Dialogul Social ȘI Partenerii Sociali

Diverse

Dialogul Social ȘI Partenerii Sociali

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ

– DREPT –

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific,

Prof. univ. dr. Agata Popescu

Absolvent,

Hurjui C. Alina Mihaela

BUCUREȘTI

2016

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ

– DREPT –

TEMA:

DIALOGUL SOCIAL ȘI PARTENERII SOCIALI

Coordonator științific,

Prof. univ. dr. Agata Popescu

Absolvent,

Hurjui C. Alina Mihaela

BUCUREȘTI

2016

LISTĂ ABREVIERI

art. – articol;

alin. – alineat;

Cap. – capitolul;

C. proc. civ. – Codul de procedură civilă;

dec. – decizia;

lit. – litera;

M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I;

Nr. – numărul;

Op. Cit. – Opera citată;

O.U.G. – Ordonanță de urgență a Guvernului;

sent. – sentința;

CUPRINS

INTRODUCERE

Lucrarea ,,Dialogul social și partenerii socialiˮ în sens larg, este împărțită în cinci părți. În prima parte este prezentat ,,dialogul socialˮ. Pornind de la termenul de ,,dialogˮ, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române înțelegem „convorbirea între două persoane sau convorbirea (cu caracter oficial) care are loc între reprezentanții a două părți, a două țări etc.”. Așadar, în situația de față, dialogul social se realizează pe de o parte salariații, reprezentați ca regulă de sindicate, iar pe cealaltă parte, organizațiile patronale. Când se desfășoară doar între sindicate ori organizații sindicale și angajatori sau organizații patronale poartă denumirea de dialog social bipartite. De cele mai multe ori, participanții la dialogul social se află pe poziții opuse, în acest caz fiind necesară intervenția unui arbitru, acesta din urmă fiind statul. După apariția acestuia în dialogul social, avem trei părți, astfel ajungându-se la tripartism. Cu alte cuvinte Dialogul social are drept scop informarea, consultarea și negocierea, de către participanții la acest dialog în vederea stabilirii și soluționării unor probleme de interes comun.

În cel de al doilea capitol se prezintă formele dialogului social. Așa cum am menționat în partea anterioară, dialogul social este de două feluri și anume dialog social bipartit și dialog social tripatit. Acesta din urmă are rolul de a ajuta la buna desfășurare a luării deciziilor dintre salariați și angajatori, precum și asigurarea egalității dintre acestea. Statul intervine în social prin intermediul Guvernului. La rândul lor aceste organisme tripartite se clasifică sub două forme și anume organisme tripartite consultative și organisme tripartite de cogestiune. Fiecare dintre aceste organisme este formată din mai multe instituții fiecare alcătuită din anumiți reprezentanți și având atribuții specifice. Legiferarea parteneriatului social a fost făcută pentru prima data în Europa, sub denumirea de Consiliul Economic și Social.

Cea de-a treia parte analizează primul dintre partenerii sociali și anume sindicatul. Termenul de sindicat provine din limba latină, respectiv ,,sindizˮ care la rândul său provine de la termenul grecesc ,,sundikosˮ, care semnifică reprezentantul în justiție al unei comunități. Aceste sindicate sunt constituite cu scopul de a promova interesele profesionale, economice și sociale ale salariaților, dar au și rolul de a apăra drepturile ce sunt prevăzute în contracte de muncă, fie ele colective sau individuale, în legislația națională, precum și în alte tratate, convenții din care România face parte. Sindicatele sunt constituite de către salariați pe bază de liberă asociere. Dacă două sau mai multe sindicate fac parte din același sector de activitate se pot asocial în vederea constituirii unei federații sindicale. La rândul său aceste federații sindicale, dacă fac parte din sectoare de activitate diferite se pot asocia pentru a constitui o confederație sindicală. Aceste federații și confederații constituite pot să formeze uniuni sindicale teritoriale din sindicatele aflate în componența lor. Sindicatele sunt reglementate de trei principii și anume libertatea sindicală, pluralismul sindical și independența sindicatelor.

În continuare, în cel de-al patrulea capitol este prezentată reprezentativitatea organizațiilor sindicale. Aceasta apare doar în cazul în care sunt îndeplinite mai multe condiții cumulative și anume: nu s-au format organizații sindicale, se pot constitui doar la nivelul unităților, dacă angajatorii au peste 20 de salariați și o ultimă condiție este ca scopul lor să fie acela de a promova și apăra interesele salariaților. Este foarte important de știut că această existență a reprezentanților salariaților nu este obligatorie, legiutorul oferind doar o posibilitate salariaților. Reprezentanții salariaților trebuie să ajute la promovarea intereselor și respectarea drepturilor salariaților, activitatea lor desfășurandu-se pe bază de mandate civil.

În ultima parte a lucrării am tratat partenerul social ce poartă de numirea de patronat. Pornind de la termenul de patron, acesta provine din limba latină de la termenul de ,,patronusˮ, acesta din urmă în dreptul roman avea semnificația de stăpân de sclavi, respectiv protector, ocrotitor. În prezent patronul este o persoană fizică sau juridică care are dreptul, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe baza unui contract de muncă. Când patronatele sunt constituite de către persoane juridice prin liberă asociere, sub formă de organizații patronale, acestea din urmă nu au caracter politic, dar sunt autonome. Aceste organizații își desfășoară activitatea după propriile regulamente și statute, cu respectarea legii. Când se asociază două sau mai multe organizații patronale, acestea pot constitui o federație patronală. La rândul său, două sau mai multe federații patronale, se pot asocia în vederea constituirii unei confederații patronale. Organizațiile patronale au drept scop principal reprezentarea, promovarea, precum și apărarea membrilor săi.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1 Noțiune și elemente generale ale dialogului social

Dialogul social reprezintă dialogul care se desfășoară fie numai între partenerii sociali (sindicate și patronate, reprezentanți ai salariaților și ai angajatorilor), fie între partenerii sociali și reprezentanții autorităților publice (ai puterii executive).

Dispozițiile dialogului social sunt reglementate de LEGEA nr.62/2011 Legea dialogului social. În aceasta lege dialogul social este definit ca un proces voluntar prin care partenerii sociali se informează,se consultă și negociază în vederea stabilirii unor acorduri în probleme de interes comun(art.1 lit.b).Informarea constă în transmiterea de date de către angajator către sindicat sau după caz,către reprezentanții aleși ai angajaților,pentru a le permite să se familiarizeze cu problematica dezbaterii și să o examineze în cunoștință de cauză (art.1 lit.b,pct.i);consultarea reprezintă schimbul de opinii în cadrul dialogului social (art.1 lit.b,pct.ii);negocierea constă în negocierea dintre angajator sau organizația patronală și sindicat ori organizația sindicală sau reprezentanții angajaților,după caz,care urmarește reglementarea relațiilor de muncă ori de serviciu dintre cele două părți,precum și orice alte acorduri în probleme de interes comun(art.1 lit.b,pct.iii).

Conform vechiului cod : Prin aceste forme ale dialogului social se urmărește armonizarea intereselor patronale cu cele ale salariaților de la nivel de unitate până la scară națională. Obiectivul permanent îl constituie realizarea ,,păcii socialeˮ. Codul muncii stabilește expres în art.214: „Pentru asigurarea climatului de stabilitate și pace socială,prin lege sunt reglementate modalitățile de consultări și dialog permanent între partenerii sociali „. Așadar, Codul muncii reglementează pentru prima dată în mod expres în România obligația de pace socială ca scop al dialogului social. Dialogul social și pacea socială nu constituie obiective în sine.

În prezent, dialogul social cuprinde toate formele de negociere și consultare, precum și de mii de schimburi de informații între reprezentanții statului, ai angajatorilor și ai salariaților privind subiecte de interes comun de ordine economică și socială.

Dialogul social se clasifică după mai multe criterii și anume:

Dialogul social se realizează pe toate nivelele,respectiv, la nivel internațional, la nivel european, la nivel național, sectorial sau local și urmărește, după caz, unul sau mai multe obiective:

-realizarea unui mecanism de consultări reciproce asupra subiectelor de interes comun;

-crearea unui cadru de negociere între partenerii sociali;

-dezvoltarea unui mecanism de decizie.

Are ca scop menținerea păcii și stabilității sociale, precum și scopul de a ajuta să se depășească criza economică,atunci când este cazul.

În funcție de câte părți participante are dialogul social,acesta poate fi bipartit reprezentând dialogul desfășurat fie numai între sindicate sau organizații sindicale și angajatori ori organizații patronale sau poate fi tripartit desfășurându-se între sindicate sau organizații sindicale,angajatori ori organizații patronale și autoritățile administrației publice.

