Dificultati In Recuperarea Fracturilor de Epifiza Distala de Radius

=== 7b29ac82427308c8321126133304b891d3bde037_516696_1 ===

Capitolul I

INTRODUCERE

Lucrarea de față reprezintă un studiu efectuat asupra fracturii epifizei distale a radiusului și în principal asupra metodelor și principiilor de tratament ale acesteia,în vederea recuperării și restabilirii normalității funcționale, fiind concepută în mod clasic din 2 părți: una teoretică și una practică.

În partea teoretică am încercat să descriu noțiunile de anatomie și biomecanică cu privire la părțile componente ale antebrațului,pentru ca acestea să poată fi folosite cu ușurință în partea a doua a lucrării. În cadrul ultimei părți este prezentat tratamentul kinetic folosit pentru recuperarea funcționalitații mâinii dar și pentru reeducarea prehensiunii în vederea reintegrării în activitațile cotidiene.

Kinetoterapia este terapia care înglobează totalitatea mijloacelor și metodelor necesare recuperării sau profilaxiei unui anumit segment al corpului, scopul acesteia fiind de integrare socială și profesională a persoanelor care suferă de anumite deficiențe fizice sau psihice. Particularizând, în cazul fracturilor, kinetoterapeutul are nevoie de diagnosticul medicului pentru a putea începe planul de recuperare, stabilindu-și obiectivele și mijloacele recuperării în urma unor teste care evaluează restantul funcțional al pacientului(goniometria, testingul muscular).

Fracturile reprezintă întreruperea continutății unui os și sunt cauzate de cele mai multe ori de către un traumatism, fapt ce afectează funcționarea normală a segmentului implicat. Fractura epifizei distale a radiusului aduce mari probleme în ceea ce privește prehensiunea,acțiune deosebit de importantă în orice activitate,fie că vorbim de sportul de performanță, fie că vorbim de activități zilnice.

„ Mâna este organul principal al exprimării celor mai complexe și profunde sentimente, redate prin intermediul limbajului muzical; conformația și posibilitățile ei de mișcare permit interpretările cele mai variate și mai pretențioase. Ca ritm,de exemplu, mâna stângă a unui virtuos al viorii, este capabilă să efectueze 580 de strângeri ale coardelor în timp de un minut, iar ca intensitate este capabilă să efectueze 1180 de diferite nuanțări prin atingere, presiunea exercitată de degete pe corzi variind între 1 g si 500 g.”

Multiplele funcții ale mâinii atât în ceea ce privește îndeplinirea mișcărilor, cât și ca organ al sensibilității, au determinat ca suprafața de proiectare pe cortex să fie o treime din întreaga suprafață a scoarței cerebrale, asemenea buzelor.

Motivația alegerii temei este una subiectivă, dat fiind faptul că eu însămi am suferit un accident care mi-a provocat fractura epizifei distale de radius. Lăsând deoparte suferința și întreruperea activităților pe care le aveam în momentul producerii fracturii, pot spune că am avut multe de învățat, descoperind astfel importanța mâinii și a funcției sale principale, prehensiunea, dar și rolul kinetoterapiei în recuperarea acesteia.

Capitolul 2

FUNDAMENTARE TEORETICĂ

2.1 Anatomie

2.1.1 Oasele antebrațului și încheieturii mâinii

Radiusul intră în alcătuirea scheletului antebrațului și este un os lung,situat lateral față de cubitus. Ambele oase se întind pe toata lungimea antebrațului, radiusul având extremitatea distală mai lungă decât a cubitusului, iar cubitusul, având extremitatea proximală mai lungă decât a radiusului.

”Osificarea radiusului începe în luna a doua de viață intrauterină, osificarea fiind completă între 20-21 de ani.”

Radiusul este format dintr-un corp,numit diafiză, și două extremități, numite epifize.

Extremitatea proximală prezintă capul radiulului,care este asemenea unui cilindru, concav superior. Acesta prezintă două suprafețe articulare:superioară și circumferința articulară a capului radial. Prima dintre aceste suprafețe este concavă, se articulează cu capitulum și se mai numește și “cupușoara radială” iar a doua, se va articula cu incizura radială a ulnei,contribuind la formarea aticulației radiocubitale superioare. Distal de cap se află colul radiusului, care reprezintă portiunea inferioară a cilindrului osos,având direcție oblică pe corpul radiusului. Inferior de col și anterior se află tuberozitatea radiusului sau bicipitală,pe care se inseră tendonul inferior al bicepsului brahial. Aceasta se continuă cu câte o creastă proximal și distal. Creasta distală se continuă inferior cu marginea anterioară a radiusului.

Corpul radiusului are formă prismatic triunghiulară inferior si cilindrică superior si prezintă trei fețe și trei margini.

Fețele laterală și posterioară sunt convexe. Pe fața laterală, în porțiunea mijlocie, se inseră mușchiul rotund pronator, iar în partea inferioară, tendoanele mușchilor radiali externi. Fața posterioară este prevăzută cu o creastă care desparte fațetele de inserție ale mușchiului lung abductor al policelui de scurtul extensor al policelui. Fața anterioară este netedă,proximal prezentând orificiul nutritiv. Pe această față se inseră în cele două treimi superioare mușchiul lung flexor al degetului mic și pătratul pronator în treimea inferioară.

Marginile sunt: anterioară,posterioară și interosoasă. Marginea interosoasă este ascuțită, la nivelul acesteia se inseră membrana interosoasă și începe la 3,4 cm inferior de tuberozitatea radiusului. Distal, marginea interosoasă se bifurcă și cuprinde între brațele sale incizura ulnară a radiusului.

Extremitatea inferioară constituie partea cea mai voluminoasă a osului și are cinci fețe: anterioară, posterioară, postero-externă, internă și inferioară. Fața anterioară este plană. Fața posterioară prezintă un șanț intern prin care trec tendoanele extensorului propriu al indexului si extensorului comun al degetelor și un șanț extern prin care trece tendonul extensorului lung al policelui. Fața postero-externă o continuă pe prima descrisă și prezintă,la rândul ei, două șanțuri: unul intern, pentru trecerea tendoanelor lungului abductor și al policelui, unul extern, pentru trecerea scurtului extensor al policelui. Fața internă prezintă o față articulară,cavitatea sigmoidă a radiusului, care este concavă antero-posterior,articulându-se astfel cu capul cubitusului. Sub această cavitate sigmoidă se află punctul de inserție pentru ligamentul triunghiular al articulației pentru gâtul mâinii. Fața inferioară, triunghiulară, având baza internă, reprezintă suprafața articulară a radiusului pentru articulația radocarpiană și este acoperită de cartilaj articular. Se articulează cu scafoidul și semilunarul și prezintă, în partea ei cea mai externă, o apofiză puternică,numită și apofiza stiloidă a radiusului. Pe baza acestei apofize se inseră tendonul brahioradialului,iar pe vârful ei se inseră ligamentul lateral extern al gâtului mâinii.

Cubitusul(ulna) face parte din scheletul antebrațului, alături de radius și este un os lung, situat în partea medială, când mâna este în supinație.

”Dezvoltarea-centrul de osificare al corpului apare în săptămâna a VII-a a vieții intrauterine. Osificarea totală se face între 17 și 24 ani.”

Este alcătuit dintr-un corp, numit diafiză, și două extremități,numite epifize.

Extremitatea proximală,privită din față,prezintă o cavitate articulară de formă semilunară prin care se articulează cu humerusul,prezentând superior incizura trohleară, care vine în contact cu trohleea humerală; aceasta are două porțiuni: una verticală (ce corespunde olecranului) și una orizontală (ce corespunde procesului coronoid). În plan sagital, incizura trohleară prezintă o creastă verticală ce are drept corespondent șanțul trohleei humerale. Astfel, olecranul se află posterior de această incizura, procesul coronoid se află anterior, inferior de procesul coronoid se găsește tuberozitatea ulnară, iar pe fața laterală a procesului coronoid se află incizura radială.

„Corpul cubitusului este destul de voluminos și descrește progresiv în sus și spre corp.” Are formă prismatic triunghiulară în partea superioară și cilindrică în partea inferioară și prezintă trei fețe (anterioară, posterioară și medială) și trei margini (anterioară, posterioară și interosoasă). Pe fața anterioară se găsește orificiul nutritiv al osului. Marginea laterală, numită și margine interosoasă, este ascuțită și pe ea se inseră membrana interosoasă a antebrațului.

Extremitatea distală poartă numele de capul cubital (capul ulnei) și are formă aproximativ sferică. „Fața sa laterală, ce ocupă 2/3 din circumferința capului se articulează cu epifiza distală a radiusului și se numeste circumferință articulară.”Fața sa inferioară se articulează cu osul piramidal iar pe fața internă se gasește o apofiză cilindrică, numită apofiza stiloidă sau „stiloida radială”.

Imediat dedesuptul oaselor antebrațului se află oasele carpiene dispuse în două rânduri, în continuarea acestora se află oasele metacarpiene,care sunt în număr de cinci, acestora li se adaugă oasele care formează degetele, alcătuite la rândul lor din piese osoase,numite și falange (în număr de trei pentru fiecare deget,cu excepția policelui,care are doar două).

Oasele carpienesunt reprezentate de opt oase mici dispuse în două rânduri,câte patru oase pe fiecare rând, având majoritatea formă cuboidală și șase fețe. Dispoziția oaselor carpiene din rândul superior este format,dinspre lateral spre medial, când mâna este în supinație, din: scafoid, semilunar, piramidal și pisiform. Rândul inferior este format(în aceeași ordine) din: trapez, trapezoid, osul mare și osul cu cârlig.

”Dezvoltarea – oasele carpiene încep osificarea după naștere.”

Scafoidul – prezintă trei fețe articulare și trei nearticulare. Fața superioară convexă se articulează cu radiusul, cea inferioară ce corespunde trapezului și trapezoidului, fața medială concavă se articulează cu semilunarul și osul mare. Fața laterală, nearticulară, este prevazută cu un șanț prin care trece artera radială.

Semilunarul – prezintă o față articulară superioară convexă pentru radius, o față articulară inferioară foarte scobită pentru osul mare și una mai mică pentru osul cu cârlig, o față articulară medială ce corespunde piramidalului și una laterală ce prezintă fața articulară cu scafoidul.

Piramidalul – datorită faptului că pisiformul este așezat anterior, piramidalul este cel mai medial os al rândului. Acesta prezintă două fețe nearticulare și anume cea posterioară și cea medială. Celelalte fețe articulare sunt: superioară, ce se articulează cu fața articulară carpiană a radiusului, inferioară, care se articulează cu osul cu cârlig, laterală, ce vine în contact cu semilunarul și fața anterioară care se articulează cu pisiformul.

Pisiformul – este cel mai mic os al carpului și prezintă o singură față articulară și anume cea posterioară(se articulează cu piramidalul). În partea medială prezintă un șanț prin care trece nervul ulnar.

