenții raionali și județeni.

În finalul acestor directive, locțiitorul șefului N.K.V.D., comisarul de securitate Orlov, le atrăgea atenția șefilor secțiilor județene ale N.K.V.D. asupra responsabilității pe care o au și îi avertiza că nu va tolera activitatea slabă a SMERȘ în teritoriu.

Agentura Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D./M.A.I. era recrutată, în cea mai mare parte, pe baza materialelor compromițătoare, adică prin constrângere. Spre exemplu, pentru dosarul „Sviazistî” (Oameni de legătură) a fost recrutat un agent, milițian, din anturajul celor doi bănuiți – frații Anatolie și Vladimir Morozovskii. Era vorba de agentul „Skvorțov”, ucrainean, născut în 1923, cu studii medii, care „posedă perfect limbile rusă, ucraineană, moldovenească și română”. Acesta a fost recrutat pe baza faptului că, la angajarea în miliție a ascuns că avea rude supuse represiunilor – chiaburi.

Aceste recrutări, făcute pe baza materialelor compromițătoare (așa cum insistau șefii), nu puteau produce informatori veritabili, care să furnizeze informații adevărate. Este clar că, asemenea „informatori”, asupra cărora plana condamnarea, încercau să furnizeze orice informații, chiar și inventate, doar ca să-și salveze situația. Un așa informator îl putea denunța pe oricine, vinovat sau nu. Frații Morozovskii, acuzați de trădare, au avut de suferit de pe urma denunțurilor făcute de un astfel de informator – „Skvorțov” –, fiind arestați și condamnați la 10 ani de lagăr, suspendarea drepturilor civile și confiscarea averii.

La sfârșitul lunii septembrie 1944, tot pe baza materialelor compromițătoare („legături cu elemente nesigure și beție”), a fost recrutat agentul „Bîvalîi” (Umblatul) – născut în anul 1917, ucrainean, membru al tineretului comsomolist, cu studii medii, ajutor al împuternicitului operativ al secției de miliție al căilor ferate Chișinău. La recrutare, acesta a vorbit de legăturile pe care le avea cu colegii săi de serviciu (circa 20), confirmând informațiile de agentură deja existente în privința a trei colegi de-ai săi, dar a furnizat și informații noi referitoare la întâlnirile acestora cu persoane suspecte.

Tot la sfârșitul lunii septembrie, informatorul „Asurin”, care a ascuns faptul că, în anii 1941-1944 a făcut parte dintr-o „organizație contrarevoluționară și naționalistă”, s-a angajat acum, pentru a se reabilita, să monitorizeze activitatea lui Țurcan, Dobreanskii, Legas, Deaur și a altora, din dosarul „Muzîkantî” (Muzicanții). La 12 martie 1945, se aducea la cunoștință că, figuranții din dosarul „Muzîkantî”, din cauza insuficienței probelor pentru a fi trași la răspundere, au fost doar concediați din organele miliției, iar dosarul a fost transmis N.K.G.B. pentru continuarea cercetărilor.

Din punct de vedere birocratic (formalist), agenții și informatorii trebuiau luați în evidența operativă astfel: echipa județeană a SMERȘ, care intenționa să recruteze ca informator un individ, trebuia în primul rând să trimită la Centru dosarul cu rapoartele privind recrutarea (necesitatea și modalitatea recrutării, etc.), decizia de întocmire a dosarului de agent, materialele verificărilor speciale a candidatului – în localitatea unde s-a născut și în localitatea unde trăia –, care nu trebuiau să fie mai vechi de o lună de zile, planul de lucru cu agentul, etc. pentru a obține avizul necesar acțiunii de recrutare. După recrutarea candidatului, la Centru trebuia trimis un alt dosar, cu raportul privind desfășurarea recrutării, fișa de agent completată și alte materiale despre agent, pentru trecerea lui în evidențele operative. Apoi, dosarul, cu număr de înregistrare, era remis organului teritorial.

În funcție de necesitățile operative, unii informatori erau predați spre exploatare altor structuri – din N.K.V.D. sau N.K.G.B. – ori din contră, îi prelua de la organele respective, pentru exploatarea contrainformativă.

Evidența agenturii, prin crearea unei baze de date (cartoteci), permanent actualizate, era extrem de importantă în munca informativă și contrainformativă. Așa că, la 12 aprilie 1947, căpitanul Balan, insistând pe o evidență strictă a agenturii, dar și a elementului antisovietic „și altor elemente criminale”, informa că în cadrul Secției de contrainformații SMERȘ se formează și o cartotecă auxiliară. Toate organele din subordine trebuiau să contribuie la constituirea acesteia, prin completarea și trimiterea la Centru a fișelor pentru fiecare individ luat în evidență operativă – agent, repatriat, individ cu antecedente penale, „originari din medii sociale străine”, persoane compromise, etc. Cartoteca urma să fie în permanență actualizată, prin trimiterea la Centru a noi fișe cu date și informații procurate.

De regulă, identificarea „elementelor contrarevoluționare” se făcea pe baza denunțurilor sau a sesizărilor venite de la agentură. După verificarea informațiilor prin alți informatori (și prin structurile județene, republicane sau unionale ale N.K.V.D. sau N.K.G.B.) și constatarea veridicității informațiilor, lucrul cu dosarul de evidență operativă a bănuitului se încheia cu arestarea lui, interogarea (de obicei, în timpul interogatorului acesta își recunoștea „în totalitate” vinovăția) și trimiterea lui în judecată.

De asemenea, pe baza informațiilor procurate de Secția de contrainformații SMERȘ, se luau și măsuri de prevenție – de cele mai dese ori, concedierea din serviciu – atunci când nu existau probe suficiente pentru arestarea bănuitului sau când individul respectiv nu mai inspira „încredere politică”.

Dacă individul supravegheat de SMERȘ, după un timp, ieșea din aria competențelor SMERȘ (spre exemplu, era concediat din organele afacerilor interne), monitorizarea acestuia era continuată de organele N.K.G.B. (cărora le era predat și dosarul cu toate materialele acumulate de SMERȘ în privința suspectului).

III.3. Prezentarea informației obținute și lucrul cu corespondența.

Rezultatele activității echipelor județene SMERȘ, trebuiau raportate șefului Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești, prin câteva documente periodice:

„Memoriu referitor la lucrul operativ de agentură” (o dată pe lună, în data de 2);

„Buletin informativ decadal privind activitatea desfășurată” (de trei ori pe lună, în zilele de 10, 20 și 30);

„Note informative privind chestiunile de agentură” (la apariția acestor chestiuni);

„Buletin special privind evidența operativă și realizarea planurilor referitoare la acțiunile operative de agentură” (de două ori pe lună, în zilele de 14 și 26 sau imediat după realizarea planului respectiv);

„Note informative referitoare la situațiile excepționale produse în instituțiile supravegheate de SMERȘ” (imediat ce s-au produs).

Reglementarea operării corespondenței și a lucrului cu documentele în organele N.K.V.D. s-a făcut prin ordinul N.K.V.D. al U.R.S.S. nr. 001.369 din 5 noiembrie 1944. Potrivit documentului, trebuiau întocmite registre de evidență de intrare-ieșire a ordinelor, directivelor și dispozițiilor N.K.V.D., de intrare-ieșire a corespondenței și de evidență a executării ordinelor, directivelor și dispozițiilor, etc. Acest ordin însă, a intrat în vigoare pentru organele M.A.I. ale R.S.S. Moldovenești mai târziu și trebuia implementat de la 1 ianuarie 1947.

Pentru corespondența de ieșire, fiecare echipă județeană de contrainformații SMERȘ a primit un indicativ, pe care trebuia să-l treacă pe plic: cea din județul Chișinău – 1/; din județul Orhei – 2/; din județul Bălți – 3/; din județul Soroca – 4/; din județul Bender – 5/; din județul Cahul – 6/; echipa din orașul Tiraspol – 7/.

Suplimentar, pe toată corespondența trimisă, trebuia trecut obligatoriu și indicativul privind conținutul plicului: OK – documente referitoare la agentură; K – documente secrete și strict secrete (urgente și neurgente), care trebuiau înmânate personal destinatarului; A – documente secrete și strict secrete urgente; B – documente secrete și strict secrete neurgente.

În ceea ce privește înaintarea ierarhică a corespondenței, s-au înregistrat cazuri când funcționarii M.A.I. al R.S.S. Moldovenești se adresau pe chestiuni de serviciu sau personale, direct vice-miniștrilor, ministrului afacerilor interne al R.S.S. Moldovenești sau chiar conducerii M.A.I. al Uniunii Sovietice. Pentru a pune capăt acestei situații, la 15 octombrie 1946, căpitanul Balan le-a atras atenția subalternilor că, „în viitor toată corespondența de serviciu și personală cu organele superioare de conducere” va trebui să-i fie trimisă numai lui.

III.4. Activitatea contrainformativă – lipsuri, neajunsuri și deficiențe în serviciu.

La 4 august 1944, N.K.V.D.-ul R.S.S. Moldovenești venea cu noi dispoziții adresate structurilor SMERȘ, în vederea perfecționării activității acestora. Se sublinia că, o atenție deosebită trebuia atrasă descoperirii la timp „a diverselor crime și fapte privind implicarea formală a lucrătorilor miliției în urmărirea dezertorilor din Armate Roșie, din întreprinderile industriei militare și a altor elemente criminale și dubioase”. Trebuia, după necesitate, recrutată o agentură, care să informeze asupra activității împuterniciților de sector ai miliției în ceea ce privește urmărirea criminalilor. În caz că erau descoperite fapte de tăinuire premeditată, în urma mituirii, a elementelor criminale și dubioase de către funcționarii miliției, trebuiau efectuate investigații minuțioase, iar materialele anchetei – să fie trimise Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D.-ului R.S.S. Moldovenești.

La 9 august 1944, organele SMERȘ au primit dispoziții să-i monitorizeze prin agentură pe funcționarii birourilor: pașapoarte și evidența persoanelor, de evidență a premilitarilor, de vize și evidența străinilor (care aparțineau N.K.V.D.). Se recomanda ca activitatea de agentură să pună accentul pe avertizarea și prevenirea din/la timp a acțiunilor „elementelor dușmănoase și dubioase”. Mai exact, se încerca astfel prevenirea și contracararea infracțiunilor și crimelor de serviciu (care puteau fi comise în schimbul unor avantaje materiale) – eliberarea de acte false, acordarea ilegală a vizelor de reședință, scutirea ilegală de serviciul militar, etc.

În ziua următoare, la 10 august, se aducea la cunoștință că, din verificările făcute la echipele SMERȘ din județele Soroca și Bălți, s-a văzut că, anumite instituții ale statului – serviciul drumuri și serviciul de pompieri – nu sunt deloc acoperite cu agenți și informatori. „Această situație – se spunea în document, – este intolerabilă pentru viitor”. Pentru remedierea situației, s-au oferit trei săptămâni de zile.

O altă nemulțumire manifestată de conducerea N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești se referea la faptul că, echipele operative SMERȘ, în notele lor informative raportau prea succint și incomplet despre rezultatele activității operative de agentură și ale lucrului de profilaxie, cerându-li-se rapoarte mai ample, care vor contribui la obținerea unor rezultate mai bune în activitate.

Deși N.K.V.D.-ul de facto își monitoriza contrainformativ funcționarii săi prin Secția SMERȘ, la 31 august 1944, s-a produs divizarea juridică între N.K.V.D. și N.K.G.B. a muncii de contrainformații: comisarii N.K.V.D. și N.K.G.B. ai R.S.S. Moldovenești, Mihail Markeev și respectiv Iosif Mordoveț, au semnat un document prin care o parte din competențele contrainformative ale N.K.G.B. – supravegherea funcționarilor N.K.V.D. – erau transferate SMERȘ-ului. Adică, N.K.G.B.-ul nu mai avea dreptul să supravegheze contrainformativ funcționarii N.K.V.D.

În urma semnării acestui document, în timp de 6 zile, șefii secțiilor județene SMERȘ și șeful Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești, urmau să preia de la N.K.G.B. toate dosarele de evidență operativă a funcționarilor N.K.V.D., precum și rețeaua de agenți pe care o avea N.K.G.B. în structurile N.K.V.D. (miliție, serviciul de pompieri, etc.). În viitor, N.K.G.B.-ul nu mai avea dreptul să-și recruteze agenți din rândul funcționarilor N.K.V.D. (în caz de necesitate operativă, recrutarea putea fi făcută numai cu avizul Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D.), iar tot materialul compromițător privind angajații N.K.V.D., ce va fi procurat de N.K.G.B., trebuia trimis Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D.

La 10 septembrie 1944, comisarul Mihail Markeev remarca faptul că, din informațiile primite de la echipele județene SMERȘ reieșea că, acestea treceau în evidențele operative pentru supraveghere, cu bănuiala de „spionaj”, aproape toate persoanele care au revenit din prizonierat sau din încercuire (individual sau în grup), fără a avea pentru asta suficiente dovezi. Această acuză era prea gravă, de aceea M. Markeev le sugera funcționarilor SMERȘ ca pe acei indivizi, în privința cărora nu existau dovezi de spionaj, să-i treacă la categoriile: „s-a aflat în prizonierat la inamic ori s-a aflat în încercuirea dușmanului”. În același sens, comisarul insista ca până la 5 octombrie 1944, toate dosarele celor bănuiți de spionaj să fie reexaminate, iar cei în privința cărora nu vor exista suficiente dovezi pentru a-i suspecta de spionaj – să fie trecuți în categoria potrivită.

O nouă nemulțumire față de activitatea subdiviziunilor SMERȘ era manifestată de comisarul Mihail Markeev la 15 septembrie 1944. De această dată, își exprima indignarea față de slaba activitate a Secției N.K.V.D. din județul Soroca. El spunea că, din „nota informativă” primită de la această secție, privind activitatea desfășurată în luna august 1944, reieșea că munca biroului SMERȘ a fost una extrem de slabă, „adică, pe parcursul lunii, nici o persoană nu a fost recrutată și nici un dosar de evidență operativă nu a fost deschis”, iar indivizii luați în evidență erau slab investigați. Comisarul menționa că, deși efectivul structurilor supravegheate este „mult colmatat”, dosare importante de evidență operativă nu au fost deschise. Aceiași situație era valabilă și pentru secțiile N.K.V.D. din alte județe.

În vederea remedierii acestei situații, a dispus să fie intensificată munca operativă de agentură, prin sporirea responsabilității funcționarilor operativi ai SMERȘ în sectoarele lor de activitate. În același scop, rețeaua de agenți și informatori trebuia „educată” în sensul formării deprinderilor strictei conspirativități în activitate, „care ar exclude posibilitățile deconspirării metodelor de lucru ale SMERȘ”.

Trebuia recrutată o agentură și rezidențe eficace, să fie procurate apartamente conspirative și de contact cu agenții, fiind categoric interzisă întâlnirea cu agentura „în livezi, în stradă și alte locuri prestabilite”.

Urma să fie intensificat lucrul cu rezidențele existente și cele nou constituite, insistându-se pe „educarea zilnică, formând o disciplină pentru întâlniri, claritate în executarea misiunilor, subordonare în realizarea obiectivelor de lucru și deprindere de a soluționa fiecare dosar până la capăt”.

Rezidenții trebuiau recrutați „numai din rândul comuniștilor și comsomoliștilor verificați și isteți, luându-se în considerare condițiile de muncă la serviciul de bază”. Recrutarea rezidenților și agenților urma să fie încredințată numai împuterniciților operativi ai SMERȘ.

În ceea ce privește investigarea elementelor suspecte, s-a dispus intensificarea acestei acțiuni, prin lucrul abil cu agentura. Nu erau admise cercetări îndelungate a persoanelor luate în evidență operativă: „Este necesar să fie rapid luate măsuri reale pentru a grăbi arestarea criminalului, iar în caz de imposibilitate, elementele dubioase să fie concediate din organele N.K.V.D., iar materialele operative în privința lor să fie transmise organelor teritoriale ale N.K.G.B.”, pentru continuarea investigațiilor.

De asemenea, în vederea creșterii indicelor activității, se insista pe reexaminarea tuturor dosarelor și materialelor de evidență operativă, identificându-se dosarele „mai de perspectivă”. Apoi, trebuiau intensificate cercetările pe acele dosare, care ar duce la rezolvarea lor grabnică și la arestarea suspecților. Cu alte cuvinte, comisarul Markeev propunea o soluție pentru obținerea, măcar pentru moment, a unei statistici pozitive pentru SMERȘ, necesară „dărilor de seamă” trimise la Moscova.

În afară de identificarea persoanelor compromise și ostile regimului sovietic angajate în N.K.V.D., SMERȘ-ului i se mai cerea, ca în „notele informative” lunare, într-un capitol separat, să expună toate problemele constatate în activitatea organelor de miliție, serviciului de pompieri, serviciului de apărare antiaeriană, comerțului special (Spețtorg), etc., supravegheate de SMERȘ.

La 29 septembrie 1944, conducerea N.K.V.D.-ul R.S.S. Moldovenești i-a înaintat șefului secției N.K.V.D. din județul Bender, căpitanului de miliție Nikitenko, câteva obiecții referitoare la felul cum echipa SMERȘ a secției, condusă de locotenentul major Kosarev, a efectuat cercetarea individului I. I. Borisov, fost milițian în anul 1940/1941 și care în timpul războiului a dezertat la inamic. Printre observații, una era deosebit de interesantă: în interogatoriul luat lui Borisov se spunea că, inculpatul „în octombrie 1939 a fost demobilizat din Armata Roșie și s-a angajat milițian într-un pluton de cavalerie al direcției N.K.V.D. a județului Bender, unde a lucrat din octombrie 1939 până în iulie 1941” (!). Era a tot știut faptul că, Tighina, căruia sovieticii îi spuneau „Bender”, în perioada anilor 1918-1940 a făcut parte din Statul român, așa că, pe bună dreptate i s-a atras atenția celui care a întocmit „interogatoriul” că, „Asemenea înscris poate fi făcut doar de către un anchetator care nu știe elementarele date referitoare la faptul, când pentru prima oară (subl. n.) în Basarabia a fost reinstaurată Puterea sovietică”. Se mai sublinia faptul că, din dosarul de anchetă reiese că, lui Borisov nu i s-a adus la cunoștință mandatul de arestare, nu i s-au luat amprentele digitale și nu exista o „adeverință” privind starea lui de sănătate la momentul arestării. Erau și alte grave erori și încălcări în dosarul lui Borisov, care constituiau rodul superficialității funcționarilor SMERȘ.

La 18 octombrie 1944, căpitanul D. Balan, atrăgea atenția că, în pofida dispozițiilor date, subdiviziunile din subordine continuă să prezinte „note informative” nestructurate, solicitând ca pe viitor, echipele operative SMERȘ să prezinte rezultatele activității separat pe fiecare „obiectiv deservit” contrainformativ. O altă nemulțumire a fost prezentată la 24 noiembrie 1944: „În urma controlului efectuat, s-a stabilit că, unii împuterniciți operativi ai SMERȘ, le prezintă Șefilor Secțiilor Județene și Secției de Contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al R.S.S.M., note informative întocmite pe baza informațiilor neverificate primite de la agentură, prin aceasta dezinformând SMERȘ”. Se cerea cu insistență lichidarea acestei atitudini iresponsabile față de obligațiile de serviciu.

În urma aceleiași inspectări s-a constatat că, la unele echipe județene SMERȘ, nu sunt întocmite „dosare personale”, „dosare de evidență operativă” sau acestea „se află într-o stare haotică”, ceea ce era inadmisibil pentru munca de contrainformații.

De menționat este că, pentru toate neregulile de mai sus, nimeni nu a fost sancționat, fiind trimise doar avertismente și fixate termene pentru lichidarea neajunsurilor/ încălcărilor din serviciu.

Adevărul este că, sancțiuni în cadrul SMERȘ-ului moldovenesc s-au aplicat, însă mai mult pentru fapte disciplinare. Spre exemplu, la 28 noiembrie 1944, li se aducea la cunoștință tuturor șefilor secțiilor județene ale N.K.V.D. despre sancționarea a doi importanți funcționari ai SMERȘ: „Împuternicitul operativ al grupei SMERȘ a secției județene Chișinău a N.K.V.D., Șadrin, fiind în deplasare de serviciu, s-a îmbătat la o nuntă, la un localnic, și fiind în stare de ebrietate a făcut scandal, s-a bătut și a tras din pușcă, fără a avea vreo țintă.

Față de serviciu, Șadrin a avut o atitudine neglijentă, nu se ocupa de munca de agentură. În perioada lucrului în SMERȘ – din luna mai a.c. – el nu are nici un rezultat obținut în munca operativă de agentură.

Împuternicitul operativ al grupului SMERȘ al secției județene Bălți a N.K.V.D., Somov, îmbătându-se, a adus un șir de insulte lucrătorilor județeni. Pe parcursul activității în SMERȘ, nu are întocmit nici un dosar de evidență operativă și nu a efectuat nici o arestare a vreunui element contrarevoluționar.

Pentru faptul discreditării organelor N.K.V.D. și compromiterea lucrului operativ de agentură a SMERȘ, Șadrin și Somov au fost înlăturați de la munca contrainformațiilor și aspru sancționați.

Comunicând-le despre cele sus expuse, Vă rog să-i preveniți pe lucrătorii SMERȘ despre neadmiterea din partea lor a comiterii unor asemenea delicte”.

Din cauza probabilă că, rețeaua de agenți și informatori nu dădea rezultatele așteptate, la 2 decembrie 1944, căpitanul D. Balan, șeful Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești, îi ruga pe șefii subdiviziunilor din subordine, să efectueze o verificarea specială minuțioasă a rețelei de agenți și informatori, cu o atenție sporită asupra elementelor „aflate în teritoriile ocupate” (în anii 1941-1944). Pentru viitor, recrutarea agenților nu mai era permisă, dacă nu se făcea o verificare specială minuțioasă a candidatului.

În perioada 10-14 decembrie 1944, de către împuternicitul operativ superior al Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești, căpitanul de securitate S. Sabatîn, a fost verificată activitatea echipei operative de contrainformații SMERȘ a Secției N.K.V.D. din județul Chișinău. În mod special s-a interesat de activitatea echipei pe linia operativă de agentură și urmărire. Rezultatele inspectării au arătat că, rețeaua de agenți și informatori din județul Chișinău era formată din 22 de persoane – un rezident și 21 de informatori (dintre aceștia, doi – agenții „Mișa” și „Kliuci” – nu erau trecuți în evidențele N.K.V.D., iar agentul „Sașa” – concediat din serviciu (de la „obiectivul” supravegheat) – nu a fost scos din evidențe). Numărul acestora era considerat prea mic pentru asigurarea contrainformativă a „obiectivelor”:

în D.Ă.U. (Sectorul de exploatare rutieră – serviciul drumuri) Nr. 115 – la 212 angajați erau 4 informatori;

în G.P.K. al orașului Chișinău – la 120 de angajați erau 3 informatori;

în G.P.K. al orașului Călărași – la 24 de angajați era un informator;

în Secția N.K.V.D. a raionului Călărași – la 23 de angajați era un informator.

Nu exista un plan de implantare/ recrutare a agenturii în întreprinderile/ instituțiile N.K.V.D. Rețeaua informativă era slab organizată și cu un randament scăzut de lucru. De o bună perioadă de timp, de la unii informatori („Il’in”, „Odobescu”, „Constantin”, „Fomin”) nu a fost primită nici o „notă informativă”, iar de la alții („Bașkir”, „Sergheev”, „Vorobiov”), de când au fost recrutați a fost primită doar o singură „notă informativă”, „care nu prezenta nici o valoare operativă”.

Întâlnirile confidențiale ale funcționarilor SMERȘ cu informatorii erau neregulate și „fără nici un sistem”: orarul întâlnirilor nu se întocmea, iar întrevederile eșuate nu erau nicăieri consemnate. Întâlnirile cu agenții aveau loc în locurile prestabilite, în incinta Secției județene a N.K.V.D., precum și în sediile secțiilor raionale a N.K.V.D., iar apartamente conspirative nu erau.

De la înființarea echipei SMERȘ a județului Chișinău, agentura pe care o avea i-a furnizat 62 de „note informative”, din care numai 19 referitoare la indivizii luați în evidența operativă, restul de 34 fiind cu caracter general informativ.

Lucrul operativ de identificare a elementelor compromise sau ostile și luarea acestora în evidență, se desfășura lent. Spre exemplu, se lucra încet la dosarul de urmărire a lui M. I. Șarabrin din redacția ziarului „Coциалиcтичecкая Moлдавия” (Moldova Socialistă), bănuit de spionaj. Dosarul a fost intentat în urma semnalării făcute de agentul „Hudojnik” în ziua de 5 octombrie 1944. După această dată, de la acest agent nu s-a mai primit (din lipsa oportunităților) nici o informație, așa că în privința lui Șarabrin nu s-a mai întreprins nimic.

Aceiași situație era valabilă și pentru dosarul de urmărire a:

șefului de schimb al echipei de pompieri a orașului Chișinău, A. S. Țurcanu, bănuit a fi agent al serviciului de informații militare român (semnalarea a fost făcută de informatorul „Pciolka”, iar apoi nu s-a mai întreprins nici o măsură);

șefului pe gospodărie a D.Ă.U. Nr. 115, I. M. Gabiuvian, bănuit de spionaj, pe baza informațiilor furnizate de agenții „Mihailov” și „Hudojnik”;

lăcătușului din garajul D.Ă.U. Nr. 115, P. A. Melțer, bănuit de spionaj, pe baza informațiilor furnizate de agentul „Andreev”.

Căpitanul de securitate S. Sabatîn a mai constatat că, nu era desfășurată o muncă adecvată de profilaxie, iar lucrul de birou lăsa și el mult de dorit: dosarele se aflau într-o totală dezordine („în stare haotică”), documentele nu erau legate, iar unele documente lipseau sau chiar nici nu fuseseră întocmite.

În urma constatărilor făcute la verificarea activității echipei de contrainformații SMERȘ din județul Chișinău, au fost propuse următoarele măsuri de remediere:

de a asigura „obiectivele deservite” contrainformativ cu o agentură calificată (termen de executare – 30 ianuarie 1945);

de a concentra informatorii pe rezidențe, iar acolo unde nu va fi posibil – să fie recrutați rezidenți de traseu, care, sub acoperirea serviciului lor real, să se deplaseze cât mai des prin județ sau raion, în vederea culegerii de informații (termen de executare – 25 februarie 1945);

deoarece de la agentură veneau doar materiale cu caracter informativ, aceasta trebuia instruită în sensul procurării și furnizării informațiilor contrainformative;

de a se renunța la întrevederile cu informatorii în locurile prestabilite și în birourile N.K.V.D., procurându-se pentru aceasta apartamente conspirative.

Aceste propuneri, aprobate de șeful N.K.V.D., comisarul Mihail Markeev, urmau să fie cât mai rapid implementate în activitatea echipelor județene ale SMERȘ.

La 21 decembrie 1944, comisarul M. Markeev se adresa șefilor Secțiilor N.K.V.D. din județele Orhei și Bălți, spunându-le că materialele procurate de Secția de contrainformații SMERȘ prin agentură, precum și indivizii arestați în luna decembrie 1944, au arătat că, „încă o dată s-a confirmat faptul că, în serviciul aparatului și întreprinderilor Spețtorg (comerț special – n.n.), a pătruns agentura inamică, elementul contrarevoluționar-dușmănos și persoane care anterior au ocupat posturi de răspundere în administrația germano-română”.

În acest context, Markeev le reproșa celor doi subalterni că, echipele SMERȘ din subordinele lor, care „deserveau” structurile Spețtorg-ului, încă nu au realizat o adevărată muncă operativă de agentură. Pentru intensificarea acestei activități, șeful N.K.V.D.-ului moldovenesc le-a ordonat, ca din rândul funcționarilor Spețtorg și din anturajul acestora, să fie recrutată o agentură calificată, capabilă să informeze complet despre activitatea persoanelor monitorizate. Nu era permisă investigarea îndelungată a elementelor luate în evidențe; în caz că era imposibilă soluționarea rapidă a cazului, persoana suspectată trebuia concediat din Spețtorg, iar dosarul de urmărire – transmis organelor teritoriale ale N.K.G.B., pentru continuarea investigațiilor.

Tot în luna decembrie 1944, șeful Secției de contrainformații SMERȘ, căpitanul de securitate Balan, le atrăgea atenția șefilor Secțiilor județene ale N.K.V.D. că, în ultima perioadă, echipele județene SMERȘ nu raportau la Centru cazurile aflate în lucru și cele rezolvate. Unele echipe, chiar dacă și trimeteau „note informative”, nu prezentau bine rezultatele activității lor și din această cauză, era imposibilă atât evaluarea obiectivă a lucrului desfășurat, cât și emiterea de recomandări pentru îmbunătățirea activității.

În anul 1945, Secția de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești continua să fie alcătuită din 9 funcționari – șeful secției, locțiitorul acestuia, patru împuterniciți operativi superiori, doi împuterniciți operativi și secretara-dactilografă. În teritoriu, echipele SMERȘ erau formate din două persoane – împuternicitul operativ superior și un împuternicit operativ – și existau în toate județele – Chișinău, Bălți, Soroca, Cahul, Bender și Orhei, precum și un împuternicit operativ superior la Secția orășenească a N.K.V.D. din Tiraspol. Toți aceștia erau subordonați șefilor de secții județene și orășenești ale N.K.V.D.

Controlul asupra activității acestor echipe se făcea de Secția de contrainformații a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești. Secția se mai ocupa direct de „deservirea” contrainformativă a Garnizoanei de miliție Chișinău, a Direcțiilor Comerț Special (Spețtorg), Șosele și Drumuri, a Secției de miliție a căilor ferate Chișinău, a echipelor de pompieri din Chișinău, a Apărării antiaeriene locale, a Secției sanitare a N.K.V.D., a Serviciului curieri, a Secției construcții și a altor subdiviziuni neoperative ale afacerilor interne.