Dialogul social mai poate fi instituționalizat în cadrul căruia organizarea și funcționarea sunt stabilite prin acte normative,unde părțile vor participa în mod obligatoriu sau poate fi voluntar unde regulile sunt stabilite prin comun acord de către părți.

După efectele pe care le are, dialogul social poate avea caracter conform,de cogestiune sau caracter consultativ.

1.2 Scurt istoric al organizării mișcarii sindicale în România

Primele reglementări din România referitoare la dialogul social au fost cele care au avut ca obiect constituirea organizațiilor sindicale,desfășurarea negocierii colective și încheierea contractelor colective de muncă,precum și soluționarea conflictelor colective de muncă.Astfel,originile dialogului social pot fi identificate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,atunci când mișcarea muncitorească,dobândind conștiința de clasă socială,a început să-si organizeze coerent formele de apărare a drepturilor profesionale în raport cu patronatul.

La sfârșitul secolului XIX au apărut în România primele asociații profesionale și as schimbat denumirea în sindicate,astfel în 1893 s a înființat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România.

Față de teoria marxistă care statua până spre sfârșitul deceniului nouă al secolului XX-lupta de clasă ca factor motor al înlăturării inegalităților,al dezvoltării sociale,în societățile bazate pe economia de piață,în statele de drept s-a conturat treptat și s-a maturizat “un substitut ideologic și practic redutabil,respectiv dialogul social”.

În România apariția și consolidarea sindicatelor a fost determinată de dezvoltarea industriei și creșterea numerică a forței de muncă. Dreptul de asociație a fost recunoscut în Vechiul Regat prin Constituția din 1866 (art.26), în Bucovina, în 1867, iar în Transilvania în 1873 a fost recunoscută chiar legalitatea asociațiilor profesionale.Între 1866 și 1921 mișcarea sindicală din România a fost foarte slabă, aproape inexistentă. Această situație explicându-se atât prin faptul că nu exista o lege a sindicatelor, cât și, mai ales, prin faptul că spiritul de solidaritate nu se consolidase.Ideea de asociație profesională a fost recunoscută abia în anul 1902 prin Legea Meseriilor (legea Missir) prin care se urmărea dezvoltarea spiritului de asociere prin corporație (forma inspirată din sistemul german, austriac și ungar).

Au apărut mai multe legi în decursul anilor și anume:

– În anul 1906 s-a înființat Comisia Generală a Sindicatelor, având rol de organ conducător și coordonator al mișcării sindicale;

– În anul 1909 s-a creat Legea contra sindicatelor prin care se interzicea dreptul de asociere profesională a funcționarilor statului, județelor, comunelor și stabilimentelor publice. Asocierea salariaților particulari a fost permisă, le-a fost permis inclusiv dreptul de a face grevă;

– În 1912 apare breasla, având caracter obligatoriu și fiind formată din meseriași care au aceeași ocupație;

– O altă lege a fost cea din 26 mai 1921 în care mișcarea sindicală a avut pentru prima dată un cadru juridic, a fost recunoscută existența sindicatelor,însa cu câteva limitări în activitatea lor și anume să se ocupe numai interesele lor profesionale în ordinea lor morală,culturală și materială;

Sindicatele aveau următoarele caracteristici:

• dreptul de a figura în justiție ca parte principală sau ca parte alăturată;

• dreptul de a încheia convenții colective;

• dreptul de a se asocia în uniuni și federații sindicale.

– În 6 februarie 1924 apare legea persoanelor juridice prin care se desființa dreptul de sindicalizare prin dispoziția art.106 : "legile speciale privitoare la asociațiile profesionale sau sindicate profesionale rămân în vigoare ….. întrucât nu contravin dispozițiunilor de ordine publică din legea de față."

– În 12 octombrie 1938 s-a dat Lege pentru recunoașterea unui singur sindicat de profesie pentru fiecare categorie de lucrători și patroni și funcționarea unei bresle pe întreaga țară, această lege urmând să fie abrogată în 1940 pe 18 decembrie.

– După 23 august 1944 începe acțiunea de reorganizare a sindicatelor în sensul subordonării lor totale față de partidul comunist și politica acestuia. Chiar în ziua de 1 septembrie 1944 delegațiile partidului comunist și partidului social-democrat s-au întrunit într-o conferință sindicală pentru a discuta și hotărî măsurile concrete de organizare a muncitorilor în sindicate. Astfel a fost înființată Comisia centrală de organizare a mișcării sindicale unite din România.

Dacă în prima jumătate a lunii septembrie 1944, numărul sindicatelor se reducea la câteva zeci, iar cifra muncitorilor sindicalizați nu trecea de 70-80.000 în ajunul congresului menționat, datorită activității desfășurate de comisia amintită, erau înregistrate 513 sindicate, 12 uniuni sindicale cu 519.000 de muncitori.

– La 21 ianuarie 1945 apare prima lege a sindicatelor după război, aceasta făcând referire exclusiv la salariați, care în mod indirect erau obligați să se înscrie în sindicat.

Congresul general al Sindicatelor Unite din România, care s-a ținut la București între 26 și 30 ianuarie 1945, a pus în centrul preocupărilor sale obiective cu character vădit politic : mărirea producției pentru grăbirea victoriei asupra Germaniei; întărirea alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare și sprijinirea reformei agrare; epurarea din aparatul de stat, armată și întreprinderile particulare a elementelor fasciste, profasciste și reacționare; lupta pentru un regim democratic.

– Legea din 1 septembrie 1947 a venit cu un element de noutate și anume că denumirea de sindicate ale asociațiilor de profesioniști se va schimba în denumirea de asociații.

– Uniunea Generală a Sindicatelor din România (U.G.S.R.) a fost înființată la 1966, funcționând pană la 22 decembrie 1989.

– După revoluția din 1989, a apărut Legea numărul 54/1991 cu privire la autodizolvarea sindicatelor existente și înființarea de noi sindicate . Această lege a fost abrogată prin apariția Legii Sindicatelor nr. 54/2003 potrivit căruia este garantat dreptul persoanelor de a se organiza într-un singur sindicat.

Efectul imediat al Revoluției din decembrie 1989 a fost abolirea tipului de sindicat unic pe întreprindere, organizat pe criteriu teritorial și înlocuirea lui cu sindicate pe profesiuni sau profesiuni apropiate. Experiența a scos în evidență însă și reversul medaliei: fărâmițarea și slăbirea puterii lor de rezistență în confruntările cu patronatul. Ca urmare, a apărut necesitatea unirii forțelor prin fuziuni și alianțe sindicale și prin urmare două sau mai multe sindicate pot forma o federație, dacă sunt din aceeași ramură sau o confederație, dacă sunt din ramuri diferite.

1.3 Cadrul legal al dialogului social în România

Principalele convenții ale Organizației Internaționale a Muncii care au promovat dialogul social în România sunt:

Convenția nr. 98/1949 care face referire la aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă;

Convenția nr. 144/1976 privind consultările tripartite;

Convenția nr. 154/1981 referitoare la promovarea negocierii colective.

În România bazele dialogului social au fost puse prin intermediul Constituției și anume art. 1 prin care România este un stat ,, democratic și social ,, și prin art. 37 potrivit căruia s-a stabilit dreptul la asociere și ulterior s-au constituit sindicatele și organizațiile lor, precum și organizațiile patronale.

Principalele acte normative care au pus bazele dialogului social și au ajutat la precizarea obiectivelor, mecanismelor si modalităților sunt:

Legea nr. 15/ 1991 referitoare la soluționarea conflictelor colective de muncă, care a fost înlocuită prin Legea nr. 168/1999;

Legea nr. 130/1996 cu privire la contractual colectiv de muncă, care a instituit principiul negocierii contractelor colective de muncă și mecanismele lui;

Legea nr. 109/1997 cu privire la organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social;

Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă;

Legea nr. 356/2001 cu privire la patronate;

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

Legea nr. 54/2003 privind sindicatele;

Alături de aceste legi sunt și câteva hotărâri de Guvern relevante:

Hotărârea Guvernului nr. 349/1993 când s-a înființat Sectretariatul Tripartit;

Hotărârea Guvernului nr. 167/1997 prin care s-a înființat Comisia Centrală Tripartită Guvern-Sindicat-Patronat;

Hotărârea Guvernului nr. 89/1997 referitoare la înființarea,organizarea și funcționarea comisiilor consultative de dialog social.

În prezent cadrul legal al dialogului social în România este asigurat de Constituție, de Codul muncii art. 211-213 și de Legea dialogului social nr. 62/2011.

CAPITOLUL II

FORMELE DIALOGULUI SOCIAL

2.1 Tripartitismul și parteneriatul social

Principiul tripartitismului este o creație a Organizației Internaționale a Muncii,înca de la înființarea sa în anul 1919.