Trapezul – face parte din rândul distal al carpului. Fiind un os ”cap de rând”, prezintă trei fețe articulare și trei fețe nearticulare. Fețele anterioară, laterală și posterioară sunt nearticulate. Fața articulară superioară vine în contact cu scafoidul, cea medială cu trapezoidul(superior) si metacarpul II (inferior), iar fața articulară inferioară este în formă de șa și se articulează cu baza primului metacarpian.

Trapezoidul– fețele anterioară și posterioară sunt nearticulare. Fața superioară se articulează cu scafoidul, cea laterală cu trapezul, cea medială cu osul mare iar cea inferioară se articulează cu metacarpianul II.

Osul mare–după cum spune si denumirea sa, este cel mai voluminos os al carpului. Mai poartă și numele de ”os capitatum” datorită faptului că fața sa superioară are forma unui cap articular. Aceasta se articulează cu scafoidul și semilunarul. Inferior, osul mare prezintă trei fețe articulare corespunzătoare metacarpienelor II, III, IV. Fața medială se articulează cu osul cu cârlig iar cea laterală cu trapezoidul. Prezintă și două fețe nearticulare, anume cea anterioară și cea posterioară.

Osul cu cârlig – prezintă două fețe nearticulare,cea anterioară, la nivelul căreia se găsește cârligul osului și cea posterioară. Celelalte patru fete sunt articulare și anume: cea laterală care se articulează cu osul mare, cea medială ce corespunde piramidalului, cea inferioară pentru metacarpienele IV-V, iar cea superioară ce se articulează cu semilunarul.

Fig. 2.1. oasele încheieturii mâinii

sursă:http://www.lefo.ro/aelbiologie.lefo.ro/biologie/CS/dinamica_scheletului_uman/images/sel/carpiene_metacarpiene.jpg

2.1.2 Articulațiile de la nivelul antebrațului și articulația pumnului

Articulația radio-ulnară proximală(superioară)„este o cilindroidă de tip trohoid,cu un grad de libertate.”

Suprafețele articulare sunt reprezentate,de partea radiusului, de capul radiusului care are aspect de cilindru, iar de partea cubitusului, de incizura radială a extremității superioare a acestui os.Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară și ligamente. Capsula articulară este comună cu cea a articulației cotului. Ligamentele, inelar și pătrat, întăresc capsula articulară. Ligamentul inelar este o lamă fibroasă așezată în jurul incizurii radiale și a capului radial, având rol de manșon, menținând capul radial în incizură. Ligamentul pătrat, situat imediat sub incizura radială, se inseră pe radius și ulnă, are formă pătrată și este dispus transversal.

Articulația radio-ulnară inferioară „este tot o trohoidă ca și radio-cubitală superioară, dar mai puțin desăvârșită și prezintă tot un grad de libertate.”

Suprafețele articulare sunt reprezentate, de partea radiusului, de cavitatea sigmoidă a radiusului de pe extremitatea inferioară și medială, iar de partea cubitusului, de o suprafață convexă de pe partea inferioară și mediană a capului ulnei. Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară fibroasă, un ligament triunghiular și două ligamente radio-cubitale. Capsula fibroasă se inseră deasupra suprafețelor articulare cubitale și radiale, apoi coboară anterior și posterior și dă insertia ligamentului triunghiular, continuându-se apoi cu capsula articulației radio-carpiene. Ligamentul triunghiular este situat transversal și se inseră astfel: cu baza pe marginea inferioară a cavitătii sigmoide a radiusului, cu vârful pe capul cubitusului. Marginile sale posterioară și anterioară aderă și se prind pe capsula anterioară iar fața inferioară vine în contact cu două oase ale carpului: piramidal și semilunar. Ligamentele radio-cubitale, anterior și posterior, au rolul de a întări capsula. Ligamentul interosos este o membrana fibroasă ce se inseră pe marginea internă a radiusului și pe marginea externă a cubitusului,având rolul de a lega oasele antebrațului între ele. Proximal de ligamentul interosos se află și ligamentul cubito-radial Weitbrecht,care este o bandeletă fibroasă puternică și izolată.

Fig.2.2 articulațiile radio cubitale distală și proximală

sursă: http://www.esanatos.com/files/anatomie/membrul-superior/15630_poze/image008.jpg

Articulația radio-carpianăeste o diartroză condiliană.

Suprafețele articulare sunt reprezentate de fața inferioară a epifizei distale a radiusului,alături de ligamentul triunghiular, formând împreună o suprafață concavă în care pătrunde condilul format din primul rând de oase carpiene(scafoid,semilunar,piramidal). Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară și ligamente. Capsula articulară are formă de manșon și se inseră la periferia suprafețelelor articulare și pe marginile ligamentului triunghiular. Ligamentele întăresc capsula,fiind foarte puternice: ligamentele radio-carpiene anterior, posterior, latero-medial și latero-lateral.

2.1.3 Mușchii antebrațului(originea, inserția și acțiunea acestora):

Fig. 2.2. Mușchii pronatori

sursă:http://www.esanatos.com/files/anatomie/membrul-superior/15647_poze/image032.jpg

2.2.BIOMECANICĂ

Biomecanica este știința care studiază, pe baza mecanicii generale, structura, evoluția și funcțiunile aparatului locomotor al animalelor cât și al omului. Mișcarea locomotorie este rezultatul interacțiunii dintre forțele interne, ale organismului, și cele externe, ale mediului de deplasare.

Antebrațul este structurat astfel încât să permită mișcarea de pronație-supinație, mișcare deosebit de importantă la nivelul membrelor superioare. Datorită faptului că la nivelul antebrațului există doar mișcarea de rotație, cele două articulații ale acestui segment, articulația radio-cubitală proximală și articulația radio-cubitală distală, sunt articulații de tip trohoid. În supinație, antebrațul se răsucește în afară, în pronație se întâmplă opusul. „Etimologic, pronația vine de la cuvântul latin pronare= a te înclina la zeii pământului, iar supinație de la supinare= a te închina la zeii cerului. Romanii practicau aceste ritualuri religioase, cu palmele îndreptate fie în jos, fie în sus,după cum invocau zeii pământului sau ai cerului.”(Dr.Clement Baciu,1981).

Forma oaselor antebrațului este deosebit de importantă. Prin urmare,datorită faptului că radiusul este mai lung în jos decât cubitusul, permite ca extremitatea lui inferioară să efectueze în jurul extremitătii inferioare a cubitusului o mișcare de învăluire. Mai mult de atât, radiusul nu este rectiliniu,ci bicudat. Până la tuberozitatea bicipitală este oblic în jos și înăuntru (cotul supinator-pe el se inseră mușchii supinatori), iar sub tuberozitatea bicipitală este oblic în jos și în afară(cotul pronator-pe el se inseră mușchii pronatori).

În timpul mișcărilor de pronație și supinație, cele două articulații radiocubitale, proximală și distală, acționează concomitent, comportându-se din punct de vedere funcțional ca o singură articulație, după legea omologiei celor două articulatii: întotdeauna se află într-o poziție similară de pronație sau de supinație.

În ceea ce privește modificările spațiului interosos interradiocubital în cursul mișcării, unii autori contestă acest fapt (Tanton, A.M. Mir-Kasimov,etc.) însă majoritatea dintre ei au demonstrat că se produc modificări, spațiul mărindu-se în poziția intermediară de semipronație, fie în poziția de supinație maximă.

Prono-supinația este dată de mișcarea de rotație a radiusului în jurul cubitusului, acesta din urmă rămânând fix. În urma mișcării de pronație, radiusul se așează în „X” peste cubitus, fără a intra în contact cu acesta. Axul mișcării prono-supinației este vertical, când cotul este în extensie, sau orizontal, când cotul este în flexie de 90˚, trecând astfel prin centrul capului radial și prin centrul epifizei distale a cubitusului. Radiusul, pe lângă mișcarea de rotație pe care o realizează față de cubitus, efectuează și o mișcare de translație. Amplitudinea prono-supinației este de 180˚(activ) si 190˚(pasiv), amplitudine obținută prin sumarea rotației și translației radiusului în jurul cubitusului.

Prono-supinația este realizată de un cuplu de forțe musculare antagoniste, mușchii pronatori și mușchii supinatori. Pronația este realizată de doi mușchi principali: rotundul pronator și pătratul pronator, cărora li se adaugă mușchii accesori. Rotundul pronator intervine la începutul mișcării de pronație, în timp ce pătratul pronator acționează cu maximum de forță spre sfârșitul mișcării. Mișcarea de supinație se face tot prin intermediul a doi mușchi principali: scurtul supinator și bicepsul brahial, asistați de mușchii accesori. Scurtul supinator acționează cu maximum de forță atunci când antebrațul este extins pe braț. Când mișcarea se execută cu cotul flectat pe unghi drept, bicepsul brahial devine cel mai important supinator.

Fig. 2.3. Mișcarea de prono-supinație

sursă: http://medias.larousse.fr/archives/img/grande-encyclopedie/full/avant-bras_001.jpg

Limitarea prono-supinației este dată de tonusul mușchilor pronatori și supinatori și prin punerea în tensiune a tuturor țesuturilor moi ale antebrațului, prin încrucișarea radiusului pe cubitus și comprimarea între acestea a flexorului profund al policelui și flexorului profund al degetelor, prin prezența ligamentelor(ligamentul pătrat Dénuce al articulației radio-cubitale superioare se pune în tensiune la partea lui anterioară în timpul supinației maxime și la partea lui posterioară în timpul pronației maxime; ligamentul triunghiular al articulației radio-cubitale inferioare se pune în tensiune la fasciculul său anterior în timpul supinației maxime si la fasciculul său posterior în fimpul pronației maxime).

Complexul osteoarticular al gâtului mâinii are o structură ce-i permite să realizeze mișcările de flexie-extensie, abducție-adducție și de circumducție. Articulația căreia îi revine rolul cel mai important este articulația radio-carpiană.

„Toate mișcările gâtului mâinii se efectuează printr-o deplasare în etaje a segmentelor regiunii. Al doilea rând carpian se deplasează pe primul, iar primul rând carpian se deplasează pe segmentul antebrahial.” Dat fiind faptul că primul rând de oase carpiene este așezat între cele două suprafețe articulare, reprezentate distal de al doilea rând carpian și proximal de segmentul antebrahial, acesta a fost asemănat din punct de vedere biomecanic cu un menisc, fiind chiar denumit astfel: meniscul carpian(Tavernier). Mișcările gâtului mâinii se efectuează în jurul unui centru, care poate fi considerat a fi osul mare.