III.5. Acțiunile contrainformative în preajma serbărilor organizate de autorități.

Activitățile contrainformative ale echipelor județene SMERȘ se intensificau în preajma desfășurării manifestărilor și a serbărilor organizate de autorități. Spre exemplu, primul eveniment sărbătorit după „eliberarea” Basarabiei a fost aniversarea a 27-a de la „Marea Revoluție din Octombrie 1917”. În preajma serbărilor, la 13 octombrie 1944, șeful Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești, căpitanul de securitate D. Balan, a dat dispoziții structurilor județene din subordine, inclusiv împuternicitului operativ SMERȘ al direcției N.K.V.D. din orașul Tiraspol, ca în vederea prevenirii actelor teroriste, diversioniste și a altor „acțiuni contrarevoluționare a elementului dușmănos”, să fie luate următoarele măsuri:

instruirea agenturii SMERȘ în sensul depistării din timp a eventualelor acțiuni teroriste, diversioniste și a prevenirii „posibilelor declarații contrarevoluționare antisovietice”, precum și a intensificării supravegherii elementelor aflate în evidența operativă;

sporirea contactelor cu agentura;

verificarea prin agentură a instituțiilor monitorizate de SMERȘ și raportarea urgentă a tuturor problemelor depistate;

persoanele încadrate în aceste servicii și aflate în evidențele SMERȘ (suspectate de spionaj, terorism și diversiune), să fie „izolate” de la exercitarea obligațiunilor de serviciu, sub acoperirea vreunei intenții nobile; o atenție sporită să fie atrasă efectivelor din paza instituțiilor guvernamentale și a celor implicate în asigurarea ordinii pe timpul festivităților;

întărirea pazei podurilor de cale ferată și implantarea agenturii calificate în efectivul miliției feroviare, în special la Râbnița, Tiraspol și la podurile de cale ferată de pe Prut;

arestarea imediată a persoanelor în privința cărora existau suficiente dovezi de „activitate criminală” (arestarea lor trebuia făcută numai cu avizul N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești);

prezentarea periodică la Direcția de contrainformații SMERȘ, a rapoartelor privind mersul pregătirilor pentru festivități și starea politico-morală a efectivului structurilor N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești (chestiunile importante urmau să fie raportate imediat cifrat sau prin curier);

eliberarea pentru o perioadă de timp, a funcționarilor SMERȘ din serviciile de gardă, pentru a fi folosiți la monitorizarea continuă a tuturor „obiectivelor deservite” contrainformativ.

O asemenea directivă a fost emisă și la 10 aprilie 1945, în contextul pregătirilor pentru serbarea zile de 1 mai – „Ziua muncii”.

III.6. Organizarea acțiunii contrainformative în anii 1945-1950.

Din întregul aparat al SMERȘ, la începutul anului 1945 erau vacante doar trei posturi: de împuternicit operativ superior și împuternicit operativ – în aparatul central, și de împuternicit operativ superior – în județul Orhei.

Pentru marea majoritate a funcționarilor operativi ai SMERȘ, munca operativă de agentură era o noutate, ocupându-se de aceasta doar din anii 1944-1945. Excepție făceau patru funcționari, cu o vechime de 6-12 ani în munca operativă de agentură.

Echipele județene ale SMERȘ cunoșteau foarte slab tehnicile muncii de agentură și de investigații. Pentru a le acorda asistență și îndrumare, pe parcursul anului 1945, s-au efectuat 20 de deplasări în teritoriu ale funcționarilor operativi din aparatul central, pentru „ajutor practic în investigații și procurarea agenturii”.

Efortul în realizarea bunei activități a SMERȘ-ului moldovenesc, în anul 1945 a fost răsplătit: șase funcționari au primit diplome de onoare a Prezidiumului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești, dar un funcționar superior – împuternicitul operativ superior al N.K.V.D. din județul Orhei – a fost licențiat din serviciu pentru inactivitate.

Despre circumstanțele în care s-a desfășurat activitatea SMERȘ-ului în anul 1945, aflăm din următorul fragment documentar: „În primul rând, prezența printre funcționarii subdiviziunilor «deservite» a localnicilor, care timp de peste 3 ani s-au aflat pe teritoriul ocupat temporar de inamic și în al doilea rând, funcționari ai subdiviziunilor N.K.V.D., ai miliției sau membrii familiilor acestora, care au fost în încercuire ori în prizonieratul inamicului”. Având în vedere această situație, sarcinile SMERȘ-ului rămâneau a fi: 1. descoperirea agenturii spionajului inamic de pe teritoriul R.S.S. Moldovenești și în special, a celei care a pătruns în structurile N.K.V.D.; 2. descoperirea trădătorilor și a complicilor „autorităților de ocupație”, a altor elemente „antisovietice-contrarevoluționare”, care s-au infiltrat în organele N.K.V.D.

La 1 februarie 1945, comisarul M. Markeev s-a adresat șefilor secțiilor județene a N.K.V.D., spunându-le că, în urma verificării lucrului echipelor județene ale SMERȘ, s-a constatat că, unii șefi ai secțiilor județene a N.K.V.D. „într-o mică măsură se interesează de activitatea SMERȘ și nu creează condiții pentru lucrul lor operativ de agentură”. Având în vedere această situație, M. Markeev le ordona ca personal, în fiecare zi, să verifice activitatea echipelor SMERȘ, căutând să obțină descoperirea cât mai grabnică a spionilor și a altor elemente contrarevoluționare; echipele SMERȘ să nu fie aglomerate cu alte lucrări, decât cele de profil; să nu fie împovărate cu cercetarea cazurilor de abuz sau infracțiuni în serviciu; să li se ofere mijloacele de transport necesare; să le fie date case de fier pentru păstrarea documentelor; să li se dea o încăpere de serviciu, dotată cu echipamentul necesar și cu combustibil pentru încălzire.

La 21 februarie 1945, comisarul M. Markeev revenea asupra problemei intensificării lucrului contrainformativ în organele afacerilor interne. El spunea că, organele SMERȘ au constatat că „o parte a angajaților Miliției și a altor subdiviziuni ale Comisariatului Poporului [pentru Afacerile Interne] deservite de SMERȘ, se căsătoresc ori au relații apropiate cu femei care au locuit pe teritoriile ocupate, cu o parte a celor suspectate de apartenență la serviciile de spionaj ale inamicului, cu cele care anterior au activat în instituțiile germano-române.

Printre angajații Miliției și a altor subdiviziuni – continua M. Markeev –, există familii care de asemenea, s-au aflat în teritoriile ocupate de inamic”. Se aducea ca exemplu, arestarea soției milițianului D., care a lucrat în favoarea spionajului german.

Pentru a descoperi persoanele agenturii inamice, care au pătruns în „mediul nostru”, al N.K.V.D., comisarul M. Markeev a dispus: 1. să fie luate în supraveghere, prin agentură, persoanele care au locuit în teritoriile foste sub „ocupație” ori care au ieșit din încercuire, individual sau în grup; 2. din această categorie de persoane să fie recrutată o agentură, capabilă să monitorizeze în orice circumstanțe indivizii suspecți și suspectați; 3. efortul agenturii să fie concentrat pe investigarea legăturilor acestor indivizi cu populația; 4. în centrele de județ, aceste agenturi să fie transformate în rezidențe; 5. despre activitatea desfășurată în această direcție, să se raporteze prin „notele informative” lunare, la capitolul „reveniții” („vozvrașcențî”, adică repatriații).

După consolidarea organelor de interne în teritoriul „eliberat”, aria preocupărilor SMERȘ a fost extinsă și asupra monitorizării informative a activității subdiviziunilor N.K.V.D. Spre exemplu, la 5 aprilie 1946, căpitanul Balan le cerea șefilor echipelor județene SMERȘ, prezentarea unei informații referitoare la echipele de pompieri, care să includă statele de funcțiuni și numărul de posturi vacante, gradul de pregătire combativă, politică și specială a efectivului, dotarea tehnică, date verificate privind neglijența în serviciu (în special, la stingerea incendiilor), numărul de agenți plasați și aptitudinile acestora, acțiunile SMERȘ pentru perfecționarea „deservirii” contrainformative a echipelor de pompieri, etc. Iar la 30 mai 1945, M. Markeev a dispus monitorizarea prin agentură a sesiunilor de lucru în județe (la locul comiterii crimei) ale Tribunalului Militar al trupelor N.K.V.D. Comisarul Markeev le explica subalternilor săi din teritoriu că, această instituție se afla în afara Tribunalului Militar „și nu este de nimeni controlată, ceea ce poate înlesni comiterea infracțiunilor în serviciu și stabilirea legăturilor cu elementele dușmănoase”. De aceea, până la 15 iunie 1945, din rândul funcționarilor acestui tribunal și din anturajul lor, trebuia să fie recrutată o agentură, capabilă să prevină și să descopere la timp eventualele ilegalități.

Treptat, s-a renunțat la supravegherea contrainformativă a unor subdiviziuni din N.K.V.D. În conformitate cu ordinul N.K.V.D. al U.R.S.S. nr. 00173 din 7 martie 1945, la 13 iulie același an, comisarul M. Markeev a dispus încetarea „deservirii” contrainformative a efectivului operativ al miliției, al Secției miliției rutiere, al căilor ferate Chișinău și al cursanților școlii de miliție. Monitorizarea contrainformativă era menținută în continuare, pentru subdiviziunile de construcții și secțiile neoperative ale miliției.

În același context, rețelele de agenți și informatori, formate din funcționari operativi, trebuiau dizolvate, iar „dosarele personale” ale agenților – să fie predate spre păstrare arhivei Secției 1 speciale a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești. Dosarele de evidență și supraveghere a efectivului operativ urmau să fie trimise Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al Uniunii Sovietice.

Referitor la funcționarii operativi ai miliției, care în trecut au fost în prizonierat, în încercuire sau pe teritoriul ocupat de inamic, secțiile județene de contrainformații SMERȘ urmau să-i prezinte șefului Secției de contrainformații SMERȘ informații amănunțite despre aceștia, anexând și „caracteristicile” de la serviciu și de la organele comsomoliste ori de partid. În cazul în care existau materiale compromițătoare serioase în privința anumitor funcționari operativi, monitorizarea acestora prin agentură trebuia să continue.

La 10 septembrie 1945, comisarul M. Markeev s-a adresat cu o lungă scrisoare-directivă (pe 7 pagini dactilografiate) șefilor de secții județene, orășenești și raionale ale N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești. El le atrăgea atenția că, lupta cu criminalitatea pe teritoriul republicii „continuă să rămână într-o stare nesatisfăcătoare”. Indicele criminalității nu numai că nu scădea, dar în lunile iunie-august a fost într-o ușoară creștere. Lipsea acțiunea preventivă, iar rata descoperirii crimelor era în scădere. Markeev enumera factorii care au dus la această situație – lucrul de agentură slab organizat, evidența slabă a elementelor criminale, inexistența unui regim adecvat de pașapoarte în orașe și în centrele raionale, slaba activitate de patrulare, etc. La acestea se mai adăuga necunoașterea specificului regiunii în care se activa, numărul mic al persoanelor din aparatul de agentură, calitatea joasă a agenturii și a lucrului cu agenții. Deși organele N.K.V.D., spunea comisarul, erau în aceste teritorii de peste un an de zile, multe din persoanele suspecte nu au fost luate în evidență.

El atrăgea atenția că, pe parcursul lunii iunie 1945, spre exemplu, de recrutarea agenților nu s-au ocupat deloc secțiile N.K.V.D. din Bălți, Sculeni, Lipcani, Edineț, Brătușeni, Briceni, Volontirovca, Romanovca, Olănești, Taraclia, Ceadâr-Lunga, Congaz, Baimaclia, Nisporeni, Răspopeni și Grigoriopol. Aceleași secții, la care se mai adăugau cele din Căușeni, Rezina, Sângerei, Bolotino, Chișcăreni, Ungheni, Chiperceni și Slobozia, nu s-au ocupat de această problemă nici în luna iulie 1945. Această activitate a fost sistată de secțiile Sculeni, Lipcani, Brătușeni și Olănești încă din luna februarie, Edineț – din martie, iar Romanovca – din aprilie 1945.

Lucrul slab cu agentura (lipsa unei activități bine gândite pe direcția selectării și pregătirii candidaților, lipsa disciplinei, nerespectarea termenelor de execuție, lipsa unui orar al întâlnirilor și întrevederile sporadice cu agenții; spre exemplu, așa după cum spunea M. Markeev, la secțiile Olănești, Congaz și Comrat, contactul cu agenții nu avea loc cu lunile) a făcut ca printre persoanele recrutate să existe multe elemente inutile. Ca rezultat, numai în luna iulie 1945, au fost excluși din rețea 114 colaboratori secreți. „De întâlnirile cu agenții – spunea M. Markeev – lucrătorii operativi nu se pregătesc. Deseori, mergând la întâlnire, lucrătorul [operativ] nu știe asupra cărei probleme lucrează unul sau alt colaborator secret, ce misiune li s-a dat și ce misiune-direcție trebuie să-i fie dată la întrevedere”.

Situația nu era bună nici la nivelul valorificării informațiilor primite de la agentură. Markeev spunea că, materialele procurate de agentură și ajunse la factorii de decizie, nu erau examinate și exploatate din punct de vedere operativ, iar agenții văzând acest lucru se descurajau și nu mai depuneau nici un efort în activitate. Combinațiile de agentură erau inexistente, iar lucrul de agentură nu se desfășura în concordanță cu activitatea de urmărire.

Apartamente conspirative, pentru întâlnirile cu agentura, nu existau, întrevederile având loc în stradă sau chiar în incinta sediilor organelor N.K.V.D.

Exista o evidență extrem de slabă și a manifestărilor de natură penală. „În majoritatea organelor [N.K.V.D.] raionale, inclusiv județene, evidența criminalității nu are loc, drept consecință, șefii organelor raionale sunt lipsiți de posibilitatea organizării corecte a activității de căutare, iar șefii secțiilor județene – de a le acorda atenție raioanelor celor mai afectate de criminalitate, de a le trasa în mod corespunzător direcția de lucru și să le verifice.”

În încheierea acestei lungi „introduceri”, M. Markeev spunea că, „Situația creată este rezultatul pierderii simțului responsabilității pentru misiunea încredințată, a atitudinii neglijent-criminale față de lucru a unor anumiți șefi de secții raionale a N.K.V.D. și a locțiitorilor lor pentru miliție, lipsa controlului, lipsa exigenței față de aparatul de lucru și a disciplinei cekiste – pe de o parte și într-un șir de cazuri – separarea totală a șefilor secțiilor raionale a N.K.V.D. de lucrul pe linia miliției – pe de altă parte”.

Pentru a îndrepta starea lucrurilor existente în cadrul organelor N.K.V.D., comisarul M. Markeev propunea: 1. pe baza activității operative de agentură, să fie ridicată calitatea lucrului de căutare; 2. să fie creat un bun aparat de agentură; 3. să se instituie ordinea în evidența elementelor criminale; 4. zona geografică aflată în responsabilitatea secției respective, să fie minuțios cercetată din punct de vedere al criminalității (în special, punctele de importanță social-economică – birourile de achiziții, depozitele de cereale, depozitele de mărfuri, întreprinderile comerciale și de aprovizionare, fabricile și morile – și punctele în care se adună elementele criminale – casele de toleranță și de jocuri de noroc), etc.

La elaborarea planurilor operative, trebuiau luate în calcul posibilitățile reale ale agenților de realizare a misiunilor fixate; să fie pus accentul nu pe cantitate, ci pe calitatea executării misiunilor. Agenții incapabili trebuiau excluși din rețea, iar dosarele lor – predate în arhiva Secției de contrainformații SMERȘ.

Comisarul Markeev dădea instrucțiuni detaliate repetate privind recrutarea și instruirea agenților: recrutarea lor trebuia făcută numai după studierea amănunțită a candidatului (cu verificarea amplă a trecutului și prezentului lui, și identificarea calităților candidatului) și a cunoașterii lui personale; avându-se în vedere densitatea localităților și a punctelor afectate de criminalitate, raioanele urmau să fie împărțite pe rezidențe și să se treacă la plantarea agenturii în sectoarele unde acestea lipseau; recrutarea rezidenților, la fel ca și cea a agenților, trebuia făcută numai după o cercetare minuțioasă a candidatului, care, preferabil, să fie din rândul membrilor sau candidaților de partid, a comsomoliștilor sau a funcționarilor verificați, cu un serviciu care presupunea deplasări frecvente în teritoriu; era categoric interzisă recrutarea rezidenților din rândul funcționarilor de conducere ai organelor de stat și de partid; trebuia practicată pe scară largă recrutarea agenților în baza materialelor compromițătoare, care, potrivit lui M. Markeev, „vor aduce un mai mare folos decât simplii informatori, că 10-15 astfel de agenți, vor înlocui o mult mai mare cantitate de simpli informatori, așa-numiți de massă, îi vor răpi mai puțin timp funcționarului operativ și vor fi de un mai mare folos pentru cauza noastră”.

Trebuia instituită o disciplină severă în lucrul cu agentura – o coordonare clară a activității, neadmiterea zădărnicirii întrevederilor cu agenții și excluderea cumetrismului în relațiile cu ei, etc. Pentru a evita deconspirarea informatorilor, era interzisă întâlnirea cu ei în stradă sau în clădirile N.K.V.D. Trebuiau procurate apartamente conspirative (cu două intrări/ieșiri, în zonele mai puțin populate, de la persoane bine verificate, care să semneze un angajament de nedivulgare a secretului).

Funcționarii de conducere și cei operativi au primit ordin să nu treacă cu vederea nici o informație procurată de agentură. În acest sens, șefii secțiilor raionale și județene ale N.K.V.D. trebuiau să întocmească un tabel centralizator, în care zilnic să fie trecute toate informațiile primite de la agentură și modul cum au fost exploatate. Markeev spunea că, instituirea acestei condici era impusă de faptul că, „de multe ori, materialele prețioase venite de la agentură, întocmite neglijent, agramat sau scrise pe hârtie de proastă calitate și care cu greu se pot citi, în cel mai bun caz sunt legate la dosar, fără consecințe pentru dosarul de lucru, ori simplu sunt păstrate neglijent în mesele, dulapurile lucrătorilor operativi”.

Șefii de secții raionale și județene ale N.K.V.D. trebuiau să ducă o evidență a colaboratorilor secreți și periodic să-i verifice. De asemenea, pentru a se evita exploatarea informațiilor eronate primite de la agentură, trebuia ca toate datele venite de la agenți să fie bine verificate pe toate căile.

Elementele criminale urmau să fie ținute într-o evidență strictă și să se insiste pe munca de „prevenirea și preîntâmpinarea” criminalității, acest obiectiv fiind „de bază și principal” în lupta cu criminalitatea.

Șefii secțiilor raionale și județene ale N.K.V.D. erau rugați să aducă la cunoștința întregului aparat operativ conținutul acestei scrisori, care odată respectat cu strictețe, „va asigura succesul în lupta cu criminalitatea”.

Pe parcursul scurtei perioade de la reanexarea Basarabiei, s-au înregistrat numeroase cazuri de abuz în serviciu al funcționarilor administrației și ai N.K.V.D., de imoralitate și grave abateri de la cadrul legal existent. Nu în zadar, la începutul lunii noiembrie 1945, șeful Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești, căpitanul Balan, le-a transmis organelor teritoriale din subordine, dispoziția primită de la locțiitorul comisarului poporului pentru afacerile interne, general-maiorul Orlov, ca să prezinte informații în vederea întocmirii unui raport general privind starea politico-morală a efectivului organelor de miliție din R.S.S. Moldovenească. Raportul urma să fie prezentat în cadrul consfătuirii efectivului de conducere a N.K.V.D.-ului moldovenesc și trebuia să conțină informații referitoare la: formalismul funcționarilor din miliție față de lupta cu criminalitatea; încălcarea premeditată de către lucrătorii de miliție a regimului de vize și eliberarea ilegală a pașapoartelor, în rezultatul mituirii; neglijență în serviciu; cazuri de consum al băuturilor alcoolice de către funcționarii organelor de interne cu persoane suspecte; alte manifestări imorale. Trebuiau prezentate date concrete, cu indicarea numelui celui acuzat și al martorilor. Căpitanul Balan îi avertiza pe subordonații săi, ca informațiile să-i fie prezentate până la 10 decembrie 1945, cel târziu.

În anul 1946, aparatul central al Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești era alcătuit din 8 funcționari operativi și avea în subordine, din punct de vedere operativ, 6 echipe județene (fiecare formată din câte un împuternicit operativ superior și împuternicit operativ) și pe împuternicitul operativ superior al Secției orășenești Tiraspol a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești. În total, aparatul contrainformativ era format din 21 de lucrători operativi.

La începutul anului 1946, era continuată munca de căutare a celor ce au făcut parte din „unitățile armatei germane, formațiunile speciale și poliție” ale inamicului. La 4 ianuarie 1946, comisarul M. Markeev le cerea șefilor de secții raionale și județene ale N.K.V.D., să le dea dispoziții echipelor SMERȘ din subordine, ca să-i identifice pe indivizii care au făcut parte din structurile sus menționate, iar acum erau angajați în subdiviziunile „deservite” de SMERȘ.

Această muncă, în opinia șefilor N.K.V.D., se desfășura extrem de încet. La 9 aprilie 1946, căpitanul Balan constata, pe baza rapoartelor de activitate pe primul trimestru al anului 1946, că activitatea de agentură „continuă să rămână într-o stare nesatisfăcătoare”. Această situație era valabilă, mai cu seamă, pentru echipele de contrainformații SMERȘ din județele Bender, Orhei, Tiraspol și Chișinău. Neajunsurile principale din activitate erau legate de: calitatea joasă a agenturii, numărul mic de agenți, lipsa de agenți din anturajul persoanelor monitorizate, slaba supraveghere a elementului antisovietic și criminal, lipsa planurilor de activitate, cu utilizarea agenturii, etc.

În mare parte, agenții abordau superficial misiunile fixate și prezentau „note” pe chestiuni ce nu interesau. Iarăși se constata că, lucrătorii operativi nu se pregăteau cum trebuie de întâlnirile cu agenții (ei nu știau ce misiune au avut de executat agenții și ce misiuni urmau să le încredințeze). Căpitanul Balan vorbea de „inactivitatea, pierderea simțului responsabilității față de serviciu a împuterniciților operativi superiori ai echipelor sus menționate, lipsa controlului, lipsa exigenței și a disciplinei cekiste”.

În acest context, el a dispus ca dosarele de evidență să fie încheiate strict până la termenul stabilit, să fie luate măsuri pentru îmbunătățirea radicală a lucrului de educație cu aparatul informativ și de agentură; recrutarea agenților să fie făcută pentru scopuri precise și în mare parte, pe baza materialelor compromițătoare.

Căpitanul Balan sublinia că, numai cu avizul favorabil al Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, se putea face:

excluderea colaboratorilor secreți din rețea;

concedierea din structurile „deservite” a persoanelor supravegheate;

intentarea sau încheierea dosarelor de agentură, a dosarelor-formular și a dosarelor de evidență;

cercetarea activității criminale a persoanelor care erau în evidențele operative.

În timp de două săptămâni, șefii echipelor contrainformative județene urmau să reexamineze materialele de agentură referitoare la persoanele:

– care s-au aflat în prizonierat sau în încercuire, repatriați, judecați, excluși din Partidul Comunist sau din comsomol;

– care și-au făcut serviciul în Armata română și „în alte armate străine”;

– care au lucrat în administrația germano-română;

– foști membri ai partidelor și organizațiilor politice românești;

– foști membri ai organizațiilor „patriotice” din „teritoriile ocupate”;

– care au fost atrase în serviciu de organele de informații și contrainformații ale inamicului;

– care au figurat în dosarele de urmărire intentate de inamic, dar nu au fost trase la răspundere;

– care aveau legături cu rudele aflate hotare;

– care au comis acte de corupție și abuz în serviciu;

– care aveau legături cu lumea interlopă;

– alte elemente suspecte.

Cazurile acestora trebuiau reexaminate, luate într-o evidență operativă strictă și investigate prin agentură.

În mod deosebit, căpitanul Balan atrăgea atenția subalternilor asupra identificării și cercetării persoanelor bănuite de legături cu spionajul american, turc, român, german și în special cu cel englez. El îi avertiza pe subalterni că, pentru inactivitate în serviciu va pune problema „concedierii din serviciu și retrogradării din funcție”.

La 13 aprilie 1946, după ce i-a prezentat general-maiorului Smirnov, șeful Secției de contrainformații a M.A.I. al Uniunii Sovietice, raportul privind activitatea Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești din anul 1945, căpitanul Balan le-a adus la cunoștință subalternilor obiecțiile pe care le-a primit de la Moscova.

În primul rând era vorba de slaba „deservire” subunităților (D.Ă.U.) Direcției de șosele și drumuri a MA.I. al R.S.S. Moldovenești. Deosebit de slabă era activitatea de agentură în D.Ă.U. Bender, Bălți, Orhei, Soroca și Tiraspol, unde rețelele contrainformative erau prea mici și respectiv, persoanele luate în evidență – slab monitorizate. La D.Ă.U. Bălți erau doar 3 informatori, deși, din numărul total de 461 de lucrători, 452 au locuit „pe teritoriul ocupat de inamic”, iar din acest număr, 401 erau repatriați; la D.Ă.U. Soroca erau numai 2 informatori, cu toate că din cei 215 lucrători pe care îi avea, 208 erau dintre cei ce s-au aflat „în teritoriul ocupat” sau au fost repatriați. În primele patru luni ale anului 1945, echipele SMERȘ din Tiraspol și Bălți nu și-au recrutat informatori pentru D.Ă.U., iar echipa de contrainformații din Orhei, după ce i-a exclus din rețea pe 3 agenți, a recrutat în locul acestora doar 2; echipa de la Soroca a exclus 2 și a recrutat numai un informator.

Se remarca faptul că, în primele patru luni ale anului 1945, nu s-a operat nici o arestare în cadrul subdiviziunilor Direcției de șosele și drumuri, și nu a fost deschis nici un dosar de evidență operativă, ceea ce, în opinia șefilor de la Moscova, vorbea despre o activitate nesatisfăcătoare a contrainformațiilor M.A.I. al R.S.S. Moldovenești. Echipele contrainformative de la Bender, Soroca și Cahul nu aveau în lucru nici un dosar de evidență operativă, iar cea de la Orhei – doar unul.

Căpitanul Balan insista asupra lichidării acestor neajunsuri, având în vedere că, „în D.Ă.U. lucrează în general persoane care s-au aflat în teritoriul ocupat, repatriații, printre care, fără îndoială, au pătruns agenții spionajelor străine, elementele contrarevoluționare-antisovietice și altele”.

S-au dat dispoziții ca numărul de informatori să fie mărit – câte 1-2 la nivelul conducerii fiecărui D.Ă.U. și nu mai puțin de 2 informatori în fiecare echipă de muncitori; să fie formate rezidențe din cel mult 5-6 persoane.

Prin intermediul agenturii urmau să fie verificați angajații tuturor D.Ă.U. (la fostul loc de trai, la locul de domiciliu și la locul de muncă) și într-un mod amănunțit, cei ce s-au repatriat ori și-au făcut serviciul în formațiunile militare germano-române.

O altă măsură, menită să îmbunătățească activitatea operativă de agentură, a fost anunțată la 19 aprilie 1946, de ministrul de interne Feodor Tutușkin. El a dispus ca efectivul operativ de contrainformații din secțiile județene ale M.A.I., să fie trecut din subordinele șefilor locali ai secțiilor M.A.I., în subordinea directă și nemijlocită a Secției de contrainformații din aparatul central al M.A.I. al R.S.S. Moldovenești. Totodată, șefii secțiilor județene ale M.A.I., rămâneau cu obligația de a le acorda echipelor contrainformative tot concursul, ca acestea să-și poată desfășura activitatea în cele mai bune condiții (să le ofere mijloace tehnice și de transport necesare, etc.).

În acțiunile de „deservire” a organelor de miliție, Secția de contrainformații și echipele județene contrainformative trebuiau să desfășoare cât mai multe activități de profilaxie și să informeze organele teritoriale ale M.A.I. (orășenești, raionale și județene) despre cazurile de degradare morală și profesională a funcționarilor acestora.

De asemenea, generalul Tutușkin le-a ordonat subalternilor săi din minister – vice-ministrului, colonel Babușkin și șefului Secției de contrainformații, căpitan Balan – să revizuiască până la data de 5 mai 1946, efectivul operativ al contrainformațiilor, unde trebuiau să rămână numai „lucrători operativi calificați”.

Din cauza numărului mare de infracțiuni comise în Spețtorg (Comerțul special), la 7 mai 1946 căpitanul Bălan le-a trimis șefilor echipelor județene de contrainformații, dispoziții referitoare la prevenirea și combaterea criminalității din acest sector. El le spunea că, „În urma verificărilor s-a constatat că, materialele primite de echipele județene, privind furturile, abuzurile și risipirea valorilor materiale din Spețtorg, sunt cercetate lent. Cauzele care facilitează furturile, nu sunt suficient de bine descoperite și nu întotdeauna sunt luate măsuri pentru lichidarea lor”. Conducerea Ministerului de Interne le-a ordonat echipelor contrainformative să efectueze o verificare amănunțită a personalului din Spețtorg, cu o atenție deosebită la activitatea celor care au rămas în timpul războiului pe „teritoriul ocupat” sau care erau bănuiți de legături cu lumea interlopă. Toate punctele Spețtorg trebuiau penetrate cu informatori, recrutați pe baza materialelor compromițătoare.