Tripartismul – ca relație instituționalizată sindicate-patronate-Guvern. Pentru ca relațiile collective între partenerii sociali să se poată desfășura în condiții optime,pe bază de deplină egalitate și în vederea realizării unei reale păci sociale se impune recunoașterea, la nivel de principiu, a mecanismului tripartite(sindicate-patronate-Guvern) în luarea deciziilor esențiale ce privesc raporturile de muncă.

În acest sens, în art.11 alin. 1 lit. p din Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului, se referă la obligația de a-și respecta îndatoririle când sunt solicitate de organismele sociale interesate.

Tripartismul este un principiu care se aplică atât la scară națională,cât și la scară internatională. La nivel național este important pentru a asigura pacea socială și pentru buna sa funcționare, de asemenea este necesară existența sa și la nivel international, pentru că Uniunea Europeană realizează un dialog între partenerii sociali și între fiecare stat membru pentru a fi asigurată pacea socială.

Parteneriatul social a fost legiferat pentru prima dată în Europa, în special sub forma Consiliului Economic și Social, fapt ce a jucat un rol deosebit de important la depășirea, într-un climat de pace socială, a perioadelor de criză în țări precum: Franța, Italia, Belgia, Olanda. Ulterior, acest sistem a fost și de alte state, cum ar fi: Australia, Japonia. Scopul principal al parteneriatului social constă în efectuarea unor măsuri comune și concrete ale părților,menite să asigure protecția socială a salariaților.

Esența parteneriatului social reprezintă concentrarea eforturilor partenerilor sociali în scopul depășirii crizei și a stabilizării situației social-economice.

În prima formă a Tratatului de la Roma, partenerii sociali aveau un rol, mai degrabă, discret în cadrul Comitetului economic și social. În art. 118 se faceau referiri aluzive la dreptul sindical și la negocierea colectivă între angajați și angajatori ca obiect al colaborării statelor member în material politicii sociale. În present însă, partenerii sociali au devenit un element deosebit de important în politica socială comunitară și dialogul social devine posibil, pe de o parte, datorită partenerilor socialis, iar pe de altă parte, grație acțiunilor Comisiei.

Prin parteneriat social se înțelege colaborarea între patronat și sindicate, cu scopul de a rezolva problemele economice și sociale.

În România, intervenția partenerilor sociali la nivel macroeconomic și social se traduce prin următoarele măsuri:

Obligarea consultării prealabile de către Guvern a reprezentanților partenerilor sociali cu privire la proiectele unor acte normative ce privesc raporturile de muncă; în acest spirit, și Codul Muncii a fost elaborat cu consultarea organizațiilor sindicale și patronale ( în deosebi a organizațiilor din prima categorie );

Crearea unor mecanisme speciale cu participarea reprezentanților, salariaților și patronatului, de regulă, sub forma unor comisii de tip consultative, ori a unor organisme de cogestiune în diverse domenii au un impact social major.

Domeniile de acțiune ale partenerilor sociali sunt:

Negocierea și încheierea contractelor colective de muncă;

Informarea și consultarea ( părțile se vor informa și consulta reciproc pentru a avea o bună desfășurare a relațiilor de muncă);

Formularea de avize la proiecte de legi, ordonanțe și hotarâri ale Guvernului;

Propunerea asistenților judiciary ce formează completele competente să soluționeze conflictele de muncă;

Participarea la activitatea unor organisme ce prestează servicii publice.

2.2 Organisme tripartite consultative

Sediul materiei îl reprezintă at. 213 din Codul muncii și art. 120-126 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Organismele tripartite consultative sunt:

Consiliul Național Tripartit pentru Dialogul Social;

Consiliul Economic și Social;

Comisiile de dialog social la nivelul administrației publice centrale și la nivelul teritorial.

Conform art. 121 din Legea dialogului social nr. 62/2011 comisiile de dialog social care au caracter consultativ au în vedere următoarele :

asigurarea păcii și stabilitășii sociale între organizațiile patronale, administrație și organizațiile sindicale, acestea din urmă informându-se reciproc și permanent asupra problemelor care sunt de interesul administrației sau al partenerilor sociali;

consultarea obligatorie în legatură cu orice initiative legislative ce au caracter economico-social;

partenerii sociali ai comisiilor vor discuta și alte probleme ce au legatură cu activitatea administrației publice centrale sau județene sau a Municipiului București.

Comisiile de dialog social organizate la nivelul ministerelor și instituțiilor publice se întrunesc trimestial sau ori de câte ori se consideră că este cazul. Din aceste comisii fac parte :

reprezentanții ministerelor sau ai instituțiilor publice, desemnați prin ordinul ministrului, respectiv de conducătorul instituției publice;

reprezentanții numiți de confederațiile patronale;

reprezentanții numiți de confederațiile sindicale.

Din comisiile de dialog social organizate la nivel teritorial fac parte:

prefectul, reprezentanții acestuia și ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

președintele consiliului județean;

primarul general pentru Municipiul București;

un reprezentant al confederanției sindicale;

un reprezentant al confederației patronale.

2.2.1 Consiliul Național Tripartit pentru Dialogul Social

Consiliul Național Tripartit pentru Dialogul social este un organism consultativ si potrivit art. 75 din Legea dialogului social are scopul de a promova practicile din acest domeniu până la cel mai înalt nivel.

Acest Consiliu este compus din :

președinții confederațiilor sindicale și patronale representative la nivel national;

reprezentanții Guvernului, cel puțin la nivel de secretar de stat din fiecare minister numit de primul-ministru, precum și alți membri conveniți cu partenerii sociali ;

potrivit art. 76 reprezentantul Băncii Naționale a României, Președintele Consiliului Economic și Social, precum și alți membri conveniți cu partenerii sociali.

Principalele atribuții ale Consiliului Național Tripartit, sunt urmatoarele:

asigurarea cadrului de consultare pentru stabilirea salariului minim garantat în plată;

dezbaterea și analiza proiectelor de programe și strategii elaborate la nivel guvernamental;

elaborarea și susținerea implementării strategiilor, programelor, metodologiilor și standardelor în domeniul dialogului social;

soluționarea pe calea dialogului tripartit a diferendelor de natură socială și economică;

negocierea și încheierea acordurilor și pactelor sociale, precum și a alor înțelegeri la nivel national și monitorizarea aplicării acestora;

analizarea și, după caz, aprobarea solicitărilor de extindere a aplicării contractelor colective de muncă la nivel sectorial pentru toate unitățile din sector;

alte atribuții convenite între părți (art.78).

2.2.2 Consiliul Economic și Social

Sediul materiei îl constituie art.212 alin. (1) din Codul muncii și art.82 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Consiliul Economic și Social este o ,,instituție publică de interes national, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului social la nivel national dintre organizațiile patronale, sindicate și reprezentanți ai societăților civile organizate,,.

Consiliul Economic și Social este o instituție de interes național întrucât are misiunea unui organ consultativ în stabilirea strategiilor și politicilor economice și sociale, în aplanarea stărilor conflictuale dintre partenerii sociali la nivel de ramură sau la nivel national, precum și în promovarea și dezvoltarea dialogului social și a solidarității sociale.

Curtea Constituțională a decis că între Consiliul Național Tripartit pentru Dialogul Social și Consiliul Economic și Social nu există probleme de competență, deoarece: ,,În timp ce primul este un organism consultativ la nivel național al partenerilor sociali…,cel de-al doilea este o instituție publică de interes national cu statut constitutional,ambele având atribuții clar delimitate,, prin lege. De aici nu rezultă probleme de suprapunere de competențe, astfel încât să atragă neconstituționalitatea.

Consiliul Economic și Social analizează situația economică și socială a țării și face propuneri Guvernului și Parlamentului privind:

restructurarea și dezvolatrea economiei naționale;

relațiile de muncă și politica salarială;

protecția socială și ocrotirea sănătății;

privatizarea, funcționarea și creșterea competitivității agenților economici;

învățământul, cercetarea și cultura;

politicile monetare, financiare, fiscal și de venituri.

Domeniile de competență ale Consiliului Economic și Social sunt următoarele:

politicile economice;

politicile financiare și fiscale;

relațiile de muncă, protecția socială și politicile salariale;

politicile în domeniul sănătății;

educația, cercetarea și cultura.

Atribuțiile Consiliului Economic și Social, definit prin art.86 din Legea nr.62/2011 ca fiind un organism consultativ pentru Parlamentul și Guvernul României, sunt următoarele:

avizează actele normative din domeniile de competență prevăzute la art. 83 alin. (2), inițiate de Guvern sau de Parlament, invitând inițiatorii la dezbaterea actelor normative;

elaborează, la solicitarea Guvernului, a Parlamentului sau din proprie initiativă, analize și studii privind realitățile economice și sociale;

semnalează Guvernului sau Parlamentului apariția unor fenomene economice și sociale care impun elaborarea unor noi acte normative;

urmărește îndeplinirea obligațiilor ce decurg din Convenția nr. 144/1976 a Organizației Internaționale a Muncii privitoare la consultările tipărite destinate să promoveze aplicarea normelor internationale ale muncii, adoptată la 2 iunie 1976 la Geneva, ratificată de România prin Legea nr.96/1992.