Flexia-extensia se execută în jurul unui ax transversal ce trece prin capul osului mare, în plan sagital. Însumate, mișcările active de flexie și extensie au o amplitudine medie de 165˚, iar cele pasive de 175˚. Mișcarea de flexie este executată de următorii mușchi: cubital anterior, micul palmar și marele palmar, ajutați de flexorul comun superficial al degetelor, flexorul comun profund al degetelor și de lungul flexor propriu al policelui. Această mișcare este limitată de punerea în tensiune a ligamentelor posterioare. La mișcarea de extensie participă următorii mușchi: primul radial extern, al doilea radial extern, extensorul comun al degetelor, cubitalul posterior, extensorul propriu al degetului mic, scurtul extensor al policelui, lungul extensor al policelui și extensorul propriu al indexului. Limitarea este dată de punerea în tensiune a ligamentelor anterioare. Abducția-adducția se execută în plan frontal, în jurul unui ax antero-posterior, care trece tot prin centrul osului mare. În înclinația radială, când osul mare se înclină în afară, semilunarul se înclină înăuntru. La înclinația cubitală este opusul la care se adaugă mișcarea scafoidului care ajunge să fie degajat, având astfel câmp liber de acțiune pentru a participa la mișcarea de opoziție. Însumate, mișcările activede înclinare laterală și înclinare cubitală au o amplitudine de 55˚, iar cele pasive de 65˚.

Capitolul 3

3.1 Fractura epifizei distale a radiusului

3.1.1 Etiologie și forme clinice

Fracturile epifizei distale a radiusului au fost cercetate și clasificate încă de la sfâșitul secolului al XVIII-lea de către Poteau, Colles și Dupuytren,prin muncă asiduă. Fracturile de radius sunt frecvente(17% din fracturile prezentate la camerele de gardă), fiind mai des întâlnite la femei și sunt cauzate de accidentele casnice și cele stradale, urmate apoi de cele rutiere și de cele de la înălțime (accidente casnice, de muncă). Poleiul este deasemenea un factor ce produce astfel de accidente, fiind afectate persoanele vârstnice în cea mai mare măsură.

Fig. 3.4. Fractura epifizei distale a radiusului

sursă: http://img405.imageshack.us/img405/3382/38879805.jpg

Fracturile pot fi închise sau deschise și cu deplasare sau fără deplasare. Cele închise se referă strict la fracturile care nu rup pielea,cele deschise sunt caracterizate de pătrunderea osului rupt prin piele, ceea ce determină un grad mare de infecție. Fracturile fără deplasare sunt cele în care fragmentele osoase sunt aliniate de fiecare parte iar cele cu deplasare cunt fracturile în care fragmentele de fiecare parte a rupturii sunt deplasate de la linia normală. Acest tip de fractură necesită intervenție chirurgicală pentru a alinia oasele înainte de fixarea aparatului gipsat.

Semnele locale sunt expresia tipului de fractură, si nume:

Deplasarea fragmentului distal spre fata dorsală a mâinii,determinând deformarea în „dos de furculită” – fractura Pouteau-Colles;

Deplasarea fragmentului distal in sens invers,ventral, determinând deformarea in „burtă de furculită” – fractura Goyrand-Smith.

Simpomele acestea sunt atât de precise încât practic, cu ajutorul lor se pune diagnosticul. La acestea se vor adăuga durerea în punct fix si impotenta functională relativă.

Dupa regiunea epifizei radiale, întâlnim următoarele tipuri de fracturi: fractura cu deplasare dorsala (Colles), fractura cu deplasare volara (Smith), fractura marginii articulare (Barton).

Sursa: http://www.lectiadeortopedie.ro;

3.1.2 Mâna ca organ de exprimare al sensibilitătii

Mâna este un veritabil mijloc de exprimare prin multitudinea posibilitătilor de miscare de care dispune, gesturile realizate cu mâinile fiind,de cele mai multe ori, mai semnificative decât vorbele. Miscările mâinilor vin în completarea ideilor pe care dorim să le exprimăm prin vorbe, există persoane care nu se pot exprima altfel decât gesticulând foarte mult. Surdomutii au transformat mâna într-un organ adevărat al limbajului, fiecare literă a alfabetului având corespundentă o anumită pozitie a mâinii, facilitând astfel comunicarea cu cei din jur,fie persoane care suferă de aceeasi deficientă,fie persoane care nu au un deficit de auz si vorbire.

Mâna este deasemenea organul principal al exprimării celor mai complexe si profunde trăiri si sentimente,redate fie prin intermediul muzicii,fie prin intermediul picturii,ambele incadrându-se in categoria frumosului, a artei. „Ca ritm, de exemplu, mâna stângă a unui virtuos al viorii, este capabilă sa efectueze 580 de strâmgeri ale coardelor în timp de un minut,iar ca intensitate este capabilă sa efectueze 1180 de diferite nuantări prin atingere,presiunea exercitată de degete pe corzi variind între 1g si 500g.”(Dr.Clement Baciu, 1981).

Pe de altă parte,mâna este privită si ca un organ specializat al sensibilitătii. Functiille senzoriale importante ale mâinii sunt: stereognozia (aprecierea formei si volumul obiectelor), barognozia (aprecierea greutătii obiectelor) si kinestezia (aprecierea preciziei miscărilor). Multiplele posibilităti functionale ale mâinii,atât de exprimare a sensibilitătii cât si în îndeplinirea miscărilor au determinat ca suprafata de proiectare pe scoarta cerebrală sa reprezinte o treime din întreaga suprafată corticală.

La multiplele actiuni realizate cu ajutorul mâinii un rol important îl au si degetele, având calităti atât senzoriale cât si motorii, bine diferentiate pentru fiecare deget în parte. Astfel pot fi mentionate urmatoarele calităti: prehensiunea, executarea miscărilor de împingere si sustinere, revin policelui; indexul este degetul adresei si stabilizează si prehensiunea; degetul mijlociu se remarcă prin fortă,fiind indispensabil prehensiunii obiectelor grele si mentinerii în pozitia atârnat sau sprijinit; inelarul completeaza degetul mijlociu in miscările de fortă iar degetul mic,prin rolul său redus, serveste la mărirea pensei digito-palmare,lucru ce oferă o stabilitate mai mare prehensiunii.

3.1.3 Prehensiunea

Prehensiunea este un gest precis, constientizat sau reflex care se adaptează în functie de necesităti,primind informatii instantanee tactile, fie exteroceptive,fie proprioceptive si se automatizează prin repetare determinând coordonarea optimă a mâinii pentru apucare si prindere.

***După Littler, mâna este divizată în trei elemente de miscare:

raza 1, policele– metacarpianul I este independent de celelalte metacarpiene datorită articulatiei în sa si a celor nouă muschi proprii si astfel, policele poate fi opus degetelor II-V;

raza 2, indexul – acesta se poate mobiliza singur,independent fată de celelalte trei degete datorită celor sapte muschi proprii;

raza 3 – este formată din degetele III-V si metacarpienele corespunzătoare acestora.

„Aceste 3 raze de miscare sunt grupate in jurul unei unităti centrale stabile, reprezentată de rândul distal al carpienelor,metacarpienele II si III si musculatura aferentă: muschiul flexor radial al carpului (m.flexor carpiradialis) si muschii extensor radial al carpului – lung si scurt (m.extensor carpiradialis longus si brevis)”.(Dr. Mariana Cordun,anul)*

Tipuri de prehensiune:

Prehensiunea terminală – serealizează între extremitatea pulpei policelui si extremitatea pulpei celorlalte degete,indeosebi a indexului.

Prehensiunea subterminală – se realizează între pulpa policelui si pulpa oricărui alt deget,numindu-se bidigitală sau pulpele adouă degete,numindu-se tridigitală.

Prehensiunea subterminală laterală – realizată între fata laterală a unui deget si pulpa policelui, se mai numeste si „pensa de cheie”.

Prehensiunea palmară – se mai numeste si lumbricală,fiind o prehensiune de fortă realizată cu ajutorul policelui,ultimelor patru degete si palmă. Se foloseste pentru a realiza priza cu obiectele grele si voluminoase.

Prehensiunea prin opozitie digito-palmară – opunerea palmei a ultimelor patru degete. Aceasta presupune mânuirea unor obiecte mai mici decât precedenta, prin prisma lipsei policelui.

Prehensiunea latero-laterală – se realizează interdigital,între fetele laterală si mediala a două degete apropiate,având un rol important in cazul lipsei policelui.

3.2. Evaluarea pacientului în recuperarea medicală. Principii de diagnostic.

3.2.1 Premisele evaluării clinice din punct de vedere functional

Întotdeauna înainte de instituirea unui program de recuperare se vor derula o serie de aspecte foarte importante ce contribuie la minutiozitatea unui tratament optim:

Anamneza amănuntită a pacientului care dă informatii referitoare la istoricul si antecedentele acestuia;

Alte forme de tratament aplicate anterior;

Modalităti de evolutie a bolii in raport cu corelatia cu celelalte suferinte existente;

Aspecte functionale, interesând in mod special aparatul locomotor, sistemul cardiovascular, sistemul nervos.

În recuperarea medicală diagnosticul de boală reprezintă prima etapă de evaluare a pacientului. Astfel, pe baza diagnosticului dat de medicul specialist, un kinetoterapeut are obligatia de a evalua pacientul urmărind stabilirea restantului functional, a capacitatii pacientului de recuperare si astfel va initia un program de recuperare specializat afectiunii fiecărui pacient în parte. În cazul unui traumatism, pierderile se semnalează nu numai in plan fizic ci si in plan afectiv, social si psihic. Astfel problemele cele mai importante de recuperare sunt: pierderea totală sau partială a capacitătii de miscare, capacitatea de a desfăsura activităti cotidiene (ADL-activity of daily living), îngreunarea posibilitătilor de comunicare, integrarea socială, integrarea psihologică.

După Adriana Sarah Nica, „evaluarea pacientului pentru programul de recuperare nu se limitează la un sistem specific, scopul recuperării fiind de a creste nivelul functional fizic, mental,social si profesional, de a influenta disponibilitătile în viata de familie si profesională, necesitând strategii specifice.”

3.2.2 Examenul clinic

Bilantul clinic cuprinde anamneza,care este de cele mai multe ori subiectivă si examenul clinic obiectiv. În cadrul anamnezei pacientul este chestionat cu privire la istoricul simptomelor în cazul traumatismului suferit, alte antecedente personale, mostenirea unor afectiuni ereditare, modul in care se simte durerea in plan fizic, afectarea psiho-socială. Toate aceste întrebări vor ajuta kinetotarapeutul să-si formeze o idee generală asupra pacientului, atât în ceea ce priveste traumatismul cât si cu privire la viziunea pacientului fată de ceea ce i se întâmplă.

Ca pentru orice traumatism, si în cazul pacientilor cu fractură distală de radius este foarte important sa cunoastem trecutul medical al acestora, atât informatii referitoare la alte interventii chirurgicale, cat si informatii legate de alergii,imunizări, medicatie primită curent.

Pacientii vor fi chestionati asupra manualitătii si stării functionale anterioare a mâinii, dacă prezintă ambidextrie sau daca nu, care este mâna dominantă. Foarte important este de precizat daca pacientii au mai avut leziuni ale mâinii si în trecut, aceste amănunte fiind date, ele pot usura foarte mult abordarea terapeutică si recuperarea propriu-zisă. Profesia este deasemenea foarte importantă în alegerea alternativelor terapeutice, stabilindu-se in functie de aceasta gradul de implicare a membrului dominant.