În acțiunea de „deservire” a Spețtorg, trebuia să se insiste pe prevenirea furturilor și lichidarea factorilor care le facilitau. Funcționarii echipelor județene de contrainformații erau îndemnați să nu lase nepedepsit nici un caz de delapidare și risipă a bunurilor din Spețtorg, trimițând la timp instanțelor de judecată materialele incriminatorii, în vederea recuperării daunelor (cu fixarea prețurilor maxime la recuperare).

La 15 iulie 1946, locțiitorul șefului Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, maiorul Aleksașev, le-a prezentat subalternilor din teritoriu constatările făcute de ministrul Tutușkin, vizavi de atitudinea unor funcționari față de combaterea criminalității: „…nu toți șefii organelor [de interne] consideră încălcarea legalității socialiste și luarea de mita, ca fiind situații excepționale și nu informează la timp Ministerul despre acestea, iar uneori chiar le acoperă”.

Pentru „o rapidă dezrădăcinare a acestor fenomene rușinoase” și tragerea la răspundere a vinovaților, se insista pe: intensificarea activității operative de agentură; descoperirea tentativelor șefilor de subdiviziuni, de a tăinui faptele criminale ale subalternilor săi și de a-i absolvi în acest fel de răspundere; verificarea de către echipele contrainformative a veridicității informațiilor din rapoartele pe această problemă, înaintate Ministerului de subdiviziunile sale; semnalarea trimiterii întârziate la Minister a rapoartelor pe această temă.

La 30 octombrie 1946, căpitanul Balan le atrăgea atenția subalternilor că, unii funcționari din sistemul de pașaportizare (evidență) a populației și din cel al evidenței militare din R.S.S. Moldovenească, comit fapte grave, intrând în cârdășie cu elementele dubioase și criminale, în schimbul unor sume mari de bani. Adică, fiind mituiți, acei funcționari eliberau pașapoarte și livrete militare, care nu erau trecute în evidențe; eliberau permise de călătorie pe căile ferate din zonele interzise de frontieră și de traversare a frontierei de stat; acordau vize de ședere permanentă în orașele cu regim special (capitală, orașe de graniță) indivizilor care nu aveau acest drept. Spre exemplu, șeful biroului de pașapoarte al secției a 2-a de miliție a orașului Chișinău, Bodrean, „în mod sistematic, încălcând reglementările privind regimul de pașapoarte, în schimbul mitei bănești, a acordat vize de reședință la mai multe elemente criminale și social periculoase”. În afară de aceasta, pentru fiecare pașaport și legitimație provizorie eliberată, Bodrean percepea ilegal o suprataxă, în valoare de două ruble.

Datele de agentură arătau că un alt funcționar de la Secția de vize și înregistrare (a străinilor), a luat mită, numai pentru eliberarea unui singur permis de călătorie peste hotare, 10.000 de ruble.

Căpitanul Balan sublinia că, „Asemenea crime se comit, fără îndoială, și într-un șir de organe periferice ale miliției”, însă din cauza nerealizării instrucțiunilor Secției de contrainformații a R.S.S. Moldovenești nr. 12/299 din 3 aprilie 1946 (privind intensificarea lucrului operativ de agentură în cadrul structurilor sus amintite), ele nu erau combătute, vinovații nu erau trași la răspundere și își continuau activitatea criminală.

Într-un timp foarte scurt, funcționarii din subdiviziunile de mai sus, urmau să fie verificați, iar în privința celor compromiși, trebuiau întocmite rapoarte bine documentate, pentru a putea fi trimiși în judecată.

În privința „cetățenilor sovietici repatriați”, angajați în organele afacerilor interne, structurile de contrainformații a M.A.I. urmau să acționeze în baza ordinului M.A.I.-M.G.B. ale U.R.S.S. nr. 001.113/00536 din 9 decembrie 1946 („Cu privire la activitatea organelor M.A.I.-M.G.B. referitoare la cetățenii sovietici repatriați”) și a directivei M.A.I.-M.G.B. ale R.S.S. Moldovenești nr. 55/3/99 din 25 decembrie 1946. Pentru fiecare repatriat, echipa contrainformativă respectivă trebuia să întocmească și să trimită M.A.I.-ului republican o referință detaliată cu: informații despre individ, rezultatul verificării speciale, caracteristica de la locul de muncă și materialele compromițătoare despre repatriat. Agentura trebuia să se ocupe de identificarea persoanelor din această categorie și să furnizeze informațiile necesare.

Primele aprecieri pozitive ale activității contrainformative a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, le întâlnim la începutul anului 1947, fiind exprimate de conducerea de la Moscova. La 17 martie, căpitanul Balan le aducea la cunoștință subalternilor că, „Secția de Contrainformații a M.A.I. al Uniunii R.S.S. a subliniat că, în anul ce a trecut, Secția de contrainformații a M.A.I. al R.S.S.M., în urma organizării corecte a muncii operative de agentură la obiectivele deservite, a obținut succese însemnate”.

În același timp, Moscova nu înceta să preseze, subliniind că, nu s-a insistat suficient pe „prelucrarea” indivizilor luați în evidență în anii 1944-1947. Cauza principală era văzută în lipsa unei „agenturi calificate”. Căpitanul Balan le spunea subalternilor că, M.A.I. al U.R.S.S. „ne-a obligat” să „Producem o schimbare radicală în lucrul de procurare a agenturii calificate, să menținem în evidență strictă toate obiectivele supravegheate prin agentură, să îmbunătățim și zilnic să sporim evidența elementului antisovietic și să-l asigurăm cu o agentură capabilă”.

Nemulțumirile populației față de regim erau exprimate sub diverse forme, inclusiv prin sabotarea lucrului sau părăsirea locului de serviciu. Prevenirea acestor cazuri din organele afacerilor interne era pe seama echipelor contrainformative ale M.A.I.

La 5 mai 1947, căpitanul Balan informa structurile din subordine că, în ultima perioadă de timp, din structurile M.A.I. „au dezertat nepedepsit 10 persoane”. Cele mai multe au dezertat din serviciul „pază antiincendiară” și din miliție. Și de această dată se considera că, anume din cauza slabei activități de agentură s-a ajuns la o asemenea situație rușinoasă pentru M.A.I. Căpitanul Balan insista ca toată agentura să fie mobilizată la identificarea indivizilor care intenționau să dezerteze, pentru a putea contracara la timp aceste acțiuni nedorite. De asemenea, trebuia investigat atent fiecare caz de dezertare, pentru a afla motivele dezertării, a identifica complicii și părtașii, a stabili locul aflării dezertorilor.

La 6 iunie 1947, maiorul Aleksașev, locțiitorul șefului Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, le-a adus la cunoștință subalternilor din teritoriu despre „trecerea căpitanului tov.[arășul] Balan la un alt serviciu”. Un alt șef în acest post nu fusese numit, așa că o perioadă de timp, activitatea Secției urma să fie condusă de maiorul Aleksașev.

Pa parcursul interimatului, și Aleksașev a pus accentul pe intensificarea lucrului cu agentura, pe întronarea ordinii în activitatea contrainformativă. În acest sens, la 28 iunie 1947, Aleksașev le cerea șefilor echipelor județene de contrainformații să introducă o evidență zilnică (registre) a misiunilor încredințate agenturii și a celor realizate, a întâlnirilor avute cu agenții. Pentru fiecare zi, trebuiau făcute rapoarte cu rezultatele muncii operative de agentură și măsurile planificate pentru ziua următoare.

După o perioadă de interimat, la conducerea Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești a fost numit locotenent-colonelul A. Lavrentiev, maiorul Aleksașev rămânând în funcția de adjunct al acestuia. În această perioadă, contrainformațiile M.A.I. al U.R.S.S. erau conduse de general-maiorul A. N. Asmolov.

La începutul anului 1948, a avut loc reorganizarea teritorial-administrativă a R.S.S. Moldovenești, județele fiind desființate și păstrate doar raioanele (în număr de 60). În urma acestei reforme, pe baza echipelor contrainformative județene existente, au fost înființate 7 echipe interraionale, care „deserveau” 88 de „obiective” (structuri-instituții) din teritoriu. Întregul aparat contrainformativ al M.A.I. al R.S.S. Moldovenești era alcătuit din 20 de funcționari și o secretară-dactilografă: în aparatul central erau 8 funcționari, iar ceilalți 12 se aflau permanent în teritoriu, lucrând în cele 7 echipe interraionale de contrainformații. Din cele 20 de posturi, unul – de împuternicit operativ superior în echipa teritorială Orhei – era vacant, deoarece locotenentul superior Iudin, care a deținut această funcție, a fost numit la conducerea secției raionale Leova a M.A.I. din R.S.S. Moldovenească. În primul semestru al anului 1948, „Fapte de încălcare a legalității Sovietice, comise de funcționarii Secției, nu au fost înregistrate”. Asemenea fapte nu s-au atestat nici în primul semestru al anului 1948, deoarece, din cauza reorganizării teritorial-administrative a republicii și respectiv, a restructurării organelor contrainformative teritoriale, controlul activității echipelor interraionale de către funcționarii superiori de la centru, nu s-a făcut.

Alături de problema dezertărilor din structurile M.A.I., o chestiune importantă a constituit-o cazurile de sinucidere înregistrate în anii 1947-1948. La 12 iunie 1948, maiorul Aleksașev le cerea șefilor subdiviziunilor teritoriale să-i trimită Secției de contrainformații o situație privind cazurile de sinucidere din structurile „deservite” contrainformativ, pe anul 1947 și prima jumătate a anului 1948 (pe genul de trupe, grade militare, etc.). Nu am găsit scrisoarea de răspuns la acest ordin, însă și așa e clar că, sinuciderile luaseră amploare în rândul funcționarilor M.A.I. și constituiau una din problemele de bază ale conducerii de atunci a Ministerului.

La 10 iulie 1948, o nouă solicitare venea la structurile teritoriale de contrainformații de la maiorul Aleksașev. De această dată, trebuia imediat să se treacă la reevaluarea informațiilor existente și la culegerea de noi informații privind activitatea și căile de pătrundere în Uniunea Sovietică a serviciilor străine de spionaj, în special a celor anglo-americane. Rapoartele pe această chestiune (care urmau să fie prezentate nu mai târziu de 10 august 1948) trebuiau să fie întocmite numai „pe baza datelor oficiale verificate și de agentură”, în care să fie prezentate direcțiile de activitate a spionajului străin, metodele de lucru pe teritoriul U.R.S.S. și căile de acces în organele și instituțiile sovietice.

În contextul luptei cu agentura anglo-americană, la 17 iulie 1948, noul șef al Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, locotenent-colonelul Lavrentiev, a dispus luarea măsurilor pentru neadmiterea divulgării secretelor de stat din sistemul Direcției Generale a Șoselelor și Drumurilor (Gușosdor) a M.A.I. al Uniunii Sovietice. Divulgarea acestora se pedepsea penal și ele se refereau la: planurile operative (și măsurile pentru realizarea lor) de pregătire a drumurilor unionale pentru starea de război; descrierea statistică a drumurilor unionale (capacitatea pentru trafic, starea tehnică, dotări); efectivele structurilor Gușosdor pe timp de pace și pe timp de război; informații, fotografii, schițe și date despre starea tehnică a drumurilor și podurilor din raioanele fortificate și unitățile militare; informații privind planificarea construcției și a reconstrucției drumurilor unionale; misiunile M.A.I. de construcție și reconstrucție a drumurilor spre obiectivele speciale; descoperirile și inovațiile, lucrările de cercetare, experimentare și de disertație, de însemnătate militară din domeniul construcției drumurilor și al tehnicii din acest domeniu; materiale privind accidentele de proporții și catastrofele înregistrate în structurile Gușosdor, a accidentelor, avariilor și distrugerilor podurilor și șoselelor provocate de viiturile de toamnă și primăvară; informații despre cantitatea explozibilului folosit de unitățile Gușosdor, despre locul depozitării lui, a transportării, etc.; corespondența referitoare la materialul explozibil; informații privind cazurile de intoxicare în masă, declanșarea epidemiilor, răspândirea infecțiilor necunoscute; date privind amplasarea unităților Gușosdor, efectivele lor, etc.

În vederea păstrării acestor secrete, organele teritoriale de contrainformații trebuiau: 1. să supună verificării speciale, într-un termen de maxim 15 zile, angajații structurilor Direcției Șoselelor și Drumurilor (Ușosdor) a MA.I. al R.S.S. Moldovenești, care, pe linie de serviciu, aveau vreo legătură cu chestiunile și documentele care conțineau secrete de stat; 2. să prezinte, pentru fiecare funcționar în parte, rezultatele verificării, cu mențiunea dacă i se putea sau nu încredința lucrul cu materialele secrete; 2. să instruiască agentura (sau acolo unde nu era, să o formeze) în așa fel, ca ea să contribuie la asigurarea păstrării totale a secretelor de stat, să ajute la eliminarea celor „nesiguri din punct de vedere politic” și a guralivilor; 3. să efectueze neîntârziat investigații pe toate cazurile de divulgare a secretelor de stat și să solicite arestarea autorilor, pentru a fi judecați.

În aceiași zi de 17 iulie 1948, locotenent-colonelul Lavrentiev a mai dat un ordin referitor la monitorizarea contrainformativă a Ușosdor. În document se spunea că, în urma inundațiilor provocate de ploile torențiale din lunile iunie-iulie 1948, o bună parte a drumurilor și podurilor, a devenit impracticabilă. Cu toate că, ministrul de interne F. Tutușkin a dispus ca în timp de 10 zile să fie lichidate consecințele calamităților, iar drumurile să fie repuse în exploatare, lucrările decurgea foarte lent, „iar în unele D.Ă.U. această încetineală e la limita atitudinii de neglijență criminală, ceea ce este exploatat fără doar și poate de elementul dușmănos și social-străin”. Pentru a vedea care este situația reală în această problemă, era propusă realizarea unei operațiuni prin agentură, care să ajute la aflarea:

1. cauzelor lucrului încetinit al D.Ă.U.;

2. celor ce personal se făceau vinovați de împiedicarea bunului mers al activităților;

2. calității lucrului făcut;

3. stării generale a șoselelor și podurilor;

4. factorilor necesari asigurării traficului pe drumuri și șosele în condiții bune;

5. cazurilor de sabotaj și provocarea premeditată a daunelor materiale;

6. sectoarelor de drumuri, șosele și poduri, vulnerabile din punct de vedere al activităților subversive.

În finalul documentului se atrăgea atenția că, problema drumurilor și podurilor era de o mare însemnătate și distrugerea acestora – împiedicându-se astfel transporturile – „este un accident excepțional”, care trebuia de urgență raportat Secției de contrainformații SMERȘ.

În continuarea lucrului de monitorizare a funcționarilor cu acces la documentele secrete, la 2 octombrie 1948, maiorul Aleksașev le cerea șefilor organelor de contrainformații din teritoriu ca, în conformitate cu ordinul Secției de contrainformații a M.A.I. al U.R.S.S. nr. 34/11476 din 17 septembrie 1948, să obțină anchetele și autobiografiile funcționarilor din Ușosdor, OPO, SANO, MPVO și Clubul sportiv „Dinamo” a M.A.I., care aveau vreo legătură la serviciu cu activitatea secretă. Cele două acte trebuiau obținute și de la ofițerii subdiviziunilor de mai sus, chiar dacă unii din ei nu aveau nici o legătură cu activitatea secretă. Apoi, toți trebuiau să treacă print-o verificare specială și fiecăruia urma să i se întocmească un „dosar de control și verificare”, care să fie înregistrat la Secția de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești.

De asemenea, secțiile și birourile de personal ale districtelor și unităților militare, trebuiau să le trimită organelor contrainformative materialele verificărilor speciale a militarilor. Pe baza lor și a dosarelor de control și supraveghere existente, urmau să fie întocmite „dosare de control și verificare”, iar dosarele militarilor aflați în evidențele operative, trebuiau actualizate în permanență cu informații de agentură. În privința militarilor care făceau parte din rețeaua de agenți-informatori, separat urmau să fie întocmite „dosare de verificare și control”. Dacă agentul era exclus din rețea, dosarul lui personal trebuia predat în arhivă, iar „dosarul de control și verificare” se păstra în continuare la Secția de contrainformații.

Birourile contrainformative ale districtelor și unităților militare „trebuiau cu inițiativă să informeze despre materialele compromițătoare existente și materialele verificărilor speciale a soldaților, comandanților de unități, a locțiitorilor lor pentru activitatea politică și a șefilor secțiilor de personal”.

În cazul în care, comandamentul unui district militar intenționa să avanseze un militar în funcție (în nomenclatura superioară), biroul de contrainformații al districtului militar respectiv era obligat să-i prezinte comandamentului, cu titlu informativ, materialele compromițătoare existente despre candidat. Dacă lipseau asemenea materiale, biroul de contrainformații trebuia să-i elibereze comandamentului o „adeverință” cu mențiunea: „impedimente din partea Secției de contrainformații a M.A.I. pentru înaintare /numire/, nu sunt”. Asemenea „adeverință” trebuia eliberată și în cazul trimiterii soldaților la instruire în instituțiile militare de învățământ; dacă comandamentul trimetea la studii un soldat, ignorând avizul negativ al biroului de contrainformații, trebuia neapărat sesizată Secția de contrainformații a M.A.I. al U.R.S.S.

De asemenea, „adeverințe” cu avizul favorabil al birourilor de contrainformații, trebuiau eliberate și soldaților care urmau să fie admiși în activitatea strict secretă (spre exemplu, la operarea corespondenței secrete, la cifru, etc.).

„Avizul” birourilor de contrainformații era obligatoriu și la angajarea personalului civil în structurile militare. Materialele compromițătoare nu trebuiau atașate avizului (adică, comandamentul nu trebuia să știe cauzele emiterii avizului negativ) și categoric se interzicea indicarea mijloacelor și surselor de procurare a respectivelor informații.

Într-un document din 10 septembrie 1948, semnat de maiorul Aleksașev și adresat structurilor teritoriale din subordine, se spunea că general-maiorul Asmolov, șeful contrainformațiilor M.A.I. al U.R.S.S., analizând rezultatele activității din prima jumătate a anului 1948, a constatat că lucrul contrainformativ din organele de interne ale R.S.S. Moldovenești, „se află la nivelul cel mai jos”. Mai exact, în cele șase luni de zile nu a fost finalizat nici un dosar de evidență operativă, s-au intentat numai șase dosare și tot atâtea au fost închise, pe motiv că s-au intentat neîntemeiat.

Activitatea operativă era nesatisfăcătoare: în primul trimestru al anului 1948, au fost primite în medie câte o „notă” pe lună pe fiecare dosar; în al doilea trimestru era cam aceiași situație, iar în lunile iulie-august 1948, numărul de „note” a scăzut.

Făcând abstracție de calitatea „notelor” primite de la agentură, general-maiorul Asmolov spunea că, cel puțin sub aspectul cantității informative, activitatea contrainformativă se arăta destul de slabă, iar recrutări de informatori din anturajul indivizilor monitorizați, nu s-au făcut în ultima perioadă.

Se mai spunea că, elementele încadrate în structurile M.AI., care din punct de vedere politic nu insuflau încredere (și care ar fi constituit „peste 80%” din totalul efectivelor), erau slab supravegheate și studiate. În prima jumătate a anului 1948, mai puțin de 1/10 din aceste persoane, luate în evidențele operative, au fost foarte rar abordate prin agentură, iar restul se aflau „în afara câmpului nostru de vedere”. De aceea – atenționa general-maiorul Asmolov – „nu este exclusă posibilitatea ca elementul dușmănos spiono-diversionist, terorist și altul, să continue nepedepsit să submineze puterea Patriei noastre”.

Ca de fiecare dată, cauza acestei slabe activități era văzută în utilizarea insuficientă și ineficientă a agenturii – instruirea slabă a informatorilor de către ofițerii de contrainformații, nepregătirea ofițerilor pentru întrevederile cu informatorii și agenții, etc. De asemenea, generalul Asmolov considera că, una din „frânele desfășurării lucrului operativ de agentură” era faptul că, mai puțin de 1/3 din informatori au fost organizați pe rezidențe: numărul mare de agenți-informatori făcea imposibilă întâlnirea ofițerului de informații, la scurte perioade de timp, cu fiecare dintre ei, or gruparea informatorilor pe rezidențe rezolva această problemă (ofițerul de contrainformații nu mai trebuia să se întâlnească cu fiecare agent în parte, ci numai cu rezidenții care în prealabil obțineau informațiile de la agenți).

Pentru a demonstra slaba activitate contrainformativă a M.A.I. din R.S.S. Moldovenească, era adusă ca exemplu activitatea din ultimele opt luni de zile a câtorva echipe de contrainformații:

echipa din Bălți (locotenenții Biriukov și Miteanin) a recrutat 6 informatori și a intentat un dosar de evidență; finalizări de dosare de evidență operativă și arestări nu au avut loc; pe 6 dosare de evidență operativă au fost primite doar 2 „note informative”; de la cei 33 de informatori care formau agentura, au fost primite 102 „note” (din care 73 „informative”) – în medie câte 12 „note” pe lună;

echipa din Orhei (locotenentul major Zîkov și sublocotenentul Morozov) a recrutat 5 informatori; intentări de dosare de evidență operativă, realizări de dosare, precum și arestări, nu s-au făcut; pe cele 4 dosare de evidență operativă existente, au fost primite 14 „note”; de la agentură, formată din 36 de informatori, au fost primite 78 de „note” – în medie câte 10 pe lună;

echipa din Tiraspol (locotenentul Golovin) a recrutat 5 informatori (în medie, mai puțin de un informator pe lună); intentări și realizări de dosare de evidență operativă, precum și arestări, nu s-au făcut; nu toată agentura era pusă să muncească, de aceea, mai mult de 60% din „note” erau informative – fără nici o valoare operativă – „ceea ce în practica lucrului contrainformativ era absolut inadmisibil”.

O situație asemănătoare era valabilă și pentru echipele contrainformative din Bender și Cahul – „dosare de evidență operativă nu s-au intentat, realizarea dosarelor nu a avut loc și în perspectivă nici nu se va mai face”.

Rezultatele lucrului echipei din Soroca cu agentura erau ceva mai bune. Însă și aici, elementele aflate în evidențele operative erau cercetate lent, iar rezolvarea dosarelor ușor realizabile, se lungea prea mult.

Se mai sublinia că, „pe teritoriul Moldovei și în ziua de față, discret acționează agentura inamică”, iar unii funcționari operativi ai echipelor de contrainformații, subestimau gravitatea acestei probleme.

Având în vedere cele de mai sus, maiorul Aleksașev propunea ca soluție următoarele: revizuirea agenturii, însoțită de excluderea agenților „ineficienți” și „fără de perspective”; elaborarea planurilor de acțiune pentru fiecare dosar de evidență operativă, cu indicarea activităților zilnice de investigare a bănuiților, în scopul soluționării cât mai grabnice a cazurilor investigate; prezentarea rapoartelor lunare privind realizarea acestor planuri, cu indicarea punctelor nerealizate și a cauzelor nerezolvării (de ce și din cauza cui nu s-au executat?), precum și a măsurilor preconizate pentru luna următoare, în vederea realizării punctelor restante.

Se insistat ca pe viitor, toată activitatea șefilor de echipe contrainformative teritoriale să fie îndreptată exclusiv spre procurarea unei agenturi calificate, recrutările să fie făcute strict după necesități, pe dosarele existente; activitatea să fie mai intensă, pentru rezolvarea cât mai grabnică a dosarelor existente. Era atrasă atenția ca, orice altă activitate, care nu avea vreo legătură cu acțiunea contrainformativă (cercetarea diverselor cazuri mărunte și neînsemnate), să nu mai fie luată în considerare la evaluarea activității desfășurate.

În mod special, locotenenții Biriukov și Miteanin de la Bălți erau avertizați că, dacă în timp de o lună de zile nu vor reorganiza activitatea contrainformativă din sectorul lor și nu vor obține rezultate bune, vor fi excluși din organele de contrainformații.

În următoarea „dare de seamă” către Centru, toate echipele contrainformative trebuiau să raporteze, cum au fost aplicate dispozițiile de mai sus.

Munca de identificare a elementelor compromise și ostile din structurile afacerilor interne, a continuat și în anul 1950. Se tot insista pe exploatarea cât mai eficientă a agenturii. La 29 ianuarie 1950, șeful Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, colonelul Lavrentiev, îi reproșa împuternicitului superior al echipei contrainformative din Cahul, locotenentul Konsevici, că „lucrați cu agentura fără a avea un scop, toate notele trimise de Dvs. sunt cu caracter informativ și nici o notă nu este asupra persoanelor aflate în evidențele operative”.

Trebuia remediată această situație, având în vedere că, la 16 februarie, ministrul Tutușkin s-a adresat structurilor contrainformative din subordine, menționând că, pe teritoriul Uniunii Sovietice contrainformațiile M.A.I. au descoperit un șir de agenți din rândul repatriaților, care după încheierea războiului s-au aflat în partea occidentală a Germaniei – în zonele de ocupație americană, engleză și franceză. Aceștia, înainte de a fi predați părții sovietice, ar fi fost recrutați de serviciile de spionaj inamice, pentru a executa misiuni secrete în U.R.S.S. Ei trebuiau să se stabilească cu traiul în localități de importanță strategică (cu întreprinderi industriale, noduri de comunicații, porturi, etc.), să se infiltreze în unitățile Armatei sovietice, să studieze starea de spirit a populației, să facă liste cu persoanele nemulțumite de condițiile de viață din U.R.S.S. (care ulterior să devină persoane de încredere), să răspândească informații mincinoase privind slăbiciunea Uniunii Sovietice și înfrângerea ei în inevitabilul războiul împotriva S.U.A. și a Angliei.

Pentru combaterea acestor acțiuni, generalul Tutușkin a dispus să fie luate în evidență toate persoanele repatriate din zonele anglo-franco-americane ale Germaniei, precum și indivizii care aveau legături cu străinătatea. Toate aceste persoane trebuiau monitorizate prin activități operative de agentură. În acest sens, urma să fie revizuită și suplimentată agentura, prin recrutarea de noi elemente cu posibilități mai mari pe această direcție.

Toți repatriații trebuiau verificați pe baza evidențelor operative existente la M.A.I. și M.G.B.; să fie examinate dosarele de verificare și filtrare a repatriaților, în care se puteau găsi documente eliberate de autoritățile britanice, americane sau franceze, menite să le asigure acoperirea celor recrutați.

O atenție sporită urma să fie îndreptată spre repatriații a căror rude apropiate rămaseră în străinătate: prin interogarea locuitorilor (rude, vecini, colegi de serviciu) trebuia să se stabilească când și în ce circumstanțe aceștia au plecat. O asemenea măsură era extrem de necesară, căci putea duce la descoperirea grabnică a agenturii inamice, având în vedere că serviciile de informații preferau să-i recruteze pe acei, a căror familie rămânea pe loc (în străinătate), constituind o garanție a executării misiunii. De asemenea, trebuiau identificate eventualele legături pe care le puteau avea repatriații cu angajații structurilor „deservite” de contrainformațiile M.A.I.

La 24 martie 1950, colonelul A. Lavrentiev, șeful Secției de contrainformații a MA.I. al R.S.S. Moldovenești, se adresa, în spiritul celor de mai sus, subalternilor săi din teritoriu, spunând că s-a constatat că, „în rândul efectivului pazei antiincendiare există un număr însemnat de persoane foste în prizonierat, repatriați din zonele occidentale de ocupație, compromise în timpul aflării în teritoriile temporar ocupate, cu rude peste hotare, care în trecut au fost judecate pentru crime contrarevoluționare, originari din mediul social străin și alții”. Se sublinia faptul că, „prelucrarea” acestora prin agentură se făcea slab și deseori, deși existau destule informații compromițătoare, erau lăsați la paza obiectivelor de importanță strategică.

Pentru evitarea producerii unor acte de diversiune la acele obiective, colonelul A. Lavrentiev spunea că, vor trebui respectate directivele cu nr. 31/2930 din data de 9 martie 1950, semnate de șeful Secției de contrainformații a M.A.I. al U.R.S.S., general-maiorul Asmolov.

Potrivit acestor dispoziții, toți pompierii urmau să fie verificați prin agentura Secției de contrainformații a M.A.I. și structurile M.G.B. Pompierii, în privința cărora se descopereau fapte compromițătoare minore, trebuiau păstrați în serviciu, însă neadmiși la paza obiectivelor strategice, iar cei folosiți în serviciul de pază a obiectivelor deosebit de importante – să fie în permanență supravegheați prin agentură, pentru a se putea descoperi la timp și preveni orice act de diversiune.

Imediat ce se înregistra vreo manifestare imorală a vreunui pompier (beție, bătaie, scandal), trebuia urgent informată conducerea secției raionale/orășenești respective ale MA.I., pentru a se aplica sancțiuni și măsuri de profilaxie.

III.7. Instruirea și perfecționarea profesională a cadrelor.

Un capitol referitor la Secția de contrainformații și, în general, la Ministerul de Interne de la Chișinău, îl constituie instruirea și perfecționarea cadrelor.

În R.S.S. Moldovenească, imediat după crearea noii republici (în anul 1940) și a N.K.V.D.-ului R.S.S. Moldovenești (prin ordinul N.K.V.D. al U.R.S.S. nr. 00961 din 8 august 1940), s-au pus și bazele sistemului de formare a cadrelor locale pentru organele afacerilor interne. La începutul lunii octombrie 1940, a fost înființată Școala de Miliție din orașul Chișinău (în realitate era vorba de cursuri de miliție), iar prin ordinul nr. 81 din 23 octombrie 1940, Nikolai Mocealov a fost numit în funcția de șef al școlii, avându-i ca adjuncți pe Pavel Tihonov și pe Avram Tolkaciov. Până în luna februarie 1941, în cadrul școlii au fost pregătiți 180 de cursanți, iar la 1 aprilie au început cursurile pentru un nou contingent de cursanți.

