Dimensiunea Mistagogică a Postului Mare
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Lucrare de licență
Dimensiunea Mistagogică a Postului Mare
Coordonator,
Lect. Univ. Dr. Cristian Cercel
Absolvent,
ADRIAN ALEXANDRU IGNAT
CRAIOVA 2016
Postul Mare are o greutate covârșitoare în actul mântuirii pe care Mântuitorul Iisus Hristos a darut-o lumii și pe care noi, prin eforturi personale consistente și continue, trebuie să ne-o impropriem spre dobandiera Împărăției lui Dumnezeu. Odată cu deschiderea ușilor Împărăției Cerurilor de către Domnul Hristos, prin supremul act din istoria mântuirii, și anume, Învierea cea din morți, începe o tensionată și crâncenă luptă a noastră cu elementele psiho-somatice pervertite de păcat ce ne țin departe de comuniunea directă cu Dumnezeu. Postul cel Mare are o importanță deosebită deoarece el este cadrul luptei pe care noi o dăm cu pornirile păcătoase ale trupului și sufletului. El este mediul special în cadrul căruia virtuțile încolțesc, cresc și ajung să înflorească asemenea celor mai frumoase flori. Împodobiți fiind cu minunatele daruri izvorâte de adevăratul post, atât trupesc, dar mai ales sufletesc, ajungem să reparcurgem istoria mântuirii omului schimbând-o, eliminând astfel păcatul din ea și cultivând virtutea, căci numai așa putem să ne situăm în cea mai intimă relație de solidaritate cu Mântuitorul Hristos, în Jertfa Sa. Prin împărtășirea continuă cu Trupul și Sângele Mântuitorului din timpul Postului Mare ne asigurăm o permanentă unitate cu El, devenind astfel contrupesti, fiind luați în ființa Sa în momentul Patimilor, fiind purtați în chip deosebit și în momentul Învierii, căci dacă ne aflăm în unire cu Hristos în momentul morții Sale, cu siguranță ne vom afla și în momentul cel mai important din istorie, Învierea și mântuirea tuturor celor ce s-au aflat împreună cu El în suferință. Din Învierea Domnului își trage Postul Mare deosebita importantă, căci este perioada anticipativă celui mai mare eveniment pe care întreaga creație l-a trăit. Aceasa s-a cutremurat de spaimă văzând pe Dumnezeu spânzurat pe lemn, ca mai apoi să se minuneze și să dea slava cuvenită Creatorului și Mântuitorului, Celui care a restabilit la nivel cosmic cele ce au fost stricate de către Adam prin căderea sa.
Am ales să tratez această temă datorită importanței covârșitoare pe care o are în actul de împropriere a mântuirii aduse de Mântuitorul Hristos, cât și din dorința de a efectua o cercetare mai amplă cu privire la subiect, cercetare prin care urmăresc dobândirea de noi cunoștințe cu privire la Postul Mare, și deslușirea, pe cât posibil, a misticii lui, pentru a o face cât mai ușor de înțeles către cititori. De asemenea, încercarea de a trata cât mai multe aspecte ale Postului reprezintă cea mai mare provocare de până acum, iar complexitatea și importanța temei face că viitoarea luptă să fie una cu mine însumi, în încercarea de a așterne pe hârtie cele mai profunde cunoștințe dobândite atât în urma celor opt ani de studiu al Teologiei, cât și din cercetarea efectuată în acest an final al facultății. Sper ca întreaga muncă pe care o voi depune în atenta întocmire a lucrării să aibă rezultatul scontat, și anume, întocmirea unei lucrări cât mai comple, care să facă ușoară înțelegerea misticismului Postului Mare.
Datorită permanentei actualități pe care Jertfă și Învierea Mântuitorului o au, Postul Mare se află și el într-o permanentă împărtășire din actualitatea acestora, deoarece este perioada pregătitoare acestor evenimente deosebite din istoria omenirii. Așadar, Postul cel Mare se află într-o permanentă actualitate și actualizare, căpătând noi și noi sensuri, pe care noi suntem chemați de către Biserică să le descoperim. Postul Mare nu suferă de lipsa de sensuri noi, căci fiind legat de Înviere, dobândește permanent sensuri noi în fiecare treaptă a evoluției noastre spirituale. El este un ocean de sensuri pe care le capătă continuu de la Izvor, făcându-se nouă accesibile doar prin creșterea duhovnicească.
Problema din ziua de astăzi nu o reprezintă greșită impresie că Postul Mare este lipsit de sensuri, ci faptul că noi suntem lipsiți de puterea de a le descifra și experia, toate acestea datorită grelelor păcate în care ne-am cufundat și din care ne este imposibil să ieșim, căci în sufletul nostru pervertit de spiritul acestei lumi, nu se mai cuibărește duhul smereniei și al pocăinței. Aceasta fiind situația în care se găsește omul modern, se impune o covârșitoare acțiune de redescoperire a mistagogiei Postului Mare, căci cu cât ne depărtăm de Dumnezeu, cu atât mai mult se ascund sensurile deosebite ale acestuia. Între primii mari părinți care au început această acțiune de descifrare a tainelor se află și părintele Alexander Schmemann, a cărui carte emblematică „Postul Mare” va sta la baza lucrării de față. În “Postul Mare”, părintele Schmemann reușește să trateze într-un mod deosebit cele mai importante aspecte ale perioadei ante-pascale, expunându-le cititorilor sensurile care pentru marea majoritate erau ascunse. Având la bază lucrarea părintelui Schmemann, și lucrarea de față își propune deslușirea mistagogiei, îmbinând, de asemenea, cele mai frumoase reflectări ale mai multor autori, care vin să completeze cele spuse de părintele Schmemann. Nu în cele din urmă, va exista și contribuția mea, care nu va fi doar în a îmbina cuvântările marilor părinți, ci și de a pune pe hârtie reflecțiile mele cu privire la subiect, atât cât am reușit să acumulez în anii de studiu.
În cuprinsul lucrării va exista o parte istorică, în care se va expune modul în care Postul cel Mare a luat naștere și cum s-a dezvoltat el până la formă de astăzi, cât și partea de mistagogie a acestuia, în care se vor detalia aspectele esențiale.
Partea de mistagogie va fi împărțită în mai multe subcapitole, fiind tratate duminicile premergătoare acestuia, cele șase duminici propriuzise, cât și cele mai importante particularități. Prin duminicile premergătoare, voi urmări prezentarea stărilor pe care omul trebuie să le trăiască pentru a dobândi un post corespunzător Învierii Domnului, cât și virtuțile pe care acesta trebuie să le cultive spre împărtășirea de roadele ei, deoarece Postul are nevoie de anumite elemente pentru a fi unul izvorâtor de sfințenie. Prin cele șase duminic ale Postului se urmărește un dublu scop, acela al prezentării celor mai mari modele de viața duhovnicească pe care Biserica le-a avut, cât și cele mai importante biruințe ale Bisericii în fața atacatorilor de-a lungul timpului. Prin Duminica Sfântului Grigorie Palama, a Sfântului Ioan Scărarul și Cuvioasei Maria Egipteanca se urmărește aducerea reală în mijlocul nostru a celor mai bineplăcuți sfinți ai Domnului, astfel noi având modele de urmat în bătălia pe care o dăm de-a lungul Postului Mare.
De asemenea, foarte importante sunt particularitățile Postului, elementele noi pe care le aduce față de celelalte perioade. Vom vedea importanța pe care Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul îl are în stabilirea cadrelor slujbelor și atitudinilor din perioada ante-pascala, esențialitatea Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul unită sinergic cu metania, prin cererea de duhuri ale virtuților și alungarea duhurilor necurate, și puterea pe care Liturghia Darurilor mai înainte sfințite ne-o comunică prin împărtășirea deasă cu Prea Curatul Trup și Sânge al Mântuitorului, care are rolul de suport al vieții duhovnicești și trupești, îndreptându-ne spre împărtășirea bucuriei ce va avea loc în Ziua Învierii Domnului.
În finalul lucrării se va prezenta opinia formulată de părintele Alexander Schmemann cu privire la cele două sensuri pe care postul le are, postul total și postul ascetic, pentru eliminarea confuziilor legate de canoanele ce par a fi în interdicție cu privire la săvârșirea Sfintei Euharistii, cât și rezumarea percepției pe care oamenii din ziua de astăzi o au față de post, în încercarea susținută de redescoperire a sensurilor pe care societatea secularizată de astaizi nu le mai poate desluși.
Prin efortul pe care îl voi depune în întocmirea acestei lucrări cât și prin urmărirea atentă a acestui plan, sper ca rezultatul final să fie unul care să-și merite locul pe firul acțiunii de redescoperire a sensurilor misticii Postului Mare pe care părintele Schmemann cât și alți părinți ai Bisericii au început-o, strădania mea nefiind astfel în zadar.
Cuprins
I. Reglementări canonice cu privire la Postul Mare
II. Mistagogia Postului Mare
II.1. Duminicile premergătoare Postului Mare – pregătire și anticipare a virtuților postului
II.1.1. Duminica lui Zaheu
II.1.2. Duminica Vameșului și Fariseulu
II.1.3. Duminica Fiului Risipitor
II.1.4. Duminica Înfricoșătoarei Judecăți
II.1.5. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai
II.2. Duminicile Postului
II.2.1. Duminica Ortodoxiei
II.2.2. Duminica Sfântului Grigorie Palama
II.2.3. Duminica Sfintei Cruci
II.2.4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul
II.2.5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca
II.2.5.1. Sâmbăta lui Lazăr
II.2.6. Duminica Floriilor
II.3. Specificităti liturgice ale Postului Mare
II.3.1. Canonul Sfântului Andrei Criteanul
II.3.2. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul
II.3.3. Liturghia Darurilor mai înainte sfințite
III. Cele două sensuri ale postirii, potrivit părintelui Alexander Schmemann
IV. Postul în condițiile lumii contemporane
V. Concluzii
Bibliografie
I. Reglementari canonice cu privire la Postul Mare
Istoria ne arată că religiile existente la nivel global, fie politeiste, fie monoteiste, au avut printre manifestările de credință externe și postul. Potrivit învățăturii creștine, postul este un act de cult și, totodată, ajută la desăvârsire.
“Postul Paștilor, Păresimilor sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului este cel mai lung și aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe; de aceea în popor este numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelență.” Scopul inițial al Postului Mare era pregătirea catehumenilor, a celor ce doreau să devină membrii deplini ai Bisericii, pentru botezul ce urmau să-l primească la Sf. Paști și totodată, el reprezenta un mijloc de a căpăta vrednicia cuvenită pentru comemorarea Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Dintru început trebuie notat că Postul Mare nu a fost înca de la aparitia sa așa cum îl cunoaștem noi astăzi. De-a lungul timpului, el a trecut printr-un lung proces de dezvoltare, luând forma cunoscută nouă în secolul 4.
Urmărind evoluția sa, se pare că , “la mijlocul secolului al II-lea, Biserica nu cunoștea decât o scurtă perioadă de post, înaintea comemorării anuale a Paștilor, dar chiar și aceast post era respectat în mod diferit, în zone diferite.” “Astfel, după mărturiile lui Irineu, Tertulian, Dionisie al Alexandriei, unii posteau numai o zi, alții două, adică vinerea și sâmbăta înainte de Paști, alții trei zile, iar alții mai multe zile, chiar până la șase săptămâni înainte de Paști”
Cu privire la originile Postului Mare, “Ieronim, cum și unii părinți și scriitori bisericești dau postului o origine apostolică.” Tratând despre Postul Mare, Fericitul Ieronim, face deosebire între postul ante pascal, adică cel de până la Săptămâna Patimilor, și cel pascal, adică din Săptămâna Patimilor. Această împărțire pe care o face Fericitul Ieronim o întâlnim de la începutul secolului III și împărțea Postul cel Mare în două părți. Postul Păresimilor ce ținea până la Duminica Floriilor și care avea o durată variabilă, și Postul Paștilor ce ținea de la Duminica Floriilor până la Duminica Paștilor. Momentul în care se încearcă uniformizarea postului în Biserică îl reprezintă Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde se stabilește că Postul Păresimilor să fie de patruzeci de zile.(Canonul 50) Cu toate acestea, calculul Postului s-a făcut diferit, după cum a considerat fiecare. “Păresimile, unii dintre noi le socotesc de șase săptămâni, cei dinspre apus, Libia toată și Egiptul, împreuna cu cei din Palestina, iar alții de șapte, ca cei din Constantinopol și neamurile din jur, pană în Fenicia”
De asemenea, unii posteau patruzeci de zile, alții treizeci și șase, calculând șapte săptămâni a câte cinci zile, la care mai adăugau și Sâmbăta Patimilor. Alții posteau șapte săptămâni întregi, iar alții șase. În aceste zile de post, Sf. Părinți au stabilit rânduieli ce opresc credincioșii de la carne, cât și produsele rezultate de la animale. Este o perioadă de regim vegetarian cu prescripții diferite pentru mireni, clerici și în special monahi, cei din urmă având cele mai multe prescripții și cel mai greu post.
Această durată de patruzeci de zile a Postului Mare își are adânci rădăcini vechi-testamentare, însă în special nou-testamentare. El reprezintă postul pe care Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos l-a ținut înainte de a-și începe misiunea Sa. Omul trebuie să ia ca model pe Mântuitorul Hristos, căci El a biruit pe satana în pustie tocmai pentru a-i arăta că are puterea aceasta asupra lui, putând cu ușurință să-l înfrângă datorita sfințeniei Sale.
Cu toate că patruzeci de zile par o perioadă destul de intelungata, totuși, pentru crestintii drept credincioși Postul Mare nu a reprezentat o piedică, deoarece ei erau învățați cu practicile speciale cu care acesta venea. Nu același lucru s-a întâmplat în apusul Europei, unde catolicii, considerând postul prea lung și aspru, au recurs la îndulcirea regimului alimentar, ajungând ca în unele zile să consume lapte, ouă și brânză.
Cu privire la Postul Mare, există numeroase prescripții și canoane. Observând obiceiul credincioșilor de a întrerupe postul în Joia Mare, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea vine și-l înfierează, recomandând contrariul, și anume post mai aspru, mâncare uscată, căci încep Patimile Mântuitorului, perioadă în care și nouă, credincioșilor, ni se cere mai mult. De asemenea, Constituțiile Apostolilor, ne recomandă ca în ultima săptămână să postim astfel : “În zilele Paștilor, postind începând din ziua a-2-a( luni) până vineri și sâmbăta șase zile, întrebuințând numai pâine și sare și legume și bând apă, iar de vin și de carne abțineți-vă în aceste zile, căci sunt zile de întristare, nu de sărbătoare; iar vineri și sâmbătă să postiți, acei cărora le stă în putință, negustând nimic până la cântarea cocoșului din noapte.”
De asemenea, “în secolul VII, canonul 56 al Sinodului Trulan(692) interzice, sub pedeapsa caterisirii și excomunicării, consumarea hranei provenită de la animale în timpul păresimilor, osândind astfel direct obiceiul armenilor și al apusenilor de a mânca lapte, ouă, brânză în sâmbetele și duminicile acestui post.” Iar “dacă vreun episcop, presbiter sau diacon, sau protodiacon, sau ceteț, sau cântăreț nu postește Sfântul și Marele post al Paștilor, sau miercurea, sau vinerea, să se caterisească; fără numai dacă va fi împiedicat de slăbiciune trupească; iar dacă va fi laic, să se afurisească.” După cum vedem în canonul 48 al Sfantuiui Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, în secolul IX se pare că monahii nu mâncau decât o dată pe zi, și numai cei ce lucrau fizic aveau dreptul de a mai gusta pâine și la ceasul IX, adică ora 15.00. Postul de atunci era mult mai aspru decât cel pe care îl știm noi astăzi, toate zilele fiind de ajunare până la ceasul al IX-lea. “În tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână se mănâncă uscat o singură dată pe zi, iar sâmbăta și duminică de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn și puțin vin.” De asemenea, se mai dezleagă la vin și untdelemn la sărbătorile fără ținere cum ar fi: aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul, Sfinții 40 de mucenici, joia Canonului celui mare și vinerea Acatistului, înainte-serbarea și după-serbarea Buneivestiri, Sfântul Gheorghe. La praznicul Buneivestiri și în Duminica Floriilor Biserica a stabilit dezlegare și la pește. Cu privire la slujbele din Postul Mare, canoanele 49 și 52 trulan prevăd ca Liturghia să nu se săvârșească decât sâmbătă, duminică și la sărbătoarea Buneivestiri, iar în restul săptămânii să se săvârșească Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, socotită a fi mai potrivită pentru perioada în care ne aflăm. Sărbătorirea martirilor este oprită în timpul săptămânii, ei sărbătorindu-se doar sâmbăta sau duminică. De asemenea, Biserica a interzis în post serbarea zilelor onomastice și nunțile, căci caracterul lor nu se potrivește cu cel al Postului și al finalității lui.
“Cu privire la timpul când începe Postul Mare și durata lui, sfânta Biserică a hotărât că el să înceapă de luni, după Duminica Izgonirii lui Adam din rai și să sfârșească în noaptea Paștelui, la Înviere, durând deci, șapte săptămâni”
II. Mistagogia Postului Mare
Trebuie menționat că, la baza lui, Postul avea la începuturi un caracter catehumenal, ce mai târziu este înlocuit de un caracter penitențial. Era numit și un post al catehumenilor, deoarece la finalul lui , catehumenii, cei ce voiau să devină membri ai Bisericii, erau botezați și integrați deplin în sânul ei. Dacă la început era suficientă mărturisirea credinței pentru a fi botezat, odată cu apariția ereziilor s-a simțit nevoia ca cei ce urmau să fie botezați să fie instruiți, să fie învățați adevărurile de credință ale Bisericii. Tocmai de aici rezultă caracterul catehumenal al postului. Era perioada în care catehumenii erau instruiți și duși treptat spre finalitatea vieții spirituale, Învierea lui Hristos.
Însă, după cum am spus, treptat, caracterul catehumenal al Postului Mare pălește în fața celui penitențial. Postul Mare devine o perioadă de pregătire a sufletului pentru primirea patimilor, morții și Învierii Domnului.
Prin post, toate elementele Chipului lui Dumnezeu din om sunt îndreptate spre Hristos. Toate elementele psiho-somatice ale omului își au ca scop întâmpinarea și primirea lui Hristos la Învierea Sa. Acesta este scopul postului, dobândirea de puteri duhovnicesti pentru a lupta cu duhurile necurate, de a ne descătușa din obezile în care ne-a pus diavolul și de a ieși în întâmpinarea lui Hritos, Mirele ce vine în miezul nopții. Pentru că sufletul să prindă puteri, trupul trebuie descătușat de patimile ce îl țin legat și nu-i dau posibilitatea să se înalțe către Dumnezeu.
Atât timp cât trupul e afundat în patimi, puterea sufletului scade. Postul n-a fost rânduit în scopul de a chinuii trupul, știut fiind că “trupul este locaș al Duhului Sfânt”, ci “este o acțiune de reprimare a patimilor, este o lucrare de îndreptare a fiiniței noastre căzută din cauza păcatului.” “Postul pe care l-a statornicit Biserica îmblânzește – precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – poftele, domolește pasiunile rele, îndepărtează visurile urâte, vindecă durerile, sau cum spune cântarea Bisericii “stinge patimile trupului cele arzătoare””
Dacă Biserica a pus postul ca act premergător al Patimilor și morții Domnului, înseamnă că acesta este întradevăr o armă necesară pentru pregătirea noastră de a-l primi pe Hristos cel Înviat și de a ne lupta cu influențele rele din viața noastră. “Biserica, recomandând postul, a arătat cum trebuie săvârșit pentru smerirea trupului și a pasiunilor lui, ca să nu îngreuieze sufletul în efortul lui spre desăvârșire.
Prin Postul Mare, noi toți așteptăm Patimile și moartea Domnului, căci acestea “ne privesc pe toți și se adresează de aceea conștiinței noastre a tuturor. Toți suntem chemați în fața Crucii, toți asistăm la drama sângeroasă care se desfășoară pe ea, în sufletul și trupul celui răstignit și al nostru.” Căci, “la Hristos cel Înviat se ajunge numai prin Hristos cel răstignit. Precum Mântuitorul a ajuns la Înviere numai pe drumul de lacrimi și sânge al Golgotei, tot așa și noi, ucenicii Lui ajungem la învierea sufletească numai prin purtarea crucii noastre, potrivit chemării Sale” “Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze mie.”( Luca 9,23)
Rânduiala cultică a Postului Mare pune sufletul omenesc în fața lui Iisus Hristos, în toată înfățișarea și goliciunea lui, suflet omenesc așa cum este: micșorat și urâțit de păcat, pătimaș, slab, schimbător, uitător și căzător.” “Spiritul este – zice Domnul – osârduitor, iar carnea neputincioasă.” (Matei, 26,41) “Sufletul nostru este chemat și întors în sine, ajutat să se recunoască și să se refacă, făcut conștient de despărțirea și de apropierea lui Dummezeu de sufetul omenesc.”
“Chemarea lui Hristos la fericire este chemarea care nu ne cere răspunsul rostit cu buzele, ci cu ritmul vieții noastre trăită în Dumnezeu.” Această rostire pe care ne-o cere Mântuitorul Hristos se dobândește doar pe calea postului și a rugăciunii. “Acest post adevărat și bineprimit are ca țintă supremă curăția inimii în care strălucește Lumina cea de-a pururi înveselitoare a vederii lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: “Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Pe acest temei s-au creat minunatele stihiri ale Triodului: << Moise, vânător de Dumnezeu s-a făcut, cu postul de 40 zile, curățindu-și ochii sufletului. În muntele Horeb, curățându-se Ilie a văzut pe Dumnezeu. Să ne curățim și noi inima cu postul și vom vedea pe Hristos.>> Dar, de la un aspect al vieții interioare sumbru, cenușiu, la celălalt aspect în ținuta duminicală, calea este grea de străbătut, dar nu ne este imposibilă această nevoință.” Nu este imposibilă, deoarece, după cum ne învață Sfinții Părinți, postul nu e dat pentru slăbirea omului, ci pentru întărirea lui, pentru întărirea lui în săvârșirea binelui și în luptă continuă în care este purtat de către cel ce vrea să ne devieze de la calea cea dreaptă.
Prin parcurgerea Postului Mare, încercăm cu toate puterile să ne facem vrednici de a lua parte la Învierea Domnului, “dar pentru că postul să fie vrednic de laudă, nu-i de ajuns numai să ne înfrânăm de la mâncări; trebuie să postim post primit și bineplăcut lui Dumnezeu. Iar postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfeli, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora este post adevărat. În ele stă postul cel bun.” După cum vedem, Sfântul Vasile cel Mare subliniază necesitatea înfrânării patimilor, a luptei cu instinctele păcătoase. El nu presupune doar înfrânare de la mâncare, ci și mai important, înfrânarea de la toate lucrurile rele ce ne pot priva de harul lui Hristos și de roadele Învierii Sale. “Postul este o înfrânare, o înfrânare conștientă, cu sens și consecvență, de la tot ce este necurat și neveșnic. Postul nu este numai decât o înfrânare negativă, nu! El este și o revenire pozitivă către adevăr, este o gustare din viața adevărată.”
“Postul Mare este cel ce ne cheamă la realitate și la realitate și la înțelegerea mântuirii noastre – în penitență, meditație și rugăciune. Ne cheamă să petrecem cu Iisus Hristos anii vieții și zilele Patimilor Lui, să-L însoțim pe drumurile sublimelor Lui învățături și ale dumnezeistilor Lui minuni și fapte și să mergem cu El la Ierusalim, să-L privim slăvit ca Mesia, apoi îmbrâncit în rușine de blastemător și insultător, judecat și osândit cu talharii – Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.” Cu toate că Mântuitorul Hristos a înviat, Patimile și moartea Sa nu și-au pierdut și nu-și vor pierde niciodată gravitatea, răspunderea și durerea lor. Ele s-au petrecut și se petrec cu fiecare sărbătorire și răscolesc sufletul nostru pe care îl biciuiesc și-l sfâșie, și-l cheamă să privească drama mântuirii noastre, să vadă pe Mântuitorul Iisus Hristos țintuit în piroane, împuns cu sulița și încoronat cu spini.
Postul Mare nu face decât să ne pună în fața reactualizării Patimilor, morții și Învierii Mântuitorului cu sufletul pregătit, capabil de a primii inepuizabila taină. “Sufletul nostru este chemat și întors în sine, ajutat să se recunoască și să se refacă, făcut conștient de depărtarea și de apropierea lui Dumnezeu de sufletul omenesc. El este călăuzit pe calea pe care trebuie să-și regăsească asemănarea cu Dumnezeu, locul virtuții și al fericirii pierdute. În perspectiva crucii de pe Golgota, omul credincios se reculege, coboară, în adâncul său și gândește destinul său la lumina dumnezeiască a faptului crucii.” Postul Mare ne oferă mijloacele introspecției, reîntoarcerii în sine și statornicirea în meditație și reculegere, lucru ce duce la starea de conștientă cu privire la existent păcatului și imposibilitatea de a scăpa de el singuri. Această luminare dumnezeiască este cea care ne fixează pe drumul crucii, pe calea cea sigură în a scăpa de păcatele ce ne copleșesc și care se înmulțesc din ce în ce mai mult. Pentru a ieși învingători în această luptă continuă trebuie să îmbrățișăm taina crucii, să murim împreună cu Hristos , pentru că numai așa vom reuși să și înviem împreună cu El. Toate acestea în speranța că vom dobândi nemurirea, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în apostolul ce se citește la botez: “Știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare.” Acesta este temeiul nostru ultim al vieții, moartea în Hristos ce ne poartă prin învierea în Sa și ne duce la nemurirea în Hristos și împărtășirea de toate bunătățile izvorâte din jertfa Sa de bunăvoie.
“Postul Mare este, așadar, imitarea vieții pământești a lui Hristos. Prin acest mijloc cel ce postește îmbracă deja pe Hristos în timpul celor patruzeci de zile ale Postului Mare pentru a participa încă și mai deplin la Patima Sa și a ieși împreună cu El din mormânt, biruind asupra răului și a morții și iradiind de comuniunea Dumnezeirii Lui.”
II.1 Duminicile premergătoare Postului Mare – pregătire și anticipație a virtuților postului
II.1.1 Duminica lui Zaheu
Dorința
Încă cu mult timp înainte de a începe un post, Biserica ne anunță din timp că urmează un evenimtent important în viața noastră duhovnicească, eveniment ce trebuie pregătit prin post. Biserica a avut dintotdeauna puterea de a cunoaște foarte profund credincioșii, oamenii pe care îi are în grijă, și astfel a instituit o pregătire treptată pentru un eveniment. Cunoscând foarte bine străfundurile omului, și-a dat seama că el nu ar fi capabil să urce brusc trepte în viața duhovnicească, impundandu-se dirijarea treptată către stările superioare, după cum părintele Schmemann spune: “Cunoscând lipsa noastră de concentrare și teama “lumeasca” a vieții noastre, Biserica ne știe neputința de a ne schimba rapid, de a trece brusc de la o treaptă duhovnicească sau intelectuală la alta. Astfel, cu mult înainte ca nevointele Postului să înceapă, Biserica ne face atenți la seriozitatea lor și ne invită să medităm la semificatia acestora.” Perioada de pregătire a Postului implică cinci duminici anterioare ce indică credinciosului sentimentele și virtuțile care caracterizează Postul Mare și pe care el trebuie să le cultive. Acestea sumt: dorința( vameșul Zaheu), smerenia( vameșul și fariseul), întoarcerea sau reîntoarcerea( Fiul risipitor), Înfricoșata Judecată, Iertare` “Aceste prăznuiri sunt o pregătire în vederea luptelor duhovnicești ale Postului Mare, în timpul căruia fiecare trebuie să fie asemenea unui general care-și așează trupele, observă inamicul și meditează dinainte asupra armelor pe care le va folosi în războiul duhovnicesc.”
Prima duminică cu care Biserica ne pregătește pentru Postul Mare este Dumimica lui Zaheu vameșul. Ceea ce își propune să ne insufle această pericopă este dorința. Năzuința interioară de care dă dovadă Zaheu. Din evanghelie observăm că el întâmpină obstacole ca mulțimile și statura să prea mică pentru a-L vedea pe Hristos, dar cu toate astea își îndeplinește dorința, “căci o dorință puternică depășește limitele naturale ale omului; când își dorește cu pasiune ceva, el face lucruri de care , în mod normal, nu era capabil.” Omul se autodepășește, tinzând spre lucruri din ce în ce mai bune. Dar de unde această dorință în inima sa?!?. “Zaheu simțea omul decăzut dim el. Conștiința sa adormise sub povara grijilor zilei. Ochii săi sufletești erau umbriți de bani, inima sa putrezise în înșelare, cugetul său era limitat și nu știa altceva decât să trăiască pentru a muri, înșelând pe alții și nesocotind pe aproapele.” Ceea ce i-a aprims dorința a fost auzul veștii că Hristos Mesia va trece pe acolo. “Era o simplă curiozitate, proprie firii omenești, sau era dorinta sinceră de a-L vedea, de a-I auzi cuvântul, de a se convinge personal că Iisus nu este um simplu Om, ci însuși Mesia cel prezis de prooroci??”
Acțiunile sincere pe care Zaheu le-a luat după convorbirea cu Mântuitorul ne arată că intradevar, dorința lui a fost sinceră și lucrătoare, îndreptată spre pregătirea de a-L primi pe Hristos.
II.1.2 Duminica Vameșului și Fariseului
Smerenia
Duminica Vameșului și Fariseului este cea de-a II-a duminica premergătoare și este prima duminică a Triodului, De acum încolo toate slujbele poartă amprenta perioadei în care ne aflăm. “Este vorba de o pregătire specială care se desfășoară după anumite slujbe cuprinse în cartea liturgică numită “Triod”, fapt pentru care cele zece săptămâni care ne despart de luminatul praznic al Învierii poartă numele de “perioada Triodului”. Este um răstimp de neîncetate strădanii duhovnicesti – pocaință, rugăciune și fapte bune – ca prin practicarea lor să înlăturăm tot ce este rău în noi și să primim cu sufletele curate pe cel ce a biruit moartea prin Înviere, ca să înviem și noi cu sufletele către o viață nouă.” Denumirea de Triod vine de la cele trei imne sau ode specifice acestei perioade: Catavasiile La rău Babilonului, Ușile pocăinței și La mulțimea faptelor mele. Toate aceste imne exprimă o profundă și adevărata smerenie.
Așadar, cum am spus, prima duminică a Triodului este Duminică Vameșului și Fariseului. Este duminică în care Mântuitorul rostește deosebita pildă a rugăciunii, a modelului de urmat în rugăciune. Pilda ne prezintă două persoane ce merg la templu pemtru a se ruga, după cum însuși David Psalmistul spune: “Seara și dimineața și la amiezi spune-voi, voi vesti, și va auzi glasul meu.” Așadar, cei doi sunt prezenți la împlinirea datorie pe care o au față de Dumnezeu, aceea de a-i aduce lauda care I se cuvine. Mântuitorul a ales pentru această pildă două persoane diametral opuse. Un vameș și un fariseu. Ambele categorii erau cunoscute de către popor și aveau caracteristicile lor bine definite după cum vom vedea.
“Fariseul din Sfânta Scriptură era un om deosebit, credea el, făcea parte din acea partidă a acelor adepți și slujitori ai legii formale, prin care se moșteneau tradiții învechite; forme de cult depășite, fără simțire, totul mecanic.” Principalul lor scop era de a fi văzuți de către ceilalți, drept urmare stau să se găsească tot timpul în public la vreme de rugăciune, post, milostenie, dorind să capete slavă lumească. Fariseul își arată caracterul bolnav încă de la intrarea îm templu unde foarte mândru de sine se adresează Domnului: “Mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți dintre oameni.” Prin aceste vorbe și atitudini, fariseul se proclama superior tuturor celorlalți oameni.