Se slabilesc pozitia mâinii pacientului si ceea ce facea acesta în momentul accidentului. De exemplu, traumatismele deschise din agricultură sunt contaminate si necesită tratament corespunzător.

În functie de aceste investigatii, kinetoterapeutul poate adăuga si alte întrebări cu ajutorul cărora sa descopere cât mai multe detalii utile în vederea stabilirii restantului funtional si crearea unui plan de recuperare cat mai adecvat fiecărui pacient.

Examenul clinic obiectiv se face bilateral, apreciind modificările asimetrice sau simetrice. Se iau în vedere semnele de modificare ale statutului anatomo-functional normal, formulându-se diagnosticul clinico-functional, semnele legate de traumatismul suferit corelat cu alte patologii de fundal(osteoporoză,modificări degenerative reumatismale, probleme cardiace), nivelul functional al partilor sau structurilor neafectate de traumatism. În cadrul acestei examinări, cunoasterea rezervei cardio-pulmonare este foarte importantă si fără aceasta nu se va începe programul de recuperare. Kinetoterapeutul trebuie să aibă informatii cu privire la tensiunea arterială, ritmul cardiac, mărimea cordului, pulsul periferic, temperatura cutanată. Examenul neurologic poate pune în evidentă modificări de coordonare, afectarea acesteia influentând controlul voluntar al mersului si îndeosebi al prehensiunii, factori deosebit se importanti in vederea independentei functionale.

3.2.3. Examenul paraclinic

Este reprezentat de examenul radiologic ce implică probele de laborator specifice pri intermediul cărora se precizează diagnosticul, se determină tipul fracturii. Totodată este si o modalitate adjuvanta pretioasă pentru stabilirea conduitei de tratament.

Fig.3.5. Fractura epifizei distale a radiusului, vedere frontală

sursă: https://emcow.files.wordpress.com/2013/09/distal-radius-1.jpg

Rezultatele radiologice sunt foarte importante, pe baza acestora punându-se un diagnostic. Acestea completează totodată examenul clinic, oferind o precizie mai mare asupra diagnosticării corecte.

Fig. 3.6 fractura epifizei distale a radiusului, vedere laterală

sursă: https://emcow.files.wordpress.com/2013/09/distal-radius-2.jpg

3.2.4. Examenul functional

Acesta presupune examinarea aparatului locomotor si bilantul muscular.

Examenul aparatului locomotor pune în evidentă urmatoarele: modificări articulare si periarticulare, deviatii, mobilitatea articulară si modificările ei in diverse axe de miscare in functie de cum se manifestă durerea.

Bilantul articular determină capacitatea de miscare articulară si se realizează cu ajutorul goniometrului, acesta fiind un instrument de interpretare functională, construit dintr-un brat fix, care se asează in axul membrului de testat si unul mobil, care urmăreste segmentul ce se mobilizează. Cu ajutorul goniometrului se pot aprecia valorile pierdute în urma traumatismului dar totodata este si o modalitate de evaluare a câstigului din timpul recuperării, aducând satisfactia atât a kinetoterapeutului cât si a pacientului. Mobilitatea se poate aprecia si fără goniometru, prin comparatie cu membrul controlateral.

Bilantul muscular, numit si testing muscular, are rolul de a aprecia obiectiv forta si rezistenta musculară. În vederea obtinerii unor rezultate cât mai corecte, kinetoterapeutul trebuie sa tină cont de starea de relaxare a pacientului, sa colaboreze eficient cu acesta si să nu depăsească pragul dureros al pacientului. Există si un sistem de cotare internatională,adoptat si la noi în tară,având o scală 0-5, acest sistem fiind folosit pentru pacientii care prezintă probleme neurologice:

Valoarea 0 = nu există contractie, nu se simte tensiune în tendon si nici în masa musculară;

Valoarea 1 = contractie modestă fără executarea miscării,apare tensiune în tendon si masa musculară;

Valoarea 2 = se realizează contractie prin care se deplasează segmentul, scos de sub forta gravitatiei sau orice altă rezistentă;

Valoarea 3 = contractie suficientă pentru a deplasa segmentul impotriva gravitatiei,dar fără altă rezistentă;

Valoarea 4 = contractie realizată împotriva gravitatiei si a unei rezistente medii;

Valoarea 5 = contractie realizată împotriva gravitatiei si a unei rezistente considerabile.

Diagnosticul se dă în urma examinării radiologice, urmărindu-se mai mulți parametrii: traiectul de fractură, stadiul de cominutie, inclinatia volara (11 grade), inaltimea radiala(11-12mm) si  inclinatie radiala(23 grade). Aceste valori sunt cele normale. Dacă vorbim de o fractura intraarticulara, este necesară examinarea CT.

Sursa: http://www.lectiadeortopedie.ro

3.3. Tratamentul complex

Primul ajutor este foarte important și trebuie acordat cât mai repede posibil. Acesta este foarte bine explicat prin tehnica RICE(rest=repaus, ice=gheață, compression=compresie, elevation=ridicat), metodă de tratament sau prim ajutor în leziunile de țesuturi moi(musculo-ligamentare), entorse,contracturi și întinderi musculare, contuzii. Are rolul de a diminua durerea, a reduce inflamația locală, proteja țesuturile lezate, grăbind astfel procesul de vindecare.

Repausul segmentar al articulției afectate este o cheie importantă în procesul de vindecare. Continuarea mobilizării mâinii va accentua durerea, inflamația locală, riscând agravarea leziunii. Este modalitatea prin care organismul nostru ne spune STOP!

Gheața aplicată pe zona afectată are rolul de a combate durerea pe terment scurt și de a preveni sau reduce considerabil inflamația prin reducerea fruxului sangvin local. Trebuie menționat faptul că nu este recomandat să se lase mai mult de 20 minute gheața pe zona afectată deoarece există riscul lezării tegumentului la expuneri mai lungi.

Compresia, obținută prin bandaje compresive elastice, reduce edemul local care încetinește de regulă procesul de vindecare. Uneori ajută și în diminuarea sindromului dureros. Bandajele trebuie aplicate cu grijă, nu foartestrânse pentru a nu acționa ca un garou oprind fluxul sanguin local. Deasemenea, nu trebuie să accentueze durerea local, să apară furnicături sau modificări de culoare și temperatură locală(în special la nivelul degetelor). Prezența acestor simptome necesită desfacerea bandajului și aplicarea lui mai lejeră.

Ridicarea se referă la ridicarea zonei afectate peste planul inimii cu aproximativ 15 centimetri având rolul de a reduce edemul local prin facilitarea întoarcerii venoase.

Tratamentul ortopedic. La fracturile fără deplasare, se recomandă o imobilizare cu atelă gipsată antebrahio-palmară în V, pentru o perioadă de patru săptămâni, cu precizarea ca la jumătatea perioadei recomandate pentru imobolizare să se mai facă un control radiologic pentru a se putea schimba imobilizarea cu un ghips circular. Fracturilor cu deplasare dar considerate stabile li se aplică o reducere închisă cu anestezie locală în focar(xilina), imobilizarea făcându-se pentru trei săptămâni în atelă brahio-palmară în V, apoi în poziție fiziologică cu ajutorul aparatului gipsat circular antebrahio-palmar încă trei săptămâni. Reducerea ortopedică presupune o puncție efectuată la nivelul focarului de fractură urmărindu-se evacuarea hematomului local. Reducerea se traduce prin efectuarea unei mișcări în sens invers celei prin care s-a produc fractura. Dacă pumnul este foarte tumefiat, se aplică RICE,apoi se încearcă reducerea si imobilizarea.

Tratamentul chirurgical. Fracturilor cu deplasare stabilă li se aplică: reducere închisă cu anestezie și fixare cu broșe percutanate sau cu un fixator intern sau reducere deschisă si fixarea internă cu șuruburi si plăcuțe. Particular pentru fracturile intraarticulare se recomandă reducere deschisă,având fixare internă cu șuruburi sau plăcuțe; în unele cazuri, este necesară completarea defectului osos cu autogrefa osoasă din creasta iliacă sau ciment.

Interventia chirurgicala se efectueaza sub anestezie generala sau loco-regionala. Exista mai multe posibilitati de fixare (osteosinteza) : fixator extern, fixare cu brose percutanat sau fixare cu placa si suruburi, etc. In functie de particularitatea fracturii, chirurgul va alege una din procedurile mentionate.

Tratamentul medicamentos corespunzător este următorul: *AINS în posologii diferite (oral, supozitoare sau intramuscular)

*medicație antalgică la nevoie

*Medicația decontracturantă (Clorzoxazon, Mydocalm, Myolastan) este

de obicei asociată cu folos.

*Terapia sedativă cu tranchilizante, barbiturice sau neuroleptice

(asocierea cu fenotiazine antidepresive) este de asemenea utilă.

Medicația condroprotectoare constituie o terapie modernă de fond în procesul degenerativ cartilaginos.

Medicația antalgică – se folosește de obicei în durerile cu intensități mai mari. Sunt folosite:

*Infiltrații cu xilină 1% cu sau fără hidrocortizon în zone limitate;

*Calmante în cazul durerilor articulare;

*Termoleptice (Antideprin, Teprin);

*Neuroleptice (Toridazin).

Medicația antiinflamatoare – sunt utilizate mai frecvent fenilbutazona, indometacin, aspirina, brufen, precum și diferite unguente ca: hidrocortizon, fenilbutazona, salicilat de metil, diclofenac.Tratamentul medicamentos, antialgic sau antiinflamator trebuie însoțit de un regim alimentar deosebit.

Tratamentul igieno-dietetic

În perioada post-traumatică se recomandă pacientului repausul zonei afectate. Regimul dietetic va fii bogat in alimente bogate calciu, vitamine si minerale, acestea favorizând calusarea osului ce a suferit fractura, sărac în grasimi si zaharuri, pentru a nu îngreuna circulatia sangelui si evitarea pe cât oposibil a consumui de alcool si tutun.

Tratament recuperator

In traumatologia sportiva, kinetoterapia posttraumatica se realizeaza identic cu cea din traumatologia omului de rand, doar ca se tine cont de capacitatea crescuta de efort a organismului acestuia si de necesitatea revenirii in activitatea competitionala. Ca atare, kinetoterapia posttraumatica implica volum, intensitate, complexitate mai mare a mijloacelor utilizate si bineinteles personalizarea programelor kinetice. Personalizarea  programelor de kinetoterapie va tine cont de particularitatile traaumatismului, a efortului in diferite ramuri de sport.

Principiile și obiectivele tratamentului BFT.

Obiectivele recuperării în spondiloze sunt:

*Combaterea durerilor

*Combaterea redorilor și retracțiilor

*Stabilizarea procesului de artroză

*Promovarea exercițiilor pentru mână

*Tonifierea musculaturii

*Crearea unui comportament igienic și ergonomic va proteja mâna

preîntâmpinând progresia proceselor degenerative și apariția puseurilor acute.