După încheierea războiului, școala (cursurile de miliție) revenită din refugiu la Chișinău, și-a reluat procesul de instruire. La 29 septembrie 1945, în conformitate cu ordinul N.K.V.D. al U.R.S.S., școala a fost trecută din subordinea Direcției miliției muncitorești-țărănești în subordinea N.K.V.D. al U.R.S.S. (și numai din luna noiembrie 1945 a obținut cu adevărat statut de „școală staționară a Ministerului Afacerilor Interne”).

Școala era alcătuită din două secțiuni: 1) „operativ-cekistă” – pentru pregătirea împuterniciților operativi superiori și împuterniciților de sector; 2) „de miliție” – pentru pregătirea cadrelor aparatului M.A.I. și de miliție. În primăvara anului 1946, în prima secțiune erau 47 de cursanți (din necesarul de 50) și în cea de-a doua – 89 (din necesarul de 100). Din totalul de 136 de cursanți 51 erau moldoveni, 40 ruși, 33 ucraineni, 5 bulgari, 3 bieloruși, 3 evrei și un armean; după vârstă situația se prezenta astfel: 30-25 – ani – 16 cursanți, 24-21 de ani – 60 și 20-17 ani – 60; 80 dintre toți cursanții, înainte de înscrierea la școală, au lucrat o perioadă în structurile M.A.I. (majoritatea în miliție); 32 au venit după demobilizarea din Armata roșie.

În anul 1949, Școala de Miliție din Chișinău va fi trecută în subordinele M.G.B. al U.R.S.S., asigurând pregătirea inspectorilor de sector și a funcționarilor serviciilor operative. După înființarea K.G.B.-ului, școala va reveni la M.A.I. al U.R.S.S.

Așa după cum am arătat mai sus, funcționarii organelor afacerilor interne sovietice, revenite în anul 1944 în Basarabia, aveau o pregătire generală slabă, iar specialiștii în activitatea operativă erau o raritate.

Doar începând cu toamna anului 1947, primii funcționari ai Secției urmau să plece la studii, la școlile N.K.V.D. Despre aceasta aflăm dintr-un raport al maiorului Aleksașev, referitor la activitatea Secției: „Indicii neînsemnați ai lucrului, au fost rezultatul faptului că, în acest [al treilea] semestru, din cei 21 de lucrători operativi prevăzuți în statele de funcțiuni, o treime – 6 oameni – nu au lucrat, adică 4 lipsesc din state și 2 în legătură cu pregătirea pentru plecarea la studii la școala superioară a M.A.I. al U.R.S.S.”. În afară de aceasta, o lună și jumătate 7 funcționari nu și-au „deservit obiectivele”, dar au executat misiuni pe linia O.B.B. (abreviere în rusă la „Secția de luptă cu banditismul” – Oтдeл бopьбы c бандитизмoм (OББ)).

Potrivit directivei M.A.I. al U.R.S.S. nr. 20 din 31 ianuarie 1948 și a ordinului M.A.I. al R.S.S. Moldovenești nr. 21 din 10 martie 1948, întregul efectiv operativ al contrainformațiilor M.A.I. de la Chișinău urma să fie perfecționat în cadrul cursurilor organizate pe lângă Minister, pentru însușirea „disciplinelor juridice și politice”. În afară de aceasta, două ore pe săptămână erau dedicate studiului „disciplinelor speciale”, unde s-au predat teme precum: „Sarcinile și particularitățile lucrului Secției de contrainformații” (a conferențiat locotenent-colonelul Lavrientiev, șeful Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești), „Categoriile și funcțiile aparatului de agenți și informatori al organelor de interne” (a conferențiat căpitanul Savcenko, de la Școala moldovenească de ofițeri a M.A.I.), „Obiectul și metodele lucrului operativ de agentură” (Idem), „Aspecte ale lucrului operativ de agentură” (Idem), etc. Efectivul operativ al echipelor interraionale, urmau aceiași instruire pe lângă secțiile orășenești ale M.A.I.

Doi funcționari ai Secției de contrainformații – locotenent-colonelul Lavrentiev și împuternicitul operativ superior, căpitan Jogov – erau în anul I de studii fără frecvență, la Școala Superioară a M.A.I. al U.R.S.S. Doi împuterniciți operativi superiori și doi împuterniciți operativi din aparatul Secției, își făceau studiile la secția zi, a Școlii de ofițeri a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești; din cadrul echipelor interraionale, 4 împuterniciți operativi superiori și 2 împuterniciți operativi erau audienți ai aceleiași școli.

În luna iulie 1948, șeful Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, locotenent-colonelul Lavrentiev, a fost desemnat candidat la cursurile de un an de zile, de perfecționare a corpului operativ de conducere, de pe lângă Școala superioară de ofițeri a M.A.I. al U.R.S.S. (din Kiev), unde urma să plece în luna august pentru susținerea examenelor de admitere. Locțiitorul lui Lavrentiev, maiorul Aleksașev, deja susținuse examenele de admitere la Școala superior de ofițeri a M.A.I. al U.R.S.S., la secția învățământ fără frecvență.

Căpitanul Jogov, împuternicit operativ superior, încheiase în această lună, anul I al Școlii superioare de ofițeri a M.A.I. al U.R.S.S., iar un împuternicit operativ superior și trei împuterniciți operativi, și-au susținut probele de promovare în anul II al Școlii de ofițeri din Chișinău a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești. Un împuternicit operativ superior și alți patru împuterniciți operativi se pregăteau de examenele de admitere la Școala de ofițeri din Chișinău.

Secretara-dactilografă a Secției, sergentul major Baliasnaia, a absolvit în iunie 1948, cu calificativul „excelent”, clasa a VII-a a școlii medii serale de pe lână M.A.I. al R.S.S. Moldovenești.

În al doilea semestru al anului 1948, a continuat pregătirea efectivului operativ al Secției în cadrul cursurilor de „studiere a disciplinelor juridice și politice”. Printre temele predate au fost: „Selectarea, studierea și recrutarea agenturii” (a conferențiat maiorul Aleksașev); „Coordonarea și educarea agenturii organelor M.A.I.” (Idem); „Evidența operativă” (a conferențiat maiorul Ronis); „Supraveghere exterioară (filaj)” (a conferențiat căpitanul Jogov); „Tehnica operativă de control al corespondenței și cenzură militară” (Idem).

În luna mai 1948, împuterniciții operativi superiori Zîkov, Vasiliev și Iudin, au participat la un seminar de 10 zile, organizat pentru efectivul de comandă, unde li s-au ținut lecții din disciplinele juridice, politice și speciale.

Șeful Secției de contrainformații, locotenent-colonelul Lavrentiev, după susținerea examenelor de admitere, a plecat în iulie, pe un an de zile, la studii la Școala superioară de ofițeri a M.A.I. al U.R.S.S. În locul lui, la conducerea Secției a fost lăsat adjunctul, maiorul Aleksașev.

Împuternicitul operativ superior, maiorul Jogov, după susținerea examenelor de an, a fost promovat în anul II al Școlii superiore de ofițeri, la învățământ fără frecvență, iar maiorul Aleksașev a fost admis în anul I al aceleiași școli.

Șase împuterniciți operativi superiori și trei împuterniciți operativi din Secție, își făceau studiile în anul II al Școlii de ofițeri din Chișinău a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, la învățământ fără frecvență. Un împuternicit operativ superior și patru împuterniciți operativi au fost admiși în anul I al aceleiași școli.

Existau însă și funcționari care încă urmau studiile medii. Împuternicitul operativ superior al echipei din Soroca, căpitanul Vasiliev, era în clasa a V-a a școlii medii serale, secretara-dactilografă a Secției devansându-l la acest capitol, fiind în clasa a VIII-a a aceleiași școli.

În semestrul trei al anului 1948, au continuat cursurile de perfecționare organizate pe lângă Minister, la care s-a conferențiat pe teme precum: „Exploatarea agenturii”; „Informația și evidența operativă a organelor M.A.I.”; „Particularitățile lucrului operativ de agentură al Secției de contrainformații a M.A.I.” (a conferențiat maiorul Aleksașev).

În luna noiembrie 1948, a avut loc atestarea de serviciu a efectivului operativ din contrainformațiile M.A.I. al R.S.S. Moldovenești. Rezultatele au arătat că, din 15 funcționari, 6 „corespund totalmente funcției ocupate”, 8 „corespund funcției ocupate” și unul – sus numitul căpitan Vasiliev – „nu corespunde – folosirea lui în viitor, în lucrul Secției de contrainformații, nu mai este permisă”.

Până a-i fi încredințată conducerea echipei contrainformative din Soroca, căpitanul Vasiliev a fost inspector superior în Secția de luptă cu vagabondajul și nesupravegherea copiilor (Oтдeл бopьбы c дeтcкoй бecпpизopнocтью и бeзнадзopнocтью – OБДББ), iar în septembrie 1947 a fost trecut în Secția de contrainformații, pe locul locotenentului major Lebedev, care a fost numit în funcția de șef al secției raionale Zgurița a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești.

Potrivit șefului Secției de contrainformații, căpitanul Vasiliev a fost transferat în subdiviziunea sa, deși nu știa prea multă carte și nu avea nici experiență în lucrul operativ de agentură. Și cu toate că i-a fost acordată asistență practică necesară, Vasiliev a deturnat activitatea contrainformativă, limitându-se la înregistrarea tuturor manifestărilor imorale a contingentului „deservit”.

În urma neatestării lui Vasiliev, Secția a început să-i caute un înlocuitor. Problema ocupării posturilor vacante s-a redeschis, după ce, cu puțin timp în urmă, s-a reușit numirea pe postul vacant de la Orhei – de împuternicit operativ superior – a locotenentului Stefaniuk.

La începutul anilor `50, la nivelul conducerii de stat și de partid a R.S.S. Moldovenești, a fost pusă problema deschiderii la Chișinău a unei facultăți de drept, pentru formarea și perfecționarea pe loc a cadrelor. Deschiderea acestei facultăți însă a fost amânată, instruirea funcționarilor (și nu numai) din R.S.S. Moldovenească continuând să se facă la Kiev, Moscova și Leningrad. Deschiderea Facultății de Drept la Chișinău a reușit doar în anul 1959.

CAPITOLUL IV: Rezultatele activității contrainformative a N.K.V.D.-M.A.I. în primii cinci ani postbelici.

Bilanțul activității Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D./M.A.I. era raportat prin „dări de seamă” semestriale (trimestriale numai în anul 1944), atât comisarului N.K.V.D./ministrului de interne al R.S.S. Moldovenești, cât și șefului Secției de contrainformații SMERȘ a N.K.V.D.-M.A.I. al Uniunii Sovietice. De regulă, era prezentată situația recrutărilor de agenți, rezidenți și informatori, numărul dosarelor de evidență operativă intentate și realizate, și erau expuse pe scurt cele mai interesante cazuri descoperite și cercetate.

IV.1. Rezultatele activității din anul 1944.

În iunie 1944, se aducea la cunoștință că, printre primii angajați ai N.K.V.D. din R.S.S. Moldovenească, care au nimerit în vizorul Secției au fost:

– Ivan Vasilievici Tolstîh, lăcătuș la N.K.V.D., era supravegheat pentru faptul că a fost în prizonieratul german;

– Grigorii Semeonovici Martînenko, șeful magaziei secției N.K.V.D. a județului Chișinău, era monitorizat pentru nemulțumirile exprimate în public față de impozitarea exagerată a salariului.

De asemenea, era semnalat faptul că, în urma inspectării arestului provizoriu al secției raionale Ocnița a N.K.V.D., județul Soroca, s-a constatat că, din numărul total de reținuți, femeia V. G. Vîdrenco, nu era trecută în nici un registru și nici nu exista vreun proces-verbal de reținere a acesteia. Tot acolo, a fost găsit un minor, M. B. Danilin de 11 ani, bănuit de furt, pentru care, de asemenea, nu exista un proces-verbal de reținere. Arestații se aflau în condiții mizerabile, iar igiena corporală nu le era asigurată.

Potrivit unui alt raport înaintat de căpitanul Balan, în perioada 15 mai – 20 august 1944 aparatul central al Secției, împreună cu echipele teritoriale (Orhei și Soroca), au reușit să-și formeze o agentură alcătuită din 10 rezidenți, 4 agenți și 171 de informatori. În aceiași perioadă au fost întocmite 4 dosare de agentură pe 15 persoane, 19 dosare-formular, 26 de dosare de evidență (în total au fost întocmite 49 de dosare care vizau 60 de persoane) și 136 de persoane au fost trecute în registrul de evidență; au fost arestate 13 persoane.

Ca măsură de profilaxie era raportată concedierea din diverse structuri ale N.K.V.D., pe baza materialelor procurate de SMERȘ, a 58 de indivizi: 23 – suspectați de spionaj, 5 – foști polițiști, 12 – rude ale „trădătorilor Patriei”, 5 – „elemente antisociale”, 5 – „elemente social străine”, 4 – dezertori, 4 – concediați pentru alte infracțiuni și crime. Unul din cei 57 a fost judecat de tribunalul militar. Toate acestea se întâmplau în timp ce ostilitățile militare româno-germano-sovietice de pe teritoriul Basarabiei erau încă în desfășurare.

Începând cu data de 23 august 1944, pe Frontul de Răsărit s-au produs schimbări dramatice pentru România: în această zi, în urma arestării mareșalului Ion Antonescu, conducătorul Statului român, și a altor înalți demnitari de stat, România a capitula și a ieșit din războiul împotriva Uniunii Sovietice, iar întreaga Basarabia, în urma operațiunii Iași – Chișinău, a fost reocupată de trupele sovietice.

După 23 august 1944, volumul de lucru pentru structurile SMERȘ din R.S.S. Moldovenească a crescut mult, având în vedere că suprafața teritoriului luat sub control s-a extins, iar numărul elementelor „contrarevoluționare”, „naționaliste”, „antisociale” și dușmănoase era destul de mare.

Potrivit celor raportate de căpitanul Balan comisarului Markeev, în perioada 1 iulie – 1 octombrie 1944 „activitatea aparatului [SMERȘ al N.K.V.D.] pe linia «SMERȘ» s-a desfășurat în condiții neobișnuite”. Majoritatea funcționarilor (6 din totalul de 9), pe măsura înaintării unităților Armatei sovietice, au avut misiunea specială de „ridicare în raioanele eliberate, a elementului dușmănos și de restabilire a ordinii revoluționare”. S-au înregistrat în acest sens, mai multe rezultate pozitive. Așa, o echipă SMERȘ, formată din 5 funcționari, în urma acțiunilor desfășurate în două sectoare ale Chișinăului (în unul din ele doar parțial), a reușit într-un timp scurt, pe baza agenturii recuperate, să adune informații importante, să „efectueze o investigație preliminară și să aresteze 29 de persoane, mișei, trădători de Patrie și persoane legate de spionajul inamic” – „trădători” și „informatori ai Siguranței” –, care ar fi denunțat autorităților româno-germane circa 40 de persoane din orașul Chișinău, ce ar fi avut de suferit crunte maltratări și torturi.

În același interval de timp, SMERȘ-ul N.K.V.D.-ului moldovenesc și-a continuat acțiunea de „deservire” contrainformativă a structurilor statului: a desfășurat activități de recrutare a agenturii, de „prelucrare” a persoanelor aflate în evidențe, de filtrare a personalului N.K.V.D. angajat din teritoriile foste sub „ocupație”. Căpitanul Balan menționa că, „Starea politico-morală a efectivului secției este sănătoasă. Este disciplinat, prietenos, funcționarii zilnic ajutându-se în lucru unul pe altul. În munca operativă de agentură întregul efectiv nu are indicatori slabi, iar majoritatea au obținut succese mari”. El a prezentat succint și cele mai importante realizări ale funcționarilor SMERȘ:

împuternicitul operativ, sublocotenentul de securitate Nikișev, a reușit să procure un material, în baza căruia a fost intentat dosarul de agentură „Kuzistî” (Cuziștii), încheiat cu arestarea a 6 persoane – membri ai Partidului Național-Creștin, care pe timpul administrației românești au contribuit la arestarea a circa 60 de activiști comuniști din orașul Bălți;

împuternicitul operativ superior, locotenentul major de securitate Baranciuk, a reușit să finalizeze investigațiile pe dosarul „Sviazistî” (Oamenii de legătură), soldate cu arestarea a trei persoane care au colaborat cu Siguranța română, în sensul denunțării mai multor „locuitori [ostili] ai raioanelor Râbnița și Camenca din R.S.S.M.”;

împuternicitul operativ superior, căpitanul de securitate Cijov, „a descoperit un grup de informatori ai „Siguranței” [române], care au denunțat un șir de muncitori de la depoul de tramvaie din Chișinău” (a arestat patru persoane);

împuternicitul operativ superior, căpitanul de securitate Sabatîn, în acțiunea de identificare a agenturii inamice, în câteva zile a reușit să aresteze în sectorul 1 al Chișinăului, opt „trădători ai Patriei”.

Unul din cele mai importante dosare finalizate, a fost dosarul „Kuzistî”, vizându-i la început pe frații Morozovskii, ambii milițieni, originari din raionul Râbnița, care, „necrezând în victoria Armatei Roșii, în anul 1941 au rămas intenționat pe teritoriul ocupat, s-au angajat în serviciu ca șefi de birouri poștale și au mers pe calea colaborării cu «Siguranța» și trădarea cetățenilor sovietici”; cel de-al treilea inculpat era milițianul Vasilii Afanasievici Tkaci, fost „agent secret al Siguranței”, născut în 1913, în orașul Bălți. Acesta din urmă era acuzat că, în anii 1935-1936 a fost jandarm la Bălți, iar în perioada anilor 1941-1944, a menținut o „legătură criminală cu poliția secretă română”, pentru care a primit remunerație bănească.

Dosarul de urmărire a fost intentat pe baza informațiilor furnizate de agentul „Ursu” și informatorii „Grușin” și „Kolesnikov” – informații privind trecutul politic al persoanelor vizate, considerat a fi criminal. Așa, informatorul „Grușin” aducea la cunoștință că, „…Vasilii Tkaci, care actualmente lucrează milițian în Secția N.K.V.D. din județul Bălți, tatăl lui Tkaci Afanasii, sora Cebotari-Tkaci Anna, prietenii lor Pcela Feodor și Nedel’ko Feodor au în timpul de față viziuni antisovietice, desfășoară în sânul populației agitație contrarevoluționară. Din 1935 și până în anul 1940 ei au fost membri activi ai «partidului național-creștin /Cuziști/», purtau pe mânecă însemne fasciste, făceau propagandă și atrăgeau populația în partidul «cuzist». Tkaci Vasilii nu o dată a fost la București și Chișinău, la congresele acestui partid”. Informatorul mai spunea că, pe timpul „ocupației germano-române”, toți aceștia au colaborat cu șeful „Siguranței” române din Bălți – Filipenco – și i-au denunțat comsomoliști, membri ai executivului raional sovietic, etc.

„Note” cu text aproape identic au mai prezentat informatorul „Kolesnikov” și agentul „Ursu”, ceea ce ne face să credem că, dosarul „cuziștilor” a fost fabricat – erau necesari indicatori pozitivi în descoperirea „elementelor antisovietice”. Dosarul de urmărire a fost completat cu „mărturiile” celor maltratați de Siguranță, în urma denunțurilor făcute de „cuziști”, precum și cu date obținute de informatorii introduși în camerele de detenție.

Investigațiile preliminare ale SMERȘ au mai stabilit că, frații Morozovskii pe timpul administrației românești au colaborat cu Siguranța și au făcut parte dintr-o organizație „contrarevoluționară”. Se considera că, în urma denunțurilor celor doi, Siguranța a arestat 6 persoane, dintre care două au fost maltratate chiar de către cei doi frați în sediul Siguranței.

Investigarea dosarului „Kuzistî” (Cuziștii) s-a încheiat cu trimiterea în judecată a 8 persoane (frații Morozovskii, milițienii Nedel’ko Feodor Feodorovici, Pcela Feodor Grigorievici, Tkaci Vasilii Afanasievici, Tkaci Afanasii Ivanovici (tatăl lui Vasilii), Ceornîi Piotr Vasilievici, Cebotari Ana Afanasievna, care împreună ar fi denunțat organelor române de siguranță 60 de persoane ostile și au desfășurat „agitație contrarevoluționară”), acuzate în baza art. 54-1a și 54-10 din Codul Penal al R.S.S. Ucrainene („trădare de Patrie”, „propagandă sau agitație, care conțin chemări la răsturnarea, subminarea sau slăbirea Puterii sovietice ori la comiterea unor crime contrarevoluționare”).

Este important de subliniat că, de fiecare dată când se raporta rezolvarea vreunui caz, se specifica faptul că, inculpatul „și-a recunoscut în totalitate vina”. La fel și „cuziștii” – și-ar fi „recunoscut în totalitate vina”.

Potrivit sentinței Tribunalului Militar al Trupelor Interne ale N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești (lucrările căruia s-au desfășurat într-o ședință închisă), Nedel’ko a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, cu suspendarea drepturilor civile pentru 5 ani de zile și confiscarea averii; ceilalți cinci au fost condamnați la 10 ani de pușcărie, privarea de drepturile civile pentru 5 ani de zile și confiscarea averii. Frații Morozovskii au fost condamnați la 10 ani de lagăr (de corecție și muncă) și privarea de drepturile civile pentru 5 ani de zile, cu confiscarea averii.

Se considera că aceste pedepse erau juste, chiar poate prea blânde, având în vedere că, așa după cum sublinia căpitanul Balan, „toți aceștia, având o atitudine dușmănoasă față de orânduirea politică existentă în U.R.S.S., au desfășurat agitație antisovietică, discreditau membrii Guvernului Sovietic și răspândeau diverse zvonuri provocatoare”.

În aceiași perioadă de timp (1 iulie – 1 octombrie 1944), secția a primit de la organele teritoriale 131 de „note informative”, în baza cărora au fost întocmite și înaintate conducerii N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești 6 rapoarte informative, în care au fost prezentate 47 de cazuri de grave abuzuri în serviciu ale funcționarilor subdiviziunilor „deservite”. Pe baza materialelor procurate de SMERȘ, au fost concediate opt persoane care s-au compromis prin activitățile lor din trecut.

În ceea ce privește activitatea agenturii, căpitanul Balan informa că, până la 1 iulie 1944 s-a reușit recrutarea și plantarea de agenți în toate structurile N.K.V.D. „deservite” de SMERȘ; s-a realizat monitorizarea permanentă prin agentură a elementelor aflate în evidență. Cea mai mare parte din personalul angajat de pe loc în lunile aprilie-mai 1944, în diverse servicii ale N.K.V.D., a fost până la angajare verificată („filtrată”).

Căpitanul Balan aducea la cunoștință că, la data de 1 iulie 1944, rețeaua informativă era formată din 2 rezidenți și 51 de informatori. Apartamente conspirative și de întrevedere cu agentura nu existau. Până la 1 octombrie 1944 s-a reușit recrutarea a 3 agenți, a unui rezident și a 18 informatori (nimeni nu a fost exclus din agentură). Problema cu apartamentele conspirative nu s-a rezolvat, dar au fost procurate 2 apartamente pentru întâlnirile cu agentura. În aceiași perioadă, a fost restabilită legătura cu agentura recrutată anterior (e vorba în primul rând, de agenții recrutați în anii 1942-1943 de Secția Specială a diviziilor trupelor N.K.V.D. pentru paza spatelui Frontului Nord-Caucazian și într-o mai mică măsură, de cei detașați în R.S.S. Moldovenească ca funcționari operativi ai miliției) – cu un agent, 5 rezidenți și 10 informatori.

Către data de 1 octombrie 1944, rețeaua informativă a SMERȘ era formată din: 4 agenți, 7 rezidenți și 38 de informatori, de la care s-au primit 167 de „note”: 33 pe cazurile urmărite de agentură, 131 de „note informative” și 3 „note” cu informații referitoare la persoane noi, care nu figurau în nici o evidență operativă.

La data de 1 octombrie 1944, în evidența operativă se aflau 51 de indivizi, iar de la 1 iulie și până la 1 octombrie au fost arestate 13 persoane: 10 bănuite de spionaj în favoarea inamicului, 2 suspectate de trădare, 1 considerată element antisovietic.

Căpitanul Balan vorbea și despre situația din cadrul structurilor N.K.V.D., pe care le „deservea” contrainformativ. El spunea că, din totalul efectivului de 755 de persoane prevăzut pentru direcția și subdiviziunile miliției, erau încadrate doar 464 de posturi, dintre care 201 „din rândul persoanelor aflate pe teritoriul ocupat de inamic”. Aceiași situație era și la celelalte subdiviziuni „deservite”: apărarea antiaeriană locală – din 347 de persoane prevăzute, 143 erau ocupate, din care 99 din „teritoriul fost sub ocupație”; Serviciul pompieri (Paza antiincendiară) – din 147 de posturi prevăzute, 80 erau încadrate, din care 72 cu persoane din „teritoriul fost sub ocupație”; Direcția șosele și drumuri – din 37 de posturi prevăzute, 25 erau încadrate, din care 3 cu persoane din „teritoriul fost sub ocupație”; Comerțul special – din 300 prevăzute, 234 erau încadrate, din care 177 din „teritoriul fost sub ocupație”; Secția sanitară – din 200 prevăzute, 36 erau încadrate, din care 11 din „teritoriul fost sub ocupație”; serviciul de curieri – din 11 prevăzute, 7 erau încadrate, din care nici unul din „teritoriul fost sub ocupație”; miliția căilor ferate Chișinău – din 441 prevăzute, 246 erau încadrate, din care 23 din „teritoriul fost sub ocupație”; în total, din necesarul de 2.238 de posturi existente, 1.236 erau ocupate și din acestea 586 de către localnici.

Acțiunea de mărire și consolidare a aparatului informativ era într-o continuă derulare. Pe parcursul ultimului trimestru al anului 1944, au fost recrutate 127 de persoane, dintre care: 2 agenți, 4 rezidenți și 121 de informatori. Așa că, la 1 ianuarie 1945, rețeaua informativă era formată dintr-un total de 334 de persoane: 6 agenți, 21 de rezidenți și 307 de informatori.

Printre agenții recrutați care au dat rezultate bune, era și informatorul „Gheroi” (Eroul), născut în 1919, originar din comuna Gâsca, județul Bender, milițian, recrutat la 5 ianuarie 1945, care a furnizat informații despre lucrătorul Grigorii Brailovskii de la echipa de pompieri a orașului Bender. Acesta din urmă, în anii 1938-1940 și 1941-1944, ar fi fost „agent al poliției secrete” române. El și tatăl său, Andrei Brailovskii (care ar fi fost informator al Siguranței încă din anul 1918), au fost arestați (pe baza dosarului de agentură „Razvedciki” (Spionii)), după ce s-ar fi confirmat legătura lor cu serviciile de siguranță românești. Se susținea că, vina acestora consta în faptul că, având o atitudine dușmănoasă față de orânduirea sovietică, „au calomniat realitățile sovietice” și în perioada 1941-1944 au denunțat poliției peste 10 persoane ostile regimului de „ocupație”, care au fost „supuse bătăii și torturii”.

Un alt informator-milițian – zis „Besstrașnîi” (Neînfricatul) – a fost recrutat în data de 22 noiembrie 1944. Acesta a denunțat „acțiunea de trădare și infidelitate” a milițienilor Mologolov și Tolstodan, precum și legăturile pe care le-ar fi avut aceștia cu jandarmeria română. Pe baza acestor informații, acestora li s-a intentat dosarul de agentură, denumit „Izmenniki” (Trădătorii).

Dacă la data de 1 octombrie 1944, în evidența operativă a SMERȘ se aflau 135 de indivizi, atunci la 1 ianuarie 1945, numărul lor crescu-se la 242. În acest trimestru, în rezultatul activității echipelor SMERȘ, au fost arestate 18 persoane. Printre acestea era și funcționara Orlovskaia, de la serviciul pașapoarte al secției raionale Ocnița a N.K.V.D., care în anul 1941, benevol s-ar fi angajat să colaboreze cu „poliția secretă germană”. Fiind plătită cu suma de 5.000 lei, ea i-ar fi denunțat autorităților de atunci, pe 12 parașutiști sovietici.

O altă contribuție contrainformativă a Secției SMERȘ în acest semestru a fost concedierea din N.K.V.D. a 44 de persoane, „din cauza imposibilității folosirii lor în lucrul organelor N.K.V.D.”; în privința a 5 persoane bănuite de abuzuri și infracțiuni în serviciu, materialele acumulate de SMERȘ au fost trimise Inspecției Speciale a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, care le-a aplicat diverse sancțiuni disciplinare.

IV.2. Bilanțul acțiunii contrainformative din anul 1945.

Începând cu anul 1945, rapoartele de activitate a Secției SMERȘ, înaintate conducerii republicane și unionale a organelor afacerilor interne, nu mai erau trimestriale, ci semestriale.

După cum se menționa în primul raport semestrial, activitatea Secției de contrainformații SMERȘ în primele luni ale anului 1945, a continuat cu intensificarea lucrului de evidență și verificare a persoanelor angajate în structurile „deservite”, care anterior s-au aflat în teritoriul „vremelnic ocupat de inamic”, în prizonierat sau în încercuire.