Pentru avizarea proiectelor de acte normative, inițiatorul actului trebuie să solicite Consiliului Economic și Social, în mod obligatoriu, avizul consulativ care va însoți proiectul de act normativ până la adoptare. În maxim 7 zile lucrătoare de la primirea solicitării, Consiliul Economic și Social trebuie să transmită avizul solicitantului. În cazul depășirii acestui termen, inițiatorul are dreptul de a transmite, fără aviz, proiectul spre adoptare.

În cazul în care avizul nu este solicitat corespunzător ,, duce la nulitatea actului administrativ, întrucât nu se respectă o cerință prevăzută de lege,,.

Consiliul Economic și Social este format din:

plen care la rândul său este alcătuit din 45 de membri ce poartă denumirea de parteneri sociali, dintre care 15 membri sunt numiți de confederațiile sindicale,alți 15 membri sunt numiți de confederațiile patronale și ceilalți 15 membri sunt numiți de către Guvern;

Dezbaterile în plen se desfășoară cu cel puțin 24 de persoane, dintre care fiecare partener social să aibă minimum 8 membri. Petru valabilitatea hotărârii este necesară majoritatea votului de cel puțin trei pătrimi din membrii prezenți.

birou executiv este format din președinte,3 vicepreședinți și câte un membru din fiecare parte componentă;

președinte (mandat de 4 ani) și vicepreședinți (mandate de câte un an);

comisiile de specialitate permenente;

secretarul general.

Membrii consiliului sunt desemnați pe o perioadă de 4 ani, însă mandatul lor poate fi reînnoit. Există și situații în care mandatul membrilor consiliului încetează mai devreme și anume în următoarele :

prin demisie;

în caz de deces;

în cazul revocării de către partenerul social care l-a numit;

când devine incompatibil, această situație apare atunci când nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de lege cum ar fi : vârstă,cetățenie,cazier);

dacă partenerul social care l-a numit își pierde reprezentativitatea la nivel national.

Consiliul Economic și Social are în componența sa două tipuri de comisii, și anume comisii de specialitate permanente sau temporare.

Comisiile de specialitate permanente sunt :

comisia pentru dezvoltare economică, competitivitate și mediu de afaceri;

comisia pentru incluziune socială și protective socială:

comisia pentru relațiile de muncă și politică salarială;

comisia pentru agricultură, dezvoltare rurală și protecția mediului;

comisia pentru educație,formare profesională,sănătate și cultură;

comisia pentru protecția consumatorului și concurență loială;

comisia pentru cooperație,profesii liberale și activități independente;

comisia pentru drepturi și libertăți cetățenești;

comisia pentru administrație publică și ordine publică.

Comisiile de specialitate temporare sunt constituite pentru a soluționa unele probleme ce apar în domeniile specifice de activitate, acestea sunt înființate prin regulamentul Consiliului.

Activitatea Consiliului Economic și Social în plan international a avut drept scop să integreze România în Uniunea Europeană.

Au fost făcute o serie de rapoarte elaborate de Ministerul Muncii,Solidarității Sociale,Familiei și Ministerului Integrării Europene care au făcut parte din conținutul următoarelor:

Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană;

Addendum-ul la Raportul asupra progreselor înregistrate la pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană;

Materialul suport al Subcomitetului 7- Dezvoltare regională, ocupare a forței de muncă și politica socială;

Programul economic de preaderare- contribuție în cadrul Cap.5 ,, Parteneriatul pentru dezvoltare și coeziune socială,, ;

Planul de măsuri privitoare pentru integrare europeană în perioada noiembrie 2004-decembrie 2005- partea a 3-a ,,Capacitatea de asumare a obligațiilor de membru,, , Cap.13- Politica socială și ocuparea forței de muncă;

Documentul de informații suplimentare al României;

Documentul suport al celui de-al 10-lea Comitet de Asociere UE-România.]

2.2.3 Comisiile de dialog social la nivelul administrației publice centrale și la nivelul teritorial

Potrivit art. 120 din Legea dialogului social nr. 62/2011, ,,în cadrul ministerelor și al altor instituții publice, prevăzute de lege, precum și la nivelul județelor și al municipiului București se constituie și vor funcționa comisii de dialog social, formate din reprezentanții administrației publice centrale și locale, reprezentanții patronatelor și ai organizațiilor sindicale, reprezentative la nivel național,, .

Comisiile de dialog social se organizează în cadrul ministerelor și instituțiilor publice,județene și al municipiului București, conform dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr.369/2009, privind constituirea și funcționarea comisiilor de dialog social la nivelul administrației publice central și la nivel teritorial. Potrivit acestei hotărâri în anexa 1 sunt enumerate ministerele și instituțiile publice organizate în astfel de comisii și anume :

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale;

Ministerul Justiției;

Ministerul Apărării Naționale;

Ministerul Administrației și internelor;

Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afacere;

Ministerul Mediului și Pădurilor;

Ministerul Finanțelor Publice;

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale;

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii;

Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului;

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național;

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului;

Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale;

Ministerul Sănătății;

Ministerul Afacerilor Externe;

Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice;

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Comisiile de dialog social la nivelul ministerelor și al instituțiilor publice sunt formate din :

reprezentanți ai ministerelor sau ai respectivelor instituții publice, numiți prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului instituției publice;

reprezentanți numiți de confederațiile sindicale, reprezentative la nivel national;

reprezentanți ai patronatului, numiți de confederațiile patronale reprezentative la nivel national.

Comisiile de dialog social la nivelul territorial sunt formate din :

prefect, reprezentanții acestuia și ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice central, numiți prin ordin de către prefect;

președintele consiliului județean sau, pentru municipiul București, primarul general;

câte un reprezentant numit de fiecare confederație sindicală reprezentativă la nivel național;

câte un reprezentant numit de fiecare confederație patronală reprezentativă la nivel național.

Președinții confederațiilor patronale și sindicale reprezentative la nivel național sunt membrii de drept ai comisiilor de dialog social constituite la nivelul administrației publice centrale și locale. Raportul de activitate al acestor comisii de dialog social, îmbracă forma scrisă (fiind emis și în format electronic), se trimite lunar către Ministerul Muncii,Familiei,Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și, în același timp, se transmite spre informare partenerilor sociali.

Comisiile de dialog social au caracter consultativ și activitatea lor are în vedere următoarele :

asigurarea unor relații de parteneriat social între administrație, organizațiile patronale și sindicate, permițându-le să se informeze reciproc și permanent asupra problemelor ce țin de domeniul de interes al administrației sau al partenerilor sociali, pentru a asigura pacea și stabilitatea socială;

consultarea obligatorie a partenerilor sociali asupra inițiativelor legislative sau de altă natură cu caracter economico-social;

alte probleme din sfera de activitate a administrației publice centrale sau din județe și din municipiul București asupra cărora partenerii sociali convin să discute.

2.3 Organisme tripartite de cogestiune

Organisme tripartite de cogestiune sunt:

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă;

Comisia Națională de Promovare a Ocupării Forței de Muncă;

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților;

Casa Națională de Asigurări de Sănătate;

Casa Națională de Pensii Publice;

2.3.1 Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă

Sediul materiei este reglementat de art.1 din Legea nr.202/2006, potrivit căruia Agenția Națională pentru Ocuparea forței de Muncă funcționează în principiul tripartitismului și este o instituție publică, cu caracter juridic, fiind subordonată Ministerului Muncii.

La rândul său, Agenția are mai multe unități sub autoritatea sa și anume:

agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene și a municipiului București, servicii publice deconcentrate;

centrele regionale de formare profesională a adulților;

Centrul Național de Formare Profesională a Personalului Propriu.

Principalele obiective pe care le are în vedere Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă sunt reglementate de art. 3 din Legea nr.202/2006 și anume:

stimularea ocupării forței de muncă și creșterea gradului de ocupare a forței de muncă;

creșterea incluziunii sociale;

asigurarea egalității de șanse pe piața internă a forței de muncă și combaterea oricăror forme de discriminare pe piața muncii;

prevenirea șomajului;

protecția persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru șomaj;

participarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă la serviciile de formare profesională;

facilitarea liberei circulații a lucrătorilor ân statele membre ale Uniunii Europene și în statele semnatare ale Acordului privind Spațiul Economic European , precum și în alte state cu care România a încheiat tratate, acorduri, convenții și înțelegeri;

sprijinirea cetățenilor români în vederea încadrării în muncă în statele cu care România nu are încheiate acorduri bilaterale în domeniul forței de muncă.