*Balneofizioterapia are cele mai largi recomandări, cu cele mai eficiente

rezultate. Aproape că nu există contraindicații din punctul de vedere strict al bolii artrozice, excluzând bineînțeles numai formele complicate (cardiaci, pulmonari decompensați, etc.).

*Mijloacele fizice cele mai folosite sunt din domeniul electroterapiei,

termoterapiei și balneoterapiei.

O dată cicatricea vindecată și pericolul de noi rupturi este mult diminuat, recuperarea trebuie să înceapă fără altă întârziere. Se vor urmării:

*Corectarea retracturilor țesuturilor moi;

*Ameliorarea circulației;

*Reducerea funcției tendoanelor;

*Refacerea prehensiuni;

*Refacerea pe cât posibil a abilității.

În cadrul antrenamentului general, se urmărește:

*Asuplizarea articulară;

*Creșterea vitezii de execuție a mișcărilor;

*Creșterea îndemânării;

*Dezvoltarea răbdării;

*Creșterea forței și rezistenței muscular

Traumatismul determină în fond abaterea de la normalitatea anatomofuncțio-nală a mâinii. Această normalitate, o putem defini prin următoarele criterii prezente atât în prehensiune cât și în alte mișcări pe care le face mâna:

*Absența durerii;

*Echilibrul muscular;

*Mobilitatea articulară.

Tratamentul recuperator al deficitului funcțional al mâinii este dificil, cere promtitudine, cunoștințe exacte asupra anatomiei funcționale, experiență și multă perseverență.Mâna suportă greu imobilizarea, chiar de scurtă durată, redorile și retracțiile devenind ulterior foarte greu reductibile.

. Mijloacele generale ale recuperării

Controlul procesului inflamator și combaterea dureriieste un obiectiv foarte important, primul care se abordează în cazul accidentelor traumatice și se realizează apelând la o serie de mijloace:

crioterapia

Aceasta vizează reducerea procesului inflamator, eliminarea durerii și oprirea extinderii leziunii prin transvazarea lichidelor prin modalități precum masajul zonei cu gheață, punga cu gheață, imersia în apă cu gheață. Crioterapia produce ˝vasoconstricție, urmată de vasodilatație reflexă manifestată prin hiperemie activă intensă, scăderea sensibilității dureroase până la anestezie,când durata de aplicare a excitantului este cuprinsă între 5-7 minute.˝(Mariana Cordun, Kinetologie medicală,1999).

posturile și repausul

Posturarea sau poziționarea reprezintă anumite poziții ale corpului sau în particular, ale segmentului afectat, impuse sau menținute voluntar pe o perioadă determinată, cu scop terapeutic sau profilactic.

Se adoptă pozițiile antalgice, impunându-se posturarea antideclivă,cu descărcarea membrului afectat cu ajutorul diferitelor sisteme de posturare sau a atelelor.

medicația antiinflamatoare

Deși este foarte utilă în faza inițială, nu trebuie utilizată decât la indicația medicului. Aceasta poate fi administrată imediat după producerea traumatismului dar și în timpul perioadei de recuperare, sub supravegherea atentă a medicului.

electroterapia antialgică și antiinflamatoare

Aceasta se aplică în toate etapele recuperării deoarece asigură creșterea pragului de sensibilitate, permițând astfel utilizarea precoce a exercițiilor fizice. Electroterapia prespune folosirea curentului electric cu scop terapeutic si urmăreste întărirea rezistentei organismului fiind aplicată fie simultan fie succesiv terapiei medicamentoase.tratamentul balneo-fizioterapic este simptomatic, astfel se va aplica tratamentul in functie de simptomele fracturii de radius. Galvanizarea foloseste o formă de curent continuu iar la nivelul mâinii se folosesc electrozi de dimensiuni mai mici, care au formă dreptunghiulară.

presopunctura sau acupunctura

Sunt deasemenea mijloace utile în combaterea durerii, contribuind la restabilirea echilibrului energetic și creând astfel un teren favorabil pentru o recuperare cât mai rapidă și fără foarte multe sechele).Conceptia acestor două concepte constă în aplicarea presiunilor asupra unor puncte bine determinate dintr-o anumită suprafată, puncte considerate locuri de condensare a unei energii. Punctele de presopunctură pot fi puncte de tonifiere (creșterea fluxului energetic) sau puncte de dispersie; de asemenea există si puncte simptomatice care se utilizează pentru alinareadurerilor fără înlăturarea cauzelor.

Reducerea efectelor induse în urma suspendării activităților kineticese realizeazăprin următoarele mijloace:

Antrenamentul mental

Acesta presupune menținerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile motrice de prehensiune,în cazul fracturii de radius si este folosit exclusiv în recuperarea sportivilor.

Angrenarea în mișcare a segmentului controlateral

Exercițiile fizice efectuate de membrul sănătos se dovedesc a fi benefice asupra membrului afectat ca urmare a existenței reflexelor de simetrie

Contracțiile izometrice

Contribuie la menținerea tonusului muscular și a calităților mușchilor implicați, utilizându-se îndeosebi în cazul afecțiunilor posttraumatice ale oaselor si articulațiilor deoarece aici și-au demonstrat eficiența)

Recuperarea amplitudinii de mișcarese realizează în funcție de cauzele care determină limitarea mobilității (acestea sunt multiple:durere, contractură musculară, blocaj articular sau hipotonie musculară. Stabilirea unei strategii standard pentru creșterea amplitudinii de mișcare este dificilă deoarece majoritatea tipurilor de mobilizări realizează întinderi ale structurilor articulare și musculare. Foarte important este ca înainte de începerea recuperării mobilității să se preîncălzească structurile implicate prin masaj sau procesuri de termoterapie și să se lucreze zilnic.

Mijloace folosite: mobilizări pasive, mobilizări pasivo-active, mobilizări activo-pasive, mobilizări active libere, mobilizări active cu rezistență, tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă(folosite pentru promovarea mobilitații și aplicate după suspendarea sistemului de contenție.

Mobilizările pasive

Se mai numesc și întinderi pasive și se realizează prin forțe externe reprezentate de forța kinetoterapeutului, mecanoterapie sau gravitația. În cadrul mobilizării realizate de kinetoterapeut, care este considerată și forma cea mai precisă de mobilizare, ˝kinetoterapeutul inițiază,conduce și încheie mișcarea cu presiuni sau tensiuni lente, dar insistente, pentru a ajunge la limitele normale ale mobilității.˝(Mariana Cordun, Kinetologie medicala, 1999).

Mobilizările pasive la care se efectuează și tensiuni finale ating de regulă amplitudini maii mari decât mobilizările active.

Mobilizările pasivo-active

Sunt forme ale mobilizărilor pasive și se aplică în cazul mușchilor care au o forță musculară redusă. Acestea se execută în două faze: pasiv,când acționează forțele externe și stimulează mișcarea antagonistă,fiind realizată de forța manuală a kinetoterapeutului și activ,în a doua fază, când mișcarea este efectuată de subiect,lucru posibil datorită fatului că este stimulată de stretch-reflex

Mobilizările activo-pasive

Numite și mobilizări active asistate, aceste mobilizări reprezintă cea mai ușoară contracție izotonică pe care pacientul o poate realiza folosindu-se doar de forța proprie a segmentului afectat,urmată de faza în care intervine kinetoterapeutul și finalizează mișcarea

Mobilizări active libere

Aceastămobilizare se mai numește si activă pură deoarece este ralizată în totalitate de subiect, fără a fi necesare alte intervenții exterioare rezistive sau care facilitez mișcarea.

Mobilizări active cu rezistență

Aceste mobilizări se produc cu intervenția rezistivă a unor forțe externe,aplicându-se valori mai mari sau mai mici decât forța mobilizatoare, în funcție de scopul exercițiului.

˝miscările active cu rezistență refac schemele de mișcare, fiind utilizate în cadrul diverselor tehnici de facilitate neuromusculară proprioceptivă.(FNP)˝ (Mariana Cordun, Kinetologie medicală,1999).

Tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă(FNP)

Tehnicile derivate din metoda Kabat folosite pentru îmbunătățirea amplitudinii articulare sunt următoarele: contracție-relaxare(C.R.) și stabilizare ritmică(S.R.). Aceste două tehnici se execută in ritm lent și necesită participarea activă și încrederea pacientului în recuperare și procesul în sine al recuperării.

d)Recuperarea forței și a rezistenței muscularese realizează prin ˝antremanent specific de forță statică,dinamică sau izokinetică˝. (Mariana Cordun, Kinetologie medicală,1999)

Dezvoltarea forței staticeare la bază contracțiile izometrice realizate în elementele elastice ale mușchilor. În vederea dezvoltării forței prin intermediul acestor tipuri de contracție, trebuie să fie respectate o serie de condiții, și anume: intensitatea stimulului, ritmul și durata de execuție a contracțiilor izometrice și unghiul articular, implicit și lungimea mușchiului care execută contracția.

Intensitatea stimulului solicită mai mult de 35% din forța musculară maximă. Valorile mai mici decât aceasta, 20-30% din forța maximă, corespund nivelului de încărcare în activitățile de zi cu zi, prin realizarea unui efort în această zonă menținîndu-se forța musculară existentă. Tensiunea realizată de un stimul cu intensitatea sub 20% nu este suficientă și astfel forța se pierde treptat. În recuperare este indicat să solicităm tensiuni cât mai mari ca intensitate, mai mult de 65% din forța musculară maximă, in vederea obținerii unei creșteri a forței musculare cu aproximativ 5% pe fiecare săptămână.

Durata stimulării este in funcție de gradul de solicitare a stimulului: 5-10 secunde când există o tensiune de 50-70% din forța maximă și de 2-3 secunde când se folosește forța maximă a mușchiului, adică de 100%.

Ritmul de aplicare a stimulului este reprezentat de numărul de contracții statice realizate pe zi.

Atât în ceea ce privește durata de execuție a contracțiilor izometrice cât și a ritmului de aplicare a stimulului, există păreri divergente:

Cercetătorii Hettinger, Muller și Rose susțin faptul că este suficientă doar o singură contracție ,cu durată scurtă de 6 secunde, efectuată zilnic și care să aibă o solicitare de 60-70% din forța maximă a mușchiului. Aceasta reprezintă tehnica exercițiilor izometrice scurte unice (EUSIZ);

Alți cercetători au constatat faptul că, dacă alternează faza de contracție cu relaxarea, vor obține un rezultat mai eficient decât cel obținut în urma unei contracții constante. Eficiența reiese din faptul că repetiția provoacă atingerea pragului ce declanșează lanțul de reacții etabolice, necesare hipertrofiei și creșterii forței musculare. Această alternanță dintre contracții și relaxări se numește tehnica exercițiilor repetate scurte izometrice zilnice (ERSIZ).