Pe baza materialelor procurate de agentură, au fost arestate trei persoane din structurile „deservite” de SMERȘ:

la 10 ianuarie 1945, a fost arestat Vasilii Iakovlevici Denisov (soldat al Batalionului 15 aparte, al trupelor Apărării antiaeriene locale a N.K.V.D., născut în 1926, în satul Hlebtovo, raionul Kamaricesk, regiunea Breansk), pentru „atitudine dușmănoasă față de orânduirea Sovietică”, colaborare cu autoritățile germane în timpul războiului, propagandă antisovietică și „profascistă” în Batalionul 15; a fost condamnat la 10 ani de lagăre și suspendarea drepturilor civile pe 5 ani de zile;

la 11 ianuarie 1945, a fost arestat Vladimir Dmitrievici Rusenko (comandant de companie din Batalionul 465 format pe loc, al Apărării antiaeriene locale a N.K.V.D., născut în anul 1924, în orașul Tașkent), pentru că a desfășurat în sânul batalionului și a locuitorilor orașului Chișinău „agitație profascistă, a calomniat orânduirea Sovietică și Armata Roșie”; a fost condamnat la 10 ani de lagăr și 5 ani de suspendare a drepturilor civile;

la 5 februarie 1945, a fost arestat Mihail Gheorhievici Isak (soldat al Batalionului 465 format pe loc, al Apărării antiaeriene locale a N.K.V.D., născut în anul 1897, în comuna Durlești, județul Chișinău), care în sânul batalionului a „calomniat P.C.(b) U. și ofițerii Armatei Roșii. Concomitent, a proslăvit regimul fascist și a îndemnat soldații să plece din armată”; a fost condamnat la 10 ani de lagăr și 5 ani de suspendare a drepturilor civile.

De asemenea, pe baza materialelor primite de la agentură, au fost concediați din trupele N.K.V.D. – ca măsură de prevenție (și în lipsa suficientelor probe pentru a fi judecați) – 3 sergenți și 20 de soldați. Printre aceștia era și Vasilii Mihailovici Rakușa, plutonier în Batalionul 465, fost surugiu al unui intendant german. Un frate de-a lui era deja condamnat pentru trădare, la 15 ani de muncă silnică, iar celălalt – se afla în arestul organelor N.K.G.B. Așa că, nemaifiind posibilă utilizarea lui în serviciu, Vasilii Rakușa a fost concediat.

Ilia Konstantinovici Jenescu, comandant de companie în Batalionul 465, a fost și el concediat pentru că, în timpul războiului a luptat în cadrul Armatei române și fiind comandant al unei unități de apărare antiaeriană, ar fi doborât 10 avioane sovietice.

Vasilii Aleksandrovici Lozinskii, soldat în Batalionul 465, a fost concediat pentru că a fost șofer în poliția română.

Din raportul M.A.I. al R.S.S. Moldovenești din 10 iulie 1945, înaintat șefilor de la Moscova, referitor la activitatea Secției de contrainformații din al doilea semestru al anului 1945, aflăm, pe lângă informațiile referitoare la agentura procurată, dosarele intentate, etc., că au fost luați în evidență operativă milițienii Ilie și Vasile Postică, care „în mediul lor elogiază rânduielile românești și defăimează realitatea Sovietică”. Se menționa că, „Prin verificări, aceste date s-au confirmat în totalitate”.

La 28 aprilie 1945, a fost arestată șefa arhivei Secției raionale Ocnița a N.K.V.D., Lidia Makoveevna Guțul, pe motiv că în trecut a acceptat (constrânsă, spunea ea) să devină colaboratoare secretă a jandarmeriei române, cu misiunea identificării și semnalării persoanelor suspecte. Câteva „note” le-a semnat cu numele adevărat, Guțul, iar apoi cu pseudonimul „Lil”. Pentru munca prestată a fost răsplătită cu 8.100 de lei.

La 25 iunie 1945, pe baza informațiilor furnizate de agenții „Zota”, „Pavlov” și „Denisov”, a fost deschis dosarul de agentură „Vraghi” (Dușmanii) și arestați soldații Aleksandr Nikolaevici Borș și Nikolai Alekseevici Andrieș din echipa de pompieri Chișinău, ambii originari din comuna Cornești, județul Bălți. Aceștia desfășurau în mediul colegilor lor, „o josnică defăimare contrarevoluționară cu caracter provocator”. Ei spuneau că, „…Regele român Mihai s-a căsătorit cu fiica regelui englez, care drept zestre îi va da României Basarabia. Însă, dacă U.R.S.S. va refuza să o cedeze, avioanele engleze vor bombarda neîntrerupt până atunci, până când sovieticii vor fugi…”.

La 10 octombrie 1945, erau raportate rezultatele activității SMERȘ-ului R.S.S. Moldovenești din al treilea semestru al anului 1945. Pe lângă datele referitoare la sporirea agenturii, numărul dosarelor operative și de agentură, se mai aducea la cunoștință că, pe baza materialelor procurate de SMERȘ, au fost concediați din structurile N.K.V.D. 11 foști „complici ai inamicului”, printre care: milițianul Ciumacenko – fost jandarm, milițianul Fotea – „și-a făcut serviciul în batalionul represiv de pază al armatei române”, milițianul Kapkanari – „vânzător de ziare fasciste”, milițianul Kulinskii – fost jandarm.

Peste o lună de zile, la 10 noiembrie 1945, se aducea la cunoștință despre arestarea și trimiterea în judecată a lui Ivan Filimonovici Stavillo, milițian al secției a 2-a de miliție a orașului Chișinău. Acesta se făcu-se vinovat de faptul că, „în perioada retragerii unităților Armatei Roșii din or. Chișinău, a primit misiunea să incendieze fabrica de ulei. Această misiune premeditat nu a executat-o, dar a păstrat fabrica pentru ocupanții germano-români în stare bună de funcționare. În perioada ocupației, lucrând la această fabrică, a intrat în legătura criminală cu directorul fabricii – colonelul Popescu –, denunțându-i atitudinea și comportamentul [ostil al] muncitorilor. Sistematic, defăima în mediul muncitorilor realitatea sovietică”.

La 22 ianuarie 1946, era raportată activitatea SMERȘ-ului moldovenesc din al patrulea semestru al anului 1945. În acest răstimp, au fost reangajați pentru activitatea contrainformativă 34 de informatori, iar de la alte structuri specializate au fost preluați 5 informatori; din rețea au fost excluși 19 informatori și un rezident; 10 au fost predați altor instituții specializate. La data de 1 ianuarie 1946, agentura era alcătuită din 3 agenți, 20 de rezidenți și 172 de informatori.

La 15 decembrie 1945, a fost arestat milițianul Efrem Ivanovici Erizan. Acesta, în anul 1944, pentru a scăpa de mobilizarea în Armata sovietică, s-a angajat în miliție. După terminarea războiului, nu a mai dorit să lucreze și pentru a obține concedierea, se îmbăta sistematic și nu venea la serviciu câte 10-15 zile (în total, a lipsit peste 100 de zile).Vina cea mare a acestuia însă, a fost faptul că, „Având atitudini dușmănoase față de Puterea sovietică, el îi îndemna și pe alți milițieni să încalce disciplina de serviciu, desfășurând o josnică defăimare a Constituției staliniste, în același timp elogiind rânduielile românești”.

În ultimul semestru al anului 1945, pe baza materialelor SMERȘ, au fost concediate din miliție 25 de persoane: 4 „complici ai inamicului”, 7 pentru „degradare morală”, 5 pentru abuz în serviciu și 9 pentru alte infracțiuni și crime.

La data de 1 ianuarie 1945, SMERȘ-ul moldovenesc dispunea de o agentură vastă – 255 de persoane (potrivit altor date, agentura era mai mare – 334 de persoane): 6 agenți, 23 rezidenți și 226 de informatori. Pe parcursul acestui an, 1945, s-a reușit reangajarea a 191 de oameni – 2 agenți, 11 rezidenți și 178 de informatori; a fost restabilită legătura cu 44 de persoane – 2 agenți, 2 rezidenți și 40 de informatori; au fost excluși din rețea 5 rezidenți, 172 de informatori; au fost predați altor organe ale N.K.V.D.-N.K.G.B. 5 agenți, 2 rezidenți și 86 de informatori. Astfel, la data de 1 ianuarie 1946, rețeaua de agenți ai SMERȘ era formată din 329 de persoane – 6 agenți, 24 de rezidenți și 299 de informatori; exista un apartament conspirativ și 6 apartamente pentru întâlnirea cu agenții.

La data de 1 ianuarie 1945, în evidența operativă se aflau 95 de persoane, iar exact peste un an, la 1 ianuarie 1946 – 101 de persoane.

Pe parcursul anului 1945, au fost arestați 39 de funcționari ai structurilor „deservite”: unul ca agent al spionajului german, 7 ca agenți ai spionajului românesc, 10 pentru trădare, 4 pentru complicitate și colaboraționism la acțiunile inamicului, 12 pentru activitate antisovietică, 3 pentru banditism, 1 pentru dezertare din Armata sovietică și 1 pentru jafuri. Toți aceștia au fost condamnați la închisoare pe un termen de la 8 la 15 ani.

Ca măsură de prevenție, pe baza materialelor SMERȘ, au fost concediate din structurile N.K.V.D. 247 de persoane: 15 bănuite de spionaj, 65 ca fiind elemente străină din punct de vedere social, 87 bănuite de colaborare cu inamicul, 60 pentru crime în serviciu.

IV.3. Rezultatele acțiunii contrainformative din anul 1946.

La 20 martie 1946, a fost intentat dosarul „Trubka” (Țeavă), pe caz de trădate, inculpatul fiind Șmil-Samuila Volkovici Rubinștein, originar și locuitor al Chișinăului, economist superior la secția de comerț a Direcției Șosele și Drumuri a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești. Provenea din familia unui mare proprietar imobiliar și patron al unui magazin de galanterie. Avea studii superioare incomplete, absolvind în 1925, anul IV al Universității din Iași, specializarea – „chimie tehnologică”. Știa perfect limbile „rusă, ucraineană, ebraică, germană, franceză, română și moldovenească”. În anii 1925-1940, a locuit la Iași, unde a lucrat agent de asigurări. Avea un frate în Mexic, o soră la Paris, o altă soră-miliardară la București (soțul acesteia până în 1940 a condus o firmă engleză de vapoare) și un fiu, născut în 1923, membru al Gărzii de Fier (evreu?), care locuia la București.

De la fosta lui soție, care locuia la București, agentul recrutat pentru acest caz („Ahmerov”), a aflat că Rubinștein cât a trăit la Iași (1925-1940), a fost agent secret al Siguranței. „Ahmerov” a relatat că, Rubinștein i-a spus lui personal, într-o discuție privată că, avea intenția să fugă în România. Tot atunci, Rubinștein l-a rugat să-i aducă de la sora sa din București 20.000 de ruble, necesare pentru trecerea frontierei. A aflat că, ea deja îi trimisese banii în orașul Siret, prin intermediul unui comerciant, iar de acolo banii urmau să ajungă la Cernăuți, de unde Rubinștein trebuia să-i ridice. Pentru soluționarea cazului, agentul SMERȘ efectuase două „deplasări de serviciu” în România. Cercetările erau în desfășurare.

La 26 martie 1946, SMERȘ-ul a început investigarea cazului „Buikanțî” (Buicănenii), referitor la 6 persoane care, în perioada războiului, au format un fals detașament de partizani, condus de Leonid Iakovlevici Ostertak, originar din Chișinău, fost ofițer în Armata lui Denikin. Detașamentul avea misiunea din partea „spionajului de ocupație”, ca prin „metode provocatoare” să identifice persoanele loiale regimului sovietic și să-i denunțe „autorităților ocupaționiste”. În iulie 1944, în rezultatul activității detașamentului, au fost arestate „11 persoane, cetățeni sovietici”, care intenționau să opună rezistență „ocupanților”.

Tot în martie 1946, a fost arestat milițianul Prokopii Prokopievici Perederko, născut în anul 1912, în satul Pridnestreanskoe, raionul Iampol, regiunea Vinnița. Acesta în perioada războiului a fost polițist, iar între 1942-1943 a fost primar în satul său natal. În această calitate, „a luat parte activă la arestarea și percheziționarea cetățenilor sovietici, întreprinse de organele represive” de ocupație. La 19 martie 1946, după ce „și-a recunoscut totalmente vina”, a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.

Tot atunci au mai fost trimiși în judecată: milițianul Vasilii Nikolaevici Sokolovskii, născut în 1912, în satul Glodeni, județul Bălți (fost cuzist), pentru faptul că, exprimându-și nemulțumirea „față de unul din conducătorii Partidului și ai Guvernului” sovietic, a rupt de pe perete portretul acestuia și l-a ars în sobă; milițianul Mihail Mihailovici Lipkan, născut în anul 1900, în orașul Cahul, pentru faptul că, în anul 1941 a dezertat din Armata roșie și a revenit în localitatea natală, unde „a intrat în legătură criminală cu «siguranța» și a denunțat 5 persoane, foști lucrători ai miliției, care ulterior au fost supuse arestării” (Sokolovskii și Lipkan au fost condamnați de Tribunalul Militar al trupelor M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, la 10 ani de lagăr de muncă și corecție).

În primul semestru al anului 1946, ca măsură de prevenție, au fost concediați din organele afacerilor interne ale R.S.S. Moldovenești 67 de persoane, printre care: milițianul Filipp Zinovievici Linnik din secția orășenească de miliție din Tiraspol, care în anii 1941-1944 a lucrat polițist; Dmitrii Savelievici Arabadji, locțiitor al șefului echipei de pompieri din or. Comrat, care a fost membru al P.N.Ț. și funcționar al jandarmeriei; milițianul Stepan Semeonovici Konop din secția orășenească de miliție din Tiraspol, bănuit a fi spion român; milițianul Ivan Gavriilovici Ceapraga din secția M.A.I. din județul Orhei, care în perioada „ocupației” ar fi condus „Pregătirea premilitară” a tinerilor pentru Armata română; Demian Isidorovici Iavorskii, șef al secției evidență militară a M.A.I. din orașul Râbnița, care în 1942 s-ar fi predat germanilor, iar fratele său în perioada „ocupației” a fost primar de comună.

La 18 iulie 1946, erau raportate rezultatele activității contrainformative din al doilea semestru al anului 1946. Se aducea la cunoștință că, la data de 1 aprilie rețeaua de agenți era formată din 313 persoane: 6 agenți, 28 de rezidenți și 279 de informatori. Au fost reangajate pentru munca secretă 59 de persoane – 1 agent, 7 rezidenți și 51 de informatori; de la alte structuri au fost preluate 10 persoane – 1 agent, 1 rezident și 8 informatori. În această perioadă, au fost excluși din rețea 6 informatori și 4 rezidenți; au fost predați altor structuri specializate 18 informatori și un rezident. Așa că, la data de 1 iulie 1946, agentura era formată din 353 de persoane – 8 agenți, 31 de rezidenți și 314 informatori.

La 1 aprilie 1946, în evidența operativă se aflau 89 de persoane, iar pe parcursul acestui semestru au mai fost incluse în evidențe alte 43 de persoane. Deoarece o parte a dosarelor intentate au fost soluționate sau au fost transmise spre cercetare altor organe (conform competențelor), la data de 1 iulie 1946, în evidențele operative ale SMERȘ se aflau 114 oameni; 77 de persoane au fost concediate din organele afacerilor interne.

La 21 august 1946, i-a fost intentat un dosar de urmărire, pe caz de trădare, milițianului Vasilii Nikolaevici Delealev de la postul Arciz al căii ferate Chișinău, născut în anul 1920, în orașul Bolgrad, județul Ismail. Dosarul a fost intentat pe baza informațiilor furnizate de informatorul „Groznîi”, potrivit cărora, Delealev în perioada „ocupației” a fost „informator român” în orașul Bolgrad și că pe baza denunțurilor lui, ar fi fost arestat de către jandarmerie un comunist din Bolgrad, care ar fi fost apoi executat de „organele române de represiune”.

Suspiciunile față de Delealev au crescut atunci când s-a aflat că, fratele lui locuia la Galați și cu care el menținea legătura prin scrisorile trimise cu ajutorul însoțitorilor de vagoane ai trenului de pasageri Chișinău – Galați. Dar, pentru ai agrava și mai mult situația, informatorul spunea că, Delealev lua mită de la cetățenii reținuți de el, care circulau cu trenurile de marfă, iar în decembrie 1946, ar fi permis evadarea unui infractor de sub escortă.

Mai mulți informatori („Marcenko”, „Butilov”, „Sokolov”, „Sokolovskii” ș.a.) au declarat că, Delealev în timpul războiului s-a aflat la Brașov, într-un batalion al Armatei române și în mediul ofițerilor români „bucurându-se de autoritate și încredere”. În anul 1944, el ar fi trecut pe „calea trădării”, denunțându-și camarazii care simpatizau cu regimul sovietic.

Deoarece sursa „Groznîi” „nu se bucura de încrederea obiectului și nu-l putea aborda”, urmau să fie recrutate noi surse din anturajul lui Delealev și găsite persoanele care ar fi suferit de pe urma denunțurilor lui, în vederea obținerii mărturiilor.

În urma activității desfășurate în al treilea semestru al anului 1946, rețeaua de agenți, la data 1 octombrie 1946, era formată din 362 de oameni – 6 agenți, 27 de rezidenți și 329 de informatori. La aceiași dată, în evidențele operative erau 105 persoane.

La sfârșitul următorului semestru, la 1 ianuarie 1947, rețeaua de agenți era formată din 360 de persoane – 6 agenți, 25 de rezidenți și 329 de informatori. La aceiași dată, în evidențele operative se aflau 104 persoane (în semestru IV au fost arestate 6 persoane). Ca măsură de prevenție, din organele afacerilor interne au fost concediate 42 de persoane, printre care: G. G. Dolgopolova, șefa Oficiului Stării Civile din raionul Florești, pentru legăturile avute cu un criminal de drept comun; milițianul G. S. Manalaki, ca element „social străin”, fost chiabur și fiu de primar sub administrația românească; soldatul I. S. Șerbinenko, care a ascuns că în trecut a lucrat polițist; împuternicitul de sector A. K. Valeev, pentru luare de mită și „încălcarea legalității revoluționare”; împuternicitul de sector O. V. Vlașcenko, pentru beție sistematică și degradare socială; milițianul K. I. Gusakov de la secția județeană Cahul a M.A.I., pentru corupție; casiera secției județene Orhei a M.A.I., M. P. Iordokesko, pentru falsificarea actelor contabile și înșelătorie la plata salariilor lucrătorilor (condamnată la 3 ani de închisoare); A. Ia. Tretiakov, șef al biroului de construcții din Secția logistică a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, pentru abuzuri sistematice în serviciu; M. D. Ciuvașov, locțiitorul șefului Echipei nr. 1 de pompieri din Chișinău, pentru beție sistematică și jafuri comise cu mașina de serviciu.

La 20 octombrie 1946, a fost recrutat ca informator secret milițianul „Ivan”, născut în 1924, în comuna Strășeni, județul Chișinău, moldovean, „care în mediul lucrătorilor miliției și a populației locale are legături extinse”. În timpul recrutării, „Ivan” a spus că, milițianul Magar își exprimă în public „nemulțumirea față de orânduirea existentă în U.R.S.S.” Pe baza acestei sesizări, la 16 decembrie 1946, milițianul Piotr Ivanovici Magar, din secția orășenească de miliție Chișinău, născut în anul 1921, în satul Recea, raionul Strășeni, județul Chișinău, a fost arestat. Investigațiile ar fi arătat că, acesta „defăima realitățile sovietice în mediul milițienilor, elogiind regimul germano-fascist de ocupație, răspândea zvonuri false despre iminența războiului între Anglia și S.U.A. pe de o parte, și U.R.S.S. de cealaltă parte”. În afară de aceasta, și-a exprimat intenția executării unui act terorist la adresa efectivului superior al miliției. La 7 decembrie 1946, ar fi prins doi infractori, pe care, în schimbul mitei, i-a lăsat în libertate. La cercetări, P. I. Magar „și-a recunoscut parțial vinovăția” – numai în ceea ce privește luarea de mită. Conducerea SMERȘ-ului moldovenesc declara că, se lucrează la „descoperirea întregii activități antisovietice a lui Magar”.

La 25 decembrie 1946, a fost recrutat un agent de traseu (navetist), cu numele conspirativ „Nikolai”, născut în anul 1905, în satul Sculeni, județul Bălți, leton, inginer la dispeceratul Direcției de Șosele și Drumuri a MA.I. al R.S.S. Moldovenești. Aceasta a fost recrutat pe baza unui dosar de evidență, ce i s-a intentat încă în anul 1944, potrivit căruia, în timpul refugiului din anii 1941-1943 în orașul Lîsîkovo, regiunea Gorkii, a avut relații cu „persoane cu viziuni antisovietice” și a făcut câteva afirmații defetiste. Alte date compromițătoare în privința acestuia nu au existat, însă acestea au fost suficiente pentru a-l determina să colaboreze.

El a furnizat și a concretizat informații despre colegii săi de serviciu (spre exemplu, despre Zaicikovski), care se aflau în evidențele operative. Având posibilitatea să se deplaseze în teritoriu (în virtutea funcției), „Nikolai” a reușit să furnizeze informații și despre alți lucrători din cele șapte direcții teritoriale de exploatare a drumurilor.

În anul 1946, aparatul de agenți a crescut de la 329 de persoane (6 agenți, 24 de rezidenți și 299 de informatori) la 1 ianuarie 1946, la 360 (6 agenți, 25 de rezidenți și 329 de informatori) la 1 ianuarie 1947. O parte din agenți a fost exclusă din rețea sau transferată altor organe specializate; în același timp, au fost recrutați noi agenți și alții reluați de la alte structuri de securitate.

La data de 1 ianuarie 1946, erau în lucru 92 de dosare referitoare la 101 persoane, iar pe parcursul anului au mai fost intentate 88 de dosare (referitoare la 94 de persoane); 17 dosare (19 persoane) au fost finalizate cu succes, iar 22 de dosare (24 de persoane) au fost închise; 9 dosare au fost preluate de la alte structuri pentru continuarea investigațiilor, iar 51 de dosare au fost transmise la alte organe. Așa că, la 1 ianuarie 1947, erau 99 de dosare privind 104 persoane.

În același interval de timp, au fost arestate și diferite justiției 23 de persoane: 4 pentru spionaj, 9 pentru trădare, 5 pentru colaboraționism, 3 pentru banditism și 2 pentru „lucru antisocial”. Ca măsură de profilaxie, au fost concediate din organele „deservite”, 222 de persoane.

Potrivit altor statistici, de la 1 ianuarie 1945 și până la 31 decembrie 1946, au fost trase la răspundere 66 de persoane (42 în 1945 și 24 în 1946) din structurile „deservite”: 4 „agenți ai spionajului german”, 8 „agenți ai spionajului românesc”, 28 de „trădători ai Patriei”, 13 „colaboratori și complici ai dușmanului”, 7 „elemente antisovietice”, 6 „bandiți-jefuitori”.

IV.4. Rezultate și statistici ale activității contrainformative din anul 1947.

La 10 aprilie 1947, căpitanul Balan a raportat despre activitatea operativă de agentură și de urmărire, desfășurată în primul semestru al anului 1947, înaintând totodată și „notele” referitoare la „cele mai de perspectivă dosare”. Căpitanul atrăgea atenția că rezultatele slabe din primele două luni ale anului 1947, erau din cauza faptului că, „majoritatea efectivului operativ al Secției de contrainformații în lunile ianuarie – februarie a executat misiuni speciale în raioane[le republicii] pentru organizarea alegerilor [din 16 februarie 1947] în Sovietul Suprem al republicii și de luptă cu elementele criminale banditești”.

Dintr-un alt raport aflăm că, „Alegerile pentru Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenești în județul Soroca s-au desfășurat într-o atmosferă de un imens suflu patriotic și de activism politic al populației. Peste tot alegerile s-au transformat într-o strălucită demonstrație a unității populare. Aproape în toate satele și centrele raionale ale județului (Soroca – n.n.), majoritatea alegătorilor au votat în prima jumătate a zilei. La alegeri, pe județ, au luat parte 99,99% (!) din alegători”.

Lucrul echipelor contrainformative pentru pregătirea și asigurarea bunei desfășurări a alegerilor, s-a petrecut în conformitate cu directiva M.A.I. nr. 54. Întăririle care au venit din aparatul central (7 funcționari operativi ) și din secția județeană a M.A.I. din Soroca (18 funcționari), au fost repartizate în raioanele cele mai afectate de „banditism” ale județului. La secțiile raionale ale M.A.I. din județ s-a organizat instructajul împuterniciților de sector din zonele rurale, pentru organizarea pazei la sate pe timpul scrutinului. În Soroca au fost convocați măturătorii, administratorii de blocuri, paznicii, etc. și instruiți asupra acordării asistenței la întărirea pazei și ordinii publice.

Cu ajutorul secției județene Soroca și a secțiilor raionale ale M.A.I. din județ, echipele contrainformative au reușit să-și recruteze informatorii necesari pentru asigurarea desfășurării scrutinului electoral în bune condiții. În total, au fost racolați 42 de informatori, 175 de „persoane de încredere” și s-au format 79 de brigăzi (461 de persoane) de ajutorare a miliției.

Se sublinia faptul că, măsurile de prevenție au dat rezultate bune: „în toată perioada de pregătire și în ziua alegerilor, nu a avut loc nici un incident”. În ceea ce privește acțiunea de combatere a criminalității, în perioada 25 ianuarie – 17 februarie 1947, s-a reușit lichidarea a 10 grupări criminale (din care 3 grupări au fost anihilate de echipele contrainformative venite din aparatul central al M.A.I.).

În afara cazurilor de crimă organizată, în perioada preelectorală s-au înregistrat în județ 4 manifestări antisovietice – toate îndreptate împotriva alegerilor: 1. locuitorul Gaiciuc din satului Poiana, raionul Cotiugeni, „fiind în stare de ebrietate”, l-a bătut pe președintele consiliului comunal Komarov și a încercat să perturbe discuția avută de un agitator cu alegătorii (pentru aceste fapte Gaiciuc a fost condamnat într-un proces demonstrativ, la 3 ani de închisoare); 2. în satul Vertujeni, raionul Otaci, la doua ore de la lipirea pe zidurile câtorva case a posterului cu fotografia și autobiografia candidatului Lobaciov, afișul a fost rupt pe jumătate, iar fizionomia lui Lobaciov – decupată cu o lamă (autorul faptei era căutat); 3. în satul Coșanovca, raionul Otaci, la 150 de metri de sectorul de vot, pe zidul unei case a fost găsit lipit un manifest antisovietic, împotriva alegerilor; 4. în satul Moșani, raionul Otaci, la deschiderea urnei de vot, a fost descoperită o scrisorică cu un text antisovietic, scrisă de mână, pe un sfert de foaie dintr-un caiet școlar (biletul a ajuns în urna de vot, în locul buletinului de vot, deoarece „în urma numărării voturilor, un buletin a lipsit din urnă”).

Tot în această perioadă preelectorală din județul Soroca, din totalul crimelor și infracțiunilor înregistrate, au fost descoperite crime cu adevărat șocante. La 12 februarie 1947, în satul Dobrușa, la o familie de țigani, pe sobă, a fost descoperit cadavrul unui băiat de 12-13 ani. La cercetările preliminare, bănuitul Nica a declarat că, băiatul ar fi fost asasinat de un necunoscut, care a încercat să jefuiască locuința. Apoi, însă, a recunoscut că, chiar el l-a omorât, pentru a-l mânca.

Astfel de crime groaznice au mai avut loc în condițiile anilor ’46-’47, când populația R.S.S. Moldovenești se confrunta cu o cumplită foamete, provocată de regimul sovietic pentru a o determina să colaboreze la procesul de colectivizare a agriculturii. Și nu numai.

La 1 ianuarie 1947, rețeaua informativă a Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești era alcătuită din 360 de persoane – 6 agenți, 25 de rezidenți și 329 de informatori. În primul semestru al anului 1947, s-a realizat recrutarea a 59 de persoane (1 agent, 5 rezidenți și 53 de informatori). În același timp, au fost excluși din rețea 3 rezidenți și 14 informatori; au fost predați altor structuri 7 rezidenți și 68 de informatori. La data de 1 aprilie rețeaua era formată din 327 de persoane – 7 agenți, 20 de rezidenți și 300 de informatori.

În acest semestru, rețeaua informativă a furnizat 858 de „note” – 193 pe dosare operative, 240 cu semnalări primare, 425 „informative”, 141 cu sesizări referitoare la anturajul informatorilor.

La data de 1 ianuarie 1947, existau deschise 99 de dosare operative, iar pe parcursul primului semestru au mai fost întocmite alte 16; 2 dosare au fost soluționate, un dosar a fost predat altor structuri, etc., astfel că, la data de 1 aprilie 1947, în cercetările contrainformațiilor M.A.I. erau 92 de dosare.

În acest prim semestru al anului 1947, i-a fost întocmit un dosar de urmărire împuternicitului de sector al secției orășenești de miliție din Chișinău, Gurii Karpovici Lipatov, născut în 1925, în orașul Orhei, de etnie rusă, „fără de partid” (neafiliat politic). Deschiderea dosarului a fost dictată de trecutul lui Lipatov, care, după ce absolvise în 1943 un „gimnaziu românesc”, a urmat la București un curs de trei luni de zile, de instruire militară. A revenit la Orhei, unde a fost adjunctul comandantului „Pregătirii premilitare”, având „o legătură strânsă cu organele germano-române de spionaj”. În anul 1944, „Lipatov a fugit împreună cu plutonul său în România, de unde s-a reîntors singur în R.S.S.M. în baza repatrierii”. În materialele de urmărire se menționa că, „Lucrând în miliție, avea o atitudine neglijentă față de serviciu, sistematic era beat și făcea abuz în serviciu”.