Atribuțiile Agenției Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă sunt în strânsă legătură cu obiectivele și astfel pentru realizarea acestora din urmă, Agenția efectuează potrivit art.6 următoarele:

asigură implementarea politicilor deocupare a forței de muncă elaborate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice pentru alinierea la Strategia europeană de ocupare a forței de muncă;

asigură implementarea programelor destinate dezvoltării resurselor umane, finanțate din fonduri europene;

asigură implementarea programelor având ca obiectiv stimularea ocupării forței de muncă, finanțate din alte fonduri;

urmărește și asigură aplicarea unitară a legislației din domeniul său de competență;

organizează, furnizează și finanțează servicii de prevenire a șomajului și de stimulare a ocupării forței de muncă, în concordanță cu strategiile și politicile de ocupare a forței de muncă și cu tendințele care se manifestă pe piața internă a forței de muncă;

organizează și prestează, gratuity sau contra cost, servicii de formare profesională pentru persoanele neîncadrate în muncă și pentru alte categorii de beneficiari prevăzute de lege;

consiliază și orientează persoanele în căutarea unui loc de muncă și mediază între acestea și angajatori;

elaborează, implementează și cofinanțează programe de activitate proprii privind ocuparea și formarea profesională a forței de muncă, precum și acțiuni specifice domeniului său de activitate, pe baza politicilor și strategiilor elaborate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice;

fundamentează și propune Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice proiectul bugetului asigurărilor pentru șomaj;

administrează bugetul asigurărilor pentru șomaj și prezintă Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice raportul său de execuție bugetară;

propune Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice proiecte de acte normative în domeniul ocupării, formării profesionale și al protecției sociale a persoanelor neîncadrate în muncă;

organizează și asigură servicii de stabilire, plată și evidență a drepturilor bănești ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj;

acreditează furnizorii de servicii specializate pentru stimularea ocupării forței de muncă;

elaborează, finanțează și/sau coordonează studii, rapoarte și analize, bilanțul de ocupare pentru evaluarea efectelor măsurilor privind forța de muncă și fundamentează politicilor și programelor în domeniul său de activitate;

calculează și face publici indicatorii statistici privind piața forței de muncă;

administrează încasarea veniturilor și realizează executarea silită a creanțelor aflate în administrearea sa;

editează materialele informative în domeniul său de activitate;

promovează, în colaborare cu celelalte instituții competente, măsuri de asigurare și protejare a drepturilor și libertăților cetățenilor români care lucrează în străinătate;

asigură servicii de informare și consiliere a persoanelor care doresc să presteze muncă în statele membre ale Uniunii Europene și în statele cu care România a încheiat tratate, acorduri, convenții și înțelegeri;

asigură acordarea prestațiilor de șomaj stabilite în statele membre ale Uniunii Europene și în statele semnatare ale Acordului privind Spațiul Economic European;

colaborează cu serviciile publice de ocupare din cadrul rețelei Serviciilor Europene de Ocupare a Forței de Muncă (EURES);

colaborează cu celelalte instituții competente, în vederea asigurării posibilității cetățenilor străini de a se încadra în muncă în România.

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă este condusă de consiliul de administrație potrivit art. 12 din Legea 202/2006 format din:

5 membri reprezentanți ai Guvernului, numiți de primul-ministru;

5 membri, numiți de confederațiile sindicale;

5 membri, numiți de confederațiile patronale.

Mandatul acestora este de 4 ani, dar poate fi reînnoit.

Agențiile teritoriale sunt conduse de directori executivi și sunt formate din 15 membri:

5 membri reprezentanți ai autorităților publice locale și ai serviciilor deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, numiți de prefect, cu consultarea agențiilr teritoriale;

5 membri, numiți de confederațiile sindicale;

5 membri, numiți de confederațiile patronale.

Centrele regionale sunt conduse de directori executivi adjuncți și sunt formate din :

câte un reprezentant al fiecărei agenții teritoriale, numit de directorul executiv;

un reprezentant al agenției pentru dezvoltare regională, din regiunea aerentă localității, numit de conducătorul acesteia;

un membru stabilit prin negocieri la nivel teritorial între confederațiile sindicale;

un membru stabilit prin negocieri la nivel teritorial între confederațiile patronale.

2.3.2 Comisia Națională de Promovare a Ocupării Forței de Muncă

Comisia Națională de Promovare a Ocupării Forței de Muncă este reglementată de art.105 din Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, precum și de Regulamentul de organizare și funcționare a sa, elaborat de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.

Conform acestor reglementări Comisia Națională de Promovare a Ocupării Forței de Muncă este alcatuită din reprezentanți ai ministerelor, reprezentanți ai agențiilor și departamentelor din subordinea Guvernului sau autonome, la nivel de secretar de stat și din președinții organizațiilor patronale și sindicale reprezentative la nivel național. Președintele acestei comisii este Ministrul Muncii, Familiei, Protecției Sociale, alături va avea 2 vicepreședinți desemnați de organizațiile patronale și sindicale.

Calitatea de membru al comisiei încetează doar în următoarele situații:

în caz de revocare de către cel care l-a propus sau l-a numit;

în caz de demisie;

în caz de deces.

Comisia Națională de Ocupare se întrunește trimestrial sau ori de câte ori este nevoie, la solicitarea Președintelui sau a cel puțin o treime din numărul membrilor săi.

Atribuțiile principale ale Comisiei sunt prevăzute de art.10 din Regulament și sunt următoarele:

urmărește elaborarea, implementarea și monitorizarea Planului național de acțiune pentru ocuparea forței de muncă;

analizează obiectivele și măsurile propuse pentru a fi introduse în plan;

dezbate forma finală a planului, ce va fi supusă spre aprobare în Guvern;

supune atenției Guvernului strategii și politici pentru creșterea nivelului și calității ocupării forței de muncă, în corelație cu programele de dezvoltare economică și socială;

propune direcții dezvoltării resurselor umane la nivel național, în profil de ramură și teritorial;

propune măsuri pentru amornizarea programelor de dezvoltare a resurselor umane finanțate din fonduri publice sau din alte surse;

face propuneri pentru elaborarea unor acte normative privind ocuparea forței de muncă și de îmbunătățire a legislației în acest domeniu;

pe baza tendințelor dezvoltării eonomice și sociale și a evoluțiilor pe piața muncii, face propuneri pentru inițierea unor măsuri proactive de combatere a șomajului prin politici fiscale, politici educaționale, ajustări structurale și reconversie profesională.

2.3.3 Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților

Sediul materiei este reglementat de Legea nr.132/1999 și conform acesteia, Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților are un caracter administrativ autonom, având personalitate juridică, cu rol consultativ în fundamentarea și promovarea strategiilor și politicilor în formarea profesională a adulților.

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților este alcătuit din 15 membri împărțiți pe 3 categorii și anume :

5 membri desemnați de primul-ministru;

5 membri numiți de organizațiile patronale, reprezentative la nivel național;

5 membri numiți de organizațiile sindicale, reprezentative la nivel național.

Pentru a deveni membru al Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților, persoanele interesate trebuie sa îndeplinească o serie de condiții și anume:

să aibă cetățenie română și domiciliul în România;

să aibă capacitate de exercițiu;

să nu fi avut condamnări pentru infracțiuni săvârșite cu intenție.

Mandatul este pe o perioadă de 4 ani, putând fi reînnoit după terminarea acestuia.