Unghiul articular determină lungimea mușchiului la care are loc contracția. Alegerea lungimii la care va fi făcută contracția se va realiza în funcție de rolul dinamic sau static al mușchiului și de momentul maxim al forței acestuia în viața cotidiană, activitatea sportivă sau profesională. După ce lungimea mușchiului la care se va realiza contracția este aleasă, aceasta va fi păstrată pe toată durata tratamentului deoarece este cunoscut faptul ca forța crește de 3-4 ori în poziția inițială. Mușchii tonici, posturali, extensori sunt de regulă poziționați în zona medie spre scurtă, în timp ce la mușchii fazici, flexori, poziția favorabilă este în zona lungă spre medie.

Creșterea rezistenței musculare este influențată deasemenea de contracțiile izometrice. Pentru atingerea acestui obiectiv se utilizează tensiunile musculare repetate și mici, având pauza dintre contracții de doua ori mai mare decât contracția în sine. ˝Rezistența musculară depinde și de metabolismul aerob-anaerob al fibrei musulare, de circulația sanguină musculară care asigură oxigenul, substanțele metabolice necesare și eliminarea produșilor toxici de metabolism.˝(Mariana Cordun, Kinetologie medicală, 1999).

Dezvoltarea forței musculare dinamice este o forță care se dezvoltă voluntar într-un ciclu de mișcare și constă în alternarea contracției cu relaxarea. Forța dinamică se dezvoltă prin intermediul rezistențelor a căror valoare determină un răspuns din partea mușchiului, fie de tip concentric,adică de învingere, fie de tip excentric, adică de cedare. În contracția de tip concentric, mușchiul dezvoltă o tensiune mai mare decât rezistența din exterior și astfel se scurtează iar în contracția de tip excentric, mușchiul dezvoltă o tensiune care are o valoare mai mică decât cea a rezistenței din exterior și astfel se alungește. Ca avantaj al forței concentrice se poate menționa producerea coordonării intramusculare, având și dezavantajul de a pierde din valoarea tensiunii musculare odată cu micșorarea unghiului articular. În ceea ce privește creșterea forței excentrice, avantajul este acela că încordarea musculară care frânează rezistența necesită consum mic de energie la același randament cu efortul concentric iar dezavantajul constă în încărcarea mare pe articulații.

Dezvoltarea forței izokineticepresupune adaptarea rezistenței la valoarea forței musculare(care se masoară prin intermediul dinamometriei), în diverse unghiuri articulare. Este avantajoasă deoarece aceasta evită riscul unei posibile supraîncărcări articulare. Totodată poate precede și metodele clasice folosite în creșterea forței musculare.

e)Recuperarea coordonării și a controlului

Stările de inactivitate musculară pot crea de cele mai multe ori discomfort si dezordini ale pattern-urilor, astfel că în momentul în care se reia activitatea motorie pot apărea mișcări eronate, lipsite de precizie, care încearcă să compenseze mișcarea corectă pentru a diminua durerea. Astfel, este recomandată repetarea exercițiilor, pentru ca acestea să se focalizeze treptat, fapt ceea ce determină o coordonare din ce în ce mai bună a actelor motrice. Acest lucru se întâmplă datorită formării unor circuite neuronale care se numesc engrame kinetice. Foarte important in recuperarea controlului și coordonării este evitarea mișcărilor compensatorii care apar dacă există un deficit de mobilitate articulară sau dacă elasticitarea sau forța musculară sunt deficitare.

f)Redobândirea capacității de efort

Ameliorarea capacității de efort a pacientului trebuie inițiată cât mai devreme, se încearcă să se evite cât se poate de mult repausul general, pentru a nu îngreuna procesul recuperării.

Programele de recuperare si mijloacele acesteia trebuie adaptate în funcție de nevoile și de posibilitățile subiectului, mijloacele pentru recuperarea unui sportiv fiind diferite față de cele olosite în recuperarea unei persoane care nu practica un sport de performanță.

Reintegrarea în activitatea de antrenament si cea competitională

Acest obiectiv presupune recuperarea în totalitate a traumatismului pe care l-a avut sportivul respectiv, în vederea reluării activitătii sale sportive cât mai rapid cu putintă.

Tratamentul prin hidro-termoterapie.Hidroterapia-este aplicarea în scop profilactic si curativ al unui număr variat de proceduri care au la bază apă la diferite temperaturi și sub diverse stări de agregare ca și unele tehnici strâns legate de acestea. În mâna și articulația pumnului posttraumatic se pot utiliza următoarele proceduri:

Baia kineto-terapeutică. Este o baie caldă la care se asociază mișcări în toate articulațiile bolnavului. Mișcarea în apă reprezintă un important mijloc de recuperare care se bazează pe principiul legi lui Arhimede “ Asupra unui corp scufundat intr-un lichid acționează o forță de jos în sus egale cu greutatea volumului deslocuit “ Tehnica de aplicare-baia kineto se efectuează într-o cadă mai mare care se umple 3/4 cu apă la temperatura de 36-37-380 C. Bolnavul este invitat să se aseze în cadă și timp de 5 min. este lăsat liniștit să se obișnuiască cu ambianța. După aceea tehnicianul execută sub apă la toate articulațiile pacientului în mod pasiv toate mișcările posibile în timp de 5 min. după aceea pacientul este lăsat puțin în repaus după care este invitat să repete singur mișcările arătate de technician Durata băi este de 20-30 min. după care bolnavul este șters și lăsat să se odihnească. Modul de actiune-factorul termic si mecanic. Mobilizarea țn apă este mai puțin dureroasă din cauza relaxării musculare care se produce sub influența apei calde și pierderi greutății corpului conform legi lui Arhimede. Importanța mișcării pasive este esențială în recuperarea mai ales în stres psihic pentru că pacientul înțelege că articulația este funcțională și recuperarea este posibilă.Băile cu plante medicinale. Sunt foarte des folosite; substanțele aromate au efect sedativ asupra sistemului nervos, favorizează rezorbția, calmează durerile, ameliorează circulația, au efect relaxant asupra țesutului conjunctiv. Se folosesc semințe de in, mușețel, flori de tei, mentă, salvie sau tărâțe de grâu, nuc, coajă de stejar, de castan, malț, amidon, etc. Din aceste plante se fac infuzii sau decocturi din 500 – 1000g în 2-3 litri apă, care se introduc apoi în apa de baie la neutralitatea termică sau călduță, atunci când se urmărește și efectul termic. Durata băi este de 20 – 40 min. Temperatura băilor în general este de 35-370 C. Se mai folosesc și ca băi de curățire după aparat gipsat.

Băi locale fierbinți alternante cu băi reci. Introduceți partea care trebuie tratată în apă fiartă (400C) timp de 3-4 min., apoi introduceți partea aceea în apă cu gheață sau sub apă de robinet (7-210C) timp de 1-2 min. În timp ce pacinetul se află în apă rece, creșteți temteratura aei fierbinți până la temperatura inițială sau puțin peste 430C. Face operațiunea de 6-7 ori și se sfârșește cu apă rece.

Scop și efecte: alternează contracția și dilatația vaselor de sânge; determină o creștere marcată, locală și reflexă, a fluxului de sânge; intensifică metabolismul și procesul de oxidare; grăbește vindecarea; activitate sporită a globulelor albe din sânge. Dușul cu aburi. Este proiectarea vaporilor supraâncălziți asupra unor regiuni limitate. Durata este de 3-6 min. Poate fi o procedură de sine stătătoare, poate să preceadă o baie generală sau se poate asocia cu masaj.La sfârșit se aplică o procedură de răcire, spălare, sau un duș la temp. de 18-200 C.Mod de acțiune: acțiune puternică asupra circulatiei cu hiperemie și rezorbție locală.

Duș masaj- reprezintă aplicarea mai multor dușuri rozetă cu apă la temperatura de 38-400 C asociat cu masaj. Mai frecvent se aplică parțial mai rar general. Durata masajului este de 8-15 min.Dușul masaj produce o hiperemie importantă cu un însemnat efect resorbtiv și de tonifiere prin acțiunea combinată a masajului și a factorului termic.

Împachetările cu parafină. Acestea fac parte din procedurile termo-terapice și se aplică pe regiuni limitate de corp. Tehnica de aplicare: se topește într-un vas o cantitate de parafină albă în așa fel incât să mai rămână câteva bucăți neâncălzite, în scopul evitării supraâncălzirii. Cu ajutorul unei pensule late se pensulează repede regiunea interesată de mai multe ori până ce se realizează un strat de parafină de 0,5-1cm grosime. Peste stratul de parfină se pune o bucată de flanelă și se acoperă regiunea cu pătura. Durata este de 30-60 min. La nivelul articulațiilor pentru a avea un strat mai gros se pot folosi manșoane legate deasupra și dedesuptul articulațiilor prevazute cu un orificiu prin care se toarnă parafina topita. Pentru mâini și picioare se pot efectua băi de parafină cu bule reci. Pacientul introduce mâna și o scoate și așteaptă până ce parafina se întărește pe tegument. Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată segmentul la un nivel inferior față de precedentul. Când temperatura devine suportabilă extremitatea se lasă în parafină un timp mai îndelungat. Pe articulațiile mici se pot aplica plăci parfinate. Din cauza termo-conductibilități relativ mici parafina poate fi folosită la temperaturi ridicate fără a produce arsuri.Acțiune-parafina provoaca o supraâncălzire profundă și uniformă a țesuturilor. Pielea se încălzește la 38-400 C provocând o transpirație locală abundentă. La desfacerea parafinei se evidențiază hiperemia produsa. După împachetare se aplică o procedura rece.

Tratamentul prin electroterapie (tehnică, efecte) Electroterapia este aceea parte a fizioterapiei, care studiaza utilizarea actiunii diverselor forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau profilactic. Procedurile de electroterapie în cazurile tratate ortopedic care nu prezintă osteosinovite metalice sau articulațiile la distanță pe materialul de osteosinteză acolo unde există. Aceste proceduri sunt bine acceptate și tolerate de pacienți . Curentul galvanic poate fi aplicat sub formă de :

Galvanizarea simplă.Electrozii sunt plăci metalice din plumb laminat de diferite dimensiuni în funcție de regiunea de aplicare si efectele de polaritate.Se aplică pe diferite regiuni: aplicarea transversală – electrozii sunt asezați de o parte și de alta a regiunii de tratat; aplicare longituninală – când electrozii sunt plasați la distanță unul de celalalt.Este obligatoriu folosirea stratului hidrofil între electrod si tegument pentru prevenirea arsurilor, care trebuie spalat după fiecare utilizare.Intensitatea curentului – care este strâns legată de sensibilitatea și toleranța tegumentului, de evoluția afecțiunii, de marimea electrozilor și de durata aplicației. Sensibilitatea tegumentului este variabilă în funcție de regiunea anatomică.Durata – este de aprozimativ 30 de minute. Numarul si ritmul sedințelor-este variabil cu diagnosticul. În general se folosesc 8-10 sedințe în afectiuni acute și 12-20 sedințe în afecțiuni cornice .Poziția bolnavului – în timpul sedinței trebuie să fie în cea antalgică și depinde si de funcția regiuni tratate.