“Cu alte cuvinte, fariseul încerca să-și dea singur un certificat de comportare corectă, să se autorecomande lui Dummezeu, Căruia îi vorbea de la egal la egal, uitând cuvintele înțeleptului Solomon”: “Să te laude altul și nu gura ta, un străin și nu buzele tale”( Prov. 27,2) În pildă se vede foarte frumos cum este trasată personalitatea fariseului ca om mândru, acuzator al celorlalți și după el, chiar egal cu Dummezeu, sau îndreptățit de a ține privirea sfidătoare îndreptată spre El. Pentru a sublinia și evidenția și mai mult trăsăturile fariseului, Mântuitorul Hristos îl pune în comparație cu vameșul, care deși avea um caracter bolnav, la fel ca fariseul, el dezvoltă o caracteristică aparte.
Din cuprinsul Sfintei Scripturi aflăm că vameșii erau cei dintre evrei care lucrau pentru stăpânirea romană, însărcinați fiind să adune taxele datorate de popor. Însă, pe lângă taxele datorate, ei luau mai mult de la popor, făcând abuz de puterea pe care o aveau. Pentru aceste fapte ei erau urâți de popor și nebăgați în seamă. Cu toate acestea, după cum am spus, acest vameș dezvoltă o calitate aparte, ceea ce-l plasează îm opoziție cu fariseul cel “drept”, și anume; “Intrând, el a simțit în dată că Dumenezeu este de față, a înțeles că templul era loc sfânt al Celui Preaînalt, că Însuși Dumnezeu întâmpină acolo pe tot cel ce intră. Simțind aceasta, sufletul păcătos s-a cutremurat și s-a întors cu strigăt de rugaciume către milostivirea lui Dumnezeu”: “Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului!”( Lc. 18, 13) “Prin această rugăciune el împlinea cea dintâi poruncă dată de Hristos în Fericiri”: “Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor”( Mt. 5,3) “Inima lui a tresărit, și conștiința i s-a deschis pentru adâncă pocăință și marturisire înaintea Feței lui Dumnezeu. Și iată că păcatele au început să se scoale din amintire, unul câte unul, iar el le retrăia cu simțământul vinovăției, al al înțelegerii fărădelegii săvârșite.”
Ne putem da ușor seama că acea calitate pe care o dezvoltă vameșul este smerenia, “dar ce este smerenia? Răspunsul la această întrebare poate părea paradoxal, pemtru că-și găsește rădăcina într-o afirmație deosebită: “Dumnezeu Însuși este smerit!” Însă, pentru oricine îl cunoaște pe Dumnezeu, care-L contempla în creația Sa și-n actele Sale mântuitoare, este evident că smerenia este într-adevăr o calitate divină, adevăratul conținut și strălucirea vechii slave care, așa cum cântăm în timpul Dumnezeieștii Liturghii, umple cerul și pământul.” Scopul nostru este acela de a căuta smerenia, așa cum face vameșul, căci iată ce spune Domnul despre cei smeriți: “Sălășluiesc în loc înalt și sfânt, și sunt cu cei smeriți și înfrânți, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit și să îmbărbătez pe cei cu inimă înfrântă.”(Is. 57,15) Vedem aici faptul că Dumenezeu asistă pe cei smeriți și cu inima înfrântă, iar celor trufași, “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.”( 1 Pt. 5,5) Dumnezeu le stă împotriva celor mândri și îi privează de harul cel dătător de viață, iar cei ce se mândresc și laudă cu cuvioșia lor asememea fariseului, trebuie să părăsească imediat această ispită diavolească. “Vei zice, poate, că nu vezi în tine niciun rău. Fie! Dar oare poți spune tu, cu toată siguranța, cum că vezi toate cele ce sunt la tine?” “Dacă conștiința ta nu-ți poate arăta nici un singur păcat pe care l-ai săvârșit, atunci mulțumește lui Dumnezeu care te-a ferit de păcate vădite; dar cu toată acestea, să nu crezi că prin aceasta îți vei mântui idolul închipuitei tale sfințenii și cuvioșii!”
Așadar, este imposibil să ne mântuim atâta timp cât avem atitudinea îngâmfată asemenea fariseului. Aceasta nu este de neglijat, căci mulți creștini o au și există pericolul ca și noi să o căpătăm. “Și între noi sunt însă nu puțini oameni cu așezare sufletească fariseică. Aceștia merg întotdeauna cu osârdie la biserică, țin toate posturile și rânduielile bisericești, însă la spovedanie preotul nu-i poate face cu nici un chip pe unul dintre aceștia “de sine îndreptățiți” să se pocăiască. Orice i-ai întreba, răspunsul este unul singur: “Nu am păcătuit cu nimic!”.” Aceasta este starea fariseică ce orbește pe om, nu-i dă posibilitatea să-și vadă păcatele, să se îndrepte. Această atitudine ne face să plecăm de la biserică asemenea fariseului care a plecat neîndreptat de la templu și privat de bunătățile harului. Trăirea care ne aduce revărsarea harului este cea a vameșului, trăirea lacrimilor, a stării de plângere a păcatelor, a smereniei desăvârșite și a conștientizării dependenței noastre față de Dumnezeu.
“Smerenia este virtutea care te face să ai în permanență conștiința că nu ești desăvârșit, te face să-ți recunoști greșelile și să ceri iertare de la Dumnezeu prin rugăciune. De aceea, pe bună dreptate scria Sf. Ioan Gură de Aur că “smerenia face din om înger și-i înaltă sufletul spre cer” “Smerenia este prețioasă și în toată bună vremea ea ușurează de orice neliniște pe cei ce i se apropie. Prin ea se întrupează integritatea, prin ea află har credinciosul. Smeritul se ferește de tot răul, privirea celui smerit reflectează bunătatea inimii lui, smeritul vorbește, dar glasul lui nu se aude. Cel smerit se pleacă, dar inima lui se ridică din lumea relativității spre zările desăvârșirii. El cugetă la legile lui Dumnezeu, căci de la El nădăjduiește ajutorul care-i poate veni.” Dar “cum poate cineva să devină smerit?? Răspunsul, pentru un creștin, este simplu: prin contemplarea lui Hristos, smerenia dumnezeiască întrupată, Cel în Care Dumnezeu a descoperit o dată și pentru toți slava Sa ca smerenie și smerenia Sa ca slavă. Smerenia se învață prin contemplarea lui Hristos care a zis: “Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima.” În sfârșit, se învăța măsurând totul prin El, raportând totul la El”
Așadar, Hristos este izvorul smereniei și totul gravitează în jurul Lui. Prin învățătura transmisă în această parabolă suntem pregătiți pemtru post, pentru fixarea minții către armele postului, către starea pe care o cultivă postul și care este obligatorie pentru a dobândi roadele sale.
II.1.3. Duminica Fiului Risipitor
“Săptămâna ce urmează Duminicii Vameșului și Fariseului se numește “Săptămâna vestirii”, în ea dându-se o dispensă totală de la post, că în timpul Săptămânii Luminate, a Cincizecimii și în timpul celor douăsprezece zile dintre Nașterea și Arătarea Domnului.”
În cea de-a doua duminică din perioada Triodului Mântuitorul Hristos ne prezintă una dintre cele mai frumoase pilde rostite, una ce este plină de sensuri duhovnicești. “Duminica Fiului risipitor dezvoltă în principal o învățătură privitoare la căință, dar și la iertarea dumnezeiască ce decurge de aici și la restaurarea omului demnitatea sa originară de fiu.” Se spune că de s-ar pierde conținutul Sf. Scripturi, această pildă ar fi cu success o sinteză a lui. În pilda Fiului risipitor(destrăbălat, dezmățat, curvar, așa cum este traducerea dim limba greacă) Mântuitorul ne expune exact situația noastră și ne dă absolut tot ce avem nevoie ca să dobândim viață veșnică, finalitatea noastră.
“În cuvinte simple, se înfățișează istoria unui tată care avea doi fii, dintre care cel mic și-a revendicat, la un moment dat, partea care i se cuvenea din averea tatălui său.” Aici, Mântuitorul Hristos prezintă “imaginea cea mai imteresanta, cea mai explozivă și în același timp vulnerabilă din viață: tinerețea.” Tinerețea ca perioada cea mai zbuciumată, datorită raționamentului incorect pe care îl dezvoltase acest tânăr din parabolă. Raționamentul îl vedem din cuvintele cu care se adresează tatălui său: “Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere.” Pe un ton autoritar fiul își cere partea care i se cuvine. De aici vedem raționamentul său greșit. Cere partea care i se cuvine, își cere un drept socotit de el, nu unul justificat, unul meritat. Acest drept cuvenit este și mai necuvenit dacă stăm să ne gândim că este fiul cel mic, iar la mai toate popoarele, moștenitorul este fiul cel mare. Cu toate acestea, tatăl său îi dă partea, și-l lăsa să plece acolo unde dorește, ne constrângându-l să rămână. Văzându-se cu partea de avere, el pleacă într-o țară străină. Dar de ce pleacă el departe de patria și de familia sa?? El pleacă pentru a nu fi recunoscut, pentru a nu fi mustrat de conștiința că l-ar vedea cineva cunoscut, să nu fie constrâns și să dea frâu liber tuturor dorințelor și poftelor păcătoase. Acesta este raționamentul plecării tânărului imtr-o țară îndepărtată. Cum nimic nu ține la veșnicie, după scurt timp, tânărul cheltuie întreaga avere dată de tatăl său și ajunge într-o stare deplorabilă, “a ajuns muritor de foame, aruncat la periferia societății, uitat chiar și de aceia cu care își cheltuise banii agonisiți cu greu de tatăl său.
Iată starea jalnică în care-l adusese neascultarea față de tatăl sau, față de poruncile cugetului și lăsarea în voia poftelor păcătoase.” Starea lui deplorabilă culminează cu dorința de a se sătura din roșcovele porcilor la care nu avea acces. Prin amestecarea cu porcii el se situează sub demnitatea umană. Se autoplaseaza la nivelul porcilor, cu care nici măcar nu avea aceleași drepturi, concluzie trasă din interdicția pe care o avea de a nu se sătura din roșcovele lor. Această stare este necesară pentru a produce schimbarea lăuntrică a fiului, această schimbare este esența pildei, căci “venindu-și în sine, a zis: “Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!” În sfârșit fiul are un moment de luciditate, de raționalitate, un moment în care negura păcatului este dată de pe rațiunea sa. Își vine în sine, sau mai bine zis, își revine în sine, rațiunea lui este recentrata către tatăl său, către protectorul său. Venirea în sine este urmată de hotărârea de a merge, de a-și cere iertare și de a deveni un argat al tatălui. Totuși, pe acesta “îl apucă teama de ceea ce va urma după regăsire. El știe că orice păcat trebuie pedepsit, orice vină ispășită. Are deci nevoie de multă bărbăție, de dârzenia de a câștiga prin suferință ceea ce a pierdut prin păcat. Pentru aceea, își ia inima în dinți, gata să primească orice pedeapsă. În sfârșit, trebuie să treacă și peste simțământul rușinii de propriile sale fapte, de starea în care se află acum. Căci a plecat bogat și se întoarce sărac, a plecat poleit cu slavă și se întoarce mânjit cu rușine; a plecat cu alai și se întoarce singur, a plecat zdravăn și se întoarce dărâmat; a plecat în plină zi și se întoarce pe întuneric, a plecat cu fruntea sus ca un stăpân și se întoarce ca un nemernic, pe furiș.”
Fiul se întoarce din exil, însă un exil autoimpus. El singur s-a trimis în exil și în suferințe. Apropiindu-se de casa părintească, el este văzut de la distanță de către tatăl său și întâmpinat. “Bietul său tată aștepta de mult întoarcerea fiului său. De câte ori n-a stat în pridvorul casei sau chiar la poartă, cu mâna streașină la ochi, cu privirea pironită în mijlocul drumului, așteptând să se ivească în zare fiul său! Inima lui de părinte îi spunea că nu se poate că fiul său să nu se întoarcă spre a-l mai putea îmbrățișa măcar odată înainte de sfârșitul zilelor sale.” Ajuns față în față cu binefăcătorul său, cu cel ce îi ascultase cerința nedreaptă, într-un moment de maximă pocăință el exclamă: “Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” Aici este cel mai bine subliniată iubirea părintească a tatălui. Acesta parcă a uitat cele ce făcuse fiul său, nici nu-l ia în seamă pe acesta când îi spune că vrea să devină ca unul din argații săi și dă imediat ordin ca să se aducă haine, inel și încălțări noi, semne ale reprimirii în trapta pe care acesta fusese inițial și să se junghie vițelul cel nou căci mare motiv de veselie este întoarcerea fiului său care “mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.” Cu toate că tatăl reprimește cu o bucurie imensă pe fiul cel înviat și aflat, cineva nu se bucură de reîntoarcerea fratelui, ci chiar izvorăște ură față de el.
Cel ce izvorăște ură este însuși fratele său care refuză chiar să mai intre în casa tatălui său, ajungând să-și acuze tatăl că l-a reprimit pe cel ce-i cheltuise averea și-l părăsise. Este ușor și intuitiv a ne da seama că tatăl cel preaiubitor din această pildă este Însuși Dumnezeu. “Această pildă este ceea ce ce-a descoperit Domnul Iisus Hristos despre Tatăl Său; ea înfățișează nemăsurată, nemărginita milostivire față de păcătoșii care se pocăiesc.” După cum Santul Evanghelist Luca ne spune: “Ca așa și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care nu au nevoie de pocăință.”
“Cu toate acestea, mulți oameni aleg în ziua de azi ușa cea largă și calea cea lată ce duce spre pierzare. Aleg un mod de viața orizontal, rezumat doar la lumea pământească, la desfătările lumești. Omul cade în mirajul plăcerilor și încearcă să scape de conștiință, de glasul lui Dumnezeu ce îl cheamă pe ușă cea strâmtă și calea cea îngustă ce duce spre Împărăția Cerurilor. Pentru această Dumnezeu a sădit durerea în plăcere, durerea ce-i readuce omului aminte de Dumnezeu. Așa am putut vedea și în pilda citită astăzi, fiul venit în sine cu ajutorul durerii și neajunsurile pe care și le provocase. Venit în sine, el a găsit puterea să se schimbe, să-și câștige iertarea tatălui și să-și recapete starea dinainte de cădere.”
Totuși, aici apare un element potrivnic, fratele cel mare și credincios. Dacă cel mic s-a pocăit și-a aflat iertarea, la vederea celor întâmplate, cel credincios se răscoală și devine el răzvrătit: “Iată, atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.” “De aici putem observa ura fratelui celui mare, ură ce-l lipsește de toate bunătățile pe care le-a avut până atunci. Atitudinea fiului celui mare reprezintă atitudinea pe care creștini credincioși o au față de cei păcătoși care se pocăiesc. Nu vor să creadă că acei păcătoși s-au pocăit și încep să-i critice, să creadă că Dumnezeu nu-i iartă și-i restabilește ca fii ai Săi.
Așadar, trebuie să urmăm îndeaproape starea de venire în sine și pocăința a mezinului, chiar dacă suntem credincioși, căci pocăința și smerenia sunt izvoarele tuturor bunătăților. Să ne ferim cu toată puterea de privirea cu ură a aproapelui care mai ieri trăia în păcat iar acum încearcă să se reabiliteze în fața Tatălui Ceresc, ba mai mult, să-i sărim în ajutor ca niște buni creștini și să ajutăm la mântuirea fraților noștri.” Numai așa putem lua parte la ospățul la care vom fi chemați cu toții, ori ca fii rătăciți și întorși acasă, ori ca fii stăruitori pe calea binelui, împărtășindu-ne deopotrivă de bucuria îndreptării noastre sau a fraților nostri, pe care avem datoria să-i iubim ca pe noi înșine.
II.1.4. Duminica Înfricoșătoarei Judecați
Această duminică este una foarte importantă, ce ne poartă mai departe pe calea Postului. Este duminică în care renunțăm la tot ce înseamă carne, permise fiindu-ne produsele lactate. Prin această măsură, Biserica ne pregătește ușor pentru efortul ce începe cu adevărat la sfârșitul săptămânii următoare. După cum am mai spus, suntem purtați lin pe drumul Postului, căci nu am putea dintrodată să trecem de la un regim încărcat la unul restrictiv.
În ajunul acestei duminici Biserica săvârșește o slujbă specială, o slujbă dedicată celor adormiți din neamurile noastre. “Toate sâmbetele anului liturgic sunt închinate defuncților, precum și tuturor sfinților reprezentați de martiri, căci fiecare sâmbătă e în realitate o imitare a Sâmbetei Mari, iar moartea credincioșilor e o icoană a șederii lui Hristos în mormânt.” “Rugăciunea pentru cei răposați este o expresie esențială a Bisericii ca iubire.” “În Hristos nu este diferența între cei vii și cei morți, pemtru ca toți trăiesc im El. El este Viața și această Viață este lumima omului.”
Pomenim pe cei pe care îi iubim, căci creștinismul nu este o doctrină rece, distantă, este doctrina iubirii, dragostei față de aproape, atât cei prezenți fizic cât și cei ce nu mai sunt printre noi. “Întru aceasta vă vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.” Această dragoste cuprinde pe toți cei care viețuiesc cu nădejdea în Hristos cât și pe cei care au adormit cu nădejdea că vor învia cu Hristos.
Această duminică are o dublă importanță, căci pe lângă faptul că anunță începutul postului parțial al Săptămânii Lăsatului de brânză, ea comemorează și cea de-a Doua Venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
“Ca o aducere aminte pentru timpul de pregătire duhovnicească, Biserica a statornicit ca în această zi să se citească din Sfânta Evanghelie istorisirea despre Înfricoșătoarea Judecată, Judecata din urmă, la care se vor prezenta toate neamurile, vii și morți, ca să dea socoteală de cele ce au săvârșit în această viață, pentru a fi răsplătiți după legea dreptății divine.”
În fața Mântuitorului Hristos, pe care Tatăl l-a încredințat cu judecarea lumii și hotărârea sortii fiecăruia, se vor înfățișa toate semințiile pământului pentru a-și lua plata faptelor lor. Așadar, Înfricoșătoarea Judecată este a tuturor, este momentul final atât al viilor care vor fi răpiți în nor cât și al morților, care vor învia, vor fi realcatuiti din cele dinainte de moarte și puși în fața Marelui Judecător. Este momentul de la care nimeni nu se poate sustrage, fiecare părticică din om este adunată din cele cu care s-a amestecat și pusă în fața Mântuitorului. Faptele săvârșite pecetluiesc definitive soarta tuturor. Dacă prin moartea de acum primim o pedeapsă ce poate fi schimbată în urma faptelor pe care le săvârșesc apropiații nostrii, ca parastasele, care sunt acte de milostenie în numele celui trecut la Domnul, Judecata de apoi ne va plasa într-o stare de comuniune sau necomuniune cu Hristos pentru totdeauna. Nimeni nu va mai avea puterea de a face ceva, toate ar înceta și s-ar instaura Împărăția Cerurilor pe care Dumnezeu o pregătește pentru cei vrednici, după cum vom vedea în continuare.
Tema Duminicii Înfricoșătoarei Judecați este de asemenea iubirea. “Care va fi criteriul judecății Sale, când Hristos va veni să ne judece? Raspunsul pe care îl dă parabola este: dragostea – nu doar o preocupare umanitară pentru dreptate abstractă și “săracul” anonim, ci concretă și personală dragoste pentru persoana umană, orice persoană umană pe care Dumnezeu mă face să întâlnesc în viața mea.” Acestea ne arată Mântuitorul prim cuvintele adresate drepților: “Flămând am fost și M-ați hrănit; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost, și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.” Aici Mântuitorul le spune drepților faptele pe care ei le-au făcut, fapte practice adresate direct persoanei, nimic abstract. După cum ne spune pilda, cei drepți nu știau când ar fi făcut ei acestea Mântuitorului, însă Mântuitorul îi lămurește atât pe ei cât și pe noi: “Întrucât ați făcut unuia dintr-acesti frați ai Mei prea mici, Mie mi-ați făcut.” Practic, Mântuitorul ne arată prezența Sa în toți oamenii, iar prin săvârșirea faptelor față de aproapele nostru, săvârșim fapte asupra Mântuitorului.
Toate câte facem aproapelui le facem Mântuitorului Hristos, le facem în baza Chipului Său din om., “căci dragostea creștină este posibilitatea imposibilă de a-L vedea pe Hristos în cel de lângă mine, oricine este el, pe care Dumnezeu a hotărât să îl aducă în viața mea fie doar pentru câteva momente, nu ca o ocazie pentru o faptă bună nici ca pe un exercițiu de filantropie, ci ca pe începutul unei veșnice însoțiri în Dumnezeu Însuși.”
De asemenea, lipsa faptelor bune față de aproapele se răsfrânge direct asupra lui Dumnezeu după cum Însuși Mântuitorul spune: “Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut.” Din cele ce ne pune înainte Sfânta Evanghelie, putem observa foarte limpede că Mântuitorul Hristos ca Marele Judecător nu va judeca oamenilor înfățișați decât faptele pe care aceștia le-au săvârșit în viața pământească, iar criteriul esential și ultim este dragostea roditoare pornită și întreținută de flacăra credinței în El. Acest criteriu esential a fost dat de El Însuși în predica de pe munte, unde statornicește că cea mai mare poruncă dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Mântuitorul unește cele două porunci deja existente separat în Decalog pentru a le sublinia relația lor indestructibilă. Cel ce iubește pe Dumnezeu iubește în mod firesc, automat si pe aproapele sau, iar cel ce urăște pe aproapele, urăște și pe Dumnezeu. Nu poate nimeni să pretindă că iubește pe Dumnezeu atâta timp cât urăște pe cel de lângă el.
De aceea, iubirea noastră față de cel de lângă noi trebuie să fie concretă, căci a iubi nu înseamnă doar a împlini o poruncă în mod formal, abstract, ci de a arăta prin fapte calitatea de creștin. Prin dragoste, bună înțelegere și pace omul își crează o viață plină de bunăstare și fericire, progresează usor-usor pe scară spre Împărăția Cerurilor, spre fericirea veșnică alături de Dumnezeu și de sfinți. Așadar, acum, când postul este pe cale de a începe, să cade să-L căutăm pe Hristos în fiecare dintre cei ce ne înconjoară șiș a ne exprimăm dragostea în mod concret, dragoste personală “de recunoaștere în ei a sufletului lor unic, în care frumusețea și întreaga creație sunt reflectate într-un mod fără egal.”
II.1.5. Duminica Izgonirii lui Adam din rai
Titlul acestei duminici este în legătură directă cu pericopa evanghelică ce se citește la Sfânta Liturghie “Tema izgonirii lui Adam din rai legată de Duminică Lăsatului de brânză reprezintă o transpunere a expulzării penitenților în afara bisericii care odinioară avea loc atunci.” “Actul acestei unice tragedii se desfășoară în paradisul pământesc, unde era locul tuturor plăcerilor nevinovate.” Știm cu toții că Adam și Eva au fost creați pentru o viață fericită în rai, o viață plină de împărtășirea și iubirea lui Dumnezeu. De asemenea, știm că ei au fost izgoniți din rai de către Dumnezeu. Defapt, după cum I.P.S Irineu spunea, izgonirea lui Adam nu a avut loc ca o împlinire juridical a poruncii de a nu mânca din pomul interzis, ci datorită faptului că primii oameni nu mai erau conformi cu locul unde trăiau. Ei se făcuseră necomformi, trăiau în necomformitate față de cele ce le presupunea locul existenței lor, raiul.
Așadar, ei s-au izgonit din rai prin fapta lor liberă și conștientă. Însă, ce reprezintă pentru noi creștinii căderea și prăbușirea primilor oameni?? Căderea reprezintă acel pas greșit pe care Adam îl face și are ca urmare ruperea legăturii sfinte cu Dumnezeu și înlocuirea ei cu o altă legătură, cu o legătură străină până atunci omului, legătură cu cel potrivnic, cu diavolul, pe care primii oameni și-l fac tovarăș în momentul în care cad în păcatul neascultării. “Adam se rostogolește din viața plină și fără de sfârșit în viața sărăcită și muritoare și din bucuria netulburată și neîntreruptă într-o existență frământată de puține placeri și multe dureri, chinuită în timpul plăcerilor de conștiința necurăției lor și de grija durerilor viitoare, mușcată în timpul durerilor de remușcările pentru plăcerile trecute și umbrită tot timpul de gândul neliniștitor al morții sigure și al iadului veșnic.”
Ceea ce ne interesează în mod special este cauza pentru care ei ei s-au făcut necomformi cu Raiul. Ceea ce i-a dus la lipsirea de bunătăți este neascultarea poruncii lui Dumnezeu care însemna mai exact a posti. Porunca de a nu mânca urma să le aducă acestora bunătăți superioare, le aducea virtuți trudite prin întărirea voinței pe care o presupunea această poruncă a lui Dumnezeu. Așadar, primul hop pe care îl aveau primii oameni de trecut era postul ce derivă din porunca lui Dumnezeu, post pe care nu au reușit să-l ducă la capăt și au ajuns să fie izgoniți din locul pentru care fuseseră creați. Prin faptele lor, primii oameni devin robi ai păcatului, ai întunericului morții incapabili de a găsi o cale de eliberare și de a acționa. “Această dramatizare n-are drept scop doar accentuarea emoției credincioșilor și autenticitatea pocăinței lor, ci permite și stabilirea unei ambianțe de același tip cu cea care va fi dezvoltată începând din Saptamana lui Lazăr și până în Sâmbăta Mare, perioadă în care urmărim ceas de ceas și zi de zi Patima lui Hristos, dând cuvântul, ca pe o scenă de teatru, diferiților protagonist ai dramei.” Pericopa evanghelică din această duminică “ne pune în față condițiile acestei eliberări. Cea dintâi este postul – refuzul de a accepta dorințele și impulsurile firii noastre căzute ca fiind normale, efortul de a ne elibera pe noi înșine de stăpânirea cărnii și a materiei asupra duhului.”. Însă, “înainte de a vorbi despre post, Domnul Iisus Hristos ne-a spus și prima condiție ca postul nostru să ne fie spre mântuire”: “De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.”(Matei, 6, 15) Așadar, “prima spărtură în această fortăreață a păcatului este iertarea: întoarcerea la unitate, solidaritate și iubire.” Totodată, o altă caracteristică a postului este aceea de a nu fi menit și arătat oamenilor, ci trebuie ascuns în cămara inimii noastre, căci Tatăl Ceresc “care vede întru ascuns îți va răsplăti la arătare.”
Așadar, “postul nostru trebuie să se deosebească radical de cel al evreilor din perioada Vechiului Testament pe care proorocul Isaia îl înfiera prin cuvintele: “Dacă postiți pentru certuri și judecați și-l bateți cu pumnul pe cel obidit, de ce-Mi aduceți Mie postul, așa cum o faceți astăzi; ca vocea voastră să se audă strigând?… Nu, nu asemenea post am ales Eu, zice Domnul; ci tu dezleagă orice legătură a nedreptății…”
Dar ce este defapt postul?? Sfânta Biserică ne învață că postul este oprirea de la anumite mâncăruri și băuturi în perioadele stabilite, dar mai ales, oprirea de la faptele rele, dorințele rele ce copleșesc și înnăbușe sufletul, ținându-l captive și nedându-i posibilitatea să rodească fapte bune și să se bucure la rândul lui de roadele oferite de Mântuitorul Hristos. Însă, mulți sunt aceia care privesc în mod greșit postul, chiar cu dispreț, spunând că el slăbește organismul și chiar primejduiește sănătatea. Aceste concepții sunt greșite, iar în sprijinul postului vine chiar medicina, care recomandă postul, cumpătarea, căci foarte multe boli sunt date de lipsa cumpătării. De asemenea, avem exemplul marilor asceț și sfinți care au trăit o viață lungă, cum ar fi Sfântul Antonie ce a mers la Domnul la 105 ani, Sfântul Arsenie la 113 și mulți alții. Totuși, trebuie să avem mare grijă, căci postul nu înseamnă doar înfrânarea trupului, ci mai important, înfrânarea sufletului de la fapte rele. Postul sufletesc este obligatoriu pentru toată lumea, în tot ceasul, spre deosebire de cel trupesc care are perioade binestabilite de Biserică și se adresează celor sănătoși.
“În acest sens, postul este o înfrânare permanenta de la tot ceea ce este necurat, de la tot ceea ce nu este veșnic. Este o înfrânare de la anumite mâncăruri și de la faptele cele rele, dar este în același timp o întoarcere către adevăr, este o gustare din viața cea adevărată, este o totală ascultare de izvorul cel curat al vieții, Dumnezeu.
Trebuie înțeles faptul că toate patimile au un singur izvor, și anume, păcatul. Păcatul este cel ce se infiltrează în adâncimea elementelor constitutive ale omului alterându-le pe acestea și deviindu-le. Păcatul schimbă centrul de gravitație al omului. Dacă omul era orientat inițial spre Dumnezeu, acum el e orientat spre dobândirea plăcerii trupește, placere ce a pus stăpânire pe el. Aici se crează un adevărat lanț al viciilor, căci odată dobândită plăcerea, odată cu ea vine și durerea, iar pentru a scăpa de ea, omul caută din nou plăcerea. Practic este un ciclu continuu placer – durere. “Crezi că mai păcătuiești o singură dată, ori o singură zi și această zi se preface în viață întreagă… Așa se întâmplă și cu creștinul, care tot amâna pocăința de la post la post, de la an la an, până se scurtează firul vieții.. Vrei să te pocăiești, dar voința ta a încremenit în rău, este ținută de obișnuința ce o stăpânește. Voiești, dar cu scopul de a nu te lăsa de primul tău păcat. Voiești să te mărturisești, dar nu voiești să te îndrepți. Este același lucru, voiești și nu voiești; semn că legăturile care te țin se slăbesc puțin, dar nu se rup. Iar când vei voi cu adevărat, va fi poate prea târziu și vei muri în păcate.” Pentru ca acestea să nu se întâmple, iar sufletul nostru să capete siguranța că nu va sfârși în cel mai crud mod, Sfinții Părinți, Biserica, îndeamnă la pocăința imediată, la îndreptarea gândului spre Dumnezeu și ferirea de excese, căci acestea sunt cele care generează pacatele. Știm foarte bine că satisfacerea cerințelor biologice în limite normale este un lucru indicat, însă problema apare atunci când ele ajung la suprasaturație, atunci când defapt pun stăpânire pe om și-l înrobesc, îl supun la suprasaturarea lor continuă.
Prin instituirea postului Sfintelor Paști, Biserica ne cheamă să participăm împreună cu Mântuitorul Hristos la suferințele Crucii, ca mai apoi să ne învrednicim de participarea la Înviere. “Biserica ne ajută, ne luminează calea, ne sfătuiește, ne îndeamnă. Ea ne arată rostul și binefacerile postului. Postul dezvăluie urâțenia lăuntrică a omului căzut în păcat și prețul care s-a plătit pentru păcatele noastre.” Postul Mare reușește să reconstruiască pe plan duhovnicesc, marea dramă a mântuirii noastre, actualizând în mod continuu etapele mari ale vieții fiecărui creștin, pe care acesta le retrăiește în viața Mântuitorului Hristos.
Deși postul începe de luni, putem spune încă de la vecernia de sâmbătă seara că “postul este deja aici! Veșmintele luminoase sunt date deoparte, luminile se sting, și pentru prima dată, este rostită rugăciunea din post a Sfântului Efrem Sirul, însoțită de metanii. La sfârșitul slujbei, toți credincioșii se apropie de preot și unii altora își cer, reciproc, iertare…. Va trebui să peregrinăm 40 de zile prim pustiul Postului. Dar la capăt strălucește deja lumina Paștilor, lumina Împărăției lui Dumnezeu.”
“Să dăm deci, postului o valoare spiritual-morala, ca în felul acesta să fie cu adevărat un act de cinstire a lui Dumnezeu, o jertfă a noastră pe altarul iubirii față de Tatăl Ceresc și de Fiul Său, Care a adus în lume adevăratul post: al lacrimilor, al pocăinței, al rugăciunii, al iubirii de semeni.”