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților se întrunește lunar sau ori de câte ori este necesar, la cererea președintelui sau cel puțin a două treimi din numarul membrilor săi și potrivit Legii nr.132/1999 are următoarele atribuții:

avizează proiectele de acte normative care au ca obiect formarea profesională a adulților;

colaborează în scopul realizării obiectului său de activitate cu ministere și alte organisme de specialitate ale administrației publice centrale, cu autorități administrative autonome, cu organizații neguvernamentale naționale și internaționale, cu furnizorii de formare profesională și cu alte instituții publice;

participă la proiecte și programe naționale și internaționale în domeniul formării profesionale a adulților;

participă la elaborarea criteriilor și procedurilor de evaluare a furnizorilor de formare profesională a adulților, a regulamentelor, metodologiilor și instrucțiunilor de lucru pentru comisiile de autorizare a furnizorilor de formare profesională a adulților, secretariatele tehnice ale acestora și pentru comisiile de examinare;

stabilește tarifele pentru serviciile de asistență tehnică pentru elaborarea, verificarea și aprobarea standardelor ocupaționale și a serviciilor de formare, evaluare, asistență tehnică și autorizare a centrelor de evaluare a competențelor profesionale;

întocmește și actualizează Registrul național al furnizorilor autorizați de formare profesională a adulților;

elaborează criterii specifice și proceduri unitare privind realizarea și utilizarea standardelor ocupaționale;

aprobă noi standarde ocupaționale și le actualizează pe cele existente, conform evoluțiilor pe piața muncii;

elaborează metodologia de evaluare și certificarea a competențelor profesionale a adulților pe baza standardelor ocupaționale, care va fi aprobată prin ordin comun al ministrului muncii, familiei și egalității de șanse al ministrului educației și cercetării și tineretului;

tipărește și gestionează certificatele de competență profesională, eliberate de centrele de evaluare autorizate persoanelor care solicită să fie evaluate;

autorizează centrele de evaluare a competențelor profesionale și certifică evaluatorii de competențe profesionale;

dezvoltă bănci de date care includ standarde ocupaționale, centrele de evaluare autorizate și certificatele de competență profesionale;

efectuarea activității de pregătire, transfer de cunoștințe și asistență tehnică în domeniul său de activitate.

Comitetele sectoriale sunt instituții de dialog social de utilitate publică, cu personalitate juridică, organizate la nivelul ramurilor de activitate. Pentru înființarea unui comitet sectorial este necesar acordul de asociere cel puțin două organizații, una patronală și una sindicală, de tip federativ și reprezentative la nivelul aceleiași ramuri pentru care se înființează respectivul comitet.

Atribuțiile comitetelor sectoriale sunt:

participă la elaborarea strategiilor naționale și sectoriale în domeniul formării profesionale;

participă la dezvoltarea cadrului normativ privind formarea, evaluarea și certificarea competențelor;

susțin promovarea sistemului de formare și evaluare pe bază de competențe;

participă la dezvoltarea și actualizarea, sub coordonarea Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților, a calificărilor aferente sectoarelor din care fac parte;

validează calificările și standardele asociate calificărilor, cu excepția celor dobândite prin învățământul superior;

recomandă specialiști pe domenii ocupaționale pentru realizarea analizei ocupaționale, pentru definirea competențelor și calificărilor și pentru elaborarea și validarea standardelor ocupaționale, pentru verificarea și validarea standardelor de pregătire profesională, precum și pentru evaluarea și certificarea pe bază de standarde și avizează lucrările efectuate de aceștia;

încurajează și stimulează participarea organizațiilor și persoanelor la formarea profesională continuă și la învățământul profesional și tehnic;

colaborează, în scopul realizării obiectului sau de activitate, cu ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, cu autorități administrative autonome, cu organizații neguvernamentale naționale și internaționale, cu furnizorii de formare profesională și cu alte instituții publice;

oferă partenerilor sociali consultanță în domeniul ocupării și formării profesionale a forței de muncă;

realizează analize ocupaționale și studii cu privire la cererea de forță de muncă pentru ramura reprezentată;

acorda aviz consultativ solicitanților în vederea actualizării Clasificării ocupațiilor din România;

propun furnizorilor de formare profesională calificările și competențele asociate acestora, precum și corelarea calificărilor cu ocupațiile care pot fi practicate;

stabilesc prin statutul propriu alte activități în interesul ramurii de activitate pe care o reprezintă.

2.3.4 Casa Națională De Asigurări de Sănătate

Casa Națională De Asigurări de Sănătate este reglementată prin Legea nr. 95/2006 care privește reformele din domeniul sănătății. Tot prin această lege sunt reglementate și casele teritoriale care au scopul de a gestiona și administra sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Casa Națională De Asigurări de Sănătate este condusă de:

Adunarea reprezentanților formată din 10 membri, dintre care 5 membri sunt numiți de organizațiile sindicale și 5 membri de organizațiile patronale, durata mandatului acestora fiind de 4 ani;

Consiliul de administrație, format din 17 membri aleși pe o perioadă de 4 ani, dintre care 5 membri sunt reprezentanți ai statului, 5 membri sunt desemnați de confederația sindicală și alți 5 membri de cea patronală, iar 2 membri sunt desemnați de primul-ministru;

Președintele;

2 vicepreședinți;

Comitetul director;

Directorul general.

În art. 270 alin.(1) din Legea nr.95/2006 sunt prevăzute atribuțiile Casei Naționale De Asigurări de Sănătate, amintim câteva dintre acestea și anume:

gestionează fondul prin președintele său, împreună cu casele de asigurări;

elaborează, implementează și gestioneză procedurile și formularele unitare, avizate de Ministerul Sănătății, pentru administrarea sistemului de asigurări sociale de sănătate;

elaborează și publică raportul anual și planul de activitate pentru anul următor, cu avizul conform al Ministerului Sănătății;

îndrumă metodologic și controlează modul de aplicare a dispozițiilor legale de către casele de asigurări;

răspunde pentru activitățile proprii sistemului de asigurări sociale de sănătate în fata Guvernului, a ministrului sănătății și a asiguraților;

elaborează proiectul contractului-cadru, care se prezintă de către Ministerul Sănătății Publice spre aprobare Guvernului;

participă anual la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără contribuție personală, pe baza prescripțiilor medicale, pentru persoanele asigurate;

administrează și întreține bunurile imobile și baza materială din patrimoniu, în condițiile legii;

acordă gratuit informații, consultanță și asistență în domeniul asigurărilor sociale de sănătate persoanelor asigurate, angajatorilor și furnizorilor de servicii medicale;

asigură logistica și baza materială necesare activității de pregătire și formare profesională a personalului, din cheltuielile de administrare a fondului;

Atribuțiile caselor teritoriale sunt reglementate de art. 271,dintre acestea amintim câteva și anume :

să colecteze contribuțiile la fond pentru persoanele fizice;

să administreze bugetele proprii;

să înregistreze, să actualizeze datele referitoare la asigurați și să le comunice Casei Naționale de Asigurări de Sănătate;

să elaboreze și să publice raportul anual și planul de activitate pentru anul următor;

să utilizeze toate demersurile legale pentru a optimiza colectarea contribuțiilor și recuperarea creanțelor restante la contribuții pentru fond;

să furnizeze gratuit informații, consultanță, asistență în problemele asigurărilor sociale de sănătate și ale serviciilor medicale persoanelor asigurate, angajatorilor și furnizorilor de servicii medicale;

să asigure, în calitate de instituții competente, activitățile de aplicare a documentelor internaționale cu prevederi în domeniul sănătății încheiate de România cu alte state, inclusiv cele privind rambursarea cheltuielilor ocazionate de acordarea serviciilor medicale și a altor prestații, în condițiile respectivelor documente international.

2.3.5 Casa Națională de Pensii Publice

Casa Națională de Pensii Publice este o instituție publică autonomă de interes național, care are personalitate juridică și este reglementată de Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Casa Națională de Pensii Publice este condusă de către:

un președinte desemnat pe o perioadă de 5 ani;

consiliul de administrație care este alcătuit din 23 membri, durata mandatului fiind de 4 ani;

5 reprezentanți ai Guvernului, numiți de ministru muncii, familiei și protecției sociale;

5 reprezentanți ai sindicatelor;

5 reprezentanți ai patronatelor;

3 reprezentanți ai caselor de pensii sectoriale;

4 reprezentanți ai pensionarilor, numiți de organizațiile naționale ale pensionarilor.

Conform art.138, Casa Națională de Pensii Publice are următoarele atribuții:

îndrumă și controlează modul de aplicare a dispozițiilor legale de către casele teritoriale de pensii;

furnizează datele necesare pentru fundamentarea și elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat;

prezintă Guvernului și partenerilor sociali rapoarte cu privire la modul de administrare a bugetului asigurărilor sociale de stat;