Dosar de urmărire i s-a intentat și șoferului echipei de pompieri din Cahul, Vasilii Ilici Grecu, născut în anul 1911, în satul Novaia Iserlia, raionul Romanovka, județul Bender, de etnie bulgară, neafiliat politic. Acesta, după cum se propunea, trebuia concediat din organele de interne și chiar judecat pentru că, în august 1944 a fugit din Cahul în România. În anul 1945, a fost repatriat în R.S.S. Moldovenească, unde a intrat în vizorul contrainformațiilor M.A.I. Se sublinia că, „Lucrând în echipa de pompieri, Grecu în mediul său, sistematic desfășoară agitație antisovietică, îndreptată spre denaturarea realității sovietice, elogiind însă regimul fascist”. Pentru acumularea materialelor compromițătoare despre trecutul și prezentul acestuia, suplimentar, în acțiunea de monitorizare au fost incluși informatorii „Dremin” și „Skripcenko”.

Asemenea dosare, întocmite în acest semestru, au fost mai multe. S-au operat și arestări (două persoane). A fost arestat Grigorii Ivanovici Haritonov, născut în 1902, în satul Zuzuleni, raionul Râbnița, lucrător al D.Ă.U. nr. 113. Pe baza informațiilor furnizate de agentură, s-a stabilit că în anul 1941/1942, acesta a fost viceprimar în satului Beloci, ocupându-se de „rechiziționarea de la populație a vitelor, pâinii și a altor alimente pentru armata de ocupație”. În anul 1942, prefectul județului Râbnița l-a numit inginer pentru construcția șoselelor, funcție pe care a deținut-o până în anul 1944, fiind concomitent și translator al șefului postului de jandarmi din localitate. A desfășurat o „ mârșavă agitație defăimătoare antisovietică, îndreptată împotriva conducătorilor partidului și a Guvernului Sovietic”. A fost arestat și „și-a recunoscut totalmente vina”. La 9 martie 1947, a fost judecat de Tribunalul Militar al trupelor M.A.I. al R.S.S. Moldovenești și condamnat la 10 ani de închisoare, cu suspendarea drepturilor civile pentru 5 ani de zile și confiscarea averii.

A doua persoană arestată a fost Toma Ivanovici Oțel, născut în anul 1918, în orașul Cahul, care a lucrat în echipa de pompieri din același oraș. Acesta, în anul 1941, fiind mobilizat în Armata roșie, a dezertat la „inamic”. În anii 1943-1944 și-a făcut serviciul în unitățile Armatei române din Ucraina și „a luat personal parte la luptele împotriva Armatei Roșii, precum și la rechiziționarea produselor alimentare de la populație pentru armata inamicului”. Având „o atitudine dușmănoasă față de Statul sovietic”, în anii 1946-1947 Oțel s-a exprimat în public, în sensul „necesității răsturnării Puterii Sovietice pe calea intervenției armatelor străine, dezlipirea Basarabiei de la Uniunea Sovietică și unirea ei la România”. A desfășurat o propagandă antisovietică, „îndreptată spre denaturarea realității sovietice”. Oțel, și el, și-ar fi „recunoscut vina în totalitate”. Dosarul lui a fost trimis în judecată și era așteptată sentința.

În acest semestru, pe baza materialelor procurate de Secția de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, au fost licențiate din organele afacerilor interne 68 de persoane, care „nu inspirau încredere politică”.

La începutul semestrului doi (la 1 aprilie 1947), rețeaua informativă era alcătuită din 327 de persoane – 7 agenți, 20 de rezidenți și 300 de informatori, iar la sfârșitul semestrului (la 1 iulie), agentura era formată din 350 de oameni – 14 agenți, 29 de rezidenți și 307 de informatori. Adică, în acest interval de timp, Secția de contrainformații și structurile teritoriale ale acesteia, au recrutat pentru activitățile lor 51 de persoane (6 agenți, 6 rezidenți și 39 de informatori), 7 informatori au fost excluși din rețea, 3 informatori au fost făcuți rezidenți, iar 2 informatori – agenți; un agent și 19 informatori au fost predați altor organe specializate. Din totalul rezidenților, 21 coordonau activitatea a 70 de informatori, iar 8 rezidenți nu aveau deocamdată în subordine nici un informator.

Pe parcursul acestui semestru, agentura a furnizat 934 de „note”: 252 – cu informații necesare evidenței operative, 248 – cu informații primare (semnalări), 434 – „informative”, 123 – cu informații din anturajul agenturii.

Dintre dosarele mai importante, intentate în această perioadă, era și cel al lui Mihail Afanasievici Smagliuk, născut în anul 1909, în satul Aleksandrovka, raionul Sofievskii, regiunea Dnepropetrovsk, ucrainean, care lucra în brigada agricolă a gospodăriei M.A.I. al R.S.S. Moldovenești. Pe baza materialelor procurate de agentură, era suspectat de trădare. Se știa că, în anul 1941, aflându-se mobilizat în Armata roșie, a dezertat la inamic și s-a angajat în trupele S.S. din orașul Rostov. De acolo, sub presiunea înaintării trupelor sovietice, în 1943 a fugit în România. În anul 1945, a fost repatriat în U.R.S.S. și s-a angajat în M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, unde a desfășurat „agitație antisovietică, lăudând regimul [româno-german] de ocupație”.

Un alt dosar de urmărire i-a fost intentat lui Melentei Petrovici Borta, născut în anul 1925, în orașul Chișinău, angajat în secția orășenească de miliție din Chișinău. Era bănuit de „spionaj românesc”, existând informații că, în perioada anilor 1940-1944, ar fi fost „agent secret al poliției române”.

Pe parcursul celui de-al doilea semestru, pe baza datelor de agentură, au fost arestate 8 persoane: trei milițieni (P. S. Ruțkoi, V. G. Ceban și I. M. Cernîșenko) din secția județeană Bender a M.A.I., pentru jafuri armate; împuternicitul de sector Dedelev din secția raională Cimișlia a M.A.I., pentru abuz în serviciu și furturi; locțiitorul șefului echipei de pompieri din orașul Tiraspol, I. M. Ustinkin, pentru „furt din averea socialistă”; milițienii R. S. Dreglea și Bejenari din secția județeană Bălți a M.A.I., pentru dezertare; portarul comenduirii M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, Mironov, pentru hoție. În afara acestora, din organele de interne au fost concediate 57 de persoane, „ca neinspirând încredere politică”; 22 de persoane au fost sancționate administrativ prin arestare, iar una a fost retrogradată; în privința a 44 de persoane, materialele au fost predate Inspecției Speciale a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, care a și trimis 9 persoane în judecată, pe 6 le-a concediat, pe 8 le-a sancționat administrativ prin arestare, iar pe una a retrogradat-o.

În semestrul trei al anului 1947, Secția de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești și organele ei teritoriale, au reușit să-mi mărească rețeaua informativă cu 27 de persoane (2 rezidenți și 25 de informatori); de la alte organe specializate au fost preluați 2 rezidenți și 3 informatori și tot atâția predați; au fost excluși din rețea 2 rezidenți și 19 informatori; un informator a fost făcut agent. Astfel, la 1 octombrie 1947, agentura era alcătuită din 355 de persoane – 15 agenți, 28 de rezidenți și 312 informatori; 20 dintre rezidenți aveau contact cu 68 de informatori, iar ceilalți 8, nu aveau nici un informator.

În acest, al treilea semestru, agentura a furnizat 943 de „note”: 239 cu informații de evidență operativă, 265 cu informații primare (sesizări), 439 „informative” și 116 cu informații din anturajul agenturii.

La 1 iulie 1947, în evidențele operative erau 81 de persoane, numărul lor ajungând la 1 octombrie 1947, la 87. Au fost arestate 7 persoane: 2 pentru trădare, 2 pentru dezertare, 2 pentru crime în serviciu, 1 pentru estorcare și luare de mită.

Pe baza materialelor Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, în acest semestru au fost concediate 71 de persoane, „ca neinspirând încredere politică”; pedepse administrative prin arestare li s-au aplicat la 30 de funcționari, iar 2 au fost retrogradați. În privința a 33 de persoane, materialele au fost predate Inspecției Speciale, care a și dispus arestarea și trimiterea în judecată a 2 persoane, concedierea a 5 persoane și pedepsirea administrativă prin arestare a unei persoane.

Raportul asupra activității contrainformative din al patrulea semestru al anului 1947, arăta că, au fost recrutate 11 persoane – 1 rezident și 10 informatori, și au fost preluați de la alte organe 1 rezident și 4 informatori; au fost excluși din rețea 3 agent și 15 informatori, și au fost predați altor structuri 9 informatori. Astfel, la 1 ianuarie 1948, agentura era alcătuită din 344 de persoane – 14 agenți, 28 de rezidenți și 302 informatori. Din numărul total de rezidenți, 23 aveau contact cu 77 de informatori, iar ceilalți 5 nu țineau legătura cu nici un informator.

În această perioadă, agentura a furnizat 858 de „note” (cu 85 de „note” mai puțin față de semestrul trecut): 159 – cu informații de evidență operativă (cu 80 mai puține față de semestrul trecut), 223 – cu informații primare (sesizări) (cu 42 mai puține față de semestrul trecut), 476 de „note informative” (cu 37 mai multe față de semestrul trecut) și 87 – cu informații din anturajul agenturii (cu 29 mai puține decât în semestrul trecut).

La data de 1 ianuarie 1948, în evidențele operative se aflau 79 de persoane, iar una a fost arestată (față de 7 persoane arestate în semestrul trecut), fiind suspectată de acțiuni de spionaj în favoarea inamicului (germanilor) în perioada războiului. Ca măsură de profilaxie, din organele de interne au fost concediate 40 de persoane (față de 71 în semestrul trecut), 20 au fost pedepsiți administrativ prin arestare (față de 30 în semestrul trecut) și 7 au fost retrogradate (față de 2 în semestrul trecut). În privința a 13 persoane (față de 33 în semestrul trecut), materialele au fost trimise Inspecției Speciale pentru a se decide asupra lor, din care 4 au fost arestate și predate justiției (față de 2 în semestrul trecut), 2 concediate (față de 5 în semestrul trecut) și 5 pedepsite administrativ prin arestare (față de 1 în semestrul trecut).

IV.5. Rezultate și statistici contrainformative ale M.A.I. în anul 1948.

La 28 aprilie 1948, au fost raportate la Moscova, șefului Secției de contrainformații a M.A.I. al U.R.S.S., general-maiorului Asmolov, rezultatele activității contrainformative a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești din primul semestru al anului 1948. Se aducea la cunoștință că, Secția „deservea” contrainformativ 101 „obiective” (structuri-instituții), cu un efectiv de 4.823 de oameni; au fost intentate dosare de evidență operativă la angajați din 28 de „obiective”.

În acest semestru a avut loc reforma teritorial-administrativă a R.S.S. Moldovenești și cu această ocazie, așa după cum am arătat mai sus, s-a realizat și o restructurare a contrainformațiilor M.A.I. Adică, din echipele contrainformative județene s-au format 7 echipe interraionale, care trebuiau să monitorizeze 88 de „obiective” din teritoriu. Agentura pe care o aveau aceste echipe la sfârșitul semestrului, era formată din 344 de persoane (12 agenți, 35 de rezidenți – dintre care 4 inactivi; 31 de rezidenți aveau contact cu 68 de informatori; în aceste patru luni de zile, au fost recrutate 35 de persoane – 5 rezidenți și 30 de informatori). Ea acoperea contrainformativ toate structurile „deservite” și cu toate acestea, se considera că, mai era necesară recrutarea a unui număr suplimentar de informatori în câteva plutoane, echipe de pompieri, etc. ale M.A.I. „Fapte de descifrare, duplicitate și dezinformare comise de către agentură, în perioada raportată, nu s-au constatat”.

În această perioadă de timp, pe baza materialelor agenturii, au fost intentate (existau la 1 aprilie 1948) 66 de dosare de evidență operativă, vizând 71 de persoane: 6 dosare pe caz de spionaj, 17 pe „trădarea Patriei”, 12 pe „colaboraționism”, 18 pe „agitație antisovietică” și 13 altele.

De asemenea, în urma reexaminării dosarelor intentate cu mult timp în urmă și a verificării informațiilor vechi, prin intermediul informatorilor recent recrutați, s-a constatat că 6 dosare au fost „intentate neîntemeiat” și investigațiile pe acestea au încetat.

În acest început de an, unul din cele mai investigate cazuri, a fost cel al milițianului secției orășenești Soroca a M.A.I., G. K. Burjakovskii (dosarul de evidență operativă a fost intentat încă la 21 aprilie 1947), bănuit de spionaj. Acesta în timpul războiului a fost înrolat în Armata roșie, însă „benevol a trecut la inamic”. S-a perindat prin câteva lagărele germane de prizonieri, apoi a fost lăsat să plece acasă. Ajuns în Basarabia, a fost arestat de câteva ori de Siguranță. Informatorii plasați în anturajul lui spuneau că, manifesta „tendințe antisovietice” și că, „este destul de bine informat asupra lucrului informativ și contrainformativ al organelor noastre și manifestă un mare interes față de acestea”, iar majoritatea rudelor sale „au fugit cu autoritățile de ocupație în România, unde locuiesc și acum”.

Alte cazuri cercetate îi vizau pe: comandantul plutonului de miliție al secției orășenești Tiraspol a M.A.I., Pirojkov, concediat din organele afacerilor interne, pentru faptul că întreținea relații cu individul Latîșenko – cercetat de M.G.B.-ul de la Tiraspol pe caz de „apartenență la spionajul american” (monitorizarea contrainformativă a lui Pirojkov a continuat și după concedierea lui de la 4 decembrie 1947); șoferul G. F. Pușkariov din Tiraspol, care în anii 1941-1942 s-a aflat în satul Parcani, unde a funcționat o școală germană de spionaj, iar acum menținea „legături intense prin scrisori” cu indivizi din Ucraina de Vest (cunoscută ca o regiune cu locuitori refractari regimului sovietic) și își exprima în public nemulțumirea față de orânduirea sovietică, etc.

În primul semestru al anului 1948, au fost arestate 4 persoane (un milițian din secția orășenească Bender a M.A.I., un muncitor de la D.Ă.U. nr. 113, un împuternicit de sector din secția raională Strășeni a M.A.I. și un milițian din secția orășenească Bălți a M.A.I.), pentru abuz în serviciu, deposedarea arestaților de bani, luare de mită, estorcare de bunuri de la populație, asistență acordată „autorităților de ocupație” la transportarea „vitelor și grânelor colhozului în România” și aplicarea bătăii la „consătenii-colhoznici”, care „încercau să se eschiveze de la îndeplinirea dispozițiilor autorităților de ocupație”, speculă cu produse alimentare și legături cu „elementele criminale”, dezertare din organele afacerilor interne.

Pe baza materialelor procurate de Secția de contrainformații (împreună cu organele sale teritoriale), în primul semestru al anului 1948 din structurile „deservite” au fost concediate 44 de persoane, sancționate administrativ prin arestare – 28 și retrogradate – 3. Inspecției Speciale i s-au transmis materiale referitoare la 19 persoane, din care asupra uneia s-a decis arestarea și trimiterea ei în judecată, 3 au fost sancționate administrativ prin arestare, 2 au fost retrogradate și 5 au fost concediate; în privința a 8 persoane urma să se decidă.

La data de 1 iulie 1948, contrainformațiile M.A.I. al R.S.S. Moldovenești „deserveau” 101 „obiective”, cu 4.947 de angajați. Toate aceste structuri erau bine încadrate cu agentură (356 de persoane – 13 agenți, 34 de rezidenți, din care 30 activi, având contact cu 92 de informatori; 183 de informatori erau în subordinele directe ale funcționarilor operativi), însă din cauza concedierilor și angajărilor de noi lucrători, erau necesare noi și noi recrutări de informatori. S-a reușit recrutarea a 38 de persoane – 4 rezidenți și 34 de informatori. Trădări sau dezinformări din partea agenturii nu s-au atestat.

La data de 1 iulie 1948, existau intentate 63 de dosare (3 pe caz de spionaj, 15 – „trădarea Patriei”, 11 – „colaboraționism”, 19 – agitație antisovietică, 15 – alte crime), vizându-i pe 68 de indivizi.

O particularitate a acestui semestru a fost revizuirea prin informatorii nou recrutați, a dosarelor existente – de „spionaj românesc” (milițianul Melentei Petrovici Borta din secția orășenească Chișinău a M.A.I.) și „spionaj american” (comandantul plutonului de miliție a secției orășenești Tiraspol a M.A.I., Pirojkov), etc. –, care s-a încheiat cu „închiderea dosarului și predarea în arhivă”, concedierea din serviciu sau modificarea suspectării de „spionaj” în „element antisovietic” și „fost în prizonierat”.

În rezultatul activităților de agentură, la 29 mai 1948 a fost arestat fostul milițian Bogos, care în martie 1947 a furat de la serviciu un revolver „Nagan” (la îndemnul prietenului său Ciorescu, director al școlii medii din localitatea Sociteni, contra sumei de 300 de ruble) și a dezertat din organele afacerilor interne. Tot Ciorescu a fost cel, care l-a convins pe Bogos să dezerteze din miliție, iar apoi, mult timp l-a convins pe Bogos să fugă cu el în România. Într-o zi din luna mai 1948, au încercat să-și realizeze planul: având asupra lor „Nagan”-ul, acte de identitate (biletul de comsomolist, livretul militar, diverse adeverințe), lucruri personale și alimente, au pornit spre zona de frontieră, cu scopul „de a trăda Patria” și a trece ilegal granița în România. Însă, în urma „combinațiilor de agentură”, în care piesa de bază a fost informatorul „Sipotenskii”, planul celor doi a fost dejucat. „Sipotenskii” a convins-o pe mama lui Bogos să meargă împreună după ei și să-i determine să renunțe la evadare. I-au ajuns, și „Sipotenskii” „a dus lucru de dezintegrare”, convingându-l pe Bogos să meargă acasă, unde a și fost arestat. La 3 iulie 1948, a fost arestat și Ciorescu.

Investigarea celor doi, inclusiv prin plantarea informatorilor în camerele lor detenție, era îndreptată spre identificarea cauzelor care i-au determinat să „trădeze Patria” și dacă au legături cu vreo structură străină de informații.

La 6 august 1948, locotenent-colonelul Lavrentiev își informa șefii de la Moscova (pe locțiitorul șefului Secției de contrainformații a M.A.I. al U.R.S.S., colonelul Șahov) că, în perioada verii, rezultatele activității au fost modeste: susținerea de către subalternii săi a examenelor de admitere și a examenelor de an în instituțiile de învățământ, au fost cauzele care au periclitat activitatea Secției. Circa 80% din efectivul total al Secției, timp de peste o lună de zile nu a lucrat, fiind în sesiunea de examene.

La data de 1 octombrie 1948, Secția de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești continua să „deservească” 101 de „obiective”, cu un efectiv de 4.947 de persoane, monitorizați printr-o agentură formată din 375 de oameni (13 agenți, 36 de rezidenți și 326 de informatori; 32 de rezidenți aveau contact cu 97 de informatori, iar restul de 229 de informatori erau în contact cu funcționarii operativi). În al treilea semestru al anului 1948, au fost recrutate 25 de persoane – un agent, 3 rezidenți și 21 de informatori.

Cele mai importante dosare intentate în acest semestru, i-au vizat pe:

Franea Franțevna Sușenkova-Sendețkaia-Müller, soția fostului șef al școlii M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, învinuită de trădare. În timpul războiului, aceasta a lucrat ca translator în jandarmeria de campanie germană. Apoi, retrăgându-se împreună cu autoritățile germane spre Vest, s-a stabilit în zona americană de ocupație a Germaniei. A fost arestată de americani, însă „miraculos” a reușit să fugă în zona sovietică de ocupație. Sovieticii o suspectau de spionaj în favoarea Germaniei și a S.U.A. În arestul Secției de contrainformații a M.A.I. era cercetată, inclusiv prin intermediul unui informator plasat în celulă (care „a concretizat activitatea ei criminală și a aflat numele persoanelor care puteau să o demaște pe arestată în ceea ce privește apartenența ei la spionajul german”). Pentru încheierea investigațiilor, era așteptat rezultatul interpelărilor făcute la structurile de securitate din Odessa, Herson și alte regiuni ale R.S.S. Ucrainene, unde a activat Sușenkova;

căpitanul de miliție Viktor Vasilievici Tkacenkov, locțiitor pentru educația politică al șefului Secției orășenești de miliție nr. 3 Chișinău, suspectat de „spionaj american”. Acesta, în anii 1943-1946, a lucrat la aerodromurile din Iakutsk și Markovsk, unde ar fi stabilit legături cu aliatul-inamic american – „în mod conspirativ s-a întâlnit pe timp de noapte la apartamentul său cu reprezentanții americani, care erau în trecere, în zborul lor din S.U.A. în U.R.S.S., de la care a primit cadouri și tratație”. Apoi, a lucrat la școala de aviație din Sasovo, unde ar fi desfășurat printre camarazi „agitație antisovietică-proamericană”. În ianuarie 1948, a pierdut documente tehnice secrete, privind lucrările de construcție proiectate la școala din Sasovo. Se bănuia că, le-ar fi transmis adversarului. Informatorul „Orlov”, aflat în anturajul lui Tkacenko, a identificat câteva persoane cu care Tkacenko menținea legătura, pregătindu-se recrutarea lor de către M.A.I.;

Iurii Alekseevici Topciev, maistru la D.Ă.U. nr. 117, bănuit a fi „element antisovietic”. Potrivit informatorilor „Radio Nova” și „Ștorm”, Topciev ar fi desfășurat propagandă „antisovietică-progermană”;

milițianul Vasilii Petrovici Tkaciuk din Secția orășenească de miliție Chișinău, care în timpul războiului ar fi fost voluntar în Armata germană, a participat la luptele împotriva partizanilor sovietici, iar unchiul său, cu care menținea legătura, locuia în S.U.A.;

milițianul Ivan Konstantinovici Pșenicinikov din secția orășenească Bălți a M.A.I., bănuit a fi „element antisovietic”. Acesta ar fi desfășurat în mediul camarazilor săi „agitație antisovietică-proamericană”.

În acest semestru au fost cercetate 5 persoane (arestate în luna iulie 1948) în cadrul dosarului „Falșii partizani”. Era vorba de: Aleksandr Aleksandrovici Kodeakin, fost cadru al jandarmeriei germane de campanie, iar acum – împuternicit de sector al secției raionale Kotovsk (Hâncești) a M.A.I.; Anatolii Stepanovici Stepanov, fost polițist în trupele germane S.S., iar acum – împuternicit de sector al secției raionale Cărpineni a M.A.I.; Kuzma Leontievici Glebov, absolvent al școlii germane de spionaj și diversiune din Cerkassî, fost polițist în trupele S.S., iar acum – milițian în secția raională Cărpineni a M.A.I.; Vladimir Grigorievici Kiselev, absolvent al școlii germane de spionaj și diversiune din Cerkassî, fost polițist în trupele S.S., iar acum – secretar la judecătoria populară din Strășeni; Pavel Vasilievici Kuzmenko, fost subofițer și propagandist în Armata Rusă de Eliberare (a generalului Vlasov), locuitor al orașului Rostov pe Don.

Pe baza acestui dosar au mai fost arestați doi indivizi, care aveau tangență cu acest grup de „falși partizani”: Vladimir Terentievici Ivanov, împuternicit de sector la secția raională Vadul-lui-Vodă a M.A.I. și Vladimir Petrovici Zlațkii, împuternicit de sector al secției raionale Strășeni a M.A.I., ambii, pe timpul războiului, foști voluntari în Armata germană (Zlațkii avea tatăl arestat în 1937, ca „dușman al poporului”). Ivanov a fost pedepsit cu deportarea pe 6 ani în R.S.S. Karelo-Finlandeză, iar Zlațkii la 10 ani de lagăr.

În urma declarațiilor luate de la membrii grupului arestat, precum și a datelor primite de la informatorii plasați în celulele de detenție a acestora (7 informatori-provocatori), s-a putut afla că, „în anul 1944, organele de spionaj ale inamicului, prin reprezentanții săi – ofițerul serviciului S.D. – locotenentul major Hoffner și fostul adjutant al lui Antonescu – maiorul Dimitrescu (?), au organizat în satul Sărata-Mereșeni, raionul Kotovsk (Hâncești), R.S.S.M., două puncte de spionaj, de unde lansau și conduceau agentura lor, infiltrată în detașamentele de partizani [sovietici], fixându-i ca sarcină localizarea detașamentelor de partizani, [procurarea de informații despre] numărul efectivului, dotarea, planurile presupuselor operațiuni militare ale partizanilor, legăturile partizanilor în localități și identificarea în sate a persoanelor loiale orânduirii sovietice”. Se susținea că, Hoffner i-ar fi dotat pe agenții S.D. – Kuzmenko, Kodeakin, Glebov, Stepanov, Kisilev, etc. – cu un aparat radiotelegrafic și i-a lansat în misiune, cu scopul infiltrării în detașamentul de partizani „Kutuzov”.

Hoffner în permanență s-ar fi aflat în apropierea echipelor sale, locuind în satul Sărata-Mereșeni, la „chiaburul Koziuk”. În casa acestuia, precum și la cimitirul din localitate, și în alte locuri prestabilite, noaptea, Hoffner luat legătura cu agentura sa și pe baza informațiilor obținute, organiza razii în zonă, pentru prinderea partizanilor sovietici. Cu aceiași agentură ar fi lucrat și „maiorul Dimitrescu”.

Cercetările efectuate pe acest caz, au scos la iveală un număr de circa 30 de falși partizani, din care 7 – cei arestați – erau angajații organelor afacerilor interne din R.S.S. Moldovenească. În privința a 15 persoane din acest grup (care nu făceau parte din sistemul M.A.I.), Secția de contrainformații a trimis materialele procurate organelor teritoriale ale M.G.B., în vederea continuării cercetărilor.

Tot în luna iulie 1948, au fost încheiate investigațiile în privința fostului milițian Schimbătoru din secția orășenească de miliție Chișinău, care a dezertat din miliție. Pentru această faptă a fost condamnat la 8 ani de lagăr de muncă și corecție.

În acest semestru a fost încheiată și cercetarea indivizilor Sidor Vasilievici Bogos și Maksim Vasilievici Ciorescu, care au încercat să treacă fraudulos frontiera în România. La 30 octombrie 1948, Tribunalul Militar al Trupelor M.A.I. al R.S.S. Moldovenești l-a condamnat pe Bogos la 10 ani de lagăr, privarea de drepturi civile pe 3 ani și retragerea medaliei „Pentru victoria asupra Germaniei în Marele Războiu pentru Apărarea Patriei din anii 1941-1945”, iar pe Ciorescu – la 7 ani de lagăr, fără suspendarea drepturilor civile.

La data de 1 octombrie 1948, Secția de contrainformații avea intentate 60 de dosare de evidență operativă, din care 3 pe caz de „spionaj”, 11 pe „trădarea Patriei”, 10 pe „colaboraționism”, 21 pe „agitație antisovietică” și 15 pe „alte crime”.

Ca măsură de prevenție, în această perioadă, pe baza materialelor procurate de Secția de contrainformații, au fost concediate din „obiectivele deservite” 55 de persoane, care „nu inspirau încredere politică”. În privința a 33 de persoane, materialele au fost predate Inspecției Speciale, care a decis trimiterea în judecată a 6 persoane, retrogradarea a 4 persoane și sancționarea disciplinară a 25 de persoane.

Pe parcursul acestui semestru au fost arestate 10 persoane – 5 ca agenți ai fostului spionaj german și 4 pentru „trădarea Patriei”.

În al patrulea semestru al anului 1948, activitatea Secției de contrainformații a M.A.I., ca și în perioada precedentă, s-a axat pe „realizarea recrutărilor suplimentare pentru informări concrete și recrutări de rezidenți. Organizarea informatorilor pe rezidențe”. Concomitent, „a fost desfășurată o mare muncă de profilaxie”, în rezultatul căreia din „subdiviziunile deservite” au fost concediate 129 de elemente „politic nesigure și social străine”.

La data de 1 ianuarie 1949, erau „deservite” 101 „obiective”, cu un efectiv de 4.947 de oameni, monitorizate printr-o agentură formată din 403 persoane (13 agenți, 40 de rezidenți și 350 de informatori; 34 de rezidenți aveau contact cu 109 informatori, iar restul de 241 de informatori erau în subordinele funcționarilor operativi, lucrând pe cazuri concrete).

În acest semestru au fost recrutate 43 de persoane – 4 rezidenți, 38 de informatori și un îngrijitor de apartament conspirativ.

Două dosare de evidență operativă au fost intentate în această perioadă și îi vizau pe:

soția unui milițian din divizionul de pază a instituțiilor guvernamentale, Aleksandra Dimitrievna Dimitriu, născută în anul 1922, originară și locuitoare a Chișinăului, moldoveancă, neangajată politic, cunoștea perfect limbile germană și română, considerată a fi „element antisovietic”; în timpul războiului a rămas „intenționat” pe teritoriul „ocupat”, lucrând ca translator la comenduirea germană, iar acum desfășura „agitație antisovietică proamericană”; colaborarea ei cu autoritățile germane a fost confirmată de cinci martori, interogați informal;

milițianul Stepan Lazarevici Bolgari, soțul Aleksandrei Dimitrievna Dimitriu, născut în anul 1924, în satul Coșnița, raionul Dubăsari, moldovean, cu părinții deportați pentru „crime contrarevoluționare”, era bănuit a fi și el „element antisovietic”. Potrivit informatorilor, acesta, împreună cu soția sa, desfășura „agitație antisovietică proamericană”. Prin agentură, se încerca aflarea cauzelor care l-au determinat să promoveze o asemenea propagandă și „a stabili activitatea lui practică și legăturile” pe care le avea; a se constata prin agentură, care era activitatea lui „în teritoriul ocupat și în perioada aflării lui în cadrul Armatei Sovietice, peste graniță, în Austria – Germania”.