II.2. Începutul Postului celui Mare. Duminicile Postului
Foarte importantă pentru Postul cel Mare este masă ce urmează după Vecernia ultimei Duminici, comemorată prin săvârșirea Pavecerniței prescurtate în trapeză, nu în biserică, așa cum se săvârșește deobicei. În această ultimă masă dinainte de post se servesc alimente ce nu vor mai putea fi servite pe parcursul celor opt săptămâni. De asemenea, pentru a sublinia începutul postului, se ține un cuvant despre izgonirea lui Adam din rai. Acest cuvânt trasează starea pe care trebuie să și-o împroprieze fiecare și armele pe care monahul le are la îndemână pentru a ajunge biruitor la capătul lui. “La sfârșitul mesei, toți monahii încep să cânte de la locul lor catavasiile canonului Acatistului, urmate de troparele hramului încheind cântărea cu condacul Acatistului.”
După rostirea rugăciunilor rânduite, urmează stingerea luminilor și citirea în taină a Pavecerniței Mici. Rugăciunea de concediere a monahilor de la sfârșitul slujbei este o dezlegare pe care starețul o dă celor prezenți îngenunchiați. După slujba urmează un ritual foarte frumos, ieșirea monahilor se face în chip solemn. Starețul “stă în picioare la ușă, purtând epitrahilul și Evanghelia, în mâna dreaptă, și fiecare frate trecând înaintea lui își face o metanie și sărută Sfânta Evanghelie și mâna dreaptă a starețului.” Un gest deosebit este săvârșit și de monahi unul către celălalt. Aceștia își fac o metanie unii altora și își urează “Post bun!”, iar în acest timp, corul cântă solemnul imn “Pentru rugăciunile Sfinților Părinților nostril”. Finalul acestor ritualuri frumoase este dat de stingerea candelelor și de reîntoarcerea monahilor la chiliile lor, acolo unde începe adevărata nevoință a postului.
Această primă săptămână a Postului este una de concentrare a tuturor forțelor spre pocăință și luptă. Prima săptămână a Postului Mare vine și cu anumite reguli. Trapeza se închide, iar lucrul afară este oprit pentru întreaga săptămână. Până și societatea era la unison cu Biserica, cu monahii. Toate activitățile publice erau sistate în această primă săptămână, lăsând prilej fiecărui om să facă o analiză a sufletului și să reușească să se mobilizeze pentru drumul spre Înviere, drum presărat cu nevoințe și încercări. De asemenea, săptămâna debutează într-un mod solemn, de readucere aminte a istoriei mântuirii neamului omenesc. Această recomemorare o face Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Compoziție imnografică de o deosebită frumusețe, Canonul cel Mare reușește să sublinieze în mod subtil toate stările prin care a trecut omenirea până la venirea Mântuitorului. Rolul Canonului este unul deosebit, căci nu-și propune numai a ne aminti de cele întâmplate, ci urmărește să ne transmită toate stările trăite de către om de-a lungul timpului. De a readuce în noi stările trăite, căci numai resimțindu-le le putem conștientiza și putem lua măsuri pentru a ne învrednici de Învierea Domnului nostrum Iisus Hristos, ca punct culminant în istoria mântuirii. Mai pe larg voi vorbi despre Canonul cel Mare într-un capitol separate, căci este o rânduială ce trebuie aprofundată.
După o frumoasă întâmplare, s-a hotărât că la finalul primei săptămâni, sâmbăta, să se serbeze Sfântul mucenic Teodor Tiron. Triodul ne prezintă în prima sâmbătă a Postului Mare minunea colivelor, minune ce a fost relatată de către Patriarhul Nectarie. Patriarhul ne spune că în vremea domniei lui Iulian Apostatul, mare dușman și luptător împotriva creștinilor, acesta a dat ordin ca toate produsele din piața imperială să fie stropite cu sânge al animalelor ce fuseseră aduse jertfe idolilor pe care acesta îi venera și încercă să-i impună, fără success însă. El a poruncit acest lucru josnic din dorința de a face pe creștini să mănânce alimentele atinse cu sânge pentru a le întina prima săptămână a postului. “Dar mucenicul Teodor s-a arătat în vis arhiepiscopului de atunci, Eudoxie, descoperindu-i planul lui Iulian și sfătuindu-l să fiarbă grăunte de grâu și să le distribuie locuitorilor Constantinopolului pentru ca aceștia să nu meargă să cumpere de la piață” Scăpând astfel de înșelăciunea pe care Iulian le-o făcuse, arhiepiscopul a poruncit ca această sâmbătă să fie dedicate minunii colivelor și Sfântului Teodor Tiron, cel care îi scăpase pe credincioși de înșelăciunea celor potrivnici.
II.2.1. Duminica Ortodoxiei
Duminica ce urmează după Sâmbăta Sfântului Teodor Studitul poartă numele de Duminică Ortodoxiei. După cum ne spune Părintele Alexander Schmemann, “fiecare duminică din Post are două teme, două înțelesuri.” De acum, duminicile au un sens dat de pericopa evanghelică ce se citește în cadrul Sfintei Liturghii, și celălalt sens este dat de o biruință a credinței într-un anumit eveniment al istoriei. În pericopa ce s-a citi în această duminică, “convorbirea dintre Filip și Natanael și apoi dintre Natanail și Mântuitorul, pune în deosebită lumină adevărata credință în Domnul.” După cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, Natanael este chemat de sub smochin de către Filip, pentru a întâlni pe “Acela despre care au scris Moise în lege și prooroci, adică pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.” Auzind acestea, Natanael este puțin sceptic, întrebându-se chiar dacă poate fi ceva bun din Nazaret. Însă toate dubiile îi sunt înlăturate la întâlnirea cu Domnul, care-l uimește prin faptul că-l cunoștea. Mântuitorul exclamă: “Iată, cu adevărat israelit în care nu este vicleșug!”, arătând vrednicia pe care o avea Natanael, vrednicie reală, spre deosebire de fariseii care aveau o vrednicie închipuită, auto-acordata. Mântuitorul Hristos, ca cel mai bun cunoscător al sufletelor, sesizează lipsa de vicleșug a lui Natanael și-l surprinde pe acesta. Văzând puterea Mântuitorului, Natanael îl recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu și rege al lui Israel: “Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel” După acesta întâmplare, Natanael devine unul dintre cei mai apropiați de Domnul. Pentru credința lui tare, Natanael primește promisiunea că va vedea cerurile deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu ce urcă și se coboară .
Acesta este modelul de credință pe care trebuie să-l avem și noi, căci în acest mod putem să urcăm pe scară spre Împărăția Cerurilor. “Prin credința dreaptă, sinceră și fără pată ca a lui Natanail, a celorlalți ucenici și apostolic, a Sfinților Părinți și a tuturor adevăraților iubitori ai lui Hristos, s-a arătat și a crescut Biserica Mântuitorului.” Cei sinceri și fără prihană sunt adevărații creștini, asemenea lui Natanael și celorlati Apostoli și sfinți. Acești creștini adevărați sunt cei care întotdeauna s-au luptat pentru curăția credinței, curăție ce reprezintă o caracteristică de căpătâi a Ortodoxiei. “Ortodoxia este credința dreaptă în toate adevărurile descoperite de Dumnezeu și care sunt trebuitoare pentru mântuirea noastră.” Pentru ca aceste adevăruri să rămână nealterate, neschimbate până astăzi, Biserica a dus o luptă aprigă cu ereticii și schismaticii timpului. Toate aceste adevăruri pentru care Biserica a dus o continuă luptă de apărare, sunt “temelia și stâlpii de granit ai Ortodoxiei”
Duminica Ortodoxiei, este duminică în care Biserica a avut o mare victorie împotriva celor ce o atacau. În această duminică au fost înfrânți cei care au adus mari pagube Bisericii, prin actele lor de vandalizare a icoanelor. Iconoclaștii, cei ce erau luptători împotriva icoanelor au fost înfrânți după o lungă bătălie. De asemenea, tot în această duminică s-a proclamat triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor pe care le combătuse cu brio până în acel moment.
Foarte important în istoria Bisericii este acest război iconoclast, război împotriva icoanelor. Au existat unii care s-au răsculat împotriva unui cult deosebit al Bisericii, cultul icoanelor. De ce era important cultul icoanelor?? Deoarece, “icoanele erau cinstite și crezute, fiindcă cei ce erau reprezentați în ele fuseseră văzuți și credincioșii îi cunoșteau.” Acest aspect este unul foarte important, căci icoanele erau chip al celor sfințiți pe care poporul îi avea printre ei, care în timpul vieții reprezentau un model pentru întreaga comunitate. Ei fuseseră cinstiți din timpul vieții, iar după moarte deveniseră mijlocitori ai credincioșilor către Dumnezeu. A fost imposibil de înțeles pentru iconoclaști că închinarea la icoane nu însemna idolatrie, căci nu era o închinare îndreptată spre materialul din care este icoana făcută, ci este o închinare îndreptată spre cel ce era înfățișat în icoana. Icoana devine astfel o punte de legătură dintre noi și sfântul reprezentat în ea, un mediu ce mijlocește cererile noastre către sfinți, care la rândul lor mijlocesc pentru noi la Însuși Hristos.
Trebuie menționat și subliniat faptul că icoanele nu au nimic în comun cu idolii, căci nu luăm icoanele drept idoli, ci atunci când cinstim chipul sfântului din icoană dăm cinstire directă lui Dumnezeu cel Adevărat care ne-a creat. “Sfintele icoane asemenea Sfintei Scripturi, ne amintesc de personae și întâmplări reale. Oare Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia Îi dăm cinstire și laudă prin aceste imagini, nu Să întrupat și n-a trăit pe pământ, printre noi, în realitate?” “Ba mai mult de atât, Mântuitorul Hristos ne este și model de icoană, el este prototipul icoanei. Prin faptul că Dumnezeu a avut în minte pe Hristos ce avea să vină atunci când l-a creat pe Adam, Hristos este așadar, arhetipul. El este cel înainte de toți, fără Hristos nu ar fi existat icoane. Cu toate că sunt pictați diferiți sfinți, totul se îndreaptă tot către Hristos. El este Centrul tuturor și a toate. Mai mult, Hristos ne-a deschis posibilitatea de a reda pe Dumnezeu în icoane. Dacă Mântuitorul Hristos nu s-ar fi Întrupat, noi nu am fi avut niciodată posibilitatea de a reda pe Dumnezeu în icoane.” Simpatizanții curentului iconoclast au utilizat cele mai barbare metode de a înlătura icoanele din lăcașurile de cult sau din casele oamenilor. Aceștia au intrat cu forța, au vandalizat, au terorizat și amenințat pe toți cei care erau adevărați cinstitori ai sfintelor icoane. Foarte multe biserici au fost închise și folosite în alte scopuri, iar icoanele au fost aruncate și arse. De asemenea, s-au înregistrat și numeroase pierderi omenești, cele mai multe victime fiind dintre monahi. Aceștia au fost cei mai aprigi apărători ai icoanelor, ei au dobândit un respect și o cinstire mare din partea poporului tocmai pentru curjul de care au dat dovadă în fața celor ce îi persecutau. “În această perioadă a trăit marele teolog și apărător al icoanelor, Sfântul Ioan Damaschin, care, într-o lucrare specială consacrată cinstirii lor, arată că ele sunt numai un simbol al celui reprezentat, dându-li-se cinstire sau venerare, pe când adorarea este rezervată exclusiv lui Dumnezeu.” De asemenea, Sfântul Ioan arată și întreitul rol al icoanelor.
Icoanele au pe lângă rolul de a mijloci către Dumnezeu prin intermediul sfinților pictați, și un rol de înfrumusețare a bisericii. Modul în care ele împodobesc biserica ne transpune în starea corectă pe care trebuie să o adoptăm în sfântul locaș. Nu în ultimul rând, cel de-al treilea scop pe care îl au icoanele este acela de a învăța pe poporul drept credincios. “Icoanele sunt lecții sfinte, pe care închinătorul nu le uită niciodată, dacă a știut să citească bine cu ochii credinței, cele înfățișate pe icoane” Icoanele sunt Biblia celor neștiutori de carte sau fără timp. “Prin icoane, credincioșii au pilde concrete de viața în Hristos. Cei zugrăviți pe ele: Sfinți, îngeri, cuvioși, sunt exemple de viață curată, prin cinstirea lor se aduce închinare lui Dumnezeu.”
Evenimentul care va duce la liniștirea apelor este cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic ce a fost inițiat de împărăteasa Irina în colaborare cu patriarhul Tarasie. Așadar, în anul 787 la Niceea are loc cel de-al sapte-lea Sinod ce întrunește aproximativ 350 de episcopi și 130 de stareți și călugări. Având ca lucrare de căpătâi opera Sfântului Ioan Damaschinul, s-a aprobat cu success măsura de a îngădui și chiar recomanda închinarea la icoane, însă doar sub forma de cinstire bineplăcută lui Dumnezeu, iar nu ca adorare. S-a stabilit foarte clar că închinarea nu se face față de materialul icoanei, ci față de cel care este simbolizat, ca cinstirea noastră să se îndrepte tot către Hristos, prin intermediul sfântului pictat, care este însuși prototip, arhetip al omului și deci, al icoanei. Cu toate aceste hotărâri, mai târziu , iconoclasmul a reapărut, sub alți doi împărați, Leon Armeanul și Teofil. În timpul domniei celor doi, toți cei închiși și excomunicați de către împărăteasa Irina sunt reprimiți în cetate și-și redobândesc libertatea și drepturile. Momentul final al luptei cu iconoclaștii vine după moartea lui Teofil, când soția sa Teodora a ales pe Metodie ca patriarh al Constantinopolului. Cei doi au convocat un sinod local la care au participat mulți arhierei, egumeni și preoți. La acest sinod local nu doar că s-au condamnat iconoclaștii și a fost restabilit cultul icoanelor, ci au fost anatematizati toți ereticii din toate timpurile și s-a declarant biruința Ortodoxiei asupra tuturor greutăților apărute. Ortodoxia nu reprezintă numai aceste hotărâri și aceste lupte date de Biserică, ci este “Calea, Adevărul și Viața” Ea este Adevărul ce se găsește neschimbat în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție a Bisericii. Adevărul ce este mărturisit de intraga suflare ortodoxă prin Simbolul de credință, unde mărturisim pe Dumnezeu ca fiind unul în ființă și întreit în persoană. “Ortodoxia râvnește cu înflăcărare către sfințenie, așa cum doresc florile lumina și căldura soarelui” Singură, Ortodoxia e păstrătoarea fidelă a adevărului revelat de Mântuitorul Hristos , Sfinții Apostoli, iar mai apoi, Sfinții Părinți. “Ortodoxia este Viața în duh și adevăr, viața în Hristos și cu Hristos” Ortodoxia este unitate în credință, obiceiuri și trăire de-a lungul timpului. Cu toate că este formată dintr-o mulțime de Biserici care sunt autonome, autocefale, ea este una în simțire. După cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, Biserica este o “unitate în diversitate” Ortodoxia este aceea care nu a purtat războaie, ci este cea care întotdeauna a militat pentru pace și armonie. Mântuitorul a fost pacificatorul desăvârșit. El a propovăduit libertatea și pacea. El este cel care ne dă adevărata pace, pacea sufletelor noastre. Fără pacea sufletului, deși liberi fizic, suntem robi ai păcatelor și suferințelor “Toate aceste podoabe ale Ortodoxiei răsar din izvorul ei nemuritor, care e dragostea. Dragostea aceasta e fără margini și fără discriminări, ca Dumnezeu Însuși. Ea lucrează în lume și va birui răul, pentru că nimic nu i se poate opune; dragostea e mai mare decât toate. Ea e hrana și inima Ortodoxiei.
Așadar, încă de la începutul Postului, din prima duminică ni se arată cele mai importante virtuți de deobandit. Virtutea credinței asemenea lui Natanael, unitatea în adevăr, apărarea credinței adevărate pe care Biserica o săvârșește încă de la începutul ei, și unitatea membrilor ei, unitatea creată de dragostea ce este însăși legătură ce ține uniți pe credincioși de Biserică și unii de alții. Biserica, după cum am văzut și până acum, ne dă tot ceea ce avem nevoie. Nu ne lasă să avem dubii cu privire la drumul spre Înviere, ci ne descoperă pas cu pas drumul, tot ceea ce avem nevoie. Ea ne oferă mijloace complete, desăvârșite, credința și iubirea.
II.2.2. Duminica Sfântului Grigorie Palama
În cea de-a doua duminică a Postului Mare, Biserica ne da alt model de credință și dragoste. Prima temă a acestei duminici este dată de vindecarea pe care Mântuitorul o săvârșește cu slăbănogul paralitic, iar cea de-a doua temă a duminicii este dată de marele eveniment al înfrângerii dușmanilor Sfântului Grigorie Palama, teologul harului necreat al lui Dumnezeu.
Pericopa evanghelică citită în aceaasta duminica ne pune înainte pe Mântuitorul care predică într-o casă, fiind înconjurat de mulțime multă. În acele momente, un grup de oameni aduc înaintea Sa, prin acoperișul casei, pe un slăbănog paralizat. Acesta este un moment redat într-o formă emoționantă de către Sfântul Evanghelist Marcu, prezentând foarte frumos dorința de a se însănătoși a celui bolnav, dar și a celor ce l-au adus. Aceștia aveau nădejdea și credința că Iisus o “să-l vindece și să-l redea sănătos familiei.” Trebuie însă observată cu atenție starea paraliticului. Starea lui este una mult mai complexă de atât. Paralizie fizică este dublată de o stare de paralizie sufletească. Acasta moarte sufletească este principal sursa a bolii sale trupești, căci patimile izvorăsc numai urâciune și boală. Păcatul este cel care strâmbă pe om, îi schimbă înfățișarea. Cel plin de patimi “trăiește pe afară, pentru că poate să răsufle, dar pe dinăuntru a murit, pentru că nu se mai poate mișca; adunatura nefericită de moarte și viață.” Cu toate acestea, Mântuitorul sesizând credința celor care l-au adus pe el, binevoiește și-l vindecă pe slăbănog, spunându-i: “Fiule, iertate fie păcatele tale”.
În momentul imediat următor, slăbănogul paralizat se ridică, deci este vindecat de suferința trupească de care suferea. Aici vedem legătura indisolubilă dintre păcate și bolile trupești, iar în mod automat, între iertarea păcatelor și vindecarea bolilor trupești. Mântuitorul ne arată în mod direct faptul că iertarea păcatelor, curățirea de păcate aduce cu sine o curățire de boli. “Păcatul este un factor permanent de dezagregare; el aduce neliniște, amărăciune, întristare. Prin repetarea lui, slăbește sau chiar se frânge frână morală, menită să-l stăvilească. S-a produs o dezbinare, o ruptură în eul nostru sufletesc.” De asemenea, vedem că păcatele nu omoară doar trupul, ci și sufletul: “Gândiți-vă, pe de o parte, la un suflet nenorocit, cuprins de paralizia unui păcat învechit și continuu, nemișcat spre săvârșirea virtuții, nesimțitor la har, amenințat să moară de o moarte veșnică” Omul păcătos este supus în permanentă primejdiei de a muri, căci stăruința în păcat poate duce oricând la moarte spirituală. Păcatul este opusul virtuții, acesta ne trage în jos, dorind ca astfel să nu mai reușim a ne înălța spre Mântuitorul Hristos pe scara virtuții. “Păcatul a pătruns în lume prin ispita diavolului și a avut ca urmare răsturnarea tuturor condițiilor fericite ale vieții edenice a primilor oameni. El a adus pentru aceștia și urmașii lor un întreg șir de suferințe care au culminat cu moartea trupului.” O mare problemă este că un singur păcat este suficient pentru a ne face toată osteneala în zadar. Aici putem observa greutatea cu care se merge pe calea virtuții și ușurința cu care se poate merge pe calea păcatului. Dacă virtutiile se adună greu și treptat, păcatele se adună foarte repede, și nimicesc într-o secundă tot ceea ce am dobândit prin truda virtuților. Dar împotriva păcatelor și a patimilor, Mântuitorul nu ne lasă neajutorați. Acesta ne pune la dispoziție însăși mijloacele pe care el le-a folosi, unul dintre acestea fiind postul.
“Postul este doctoria sufletului și a trupului” Această doctorie este una de nelipsit și Biserica o pune în slujba credincioșilor, ea vine în ajutorul acestora, după cum am mai spus. Biserica poartă pe credincios pe calea postului și îi arată fiecare mișcare pe care acesta o are de făcut. Biserica este cea care spune fiecăruia cât să postească, ea nu impune același post pentru toat lumea, are grijă de fiecare membru al ei și dă fiecăruia cât poate să ducă. “Sfânta Biserică, ca o mamă duioasă pentru fii săi, n-a uitat să-și întoarcă luarea-aminte și la acestea; și după cum ea singură a rânduit reguli de indugență potrivite cu starea celor ce postesc, tot așa a pus datorie pentru părinții duhovnicești să facă și ei la fel, la aplicarea postului asupra celor ce se pocăiesc, ca epitimie”
Postul este o armă pe care creștinul trebuie să o folosească cu precauție. El se începe treptat, cu moderație, după puteri, iar nu brusc și aspru, căci astfel ne devine vătămător. Postul fără cap duce la slăbirea noastră, chiar punându-ne viata în pericol. Acesta nu trebuie să fie irațional, ci foarte bine gândit, căci îl vrem ca ajutor, nu ca vătămător. De asemenea, nu trebuie să considerăm postul ca singura armă pe care trebuie să o folosească. Postul trebuie folosit în tandem cu alte ajutoare pe care Mântuitorul ni le oferă, cum ar fi Taina Spovedaniei. Preoții ne sunt de foarte mare ajutor , căci ei sunt mijlocitori ai nostri către Dumnezeu: “Ne ducem la preoți, creștinii mei, le arătăm boala noastră, le spunem păcatul nostru si – ce minune! – îndată ce duhovnicul își deschide numai buzele și zice aici pe pământ “Fiule, iartă-ți-se ție păcatele tale”, același lucru îți spune în ceruri Mântuitorul ceresc.” Astfel, prin intermediul preoților ne dobândim iertarea de la Mântuitorul Hristos, care Însuși a iertat pe mulți cât timp a viețuit printre oameni și cu mult mai mulți a iertat după Înălțarea la Ceruri, prin intermediul slujitorilor săi pe care i-a investit cu putere multă în momentul trimiterii lor la propovăduire.
“Lepădând dulcea și amăgitoarea beție a patimilor pustiitoare, sporesc în noi darurile sufletului, fiinca reluăm legătura cu adevăratul izvor al vieții. Este sărbătoarea reîntineririi noastre, la care ospătează darurile Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința.”
O altă armă eficace de luptă împotriva păcatului este împărtășirea cu Sfintele Taine. Ele au rolul de a curăța răul făcut de păcate și a ne restabili sănătatea sufletească și trupească. “Primirea Sfintelor Taine și mai ales mărturisirea sinceră, zdrobitoare, postul și rugăciunea sunt mijloacele cele mai potrivite ale vindecării de păcate.”
Toate aceste mijloace de pocăință, de vrednicie pentru întâmpinarea lui Hristos sunt arătate și puse de Biserica înaintea noastră. Tot ceea ce trebuie să facem este a ne folosi de toate aceste mijloace de luptă.
Pe lângă acestea, duminică de astăzi ne vorbește și despre Sfântul Grirorie Palama și biruința sa împotriva dușmanilor săi El se naște în Asia Mică, la anul 1296 și este crescut de mama sa, căci încă de mic el își pierde tatăl. Mama să face tot posibilul pentru al crește în spiritual authentic al creștinismului. Reușește cu brio acest lucru, Sfântul Grigorie descoperindu-și chemarea spre desăvârșirea sufletului. Acesta își urmează chemarea interioară și merge în Sfântul Munte Athos ca să practice adevărata rugăciune, rugăciunea inimii. Ajuns la Athos, acesta devine ucenic al lui Nicodim, care îl învață că “o minte fără cunoașterea învățăturii, o inimă fără durerea lumii și o trăire fără fapte, este o negare a Descoperirii lui Dumnezeu… Interiorizarea, pătrunderea și transmiterea sunt faptele harului, invocate în slujire, în aceasta constă isihia sau trăirea profundă, experimentarea sau interiorizarea.”
Împotriva acestei credințe se ridică Varlaam, cel mai aprig dușman al Sfântului Grigorie. El avea o gândire raționalistă, orizontală. După el, Dumnezeu nu putea fi cunoscut decât prin rațiune, pe când Sfântul Grigorie propunea o cunoaștere prin rugăciune neîncetată și simțire a harului lui Dumnezeu. “Inima înțeleptului călugăr Grigorie trăia harul așa cum fusese transmis de Duhul Sfânt și era convins că energiile divine ale Sfintei Treimi aparțin fiiniței Dumnezeirii, nepătrunsă, negrăită, neschimbată, dar descoperită prin Fiul spre mântuirea noastră.” Varlaam este combătut de Sfântul Grigorie în adunarea de la Vlaherne, unde este proclamată adevărata credință propovăduită și transmisă de Sfinții Apostoli. În urma marelui success pe care l-a avut, Grigorie atrage ura unora, care îl răpesc și îl bat, dar acesta îi iartă pe răufăcătorii săi. Rănit fiind la ochi el își recunoștea enoriașii după glasul lor și în special după trăirea lor în Mântuitorul. Cu toate că sănătatea fizică îi fusese grav afectată, spiritual său era unul foarte energic și cuvântul răsunător în toată obștea. Cu o râvnă de neîntrecut a reușit să mai păstorească pentru încă treisprezece ani, când sufletul său a mers la Domnul în momentul final al Sfintei Liturghii, “Fie numele Domnului binecuvântat, de acum și până în veac.” Nu la mult după moartea sa el a fost cinstit ca sfânt, iar canonizarea oficială a avut loc în anul 1368.
“Pentru Sfântul Grigorie Palama și întreaga tradiție monahală pe care o reprezenta, asceza și practica virtuților sunt în definitive singura cale de a atinge adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, adică împărtășirea reală a trupului și sufletului, unite în inimă de Lumina necreată.”
II.2.3. Duminica Sfintei Cruci
“Intr-un manuscris de la Ierusalim din secolul XIII, sărbătoarea crucii din duminica a III-a a Postului Mare este intitulată: “Sărbătoarea celei de a treia cinstiri a crucii” Această a III- a cinstire a sfintei cruci venea să completeze celelalte două cinstiri ale crucii. “După unii, această a treia cinstire ar avea ca origine mutarea de la Ierusalim la Apameea a unui fragment din crucea Mântuitorului, dăruită fie de Sfânta Elena, fie de arhiepiscopul Ierusalimului pentru fratele său Alpheios, episcop de Apameea, pentru construirea unei biserici.” În Tipicul din secolele IX-X, celebrarea celei de-a treia sărbători a crucii se făcea în mijlocul săptămânii, miercurea, iar nu duminică, așa cum sărbătorim noi noi astăzi. Mai mult, în duminica precedentă se anunța deja cinstirea Crucii ce urma să aibă loc miercuri . “La mănăstirea Evergetis, marți seara se făcea priveghere pentru prăznuirea Crucii, deși duminica era deja închinată praznicului.” În aceast seară se săvârșea o rânduială asemănătoare cu cea dată de Triod, iar punctul culminat îl reprezenta scoaterea Sfintei Cruci spre a fi venerate de către monahi. Cu toate că principala cinstire a Crucii se mută în ziua de duminică, zilele de miercuri și vineri rămân de o mare importanță în tradiția monahală. Cinstirea de miercuri și vineri este o preîntâmpinare a Crucii și a tainei pe care o aduce.
După cum am spus, însă, treptat, ziua cea mare a prăznuirii Sfintei Cruci devine duminică, zi în care “Crucea este adusă, într-o procesiune solemnă, în mijlocul bisericii, și rămâne acolo întreaga saptamana – cu o rânduială specială de închinare la toate slujbele următoare” Toate aceste rânduieli au un important rol de transpunere a omului și de a menține conștiința trează. Toate aceste comemorări îl țin pe om în starea de trezvie necesară pentru a parcurge postul. Rolul Crucii în Postul Mare este unul deosebit, “ea este semnul condescendenței lui Hristos și a filantropiei Sale mântuitoare” Crucea conține în ea patimmile și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, iar datoria noastră este de a ne face părtași la Crucea Mântuitorului. “Pentru a ne împărtăși de roadele Crucii trebuie în mod automat să ne împărtășim și de suferințele acesteia. Noi trebuie să fim alături de Hristos în chinurile pe care El le suferă, trebuie să stăm umăr la umăr cu El, căci numai așa putem să ne împărtășim de roadele Învierii. Însuși Sfântul Apostol Pavel ne spune că pentru a învia împreună cu Hristos e necesar ca să și murim împreună cu El. Toate acestea pentru a nu mai muri din nou, căci cel ce a înviat din morți, nu mai moare.
Această duminică mai are și un alt rol, acela de a da puteri omului să meargă mai departe. Prăznuirea Crucii ne arată că Postul este la jumătate, și vine în sprijinul nostru, căci oboseala ostenelilor începe să apară. Dar această duminică vine să ne ia gândul de la oboseală și să ni-l înalțe la finalitatea Postului. De aici, de la jumătatea lui, din duminica Sfintei Cruci, credinciosul e capabil să vadă finalitatea călătoriei, și anume, Patimile, moartea și Învierea Mântuitorului. După cum părintele Alexander Schmemann ne spune, această duminică are mai multe sensuri , nu doar acela al pătimirii împreună cu Hristos, ci și sensuri de ușurare, de odihnă și recăpătare a puterilor. “După cum cei care călătoresc pe o cale aspră și lungă, zdrobiți de oboseaala, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros se odihnesc puțin, așezându-se sub el, tot așa și acum, în timpul Postului, a fost sădită de Sfinții Părinți la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea aducătoare de viață, spre a ne odihni, a răsufla și a ne face pe noi cei osteniți sprinteni și ușori pentru restul ostenelii.” Tot părintele Schmemann face referire la Sfânta Cruce ca la pomul vieții ce era sădit de Dumnezeu în mijlocul raiului. Această imagine ne readuce aminte de greșeala pe care a făcut-o Adam și de consecințele acesteia, iar reamintindu-ne noi acestea, să căpătăm puterea de a beneficia de roadele pomului vieții, ale Sfintei și de viață făcătoarei Cruci , să nu abandonăm într-un moment atât de important și de aproape . Noi toți, prin împrospătarea puterilor ce are loc în această zi, suntem chemați să fim uniți în lupta prin Cruce. “Sub puterea Crucii, Mântuitorul dorește să ne vadă pe toți fericiți; lumea împăcată, popoarele înfrățite, bisericile reunite, iată un aspect general al rostului Sfintei Cruci.” Sfânta Cruce reprezintă nemărginita iubire a lui Dumnezeu față de noi, oamenii, “căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Sfânta Cruce este cale spre sporirea în credință, creștere necontenită în dragoste și nădejde dârză. De asemenea, Sfânta Cruce este prefigurată și în Vechiul Testament de șarpele pe care Moisi îl înălță în deșert pentru ca poporul să nu mai fie mușcat de șerpii cei veninoși, și de Moise care ține mâinile în chipul crucii în timpul războiului pe care israeliții îl câștigă tocmai prin acest efort al conducătorului lor.
Sfânta Cruce este parte definitorie a creștinismului, este semnul, simbolul reprezentativ al nostru. Creștinismul nu poate fi perceput fără de Cruce, “Sfânta Cruce face parte din actul mântuirii credincioșilor, ea este semnul împăcării desăvârșite” Această împăcare este rezultatul Jertfei Mântuitorului, rezultat pe care-l putea realiza numai El. Prin Jertfa Sa, Mântuitorul a restabilit legătura omului cu Dumnezeu pe care Adam a rupt-o de bună voie cu mult timp în urmă. “Prin Jertfa Mântuitorului, Crucea a fost sfințită, a devenit aducătoare de viață, căci de aici, de pe Crucea Golgotei, a strălucit viața de înnoire cea întru Iisus Hristos Domnul nostru.”