îndrumă metodologic casele de pensii sectoriale;

stabilește, în cooperare cu casele de pensii sectoriale, modalitatea tehnică de evidență a contribuabililor la sistemul public de pensii, a drepturilor și obligațiilor de asigurări sociale, precum și a modului de colaborare cu Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date;

publică anual raportul de activitate;

organizează cooperarea cu instituții similare din alte țări, în vederea coordonării prestațiilor de asigurări sociale din domeniul propriu de competență, pentru lucrãtorii migranți;

colectează și virează contribuțiile de asigurări sociale și alte tipuri de contribuții, potrivit dispozițiilor legale în vigoare;

urmărește încasarea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat, organizează, îndrumă și controleazã activitatea privind executarea creanțelor bugetare, potrivit dispozițiilor legale în vigoare;

ia măsuri, în condițiile legii, pentru dezvoltarea și administrarea eficientã a patrimoniului sistemului public de pensii, precum și pentru asigurarea integritãții acestuia;

ia măsuri, în condițiile legii, pentru protecția fondurilor de asigurări sociale;

asigură evidența la nivel național a tuturor contribuabililor la sistemul public de pensii;

asigură evidența drepturilor și obligațiilor de asigurãri sociale la nivel național, pe baza codului numeric personal;

certifică, la termenele stabilite prin decizie a președintelui CNPP, stagiul de cotizare și punctajul pentru fiecare asigurat;

controlează activitatea de expertizã medicală și recuperare a capacității de muncă;

aplică prevederile convențiilor internaționale de asigurări sociale, la care România este parte, precum și ansamblul reglementărilor comunitare și dezvoltă relații cu organisme similare în domeniul asigurărilor sociale din alte țări, în limita competențelor prevăzute de lege;

organizează selecția, pregătirea și perfecționarea profesională a personalului din domeniul asigurărilor sociale;

asigură introducerea, extinderea, întreținerea și protecția sistemelor automate de calcul și de evidență;

asigură reprezentarea în fața instanțelor judecătorești în litigiile în care este parte ca urmare a aplicării dispozițiilor prezentei legi;

organizează activitatea privind stabilirea și plata contribuțiilor pentru fondurile de pensii administrate privat, conform dispozițiilor legale în vigoare;

asigură exportul în strãinătate al prestațiilor stabilite potrivit reglementãrilor legale în domeniu;

îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin dispoziții legale.

Casa Națională de Pensii Publice pe lângă faptul că administrează sistemul public de pensii, conform art.67 din Legea nr.346/2002 aceasta mai are și rolul de gestiona, coordona și controla întreaga activitate de asigurare pentru accidentele de muncă și boli profesionale.

În cadrul acestei activități, conducerea este asigurată de :

– președintele Casei Naționale de Pensii Publice;

– un consilul desemnat pe o perioadă de 4 ani și este format din :

3 membri reprezentanți ai Guvernului;

3 reprezentanți ai salariaților;

3 reprezentanți ai patronilor.

Atribuțiile Casei Naționale de Pensii Publice în activitatea asigurării pentru accidentele de muncă și boli profesionele sunt reglementate de Legea nr. 346/2002 art. 68, acestea sunt:

coordonează și controlează activitatea în acest domeniu, desfășurată de casele teritoriale de pensii;

poate cofinanța programe în proiecte de prevenire a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale;

aplică măsuri pentru îmbunătățirea serviciilor și prestațiilor de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale;

elaborează criteriile și metodologia care stau la baza calculului contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale;

îndrumă și controlează activitatea de prevenire a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale;

controlează modul de acordare a prestațiilor și serviciilor de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, prevăzute de prezenta lege;

controlează modul de acordare a majorărilor sau reducerilor contribuției pentru stimularea activității de prevenire;

poate organiza la nivel național, la propunerea caselor teritoriale de pensii, activitatea de recuperare funcțională, protezare, reorientare și reconversie, în vederea reintegrării profesionale pentru persoanele care au suferit accidente de muncă și boli profesionale;

organizează evidența cazurilor asigurate, precum și a costurilor de asigurare la nivel național;

emite și retrage autorizația de funcționare a asociațiilor profesionale de asigurare;

poate finanța la nivel național studii de cercetare aplicativă în vederea elaborării de soluții, dispozitive și metode de prevenire a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale;

poate organiza instruirea, formarea și perfecționarea personalului din domeniul asigurării pentru accidente de muncă și boli profesionale;

face propuneri privind cheltuielile ce se finanțează din veniturile provenite din contribuțiile de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale;

urmărește execuția veniturilor și cheltuielilor activității de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale și prezintă ministrului muncii, familiei și protecției sociale rapoarte trimestriale și anuale privind execuția bugetară;

coordonează activitatea de management al securității și sănătății în muncă.

CAPITOLUL III

SINDICATELE

3.1 Noțiune și cadru legal

Din punct de vedere etimologic termenul de sindicat provine din latina veche uzuală, respective din termenul ,,sindiz,, care la rândul său provine de la grecescul ,,sundikos,, care are semnificația de reprezentant în justiție al unei comunități, respectiv avocat al acesteia.

În România , dreptul de asociere a fost recunoscut pentru prima dată prin art.27 din Constituția adoptată în anul 1866 în Vechiul Regat și prin alte legiuiri în Bucovina (1867) și Transilvania (1873), dar în fapt, aceste drepturi au fost menționate mai mult demonstrativ, întrucât mișcarea sindicală la noi nu putea cunoaște o expansiune similară țărilor occidentale din moment ce industria nu a marcat o dezvoltare substanțială care să fie însoțită de o creștere corespunzătoare a muncitorimii.

Anterior anului 1990, potrivit caracteristicilor orânduirii sociale din acea perioadă, sindicatele integrate sistemului social-politic, nu dispuneau de independență reală, erau conduse de partidul unic, nu constituiau un autentic partener social, nu realizau, în realitate, obiectivul promovării intereselor salariaților, al apărării drepturilor lor.

O analiză a activității sindicale în perioada anterioară anului 1990 scoate în evidență și o serie de aspecte pozitive și anume sindicatele:

se ocupau direct de problemele sociale majore, având la dispoziție baza materială proprie;

organizau casele de ajutor reciproc pentru salariați;

au constituit un cadru legal unde se formulau critici, la adresa politicii sociale.

Astăzi conform art. 9 din Constituție ,,sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale se constituie și își desfășoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor,, .

Potrivit art. 214 alin (1) din Codul Muncii ,,sindicatele, federațiile și confederațiile sindicale, denumite în continuare organizațiile sindicale sunt constituite de către salariați pe baza dreptului de liberă asociere, în scopul promovării intereselor lor profesionale, economice și sociale, precum și a apărării drepturilor individuale și colective ale acestora prevăzute în contractele colective și individuale de muncă sau în acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu, precum și în legislația națională, în pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte,, .

Iar conform art. 2 din Legea dialogului social nr. 62/2011 sindicatele sunt independente față de autoritățile publice, partidele publice și față de patronate.

Ansamblul normelor juridice care reglementează organizarea și funcționarea sindicatelor, rolul lor în cadrul societății, îndeosebi în raporturile cu relațiile patronale și cu autoritățile publice, constituie dreptul sindical.

Dreptul sindical apare ca o subramură a dreptului muncii, fără a fi deci o ramură distinctă de drept. Dreptul muncii se ocupă în principal, de rolul sindicatelor cu privire la raporturile individuale și colective de muncă, la apărarea drepturilor și promovarea intereselor salariaților/angajaților.

La nivel internațional sindicatele își au cadrul legal reglementat în următoarele documente:

Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de O.N.U în 1948;

Convenția nr.87 din 1948 a O.M.I asupra libertății sindicale și protecției dreptului sindical;

Convenția europeană a drepturilor omului din 1950;

Carta Socială Europeană din1961, revizuită în 1996;

Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, adoptat de O.N.U în 1966;

Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat de O.N.U în 1966;

Convenția americană relativă la drepturile omului din 1969;

Carta africană a drepturilor omului și popoarelor din 1981;

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 2003 art. 12 alin (1).

3.2 Trăsături ale sindicatelor

Există mai multe tipuri de sindicate și anume:

sindicalismul pe profesie (meserie), care are ca obiectiv apărarea intereselor unei anumite calificări cum ar fi : croitori, strungari, mineri;

sindicalismul pe întreprindere, care a apărut și s-a dezvoltat în unități fără prea mare importanță;

sindicalismul pe ramură, constituie forma de organizare centralizată a sindicatelor ca alternativă la sindicatele pe meserii;

sindicalismul general, a apărut în întreprinderi de gaz, atrăgând mai apoi lucrători din toate întreprinderile.

Sindicatele se caracterizează prin următoarele trăsături:

Sunt rezultatul unei libere asocieri de persoane, consacrat de Constituție, după criteriul locului de muncă. Acest drept face parte din categoria drepturilor fundamentale ale omului și este reglementat de art.40 alin (1) conform căruia ,,cetățenii se pot asocia liberi în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere,,;

Au natură profesională,iar nu politică;

Funcționează în baza statutelor proprii, aprobate potrivit legii și Constituției.

Conform art.5 din Legea nr.62/2011, constituirea, organizarea, funcționarea, reorganizarea și încetarea activității unei organizații sindicale, se reglementează cu respectarea legii, prin statutul adoptat de membrii săi.

Apară drepturile și interesele profesionale, economice și sociale ale angajaților;

Sunt persoane juridice de drept privat, care prin activitatea lor soluționează totuși și probleme de interes public.

3.3 Principii

3.3.1 Libertatea sindicală

Libertatea sindicală cuprinde dreptul la asociere prin care fiecare persoană are dreptul de a alege dacă vrea să facă parte sau nu ori să se retragă dintr-un sindicat, însă ea are un conținut mai complex manifestându-se pe plan individual și pe plan colectiv.