Băile galvanice. Sunt indicate pentru tratarea unor regiuni intinse sau chiar a intregului corp. În această modalitate se combină atât actiunea curentului continuu cât și efectul termic al apei, fiind mijlocitoare între electrod și tegument.Densitatea curentului – este redusă micșorându-se riscul de arsură la intensitatea aplicată. Se pot aplica: băi parțiale sau 4-celulare, generale sau stenger.Băile parțiale – sunt alcatuite din: 4 cadițe de porțelan conectate la electrozi au reprezentare pe un tablou de comandă. Apa din cădițe variază între 36-380C 4-celulare sunt 2 pentru membrele superioare și 2 pentru membrele inferioare. De pe tabloul de comandă putem realiza combonați diferite ale electrozilor în funcție de efectele urmărite. Durata unei sedințe – este între 10-30 min. Și ritmul de aplicare este zilnic sau la 2 zile. Numarul de ședințe – este de 10-15 sedințe.

Băile generale – sunt formate dintr-o cadă prevazuta cu 8 electrozi fixați în pereți căzi. Sensul curentului – este dirijat de la un panou de comandă în multiple variante: descendent, ascendent, transversal sau chiar în diagonală.Intensitatea curentului – este mai mare decât cea de la băile parțiale .Durata -15-30 min. Ritmul una la 2-3 zile totalizând 6-12 sedințe.

Acțiunea: se bazeză pe efectul termomecanic al apei, pe efectul curnetului continuu cât și pe efectul chimic când se foloseste ionizarea. Are efect excitomotor, vasodilatator, trofic, de stimulare a excitabilității musculare.

Ionogalvanizarea. Reprezintă procedura prin care introducem în organism cu ajutorul curentului continuu diferite substanțe medicamentoase care au o acțiune farmacologică.Principiul general al ionizari: se bazează pe disocierea electrolitică a diverselor substanțe medicamentoase și transportarea anionilor (-)și a cationilor (+) spre electrozi de semn contrar încărcările lor electrice. Cu soluția conținând ionul medicamentos se îmbiba stratul hidrofil de sub electrodul activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact prin orificiile glandelor sudoripare și sebacee spre polul opus ajungând în interiorul organism-ului de unde sunt preluați de rețeaua limfatică și circulația sancvină superficială, ajugând în circulația generală. Dovada pătrunderi în organism a ionilor terapeutici este regăsirea lor în urină Diferența dintre ionizare si galvanizarea simplă constă numai în îmbibarea stratului hidrofil în soluție medicamentoasă în loc de apă. Pentru eficiență maximă polul activ trebuie să fie mai mic decât cel pași

Durata proceduri – este de aproximativ 30 min. La efectul farmaco-dinamic al soluției medicamentoase se adaugă și efectul analgezic al curentului continuu.

Efect de depozit – realizat de acumularea substanțelor farmacologice introduse la nivelul electozilor. Efectul de pătrundere pâna la stratul cutanat profund are o acțiune reflexă cutii viscerale la nivelul dermatoamelor. Este posibilă dozarea precisă a substanțelor medicamentoase aplicate. Se pot obține efecte bune cu cantitați foarte mici de substanțe medicamentoa-se evitându-se tractul gastro-intestinal.

Curenții diadinamici.Se fac aplicații pe punctele dureroase bine determinate, cu electrozi generali de plumb mici rotunzi sau chiar punctiformi și aplicații transversale la nivelul articulațiilor cu electrozi polari de diferite mărimi. Electrodul negativ-este asezat direct pe locul dureros. Electrodul pozitiv-este asezat la 2-3 cm. distanță.Pacientul trebuie să fie așezat comod pe o canapea de lemn ți cu regiunea de tratat descoperită și la îndemână.Se începe cu difazatul fix totdeauna intensitatea să nu atingă pragul dureros (valoarea minimă a intensități care produce o contracție musculară) și creștem treptat intensitatea datorită instalări fenomenului de acomodare. În general durata proceduri este de 4-8 min. dacă depășim această duratăse diminuă eficacitatea analgetică. Dacă avem mai multe regiuni dureroase ce impun aplicarea proceduri, durata acesteia trebuie scăzută cu câte 1min. la fiecare nouă procedură în cursul aceleași sedințe.În cazul acțiunilor vasculotrope și neurotrofe se poate menține o durată mai indelungată de 20-30min. Ritmul sedințelor-este determinat de stadiul afecțiuni dacă intensitatea dureri este mare aplicăm de 2 ori pe zi, dacă este mai mică 1 procedură pe zi.Numărul ședințelor-pentru acțiune analgetică sunt utile 8-10 sedințe consecutive eventual cu o pauză de 7-10 zile după care se reiau. În scop dinamo-gen putem folosi peste 10 sedințe.

Monofazatul fix – efect excitator, crește tonusul muscular, acționează ca un adevărat masaj profund electric, evidențiază zonele dureroase din cadrul neuromialgiilor reflexe. Acționeză vazoconstrictor și tonifică pereți arteriali la frecvența de 50 Hz.Difazatul fix – are acțiunea cea mai antialgică-ridică pragul sensibilități dureroase. Îmbunătațirea circulației arteriale prin inhibarea simpaticului. Se utilizează la frecvențe de 100 Hz. Perioada scurtă – are un efect excitator tonicizant, acționează ca un masaj profund mai intens, are o acțiune vazoconstrictoare de unde reiese rolul rezorbtiv cu acțiune rapidă asupra hematoamelor și a edemelor posttraumatice sau din staza periferică.Perioada lungă-are un efect puternic analgezic și miorelaxant, acest efect este persistent timp mai îndelungat, are deasemenea un efect anticongestiv. Se utilizează la frecvențe de 100 Hz.

Masajul

Fiind pasionat de sport și observând că folosirea exercițiilor fizice ș ia mișcării ca mijloc de prevenire sau de tratare a bolilorce datează de mii de ani,am realizat că masajul și exercițiul fizic,executat corect și regulat,contribuiela întărireamusculaturiiși la dezvoltarea flexibilității articulațiilor, prevenindu-se astfeldiferiteleafecțiuniale coloaneivertebrale,a durerilordespate,în general.

Condiția fizică a tuturor persoanelor reprezintă unul dintre cele mai eficiente moduride prevenirea apariției durerilor musculo-scheletice sau de ameliorarea acestora,în cazul în care acestea sunt deja instalate.

Senzațiile dureroase, spre deosebirede celelalte tipuri senzoriale,au o importantăcomponent afectivă,cetulburăstareade bine aindividului, deobicei durerease însoțește de reacții psihosomatice și vegetative.

Primul și ultimul act al medicului și kinetoterapeutuluiîn procesul asistenței de recuperare funcțională este evaluarea.Inițial evaluarea este necesară pentru aprecierea deficitului ce urmează a fi recuperat și a restantului funcțional pe carese bazează capacitățile și activitățile pacientului,iar în final evaluarea apreciază rezultatele obținute prin aplicarea programului de recuperare și concluzionează asupra măsurilor care se mai impun eventual în continuare.

Ceeace trebuie reținut este faptul că nicio evaluare care implică intervenția omului nu poate fi în totalitate obiectivă.Terapeutica modernă caută să reducă la maxim pierderile patologice prelungite sau definitive punând accent pe conservareași recuperarea funcției periclitată sau afectată de boala.

Masoterapia oferă programec orectivecare,pe lângă dezvoltarea armonioasă a mușchilor, determină sicorectarea tulburărilor de poziție ale coloanei vertebrale. Kinetoterapia de recuperare reprezintă secțiunea cea mai importantă în programul de recuperare medicală și urmarește prin intermediul unor programe de exerciții fizice:refacerea funcțiilor diminuate,creșterea nivelului funcțional, realizarea unor mecanisme compensatorii în situații de readaptare funcționala.

Este foarteimportant ca ședintele de kinetoterapie să se desfășoare într-un cabinetde kinetoterapie sub supravegherea unui kinetoterapeut, întrucât programul terapeutic diferă în funcție de tipul afecțiunii. Colaborând îndeaproape cu medicul specialist va stabili: tehnica masajului,volumul efortului (cantitatea totală de activitate practică,exprimată în numărul de repetări, greutăți ridicate sau manevrate, timpul, durata de activitate etc.), intensitatea efortului (ca factor care permite aprecierea efortului în trepte pornind de la valorile mici,medii, submaximale, maximale care se pot obține în urma folosirii obiectelor portative sau a contracțiilor izometrice), amplitudinea de mișcare, complexitatea exercițiului fizic.

Pentru a putea obtine performante organismul sportivuluieste supus unor eforturi mari care pot duce la uzura si deteriorarea ireversibilă a stării de sănătate dacă intreg procesul de pregătire sportivă nu se desfasoară dupa principii stiințifice verificate.

Instruirea sportivului,atât a celui incepator,cât si a celui avansat, a devenit astazi o stiintă complexa. Ea apeleză la elemente din pedagogie, biologie, chimie, fizică, medicină, matematică si alte stiinte; le subordoneză si le integreză în scopul ameliorării randamentului organismului uman. În acest lung drum, plin de caăutări , adaptarea organismului la noile condiții se face întotdeauna fără pericole.

Daca mai adăugăm faptul că epirismul si improvizarea în pregătire se soldeză inevitabil cu multe neajunsuri, vom avea în fată cele două mari grupe de cauze ce genereză traumatismul sportiv.

Numaruldin ce in ce mai mare al celor care iubesc si practică sportul , precum si necesitatea si dorința lor de a realiza performanțe sportive cât mai competitive, au condus la o creștere permanentă a numarului sportivilor accidentați.

Depistarea si tratarea formelor preclinice, conduita terapeutică, recuperarea sportivului, sunt doar câteva idei ce urmarec scopul găsirii de solutii viabile pentru prelucrarea metodică manuală sau mecanică a părtilor moi ale corpului in scop fiziologic sau curativo-profilactic.

In procesul de antrenament, masajul deține un rol foarte important, întrucât favorizează adaptarea organismului la efort, permite repetarea probelor de mare intensitate sau dură și îl apară pe sportiv de efectele dăunătoare ale oboselii, având un important rol profilactic si încazul accidentărilor prin creșterea elasticitații structurilor musculo-tendinoase ale organismului. Masajul se poate efectua in scop terapeutic si recuperator pentru diversele afecțiuni înregistrate.

Masajul nu trebuie să lipsească din planul de antrenament al nici unui sportiv, fie că este începător sau avansat.

După un repaus lung care poate dura și câteva ore, masajul dă rezultate mai bune in perioada acută a oboselii.

In general se recomanda sportivilor sa facă două ședințe de masaj parțial și două ședințe de masaj general pe săptămână.

Ședintele de masaj general nu trebuie sa se aplice cu mai puțin de 10-12 ore înainte de urmatorul antrenament..