Refacerea legăturii de către Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne arată gravitatea faptelor săvârșite de strămoșii noștrii. Este nevoie să se aducă jertfă Însuși Fiul pentru ca păcatul să moară și legăturile dintre divin și uman să se reînnoiască. Omul nu avea posibilitatea de a le reînnoii din cauza stării jalnice pe care o avea. De aceea Crucea are o importanță deosebită pentru noi, căci reîmpăcarea omenirii cu Dumnezeu s-a realizat pe ea. Este mediul, mijlocitorul mântuirii noastre, fără Cruce nu ar exista mântuire. Deși pentru Mântuitorul Hristos a reprezentat o pedeapsă și o suferință, pentru noi oamenii reprezintă salvarea. Desigur, ea este salvarea noastră, dar trebuie ca noi să ne ostenim pentru a ne bucura de roade. “Crucea lui Hristos a devenit, din mijloc de întristare, semn sau prilej de biruință asupra morții, un semn al credinței, al iubirii dumnezeiești nemărginite față de noi, semn al nădejdii noastre de biruință asupra morții.”
De asemenea, crucea are un important rol în îmbunătățirea vieții noastre spiritual, la sporirea puterilor de luptă împotriva răului, al virtuților celor ce înaltă sufletul spre iubirea și cunoștința de Dumnezeu. Mesajul Crucii este unul al păcii și iubirii desăvârșite. Cum Mântuitorul S-a jertfit din iubire desăvârșită, tot așa suntem și noi chemați să ne jertfim din iubire desăvârșită pentru Dumnezeu și aproapele, căci iubirea de aproape este condiția primordială după care vom fi judecați la Parusie. Hristos a săvârșit totul din iubire, tot așa suntem și noi chemați să săvârșim totul din iubire, căci acesta este scopul cu care am fost creați și deci, după care vom fi judecați.
Foarte frumos scria Sfântul Apostol Pavel credincioșilor din Corint : “Cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” După cum însuși Sfântul Pavel ne spune, pentru noi, Crucea reprezintă puterea lui Dumnezeu, puterea de care toți cei ce ne-o impropriem ne împărtășim. Acesta a fost și scopul pentru care Sfinții Părinți au plasat prăznuirea Sfintei Cruci la jumătatea Postului Mare, acela de a ne împărtăși de puterea sa pentru a încheia cu bine călătoria pe care am început-o.
II.2.4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul
În această duminică, Biserica ne dă exemple pe care noi, credincioșii trebuie să le urmăm pentru împărtășirea de bunătățile postului. În pericopa evanghelică ce se citește în această duminică, Sfânta Biserică ne dă exemplu de rugăciune și credință ce vine din partea unui tată, iar pe lângă acest exemplu ne mai pune în față și viața Sfântului Ioan Scărarul, ca model de trăire, căci cea mai mare operă a sa reprezintă cea mai citită și mai ziditoare de suflet în Postul Mare.
Pericopa evanghelică de astăzi ne expune foarte frumos un model de rugăciune adevărată, interioară, “prin tatăl îndurerat al unui copil suferind de o boală de care nimeni nu-l putea ușura, nici chiar ucenicii Proorocului din Nazaret.” Acest tată ajunge în disperare din cauza faptului că nimeni nu reușise să-i vindece fiul ce suferea de duh diavolesc ce voia să-l piardă. Aflându-se în neputința aceasta de a nu putea să scape de duh, singura speranță a tatălui rămâne Domnul nostru Iisus Hristos. Ajuns în fața Mântuitorului , tatăl ajuns la capătul puterilor exclamă: “de poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.” Acesta e primul pas pe care îl face tatăl și așa trebuie să facem și noi, să rugăm pe Domnul Dumnezeul nostru să ne dea ajutorul de care avem nevoie când suntem întru nevoi.
“Rugăciunea este vorbirea sufletului cu Dumnezeu, strigătul omului credincios după ajutorul harului dumnezeiesc, după dobândirea iertării, asigurarea mântuirii și pacea sufletească” Aceasta trebuie să fie o dorință interioară a omului, dorința după vorbirea directă cu Dumnezeu. Acesta este însuși scopul pentru care a fost creat omul, acela de comuniune și dialog cu Dumnezeu. Omul trebuie să fie conștient de menirea să și de faptul că el nu e sclav al lui Dumnezeu, ci este partener de dialog. Omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană, ceeea ce implică în mod automat dialog, comuniune. Prin faptul că este partener de dialog, Dumnezeu îl plasează la egalitate cu Sine, omul fiind singura făptură ce are parte de acest privilegiu. Comuniunea și dialogul cu Dumnezeu în cea mai intimă formă o reprezintă rugăciunea: “rugăciunea este legătura vie, directă, lăuntrică și personală a omului cu Dumnezeu, un schimb reciproc, o convorbire, o comunitate sau unire între Dumnezeu și om. A te ruga înseamnă a sta de vorbă cu Dumnezeu cum vorbește copilul cu tatăl său.” Așadar, după cum legatura dintre tată și fiu este una deosebit de intimă, așa este și legătura dintre om și Dumnezeu, ba chiar mai mult decât atât. Cum fiul are în sine pe tatăl, este chip al tatălui său și continuator al lui, așa și noi suntem după chipul lui Dumnezeu Cuvântul, avem în noi pe Dumnezeu Duhul și dialogăm cu Dumnezeu Tatăl, care ne ascultă toate cererile ce vin din credință și suflet curat.
Un teolog german care a studiat îndeaproape rugăciunea, o prezintă astfel: “Ca legătura plină de taină a omului cu veșnicul, rugăciunea este o minune de necuprins, minunea minunilor, care se împlinește zilnic în sufletul evlaviosului.” Rugăciunea este cea mai mare izvorâtoare de daruri pentru viața fiecărui om, dar cu condiția să fie făcută către Domnul nostru Iisus Hristos, Calea, Adevărul și Viața. Orice rugăciune care nu e făcută întru acestea, nu se poate numi rugăciune. Astfel ajungem să ne rugăm la neadevăr, la minciună, părăsind calea și îndepărtându-ne de adevărata viață creștină. Acest lucru se întâmplă în sectele care s-au rupt de ceaa ce înseamnă Adevăr, sau mai bine zis, ele s-au rupt de cine este Adevărul, adică Hristos Domnul și Dumnezeul nostru. Însuși Mântuitorul nostru ne sare în ajutor și ne pune înainte model de rugăciune, “Tatăl nostru”, rugăciunea domnească. Aceasta este cea mai cunoscută rugăciune la nivel mondial, ea fiind tradusă în mai toate limbile pământului. Ea este deosebită atât prin faptul că a fost rostită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Însuși Dumnezeu dă omului modelul desăvârșit de rugăciune, cât și prin conținutul deosebit al acesteia.
În rugăciunea “Tatăl nostru” ni se pune înainte ceea ce să cerem de la Dumnezeu, tot ceea ce este mai important pentru noi . Trebuie să ne ferim de greseala pe care cei doi Apostoli ai Mântuitorului au făcut-o, cerând de la El lucruri lumești, total opuse darurilor pentru care ei fuseseră aleși. Pentru că noi, datorită păcatelor, nu avem o stare duhovnicească îmbunătățită ca să înțelegem care sunt adevăratele bunătăți și ce trebuie să cerem, rugăciunea domnească vine să ne pună înainte cererile pe care trebuie să le facem la Dumnezeu.
De asemenea, o altă condiție pentru că rugăciunea noastră să fie ascultată este credinta. După cum însuși Mântuitorul spune tatălui din Evanghelie: “De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede Din cuvintele Mântuitorului înțelegem de unde își trage rugăciunea puterea, ce face că cererile noastre către Dumnezeu să se împlinească: credința. “Condiția și piatra de temelie a rugăciunii este credința în Dumnezeu” După cum am mai spus, credința în Adevăr, în Hristos este fundamental rugăciunii. Fără credință nu există rugăciune, căci rugăciunea este adresată și închinată numai lui Dumnezeu. Rugăciunea adresată altcuiva nu numai că nu este rugăciune adevărată și nu aduce niciun folos credinciosului, ci poate avea efecte opuse , făcând mai mult rău, cum ar fi idolatria. “Un sfânt și duhovnic părinte zice: Hananianca strigă și se ascultă, pentru că strigă din inimă, cu stăruință și credința; femeia căreia îi curge sânge tace, nu vorbește, dar se fericește, pentru credința și umilință inimii sale; fariseul vorbește și se osândește pentru mândria și disprețul față de alții, care-i stăpâneau sufletul; vameșul nici nu deschide gura, ci numai cugeta în sine cu smerenie și adâncă pocăință zicând: “Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”, și rugăciunea lui a fost ascultată.” Vedem din aceste exemple ce a făcut că rugăciunea să fie ascultată și ce a făcut ca ea să nu fie ascultată, ba chiar să adauge osândă .
Condiția principală o reprezintă credința în Atotputernicia lui Dumnezeu și Milostivirea Sa. Omul trebuie să conștientizeze că Dumnezeu e singurul care îi este alături cu adevărat atunci când are greutăți, dar El cere ca și omul să fie alături de El toată viața lui. După ce Mântuitorul îl încredințează pe tatăl fiului demonizat că prin credință totul e posibil, acesta îi răspunde foarte frumos: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Această mărturisire este una deosebită, izvorâtă din dorința tatălui de a-și vedea fiul sănătos. El crede din tot sufletul, dar dacă totuși credința lui nu e suficientă, cere ca Însuși Mântuitorul să-i sporească credința și să-l ajute, chiar dacă credința lui nu ar fi suficient de puternică. Acest aspect este farte important, căci răsplata pe care noi o primim la cererea rugăciunilor noastre este în funcție de puterea credinței noastre. Lucrul acesta îl observăm din neputința Apostolilor de a scoate din copil demonul ce îl posedă; credința lor nu era suficient de puternică pe cât ar fi trebuit să fie. În Evanghelia după Matei, Mântuitorul le spune Apostolilor motivul pentru care ei nu au fost capabili să scape copilul de chinuri, acela fiind “din pricina puținei voastre credințe” Din acestea putem vedea că până și Sfinților Apostoli li se pot aplica spusele tatălui, “ajută necredinței mele!” Dacă ei, martori direcți ai Mântuitorului nu aveau suficientă credință, cu atât noi, care nu am fost de față să ascultăm spusele Acestuia.
În zilele noastre, această sporire a credinței o face Biserica, cea însărcinată direct de Mântuitorul să învețe pe bine-credincioși cuvântul lui Dumnezeu și să apere credința cea adevărată. Pentru aceasta, Biserica prin Sfinții ei Părinți a instituit Postul cel Mare, ca perioadă de întărire a credinței pentru împărtășirea de roadele Învierii Domnului. Această perioda de post și rugăciune ne poartă spre Înviere dobândind virtuți necesare pentru fortificarea credinței și dobândirea vredniciei. Căci numai prin credința tare și virtuți putem să ne facem vrednici de a vedea pe Mântuitorul Înviat.
Tot în această duminică, Biserica ne dă un model de credință adevărată, un model de urmat pentru a dobândi harul dumnezeiesc, Sfântul Ioan Scărarul. Viața Sfântului Ioan este destul de greu de reconstruit, singurele date pe care le avem se regases în cea mai cunoscută și valoroasă operă a sa, Scara raiului. De la această operă el primește supranumele de “Scărarul”.
Avem puține date despre el și datorită smereniei sale, nepermițând ucenicilor săi să noteze prea multe. În tinerețe el își însușește cultura timpului, ajungând la un nivel ridicat de pregătire. Greutățile pe care le întâmpină și suferința celor pe care îi iubea l-au făcut să se dedice întrajutorării și vindecării celor aflați în suferințe. Toate acestea le făcea în spiritul credinței, citind din Sfânta Scriptură și notând la sfârșitul fiecărei zile câte un verset scripturistic. După ce tatăl și fratele său mor, viața sa civilă se încheie, acesta se dedică scopului său. Vestea că el slujea pe toată lumea, că acesta este scopul vieții lui ajunsese chiar și la Muntele Sinai, la o importantă comunitate de călugări. Se spunea că “patul său de odihnă era al celor suferinzi, casa sa un pelerinaj, mângâierea lui lacrimile de mulțumire ale celor vindecați” Acesta ajunsese să fie considerat îngerul Uriil întrupat. Nu cerea nimic în schimb și punea pe primul plan comoara cea din ceruri , fiind singura cu adevărat valoroasă, unde furul și rugina nu ajung. Acesta ducea o viață creștină în adevăratul sens al cuvântului, o viață în rugăciune, înfrânare și dragoste frățească.
Prin calitățile sale deosebite, el atrage atenția Starețului Martirie care-l invită la mănăstire. Din smerenia caracteristică el refuză socotindu-se nevrednic să se urce pe muntele unde Însuși Dumnezeu s-a coborât. Însă, un înger al Domnului i s-a arătat și i-a spus să meargă pe munte, căci Dumnezeu va avea grijă de el cum a avut și cu cei de până atunci. Acest semn l-a făcut pe tânărul Ioan să se alăture celor sase sute de monahi de la Muntele Sinai. Deși este cel mai tânăr, el este propus ca și conducător al celorlalți, dar refuză, alegând să fie un simplu călugăr. A dus o viață plină de nevoințe. Ziua trudea pentru hrană, lucrând pământul aspru și uscat, iar noaptea alcătuia opera care l-a făcut unul dintre cei mai mari asceți ai ortodoxiei. “Vorbea așa de frumos încât a fost numit liră a Duhului și glasul lui Aaron”
Revenind la Scara Paradisului, cea mai importantă operă a sa, este o carte fundamentală pentru a ajunge la Înviere urcând pe cele treizeci de trepte ale sfințeniei. Ea poartă acest nume deoarece, “exprimă urcușul spre desăvârșirea vieții creștine prin mai multe trepte, care reprezintă tot atâtea stări ale unei patimi care trebuie biruită și a unei virtuți care trebuie cultivată.”. “Am putea spune că Scara este crucea fiecăruia, este gigantul aruncat de forța spirituală a creștinismului peste zările și orizontul obișnuit, unde se află adevărata fericire și împreunarea eternă, ca răsplată a faptelor bune.” Sfântul Ioan se oprește la cea de-a treizecea treaptă a Scării, sfătuind pe toți să urce această scară spre Împărăția cerurilor. “Până i-a căzut din milostiva mână, slăbită de puteri, ochii s-au fixat la cer, trupul firav s-a prăvălit la pământ, iar gura sa plină de dulceață divină la îndemnul inimii, au ieșit stinse cuvinte, dar pilduitoare: Mărire lui Dumnezeu cel ce dăruiește lumină neștiutorilor, vedere orbilor și putere slăbănogilor, că El mi-a ajutat și mie nevrednicul și rătăcitul, dintru început până în sfârșit…” Acestea au fost ultimele cuvinte ale marelui ascet și slujitor al Domnului, ce s-a înălțat în Împărăția cea veșnică în anul 649.
II.2.5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca
Ne aflăm în cea de-a V-a duminică a Postului celui Mare, așadar, cu pași din ce în ce mai mari ne apropiem de finalitatea acestuia, de Învierea Domnului. În această imediată apropiere a încheierii Postului, Biserica ne pune înainte cererea fiilor lui Zevedeu către Mântuitorul de a-i pune de-a dreapta și de-a stânga Sa. “Încă nelămuriți deajuns asupra caracterului duhovnicesc al Împărăției propovăduite de Hristos, și încă necurățiți pe deplin de dorința după stăpânire și de ambiția după întâietatea lumească, Iacob și Ioan cer Mântuitorului să le încredințeze cela mai intalte ranguri în Împărăția Sa” Dorința lor era aceea, după cum ne spune Sfântul Evanghelist Marcu, “să stea unul de-a dreapta și altul de-a stânga întru Slava Sa.” Însă, problema era aici dorința lor după stăpânire, după întâietate lumească, deoarece ei nu cunoșteau adevăratul sens al Împărăției pe care Mântuitorul Hristos avea să o aducă.
Această cerere a celor doi ne arată că ei încă nu ajunseseră la un nivel duhovnicesc superior, mintea lor nu se limpezise definitive prin har, ei încă aveau o gândire rațională, omenească. Trebuie să avem în vedere faptul că “dorințe de tot felul răsar neîncetat în calea noastră. De știm să alegem, ele ne poartă unde vrem și unde trebuie.” Cel mai mare dintre păcate este păcatul mândriei, acest păcat fiind izvorul tuturor păcatelor. Acest păcat și-a făcut simțită prezența în mod subtil și la ucenicii Mântuitorului, iar în această pericopă evanghelică ne sunt prezentați Sfanții Apostoli Ioan și Iacov. Cu atât mai grav este faptul că ei cereau tocmai ceea ce Mântuitorul reușise să biruie în pustiu, stăpânirea. Mântuitorul este nevoit să refuse cererea pe care cei mai iubiți Apostoli ai Săi o făcuseră către El și să le explice exact ceea ce presupune întâietatea și stăpânirea în Împărăția Sa. Este foarte trist că tocmai cei mai zeloși ucenici ai Mântuitorului, cei care au fost prezenți cu El pe Muntele Taborului la Schimbarea la Față, vin acum și cer ceva ce nu se cade să ceară. Mai degrabă, ceea ce ei cer este prea jos, prea lumesc pentru ceea ce ar trebui ei să ceară, defapt.
Aceștia sunt chemați la o lucrare mult mai mare de atât, lucrare pe care Însuși Mântuitorul le-o explica. Acesta le spune că Împărăția Sa nu este din lumea aceasta, iar ei nu știu defapt ce cer atunci când își doresc a fi de-a stânga și de-a dreapta. Ucenicii nu știu că pentru a căpăta pozițiile cerute ei trebuie să îndeplinească niște condiții deosebite , după cum Mântuitorul spune : “Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care Eu îl beau și să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?” Acestea întreabă Mântuitorul pe cei doi ucenici dornici de mărire. Ei răspund că pot să bea paharul pe care El îl bea și de asemenea să se boteze, însă ei nu știu ce presupun aceste lucruri. Paharul pe care Mântuitorul îl va bea reprezintă însăși Jertfa Sa de pe Cruce. Aceasta este condiția principală pentru a intra în Împărăția Cerurilor. “Noi trebuie să ne dăm pe noi jertfa asemenea Mântuitorului pentru a căpăta Împărăția lui Dumnezeu. Tocmai aceasta este și menirea Postului Mare. Ne reamintește de momentul jertfirii, ne plasează pe drumul Crucii, făcându-ne mai ușoară jertfirea noastră. După cum spune și Sfântul Pavel, ca să înviem și să ne bucurăm de Hristos trebuie să și murim împreună cu El, iar această jertfire ne-o pune înainte Postul cel Mare, ce ne pregătește pentru marele act al Jertfei mântuitoare.” Așa cum Mântuitorul S-a jertfit pentru noi, așa și noi suntem chemați să ne jertfim pentru ceilalți, să ne oferim lor în spiritual creștin al jertfei.
De asemenea, Mântuitorul mai tratează și problema întâietății, căci prin plasarea de-a stânga și de-a dreapta, pe care o solicitau cei doi Apostoli presupunea o stare de întâietate, de cea mai mare apropiere de El. Așa că, Mântuitorul dă o condiție și pentru această dorință de întâietate și apropiere de El în Împărăția Sa. Acesta spune: “Cel care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; iar cel care va vrea să fie dintâi dintre voi, să fie robul tuturor.” Iată, așadar, Mântuitorul vine cu un nou model de întâietate și de măreție. Acest model este cu totul opus față de modelul dat de lumea antică, cât și de cea contemporană. Omul în general percepe într-un mod lumesc mărirea și întâietatea, el se vrea să fie stăpân și deci stăpânitor, însă Mântuitorul setează creștinului o altă întâietate și mărire. Mântuitorul vine cu o mărire dată de slujirea altora, și o întâietate dată de a fi robul tuturor. Aici e paradoxul, că o stare de robie recompensează omul cu întâietate, iar cea de slujire recompensează cu slavă.
Acestea sunt condițiile pentru a moștenii Împărăția Cerurilor, sunt condiții ce ne arată că lucrarea primordială este aceea de a slujii pe oameni. Această slujire creștină îndreaptă pe credincios către ceilalți, ceilalți devin primitorii lucrării sale, iar el își primește răsplata sa de la Dumnezeu. Toate acestea le cere Mântuitorul din dragoste. El Însuși S-a Jertfit din dragoste, El ne-a slujit nouă, așa că suntem datori să slujim altora, să ne slujim unii altora. Aici se arată marea iubire pe care Mântuitorul o propovăduiește. Slujindu-ne unii altora, ne facem viața mult mai ușoară, robia nu este una silită, ci de bună voie. Prin slujirea iubitoare de aproape, dobândim pe lângă darurile lor, darul lui Dumnezeu, Împărăția Cerurilor. “Înțelegem acum că slava spre care se cade să năzui este singura stare sub care ne putem face părtași ai slavei lui Dumnezeu, atât cât se cuvine fiecăruia, după multele ei locașuri.” Împărtășirea de slavă lui Dumnezeu reprezintă împărtășirea de harul Său care izvorăște din Ființa Sa, care atunci când se sălășluiește în noi nu face decât să ne lumineze, să ne schimbe la nivel ontologic și să ne orienteze spre săvârșirea binelui ce are la bază iubirea divină. Iubirea desăvârșită a Sfintei Treimi este împărtășită omului prin Jertfa Mântuitorului, care ne aduce ca model iubirea jertfelnică pentru aproapele. Jertfirea pentru cineva din iubire ne aduce ca răsplată cele dorite de cei doi Apostoli ai Domnului, întâietate și mărire, deoarece prin jertfă arătăm iubire atât față de om, cât și față de Dumnezeu. Iubind pe om, iubim și pe Dumnezeu , căci omul fiind după chipul Chipului, automat iubirea noastră este transferată de la om către Dumnezeu și invers. “Slujim aproapelui, pentru că-l prețuim ca pe un fiu adoptiv al lui Dumnezeu și-l iubim ca pe un frate; căci cel mai oropsit dintre oameni este totuși “un frate mai mic al lui Hristos; slujindu-l, slujim deci lui Hristos.” Ceea ce ni se cere este a sluji aproapelui din suflet, așa cum Însuși Mântuitorul a făcut-o.
După cum ni s-a arătat și în duminica Înfricoșătoarei Judecăți, acesta este criteriul de bază care ne va decide soarta. Așadar, mai ales acum, în Post, când încercăm să imităm cât mai mult pe Hristos, se cade să scoatem la iveală cât mai mult această iubire și slujire a aproapelui, căci acesta e un pas important care ne apropie de darurile aduse ce Înviere.
Tot în această duminică, Biserica ne dă ca pildă de virtute pe Maria Egipteanca. Biserica drept măritoare avea încă de la nașterea ei obiceiul de a da oamenilor exemple de viețuire în Hristos pentru a-i face râvnitori în dobândirea darurilor supranaturale ale harului. Tot așa este și “actul de evlavie și iubire al femeii păcătoase pentru Păstorul și Conducătorul Împărăției cerului, Domnul Iisus Hristos.”
Cuvioasa Maria Egipteanca a trăit în secolul V, într-o perioadă de înflorire a a monahismului, perioadă a celor mai mari asceți. Aceasta are o tinerețe tumultoasă, plină de desfrâu, fiind foarte bine cunoscută de către toată lumea că își vindea trupul. După cum ea însăși recunoaște : “Pe când eram de doisprezece ani și trăiau părinții mei, am lepădat dragostea față de ei și m-am dus în Alexandria. Mi-e rușine să mă gândesc cum, de la început mi-am stricat fecioria și cât de neînfrânată și nesățioasă îmi era patima împreunării” Această însăși recunoaște lui Zosima dorința ei neîncetată de a se tăvăli în noroi și de a-și batjocorii trupul. Această căutând să-și satisfacă plăcerile ajunge pe o corabie ce mergea spre Ierusalim, iar neavând bani plătește totul cu trupul său, după cum obișnuia.
Ajunsă la Ierusalim unde stăruie în obiceiurile ei, aceasta vede grupuri de oameni ce merg în aceiași directie. Întrebând unde merg aceștia, ea află că ei se îndreptau spre biserica Înălțării Sfintei Cruci, unde era marele praznic al hramului. Din curiozitate aceasta merge cu mulțimea de oameni, cu toate că ea nu credea în Hristos. “A mers acolo și Maria, dar când a vrut să intre în biserică laolaltă cu toți ceilalți, a simțit că o putere nevăzută o împinge, nelasandu-o să intre” După trei încercări nereușite de a intra aceasta este cuprinsă de tulburare, începe să plângă și să-și bata pieptul. Acesta este momentul de cotitură din viața cuvioasei, moment în care rostește o deosebită rugăciune către Maica Domnului, a cărei icoană se afla în acel loc. : “Fecioara Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvatul. Știu, știu că nu este cuviincios și nici binecuvântat ca eu, atât de necurată, atât de spurcată, să văd icoana ta, a pururea Fecioarei, a celei curate, care ai trupul și sufletul curate și neîntinate. Este drept să fiu urâtă eu, pierdută, de tine, care ești curăția, și să simți dezgust de mine. Dar, de vreme ce, după cum am auzit, Dumnezeul pe Care L-ai născut, pentru aceasta S-a făcut om, ca să cheme pe păcătoși la pocăință, ajută-mi mie, singura care n-am pe cineva într-ajutor. Poruncește să mi se îngăduie să intru în biserică. Să nu mă lipsești să văd lemnul pe care S-a răstignit Dumnezeul născut din tine, Care Și-a dat propriul Său sânge preț de răscumpărare pentru mine. Poruncește, Stăpână, ca să-mi fie deschisă și mie ușa dumnezeieștii închinăciuni a Crucii. Dumnezeului născut din tine te aduc chezasuitoare îndestulătoare ca niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare, iar când voi vedea lemnul Crucii Fiului tău, mă lepăd numaidecât de lume și de toate cele din lume și îndată plec acolo unde tu, ca o chezasuitoare a mântuirii mele, mă vei povățui și mă vei conduce.”
Acesta este momentul maximei schimbări a Mariei, este momentul metanoiei, momentul conștientizării stării de păcătoșenie care era adânc înfiptă în sufletul și trupul ei. După această rugăciune fierbinte, cuvioasa reîncearcă să intre în biserică și nu doar că intră, ci intrarea ei este înlesnită dinainte , cu toate că până atunci fusese oprită. Acesta este semnul că rugăciunea ei fusese una adevărată, izvorâtă din adâncurile sufletului, rugăciune pe care Maica Domnului o primește cu bucurie. După ce reușește să se împărtășească de bucuria prăznuirii Sfintei Cruci și de vederea acesteaia, Cuvioasa rostește o minunată rugăciune de mulțumire și de predare în mâinile Fecioarei spre îndeplinirea făgăduinței.
“Tu, Stăpână preabună, ți-ai arătat față de mine iubirea ta de oameni. Nu te-ai dezgustat de rugăciunea unei nevrednice. Am văzut slava pe care nu este drept să o vedem noi, cei pierduți. Slava lui Dumnezeu, Care primește prin tine pocăința păcătoșilor. Este timpul, Stăpână, să fie îndeplinită făgăduința pe care am făcut-o. Condu-mă acum unde poruncești, Fii, acum învățătoarea mântuirii mele, călăuzindu-mă pe calea care duce la pocăință.” Aceasta este starea de predare a omului, de lăsare în mâinile lui Dumnezeu, vointa ei este acum acordată după voința Maicii Domnului, care are să o aducă pe calea sfințeniei. “Își dă seama de misterul creștin, se convinge abia acum că în fața lui Dumnezeu toți sunt egali și că Dumnezeu nu dorește de la om decât să-și îngrijească viata spirituală și materială.” “Suntem deci încredințați că Dumnezeu, care este pretutindeni, lucrează în suflet și în viața oamenilor schimbări adânci, prin puterea îmbietoare, curățitoare și sfințitoare a Sfântului Har.” În acestea și-a pus nădejdea cuvioasă Maria Egipteanca, care a trăit în deșert vreme de patruzeci și șapte de ani în pocăință și nădejde neîncetată pentru iertarea păcatelor ei.
Aceasta a dobândit de la Dumnezeu puteri spirituale deosebite, ca răsplată a nevoințelor sale. Găsită fiind de Zosima, ea îi povestește viața să și-l roagă să vină în anul următor să o împărtășească. Acesta ascultă rugăciunea maicii și o împărtășește, iar în anul următor când vine o găsește adormită în locul unde a văzut-o prima dată, având lângă ea scrisă data adormirii, întâi aprilie. Ajutat de către un leu care sapă o groapă, Zosima reușește să o îngroape pe cuvioasă.
Viata Mariei Egipteanca are o valoare deosebită pentru noi, cazul ei “este aproape unic în istoria Bisericii creștine, pentru că ea a ajuns de pe ultima treaptă a decăderii la credința puternică în Domnul Iisus Hristos, învrednicindu-se a-L vedea prin iluminare și a-l gusta prin Taina Sfintei Împărtășanii.” Sfânta Biserică a pus ca a doua temă a duminicii acesteia viața cuvioasei Maria Egipteanca, tocmai pentru a ne da speranță fiecăruia, pentru a arăta că oricât de păcătoși am fi fost înainte, starea corespunzătoare, metanoia, ne poate aduce pe calea cea dreaptă spre dobândirea Împărăției Cerurilor și împărtășirea din Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
II.2.5.1. Sâmbăta lui Lazăr
Această sâmbătă este una foarte importantă, deoarece Mantitorul săvârșește o serie de acțiuni foarte încărcate simbolic și prefigurativ. În drumul său spre Ierusalim, Mântuitorul află că Lazăr, fratele Mariei și Martei bolnav fiind, a murit. Auzind acestea, Domnul Hristos se oprește din călătorie și merge să-l vadă pe Lazăr. Neștiind despre ce este vorba, ucenicii Săi încearcă să-L oprească, deoarece tocmai fugeau de cei ce urmăreau să-L omoare cu pietre. Mântuitorul le spune însă că merge să-l trezească pe Lazăr cel ce fusese răpus de boală. De aici vedem iubirea pe care Domnul o avea față de Lazăr și surorile lui, El se oprește din drum și chiar se întoarce pentru a-și trezi prietenul. Ajuns la casaprietenului său, Mântuitorul este întâmpinat de cele două surori ale lui Lazăr, care înlăcrimate fiind ziceau că de El ar fi fost prezent, fratele lor nu ar fi murit. În acel moment, Mântuitorul îi răspunde: “Dar și acum știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da!”, dându-I vestea că fratele ei va învia. Crezând că se referă la Învierea de Apoi, Mântuitorul îi spune : “Eu sunt învierea și viața, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” Astfel, El pune la încercare credința Martei, întrebând-o dacă ea crede acestea, urmând mărturisirea ei profundă de credință : “Da, Doamne. Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume.”
“O mărturisire deosebit de importantă, defapt o conștientizare lăuntrică, profundă a mesianității Mântuitorului Hristos. Marta nu doar că rostește cuvintele, ci crede cu adevărat din adâncul sufletului ei. După cum spune și Mântuitorul, pentru a primi de la Dumnezeu ceea ce noi cerem, trebuie să credem cu adevărat. Credința este o virtute esențială , fără de care credinciosul nu poate face nimic. Fără credință în Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume, învierea și viața, toate sunt în zadar.”
Foarte important este lucrul pe care Mântuitorul Hristos îl face atunci când cere femeilor să-I arate unde l-au pus pe Lazăr. După cum ne spune Sfânta Evanghelie după Ioan, Domnul Hristos a lăcrimat. Deși trece repede peste acest lucru și ne este prezentat foarte scurt de Sfântul Evanghelist Ioan, actul săvârșit acum este unul foarte important. Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu a lăcrimat, a suspinat cu gândul la faptul că prietenul lui drag a murit. Așadar, El demonstrează că este Om desăvârșit, adevărat, cu sentimente puternice față de cei pe care îi iubea. Până și fariseii au remarcat acest detaliu, unul care demonstrează iubirea, compasiunea pe care Domnul Hristos o are pentru cele întâmplate. În acest moment de o sensibilitate deosebită, Domnul Hristos îi încorporează pe toți cei care au adormit, este un moment de tristețe față de toți aceia care au trecut la Domnul. În acel moment, fariseii și cei ce veniseră să participle chiar se întrebau de ce Mântuitorul l-a lăsat să moară și nu l-a vindecat, însă, bineînțeles, ei nu știau ce avea Domnul Hristos să facă.