În acest semestru a fost arestat milițianul secției raionale Bravicea a M.A.I., Gheban, învinuit de colaborare cu autoritățile de „ocupație”. Investigațiile au arătat că Gheban, „rămânând intenționat în teritoriul ocupat, din proprie inițiativă, cu arma în mâini, prin amenințări și bătăi, a deposedat cetățenii Sovietici de: peste 70 de vite, lucruri casnice și produse alimentare – în sumă totală de 100.000 de ruble. O parte din averea jefuită și-a însușit-o, iar restul a predat-o ocupanților germano-români”. Se susținea că, Gheban le punea la dispoziție „ocupanților germano-români” femei, pe care le violau. Cercetările pe dosarul lui au fost încheiate la 31 decembrie 1948, iar materialele – predate Judecătoriei Supreme a R.S.S. Moldovenești.

La data de 1 ianuarie 1949, Secția de contrainformații avea în lucru 54 de dosare de evidență operativă și pe baza a 32 dintre acestea au fost concediate 22 de persoane din organele afacerilor interne. Pe parcursul semestrului, în baza materialelor Secției, în scop de prevenție, au fost concediate 129 de persoane care „nu inspirau încredere politică”: 52 din miliție, 34 din serviciul de pompieri, 38 din direcția de șosele și drumuri, 5 din alte subdiviziuni ale M.A.I. Pe lângă aceștia, la 38 de funcționari ai miliției li s-a aplicat sancțiunea disciplinară prin arestare, iar 2 au fost retrogradați. În privința a 26 de funcționari, materialele au fost predate Inspecției Speciale, care a decis trimiterea în judecată a 2 funcționari, arestarea disciplinară a 7 și concedierea a 5 funcționari ai miliției.

La data de 1 ianuarie 1949, se mai afla în cercetare dosarul „Falșii partizani” (6 persoane; Vladimir Terentievici Ivanov deja fusese condamnat la deportare pentru 6 ani în R.S.S. Karelo-Finlandeză) și a Franei Franțevna Sușenkova. Tărăgănarea cercetărilor pe aceste cazuri era determinată de întârzierea aducerii inculpatului Kuzmenko (din dosarul „Falșii partizani”) de la Rostov-pe-Don la Chișinău și întârzierea răspunsului la interpelarea adresată Direcției de contrainformații a Grupului de Armate sovietice de ocupație din Germania (pe „dosarul Sușenkova”).

În ceea ce privește „activitatea criminală de trădare” a Franei Sușenkova din regiunile Odessa, Herson și Nikolaev, au fost primite toate informațiile necesare de la structurile de securitate a statului din acele regiuni ale R.S.S. Ucrainene, care au mărit numărul capetelor de acuzare. S-a aflat că, Sușenkova înainte de război a fost soția unui înalt demnitar de partid din regiunea Odessa (secretar II al unui comitet raional de partid). În timpul războiului a rămas în teritoriul ocupat, în satul Bolșaia Aleksandrovka, regiunea Odessa și a mers la jandarmeria de campanie germană, de unde, în schimbul actelor sovietice (bilet de comsomolist, pașaport sovietic), a obținut acte de identitate eliberate de autoritățile germane de ocupație, care certificau că este etnic german („volksdeutsche”). În anii 1941-1943, a lucrat translator la jandarmeria de campanie germană din Bolșaia Aleksandrovka și „a luat parte activă la interogarea cetățenilor sovietici și jefuirea averilor celor din urmă”. În 1943, odată cu retragerea trupelor germane spre Vest, a fugit în Polonia, apoi în Germania, de unde, la începutul anului 1944, s-a stabilit în Cehoslovacia (comuna Slakenvald), locuind acolo până la 25 mai 1944. La 7 mai, localitatea cehă a fost ocupată de trupele americane, care, câteva zile mai târziu, au arestat-o pe Sușenkova pentru ascultarea ilegală a posturilor sovietice de radio. După o interogare îndelungată și fără a fi sancționată în vreun fel, a plecat cu avizul americanilor și s-a stabilit în orașul cehoslovac Karlepad (?) din zona sovietică de ocupație. Se bănuia că, a fost recrutată de spionajul american, astfel că, tot efortul investigațiilor, inclusiv prin plasarea în celulă a unui informator, era concentrat spre „demascarea apartenenței ei la spionajul inamic”, identificarea legăturilor pe care le avea și aflarea în detaliu a activităților avute în zona americană de ocupație a Germaniei și în U.R.S.S. după revenire.

Dosarul „Sușenkova” a fost închis în ianuarie 1949, Franea Sușenkova fiind condamnată la deportare în R.S.S. Karelo-Finlandeză pentru 6 ani de zile.

IV.6. Rezultatele acțiunii contrainformative în anul 1949.

În primul semestru al anului 1949, rezultatele Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, erau următoarele:

au fost recrutate 27 de persoane (3 rezidenți și 24 de informatori), astfel că la data de 1 aprilie 1949, agentura era alcătuită din 402 persoane – 13 agenți, 42 de rezidenți și 347 de informatori;

le-au fost intentate dosare de evidență: milițianului Șveț, bănuit a fi „element antisovietic”; milițianului Valevici din secția raională Telenești a M.A.I., suspectat de „trădare” (a fost arestat și deferit justiției, pentru faptul că, în timpul războiului „intenționat a rămas să locuiască pe teritoriul vremelnic ocupat” și odată cu venirea „autorităților de ocupație” în satul Leușeni, raionul Telenești, „s-a angajat benevol cu serviciul în jandarmeria română” și în calitatea sa de jandarm, „a luat activ parte la raziile și prinderea parașutiștilor Sovietici, arestarea și paza cetățenilor Sovietici arestați de jandarmerie”); milițianului Holodnițkii din secția raională Râbnița a M.A.I., de asemenea suspectat de „trădare”; muncitorului Sârbu din D.Ă.U. nr. 115, considerat a fi „element antisovietic”. În total, la data de 1 aprilie 1949, erau în lucru 39 de dosare, vizându-i pe 39 de indivizi;

în scop de prevenție, pe baza materialelor Secției de contrainformații, din subdiviziunile „deservite” ale M.A.I., au fost concediate 90 de persoane: sancționate administrativ prin arestare – 34, iar pentru a decide în privința a 17 persoane, materialele au fost trimise Inspecției Speciale.

În al doilea semestru al anului 1949, au fost recrutate 41 de persoane (1 agent, 7 rezidenți și 33 de informatori), iar de la alte structuri au fost preluați: 1 agent, 1 rezident și 3 informatori. La data de 1 iulie 1949, agentura era formată din 441 de persoane – 14 agenți, 48 de rezidenți și 379 de informatori. Dosarele de urmărire intentate erau pe cazuri de: „trădarea Patriei” (șoferul Kaliușkin, milițianul Guseinov de la secția raională Comrat a M.A.I.), „spionaj german” (împuternicitul de sector Budeak-Beleaieva de la secția raională Slobozia a M.A.I.), „colaboraționism” (milițianul Ciobu de la secția orășenească nr. 3 Chișinău, soldatul Ponamariov de la Apărarea antiaeriană locală), „element antisovietic” (milițianul Borș și comandantul de pluton Miron de la divizionul de miliție pentru paza guvernului). În afara acestor dosare, a fost preluat de la M.G.B.-ul R.S.S. Moldovenești, pentru continuarea cercetărilor, dosarul plutonierului Pascari de la divizionul de instrucție a miliției, considerat a fi „divers element antisovietic”.

La data de 1 iulie 1949, se aflau în lucru 38 de dosare referitoare la 38 de persoane. În urma finalizării cercetărilor pe dosarele intentate, în acest semestru au fost arestați și deferiți justiției: șoferul Kaliușkin (care „premeditat a rămas în teritoriul vremelnic ocupat de inamic, după care s-a angajat cu serviciul în poliția germană”); individa Dumitriu, soția milițianului Bolgari din divizionul de pază a guvernului, care în anul 1941, fiind soție de ofițer al Armatei sovietice nu a dorit să se evacueze și „premeditat a rămas să locuiască în teritoriul vremelnic ocupat de inamic, unde a luat legătura cu jandarmeria germană, căreia îi denunța pe cei cu atitudine dușmănoasă față de autoritățile germane de ocupație, în afară de aceasta lucra în jandarmeria germană ca translator încadrat în statele de funcțiuni”; șeful secției Inspecție Auto de Stat (poliția rutieră) a orașului Chișinău, Bacinskii, care la 23 aprilie 1949 a dezertat, luând cu el pistolul din dorate și 150 de cartușe.

Ca măsură de prevenție, din organele afacerilor interne au fost concediate 89 de persoane, 12 au fost sancționate administrativ prin arestare, iar în privința a 22 de persoane, materialele au fost trimise Inspecției Speciale pentru a se decide asupra lor.

În al treilea semestru al anului 1949, agentura a fost suplinită cu 24 de persoane recrutate sau preluate de la alte structuri (2 rezidenți și 15 informatori recrutați, iar 1 agent și 6 informatori au fost primiți de la alte structuri), astfel că, la data de 1 octombrie 1949, rețeaua Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești era formată din 443 de persoane – 14 agenți, 49 de rezidenți și 380 de informatori.

Pe parcursul acestor patru luni de zile, au fost intentate două dosare de evidență operativă (muncitorului Demin de la D.Ă.U. nr. 116, bănuit de „colaboraționism” și muncitorului Rutkovskii de la D.Ă.U. nr. 113, ca fiind repatriat), iar în lucru la data de 1 octombrie 1949 erau 34 de dosare de evidență operativă, vizându-i pe 34 de indivizi.

A fost arestat împuternicitul de sector sublocotenentul Budeak, din secția raională Slobozia a M.A.I. Acesta, la începutul războiului germano-sovietic, în anul 1941, fiind cu unitatea sa militară în apropierea Odessei, s-a predat inamicului și după ce a petrecut o perioadă în lagărele de prizonieri din comunele Parcani și Cornești, a fost dus în interiorul României, iar de acolo în localitatea Țarnikovo de lângă Riga, unde a urmat cursurile unei școli de spionaj germane. Cercetările asupra lui Budeak erau în derulare, urmărindu-se descoperirea de noi fapte, care ar permite trimiterea lui în judecată.

În acest semestru, pe baza materialelor Secției de contrainformații, ca măsură de prevenție, au fost concediate „pentru imposibilitatea folosirii lor în viitor în organele M.A.I.”, 109 persoane, 16 au fost sancționate administrativ prin arestare, iar în privința a 9 persoane, materialele au fost trimise Inspecției Speciale, pentru a se decide.

În semestrul patru al anului 1949, agentura a fost suplinită cu persoane recrutate (1 rezident și 16 informatori) și preluate de la alte structuri specializate (1 rezident și 6 informatori). Astfel, la data de 1 ianuarie 1950, rețeaua de agenți era formată din 184 de persoane – 5 agenți, 27 de rezidenți, 150 de informatori și 2 îngrijitori de apartamente conspirative.

A fost intentat doar un singur dosar de evidență operativă, iar la data de 1 ianuarie 1950 erau în derulare 16 dosare, vizându-i pe 16 indivizi.

În acest semestru, printre activitățile mai importante ale Secției de contrainformații a fost continuarea investigațiilor (inclusiv prin informatori plasați în celula de detenție) privind acțiunile ostile ale fostului împuternicit de sector Budeak, arestat la 20 septembrie 1949. Cercetările au scos la iveală faptul că, Budeak, după ce a absolvit școala de spionaj de lângă Riga, a fost inclus într-o echipă de spionaj și diversiune, sub acoperirea de „echipă de tâmplari”, care a fost lansată în teritoriul Iugoslaviei, pentru a acționa subversiv în sectoarele controlate de partizani. De asemenea, s-a putut afla că, la sfârșitul anului 1945, în satul Slobozia, la Budeak ar fi venit fostul său comandant din echipa de spionaj germană, un oarecare „Valentin”, care i-a cerut din numele spionajului englez să desfășoare muncă de informații și diversiune împotriva Uniunii Sovietice. Tot atunci i s-ar fi spus că, se va menține cu el o legătură strânsă, fapt pentru care va fi necesară o conspirativitate totală.

În timpul interogatoriilor, Budeak a furnizat informații despre 10 persoane cunoscute lui, care au activat în serviciile de spionaj germane și care locuiau acum în Uniunea Sovietică.

Spre sfârșitul anului 1949, cazurile de spionaj din competențele Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, erau tot mai puține. La 3 decembrie 1949, locotenent-colonelul Lavrentiev, șeful Secției de contrainformații a M.A.I. de la Chișinău, informa Moscova că, Secția pe care o conduce nu are intentat sau în derulare, nici un dosar de evidență operativă pe caz de spionaj. Cercetările asupra a două cazuri raportate anterior – „Budeak” și „Petrikova” – erau finalizate.

CAPITOLUL V: Abuzuri și crime de serviciu ale funcționarilor sovietici, semnalate de contrainformațiile N.K.V.D.-M.A.I. ale R.S.S. Moldovenești

La fel ca și în anul de ocupație 1940/1941, funcționarii administrației sovietice din R.S.S. Moldovenească, au avut în mare parte, un comportament abuziv în teritoriul reocupat în 1944. Situația postbelică era facilă în acest sens, căci funcționarul sovietic (sau cel de pe loc, dar care urma modelul sovietic) se afla într-un teritoriu recucerit, al cărei populație se făcea vinovată că a rămas „sub vremelnica ocupație fascistă”. Deși vorbim de „epoca stalinistă”, în care s-ar părea că ordinea din administrație era desăvârșită, abuzurile și crimele în serviciu erau destul de răspândite.

Primii care au avut un comportament nedemn, au fost ostașii Armatei sovietice. La 18 aprilie 1944, vice-comisarul poporului pentru afacerile interne al R.S.S. Moldovenești, Orlov, raporta la Moscova că, „În perioada martie-aprilie [1944], acțiuni dușmănoase deschise și grupări banditești în teritoriile ocupate ale R.S.S. Moldovenești n-au fost înregistrate. Dar, în același timp, au fost înregistrate nenumărate cazuri de jafuri și tâlhării din partea soldaților Armatei Roșii”. Așa că, primele proteste ale populației, s-au îndreptat anume împotriva fărădelegilor comise de soldații sovietici. Deși, autoritățile militare erau conștiente că, aceste acțiuni „discreditează ofițerii și soldații Armatei Roșii, aduc prejudicii economiei naționale și favorizează activitatea subversivă a elementelor antisovietice”, ele nu au luat măsuri pentru stoparea lor. Măsuri nu s-au luat, deoarece era o lipsă totală de coordonare a acțiunilor între autoritățile militare și civile, și în primul rând, între comitetele raionale de partid și comisariatele militare, ultimele încercând să-și impună autoritatea.

Multe abuzuri s-au comis chiar la mobilizarea basarabenilor în Armata sovietică: funcționarii comisariatelor militare luau mită în schimbul amânării sau scutirii de mobilizare, amenințau recruții cu trimiterea pe front, pentru a estorca în acest fel diverse bunuri de la ei; utilizau supușii militari în scopuri personale, etc. Toate aceste abuzuri, dar și nedorința tinerilor basarabeni de a lupta pentru o armată străină împotriva Armatei române, a sporit numărul dezertorilor și a celor ce se eschivau de la recrutarea în Armata sovietică. În unele localități, autoritățile militare au luat în calitate de „ostateci” soțiile și părinții supușilor militari, care nu au răspuns ordinelor de mobilizare. În consecință, tinerii fugeau în păduri, unde se organizau în detașamente armate.

Nerespectarea „legalității revoluționare” nu era proprie doar ostașilor „eliberatori”. Încălcările devenise „o maladie incurabilă”, care a cuprins structurile de stat și de partid, și mai ales pe cele din teritoriile ocupate de Armata sovietică. Aceste abuzuri, după cum se sublinia într-un document din epocă, „creează un teren favorabil pentru activitatea dușmănoasă a naționaliștilor moldo-români împotriva Puterii Sovietice”. Și cu toate că, veneau astfel de semnale, măsuri pentru combaterea fărădelegilor nu se luau.

Cazuri grave au fost înregistrate în timpul operațiunii de „curățire a teritoriului”, desfășurate de organele locale ale N.K.G.B. și N.K.V.D., împreună cu Brigada 25-a N.K.V.D. S-au comis atunci jafuri, violări, agresări, arestări și chiar execuții. Securiștii sovietici, văzând că nu sunt pedepsiți pentru actele lor, abuzau din ce în ce mai mult, iar șefii lor treceau cu vederea plângerile populației și chiar pe cele venite de la autoritățile locale. Actele de anarhie, abuzurile, jafurile și delapidările în proporții deosebit de mari, caracterizau în mare parte administrația sovietică de ocupație.

În martie 1945, Secția organizatorică a C.C. al P.C. (b) al Moldovei i-a prezenta conducerii republicii raportul întitulat „Cu privire la cazurile de încălcare a legalității revoluționare în raioanele județelor Cahul și Bender ale R.S.S.M.”, în care se vorbea despre abuzurile și ilegalitățile funcționarilor. La 3 decembrie 1945, biroul C.C. al P.C. (b) al Moldovei a adoptat hotărârea „Cu privire la cazurile de încălcare a legalității revoluționare în județele Orhei și Chișinău”. Era exprimată nemulțumirea că, nu se „desfășoară lupta cuvenită împotriva încălcărilor grosolane ale legilor sovietice. Sunt cazuri când unii lucrători de răspundere ai partidului și sovietelor din aceste județe, plecând în sate, în calitate de împuterniciți ai comitetelor de partid și ai comitetelor executive ale sovietelor, se dedau la samavolnicii și fărădelegi, fac percheziții, confiscă bunuri, arestează și bat țăranii…”. La 7 iulie 1946, biroul C.C. al P.C. (b) al Moldovei a adoptat o altă hotărâre similară, denumită „Cu privire la încălcarea legalității revoluționare în raioanele Florești și Târnova din județul Soroca”.

N.K.V.D.-ul R.S.S. Moldovenești încerca să lupte cu criminalitatea, care luase proporții alarmante – 17.000-19.000 de crime pe an. Însă, de multe ori, lupta cu criminalitatea se transforma în lupta contra „dușmanilor de clasă”. Secția de luptă contra banditismului a N.K.V.D., a organizat mai multe acțiuni care i-a vizat la olaltă și pe criminali și pe cei neagreați de regim. Numai în trimestrul al treilea al anului 1944, funcționarii acestei secții au efectuat pe teritoriul republicii 766 de operațiuni și razii, în urma cărora au fost reținute 25.800 de persoane, dintre care 557 au fost condamnate pentru „trădare de Patrie”, fiind considerate „complici ai ocupanților români” sau pentru că au fost „funcționari ai organelor publice române”.

Abuzurile, ilegalitățile și crimele funcționarilor N.K.V.D./M.A.I. erau depistate prin agentură și raportate de Secția de contrainformații SMERȘ conducerii organelor de interne. În iunie 1944, căpitanul Balan a informat despre mai multe cazuri de abuz în serviciu și comportament imoral al funcționarilor sovietici reveniți în teritoriul basarabean:

furtul unui sac de făină de la un țăran, comis de locotenentul de securitate Mizirin, ajutor al intendentului Secției gospodărie a N.K.V.D al R.S.S. Moldovenești;

practicarea jocului în cărți, pe bani, de către sublocotenenții Nikolai Egorovici Titov, împuternicit operativ în secția N.K.V.D. a județului Chișinău, Feodor Arsentievici Krasnenko, împuternicit operativ în secția de miliție nr. 2 a orașului Chișinău și alții;

vânzarea cu 150 de ruble a unui pistol „TT” și a unui impermeabil militar, de către Boris Ivanov, ajutor al împuternicitului operativ al N.K.V.D. pentru județul Chișinău (care juca și în cărți pe bani), sublocotenentului de securitate Hramcenko, ajutorul împuternicitului pentru O.B.H.S.S. a județului Chișinău;

împuternicitul de sector al secției de miliție a orașului Bălți, Osipov, fiind în misiune de serviciu, s-a îmbătat și prin aplicarea forței, l-a deposedat de armă pe un milițian aflat la post, după care i-a dat servieta cu documente și i-a ordonat să-l urmeze, spunându-i că este un parașutist-diversionist român;

împuternicitul de sector al secției raionale a N.K.V.D. din Fălești, județul Bălți, sublocotenentul de miliție Solenkov, în timpul percheziționării unui apartament, și-a însușit mai multe obiecte pentru uzul personal;

împuternicitul de sector al secției raionale a N.K.V.D. din Bolotino, județul Bălți, Dubskih, când se deplasa în teritoriu în interes de serviciu, se îmbăta, iar o dată și-a pierdut și servieta cu documentele de serviciu;

împuternicitul de sector al secției raionale a N.K.V.D. din Târnova, județul Soroca, Kulikov, fiind în misiune de verificare a regimului de pașapoarte în teritoriu, a cumpărat „o găleată de vin” și împreună cu 6-7 locuitori „a organizat o beție colectivă”, compromițând astfel realizarea misiunii;

împuternicitul de sector al secției raionale Ocnița, județul Soroca, Borisenko, a confiscat de la un locuitor, fără să întocmească un proces-verbal, trei litri de rachiu, pe care „l-a folosit pentru nevoile personale”;

ajutorul împuternicitului operativ al secției raionale a N.K.V.D. din Zgurița, județul Soroca, sublocotenentul Petuhov, a confiscat fără proces-verbal opt litri de rachiu;

ajutorul împuternicitului operativ al secției raionale a N.K.V.D. din Otaci, județul Soroca, P. A. Rumianțev, „este preocupat de beții sistematice, nu o dată s-a prezentat la serviciu în stare de ebrietate”;

secretara secției raionale a N.K.V.D. din Otaci, A. A. Hozeaikina, având relații intime cu șeful aceleiași secții, locotenentul major Konopliov, își permitea să nu facă nimic la serviciu, (munca acesteia fiind făcută, la ordinul șefului, de către împuternicitul Feodorov), era brutală cu colegii de serviciu și cu cetățenii care veneau la secție;

tehnicianul superior Nikolai Nikolaevici Atamanenko din D.Ă.U. nr. 13, mergând în interes de serviciu în câteva localități din județul Soroca, a luat de acolo, de la mai mulți localnici, 45 litri de vin, 50 kg. de făină de porumb și 10 găini, refuzând să le plătească, iar la insistențele țăranilor, le-ar fi declarat: „Aici eu sunt șeful principal, nimănui nici un fel de bani nu-i voi plăti, iar dacă îi veți cere, atunci am să dau dispoziții pentru a vă mobiliza în Armata Roșie”;

contabilul aceluiași D.Ă.U., Leib Moiseevici Treisman, a luat de la un țăran un sac de făină, refuzând să-l plătească.

La 10 iulie 1945, M.A.I. al R.S.S. Moldovenești raporta șefilor de la Moscova despre activitatea din al doilea semestru al anului 1945 a Secției de contrainformații. Printre altele, se aducea la cunoștință și despre arestarea sergentului Batalionului 15 al Apărării antiaeriene locale, Boris Evseievici Averbuh, născut în anul 1917, în satul Felștein, regiunea Kameneț-Podolsk. Acesta s-a făcut vinovat de jefuirea prizonierilor germani de ceasuri, cizme, brichete, etc., implicându-i în aceste „afaceri” și pe subordonații săi.

O recrutare reușită s-a realizat la 19 decembrie 1945, fiind vorba de informatorul „Polearnik” (Exploratorul polar). Acesta a furnizat informații despre milițianul Dudka din plutonul de cavalerie al Secției de miliție a orașului Chișinău, care împreună cu alți camarazi, se ocupa de jefuirea populației locale. „Polearnik” a mai comunicat că există chiar o bandă de crimă organizată, formată din soldați ai Comenduirii Chișinău și milițieni din sus menționatul pluton de cavalerie. Informațiile furnizate de acest agent au contribuit direct la lichidarea a 9 membri ai bandei (care aveau la activ câteva jafuri armate) și la arestarea altor 7 bandiți – milițienii Bodrov, Merejko, Dudka, soldații Zaharov, Polișciuk, Homeakov și locotenentul Kulișov, comandant de pluton în Comenduirea orașului Chișinău. După arestarea acestora, s-a reușit recuperarea parțială a bunurilor jefuite de la țărani.

Acte reprobabile se comiteau și la nivelul conducerii N.K.V.D. Însăși comisarul Mihail Markeev era implicat în sustragerea diverselor bunuri venite de peste hotare (în contul reparațiilor de război), pe care le împărțea și la unii colegi de-ai săi. Despre aceasta se știa la nivelul conducerii de partid, însă măsuri nu s-au luat. Doar la 26 martie 1946, din cauza creșterii continue a ratei criminalității, comisarul Mihail Markeev și procurorul republicii Feodosii Doncenko, au fost demiși din funcție.

Noul comisar al afacerilor interne al R.S.S. Moldovenești, general-locotenentul Feodor Tutușkin, într-un document din 21 februarie 1946, adresat subalternilor din raioanele republicii, spunea că, unii funcționari ai miliției „din republica noastră” nu acordă o cuvenită importanță politică obligațiunilor sale de serviciu, comițând „grave încălcări ale legislației revoluționare”. Unii dintre ei, continua generalul, acceptând „mita, beția, degradarea moral-cotidiană și asocierea cu elementul criminal și contrarevoluționar, ajung pe calea activității criminale”. Se considera că, din cauza insuficientelor verificări, „în miliție a pătruns un șir de persoane care nu insuflă încredere politică, care își continuă lucrul criminal în mediul populației locale și al funcționarilor N.K.V.D.”. Erau aduse și câteva exemple:

milițianul Sokolovskii, fost membru într-o „organizație profascistă”, în luna februarie 1946 a dat jos de pe perete portretul „unuia dintre conducătorii partidului și a Guvernului Sovietic” și l-a ars în sobă, fapt pentru care a fost arestat (vedem din acest exemplu, că nu se făcea nici o distincție între „degradarea morală”, crimă și „degradarea politică”; mai mult, ultima era considerată cea mai gravă);

milițiana Țurcanu, „fostă prostituată” și funcționarul Celac, fost „complice al autorităților românești”, au desfășurat în rândul populației locale și a funcționarilor miliției propagandă defăimătoare la adresa Puterii sovietice, ambii fiind arestați;

milițienii Merejko, Dudko și alții au comis jafuri armate împotriva locuitorilor orașului Chișinău, cu toții fiind arestați;

unii funcționari ai miliției, după ce erau mituiți, le permiteau celor reținuți să discute între ei, le transmiteau pachete cu bunuri și alimente sau chiar îi eliberau din arest (milițianul Popov i-a eliberat din arest pe trei arestați și a fugit împreună cu ei);

unii milițieni încălcau regimul de pașapoarte în schimbul unor sume de bani, acordând vize permanente de reședință unor elemente dubioase.

Aceste cazuri, sublinia comisarul, demonstrau că, munca de agentură a echipelor SMERȘ se desfășura nesatisfăcător. Crimele nu erau prevenite sau descoperite la timp, iar criminalii acționau în voie, „în așa fel discreditează și subminează autoritatea unuia din cele mai importante organe ale Conducerii de Stat Sovietice – organul de miliție”.

Șefii secțiilor teritoriale erau rugați să le acorde întreaga asistență echipelor SMERȘ pentru „curățirea cât mai rapidă a miliției de persoanele netrebnice și care nu insuflă încredere politică”. Trebuia mobilizat aparatul de agentură pentru descoperirea la timp a crimelor comise de funcționari ai miliției și a monitoriza legăturile lor cu elemente suspecte din rândul populației locale. Pe baza materialelor compromițătoare existente și a celor ce urmau să fie procurate, trebuiau prezentate până la 20 martie 1946 SMERȘ-ului N.K.V.D. al RS.S. Moldovenești, „încheieri” asupra funcționarilor vizați, cu propunerile respective.

La 25 iunie 1947, maiorul Aleksașev, locțiitorul șefului Secției de contrainformații a M.A.I. al R.S.S. Moldovenești, le raporta vice-miniștrilor de interne, general-maiorului Orlov și colonelului Goneaev, despre abuzurile și infracțiunile comise de funcționarii instituției pe care o conduceau, raportate de agentură. Era vorba de „manifestări imorale, furturi, încălcarea disciplinei, cazuri de dezertare și tendințe nesănătoase”.

Era prezentată o listă de 10 funcționari, care se făceau vinovați de asemenea „tendințe”: 1. milițianul Grigorii Petrovici Sălcuțan, născut în 1920, moldovean, locuitor al satului Ialoveni, raionul Chișinău, încadrat în organele de interne din anul 1946, în trecut – hoț, comitea furturi, lua mită, se deda la beții sistematice, încălca disciplina de serviciu, avea intenția să dezerteze și îi îndemna și pe alții să facă același lucru; 2. milițianul Constantin Vasilievici Florea, născut în 1923, moldovean, locuitor al satului Durlești, raionul Chișinău, încălca disciplina de serviciu și dormea la post; 3. milițianul Aleksandr Pavlovici Beloziorov, născut în 1926, în satul Ilmentievo, regiunea Vologda, rus, era angajat în organele de interne din anul 1947, în trecut se ocupa cu furturile din buzunare, fapt pentru care s-a aflat de câteva ori în detenție (în data de 1 iunie 1947, aflându-se în piață, a fost reținut în clipa în care i-a sustras „actorului teatrului moldovenesc Corotnean” portofelul din buzunar, în care erau bani și cartele alimentare), încălca disciplina de serviciu (părăsea samavolnic serviciul) și avea legături cu elemente criminale și suspecte; 4. Maria Stepanovna Turturika, născută în 1928, în satul Lunga, raionul Dubăsari, moldoveancă, din anul 1945 era angajată în organele afacerilor interne, încălca disciplina de serviciu, părăsea fără permisiune locul de muncă, era desfrânată din punct de vedere sexual, menținea legături cu elementele suspecte, care o vizitau în timpul aflării ei la post. Și lista continua.