In general masajul de antrenament, este alcatuit din procedee care se aplică cu o intensitate medie, în anumite cazuri putând fi admise și manevre mai viguroase, dar niciodata nu vor fi permise manevre dure. Numeroase studii efectuate au arătat că in timpul efortului cu intensitate maximă pentru un anumit individ, nivelul de solicitare al organelo si sistemelor corpului uman, este foarte diferit.

Unele dintre ele ajung la nivelul cel mai inalt al capacitatii lor functionale, in timp ce altele sunt inca departe de casă.

Nivelul maxim al efortului se poate atinge inainte ca numeroase organe si siteme din corp să-si fi epuizat rezervele lor functionale. Capacitatea de efort a intregului organism nu rezultă din însumarea capacitații functionale a tuturor organelor si sistemelor din corpul uman ci este limitata numai de acele organe care ajung la limita capacitatii lor functionale, impiedicand intensificarea in continuare a efortului.

Deci corpul uman poate fi comparat cu un lant format din verigi de diferite grosimi, rezistenta lanțului nefiind egală cu suma rezistențelor tuturor verigilor sale, acesta poate fi solicitat pana la un nivel permis de veriga ce ajunge prima la limita rezistentei. Gradul de solicitare al acelorasi organe nu este identic in toate timpurile de efort.Unul din principalele sisteme limitatoare ale efortului este reprezentat de muschi si contracția musculară.

Corelat cu efortul apre necesitatea refacerii post efort, dar si o patologie specifică efortului care inculude oboseala, supraantrenamentul, stari psihice limitate si se previne prin cunoașterea mecanismelor și stărilor incipiente, tratament medicamentos, masaj, fizioterapie.

Macroscopic muschiul este format din corp muscular si tendoane, prin intermediul cărora se inseră pe os. In structura sa intra atât țesut muscular cât si țesut conjunctiv,vase, nervi.Din punct de vedere al economiei efortului, ne intereseaza substantele energetice depozitate in muschii, ca si alte substante prezente la nivelul fibrei musculare, prin oxidarea cărora se obtine energie.

Cand efortul este mult prea puternic, aportul de oxigen nu satisface nevoile energetice. Resinteza ATP se face pe seama CF iar acesta se resintetizeaza prin energia eliberata de oxidarea anaeroba a glucozei pana la acid lactic. O parte a acidului lactic rămâne in celula musculară și inhibă enzimele, tulburand contractia musculară.

După ce efortul s-a incheiat, mușchiul in repaos consumă mult oxigen pentru a metaboliza exceselde acid lactic sia reface rezrvele de ATP si CF. Cantitatea de oxigen consumată in plus depinde de plusul energetic care a depasit capacitatea de sinteza aerobă a rezolvelor energetice din timpul contractiei.

In conditiile unui efort intens, la nivel muscular se acumuleaza acid lactic, care in asociere cu alti factori va genera oboseala musculară.

Oboseala musculară este o stare fiziologică, tranzitorie, manifestată printr-o diminuare a activitații muschiului, care dispare prin repaos. Apare in urma unei activitati excesive si prelungite si se manifesta prin diminuarea forței maxime de contractie, prin scaderea potentialului functional al organismului si printr-o senzatie subiectivă caracteristică.

Factorii care determină oboseala musculară sunt multipli, dar cel mai important este lucrul mecanic efectuat in unitatea de timp. Un alt factor este raportul dintre perioadele de lucru si cele de pauza.

Circulatia sangvina capilară din muschi are si ea rol in instalarea oboselii musculare. Cercetarile au aratat că mecanismul de instalare al oboselii s-ar datora decuplării excitatie-contractie; potentialul electric numai poate antrena aparatul fibrilar.

Centrii nervoși intervin compensator prin corectarea acestei insuficiente periferice si obosesc in mod secundar. Sub influenta antrenamentului are loc o hipertrofie a fibrelor musculare si deci o marime de de volum a muschiului si implicit a fortei musculare.La inceputu hipertrofiei unui muschi activ reteaua vasculară, capilară ramane in urmaă ceea ce duce la hipoxie tisulară.

Substantele metabolice rezultate din contractia musculară produc o vaso-constrictie locală si spasme ale arteriolelor insotite de o crestere a permeabilitații peretilor vasculari.

Efortul fizic, dozat incorect, poate conduce la ischemie.

Masajul articulațiilor.Masajul articular este o formă de masaj local deosebit de util și eficace în tratamentul complex al leziunilor articulare.

Constă din neteziri și fricțiuni, la care se pot adăuga, la nevoie, vibrații, tracțiuni și tensiuni.

Netezirea. Constă din alunecări scurte executate cu intensitate mică sau medie, în sensul circulației venoase și limfatice locale.

Fricțiunea. Se execută amănunțit, pentru a influența toate țesuturile moi periarticulare, ligamentele și capsula articulară

Vibrațiile manuale urmăresc să influențeze elementele periarticulare, dar și pe cele articulare.Tracțiunile. Se fac mai ales la articulațiile mici ale degetelor.

Tensiunile. Se folosesc pe articulațiile mici și mijlocii, mai ales cu scopul măririi mobilității articulare.

După un număr suficient de ședințe de masaj articular, se începe mobilizarea metodică a articulației prin mișcări active cu rezistență și apoi pasive. După executarea mobilizării articulare, se indică un masaj liniștitor și decongestionant, prin neteziri și fricțiuni ușoare.

În anumite cazuri, se recomandă înaintea masajului articular și a mobilizării articulare metodice, un masaj pregătitor, care constă în prelucrarea regiunii de deasupra articulației cu scopul de a activa circulația, în felul acesta, se favorizează resorbția mai rapidă a produselor patologice din articulație sau din jurul acesteia.

Masajul articular este indicat în prevenirea și tratamentul ridurilor articulare, a cicatricelor sau a leziunilor care limitează mobilitatea articulară; mai este indicat în tratamentul leziunilor traumatice și al manifestărilor de suprasolicitare.

Mijloacele de refacere in sport

Fiind o componenta a antrenamentului sportiv, refacerea dupa efort, se supune legitatii antrenamentului sportiv, care are doua faze: una ergotropa (antrenamentul propriu-zis) si cea trofotropa (refacere, restabilirea dupa efort).

Refacerea dirijata completeaza, compenseaza, accelereaza refacerea naturala a organismului care are loc intr-o anumita succesiune:

-indicatorii vegetativi revin in minute

-indicatorii metabolici revin in ore

-indicatorii neurohormonali, anzimatici etc. Revin in 1-3 zile

Mijloacele de refacere se pot clasifica :

Dupa efectele exercitate :

-neuropsihice

-neuromusculare

-endocrinometabolice

-cardiorespiratorii

2. Dupa aparenta mijloacelor de recuperare:

-balneofiziohidroterapice (hidroterapie calda, sauna, masaj-automasaj, acupunctura, presopunctura etc.)

-psihoterapice (sugestia-autosugestia, relaxare neuromusculara, medicatie neurotropa-psihotropa)

-dietice (alcalinizante, hidro-zaharate, bogate in vitamine si oligoelemente )

-farmacologice (compensatorii, substitutive)

-odihna activa – odihna pasiva (somnul)

De asemenea distingem:

Mijloace care accelereaza refacerea neuropsihica:

-psihoterapice

-acupunctura, presopunctura

-oxigenarea naturala si/sau artificiala

-aeroionizarea negativa naturala si/sau artificiala

-odihna activa si pasiva (somnul)

-hidroterapie calda (dus, cada, bazin, cu plante, cu sare, minerale)

-masaj(vibromasaj, hidromasaj, masaj manual etc. )

Mijloace care accelereaza refacerea neuromusculara:

-hidroterapie calda, sauna, masaj

-training autogen, acupunctura, baropresiune musculara

-odihna activa si pasiva

-dieta(alcalina, hidrozaharata, bogata in vitamine si minerale)

-farmacologie (glucoza, Na, K, Ca, P, vitamine B, C, miorelaxante.)

Mijloace care accelereaza refacerea endocrinometabolica:

-oxigenarea si aeroionizarea negativa

-tehnici de relaxare neuromusculara

-reechilibrarea hidroelectrolitica

-psihoterapie

-masaj, acupunctura, presopunctura

-odihna activa

-medicatie

Mijloace care accelereaza refacerea cardiorespiratorie:

-odihna pasiva si activa

-reechilibrarea hidroelectrolitica

-oxigenarea naturala si/sau artificiala

-hidroterapie calda

-sauna (15 minute saptamanal)

-masaj (zilnic)

-training autgen, yoga

-acupunctura , presopunctura

-dieta (alcalina, bogata in glucide, vitamine )

-farmacologie

In procesul de antrenament, un rol foarte important il are masajul, deoarece favorizeaza adaptarea organismului la efort, permite repetarea probelor de mare intensitate sau durata si il apara pe sportiv de efectele daunatoare ale oboselii, avand un important rol profilactic.

Masajul nu trebuie sa lipseasca din planul de antrenament al nici unui sportiv, fie ca este incepator sau avansat.

Totalitatea procedeelor manuale de masaj se numesc manevre si se clasifica in fundamentale si ajutatoare.

Netezirea introductiva reprezinta alunecarea mainilor pe suprafata cutanata, efectuata cu o anumita apasare si in sensul circulatiei de intoarcere veneasa si limfatica.

Ea influenteaza special pielea.

Frictiunea reprezinta apasarea pielii si a tesutului celular subcutanat pe un plan osos dur si deplasarea lor in sens circular sau longitudinal in functie de relieful regiunii masate si de elasticitatea tesuturilor moi. Pe sapte frictiunea se face cu fata palmara a mainii intinse, cu podul palmei sau radacina mainii cuprinzand din aproape in aproape toate regiunile spatelui.

Framantatul se poate face prin trei procedee.

Framantatul in cuta se aplica in sensul longitudinal al muschiului. Se formeaza o cuta de piele, tesuturi subcutanate si muschi ce va fi prinsa intre police si celelalte degete. In cazul masajului membrelor cuta va fi ridicata si stoarsa prin presiune pe planurile profunde.

Pe spate se formeaza cute ce vor fi prinse intre varful degetelor si radacina mainii si vor fi stoarse ducand radacina mainii catre varful degetelor.

Framantatul circular se foloseste pentru masajul membrelor superioare si inferioare. Segmentul se prinde intre police si celelalte degete ca intr-o bratara si masele musculare vor fi stoarese prin deplasarea mainilor de-a lungul segmentului respectiv.

Framantatul serpuit se realizeaza ca si cel circular dar mainile aluneca alternativ pe segmentul de membru masat. Este utilizat tot pentru masajul membrelor.

Framantatul influenteaza in general musculatura.

Tapotamentul este cel mai intens si excitant procedeu de masaj. Se poate executa cu fata palmara a mainii(manevre de batatorit), cu marginea cubitala (tocat) cu varfurile degetelor flectate din articulatiile interfalangiene (percutat).

Vibratiile se fac mai ales cu aparate mecanice dar si cu buricele degetelor.

La finalul masajului se face netezirea de incheiere realizata prin manevre lente si alunecari usoare cu efect relaxant.

Durata totala a masajului este de 20 de minute .