Mergând cu toții la mormânt, pentru ca Mânuitorul să-l vadă pe bunul lui prieten, El cere celor aflați de față să dea la o parte piatra mormântului. Sora lui Lazăr, însă, neștiind ce avea să facă Mântuitorul, încearcă să-L oprească, spunând că miroase, căci trecuseră deja patru zile. Nici acum, sora lui Lazăr nu ajunsese la adevărata credință în Hristos și Dumnezeu Tatăl, cu toate că i se spusese că dacă va crede cu adevărat, va primi de la Dumnezeu cea ce va cere. Așadar, rădicând ei piatra, Iisus își ridică ochii la cer și mulțumește Tatălui zicând: “Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat! Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” De aici vedem că Hristos face acestea pentru ca cei prezenți să aibă mărturia cea mai de preț că este trimis de Tatăl cel ceresc. Îndată după acestea, Lazăr, care puțin mai înainte fusese mort, iese singur din mormânt, legat fiind la mâini și la picioare. Aceasta este dovada grăitoare la care poporul a asistat, că Hristos Iisus este cu adevărat trimisul lui Dumnezeu. O dovadă mai grăitoare de atât nu se putea face, căci pe lângă faptul că Lazăr era mort, trecuse și o perioadă destul de mare, în care intrase în descompunere, așadar , aceasta este o întărire a minunii, o dovadă de netăgăduit a realității celor săvârșite de către Fiul lui Dumnezeu. El își arată puterea de a face aceasta, și pentru a demonstra poporului că e capabil să facă cele ce promisese, să moară pe cruce și să învieze, aceasta este marea minune pe care cele întâmplate astăzi o prevestesc. Prin minunea învierii lui Lazăr, Mântuitorul Hristos nu face altceva decât să preînchipuie minunata Sa Înviere ce va avea loc în scurt timp.
Acesta a fost ultimul eveniment petrecut de Mântuitorul înainte de intrarea în Ierusalim, căci știa cele ce plănuiseră fariseii împreună cu arhiereul Caiafa. Aceștia plănuiseră să-L prindă și să-L omoare pe Mântuitorul, căci dacă întreg poporul ajungea să creadă în El, ca Împărat, atunci romanii ar fi venit și ar fi pus stăpânire pe Israel. Așadar, de aici încolo începe plănuirea de a-l ucide pe Mântuitorul. După acest minunat eveniment, urmează triumfătoarea intrare a Domnului în Ierusalim. Ea a fost precedată de minunea învierii lui Lazăr tocmai că mulțimile să știe cu adevărat cine este El, pentru a-I face o primire cu adevărat triumfătoare.
II.2.6. Duminica Floriilor
“Deci, când doar câteva zile Îl mai despărțeau de Sfintele Patimi, Domnul Hristos se îndreaptă spre Ierusalim, că acolo să împlinească lucrarea sa de răscumpărare a neamului omenesc.” Acesta este așadar scopul Mântuitorului Hristos, mântuirea lumii prin însăși Patima Sa. Această călătorie reprezintă ultimul drum făcut de Mnatuitorul nostrum Iisus Hristos, și este de o deosebită importanță pentru noi toți. Cu toate acestea, unii ca cei din școala critică raționalista, consideră că Domnul ar fi provocat totul ca să cucerească suveranitatea mesianică și că ar fi mers la Ierusalim să stârnească tulburare. Teoria lor este demontată de cele relatate în Sfânta Evanghelie, unde se arată scopul adevărat al Mântuitorului.
Părăsind Betania, Domnul Hristos merge împreună cu cei ce-L urmau spre Ierusalim. Trecând prin Betfaghe, Domnul face prima pregătire pentru intrarea în Ierusalim, o pregătire de mare însemnătate, după cum vom vedea. El trimite pe ucenicii săi în sat zicându-le :“Mergeți în satul dinaintea voastră și îndată veți găsi o asină legată și un mânz cu ea, dezlegând-o, aduceți-o la Mine. Și de vă va zice cineva ceva, veți zice că acestea Domnului trebuiesc și îndată le va trimite.” Ascultând îndeaproape porunca, doi dintre ucenici merg să dezlege asina, după cum le-a spus Domnul și sunt întâmpinați chiar de stăpânul ei, care îi întreabă nedumerit de ce fac aceasta. Îndată auzind cuvintele “Domnului trebuiesc”, stăpânul înțelege imediat, acest lucru arătând relația apropiată pe care o avea cu Domnul, care îi spusese cele ce avea de gând să facă.
Cu toate că Mântuitorul mersese pe jos, El va călători de acum pe asina pentru a împlini proorocia :“Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău vine la tine drept și biruitor; El este smerit și călare pe o asină și pe un asin, fiul celei de sub jug.” Din această proorocie vedem intreaga intenție a Domnului Hristos, ceea ce demontează și părerea greșită a raționaliștilor. Calitățile lui Mesia, Hristos sunt cu totul opuse celor ale unui împărat. Asinul este însăși simbol al smereniei, în comparație cu calul, care era îndrăgit de cuceritori. Pentru iudei și nu numai, asinul era un simbol al păcii, iar evenimente importante ale istoriei au făcut ca ei să prindă drag de acest animal modest. Mai mult de atât, “în gândirea Sfinților Părinți, asina și mânzul său erau deci simboale a două popoare: asina îmblânzită și legată este tipul vechiului popor al iudeilor, supus legii, care se sfârșește, popor care, ca și asina, era legat de respectarea prescripțiunilor Legii.”
Așadar, simbolismul actului de dezlegare din jug a asinei reprezintă eliberarea pe care Mântuitorul Hristos o aduce poporului lui Israel, care nu mai este rob sub jugul Legii, căci El a venit, Cel ce a împlinit Legea, a desăvârșit-o. Foarte frumos, Origen vede în asinul cel tânăr și neîmblânzit poporul cel nou pe care Sfinții Apostoli urmau să-l aducă la dreapta credință. Mergând Domnul Hristos pe mânzul asinei ce avea să-l îmblânzească prin mana Apostolilor, El ajunge să fie privit ca un rege, ca unul ce are putere să elibereze pe poporul lui Israel de stăpânirea romană ce apăsa greu pe jugul evreilor. Toți îl vedeau un împărat cu coroană de aur, nicidecum un răstignit cu coroană de spini. Din cuprinsul Sfintelor Evanghelii vedem că însăși Sfinții Apostoli nu realizaseră adevăratul scop al Lui Hristos. “Acestea nu le-au înțeles ucenicii la început…” Pentru ei a fost chiar greu a înțelege profunzimea misiunii Mântuitorului și necesitatea Jertfei Sale. Ba mai mult, Petru dorește să se împotrivească celor spuse de Domnul Hristos : “Milostiv fii Ție, Doamne, să nu-Ți fie Ție aceasta.” Sfântul Petru spune acestea, bineînțeles, neștiind de ceea ce el și întreaga omenire s-ar priva. Dacă Mântuitorul ar fi ascultat de ei și nu ar fi săvârșit lucrarea cea sfințitoare, lumea ar fi rămas în continuare întru stricăciunea și puterea morții. Această gândire lumească era atât de impregnată de gândul împărăției lumești, încât și după Patimile, moartea și Învierea Domnului, ucenicii întreabă în momentul Înălțării la cer a Domnului dacă va avea să “așeze împărăția lui Israel.” Însă, nu au zăbovit mult în această stare de frământare lumească, ci la Cincizecime, Duhul cel promis de Mântuitorul i-a luminat pe ei, le-a descoperit ceea ce ei nu fuseseră capabili să vadă și le-a arătat cele ce aveau de făcut.
Revenind la călătoria plină de semnificație întreprinsă de Domnul către Ierusalim, odată cu apropierea Sa, mulțimile începeau să se adune, să primească cum se cuvine pe Regele Mesia, rupând ramuri de copaci ca asinul pe care Domnul călătorea, să treacă peste ele. Deja, Ierusalimul vuia de nerăbdare la aflarea veștii că Mesia, cel ce înviase pe Lazăr după patru zile vine și la ei. Obiceiul israeliților și nu numai, era acela de a aștepta pe biruitori cu ramuri de finic, fluiere și țambale pe cei ce se întorceau biruitori din lupte, eroi ai patriei și împărați. Aceeași primire o are și Mântuitorul care înviase pe Lazăr din morți și care în scurt timp avea să dea cea mai mare dovadă de putere, propria înviere. “În aceste împrejurări de dragoste pentru binefăcător, Mântuitorul Iisus Hristos își face intrarea în Ierusalim pentru sărbătoarea ultimului Său Paști la Cina cea de Taină.”
Vedem că modesta intrare a Domnului Hristos în Ierusalim este asemenea intrărilor împăraților. “Mulțimi fără de număr venite din toate laturile Palestinei pentru marele praznic îl întâmpinară cu un entuziasm greu de închipuit. Norodul acesta își dezbrăcă hainele de sărbătoare în care se îmbrăcase și le așează în calea lui Iisus.” Îmbulzit de mulțimi, Fiul lui Dumnezeu este preaslăvit de cei prezenți: “Osana Fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!” La toate acestea, reacția fariseilor și cărturarilor nu s-a lăsat așteptată, aceștia cerând ca Domnul Hristos să-și certe ucenicii că strigă acestea, însă ei nu băgaseră de seamă că tot poporul preyent striga în cor. Mântuitorul le dă însă replica ce îi arată și mai mult puterea Sa. Dacă mulțimea va tăcea, pietrele vor striga în locul lor. Aici se arată că însăși natura îl recunoaște pe Fiul lui Dumnezeu, și va da mărturie pentru El în cazul în care oamenii nu o vor face. Vedem cu adevărat că Hristos Domnul este Domnul cerului și al pământului și faptul că natura, creația este pregătită în permanență să slăvească pe Dumnezeu, să dea mărturie despre Creatorul ei.
Foarte important este să ne aplecăm asupra solemnului moment pe care iconografia îl surprinde într-un mod sublim. În centrul icoanei îl avem pe Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, șezând pe mânzul asinei, după cum ne spun și Sfintele Evanghelii. Foarte important este acest lucru, căci de aici ne dăm seama de adevărat intenție. Aici vedem diferența dintre Domnul Iisus și un împărat, un erou, un cuceritor. Mântuitorul vine șezând pe mânzul asinei, ca adânc simbol al smereniei Sale, pe când un cuceritor vine călare pe cal, dornic să-și revendice cucerirea. Nu numai că asinul este simbol al smereniei, în comparație cu calul, simbol ar puterii și mândriei, ci și faptul că El șade pe asin, nu călare. Și între aceste două moduri de așezare este o diferență extraordinară de stare. Mântuitorul vine șezând, lăsându-Se purtat de asin, acesta mergând în ritmul lui, nechinuit, pe când cuceritorul vine călare, semănând frică, teroare , arătându-și totodată dominarea asupra animalului pe care-l călărește. Așadar, nu doar animalul pe care călătorește, ci și modul în care stă pe el arată intenția și caracterul Mântuitorului.
Un alt aspect foarte important regăsit în icoana praznicului este prezența nelipsită a copiilor. Ei reprezintă elemental pur, cei fără de păcat, condiția de împlinit a noastră, cei care vrem cu toată ardoarea să intrăm în Ierusaimul Ceresc. Insistând fariseii că mulțimile să înceteze din a aplauda și a striga urale, Domnul le spune: “Au niciodată nu ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Ți ai pregătit laudă?” Așadar, vedem aici elemental deosebit al laudei adresate de material necuvântătoare și de copii și sugari. Cei ce nu pot glăsui sunt cei ce vor lua locul celor care vor tăcea, astfel, Domnul Dumnezeu nu va rămâne niciodată nelaudat pentru măreția Sa și iubirea de oameni. Acest rol trebuie să ni-l însușim noi, căci avem privilegiul de a fi poporul ales al lui Dumnezeu, cei ce suntem aleși ca să-I dăm slava ce I se cuvine pentru mulțimea bunătăților Sale. “Mulți L-au întâmpinat pe Iisus cu nădejdea că El le va satisfice nevoile și de fapt, Iisus a tămăduit atâția bolnavi, a hrănit cu pâine și cu pește mulțimile în pustie… “Mă căutați pentru că ați mâncat din pâine și v-ați săturat. Lucrați( însă) pentru mâncarea care rămâne în viața veșnică, pe care Fiul Omuli o va da… Eu sunt pâinea vieții…Cel ce crede în Mine are viață veșnică.” Așadar, să nu ne înfățișam înaintea Mântuitorului doar spre satisfacerea dorințelor proprii , ci să-L rugăm să ne împărtășească de darurile Jertfei Sale răscumpărătoare, căci adevăratul scop al Domnului a fost “ca să ne facă părtași ai vieții celei veșnice, ca să ne ridice iar la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu după har. Aceasta a fost și este misiunea Lui.”
Praznicul de față ne pune în postura de a-L lăuda , de a fi în ceata celor care l-au lăudat pe Domnul în ziua intrării în Ierusalim. “Trebuie să ne deschidem cât mai larg porțile din Ierusalimul sufletelor noastre, pentru a intra Împăratul măririi, Domnul cel tare și puternic, ca în unire cu El și întreolaltă să putem deveni părtași ai învierii Sale.” Această a VI-a Duminică este și ultima a Postului Mare iar itinerariul se apropie de sfârșit. Trebuie ca în acest moment să ne cercetăm și să ne aflăm starea sufletească, să ne dăm seama de drumul pe care suntem. “Viața creștinului nu trebuie să aibă două drumuri, ci numai unul, cel adevărat, în sens de urcare mai aproape de adevăr și de dreptate, mai lângă Domnul vieții.”
Este momentul în care trebuie să stabilim ceea ce vrem cu adevărat și care este motivul nostru de a-l urma pe Domnul Hristos în cea mai importantă perioadă a vieții Sale. Suntem chiar în pragul Săptămânii Patimilor, în săptămâna de maximă sensibilitate pentru întreaga omenire, pentru întreaga făptură, căci “ Iisus Hristos a venit în lume ca să ne facă părtași ai vieții celei veșnice, ca să ne ridice iar la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu după har.” Trebuie să realizăm nevinovăția Domnului și nemăsurată Sa iubire de oameni, pentru care El S-a dat morții, pentru ca aceasta să fie biruită , iar omul să nu mai aibă de suferit căderea cea care îl târâse în dezumanizare. Acestea sunt gândurile și stările care trebuie să ne conducă mai departe, spre finalul vieții pământești a Domnului, spre suprema smerire a Sa pentru noi oamenii.
II.3. Particularități liturgice ale Sfântului și Marelui Post al Paștilor
II.3.1. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul
Încă dintru început trebuie menționat faptul că “Sfântul Andrei Ierusalimiteanul a fost o mare personalitate a epocii sale și unul din corifeii poeziei și imnografiei liturgice.” Acesta este originar din Damasc, marele oraș al Siriei, în drum spre care a avut loc însăși convertirea Sfântului Apostol Pavel. În orașul Damasc Sfântul Pavel a primit botezul întru Hristos, a primit darurile Duhului Sfânt și a rostit primele sale predici. “Damascul a dat bisericii un vas ales, iar întregului pământ un tată și un învățător al evlaviei. Și dumnezeiescu Pavel, precum remarca Makarios Makris, biograful Sfântului Andrei, i-a acordat o mare cinste, căci el a fost “bărbat cinstit și învățător deplin al Bisericii lui Hristos”. Un astfel de fruct a fost și Sfințitul Andrei.”
Se trăgea dintr-o familie creștină în care virtuțile erau intens practicate. Este cunoscut faptul că până la vârsta de șapte ani acesta nu a putut vorbi, iar ca prin minune în urma participării la Sfânta Liturghie și împărtășirii cu Trupul și Sângele Mântuitorului, limba acestuia este dezlegată, putând să vorbească cu ușurință.
Formarea lui în învățătura și trăirea creștină începe în Damasc, orașul natal, apoi se mută în Ierusalim, unde își cultiva în profunzime învățătura teologică, devenind monah la biserica Învierii. De aici el își ia numele de Ierusalimiteanul, nume ce îl va urma toată viața, cu toate că această perioadă este începutul vieții sale monahale. De aici “este trimis pe la anul 685 – deși tânăr și dar monah – la Constantinopol, ca delegate al Bisericii din Ierusalim, cu scriosare de recunoaștere a hotărârilor Sinodului al VI-lea Ecumenic.” Sfântul Andrei va rămâne în Constantinopol până în anul 711/ 712, când va deveni episcop al Cretei.
Sfântul Andrei Criteanul este părintele canoanelor, compunând nenumărate cuvântări, stihiri, irmoase, însă se face remarcat prin deosebitele sale canoane, în special Canonul cel Mare, care este cea mai importantă operă a sa. “Canonul cel Mare este unul dintre cele mai nobile producții ale profunzimii religioase. Valoarea sa, din punct de vedere teologică, este mare, deținând această superioritate în întrega poezie eclesiastică și în cultul Bisericii.”
Trebuie menționat faptul că acest Canon a primit numele de “cel Mare” atât datorită importanței sale și conținutului teologic profund, cât și datorită întinderii sale impresionante, având doua sute treizeci si patru de stihiri, ca mai târziu să fie adăugate alte șaisprezece tropare, introduse la rândul lor cu stihurile Fericirilor. “În afară însă de cele doua sute cincizeci de stihiri și unsprezece irmoase, la care se reduce opera Sfântului Andrei, în textul canonului s-au mai adăugat ulterior și alte două canoane : al Sfintei Maria Egipteanca, cu câte două stihiri în cadrul fiecărei ode, și al Sfântului însuși, cu câte o stihiră la sfârșitul fiecărei ode, înainte de << Slavă… Și acum…>>”
Deși există întrebări cu privire la locul și timpul screrii Canonului celui Mare, din imnele acestuia s-a ajuns la concluzia că a fost scris pe vremea în care Sfântul Andrei se află încă în Constantinopol, neștiindu-se dacă s-a întâmplat înainte sau după ce a devenit episcop al Cretei. După modul de adresare din cadrul Canonului, se trage concluzia că Sfântul l-a scris la o vârstă înaintată: “Pre mine cel lepădat înaintea ușilor Tale, Mântuitorule, măcar la bătrânețe nu mă lăsa în iad deșert, ci mai înainte de sfârșit, ca un iubitor de oameni, dă-mi iertare gresalelor.”; “Din tinerețe, Mântuitorule, poruncile Tale am lepădat și mi-am trecut toată viața cu pofte, negrijindu-mă și lenevindu-mă; pentru aceasta strig Ție, Mântuitorule: măcar la sfârșit mântuiește-mă.”
Ultimul tropar este cel ce ne dă câteva indicații cu privire la locul scrierii Canonului: “Cetatea ta păzește-o Născătoare de Dumnezeu; că întru tine aceasta cu credință împărățind, întru tine se și întărește, și prin tine biruind, înfrânge toată supărarea, robește pre vrăjmași și îndreptează pre supușii ei.” Aici se referă la invazia pe care arabii o au plănuit asupra Constantinopolului, ce s-a soldat cu înfrângerea arabilor.
Se pare că încă dintru început, Sfântul Andrei Criteanul a dat Canonului său o destinație liturguca, lucru dedus din corelarea pe care el o face cu cele nouă ode biblice, practică prezența în viața liturgică a Bisericii. Canonul se citește în decursul primei săptămâni a Postului Mare, însă întreg se găsește în cadrul utreniei zilei de joi din săptămână a cincea, a Sfintei Maria Egipteanca.
Cât privește muzica acestuia, cu toate că de-a lungul timpului s-a a suferit unele modificări, se spune că ea provine de la însuși Sfântul Andrei. Glasul al VI-lea în care acest canon este cantat reprezintă glasul plângerii cu pocăință, al tânguirii față de păcatele ce-l copleșesc pe om.
“Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temnițe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Omul, care ajunge să conștientizeze greutatea fărădelegilor sale, care gustă până la fund amărăciunea înstrăinării de Părintele său, datorită poftelor celor vătămătoare, << își vine acum în fire>> și, negăsind altă mângâiere, se întristează și plânge cu amar : “De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare gresalelor.”
Plânsul este expresia părerii de rău pentru păcatele săvârșite, cu acesta autorul alinându-și conștiința pătată de păcat.” Aici ni se arată faptul că plânsul adevărat, izvorât din adâncul inimii nu este unul în zadar, ci este un plâns curățitor de păcate, fiind jertfa noastră de început în acțiunea de reîntoarcere la Dumnezeu și punerea bazelor mântuirii noastre.
“Așadar, tema Canonului Mare este prezența stării tragice a păcatului în omul căzut, precum și indemnul său fierbinte spre pocăință și întoarcere la Dumnezeul cel viu și adevărat.” În tratarea temei, Sfântul Andrei Criteanul ne pune înainte un număr impresionant de modele biblice din întreg parcursul istoriei mântuirii neamului omenesc. El alege cele mai multe personaje biblice din Vechiul Testament, acestea fiind prezentate în primele opt cântări ale Canonului. Aceste personaje sunt judecate și prezentate de către Sfântul Andrei după comportamentul lor față de Dumnezeu și în cadrul comunității. De-a lungul Canonului, autorul ne prezintă atât exemple pozitive, demne de urmat în drumul nostru spre mântuire, cât și exemple negative încărcate de păcate pe care noi trebuie să le evităm.
Ultima cântare a Canonului, și anume Cântarea a noua, este singura inspirată din Noul Testament, având tropare exclusive neo-testamentare. Folosirea troparelor neo-testamentare este anunțată de către Sfântul Andrei încă din troparul patru: “Pidele Scripturii celei noi îți aduc ție, ca să te ducă pe tine, suflete, spre umilința; râvnește dar drepților, iar de păcătoși te leapădă, și înduplecă pe Hristos cu rugăciunile tale, cu postul, cu curăția și cu smerenia.”
Odată cu începerea Postului Mare trebuie să revenim la ideea ca acesta este o călătorie duhovnicească menită să ne ia din starea de păcătoșenie și să ne transpună în starea de înviere împreună cu Hristos . Problema care se iscă în ziua de astăzi e dată de faptul că postul a ajuns să fie tratat în mod formal de către majoritatea oamenilor, ca moment de pregătire pentru împlinirea obligației anuale de a se împărtășii, mai mult, chiar și unii preoți , aceia care tratează într-un mod greșit preoția, au ajuns să considere o obligație religioasă pe care trebuie să o împlinească în mod formal, fără a înțelege cu adevărat sensul Postului Mare. Societatea secularizată pierzând din adevăratul duh al postului, face necesară refacerea liturgică și duhovnicească a Postului Mare, însă numai pe un adevărat înțeles al structurii liturgice și al ritmului Postului.
“La începutul Postului, ca inaugurare a acestuia, ca un “acordaj” al întregii “melodii”, descoperim Marele Canon de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul.” Acesta este împărțit în patru părți fiind citit în primele patru zile ale Postului, la slujba de seară. Esența Canonului este plângerea de pocăință, aceasta arătându-ne adâncimea păcatului în care se sălășluise omul, punând astfel început stării noastre de pocăință și nădejde. “Cu o artă unică, Sfântul Andrei a țesut marile teme biblice – Adam și Eva, Rai și cădere, Noe și potopul, David și Pământul făgăduinței și, în cele din urmă, Hristos și Biserica – cu mărturisirea păcatelor și pocăința.” Toate aceste evenimente cruciale din istoria mântuirii omului sunt puse înainte cu o măiestrie deosebită de către Sfântul Andrei că evenimente ale noastre, acestea vizându-ne pe noi și mântuirea noastră. Sfântul reușește prin Canonul cel Mare să ne improprieze nouă, individual, cele mai importante momente din istoria mântuirii, încadrându-ne și pe noi în aceast important proces.
Astfel, Canonul ne pune înainte istoria mântuirii care este și istoria noastră personală, căci și noi trecem prin aceleași lucruri, prin aceiași dramă a păcatului și dileme fundamentale. Foarte trist este faptul că în ziua de astăzi omul consideră acest canon a fi prea greu, și conținând nume care nu ne-ar interesa atât de mult. Acești oameni nu înțeleg profunzimea pe care o are cuvântul păcat, acesta fiind adânc înrădăcinat în om, necesitând legarea lui de persoană atunci când este pus în discuție. Lumea în care trăim înțelege într-un mod deformat păcatul, ba chiar aproape a eliminat conceptual de păcat. Această societate care nu vede inalta menire a omului, chiar considerându-l de jos, nu înțelege cu adevărat profunzimea păcatului, considerându-l o boală naturală ce poate fi scoasă din societate printr-o organizare economică și socială mai bună. De aceea, omul de astăzi, ajuns să-și mărturisească păcatele, nu mai manifestă starea de pocăință, ci doar își enumeră păcatele într-un mod formal, distant. Acesta nu mai are conștiința originii sale, constituției sale. Nu realizează faptul că este chip al slavei celei negrăite și că această slavă a fost murdărită și respinsă. Pentru repararea acestor greșeli este nevoie de pocăință izvorâtă din adâncul conștiinței umane, dorința nestăvilită de predare în mâinile lui Dumnezeu și de întoarcere la comuniunea desăvârșită cu El în dragoste și milă.
Adevăratul scop cu care Canonul Sfântului Andrei a fost creat și introdus în randuiala liturgică a Postului Mare îl reprezintă descoperiră stării de păcătoșenie a omului și conducerea noastră către adevarata pocăință, ca cea mai profundă stare de străpungere a inimii ce poate izvora din adâncul nostru. Meditația pe care ne-o propune Canonul cel Mare este una de redescoperire a adevăratei vieți spirituale, dobândind astfel adevarata viziune asupra omului, a vieții lui și țelului cu care el a fost creat de către Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa.
Dacă în prima săptămână a Postului găsim Canonul cel Mare împărțit în patru părți, în cea de-a cincea săptămână îl găsim întreg într-o singură slujbă, recapitulând din nou, la finalul Postului, ceeea ce ne-a pus înainte în prima săptămână, reamintindu-ne poziția noastră în istoria mântuirii și starea cu care trebuie să ne apropiem de finalul Postului și de marele eveniment al Învierii Domnului.
“Joi în cea de-a cincea săptămână din Sfântul și Marele Post, se toacă la al patrulea ceas din noapte. Și adunându-se toți în biserică, preotul dă binecuvântarea și se începe Utrenia după rânduiala. După cei șase Psalmi, se cântă Aliluia și troparele Treimice ale glasului de rând și se citește catisma a opta din Psaltire. După care se citește Viața Cuvioasei Maria Egipteanca, în două stări. Apoi, după Psalmul 50, începem îndată să cântăm Canonul Mare, care se zice rar, cu glas umilit și cu inimă înfrântă, făcând la fiecare tropar câte trei metnii și zicând: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” Îndrumările pe care Triodul le face cu privire la randuiala Canonului ce Mare sunt menite să stabilească în mod general cadrele antropologice și cosmice în care acest oficiu liturgic este săvârșit. Pentru că rugăciunea noastră să fie adevărată, rodnică, aducătoare de binefaceri de la Dumnezeu, ea trebuie să se manifeste în anumite cadre care să-i permită omului concentrarea maximă în Dumnezeu, elementele sale psiho-somatice să se ofere și să se unească cu Dumnezeu.
Partea de început a Utreniei, prin binecuvântarea preotului, citirea celor șase Psalmi simbolizează vremea celei de-a Doua Veniri a Domnlui Hristos pe pământ, urmând imnul creației și “citirea Psaltirii, care pregătește ca o trâmbiță de luptă pe credincioși pentru îndelungata luptă nocturnă..” În continuare se citește Viața Sfintei Maria Egipteanca pentru desprinderea minții de trup, de cele material și îndreptarea ei spre Dumnezeu, asemenea Sfintei odinioară, când a părăsite într-o secundă tot și s-a dedicat lui Dumnezeu.
Pregătiți fiind după toate acestea, se începe Canonul cel Mare ce pune pe credincios în fata pocăinței ce-i dă avânt spre Învierea Domnului din morți: “Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește Ziditorului a toate și te depărtează acum de nebunia dinainte, și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință.” Astfel, sufletul și trupul sunt chemate la starea de închinare neîntreruptă, priveghere, și la lacrimi, căci numai astfel rugăciunea devine mărturisire izvorâtă din adâncul ființei noastre.
Foarte importante în descrierea cadrelor, a noilor dimensiuni pe care le iau timpul și spațial reinoit, îl reprezintă persoanele prezente și active în acțiunea cultică, în afara credincioșilor prezenți la slujbă. Prima persoană prezentă active regăsită în activitatea cultică este Dumnezeu Cel în Treime. În jurul Lui se strâng toți credincioșii , aducând jertfa lor la picioarele Sale: “ Ție strig cântărea cea mare, cea întreit cântată întru cei din înălțime.”
Deasemenea, prezentă în mod activ și permanent este și ea de-a doua Persoană treimica, și anume Fiul lui Dumnezeu, care este Cap al Bisericii în care ne aflăm iar noi suntem mădulare ale Trupului Său. Acesta are în Biserica Să o prezență existențială, nemijlocită, asistând real la toate jertfele care îi sunt aduse de către noi credincioșii. Din conținutul profund al Canonului cel Mare realizăm faptul că acesta nu este un monolog pe care credinciosul îl poartă cu șine, fiind implicat doar el, doar conștiința lui, ci este un dialog, o comunicare între personae, anume, comunicarea noastră cu Persoanele Sfintei Treimi și nu numai.
De aici încolo vom vedea și celelalte persoane prezente în mod real la săvârșirea Canonului, afară de Dumnezeu Cel Treimic. Cu o prezență deosebită o găsim pe Preasfânta Fecioară Maria. Aceasta are un rol cu totul deosebit în mijlocirea mântuirii noastre. S-a făcut pe sine Biserică a Cuvântului, Născătoare de Dumnezeu. În ea s-a împlinit taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, născând pe Unul din Treime pentru mântuire noastră. Pentru toate acestea ea și-a câștigat supralauda(iperdulia) tuturor credincioșilor. “Laudamu-te, bine te cuvântam, închinamu-ne ție, Născătoare de Dumnezeu, că ai zămislit pe Unul din Treimea cea nedespărțită, pe unul Fiul și Dumnezeu; și însuți ne-ai deschis nouă celor de pe pământ cele cerești.”
Pe lângă aceste persoane cruciale în mântuirea noastră, apare și Sfânta Maria Egipteanca în a cărei săptămână ne aflăm și care este un model deosebit de cutremurător pentru noi toți. Trebuie precizat faptul că citirea vieții Cuvioasei nu se săvârșește spre emoționarea credincioșilor, căci pentru noi prăznuirea unui sfânt nu este doar o comemorare a lui, o celebrare, ci este mai mult de atât. Prăznuirea unui sfânt este pentru noi participarea efectivă la viața lui, la luptele, biruința și slava lui, ca astfel noi să ne împărtășim de roadele vieții lui. Credința noastră nu este una formală, iar viețile sfinților nu sunt în scop didactic, ci de a retrăi împreună cu ei chinurile prin care au trecut, ca astfel să aflăm biruință de la Dumnezeu împreună cu ei.
Foarte importantă în decursul Postului Mare este Cuvioasa Maria Egipteanca pentru schimbarea ei radical, pentru străpungerea inimii, revenirea în sine pe care aceasta a avut-o în acel moment al blocării, când nu a fost lăsată să intre biserică Înălțării din Ierusalim. Deosebit este acest moment și mai deosebită este viața ei de atunci încolo, viață trăită în asceză extremă, dobândind astfel cele mai mari daruri pe care omul le putea primi de la Dumnezeu. Pe lângă vederea cu duhul, cunoașterea oamenilor încă de la prima vedere, cunoașterea scripturior prin descoperire directă de la Duhul sfânt, aceasta primește și daruri trupești ca zborul în văzduh și trecerea pe apă. Pentru toate acestea, Sfânta Maria și-a câștigat locul său în Canon, având o importanță deosebită pentru noi toți. Pentru aceasta, la finalul fiecărei cântări Sfântul Andrei îi dedică două tropare: “Cel pe care l-ai iubit și l-ai dorit Maică, pe ale Cărui urme ai mers, Acesta te-a aflat si ți-a dat pocăință ca unul singur Dumnezeu Milostiv pe care roagă-l neîncetat, să ne izbăvească de patimi și de primejdii și pe noi.”