Se mai aducea la cunoștință că, lunar aveau loc dezertări din structurile organelor de interne: în lunile aprilie și mai – câte două persoane, iar în luna iunie – patru.

Toate aceste abuzuri, abateri și infracțiuni, aveau loc, așa după cum se susținea, și din cauza nivelului de pregătire scăzut al personalului: „Comandanții de pluton Balaban și Krasnean, din cauza lipsei cunoștințelor generale, a mediocrității, nu reușesc să educe corect efectivul din subordine, să reacționeze la timp la abateri și să soluționeze nevoile personale ale subalternilor, care se confruntă cu probleme materiale”. Existau și mulți alți comandanți, care „nu duc nici o luptă pentru întărirea disciplinei și însăși ei sunt delicvenți, care-i tolerează pe subalternii săi”.

În anul 1947, în timpul reformei monetare, Procuratura a descoperit mai multe cazuri de speculă în timpul operațiunii de preschimbare a banilor, în care erau implicați înalți demnitari de stat și de partid. Însă, în majoritatea cazurilor, acești funcționari nu au fost dați pe mâna justiției.

În iulie 1948, se semnala că, numărul „încălcărilor legislației socialiste” de către colaboratorii M.A.I., M.G.B. și ai Procuraturii, nu scădea, ci dimpotrivă, era în creștere, fiind vorba de sute de cazuri de maltratare, arestări ilegală (15% din tot numărul de arestări efectuate), etc. Aceasta a contribuit la debarcarea procurorului general Simion Kolesnik de la conducerea Procuraturii, în locul lui fiind numit Grigorii Osipov (1949-1953).

BIBLIOGRAFIE

I. ARHIVE.

Arhiva Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, Chișinău, Fond 15, inv. 1, 1944-1950.

Arhiva Națională a Republicii Moldova, Chișinău, Fondurile: 706 (inv. 1, 2, 3), 680 (inv. 1, 2), 2042 (inv. 2), 1940-1944.

II. DOCUMENTE PUBLICATE.

II. I.

Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989. Ediție îngrijită de dr. Gheorghe Buzatu și Mircea Chirițoiu. În II volume. Ed. „Paideia”, Colecția „Documenta”, [București], [1998].

Lotul Antonescu în ancheta SMERȘ, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva F.S.B. Ediție îngrijită și studiu introductiv de Radu Ioanid, traducerea documentelor din limba rusă de Radu Părpăuță, Ed. „Polirom”, [Iași], 2006.

V. Mitrokhin, Ch. Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa și în Vest. Traducere: Ion Aramă. Ed. „Orizonturi”, Ed. „Sirius”, [București], [2003].

P. Moraru, Momente din activitatea serviciilor secrete ale armatei române pe frontul din răsărit. Istorie în documente. 1941-1944. Colecția „Documente”. Academia Română, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2009.

Procesul Mareșalului Antonescu. Documente. Ediție prefațată și îngrijită de M.-D. Ciucă. Cuvânt înainte de I.C. Drăgan. III volume. Ed. „Saeculum I.O.”, Ed. „Europa Nova”. București, 1997; Vol. III (Ancheta Procesului), Ed. „Saeculum I.O.”. București, 1998.

Cr. Troncotă, A. Spânu, Documente S.S.I. privind spațiul sovietic. 22 august 1939 – 23 august 1944. Colecția „Documente”. Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004.

Cr. Troncotă, A. Spânu, Fl. Pintilie, Documente S.S.I. despre poziția și activitățile politice din România. 6 Septembrie 1940 – 23 august 1944. II vols. Colecția „Documente”. Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2005-2006.

II. II.

Aппаpат HКBД-MГБ в Гepмании. 1945–1953. Cocтавитeли: H.B. Пeтpoв , Я. Фoйтцик. Изд. MФД, Mocква, 2009.

Boeнная pазвeдка инфopмиpyeт. Дoкyмeнты Pазвeдyпpавлeния Кpаcнoй Apмии. Янваpь 1939 – июнь 1941 г. Cocтавитeли: B.A. Гавpилoв. Изд. MФД, Mocква, 2008.

Boeннoплeнныe в CCCP. 1939-1956. Дoкyмeнты и матepиалы. Cocтавитeли: M. M. Загopyлькo, C. Г. Cидopoв, T. B. Цаpeвcкая. Изд. „Лoгoc”, Mocква, 2000.

Гoлoд в Moлдoвe (1946-1947). Cбopник дoкyмeнтoв. Пoд. peд. A. M. Цаpан, Г. E. Pycнак, И. И. Шишканy, Кишинёв, 1993.

Лyбянка в дни битвы за Mocквy. Mатepиалы opганoв гocбeзoпаcнocти CCCP из Цeнтpальнoгo аpxива ФCБ Poccии. Cocтавитeли: B. К. Bинoгpадoв, A. T. Жадoбин, B. И. Жиляeв, B. B. Mаpкoвчин, H. M. Пepeмышлeнникoва, Ю. B.Cигачeв. Издатeльcкий дoм „Звoнница – MГ”, Mocква, 2002.

Лyбянка. Cталин и MГБ. Mаpт 1946 – маpт 1953. Дoкyмeнты выcшиx opганoв паpтийнoй и гocyдаpcтвeннoй влаcти. Cocтавитeли: B.H. Xаycтoв , B.П. Hаyмoв , H.C. Плoтникoва. Изд. „Mатepик”, Mocква, 2007.

Лyбянка. Cталин и HКBД-HКГБ-ГУКP «Cмepш». 1939 – маpт 1946. Cocтавитeли: B.H. Xаycтoв, B.П. Hаyмoв , H.C. Плoтникoва. Изд. MФД, Mocква, 2006.

Opганы гocyдаpcтвeннoй бeзoпаcнocти CCCP в Beликoй Oтeчecтвeннoй Boйнe. Cбopник дoкyмeнтoв. B 5-и тoмаx. Фeдepальная Cлyжба Кoнтppазвeдки Poccийcкoй Фeдepации. Aкадeмия Фeдepальнoй Cлyжбы Кoнтppазвeдки Poccийcкoй Фeдepации. Oбщecтвo изyчeния иcтopии oтeчecтвeнныx cпeцcлyжб. Изд. «Pycь» и «Кyчкoвo пoлe», Mocква, 1998-2007.

B. И. Паcат, Tpyдныe cтpаницы иcтopии Moлдoвы. 1940-1950-e гг. Изд. „Teppа-Terra”. Mocква, 1994.

Ceкpeты Гитлepа на cтoлe y Cталина. Издатeльcтвo oбъeдинeния „Mocгopаpxив”, Mocква, 1995.

„CMEPШ”. Иcтopичecкиe oчepки и аpxивныe дoкyмeнты. Cocтавитeли: B. C. Xpиcтoфopoв, B. К. Bинoгpадoв, O. К. Mатвeeв, B. И. Лазаpeв, H. H. Лyзан, B. Г. Mакаpoв, H. M. Пepeмышлeнникoва, A. П. Чepeпкoв. Издатeльcтвo Главаpxива Mocквы. OAO „Mocкoвcкиe yчeбники и Каpтoлитoгpафия”, Mocква, 2003.

Cталингpадcкая эпoпeя. Mатepиалы HКBД CCCP и вoeннoй цeнзypы из Цeнтpальнoгo аpxива ФCБ PФ. Cocтавитeли: A. T. Жадoбин (pyкoвoдитeль), B. B. Mаpкoвчин, Ю. B. Cигачeв. Изд. „Звoнница – MГ”, Mocква, 2000.

Cталинcкиe дeпopтации. 1928-1953. Пoд oбщeй peдакциeй акадeмика A. H. Якoвлeва. Cocтавитeли H. Л. Пoбoль, П. M. Пoлян. Cepия: Poccия. XX вeк. Дoкyмeнты. Изд. „Mатepик”, Mocква, 2005.

III. MEMORII.

III. I.

Constantin Pantazi, Cu Mareșalul până la moarte. Memorii. Ed. „Publiferom”, București, 1999.

V. Pirogan, V. Șerbacov, Calvarul. Pe valurile vieții. Chișinău, 2005.

Pavel Sudoplatov, A. Sudoplatov, J. L. Scheckter și L. P. Scheckter, Misiuni speciale. Arhitectura terorii. Versiunea românească de A. I. Ionescu. Ed. „Elit Comentator”, f.l., f.a.

III.2

Bиктop Баpанoв, CMEPШ. Бyдни фpoнтoвoгo кoнтppазвeдчика. Изд. „Экcмo”, „Яyза”. Mocква, 2008.

Mиxаил A. Бeлoycoв, Oб этoм нe cooбщалocь… Запиcки аpмeйcкoгo чeкиcта. 2-e изд., дoп. Изд. «Boeниздат», Mocква, 1984.

Гавpиил Boлкoв, Bзгляд чepeз дecятилeтия. Editor: S.I.S. al Republicii Moldova, Chișinău, [2006].

Лeoнид Иванoв, Пpавда o „Cмepш”. Изд. „Яyза”, „Экcмo”, Mocква, 2009.

Oлeг Иванoвcкий, Запиcки oфицepа „CMEPШ”. B пoxoдаx и peйдаx гваpдeйcкoгo кавалepийcкoгo пoлка. 1941-1945 гг. Изд. „ЗAO Цeнтopпoлигдаф”, Mocква, 2006.

Hикoлай Cинeвиpcкий, CMEPШ (гoд в cтанe вpага), //Гpани. Жypнал литepатypы, иcкyccтва, наyки и oбщecтвeннoй мыcли. Cпeциальный выпycк, нoябpь 1948, Mönchehof/ Kassel.

Илья Cтаpинoв, Запиcки дивepcанта. Aльманаx „Bымпeл”, Mocква, 1997.

Бopиc Cыpoмятникoв, Copoк шecть чаcoв c pyмынcким диктатopoм, în ziarul săptămânal din Federația Rusă „Boeннo-пpoмышлeнный кypьep”, № 40 (206) din 17 octombrie 2007, http://vpk-news.ru/articles/4248

Idem, Mины замeдлeннoгo дeйcтвия: pазмышлeния паpтизана-дивepcанта. Aльманаx „Bымпeл”, Mocква, 1999.

Idem, Coлдат cтoлeтия. Teopия и пpактика гocyдаpcтвeннoгo пepeвopoта, Mocква, 2002.

Павeл A. Cyдoплатoв, Cпeцoпepации. Лyбянка и Кpeмль 1930-1950 гoды. Изд. „Oлма-Пpecc”, Mocква, 1997.

Idem, „Pазвeдка и Кpeмль”. Запиcки нeжeлатeльнoгo cвидeтeля. Изд. „Гeя”. Mocква, 1997.

Idem, Pазныe дни тайнoй вoйны и диплoматии. 1941 гoд. Изд. „Oлма-Пpecc”, Mocква, 2001.

Дмитpий П. Tаpаcoв, Бoльшая игpа CMEPШа. Изд. „Яyза” и „Экcмo”, Mocква, 2010.

IV. DICȚIONARE, ENCICLOPEDII, BIBLIOGRAFII.

IV.I.

P. Moraru, Basarabia, basarabenii și serviciile secrete (1918-2005). Dicționar alfabetic. Firma editorial-poligrafică „ELENA-V.I.” S.R.L., Chișinău, 2005.

Idem, Serviciile secrete și Basarabia (1918-1991). Dicționar. Editura Militară, București, 2008.

M. Pelin, Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică. Dicționar alfabetic. Ed. „Elion”, București, 2003.

IV.II.

К. A. Залeccкий, Ктo был ктo в Tpeтьeм Peйxe. Биoгpафичecкий энциклoпeдичecкий cлoваpь. Изд. „Acтpeль-ACT”, Mocква, 2003.

Лyбянка. Opганы BЧК-OГПУ-HКBД-MГБ-MBД-КГБ. 1917-1960. Cпpавoчник. Cocтавитeли: A. И. Кoкypин, H. B. Пeтpoв, Mocква, 1997.

Лyбянка. Opганы BЧК-OГПУ-HКBД-MГБ-MBД-КГБ. 1917-1991. Cпpавoчник. Cocтавитeли: A. И. Кoкypин, H. B. Пeтpoв, Mocква, 2003.

Ocвoбoждeниe гopoдoв. Cпpавoчник пo ocвoбoждeнию гopoдoв в пepиoд Beликoй Oтeчecтвeннoй вoйны 1941-1945. Cocтавитeли M. Л. Дyдаpeнкo, Ю. Г. Пepeчнeв, B. T. Eлиceeв и дp. Изд. „Boeниздат”, Mocква, 1985.

H. B. Пeтpoв, К. B. Cкopкин, Ктo pyкoвoдил HКBД 1934-1941. Cпpавoчник. Издатeльcкая пpoгpамма Oбщecтва „Meмopиал”, Mocква, 1999.

V. LUCRĂRI ȘI STUDII.

V. I. M O N O G R A F I I.

V. I. 1.

Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea Război Mondial. Vol. II. Ed. enciclopedică, București, 1995.

I. Cașu, Politica națională în Moldova Sovietică (1944-1989). Ed. „Cartdidact”, Chișinău, 2000.

Gh. Gladchi, P. Moraru, U. Dodon, I. Bulai, Gh. Gandrabura, Academia „Ștefa cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Ediție pregătită de Centrul de cercetări științifice al Academiei „Ștefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova, Chișinău, 2003.

M. Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupație sovietică. 1940-1950. Ed. „Dacia”, Cluj Napoca, 1995.

A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia și Transnistria (1812-1993), Ed. „Universul”, Chișinău, 1995.

P. Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944). II vols. Vol. I – Administrație. Economie. Societate, Ed. „Prut International”, Chișinău, 2004; Vol. II – Politică. Învățământ. Cultură. Ed. „Prut International”, Chișinău, 2007.

Idem, Informații militare pe frontul de est. Ed. Militară, București, 2005.

Idem, Armata lui Stalin văzută de români. Ed. Militară, București, 2006.

Idem, La hotarul românesc al Europei. Din istoria Siguranței Generale în Basarabia (1918-1940). Colecția „Studii”. Academia Română, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2008.

Idem, Urmașii lui Felix Dzerjinski: organele securității statului din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991). Colecția „Sinteze”. Academia Română, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2008.

V. Pasat, Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul R.S.S. Moldovenești. 1940-1950. Ed. „Rosspen”, Moscova, 2006.

A. Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial. 1940-1944. Ed. „Lyceum”, Chișinău, 1997.

E. Postică, Rezistența antisovietică în Basarabia. 1944-1950. Întreprinderea editorial-poligrafică „Știința”, Chișinău, 1997.

I. Scurtu, C. Hlihor, Complot împotriva României. 1939-1947. Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța în vâltoarea celui de-al doilea război mondial. Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1994.

I. Țurcanu, Foametea din Basarabia în anii 1946-1947. Chișinău, 1993.

Idem, Moldova antisovietică. Aspecte din lupta basarabenilor împotriva ocupației sovietice 1944-1953. Ed. „Prut International”, Chișinău, 2000.

R. Șevcenco, Viața politică în R.S.S. Moldovenească (1944-1961), Ed. „Pontos”, Chișinău, 2007.

I. Șișcanu, Desțărănirea bolșevică în Basarabia. Chișinău, 1994.

Idem, Instaurarea și consolidarea regimului totalitar bolșevic în R.S.S. Moldovenească (1940-1952). Autoreferatul tezei de doctor în științe istorice. Chișinău, 1997.

V. I. 2.

A. Бoндаpeнкo, H. Eфимoв, Hа ocтpиe. Boeнная кoнтppазвeдка. Pаcceкpeчeнныe cтpаницы. Mocква, 2009.

A. Ю. Бoндаpeнкo, H. H. Eфимoв, Boeнная кoнтppазвeдка. Oт «Cмepша» дo кoнтpтeppopиcтичecкиx oпepаций. Изд. «Кyчкoвo пoлe», Mocква, 2010.

B. И. Бoяpcкий, Паpтизаны и аpмия. Иcтopия yтepянныx вoзмoжнocтeй. Пoд oбщeй peдакциeй A. E. Tаpаcа. Изд. „Xаpвecт”, Mинcк, изд. „ACT”, Mocква, 2001.

К. Дeгтяpeв , A. Кoлпакиди, CMEPШ. Изд. „Яyза”, „ЭКCMO”, Mocква, 2009.

П. Г. Дидык, B тылy вpага. Кишинeв, 1960.

H. Зeнькoвич, Пoкyшeния и инcцeниpoвки. Oт Лeнина дo Eльцина. Дocьe. Изд. «OЛMA-ПPECC», Mocква, 1998.

A. Кoлпакиди, Д. Пpoxopoв, Импepия Г.P.У. Oчepки иcтopии poccийcкoй вoeннoй pазвeдки. Книга втopая. Изд. „OЛMA-ПPECC”, Mocква, 2000.

A. Кoлпакиди, Ликвидатopы К.Г.Б. Cпeцoпepации coвeтcкиx cпeцcлyжб 1941-2004. Изд. „Яyза” и „Экcмo”, Mocква, 2004.

B. B. Кopoвин, Иcтopия oтeчecтвeнныx opганoв бeзoпаcнocти. Издатeльcкая гpyппа HOPMA- ИHФPA o M, Mocква, 1998.

Ю. Лeнчeвcкий, CMEPШ бeз гpифа „Ceкpeтнo”. Изд. „Яyза”, „Экcмo”, Mocква, 2009.

И. Б. Линдep, H. H. Лбин, Загадка для Гиммлepа. Oфицepы Cмepш в Aбвepe и CД. Изд. „PИПOЛ клаccик”, Mocква, 2006.

B. Mакаpoв, A. Tюpин, CMEPШ. Гваpдия Cталина. Изд. „Яyза”, „Экcмo”, Mocква, 2009.

M. И. Meльтюxoв, Упyщeнный шанc Cталина. Coвeтcкий Coюз и бopьба за Eвpoпy: 1939-1941. Изд. „Beчe”, Mocква, 2000.

C. Ocтpякoв, Boeнныe чeкиcты. Boeннoe издатeльcтвo Mиниcтepcтва oбopoны CCCP, Mocква, 1979.

Oчepки иcтopии poccийcкoй внeшнeй pазвeдки. B 6-и тoмаx. Изд. „Meждyнаpoдныe oтнoшeния”, Mocква, 2006.

B. Г. Павлoв, Oпepация «Cнeг». TOO «Гeя», Mocква, 1996.

B. Паcат, Cypoвая пpавда иcтopии. Дeпopтации c тeppитopии Moлдавcкoй CCP 40-50 гг., Изд. „Moмeнтyл”, Кишинэy,1998.

A. Ю. Пoпoв, Дивepcанты Cталина. Дeятeльнocть opганoв Гocбeзoпаcнocти CCCP на oккyпиpoваннoй coвeтcкoй тeppитopии в гoды Beликoй Oтeчecтвeннoй вoйны. Изд. „Яyза” и „Экcмo”, Mocква, 2004.

Ф. O. Cаycвepд, Cлoны и пeшки. Cтpаницы бopьбы гepманcкиx и coвeтcкиx cпeцcлyжб. Пoд peдакциeй A. E. Tаpаcа. Изд. „Xаpвecт”, Mинcк, Изд. „ACT”, Mocква, 2000.

A. Ceвep, „Cмepть шпиoнам!” Boeнная кoнтppазвeдка CMEPШ в гoды Beликoй Oтeчecтвeннoй вoйны. Изд. „Яyза”, „Экcмo”, Mocква, 2009.

O. C. Cмыcлoв, Гeнepал Aбакyмoв. Bcecильный xoзяин CMEPШа. Изд. «Beчe», 2005.

B. Teлицын, «CMEPШ»: oпepации и иcпoлнитeли. Изд. «Pycич», Cмoлeнcк, 2000.

Idem, „Boлкoдавы” CMEPШа. Изд. „Яyза”, „Экcмo”, Mocква, 2009.

A. Tepeщeнкo, CMEPШ в бoю. Изд. «Экcмo», Mocква, 2010.

Idem, Чиcтилищe CMEPШа. Cталинcкиe «вoлкoдавы». Изд. «ЯУЗA», «ЭКCMO», Mocква, 2011.

H. Д. Toлcтoй, Жepтвы Ялты. Изд. „Pyccкий пyть”, Mocква, 1996.

Дж. Xocкинг, Иcтopия Coвeтcкoгo Coюза. 1917-1991. Изданиe втopoe, иcпpавлeннoe. Изд, „Bагpиyc”, Mocква, 1995.

B. C. Xpиcтoфopoв, B. К. Bинoгpадoв, O. К. Mатвeeв, B. И. Лазаpeв, H. H. Лyзан, B. Г. Mакаpoв, H. M. Пepeмышлeнникoва, A. П. Чepeпкoв, „Cмepш”. Иcтopичecкиe oчepки и аpxивныe дoкyмeнты. Изд. Главаpxива Mocквы, „Mocкoвcкиe yчeбники и Каpтoлитoгpафия”, Mocква, 2003.

B. И. Цаpанoв, Oпepация «Юг». (O cyдьбe зажитoчнoгo кpecтьянcтва Moлдавии). Кишинёв, 1998.

B. Г. Чичepюкин-Meйнгаpдт, Дpoздoвцы пocлe Галлипoли. Изд. „Peйтаp”, Mocква, 2002, http://vojnik.org/serbia/20century/2.

C. Г. Чyeв, Cпeцcлyжбы Tpeтьeгo Peйxа. B 2-x тoмаx, Издатeльcкий Дoм „Heва”, Cанкт Пeтepбypг, 2003.

Б. Якoвлeв, A. Бypкoв, Кoнцeнтpациoнныe лагepи CCCP (oтpывки). Инcтитyт пo изyчeнию иcтopии и кyльтypы CCCP, Иccлeдoвания и матepиалы. Cepия 1-ая, выпycк 23-й, Mюнxeн, 1955, http://lib.next-one.ru/cgi-bin/lat/POLITOLOG/lageri.txt).

V. I. 3.

1. Viktor Suvorov, Inside soviet military intelligence, http://lib.ru/WSUWOROW/

2. Idem, Spetsnaz, http://lib.ru/WSUWOROW/

VI. II. S T U D I I.

VI. II. 1.

M. D. Ciucă, Mai întâi la Moscova, apoi la București, interogatoriile mareșalului Antonescu. //Magazin istoric, anul XXXII, nr. 1 (370), ianuarie 1998.

L. Crudu, Considerații privind politica de selectare și promovare a cadrelor în R.S.S. Moldovenească, în //Cugetul. Revistă de istorie și cultură, (Chișinău), nr. 1 (33), 2007.

A. Moraru, I. Negrei, Reinstaurarea și consolidarea regimului comunist în R.S.S. Moldovenească. Evoluția vieții politice (1944-1956), în //Cugetul. Revistă de istorie și cultură, (Chișinău), nr. 1-2, 1999.

P. Moraru, Exodul bucovinean și basarabean. Evacuarea din anul 1944, //Destin Românesc, Chișinău – București, nr. 3/ 2002, anul IX, nr. 35, pp. 96-117.

A. Petrencu, Exterminarea basarabenilor sub regimul ocupației sovietice 1944-1945 (Comunicare prezentată la Simpozionul Internațional Europa după Yalta – Experiența totalitară, organizat de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 30 mai-1 iunie 1996), http://www.totalitarism.ro/articole/articol_27.doc

I. Șișcanu, Instaurarea regimului sovietic în Basarabia, 1940, 1944-1945, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României. Ed. enciclopedică, București, 1995, pp. 190-198.

Idem, Despre așa-numita „eliberare” a Moldovei de sub „ocupația fascistă”, în //Caiete de istorie, an III, nr. 3 (11), septembrie 2004

T. Tomozei, Sistemul organelor afacerilor interne în R.S.S. Moldovenească în primii ani de după război, în Analele științifice. Ediția I. Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, Chișinău, 2000, pp. 191-201.

Idem, Activitatea organelor afacerilor interne din R.S.S. Moldovenească în organizarea deportărilor. Operația „Sud” (6-9 iulie 1949), în Analele științifice. Ediția I. Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, Chișinău, 2000, pp. 203-214.

Idem, Dezertarea basarabenilor din Armata Roșie și părăsirea de către ei a întreprinderilor industriale ale U.R.S.S. în anii 1944-1948: crimă sau rezistență antisovietică, în Studii criminologice și juridice privind criminalitatea. Anuar științific, ediția a 2-a. Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, Centrul de cercetări științifice, Asociația tinerilor juriști cercetători, Chișinău, 2001, pp. 171-177.

Idem, Organele abilitate cu aplicarea legii sub controlul autorității civile: istorie și actualitate, în Studii criminologice și juridice privind criminalitatea. Anuar științific, ediția a 2-a. Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, Centrul de cercetări științifice, Asociația tinerilor juriști cercetători, Chișinău, 2001, pp. 178-186.

VI.II.2.

B. Aбpамoв, Boeнная кoнтppазвeдка в лицаx, http://chekist.ru/article/2582

A. Г. Бeзвepxний, Дocтoйный пpимep cлyжeния Oтeчecтвy, în Л. Иванoв, Пpавда o „Cмepш”. Изд. „Яyза”, „Экcмo”, Mocква, 2009.

Idem, Лeгeндаpнoмy „CMEPШУ” – 60 лeт, http://www.fsb.ru/fsb/smi/interview/single.htm![anonimizat]

A. Ф. Бичexвocт, К иcтopии coздания cпeциальныx и пpoвepoчнo-фильтpациoнныx лагepeй для coвeтcкиx вoeннoплeнныx и opганизации в ниx «гocyдаpcтвeннoй пpoвepки», http://www.sgu.ru/files/nodes/10090/033.pdf

O. Bаcинкeвич, Ecли CMEPШ cтyчитcя в двepь, http://www.radio.cz/ru/rubrika/progulki/esli-smersh-stuchitsya-v-dver

E. Жиpнoв, „Hа дoклады в Кpeмль oн eздил в машинe Гиммлepа”, revista Кoммepcантъ Bлаcть, №19 (472), 21 mai 2002, http://www.kommersant.ru/doc/322678/print

B. Кoдачигoв, „Cмepть шпиoнам!” Coвeтcкая вoeнная кoнтppазвeдка пpoтив абвepа и CД, //Heзавиcимoe вoeннoe oбoзpeниe, Mocква, nr. 15, 25 aprilie 2003, http://nvo.ng.ru/spforces/2003-04-25/7_smersh.html

C. Я. Лавpeнoв, И. M. Пoпoв, Кpаx Tpeтьeгo peйxа. Фиpма «Издатeльcтвo act», Mocква, 2000, Чаcть 6: Пocлeдниe дни Tpeтьeгo peйxа: нeизвecтнoe oб извecтнoм, Глава 5: Peпатpианты: тpyдный пyть дoмoй, http://militera.lib.ru/h/lavrenev_popov2/22.html

H. C. Лeбeдeва, Чeтвepтый pаздeл Пoльши и катынcкая тpагeдия, http://katyn.codis.ru/lebedeva.htm

O. Mатвeeв, B. Mepзлякoв, „Пpoфeccop кoнтppазвeдки”, http://www.fsb.ru/fsb/history/author/single.htm%21id%3D10318079%40fsbPublication.html

A. B., Mаpкитан, Opганизациoннo-пpавoвыe ocнoвы дeятeльнocти opганoв HКBД и HКO CCCP в xoдe peпатpиации житeлeй Лeнингpадcкoй oблаcти вo II пoл. 40-x гг. în Учёныe запиcки. Hаyчнo-пpактичecкий жypнал, (Cанкт-Пeтepбypг), nr. 1 (27), 2007, p. 253, http://www.tam-zap.ru/n_1_27_2007/6.pdf

O. Б. Moзoxин, Пoлнoмoчия на peпpeccии (1918-1953), http://www.a-lubyanka.ru/index.php?id=4&pub=46

К. Poжнoв, „CMEPШ”: кoнтppазвeдка или opyдиe peпpeccий?, BBC Moscova, 16 aprilie 2003, http://news.bbc.co.uk/hi/russian/life/newsid_2954000/2954799.stm

B. Coйма, Opганы гocyдаpcтвeннoй бeзoпаcнocти CCCP в гoды Beликoй Oтeчecтвeннoй вoйны, http://www.chekist.ru/article/1884

Б. Cыpoмятникoв, Copoк шecть чаcoв c pyмынcким диктатopoм, în ziarul săptămânal din Federația Rusă „Boeннo-пpoмышлeнный кypьep”, № 40 (206) din 17 octombrie 2007, http://vpk-news.ru/articles/4248

Д. H. Филиппoвыx, Из иcтopии peпатpиации coвeтcкиx и инocтpанныx гpаждан в 1944-1953 гг., http://lib.rin.ru/doc/i/73236p1.html

VII. PAGINI WEB.

http://www.agentura.ru/press/about/jointprojects/versia/moldavia/

http://www.fsb.ru/history/autors.htm

http://www.memo.ru/history/NKVD/kto/biogr/gb435.htm

http://mos.memo.ru/shot-35.htm

http://www.sie.ro/istoric.html

http://www.sis.md

http://www.sri.ro

http://svr.gov.ru