Nu în ultimul rând, prezent în mod tainic la Marele Canon este și sfântul autor al acestuia, și anume, Andrei, episcop al Cretei. Biserica a introdus la sfârșitul fiecărei cântări câte un tropar special destinat Sfântului Andrei, tropar care prezintă lupta să și biruința pe care a aflat-o. Deși cercetarea științifică lăsa la o parte aceste tropare considerându-le neautentice și provocatoare de confuzie, pentru Biserica totul este clar. Sinaxarul ce se citește după cea de-a șasea cântare ne explică totul într-un chip lămurit. Ne spune scopul cu care noi ne adunăm în biserică în seara de joi a săptămânii a cincea din Marele Post, ne explică ce este Canonul, cine este autorul lui și de ce a fost el legat de Sfânta Maria Egipteanca. Prin participarea la -Canonul cel Mare noi deveim contemporani ai Cuvioasei Maria și ai Sfântului Andrei, luând exemplu direct din viața lor. Cu toată trecerea timpului care a avut loc de la moartea lor, vremurile acelea ne sunt puse înainte într-un chip actual, căci faptele sfinților lui Dumnezeu nu se învechesc niciodată, fiind actualizate continuu de Duhul Sfânt în Biserică și lume.
În ziua de astăzi, oamenii nu mai reușesc să deslușească sensul înalt al practicilor religioase deosebite ale Postului Mare, deoarece și-au împropriat poate fără să vrea spiritual secularizat, unidimensional pe care societatea de astăzi îl propovăduiește în mod agresiv. Rupându-se de Biserica cea adevărată, oameni se alipesc de lumea golită de sensul liturgic pe care îl are. Omul se depărtează de scopul lui inițial, de a conlucra natură cu Dumnezeu, și se îndreaptă spre un scop rău, acela de a distruge ceea ce ar trebui să înalțe. Trăindu-ne viata în această atitudine strict lumească ce ne este pusă înainte. Canonul vine să ne reseteze ritmul nostru de viață, să ne rupă din cotidian și să ne repună pe făgașul adevărat al nostru. Cum reușește să facă asta? În modul cel mai frumos cu putință, și anume, prin evocarea celor mai importante evenimente ale istoriei mântuirii, nu doar prezentându-le în chip formal, ci integrându-ne în chip deosebit în această istorie care deși a început cu mult timp în urmă este actuală pentru noi toți. Prin Canonul cel Mare, istoria mântuirii, faptele de odinioară ale altora devin ale noastre, situațiile în care ei au fost puși devin situații personale în care noi suntem transpuși. Într-un chip deosebit de frumos și tainic, Sfântul Andrei Criteanul ne dă avântul decisiv pentru finalul Postului, pentru intrarea cu vrednicie în Săptămâna Patimilor și parcurgerea ei cu cutremur și conștiința trează până la momentul Învierii Domnului Hristos.
II.3.1.1. Tâlcuirea cântărilor Canonului Mare
Cântarea I. În această cântare, cum este și normal, ni se prezintă prima perioadă a istoriei mântuirii, accea a căderii în negura păcatului cel aducător de moarte. “Ajutor și acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeu meu și Îl voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu și Îl voi înălța pe el, căci cu slavă S-a preaslăvit.” Această perioadă ne arată neputința în care trăiește omul datorită păcatelor și totodată puterea cu care păcatul îl înrobește, neputând să se elibereze singur. În aceste condiții Dumnezeu devine ajutătorul omului, ne lăsându-l în pieire. “Cu speranța aceasta cel rănit de păcate ia hotărârea de a pune de acum înainte pe Dumnezeu călăuză vieții lui, marturisindu-și toate fărădelegile sale.” “Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință.” Aici apare îndemnul conștiinței ca omul să se aducă în fața Domnului străpuns de pocăință și de lacrimi, ceea ce deschide omului calea spre mântuire.
Cântarea a II-a. Cea de-a doua cântare ne prezintă un pas înainte săvârșit de către omul căzut în păcat, dar care a pus început mântuirii sale prin lacrimile de pocăință. În această perioadă evocate de cea de-a doua cântare, el încearcă din răsputeri să se dezlipească de tot ce-l trage înapoi spre păcat, punând astfel începutul mărturisirii sale. Ceea ce face această perioadă din istoria mântuirii una deosebite, este faptul că omul începe să clădească la mântuirea sa, chemând ca martor la luptă și ascensiunea lui întregul cosmos, întreaga natură. Planul cosmic este chemat să asiste la lauda pe care el o adresează lui Dumnezeu, ajutătorul și acoperitorul sau. “Ia aminte, Cerule, și voi grăi; pământule primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu și-L laudă pe Dânsul.” “După cum se observă, invocarea cerului și al pământului de către poet, ca să asculte glasul sufletului celui care se pocăiește și-L laudă pe Dumnezeu, oferă un ton dramatic primelor tropare ale acestei cantri. Cerul și pământul sunt chemate să fie martori tăcuți ai pocăinței sale și ale laudelor adresate lui Dumnezeu.”
Cântarea a III-a. În această cântare, Sfântul Andrei ne pune înainte imaginea Înfricoșătoarei Judecăți ce pune omul într-o stare de tensiune, într-o stare de frică datorită mulțimii păcatului. “Foc de la Dumnezeu plouând, oarecând, a ars Domnul de demult pământul Sodomenilor.” Aici vedem pedeapsa pe care o dă Dumnezeu și faptul că El dă fiecăruia după faptele sale. Toate pedepsele pe care Dumnezeu le aduce asupra oamenilor păcătoși sunt spre crearea stării de pocăință și îndreptare. “Gresit-am Ție singur eu, gresit-am mai mult de cât toți; Hristoase Mântuitorule, nu mă trece cu vederea.” “Sentimentul vinovăției și cererea iertării din strofa precedent sunt însoțite și de o deplină smerenie, fără de care acestea s-ar putea dovedi zadarnice și neroditoare.”
Cântarea a IV-a. În această cântare încordarea omului atinge punctual culminant. Situația în care se află omul este una la limită, deoarece acesta nu se află într-o stare de pocăință suficient de adâncă, iar venirea Domnului Hristos îi rămâne singura scăpare din întunericul în care acesta a intrat. “Auzit-a proorocul de venirea Ta, Domne, și s-a temut: că aveai să Te naști din fecioară și oamenilor să Te arăți, și a grăit: Auzit-am auzul Tău și m-am temumt; slavă puterii tale, Doamne.” Văzând cu duhul nașterea cea din Fecioară a lui Mesia și mântuirea lui Israel, profetul Avacum s-a temut și cutremurat de măreția actului suprem de iubire pe care Dumnezeu îl face față de om prin Jerfa Fiului Său. Pentru acestea, profetul dă laudă lui Dumnezeu rămânând într-o stare de teamă față de înfricoșătorul eveniment ce va avea loc.
Cântarea a V-a. Cea de-a cincea cântare ne descrie păcatul în note din ce în ce mai întunecoase și sumbre. Acesta este întuneric, negură adâncă și noapte. Sfântul Andrei leagă această cântare de viata sa, de păcatele și bătrânețile sale. “În noapte viața mea mi-am trecut pururea; că întuneric s-a făcut mie și negură adâncă noaptea păcatului; ci ca pre un fiu al zilei arată-mă, Mântuitorule.” Acesta este un moment în care Sfântul se confesează în noapte, momentul prielnic pentru examinarea vieții noastre duhovnicești, fiind strâns legată de păcat, căci întunericul este starea prielnică pentru săvârșirea păcatelor. “Noaptea e pe sfârșite și ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua.” În stihiră regăsim starea de întuneric în care se află Sfântul Andrei, dar și mai important, cererea sinceră pe care o face Mântuitorului de a-l arăta ca pe un fiu al zilei.
Cântarea VI-a și a VII-a. Starea de conștientizare față de mulțimea păcatelor pe care le-a săvârșit aduc în om o stare insistență de mărturisirea și pocăința. Cu cât starea de conștientizare a încălcării și lepădării poruncilor lui Dumnezeu e mai mare, cu atât e mai mare și mai rodnică starea de înfrângere a inimii pe care omul o trăiește, aceasta fiind baza cea mai bună pentru începutul mântuirii. “Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu și m-a auzit din iadul cel mai de jos; și a scos din stricăciune viața mea.” Astfel ni se pune înainte bunătatea lui Dumnezeu care pleacă urechea Sa la cei ce-l strigă, ascultându-le cererile de eliberare din păcat, cu condiția ca păcătosul să strige din toată inima lui. “O seamă de alte pilde grăitoare aduse de față din Scripturi și, respectiv, un număr de noi avertismente și îndemnuri spre pocăință țintesc unicul obiectiv spiritual urmărit de canon: mântuirea sufletului celui păcătos.”
Cântarea a VIII-a. Acum, după ce omul a fost plasat într-o stare de pocăință, el este din nou cercetat de către Dreptul Judecător pentru a vedea roadele pocăinței și pentru a pedepsi pe cei stăruiți în păcate. “Pre Împăratul slavei, Cel fără de început, de Carele se înfricoșează puterile cerești și se cutremură cetele îngerești, preoții lăudați-L, popoare prea-inaltati-L, popoare prea-inaltati-L întru toți vecii.” Prin toate acestea se arată necesitatea slăvirii lui Dumnezeu de către toată făptura, cele cerești și cele pământești să laude și să-l preaînalte pe Domnul. Reprezentanții fiecărei lumi sunt chemați la împreună lăudare a lui Dumnezeu.
Cântarea a IX-a. Această cântare este una deosebită, deoarece este singura ce evocă Noul Testament, Legea cea Noua. Aici se dă cea mai mare nădejde de îndreptare a păcătosului, căci este plinirea vremii, adică venirea Mântuitorului promis de Dumnezeu din Fecioară. În cadrul cântării găsim numeroase stihiri și irmoase de laudă la adresa Maicii Domnului, aceasta având un rol crucial în mântuirea noastră a tuturor. “Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu te mărturisim pe tine, Fecioară curate, cei mântuiți prin tine, cu cetele fără de trupuri slăvindu-te pre tine.” Așadar, din Fecioară Curată se naște Mesia, Unsul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii. Pentru aceasta, Fecioara își agonisește supranumele de Născătoare de Dumnezeu, Theotokos, ce merită o cinstire deosebită, fiind cea mai mare între sfinți și următoare Sfintei Treimi. Marea lucrare ce s-a săvârșit în ea îi dă puterea de mijlocitoare către Fiul lui Dumnezeu, care ascultă întotdeauna de Maică Să. Rugându-ne Curatei cu siguranță că vom dobândi daruri și ajutor în lupta noastră duhovnicească, încununându-se cu cu mântuirea noastră.
Prin toate aceste cântări compuse în mod extraordinar de către Sfântul Andrei Criteanul, reușim să cunoaștem istoria mântuirii neamului omenesc, ba mai mult, chiar să ne-o impropriem, aceasta devenind și istoria propriei noastre mântuiri. Trăind astfel toate stările ce îl pot cuprinde pe om în toate ipostazele îndreptării sale, putem astfel să rămânem concentrați pe pocăință, lacrimi și rugăciuni fierbinți, evitând cu tărie păcatul, întunericul și necunoștinta. Încheindu-se Canonul cel Mare, pătrunși fiind de sensurile lui, ne rămâne să medităm continuu la cele înfățișate în el, pentru că Patimile, moartea și mai ales Învierea Mântuitorului să ne găsească pregătiți, căci doar așa Hristos, Mântuitorul cel Înviat, se va sălășlui și în inimile noastre umplând de lumină întreaga fire și radiind în sufletul nostru curățit de păcate.
II.3.2. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul
Elementul esental Postului Mare, care ne transpune în starea necesară participării la viața trăită de Mântuitorul Hristos ce culminează cu unirea în Jertfă și împărtășirea de roadele Învierii, este metania. Sensul metaniei îl putem înțelege din însăși numele ei, care înseamnă schimbare a minții, metanoia, smulgere a rațiunii din râu și plantarea ei în Binele Suprem. Că practică somatică, metania reprezintă pogorârea cu fruntea până la pământ în semn de prosternare la picioarele lui Dumnezeu, precedată fiind de închinăciune în numele Sfintei Treimi. Această practică ascetică are o deosebită parte mistică, ea nefiind doar un act de asceză pur trupească prin care să ne obosim trupul.
Închinăciunea urmată de ingenunghiare și atingerea pământului cu fruntea simbolizează moartea noastră împreună cu Hristos, pogorârea noastră în mormânt împreună cu El. Aceasta întărește atitudinea de solidaritate la care suntem chemați în decursul Postului Mare, solidaritate a noastră cu Domnul în Patimile pe care Acesta le are de suportat pentru mântuirea noastră. Partea a doua a metăniei, adică ridicarea, reprezintă învierea noastră împreună cu Mântuitorul, căci după cum Sfântul Apostol Pavel spune, dacă am murit împreună cu El, avem garanția că vom și viețuii împreună cu El. Dacă am fost împreună părtași la moartă Sa, în mod automat vom fi și împreună părtași la Învierea Sa, căci Hristos nu uită de noi, nu ne lasă în moarte, ci ne poartă cu Sine în Înviere, ducându-ne în sânurile Tatălui.
De asemenea, metania mai este și mojloc de concentrare a puterilor sufletești spre Dumnezeu. Dacă mintea noastră este distrasă de la rugăciune, actul trupesc are rol de a readuna elementele noastre psihice și de a le reîndreptă pe calea cea strâmtă de la care duhurile necurate ne abat foarte repede.
Ca particularitate esențială a Postului Mare, indestructibil unită cu metania, fără de care aceasta nu și-ar îndeplini total scopul, avem Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Legată fiind de metanii, practica ascetică reprezentativă pentru Postul cel Mare, această rugăciune scurtă ce este atribuită Sfântului Efrem Sirul reprezintă o perticularitate deosebit de importantă a Postului Mare. “Dintre toate imnele și rugăciunile din Post, o singur rugăciune poate fi numită rugăciunea Postului. Tradiția o atribuie unuia dintre marii dascăli ai vieții duhovnicești – Sfântul Efrem Sirul. Conform Tipikon-ului Sfântului Sava, această deosebită rugăciune nu era specifică doar Postului Mare, ci se citea la fiecare slujbă cu “Aliluia”. În cadrul Postului Mare, această rugăciune se rostește la finalul fiecărui oficiu zilnic din lunea Săptămânii I până în miercurea din Săptămâna Patimilor, cât și miercurea și vinerea din Săptămâna Lăsatului sec de brânză.
“Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l dă mie. Iară duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, daruieste-mi mie, slugii Tale! Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele. Și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vechii vecilor. Amin.”
“Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul marchează slujbele Postului Mare. Este repetată de trei ori și este însoțită de trei metanii mari, închinăciuni cu fruntea până la pământ.” După cum Makarios Simonopetritul menționează în cartea sa “Triodul explicat”, se pare că introducerea rugăciunii Sfântului Efrem în Post s-a făcut destul de recent , căci în vechile typical nu se menționează prezența acestei rugăciuni. “Fără îndoială, când Sfânta Biserică a rânduit acest lucru, a avut în vedere faptul că rugăciunea aceasta, cu toată scurtimea ei, ascunde în sine o mare bogăție de cugetări și simțăminte sfinte și foarte lămurit ne înfățișează toate nevoile noastre duhovnicești.”
O probabilitate foarte mare este că acest obicei al rostirii rugăciunii Sfântului Efrem să fi luat naștere la mănăstirea Studiu, a cărei regulă dă îndrumare monahilor din adunări să facă trei mii de metanii mari în fața conducătorului obștii. De asemenea, Sfântul Tanasie adăugă la cele 3 metanii mari alte 12 metanii mici ce însoțesc cererile adăugate rugăciunii.
“Oricare ar fi vechimea acestei rugăciuni, prin frecvență și concizie are o importanță primordială în Triod. Ea rezumă în chip admirabil întreg programul duhovnicesc al Postului Mare, articulând în trei grupuri de cereri principalii termini ai vocablarului duhovnicesc și echilibrând prin sobrietatea ei diversitatea dezvoltărilor catehezei imnologice.”
Deși o rugăciune concisă, aceasta este foarte complexă și încărcată de conținut duhovnicesc. De aici îi reiese și deosebita importanță pe care ea o are în zidirea noastră sufletească de pe parcursul Postului. De ce este această rugăciune de o compoziție deosebită și de o importanță crucială pentru noi în cadrul Postului? “Pentru că enumeră într-un mod propriu toate elementele negative și pozitive ale pocăinței și constituie, să spunem așa, o “cheie” a nevoințelor noastre din timpul Postului. Aceste nevoințe țintesc mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovnicești fundamentale care ne modelează viața și ne fac imposibilă chiar începutul reîntoarcerii noastre spre Dumnezeu.” Măreția acestei rugăciuni este dată de însuși autorul ei, acesta fiind unul dintre cei mai mari sihaștrii pe care Biserica noastră i-a avut. Atât de deosebit este acesta încât era considerat înger după duh, căci după părăsirea lumii și îmbrățișarea pustiei, prin mulțimea de virtuți dobândită prin post și rugăciune, acesta a ajuns văzător al celor înalte. Acest sfânt are o deosebită importanță pentru Biserica siriană, căci în persoana acestuia, ea și-a găsit învățător al credinței și aprig luptător împotriva patimilor și ereticilor. Din mintea sa luminată de Dumnezeu, Sfântul Efrem a izvorât Bisericii și întregii lumi rugăciunea sa cea cuprinzătoare a stărilor duhovnicești pe care omul trebuie să le evite și pe care trebuie să le dobândească.
În rugăciune, el se roagă bunului Dumnezeu să izgonească de la el patimile cele pierzătoare de suflet și să pună înăuntrul lui toat virtutea cea dătătoare de viață. Pe parcursul rugăciunii se păstrează în permanentă gândul că omul nu poate face nimic singur, căci datorită păcatului nu-și poate pune început bun stării de pocăință. Pentru aceasta, Dumnezeu este chemat cu umilință și cu lacrimi să înlăture păcatul, sădind în loc virtutea cea izvorâtoare de comuniune cu Dumnezeu prin legătura harul Duhului Sfânt. “El se roagă lui Dumnezeu nu numai ca să fie îndepărtate de la dânsul patimile și ca să i se dăruiască virtuțile cele frumoase, ci se roagă să fie scutit chiar de însuși duhul acelor patimi și să i se trimită însuși duhul virtuților.” Astfel, Sfântul Efrem se roagă fierbinte la Dumnezeu ca șase gonească de la el duhurile acestea primejdioase ale trândăviei, deznădăjduirii, iubirii de stapânire și al grăirii în deșert, sădind în locul acestora duhul curăției, smereniei, răbdării și dragostei. Aceste duhuri, după cum vedem, se împart în două tabere, după felul lor și roadele pe care acestea le produc. Primele duhuri, sunt duhuri diavolești, aducătoare de moarte, plasând pe om în abisul întunecat și îndepărtat de Dumnezeu, limitând astfel comunicarea noastră cu El, iar duhurile virtuților, darurilor Duhului Sfânt sunt duhuri de sus ce biruiesc duhurile rele și restabilesc comuniunea noastră cu Dumnezeu, scoțându-ne din moarte și punându-ne drepți inaitea slavei Sale.
Luând parte la viața deosebită a autorului rugăciunii, trebuie să încercăm din răsputeri să intrăm în starea necesară pentru că rugăciunea acestuia să aibă efect și asupra noastră. După cum am văzut, ea trebuie caracterizată de smerenie continuă și profundă, capabilă de a pune în mișcare acțiunea de scoatere a duhurilor necurate din suflet și de introducere a darurilor Duhului Sfânt.
În cele ce urmează, în încercarea de a scoate la iveală o mică parte din profunzimea celor prezentate de Sfântul Efrem în rugăciune, voi face o analiză rapidă a elementelor esențiale puse înainte de aceasta.
“Să remarcăm mai întâi că cele trei părți ale ei formează trei grupuri de cereri adresate lui Dumnezeu: cereri negative în primul grup, pozitive în al doilea și “păstrătoare” ale stării dobândite, grație celui de-al doilea grup, în cel de-al treilea.” Dumnezeu este aici drept singurul subiect active, fiind cel care ferește omul de patimi și îi acordă în mod gratuit harul Său, din iubirea supremă pe care Acesta o are față de ființa umană.
“Doamne și Stăpânul vieții mele”
““Doamne” sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos.” Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne este străin căci El ne aduce la ființă prin voia Sa, însuflețind trupul nosru din pamantcu Suflarea Să cea de viață dătătoare. Acesta ne cheamă spre El și asteapa răspunsul nostru la chemarea adresată, fără ca acesta să ne preseze într-un fel. ““Stăpân”, aici, deși pune în evidență transcendența, nu înseamnă tiran, ci Tată, care se jertfește și mă eliberează, care vrea să mă înfieze în Sine și îmi respectă infinit libertatea." Din acesta vedem că relația noastră cu Dumnezeu este una deosebită. Deși îl numim pe El Stăpânul tuturor, relația noastră cu El nu este una de sclavie, ci una de libertate și încredere. Acesta este Stăpânul vieții noastre deoarece este Cel de la care ne avem viața. Domnul este dătătorul vieții noastre, Cel din a cărui voință și iubire noi am venit de la neființă la ființă. Pentru această Dumnezeu este Părintele și Stăpânul tuturor căruia noi trebuie să-I slujim cu credință.
“Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie și al grăirii în deșert nu mi-l dă mie!”
Acesta este începutul rugăciunii Sfântului Efrem, început ce ne pune înainte partea negativă de care noi credincioșii trebuie să ne ferim. Prin această primă parte, el caută să trezească conștiința noastră cufundată în somnul greu aduse de păcat și să ne pună pe drumul cel bun având călăuză duhul smereniei.
“Sfântul Efrem vorbește anume despre trândăvie – iar el știe mai bine ce e mai important, ce e mai pierzător, ce patimă e mai puternică, mai primejdioasă.” Așadar, nu întâmplător autorul rugăciunii pune la început duhul trândăviei, acesta fiind un duh deosebit de primejduitor. “Dar ce face rău omul leneș, de vreme ce el nu face nimic? Tocmai faptul că nu face nimic este un rău, pentru că omul întotdeauna trebuie să facă ceva.” Totdeauna omul trebuie să lucreze la mântuirea sa și a celor ce-l înconjoară. Timpul pierdut fără a săvârși o lucrare rodnică este un timp periculos în care putem fi surprinși de către Mântuitorul, asemenea celor zece fecioare care au rămas fără de untdelemn la venirea Mirelui și au fost alungate pe motiv că nu au fost recunoscute de El. Trândăvia “este acea stranie lene și pasivitate a întregii noastre existențe, care ne împinge tot timpul în jos mai mult decât în sus – care încearcă în mod constant, să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă și, deci nici vrednică de dorit.” Duhul trândăviei are un efect deosebit de negativ asupra noastră, având acțiune de anesteziere a tuturor elementelor psihosomatice, punându-le într-un somn adânc.
“Însă, trândăvia este primejdioasă nu numai prin aceea că ea ne lipsește de unele lucruri, ci și prin ceea ce atrage după sine. Și ce atrage ea oare după sine? Patimi vătămătoare și năravuri rele!” După cum am mai menționat până acum, patimile nu vin niciodată singure, în mod individual, ci atrag odată cu el și alte patimi ce au efect devastator asupra trupului și sufletului.
“Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toți Părinții duhovnicești o consideră cel mai mare pericol pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea omului de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism și pesimism a tot ceea ce există.” Foarte mulți oameni din afară își fac o părere greșită despre creștinism datorită ținutei pe care clerul și în special monahii o poartă. Văzând hainele negre și lungi, fețele plecate la pământ și metaniile pe care călugării le fac neîncetat, mulți au greșită impresie că religia noastră este pătrunsă de tristețe și posomorâre. Lucrurile stau însă cu totul altfel, căci creștinismul este adevărata religie a bucuriei, a veseliei interioare în Duhul, prin intermediul virtuților. Această stare aparține celor care au cunoscut tainele lui Hristos, care au simțit prezența Sa directă în viața lor și mai mult, în trupul și sufletul lor. Cu toate acestea, duhurile rele reușesc să strecoare pe ne simțite câte un gând de deznădejde, care dacă se zăbovește asupra lui, dacă omul îl primește și meditează la el, îl poate arunca într-o cruntă și nemiloasă stare de anesteziere a puterilor. În toate acestea, credinciosul trebuie să trăiască în continuă încordare, trezvie a minții și a trupului, neprimind niciun gând străin și luptând cu toate atacurile ce sunt lansate de către viclenii diavoli.
Următorul păcat enumerat de către Sfântul Efrem Sirul este iubirea de stăpânire, păcat ce este adus de către trândăvie și grijă de multe. “Viciind întraga noastră atitudine față de viață, golindu-ne viața de sens, ne obligă să căutăm compensații într-o atitudine complet greșită față de alte persoane. Dacă viața mea nu este orientate către Dumnezeu, nu țintește valorize veșnice, în mod inevitabil va deveni egoism și egocentrism, iar aceasta înseamnă că toate celelalte ființe devin mijloace de satisfacere a dorințelor mele egoiste.” Astfel dacă nu avem pe Dumnezeu ca Domn și Stăpân al vieții noastre, atunci tindem să ne propunem pe noi înșine că stăpâni și domni. “Această năzuință de a fi pe primul loc l-a pierdut pe arhanghel – pe căpetenia tuturor îngerilor – și l-a făcut satana, l-a doborât din cer.” Această năzuință a omului de stăpânire este una deosebit de periculoasă, primejduind grav sufletul celui care i se deschide. Starea de trezvie trebuie să fie reglată atât de fin încât să sesizeze acest duh dinainte ca acesta să-și arunce momeala în mintea noastră.
În această lume secularizată, orizontală, păcatul iubirii de stăpânire este prezent pretutindeni, căci toți își doresc să stăpânească, să conducă și să înrobeacă pe alții. “Chiar și în mănăstiri, chiar și între sihaștri, unde n-ar trebui să fie iubire de stăpânire, unde toți ar trebui să-și amintească porunca de a fi sluga tuturor, chiar și acolo îi subjugă pe oameni iubirea de stăpânire, deși într-o formă ascunsă.” În mănăstire, duhul nu se manifestă în chipul stăpânirii celuilalt și în chipul depășirii lui prin asceză formală exagerată, ceea ce o depărtează de la scopul inițial. Ce trebuie să reținem este faptul că Dumnezeu pedepsește pe cel dornic de stăpânire, acesta neavând nici-o tihnă în suflet. Pentru a ne feri , așadar, de efectele devastatoare ce macină sufletul ale iubirii de stăpânire se cade să ne rugăm fierbinte alături de Sfântul Efrem Sirul ca Dumnezeu să nu ne dea nicunul din aceste duhuri rele ce ne periclitează mântuirea sufletului.
Ultimul duh rău evocat de către Sfântul Efrem în rugăciunea sa este duhul grăirii în deșert. În ziua de astăzi, omul nu mai reușește să-și vadă adevărata măreție cu care a fost înzestrat de către Dumnezeu. Omul nu-și dă seama că darul grăirii este un dar deosebit pe care l-a primit la creație și prin care el se înrudește cu Creatorul său. Datorită păcatului în care trăiește, omul uită pentru ce a primit în dar vorbirea, ajungând astfel să-l folosească în scopuri opuse. În loc să-l folosească spre a aduce laudă necontenită lui Dumnezeu, omul îl folosește în scopuri viclene, spre uneltiri și clevetiri împotriva aproapelui. Toate cuvintele ne sunt înregistrate și ne vor fi înfățișate la Judecata de Apoi, unde vom da plată nu doar pentru câte am făcut, ci și pentru câte am rostit.
“Cuvintele pline de har și înțelepte clădesc dreptate în lume, fac bine veșnic, pe când cuvintele rele și păcătoase aduc necinste, ură, produc daune uriașe celor din jur, chiar omenirii întregi.” Foarte mare grijă trebuie să avem în folosirea cuvintelor, căci acestea mântuiesc, dar și ucid. Pentru ferirea de uciderea noastră din pricina cuvintelor rele rostite în timpul vieții, să ne rugăm dar împreună cu Sfântul Efrem ca Bunul Dumnezeu să nu ne dea nouă duhul grăirii în deșert.
“Acestea sunt, așadar, “elementele” negative ale pocăinței. Ele sunt obstacole ce trebuie îndepărtate. Iată, deci, prima parte a Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul – acest strigăt din adâncul deznădejdii omenești. Apoi rugăciunea trece la aspectele pozitive ale pocăinței, care, de asemenea, sunt în număr de patru.”
“Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale. Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd gresalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în veci. Amin”
Primul dar, prima virtute pe care Sfântul Efrem o cere de la Dumnezeu o reprezintă curăția. Aceasta este prima roadă pe care omul trebuie să o ceară de la Dumnezeu imediat după ce acesta se pocăiește vărsând lacrimi de durere. Trebuie totuși stabilit înțelesul adevărat sau mai bine zis total al acestei virtuți. “Dacă acest termen nu este redus, așa cum adesea și greșit se face, doar la conotațiile sale sexuale, este înțeles că virtutea opusă trândăviei. Traducerea exactă și deplină a termenului grecesc sofrosini și a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie intreaga înțelepciune.” Așadar, dacă trândăvia are ca efect distrugerea viziunii și puterii noastre, punându-ne în imposibiitatea de a vedea întregul, curăția este înțelepciunea care adună toate elementele dezbinate și amorțite de trândăvie. Înțelepciunea adună elementele noastre psiho-somatice și le îndreaptă spre Dumnezeu, deschizându-ne calea spre înțelepciunea adevărată luminată de harul dumnezeiesc. Roada minunată curăției este smerenia, cea pentru care în continuare, Sfântul Efrem se roagă lui Dumnezeu. “Amintiți-vă că porunca despre smerenie este prima poruncă a Fericirilor – iar de vreme ce este prima este și cea mai însemnată.” Această virtute primordială omului este opusă mândriei, păcat ce ne rupe din comuniunea noastră cu oamenii și cu Dumnezeu, căci Acesta caută numai la cei smeriți și pedepsește pe cei mândri.
“Omul smerit întotdeauna are un fel de neîncredere sfântă în sine, în puterile minții sale și ale voinței sale. Și de aceea este băgător de seamă, modest și liniștit în toate cuvintele și faptele sale.”
Trebuie însă înlăturată ideea greșită a societății în care trăim că smerenia reprezintă o stare de slăbiciune arătată celorlalți oameni, este o stare în care ne lăsăm călcați în picioare datorită slăbiciunii și neputinței noastre. Aceasta este concepția greșită despre smerenie a unei societăți care promovează mândria, orgoliul și lupta între oameni. Smerenia noastră trebuie să-și aibă temelia în smerenia Mantutitorului care S-a smerit pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire fără ca să sufere vreo știrbire a slavei Sale. “Trebuie să ne gândim întotdeauna cu osârdie la smerenie șiș a o cerem de la Dumnezeu. Prin nici un fel de eforturi proprii nu putem dobândi această virtute. Smerenia este un mare dar de la Dumnezeu pe care îl primesc cei care Îl iubesc din toată inima, care năzuiesc să implineasa poruncile lui Hristos.”
Ce de-a treia virtute pe care Rugăciunea o menționează în cea de-a doua parte este virtutea răbdării. Omul căzut în păcat a devenit nerăbdător, grăbit, luând decizii greșite datorită pervertirii rațiunii, pe când omul smerit și cu viața îmbunătățită folosește timpul în folosul lui, spre dobândirea de roade duhovnicești. De asemenea, această răbdare se traduce și în dârză și neclintită înfruntare a patimilor, a atacurilor pe care duhurile din prima parte a Rugăciunii le lansează asupra noastră. Trebuie să fim răbdători și statorici în lupta noastră ce se dă cu cel viclean. Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat dovadă de răbdare supremă. Răbdarea lui începe încă de la Nașterea Sa. Acesta rabdă a trăi ca un om, rabdă ispitele diavolului, rabdă acuzele fariseilor, rabdă Patimile și mai ales Crucea, ca c culminant al chenozei și răbdării Sale. “Iată cu ce trebuie să ne întărim, iată de unde putem să ne luăm răbdare fără sfârșit: de la crucea lui Hristos. Priviți cât mai des la Sfânta Cruce, la Mânuitorul răstignit pe cruce, și rugați-vă împreună cu Sfatul Efrem Sirul.”
În final, ca virtute supremă a creștinătății ce încununează toate virtuțile avem dragostea, supremul sentiment care ne unește cu Dumnezeu și cu semenii. Aceasta este suprema virtute care nu poate fi dăruită de nimeni altcineva afară de Dumnezeu. El Însuși este iubire împărtășibilă în comuniune tuturor oamenilor care se deschid Lui. În duhul dragostei, sufletul nostru se află într-o stare de predare totală în fața slavei Domnului Hristos ce ne face părtași la slavă Treimii prin îndumnezeirea firii umane. Dragostea este cea care face realizabilă și ultima parte a Rugăciunii, și anume : “Așa , Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd gresalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.”
“Ultima cerere denunță, dă pe față una dintre formele cele mai îngrozitoare ale păcatului, în plan personal, ca și în plan colectiv: să te justifici încriminând, să te autodivinizezi osândind, să urăști, să disprețuiești, să desființezi cu conștiința curată a dreptului.” Prin vederea greșelilor noastre reușim să aplicăm cu succes îndemnul evanghelic “Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor. Aplicând noi înșine sfatul evanghelic, reușim să punem în mișcare și pe cel de lângă noi, care văzând acțiunile noastre pornite spre Dumnezeu, se pune și el în mișcare, dobândindu-și treptat harul divin și incunundandu-se cu mântuirea, darul suprem acordat de Dumnezeu.
“Cel care-și vede păcatele și nu-l judecă pe fratele său, va putea, într-adevăr, să-l iubească. Să binecuvântăm, deci, să încercăm să devenim nu ființe de posesiune, care stăpânesc și sunt stăpânite, ci ființe de binefacere. Reciprocitatea fără margini a binecuvântării: să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care ne binecuvântează, să binecuvântăm tot ceea ce există, în lumina Sa, fără să uităm că binecuvântarea, pentru a nu se transforma în “grăire în deșert”, trebuie să devină “binefacere”. Da, să punem în practică binecuvântarea primită, să ne supunem la tot ce este viața, pentru a o împlini și pentru ca ea să devină binecuvântare.”
Așadar, din cele expuse vedem adevăratul sens al Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, rugăciune ce sugerează, ne pune înainte adevarata asceză. Postirea, dar nu numai formală, de hrană a trupului, ci și postire a sufletului, căci nu trăim numai cu pâine, ci “cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” Prin deasa rostire a Rugăciunii, dublată fiind de facerea de metanii, Biserica a urmărit transpunerea noastră în starea adevărată a pocăinței, pentru deslușirea sensului Rugăciunii, a feririi de duhurile rele și dobândirii duhurilor bune, ca prin acestea să ne dobândim mântuirea cea adusă de Mântuitorul odată cu Învierea Sa.
II.3.3. Liturghia Darurilor mai înainte sfințite
“Fiecare Liturghie euharistică e un praznic, o reproducere a Paștelui celebrat sub unul din aspectele sale: un praznic al lui Hristos, al Maicii lui Dumnezeu sau al unuia dintre sfinți.” Postul Mare fiind cel mai deosebit post dintre toate celelalte, remarcându-se prin asprimea ascezei săvârșite și starea de umilință manifestată de om, nu poate fi întrerupt prin momente de veselie care ar putea strica tristeatea ajunării. Toate aceste hotărâri cu privire la formatul liturgic al Postului Mare a fost stabilit de către Sfinții Părinți ai Bisericii.
“Liturghia fiind și ea o lucrare sfântă de veselie spiritual, prin cântările și măreția ei, sinodul din Laodiceea ținut între anii 360-375, hotăra prin canonul 49 că <<Nu se cuvine în patruzecime a produce pâine, de cât numai Sâmbăta și Duminică>>. Deci, sinodul acesta a rânduit ca în Postul cel Mare numai Sâmbătă și Duminică să se facă liturgie.” Cu toate acestea, Biserica nu a oprit pe credincioșii ei din a se împărtăși și în alte zile cu Trupul și Sângele Mântuitorului, ci a stabilit că împărtășirea din timpul săptămânii să se facă seara cu daruri sfințite deja la liturghia săvârșită în duminică. Numele acesta de Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite vine de la faptul că asupra darurilor nu se mai săvârșește actul de sfințire, căci acestea au fost sfințite în cadrul liturghiei precedente. Acest oficiu characteristic Postului Mare de o deosebită importanță în viața duhovnicească a monahilor și nu numai se săvârșește seara, unită cu Vecernia. Astfel, Liturghia darurilor devine o combinație a Liturghiei cu Vecernia, fiind mijloc de împărtășire cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului.
Foarte dificilă devine în cazul acestei liturghii determinarea corectă a provenienței, originii și timpului scrierii. Se poate afirma cu siguranță că este de origine orientală, posibil aghiopolita, bizantină sau siriană, aceasta dezvolându-se în cursul secolelor V-VI. Întâia mențiune documentară în care este precizată existența și folosirea ei o regăsim într-o scriere anonimă alexandrină numită Cronica Pascală din anul 692 ce precizează faptul că Heruvicul din cadrul acestei Liturghii a fost introdus în uz de către patriarhul Serghie al Constantinopolului în anul 617. Un lucru de asemenea sigur este faptul că în secolul al VII-lea ea era deja formată definitiv, căpătând o vastă răspândire în tot răsăritul. Prin Sinodul trulan din 659, s-a consfințit în mod oficial folosirea ei în întreaga creștinătate, fiind săvârșită în toate zilele din Postul Mare cu excepția sâmbetelor și duminicilor și praznicul Bunei – Vestiri.
Cu privire la autorul acestei dumnezeiești Liturghi ce se săvârșește în Postul Mare, tradiția este foarte bogată și puțin precisă. Unii critici o atribuiau fie Sfântului Iacob, ruda Domnului, alții Sfântului Petru, a Sfântului Vasile, a Sfântului Marcu, etc. Alte surse vechi o puneau pe seama Sfântului Epifanie, chiar și pe seama Sfântului Gherman. Pe de altă parte, tradiția siriană vine și ea și atribuie liturghia pe seama patriarhului Sever sau Sfântul Ioan Damaschin.
“Tradiția majorității manuscriselor din sec. XII înainte, păstrată până azi de Liturgherul nostru, pune însă această Sfânta Liturghie sub numele Sfântului Grigorie cel Mare, supranumit și Dialogul, papă al Romei, care a stat la Constantinopol, ca apocrisiar al papei Pelagiu II, timp de șase sau șapte ani.” Trebuie precizat aici faptul că această tradiție nu își are temei istoric, putând admite cel mult o oarecare contribuție pe care Sfântul Grigorie a adus-o la sistematizarea acestei Liturghii, pe vremea când se afla la Constantinopol.
Foarte multe manunscrise dintre cele vechi, printre care și Codicele Barberini de la Biblioteca Vaticanului și Liturghierul grecesc nu precizează numele autorului, nici titlul și nici apolisul, încât aceasta să apară ca o Liturghie anonimă, după cum însăși canonul 52 trulan consemnează. Potrivit acestora, putem spune că suntem mai aproape de adevăr dacă socotim că Liturghia Darurilor cât și cea a Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile nu sunt opera ale unui singur autor, ci o operă colectivă a întregii Biserici Ortodoxe care își aduce aportul în viața ei liturgică.
În Biserica Ortodoxă, Liturghia Darurilor reprezintă Liturghia Postului, deosebita slujbă prin care credincioșii se pot împărtăși în permanență în aceste zile grele de post, pentru dobândirea de noi puteri psiho-somatice. “Liturghia celor mai înainte sfințite a fost îndătinată din începutul creștinismului, căci mulți dintre pioși în curățenia lor religioasă se împărtășeau cu Sfintele Taine în toate zilele, sau de două, ori de trei ori pe săptămână.”
Deși inițial a fost rânduită zilnic, exceptând zilele alitugice și zilele în care se săvârșesc celelalte Sfinte Liturghii, în practica liturgică a mănăstirilor se săvârșește doar miercurea și vinerea( excepție Vinerea Mare), iar în celelalte zile, numai luni și marți din Săptămâna Patimilor, Joia Canonului celui Mare și unele sărbători cu polieleu.
Cu privire la momentul din zi în care această slujbă se săvârșește, acesta este momentul săvârșirii Vecerniei, adică ceasul al nouălea, ora 3-4 pm, fiind momentul potrivit ca binecredincioșii să întrerupă ajunarea pentru a se împărtăși și a mânca, după cum Triodul prevedea în locurile acelea. Așadar, după cum se poate clar observa, prin asocierea ei cu Vecernia, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite capătă un caracter nocturn de priveghere, terminându-se târziu în noapte.
În prezent, vechea rânduială s-a modificat, tocmai pentru a permite oamenilor să participe în număr cât mai mare. Astfel, săvârșindu-se inițial seara și continuând în noapte, acum ea se săvârșește dimineața, atât în cadrul bisericilor de enorie cât și în mănăstiri, atrăgând deplasarea Vecerniei dimineața, cu toate că aceasta face parte din Laudele de seară. “Într-o epocă recentă s-a creat obiceiul de a transfera dimineața celebrarea Vecerniei unite cu Liturghia Darurilor mai înainte sfințite ca în acest fel Cuminecarea să aibă loc aproximativ la aceeași oră ca de obicei. Acest uz are inconvenientul de a îndulci însuși spiritual postului cvadragezimal răpindu-i postului euharistic “suprapunerea” ascetică.” Această deviație pe care a suferit-o Postul Mare a fost imediat sancționată de către credincioșii fixiști din Rusia considerând această hotărâre ca o încercare de a-L “minți pe Dumnezeu.” Cu toate aceste critici și cu denaturarea simbolismului slujbei, preocuparea practică a prevalat, astfel că astăzi, Liturghia Darurilor unită cu Vecernia se săvârșește dimineața.
După cum am spus la început, această Liturghie se săvârșea în fiecare zi a Postului Mare afară de excepții, la ceas de seară, unită fiind cu Vecernia. Acest lucru se realizează și pentru transpunerea în starea necesară, anume starea de umilință și pocăința față de păcatele săvârșite.
“Plânsul e nota dominant ce dă Cuminecării de seară stilul său cvadragezimal. Euharistia e socotită aici mai puțin un praznic, cât aliment duhovnicesc necesar creștinului pregătindu-l să suporte rigoarea Postului, pentru ca să nu fie cu totul lipsit de har în această perioadă de așteptare. Din acest moți, în tot timpul Postului Mare veșmintele săvârșitorilor ca și celelalte acoperăminte liturgice trebuie să fie negre sau de culoare întunecată.”
Bineînțeles, în fața infuențelor occidentale și latine înțelesul acestor rânduieli deosebite s-a pierdut, nu au fost respectate iar practica latină a cultului zilnic a continuat în cadrul Postului Mare. Putem afirma că și acolo unde rânduiala s-a păstrat, aceasta a fost respectată exterior, fără a se încerca înțelegerea profundei semnificații pe care o poartă. De aceea, se impune explicarea mai detaliată a sensului acestei rânduieli caracteristică Postului. În situația de față, ne confruntăm cu un principiu fundamental, și anume, incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu Postul Mare. Pusă în comparație cu practica euharistică a Catolicismului care a suferit deformări de-a lungul timpului, Euharistia ortodoxă și-a păstrat caracterul sărbătoresc încărcat de bucuria deplină a Învierii Mântuitorului. În primul rând, aceasta este taina pogorârii lui Hristos în rândul ucenicilor Săi și din acest motiv, taina Învierii. Ea este bucuria ce a năvălit în inimile ucenicilor în drumul către Emaus când Domnul Se descoperă în frângerea pâinii. Cu toate că nimeni nu a fost de față în momentul Învierii din morți, absolut toți ucenicii au crezut în acest moment deosebit și au fost umpluți de bucuria sfântă a Duhului.
Euharistia este aceeași venire și prezență, aceeași bucurie și mistuire a inimii, aceeași suprarațională și absolută cunoaștere ce Hristos Cel Înviat Se face pe Sine Însuși cunoscut în frangera pâinii.” Atât de mare este bucuria Învierii încât Biserica Primară a hotărât că Sfânta Euharistie să fie săvârșit în cea mai importantă zi a săptămânii, Ziua Domnului, zi ce transcede timpul, fiind atât prima zi a săptămânii cât și a opta, proiectată fiind în Ehatologie.
În cadrul Cinei celei de Taină, Mântuitorul le-a făcut Sfinților Săi Apostoli solemna promisiune că vor putea bea și manca în Împărăția Sa. Astfel, prin prezența reală a Sa în Sfânta Euharistie, aceasta devine participare la Împărăția lui Dumnezeu care este o bucurie imensă și pace întru Duhul lui Hristos. Așadar, vedem importanța Împărtășaniei și faptul că aceasta este petrecerea în prezența Mântuitorului devenind trăire în avans a bucuriei veșnice pe care Tatăl a pus-o pentru noi. Acestea sunt motivele pentru care Euharistia este, după cum am spus, incompatibilă cu postul.
“Atunci, de ce, ar putea cineva să întrebe, se dă totuși, Sfânta Împărtășanie în timpul zilelor de post, la Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite? Nu cumva aceasta contrazice principiul enunțat mai sus?” Pentru a putea da un bun răspuns la această întrebare, trebuie să privim la ambele sensuri pe care le are Sfânta Împărtășanie și să înțelegem cum se cuvinte cel de-al doilea sens. După cum am mai spus, pentru noi creștinii, Împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului reprezintă centrul cultului, cea mai mare bucurie pe care o putem trăi, fiind o pregustare a Împărăției Cerurilor. Pe lângă acest caracter de sărbătoare și bucurie pe care Cuminecarea îl are, aceasta este sursa tuturor puterilor noastre duhovnicești, punând început călătoriei noastre spre Înviere. Întreaga noastră viață este o luptă ce are ca scop dobândirea vieții veșnice pe care prin intermediul Împărtășaniei o pregustăm încă din viața aceasta pământească. Trăim această viață cu anticipație, o trăim acum, dar totuși ea urmează să vină. Cum viața noastră trebuie să fie una încadrată în calea cea strâmtă care presupune suferință și luptă, avem nevoie de întărirea puterilor și eliminarea slăbiciunilor din firea noastră, acest lucru întâmplându-se prin deasa Împărtășire în cadrul Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfințite. Trupul și Sângele Mântuitorului, încărcate fiind de puterea Jertfei și a Învierii ne vin în ajutor, biruind toate greutățile care ne ies în cale în acest pelerinaj spre actul mântuirii omului de către Hristos.
Cum Postul cel Mare reprezintă cea mai mare încordare a noastră în lupta împotriva patimilor și forțelor diavolești, este necesar un mijloc de biruire a acestora și de sporire a puterilor duhovnicești. Pentru acest motiv, Biserica ne pune înainte Liturghia Darurilor mai înainte sfințite prin care ne putem lua zilnic puterea dătătoare de viață și de noi puteri sufletești în luptă crâncenă spre dobândirea roadelor Jertfei Mântuitorului.
III. Cele două sensuri ale postului în viziunea Părintelui Alexander Schmemann
Lămurind problema incompatibilității Sfintei Împărtășanii cu postul, prin expunerea celui de-al doilea sens pe care aceasta îl are, de izvor de putere și bun început al luptei noastre cu puterile diavolești, Părintele Schmemann încearcă să lamureascsa și următoarea întrebare: “Dacă Euharistia nu este compatibilă cu Postul, de ce atunci se mai săvârșește în sâmbetele și în duminicile din Post, fără a “strica” Postul?” Cu privire la acest aspect, se pare că avem o contradicție a canoanelor, acestea opunându-se unele altora. Primele dintre ele interzic postirea în zi de duminică, deoarece aceasta este ziua supreme bucurii, Ziua Învierii în care noi toți ne veselim și ne Cuminecăm cu Prea Curatul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hrostos. Celelalte canoane cu privire la Postul Mare interzic oprirea postirii în cele patruzeci de zile, astfel acestea devenind potrivnice celor dintâi. Luate formal, la prima vedere, acestea ne dau impresia că se contrazic, însă nu se întâmplă așa. Trebuie precizat faptul că aceste canoane nu fac referire la același lucru, ci se referă la cele două sensuri pe care postul le are. “A înțelege acest lucru este foarte important, deoarece descoperim prin aceasta ortodoxa “filosofie a postului”, esențială pentru întregul nostru efort duhovnicesc.”
Părintele Alexander Schmemann menționează că există două feluri sau căi de a posti, ambele având fundamente solide în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, acestea corespunzând necesităților pe care omul le are. Prima cale pe care părintele ne-o pune înainte este aceea a postului total, post ce înseamnă oprirea credinciosului de la mâncare și băutură. A doua cale a postului este aceea de post asceză, această cale fiind o renunțare numai la anumite mâncăruri, dar și o diminuare a cantității de mâncare, toate acestea pentru “tăierea” pornirilor păcătoase ale trupului și descătușarea sufletului din această temniță de carne continuu desfătată. Acesta este postul care ne crează mediul de dezvoltare al virtuților, prin care sufletul se desprinde de păcatele ce-l țineau înrobit, înălțându-se astfel spre Dumnezeu urcând pe scara sfințeniei. Postul total, prin natura lui deosebit de aspră este unul de scurtă durată, fiind limitat la o zi sau chiar mai puțin, la doar o parte din zi.
Încă dintru începutul creștinismului, postul a fost trăit și înțeles că o continuă stare de așteptare și mai ales pregătire – stare de încordare și concentrare spirituală asupra evenimentului ce urmează să vină. În acest post, starea de foame simbolizează nerăbdarea așteptării spirituale a împlinirii, a dobândirii bucuriei. Postul total este astfel stabilit de tradiția Bisericii ca fiind ultima pregătire pe care credinciosul o poate înfăptui înainte de sosirea unei sărbători. “Îl găsim, de exemplu, în ajunul Crăciunului și al Botezului Domnului și, mai presus de orice, este Postul Euharistic, modul esential al pregătirii noastre pentru banchetul mesianic la masa lui Hristos, în Împărăția Sa.” Biserica a stabilit ca pentru a primi Împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului este essential postul total până în momentul primirii, acesta fiind o condiție obligatorie pentru primirea Sfintei Taine. “Redusă la un fizic și, in mod vulgar, “fiziologic”, văyută doar ca o disciplină, această regulă, desigur, își pierde sensul.” Pentru mulți dintre cei care nu au legătură cu Biserica, această condiție pare una învechită și nefolositoare, aceștia neînțelegând motivele pentru care postul total, Împărtășirea pe stomacul gol, este atât de importantă. Acest post total dinaintea Sfintei Împărtășanii, dacă este privit formal, doar ca disciplină fizică, își pierde sensul, ajungându-se înțelegerea lui ca în cadrul Bisericii Romano-Catolice, unde înțelesul spiritual a fost înlocuit cu unul disciplinar și juridic, “abolind astfel postul “euharistic”.” Totuși, postul total, în înțelesul său adevărat, profund, este expresia principal a ritmului de pregătire și împlinire, prin care Biserica trăiește nerăbdătoare venirea lui Hristos în lume și conducerea lumii acesteia spre “lumea ce va să vină”. De asemenea, se poate preciza faptul că pentru a numi acest post total foarte aspru și scurt, Biserica Primară a împrumutat un termen din vocabularul militar , și anume, stațio, care însemna garnizoană militară ce se află în permanentă stare de veghe, de mobilizare. Asemenea garnizoanei ce rămâne permanent în stare de veghe, Biserica rămâne și ea în stare de veghe permanentă, așteptând pe Hristos Cel ce vine la ea prin intermediul Sfintei Euharistii, dar Care va veni întru slavă deplină la sfârșitul veacurilor.
Deosebite sunt însă sensurile spirituale adânc ascunse în celălalt mod de postire, și anume, postul ascetic. Privit din acest unghi, postul devine mijloc de eliberare a omului de tirania trupului, de poftele care au lucrat nestăvilite și au subjugat sufletul, acesta fiind tragicul rezultat al căderii omului în păcat și ruperea lui de Izvorul harului și bunătăților. Ridicarea din această cădere nu se poate produce brusc, iar omul are nevoie de o perioadă lungă de stăruința în efort trupesc și sufletesc, descoperind că nu poate trăi doar cu pâine, ci cu cuvântul lui Dumnezeu care este adevărata hrană a sufletului și adevărata susținere a vieții.
În această încercare de smulgere din ghearele păcatului și a morții, timpul este un element esential, deoarece această rupere și vindecare de gravele efecte ale păcatului este una care durează, căci după cum mare a fost stăruința omului în păcat și desfătări, la fel de mare și lungă trebuie să fie și stăruința în nevoință și post. “Postul nu este ceva periferic vieții creștine. Nu este o rânduială ce-ar interesa numai în subsidiar formuarea omului. Postul e un element constitutiv al modului de viață creștin. Pentru Mântuitorul, postul e, ca si rugaciunea -, un fapt de sine înțeles.” Arta postului ascetic a fost redescoperită și desăvârșită de către monahism, fiind acceptată de către întreaga Biserică. Această artă a ascetismului presupune aplicarea în viața omului a cuvintelor pe care Mântuitorul le-a rostit, Acestea spunând că puterile ce-l stăpânesc pe om nu pot fi biruite decât cu post și rugăciune. De asemenea, postul ascetic pe care noi trebuie să-l practicăm își are exemplu din însăși postul pe care Mântuitorul Hristos l-a ținut înainte de începerea activității Sale. Prin postul ținut de El, Mântuitorul a arătat posibilitatea biruirii patimilor și ispitelor de către om, dar totodată, ni S-a dat pe Sine model de viață și de post. Prin postul Său, Mântuitorul a inversat limitarea omului numai la pâine, inaugurând astfel eliberarea lui.
Pentru menținerea omului în stare de pregătire și de lucrare continuă asupra mântuirii proprii, Biserica a stabilit necesitatea a patru posture ascetic în decursul anului ca momente de pregătire pentru cele mai importante evenimente din viața duhovnicească a sa. Astfel, în decursul anului avem: Postul Paștelui, ca cel mai mare, mai aspru și mai important post; al Nașterii Domnului; al Sfinților Apostoli și al Maicii Domnului. Prin aceste patru posturi, Biserica ne invită să muncim la mântuirea noastră prin dobândirea curăției trupești și sufletești și prin eliberarea de sub stăpânia patimilor tirane ce ne atacă trupul și sufletul, plasându-ne într-o existent fără sens, în non-existenta. Pentru ca lupta noastră să fie eficace, să aibă rezultatul scontat, esential este neîntreruperea postului și stăruința în timp.
Acestea sunt sensurile și deosebirile celor două tipuri de post pe care Părintele Alexander Schmemann ni le pune înainte spre mai ușoară înțelegere a contradicției dintre canoane cu privire la săvârșirea Sfintei Euharistii. “Canonul care interzice postul duminica înseamnă, literal, că în această zi postul este “întrerupt” mai întâi de toate prin Euharistia însăși, care împlinește așteptarea, și care, fiind scopul întregului act de postire, este și sfârșitul lui. Aceasta înseamnă că duminică, Ziua Domnului transcede postul, așa cum transcede timpul.”
Acestea fiind spuse, chiar dacă Sfânta Euharistie întrerupe postul total ce prevede abstinență totală de la băutură și mâncare, aceasta nu întrerupe și postul ascetic, post ce are ca și caracteristică esențială continuitatea efortului în timp. Astfel, prescripțiile cuprivire la alimentație rămân valabile și în duminici, carnea și produsele de origine animal fiind interzise. Biserica interzice aceste alimente datorită caracterului psiho-somatic al postului, aceasta știind că pentru domolirea poftelor și întărirea în lupta de dezrădăcinare a patimilor, trupul trebuie să treacă printr-o lungă perioadă de disciplină, în abstinență. În Rusia, ca și în unele mănăstiri românești, există tradiția ascetică de a nu mânca niciodată carne. Având această tradiție nu însemna că ei posteau și de Paști sau alte sărbători mari. În ziua de azi, Paștele este înțeles într-un mod greșit fiind socotită o sărbătoare a îmbuibării cu mâncare și băutură, după care foarte mulți ajung la spital datorită lăcomiei. Tragic este și faptul că în unele biserici credincioșii sunt descurajați să participe la Sfânta Împărtășanie, iar astfel, cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur ce sunt citite la această mare sărbătoare –“Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este din belșug, nimeni să nu iasă flămând” –, sunt probabil înțelese ca referindu-se în mod exclusiv la conținutul bogat al coșurilor cu prinoase de Pasti.” Paștele, cea mai mare sărbătoare a creștinătății, sărbătoarea Învierii Domnului, este o realitate duhovnicească ceea ce aduce cu sine necesitatea păstrării ei așa cum se cuvine, cu sobrietate și încordare spiritual ca și în Post.
Pentru aceasta, trebuie ca noi să înțelegem foarte bine că nu se găsesc contradicții între porunca Bisericii de menținere a abstinenței de la anumite feluri de mâncare în duminicile Postului și interzicerea postirii în zilele în care se oficiază Sfânta Euharistie. “Este, de asemenea clar, că numai urmându-le pe amândouă, păstrând simultan timp de patruzeci de zile ritmul euharistic al pregătirii, împlinirii, și efortul susținut de salvare a sufletului, putem cu adevărat atinge scopurile Duhovnicești ale Postului.
IV. Postul în condițiile lumii contemporane.
“Problema postului se înscrie printre preocupările de seamă ale Teologiei ortodoxe contemporane, o temă ce figurează pe agenda de lucru a viitorului Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, intitulată “Readaptarea prescripțiilor bisericești privitoare la post în conformitate cu cerințele epocii actuale.” Odată cu venirea de noi vremuri conduse de principii diferite față de vremurile trecute, și Biserica Ortodoxă a trebuit să se adapteze și să-și adapteze practicile pentru a-și îndeplini scopurile. Acest lucru se datorează spiritului dinamic al Bisericii care este în permanență actualizată la vremurile în care trăiește. Această caracteristică a dinamismului este dată de prezența directă a Duhului Sfânt și a Mântuitorului Hristos în mijlocul ei, prezență ce este străină de conceptul de vechi. Astfel, niciodată Biserica nu va fi învechită și nu va rămâne în urmă, pentrecandu-se o continuă mișcare și evoluare în sânul ei. “Biserica Ortodoxă a simțit nevoia să-și îndrepte atenția și spre această problemă, deoarece a constatat o serie de dificultăți și neajunsuri în aplicarea anumitor prescripții, care se cer revăzute și “readaptate” pentru a deveni mai ușor aplicabile.” După cum s-a văzut de-a lungul istoriei, Biserica a căutat ca tot timpul să vină în ajutor membrilor ei. Niciodată, Biserica nu și-a părăsite credincioșii, ci a fost ca o adevărată maică pentru ei, dirijându-le pașii pe cărarea cea strâmtă ce duce spre mântuire. Acest lucru s-a petrecut și în cazul postului, unde Biserica a căutat să-l îndulcească, făcându-l mai ușor pentru copii ei, fără ca acesta să-și piardă puterea pe care o are.
“Precum bine se știe, postul este reținerea totală sau parțială de la anumite mâncaruri și băuturi, pe un timp mai lung sau mai scurt, în scop religios-moral. Această reținere de la mâncaruri și băuturi trebuie însă însoțiă și de reținerea de la gânduri, pofte, patimi și fapte rele, ceea ce înseamnă că postul trupesc trebuie să fie însoțit și de post sufletesc.” Postul trebuie să fie “un bun prilej de umilință și rugăciune, un îndemn spre milostenie și fapte bune, timp de sporire în credință și pregătire pentru primirea Sfintelor Taine.”
Datorită programului haotic pe care îl are creștinul din ziua de astăzi, program stabilit de cei ce sunt mânați de avariție și dorința de exploatare a omului în foloase proprii, acesta nu mai are posibilitatea de a ține postul așa cum se cuvinte, datorită condițiilor la care este supus. “ În această situație, duhovnicii trebuie să facă uz de iconomie în aplicarea dispozițiilor privitoare la post, care condiționează și primirea Sfintei Împărtășanii.” Așadar, datorită condițiilor de trăi din ce în ce mai vitrege, puterile omului sunt din ce în ce mai slăbite, iar voința lui limitată, ba chiar aproape anulată de către cei ce conduc lumea. Societatea din zilele noastre este una bazată pe dezumanizare, fiind mânată de interese ce urmăresc câștigul bănesc și transformarea omului în sclav fără voință. Biserica a luptat întotdeauna cu aceste tendințe pe care societatea le exercită asupra oamenilor de rând, asupra credincioșilor ei. Pentru atitudinea ei ce se împotrivea lumii secularizate a fost prigonită în toate timpurile, dar mai ales în această perioadă, existând continuu atacuri la adresa ei. Aceasta a propovăduit un mod de viață ce se trage din însăși viața Mântuitorului, iar acest mod de a trăi presupune corectitudine, bunătate, dragoste, post și milostenie.
“Cu trecerea timpului, însă, foarte mulți creștini – ne gândim în primul rând la cei aparținând Bisericilor protestante – au abandonat această veche practică a Bisericii creștine, iar în Biserica Romano – Catolică s-a redus numărul zilelor de post și s-au ușurat exigențele cu privire la mijloacele și condițiile de postire, față de practică tradițională a Bisericii Ortodoxe – favorizându-se, în felul acesta, părerea că postul n-ar fi atât de necesar pentru mântuire, că ar fi chiar o povară greu de purtat și, deci, inutilă.” Această concepție a fost și este devastatoare pentru întrega spiritualitate creștină, afectând și pe cea ortodoxă. Foarte sublim ne prezintă părintele Alexander Schmemann cum este văzut astăzi Postul cel Mare și cum omul nu mai reușește să-l înțeleagă, ba chiar mai mult, acesta nu mai reușește să înțeleagă finalitatea lui, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În ziua de astăzi, totul trebuie foarte bine explicat, căci omul rupt de credință a pierdut aceste sensuri profunde ale practicilor Bisericii. Pentru recâștigarea omului, Biserica trebuie să învețe necontenit pe om faptul că “Postul Paștilor este o călătorie spiritual a cărei destinație este Învierea, “Sărbătoarea Sărbătorilor”.
Omul de azi are nevoie de redescoperire a sensurilor Postului Mare și a Paștilor, aducerea aminte că această sărbătoare depășește conceptul de comemorare anuală și de celebrare. Cel ce s-a făcut vrednic de prezența la Învierea Domnului realizează măreția acestui praznic. Această minunată prăznuire întru bucuria Învierii se face spre viața cea nouă care ne este izvorâtă din Mormântul Mântuitorului. Viața noastră cea nouă este însăși viața Domnului Hristos ce S-a dat pentru noi oamenii din marea Sa iubire de oameni. Pentru noi, moartea nu mai există, căci prin moartea Sa, Mântuitorul Hristos schimbă natura morții. Pentru omul rupt de Biserică, de credință și implicit Înviere, moartea este cel mai înspăimântător lucru ce i se poate întâmpla. Pentru cei binecredincioși, marțea nu mai este tragedia supremă a vieții noastre, ci ea devine un moment de bucurie, moment al nașterii în ceruri ce ne este dat tocmai prin actul Învierii Domnului.
“Cu toate acestea, oare nu ni se confirmă zilnic că rareori avem această credință, că mereu pierdem și trădăm “noua viață” care ne-a fost dată în dar și că, de fapt, trăim ca și cum Hristos nu ar fi înviat din morți, ca și cum acest uriaș eveniment nu ar fi avut nici un sens pentru noi?” Toate acestea se datorează neputințelor noastre create de îndepărtarea de Biserică și de Dumnezeu. Omul rupt de izvorul harului și al vindecării nu mai are nicio putere să se lupte cu cele ce îl înconjoară. “El a fost biruit de spiritul devorator al acestei lumi pur orizontale care nu mai pune deloc accentual pe latura spirituală a omului, deoarece nu-și dorește un om spiritual, ci doar o unealtă, golindu-l de latura spirituală tocmai pentru a fi mult mai ușor de folosit.” În ziua de astăzi nu mai suntem capabili să trăim credința, nădejdea și dragostea la nivelul la care Mântuitorul Hristos ne-a chemat să o facem. Suntem atât de adânc cufundați în datoriile cotidiene încât uităm complet de sufletul nostru, uităm de impulsul pe care Mântuitorul ni l-a dat, acela de a căuta mai întâi Împărăția lui Dumnezeu. Suntem chemați de Însuși Dumnezeu să căutăm cele nestricăcioase și cele veșnice, iar nu cele pământești pe care rugină și molia le mănâncă, suntem chemați să ne câștigăm viața veșnică în comuniune cu Dumnezeu. Acesta este mărețul scop al vieții noastre de la care noi ne-am depărtat. Dacă mai înainte, cugetarea la moarte era o practică esențială în menținerea minții cu gândul la Dumnezeu, la practicarea virtuții, astăzi aproape că omul a uitat cu totul de moarte lăsându-ne purtați de patimi spre pieire. Poate, din când în când reușim să ne mărturisim păcatele și să ducem o viață nouă dăruită de Hristos, însă acest lucru se întâmplă o foarte scurtă perioadă de timp, căci orbiți de plăcerile și desfătările vieții părăsim viața aceasta cea nouă pe care am primit-o în dar, ne mai raportându-ne în continuare la ea.
Înțelegând toate acestea, ne putem da seama importanța Paștilor și de ce este atâta nevoie de post. Înțelegem motivul lungimii slujbelor, al aerului sobru și al numărului mare de metanii pe care trebuie să le facem. Toate acestea ne ajută la restabilirea simțurilor sufletești prin care redevenim capabili de a gusta și vedea acesta nouă viață în Hristos. Trebuie să realizăm că în ochii noștri împăienjeniți de către păcat viața capătă un sens și o înfățișare deformată, iar postul are menirea de a ne restabili acest simț al vederii, dar și de a ne pune înainte adevărata viață.
Întreaga viață liturgică a Bisericii are ca scop înfățișarea acestei vieți în Hristos, pe care toți credincioșii trebuie să și-o improprieze. “Și, în centrul acestei vieți liturgice, ca inimă și punct culminant al ei, ca soarele ale cărui raze penetrează totul, se află Paștile. Aceasta este ușa deschisă în fiecare an către minunata frumusețe a Împărăției lui Hristos, pregustarea acelei veșnice bucurii care ne așteaptă, slava care, deja, deși nevăzută, umple întreaga creație: “Moartea nu mai există!”” Absolut toate rugăciunile și rânduielile Bisericii își au ca punct central în jurul căruia gravitează Paștele. Perioadele anului bisericesc sunt și ele așezate în așa fel încât să ne poarte către centrul cultului creștin. Paștele este pentru noi Începutul și Sfârșitul, atât al anului bisericesc și cultului cât și al vieții noastre. El este sfârșitul vechii vieți a păcatului și începutul noii vieți a virtuții.
“Problema principală apare în momentul părăsirii vieții vechi, deoarece prin stăruința noastră ne-am alipit de ea și de elemeentele ei pervertite, care pătrunzând în inima noastră au pervertit-o și au creat astfel o legătură foarte greu de rupt.” Sfânta Evanghelie vine și ne pune înainte un mod de viață total diferit, bazat pe cu totul alte principii, având roade total opuse. Acest mod de viață este unul care la început ne pune probleme, având o mulțime de greutăți pe care noi le putem trece din prima. “Nu e deloc ușor să respingi un ideal de viață mărunt, nacut din grijile zilnice ale vieții, din căutarea bunurilor material, ale siguranței și a plăcerii, pentru a-l înlocui cu un ideal de viață în care scopul este perfecțiunea desăvârșită: Fiți, dar, desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este.” Suntem puși, așadar, în fața celor două căi pe care Sfânta Evanghelie ni le prezintă, fiind datori să alegem calea pe care vrem să mergem.
Lumea aceasta în care trăim încearcă din răsputeri să ne momească pe calea cea largă și ușoară ce nu presupune mare efort din partea noastră, ci doar predarea noastră în mâinile instinctelor noastre păcătoase, închizând în temniță din întunericul cel mai adânc al sufletului conștiința și rațiunea care ne-ar putea scoate din acesta viață. Pe cealaltă parte, Mântuitorul Hristos vine și ne pune înainte calea cea strâmtă care presupune renunțare, luptă și suferință, dar care este singura cale spre adevărata fericire, fericirea veșnică în Ceruri alături de Dumnezeu și sfinții care au bineplăcut Lui. Acesta este rodul pe care îl culegem de pe calea cea strâmtă, fericirea adevărată, rod pus în opoziție cu rodul cules de pe calea cea largă, care este fericirea deformată. Această fericire este una înșelătoare, deoarece este legată numai de lucruri pământești și astfel, în loc să-l ridice pe om la o trăire superioară, această fericire îl afundă mai rău. Totodată, se poate observa și fragilitatea acestei fericiri lumești, căci avându-și baza în lucruri deșarte, pentru ca ea să persiste e nevoie de o creștere permanentă a acestora pentru a satisfice nevoia de fericire. Atunci când omul nu poate crește cantitatea și calitatea lucrurilor ce-i întrețin fericirea pierzătoare de suflet, apare căderea în deznădejde, sau mai bine zis, pentru omul modern, în depresie. Răpinduise fericirea întreținută de cele lumești, omul cade într-o adâncă deznădejde care-i zguduie sufletul și mintea. Datorită umblării lui pe calea cea largă, acesta este slab sufletește, deoarece s-a ferit de înfruntarea suferințelor pe care Mântuitorul i le-a pus înainte. Pus în fața acestei pierderi a fericirii este deosebit de vulnerabil, iar duhul deznădejdii îl atacă imediat, mânându-l spre cele mai periculoase acțiuni. Scăparea din această stare este meditarea la viața cea nouă pe care Hristos ne-o descoperă nouă prin Jertfa Sa. Reînceperea meditării la moarte, la moartea Mântuitorului și a noastră ne readuce treptat în simțiri și ne deschide vointa spre a pune bazele reîntoarcerii noastre la Hristos. Astfel, principalul mijloc de întoarcere către Jertfa Mântuitorului Hristos și Învierea Sa, ca izvorâtoare a noii vieți , avem Postul cel Mare.
“În Biserica Primară, scopul principal al Postului Mare a fost pregătirea “catehumenatului”, adică a noilor convertiți la creștinism, în vederea Botezului care, la acea vreme, era săvârșit în timpul Liturghiei Pascale. Însă, chiar și atunci când Biserica a început să boteze tot mai rar adulți, iar instituția catehumenatului a dispărut, înțelesul fundamental al Postului Mare a rămas același. Cu toate că noi suntem botezați, pierdem și deformăm tocmai ceea ce primim la Botez. De aceea, Paștile reprezintă întoarcerea noastră de fiecare an către propriul nostru Botez, în timp ce Postul Mare este pregătirea noastră pentru această reîntoarcere – lentul și susținutul effort de a îndeplini, la sfârșit, propria noastră “trecere” sau “pasha” în noua viață în Hristos. Dacă așa cum vom vedea, rugăciunea din Post păstrează chiar și astăzi caracterul ei catehetic și baptismal, aceasta nu este un vestigiu arheologic, ci reprezintă ceva solid și esentialul pentru noi. Pentru că, în fiecare an, Postul Mare și Paștile sunt, încă o dată, redescoperirea și recuperarea de către noi a stării la care am fost aduși prin moartea și învierea noastră baptismală.”
“Postul este un mijloc de elevație sufletească, de dominare a sufletului asupra patimilor trupești. Postul îl debarasează și-l ușurează pe creștin de toate ispitele, de balastul și povara uneltirilor celui viclean care aduc <<întunecare gândurilor și tulburare cugetelor>>” Acesta reprezintă prinosul adus de noi în fața Stăpânului ca jertfă pentru iertarea păcatelor noastre odată cu Jertfa adusă de Fiul Sau. Postul, mai ales al Paștilor, este mediul nostru de lucrare la dobândirea sfințeniei. În această perioadă deosebită punem bazele jertfirii noastre pe cruce împreună cu Hristos. Ne zbatem din toate puterile, ne smulgem rădăcinile din pământul plăcerilor și răutăților și încercăm să ni le înfigem cât mai adânc în pământul stropit cu Sângele Mântuitorului, Arhiereul Suprem, o dată pentru totdeauna.
“Postul ni s-a dat de Dumnezeu ca un leac salvator, prin care să se stârpească desfrânarea și grija lumească să se îndrepte spre activitatea duhovnicească – spune Sfântul Ioan Gură de Aur.” Acesta este o călătorie, un pelerinaj! Imediat ce pașim în cadrele stabilite de el, “luminată întristare” ne cuprinde deodată, dar ne și pre pune înainte măreața destinație a lui. Învierea Domnului, ca cel mai mare eveniment al mântuirii noastre pe care noi trebuie să ni-l împropriem pentru a beneficia de multitudinea darurilor duhovnicești ce izvorăsc din el. Această impropriere a Patimilor, morții și Învierii se realizează, după cum am menționat, prin intermediul postului. “Trebuie să recunoaștem însă și faptul că astăzi, în condițiile vieții și activității din marile aglomerări urbane, respectarea postului a devenit – cum am arăta – foarte dificilă.” Biserica, prin duhovnicii ei încearcă din răsputeri să mențină practica postului vie, astfel încât oml să se poată bucura în continuare de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Astfel, duhovnicii sunt nevoiți să ofere oamenilor o mai mare permisivitate în respectarea Postului prin dezlegări mai dese și îngăduința la Cuminecarea lor fără ținerea întregului Post.
Problema principal pe care o au credincioșii în ziua de astăzi este dată de rigorile pe care adevăratul Post le presupune. Iar cum Postul cel Mare este cel mai aspru dintre toate, căci și roadele sunt cele mai mari, acesta este cel mai greu de ținut de către credincioși, mulți dându-se bătuți încă de la începutul lui sau chiar înainte de începere. Pentru a-i ușura de greutatea canoanelor cu privire la Post ce îi apasă, Biserica a acordat credincioșilor o mai mare libertate atât în ținerea Postului cât și în aplicarea epitimiilor ce se dau la spovedanie.
Cu toate acestea, mulți sunt aceia care se ridică împotriva Postului pe motiv că el ar fi vătămător al sănătății. Acest atac este respins chiar de către medicina modernă, care ne arată că alimentația neglijentă este principalul factor al bolilor omului. Mâncărurile pline de chimicale și băuturile alcoolice sunt cele care în ziua de astăzi ne intoxică organismul, supunându-ne la o moarte lentă și sigură. Pentru a contracara aceste efecte grave ale supraalimentării, mai bine zis ale îmbuibării, însăși doctorii recomandă un regim alimentar vegetarian, așadar, fără produse de origine animală care ne încetinesc metabolismul și favorizează apariția a numeroase boli.
Astfel, putem spune că și medicii ne recomandă postul, considerând că zilele de post stabilite de Biserică sunt esențiale în menținere sănătății noastre fizice. Totuși, rămânând strict în aria domeniului lor, aceștia recomandă doar un regim alimentar, iar nu ceea ce presupune postul în totalitatea lui. Postul trebuie îndeaproape urmat de rugăciune și milostenie, el fiind mediu de exersare a celorlalte virtuți. Postul, privit ca regim alimentar nu are niciu putere atâta timp cât nu este dublat de post sufletesc, de muncă sufletească depusă spre dobândirea virtuților.
Biserica este cea face tot posibilul să împlinim postul adevarat, căci acesta este mijloc de întărire a voinței noastre în săvârșirea binelui, precum “picătura lină care stăruie găurește piatra tare.” Ea încearcă din răsputeri să îndulcească pe cât se poate vechile canoane ale Sfinților Părinți, fără a le anula și fără a afecta postul, și ne pune înainte, pas cu pas ce avem de făcut pentru că postul nostru personal să fie complet. În această călătorie spre Înviere Biserica ne ghidează pașii spre a dobândi roadele de la finalul Postului Mare, care ne sunt dăruite de Mântuitorul Hristos doar dacă reușim să îndeplinim cum se cuvine acest post, după cum El Însuși ni s-a dat model.
“Biserica Ortodoxă rămâne credincioasă tradiției bimilenare și cheamă pe credincioși să se supună rânduielii, să înțeleagă în mod corect și să practice postul cu conștiința că prin acesta se aduce o jertfă lui Dumnezeu, Care va fi preamărit în trupul și în duhul nostru.”
VI. Concluzii
În prezenta lucrare am încercat din răsputeri să evidențiez rolul pe care îl are Postul Mare ca perioadă anticipativă a celui mai mare eveniment din istoria omenirii, și anume, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În prima parte a lucrării am văzut dezvoltarea istorică pe care Postul Mare a avut-o de-a lungul timpului și cum a ajuns el la forma pe care noi o cunoaștem astăzi. Vedem, de asemenea, importanța pe care Postul cel Mare o are pentru Sfinții Părinți, aceștia stabilind cele mai aspre canoane ce interzic încălcarea lui, dând prescripti pentru toate situațiile care pot apărea în decursul Postului, înfierând ferm comportamentul greșit al unor comunități cu privire la Postul Mare. Fiind cel mai important post din timpul anului bisericesc, având de asemenea, cea mai importantă finalitate din viața creștină, anume Învierea Domnului și împărtășirea de roadele ei, Postul Mare a fost și este cel mai aspru post, normele lui ascetic fiind stabilite de Sfinții Părinți ai Bisericii în concordanță cu măreția evenimentului pentru care acesta ne pregătește. Aceste norme de postire nu trebuie văzute ca totalitate a Postului, ci trebuie văzute doar ca o parte a lui, parte ce ne deschide simțurile spre descoperirea celei de-a două lături, a laturii spirituale a Postului Mare. De-a lungul lucrării întâlnim în numeroase locuri mențiunea aceasta de post trupesc, adică înfrânarea trupului de la bucate, plăceri și gânduri rele, dublat obligatoriu de postul sufletesc, postul luptei spirituale cu patimile ce ne-au subjugat sufletul și de care este obligatoriu să ne eliberăm pentru a putea astfel face loc virtuților și roadelor bune pe care acestea le aduc odată cu dezvoltarea lor în sufletul și trupul nostru. După cum un părinte profesor spunea, a ține doar post trupesc, formal, fără a ține post sufletesc, este ca și cum am vrea să fim mai înalți, iar pentru acest lucru ne urcăm pe un ziar. Cum ziarul nu ne ajută la creșterea în înălțime, deoarece acesta este foarte subțire, așa nici postul exclusive trupesc nu ne ajută la înălțarea sufletului pe scara către sfințenie, devenind ceva fără sens, deoarece postul fără sensul lui adevărat, spiritual, devine un simplu regim alimentar, asemenea vegetarianismului, regim ce nu ajută cu nimic la sănătatea noastră spirituală. Această idee a postului trupesc dublat de post sufletesc parcurge întreaga lucrare, fiind principalul scop al Postului Mare, și anume, deschiderea noastră spre postul spiritual prin intermediul postului trupesc.
În continuarea lucrării, prin prezentarea duminicilor pregătitoare, vedem cum Biserica ne introduce treptat în în atmosfera deosebită a Postului Mare. Înainte de începerea lui, prin duminicile pregătitoare, vedem cum Biserica ne insuflă dorința (Duminica lui Zaheu) de al vedea pe Mântuitorul Hristos la capătul Postului. Această dorință este una arzătoare, născută din adâncul sufletului nostru, din licărirea luminii harului primit la Botez, care, deși micșorată de negura păcatelor săvârșite de-a lungul vieții, aceasta nu se stinge niciodată, deoarece lumina nu poate fi cuprinsă de întuneric. Creșterea dorinței noastre către Hristos, face ca această lumină din adâncul sufletului să cresca, să umple întreaga noastră ființă și să ne dea râvna necesară spre urmarea Lui pe drumul spre Paști, drumul anevoios al Patimilor, morții și Învierii.
Aceste duminici dinainte de Postul Mare au rolul de a prezenta armele pe care creștinul le are la dispoziție în lupta cu patimile și duhurile necurate, Biserica având grijă ca aceste arme să fie folosite la capacități maxime pentru ca lupta noastră să fie una eficientă. Prima armă care ne este pusă înainte, având o importanță deosebită în punerea începutului stării de pocăința este rugăciunea smerită( Duminica Vameșului și Fariseului), ca singură ce atrage adevăratele roade folositoare sufletului, aceasta fiind pusă în opoziție cu rugăciunea mândră, sau mai bine zis, cu rugăciunea în care încercăm să constrângem pe Dumnezeu spre a ne da răsplată pentru faptele realizate în mod formal, fără substratul spiritual.
Odată puse bazele rugăciunii adevărate incarcarta cu lacrimile pocăinței, apare starea de revenire în sine( Duminica Fiului Risipitor), conștientizarea lăuntrică a răului în care ne-am situat atâta timp, ignorând harul divin ce s-a sălășluit în noi în momentul Sfântului Botez. Odată reveniți în noi, zguduiți de conștiința judecătoare, reușim să concentrăm toată forța spirituală spre urmarea lui Hristos pe calea cea strâmtă a suferinței și răbdării, singura cale izvorâtoare a adevăratelor.
Ajunși în această stare, spre o și mai mare îndreptare a noastră spre scopul suprem pe care îl avem în viață, în Postul cel Mare suntem puși în fața morții și judecății( Duminica Înfricoșătoarei Judecăți), căci moartea este cea care ne ține mintea trează, îndreptată în permanență către Dumnezeu, pe care Îl rugăm să nu ne arunce din nou în ghiarele ei, ci să ne ridice în slavă împreună cu Mântuitorul Hristos în Ziua Învierii. Foarte importantă este, de asemenea, rugăciunea fierbinte de dobândire a răspunsului bun la Înfricoșătoarea Judecată, pe care îl cerem în ectenii alături de preoții Bisericii.
Ajunși în acest stadiu, vedem cum Biserica dă startul adevăratei bătălii pe care o avem de dus, prin prezentarea căderii omului și izgonirii din rai( Duminica Izgonirii lui Adam din Rai), ca punct de începere a istoriei mântuirii noastre, punct de plecare mereu actual datorită păcatului prezent în lume, pe care noi avem datoria să-l înfrângem și să ne dobândim mântuirea în Mântuitorul Iisus Hristos, care S-a Jertfit pentru a ne deschide nouă această cale ce până atunci ne-a fost închisă.
Odată intrați în adevăratul Post, pregătiți deja în avans de către Biserică și înarmați cu toate armele necesare, nu ne mai rămâne decât să le punem în practică după cum Sfânta Biserică ne călăuzește, luând aminte la numeroasele modele prezentate nouă în duminicile Postului Mare.
După cum am observant, în cadrul Postului, ne sunt puși înainte trei mari sfinți pe care Biserica îi are, aceștia fiind un model de urmat pentru noi cei aflați în drumul spre Învierea Domnului. Aceștia au pus în practică învățăturile Bisericii, iar prin intensa practicare a ascezei au reușit să dobândească har sfințitor de la Dumnezeu. Văzându-le viața și simțindu-le prezența reală în cadrul slujbelor, aceștia devin modele pe care noi trebuie să le urmăm pentru a dobândi aceleași roade pe care și ei le-au dobândit de la Domnul Hristos. Spre întărirea noastră în practicarea înfrânării și virtuților avem pe Cuvioasa Maria Egipteanca, aceasta ducând o viață aspră, în asceză, în urma căreia a dobândit deosebite daruri spiritual și trupești. Spre vederea și scăldarea în lumina lui Hristos avem pe Sfântul Grigorie Palama, iar pentru urcarea pe treptele scării către Împărăția lui Dumnezeu avem pe Sfântul Ioan Scărarul, care, în cartea sa numită Scara, ne îndeamnă fiecare pas pe care îl avem de parcurs spre a ajunge în Împărăție.
De asemenea, foarte importante sunt particularitățile Postului cel Mare, practicile liturgice prin care Biserica urmărește cufundarea noastră în starea esențială pe care trebuie să o avem pe parcursul întregului Post. Starea avută este una foarte importantă, deoarece ea reprezintă mediul de dezvoltare al virtuților și al luptelor cu duhurile necurate care încearcă să ne fure roadele și să ne repună în starea de inactivitate pe care am avut-o înainte de Postul Mare.
Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul este deosebit de important, după cum am văzut, deoarece el setează cadrele sobre în care se desfășoară îndreptarea noastră, punându-ne înainte istoria mântuirii omului, istorie într-o permanentă actualizare și cuprindere a noastră, a tuturor, indiferent de vremurile în care ne aflăm. Prin prezentarea etapelor se urmărește înștiințarea cât și mișcarea noastră spre Înviere, evenimentul care stă în centrul istoriei mântuirii celor ce au fost, ce suntem și ce vor fi, având o importanță universal și veșnică.
Simultan cu Canonul cel Mare apare Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care dublată fiind de metanie are o importanță covârșitoare în actul nostru de îndreptare, căci prin metanie se urmărește schimbarea minții noastre bolnave, cerând alungarea duhurilor necurate de la noi, și dobândirea mâncii curate prin cererea duhurilor bune, ale virtuților pe care Rugăciunea le evocă, acestea fiind de o importanță deosebită în metanoia noastră, fără de ele nereușind să ajungem în momentul Învierii și să ne facem părtași al slavei Domnului.
Ca punct central al Postului Mare avem Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, rânduiala prin care ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului chiar și în Post, fără ca prin aceasta să îi alterăm sensul sau să îl întrerupem. Aecasta slujbă este deosebită deoarece ne împărtășim cu Hristos spre susținerea puterilor noastre sufletești și trupești în aspră perioadă a Postului, căci Sfânta Euharistie are și acest rol de suport în lupta noastră cea de patruzeci de zile. În cadrul Postului Mare, rolul Sfintei Împărtășanii este acela de susținere al eforturilor deosebite din timpul acesta premergător Învierii, urmând ca la finalul lui, prin Învierea Domnului, Sfânta Euharistie să fie bucuria supremă a împărtășirii cu Hristos Cel Înviat din morți.
Din cele prezentate vedem importanța crucială a Postului Mare și rânduielilor liturgice din cadrul lui. Acesta este mediul reîntoarcerii noastre spre Dumnezeu, jertfa noastră supremă pe care o putem pune la picioarele Lui, momentul de maximă solidaritate cu Domnul Hristos și împreună pătimirea, căci numai așa ne putem să înviem împreună cu El în cea de-a treia zi. Numai dacă suntem uniți cu Hristos în Patima Să putem să ne facem vrednici părtași ai Învierii Lui.
Ignorând tendințele acestei lumi de smulgere din adevărata spiritualitate și cultivarea celor mai nocive principii de viață, noi toți trebuie să ducem o luptă continuă de redescoperire a sensurilor profunde ale Postului Mare, ca cel mai important moment în care putem să ne reactivăm spre înfăptuirea virtuților și reîntoarcerea la viața întru Hristos, prin Învierea Lui care ne duce în sânurile Tatălui, șezând în ceata celor ce I-au bineplăcut.
Bibliografie
Bazavan, mon. Paisia-Despina, Inima-n secetă, inima-n rodire, identitatea fericirii, în Biserica Ortodoxă Română, anul CVIII, nr. 3 – 4, martie – aprilie 1990, p. 51
Bălă, Pr. Nicolae, Predică la Duminica Floriilor, în Mitropolia Olteniei, anul XXV, Nr. 3-4, Martie-Aprilie 1973, p. 315
Belu, Prof. D., Postul, în Mitropolia Ardealului, anul XXVIII, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie 1983, p. 185
Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Liturgica Specială, Editura Basilica, 2016. p. 267
Brânzei, Pr., Ioan, Iisus in Ierusalimul sufletului, în Mitropolia Banatului, anul XXXIII 1983, nr. 5-6, mai – iunie, p. 331
Brătan, Pr. Ilie, Duminica a V-a din Postul Mare, în Mitropolia Olteniei, XX, nr. 3 – 4, martie – aprilie 1968, p. 295
Bunea, Pr. Ioan, De la păcat la virtute, în Mitropolia Banatului, anul XXVII, nr. 1-3, p. 124
Bunea, Pr. Prof. I, Înțelesurile postului,în Mitropolia Banatului, anul XXI, nr. 4 – 6, 1971, p. 285
Chialda, Pr. Prof. Mircea, La duminica a III -a din Post, în Glasul Bisericii, anul XXIV, nr. 3 – 4, martie – aprilie 1965, p. 224
Chițescu, Prof. N., Duminica izgonirii lui Adam din rai, în Glasul Bisericii, anul XX, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie 1961, p. 45
Cireșanu, Dr., Badea, Tezaur Liturgic, Tomul III, Tipografia Gutenberg, București, 1912, p. 223
Cod. Jerusalem 336, sec XIII, f. 22 B, ( Rus Pr. Prof. Constantin, Mitropolia Banatului, Anul XXXXIX 1989, nr. 2, p. 28)
Coman, Pr. Prof., Ioan, La Duminica Ortodoxiei, în Glasul Bisericii, anul XX, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie 1961, p. 54
Costea, Pr. Filaret, Predică la duminica a IV-a din Postul Mare, în Mitropolia Ardealului, anul XIX, nr. 1 – 3, ianuarie – martie 1974, p. 133
David, Diac. P. I., La cuvioasa Maria Egipteanca, în Mitropolia Olteniei, anul XX, nr. 3 – 4, martie – aprilie 1968, p. 299
David, Diac., P. I., Caută și vei afla, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1996. P. 309
David, Diac., P. I., Din viața și trăirea în Hristos a Sfântului Ioan Scărarul, în Mitropolia Banatului, anul XXI, nr. 4 – 6, 1971, p. 298
Dumitru, Pr. Soare, Predică la duminica a II-a, în Mitropolia Olteniei, anul XXII, nr. 3 – 4, martie – aprilie, p. 258
Ghiuș, B., Faptul răscumpărării în ciclul Sfintelor Patimi, în Studii Teologice, seria II-a, anul XXII, nr. 9 – 10, noiembrie – decembrie 1970, p. 648
Grosu, Pr. Pavel, Rostul postului ,în Studii Teologice, seria II-a, anul III, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie 1951, p. 216
Heiler Friedrich, Das Gebet. Eine religionsgeschichitliche und religionspsycholgische Untersuchung, 5. Auflage, Munchen 1923, p. 495
Inochentie al Odesei, Cuvâtări la Sfântul și Marele Post, Editura Anastasia, București, 1998, p. 11
Învățătura de credință creștin-ortodoxă, Bucuresti, 1957, răspuns la întrebarea 300, p. 329
Iordache, Pr., Ioan, Duminica izgonirii lui Adam din rai, în Mitropolia Olteniei, anul XX, nr. 3 – 4, martie – aprilie 1968, p. 291
Koutsa Simeon, Plânsul adamic Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, trad. Drd. Alexandru Prelipcean, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 19
Luca al Crimeei, Sfantul, La portile Postului Mare, Editura Sofia, Bucuresti, 2004, p. 34
Luca al Crimeii, Sfântul, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, 2011, p. 7
Maramureșanul, Ep.-vic., Justinian, Praznicul Stâlparilor, în Mitropolia Banatului, anul XXV, nr. 4 – 6, 1975, p. 192
Miniat, Ilie, Didahii la Postul Mare, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1996, p. 33
Mladin, Pr. Prof., Nicolae, La Duminica Floriilor, în Mitropolia Moldovei si Sucevei, anul XXXIX, nr. 3-4, martie – aprilie 1963, p. 209
Nistor, I. Dumitru, Despre post, în Biserica Ortodoxă Română, anul xxxvii, nr. 2, mai 1913, p. 294
Oliver, Clement, Trei rugăciuni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 5
Pacurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Predici, Editura Institutului Biblic si de Misiume al B.O.R, Bucuresti, 2000, p. 239
Palade, Pr. V., Postul, în Mitropolia Moldovei si Sucevei, anul XLVIII, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie, 1913, p. 72
Panayotis Nellas, Omul, animal indumnezeit, trad. Ioan Ica Jr. Editura Deisis, Sibiu, 2009, p. 171
Pârvu, Pr. Constantin, Orânduiri canonice, în Glasul Bisericii, anul XVII, nr. 3, martie 1958, p. 229
Pașcanu, P.S., Sebastian, Comentariu la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Editat de Schitul Crasna- Prahova, 1997, p. 7
Păvăleanu, Pr. Vasile, Postul în viata Bisericii Ortodoxe, în Îndrumător bisericesc misionar și patriotic 4
Pavel, Asist. Constantin, La duminica a V-a din Postul Mare, în Glasul Bisericii, anul XVI, nr. 3, martie 1957, p. 139
Pavel, Asist., C., La duminica fiuli risipitor, în Glasul Bisericii, anul XX, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie 1961, p. 38
Pavel, Pr. Prof., Constantin, Posturile rânduite de Bierica Ortodoxă, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XXIX, nr. 5 – 8, mai – august 1977, p. 432
Pavel, Pr., Constantin, Posturile rânduite de Biserica Ortodoxă în condițiile de viață actuale ale credincioșilor, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XXIX, nr. 5-8, mai-august 1977, p. 421
Persanul, Afraat, Despre smerenie, rugăciune și post, trad. Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în Altarul Banatului, anul (II)XLI, nr. 7 – 9, iulie – septembrie 1991, pp. 74-75
Popescu, Prof. Teodor M. , Gânduri pentru Postul Mare, în Glasul Bisericii, anul XV, nr. 3 – 4, p. 115
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Posturile din cursul anului bisericesc, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXII, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie 1964, p. 130-131
Pr. Prof. Nicolae Necula, Învățătura despre post în Biserica Ortodoxă, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XXXVI, nr. 7 – 8, iulie – octombrie 1984, p.571
Rus, Pr. Prof., Constantin, Taina Crucii în Postul Mare. În Mitropolia Banatului, Anul XXXXIX, nr. 2, martie – aprilie 1989, p. 28
Sârbu, Pr. Dr. Corneliu, Sensul spiritual al postului, în Revista Teologica, anul XXV, nr. 7 – 8, iulie – august 1945, p. 269-270
Sârbu, Pr. Prof. Constantin. Predică la duminica a IV-a din Postul Mare, în Mitropolia Ardealului, anul VI, nr. 7 – 8, iulie – august 1961, p. 474
Schmemann, Pr. Dr. Alexander, Postul Mare, Editura Sofia, București, anul 2013, pag. 28-29
Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002
Simonopetritul, Makarios, Triodul Explicat, Editura Deisis, Sibiu, trad. Diac. Ioan Ică Jr., 2008, p. 294
Sîrbu, Mag., Gheorghe, Intrea solemnă a Mântuitorului în Ierusalim, în Studii Teologice, seria II, anul XI, nr. 7 – 8, septembrie – octombrie 1959, p. 457
Sirul, Sfântul, Isaac, Capete despre sfintele nevoințe, în Filocalia, X, București, 1980, p. 373
Socrate, Istoria Biserici , VII, 19, 7
Sofronie, Sfantul, Viata cuvioasei Maria Egipteanca, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 202-203
Stăniloae, Pr. Prof., Dumitru, La duminica lăsatului de sec, în Glasul Bisericii, anul XVI, nr. 3, martie 1957, p. 135
Triodul, Editia V-a, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1946
Vasile cel Mare, Sfantul, Despre post, cuvantul al doilea, în Mitropolia Olteniei, anul XXV, nr. 11 – 12, noiembrie – decembrie 1973, p. 969
Vasilescu, Diac. Prof. Emilian, La Duminica a V-a din Post, în Glasul Bisericii, anul XX, nr. 3 – 4, martie – aprilie 1965, p. 230
Zăgrean, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Sensul spiritual al postului în viața creștină și timpul nostru, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 1, ianuarie – martie, 1979, p. 182
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dimensiunea Mistagogică a Postului Mare (ID: 114174)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.