Libertatea sindicală individuală privește pe fiecare persoană, presupunând câteva drepturi și anume:

dreptul fiecărei persoane de a constitui un sindicat sau de a adera la un sindicat deja constituit, dacă are calitatea și capacitatea juridică cerută de lege;

dreptul fiecărei persoane de a nu constitui sau de a nu adera la niciun sindicat;

dreptul fiecărui membru de a se retrage din sindicat;

dreptul fiecărui membru de a fi ales la conducerea sindicatului;

dreptul fiecărui fost membru de a se constitui într-un alt sindicat;

dreptul fiecărui membru de a dispune de libertate sindicală;

dreptul fiecărui membru de a desfășura orice activitate sindicală.

Libertatea sindicală colectivă se referă la sindicatul de bază până la confederațiile naționale ca persoană juridică distinctă și la sindicatele ca persoană juridică în întregul lor.

Libertatea sindicală colectivă presupune câteva drepturi și anume:

dreptul fiecărui sindicat de a asocia și de a se constitui în federații, confederații sau uniuni sindicale;

dreptul fiecârui sindicat de a nu se asocia și de a nu se constitui în federații, confederații sau uniuni sindicale;

dreptul fiecărui sindicat de a-și elabora programele de acțiuni;

dreptul fiecărui sindicat de a-și alege reprezentanții sau liderii;

dreptul fiecărui sindicat de a-și elabora propriile statute;

dreptul fiecărui sindicat de a-și stabili propria democrație sindicală.

3.3.2 Pluralismul sindical. Reprezentativitatea organizațiilor sindicale

Acest principiu presupune posibilitatea de a se constitui mai multe organizații sindicale la nivelul aceleiași unități sau în aceeași categorie în care își desfășoară activitatea.

Conform art.51 din Legea nr.62/2011 a dialogului social organizațiile sindicale pentru a fi reprezentative la nivel național, la nivel de sector de activitate , la nivel de unitate, trebuie să întrunească cumulativ mai multe condiții:

la nivel național :

au statut de confederație sindicală;

au independență patrimonială și organizatorică;

au cel puțin 5% membri din numărul angajaților din economia naținală;

au structuri teritoriale în jumătate plus unu din județele din România, inclusiv municipiul București;

la nivel de sector de activitate sau grup de unități:

au statut de federație sindicală;

au independență organizatorică și patrimonială;

componentele organizației cumulează cel puțin 7% din numărul angajaților din sectorul de activitate sau grupul de unități respectiv;

la nivel de unitate:

au statut de sindicat;

au independență patrimonială și organizatorică;

numărul membrilor este cel puțin jumătate din numărul angajaților la nivel de unitate.

3.3.3 Independența sindicatelor

Acest principiu are rolul de a se manifesta față de partidele politice, față de organele statului, cât și față de organizațiile patronale.

În susținerea acestui principiu vine Legea nr.62/2011 care stabilește următoarele:

conform art.7 alin. (2) este interzisă intervenția autorităților publice , a angajatorilor și a organizațiilor acestora de a limita sau a întrerupe exercitarea drepturilor organizațiilor sindicale;

potrivit art.40 alin. (1) autoritățile publice sau patronatele prin actele lor de dispoziție nu pot dizolva sau suspenda activitatea organizațiilor sindicale.

3.4 Constituirea organizațiilor sindicale

Constituirea organizațiilor sindicale se face prin elaborarea proiectului de statut, aprobarea acestuia în adunarea generală a membrilor fondatori și înscrierea la judecătorie care are drept scop dobândirea personalității juridice .

3.4.1 Statutul

Potrivit art. 5 din Legea dialogului social nr.62/2011 , constituirea, organizarea, funcționarea, încetarea și reorganizarea activității organizației sindicale se reglementează prin statutul adoptat de membrii fondatori, în condițiile legii.

Statutele organizațiilor sindicale trebuie să conțină potrivit art. 6 din lege:

scopul constituirii, denumirea și sediul organizației sindicale;

modul de dobândire și încetarea calității de membru al organizației sindicale;

drepturile și obligațiile membrilor;

organele de conducere, denumirea, modul de alegere și de revocare, durata mandatelor și atribuțiilor acestora;

condițiile și normele de deliberare pentru modificarea statutului și de adoptare a hotărârilor;

mărimea și compunerea patrimoniului inițial;

divizarea, dizolvarea organizației sindicale, transmiterea ori lichidarea patrimoniului.

Dreptul cetățenilor de a se asocia liber în sindicate, deși unul fundamental, social, politic, nu este însă un drept absolut;el „ se exercită prin participare la constituirea ascociațiilor sau prin aderare la asociații existente. Însăși prevederile constituționale stabilesc anumite limite ale dreptului de asociere, care privesc 3 aspecte: a) scopurile și activitatea; b) membrii; c) caracterul asociației , rezultând din modul său de constituire. Legea poate institui anumite condiții obligatorii privind constituirea și desfășurarea activității asociaților .”

3.4.2 Conducerea organizațiilor sindicale

Potrivit art. 8 din Legea dialogului social nr.62/2011, în conducerea organizațiilor sindicale pot fi alese :

persoanele care au capacitate de exercițiu deplină (au împlinit 18 ani);

persoanele care nu execută pedeapsa compolementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesiune de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii.

Nu este necesar ca persoanele alese în conducerea organizației sindicale să fie salariați în unitatea respectivă. Aceștia vor fi protejați de lege împotriva constrângerilor, limitării exercitării funcțiilor sau a oricăror forme de condiționare.

Denumirea organelor de conducere, durata mandatului, atribuțiile reprezentanților, modul de alegere și de revocare a acestora, vor fi stabilite prin statut.

3.5 Categorii de persoane care au dreptul sau nu au dreptul de a se constitui și/sau a adera în sindicate

3.5.1 Categorii de persoanele care au dreptul de a se organiza în sindicate:

salariații;

funcționarii publici ;

funcționarii publici cu statut special:

polițiștii;

managerii publici;

funționarii publici din Administrația Națională a Penitenciarelor;

personalul vamal;

funcționarii publici parlamentari;

membrii cooperatori (societăți cooperative meșteșugărești, de consum, de transport, agricole, etc.);

înalții funcționari publici:

secretarul general și secretarul general adjunct al Guvernului;

consilierii de stat;

prefecții;

subprefecții;

secretarii generali și adjuncții lor din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

secretarii generali din cadrul prefecturilor și cei ai județelor și municipiului București;

directorii generali din cadrul ministerelor și ai celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.

funcționarii publici de conducere:

secretarii municipiilor, ai sectoarelor municipiului București, ai orașelor și comunelor;

directorii generali adjuncți, directorii și adjuncții lor din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale ;

directorii executi și adjuncții lor ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale , precum și în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale;

șefii de serviciu;

șefii de birouri.

3.5.2 Categorii de persoane care nu se pot constitui și/sau adera în sindicate:

persoanele care dețin funcții de demnitate publică:

Președintele României;

Deputații și senatorii;

Primul-ministru, miniștri, miniștri-delegați, secretarii și subsecretarii de stat și funcțiile asimilate acestora.

Aleșii locali și anume : primarii, viceprimarii, președinții, vicepreședinții consiliilor județene, consilierii locali și județeni;

Consilierii prezidențiali și consilierii de stat ai Administrației Prezidențiale;

magistrații;

personalul militar din aparatul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Telecomunicații Speciale, precum și din unitățile aflate în subordinea acestora.

3.6 Personalitate juridică. Patrimoniu. Reorganizare și dizolvare

a) Personalitate juridică : Pentru a se putea constitui un sindicat este nevoie de minim 15 persoane cu vârsta peste 18 ani, deoarece de la această vârstă se consideră că au capacitate de exercițiu deplină. Aceștia trebuie pe de o parte să fie angajați, iar pe de altă parte să fie salariații aceleiași unități.

Avem și excepții și anume conform legii minorii salariați de minim 16 ani pot să fie membri ai unei organizații sindicale, fără a fi necesară încuviințarea reprezentanților legali. Însă Codul Muncii mai vine cu o precizare și anume art.13 alin.(2) prevede că minorul care are între 15-16 ani și este salariat, dacă are încuviințare prealabilă de la reprezentanții săi legali, poate să devină membru al unei organizații sindicale.

Personalitatea juridică, actul care certifică nașterea unui sindicat și îi conferă calitatea de a acționa pentru realizarea scopurilor sale, de a se comporta ca un subiect de drept, exercitându-și drepturi, prerogative și asumându-și obligații se dobândește prin hotărâre judecătorească pronunțată de judecătoria pe a cărei rază teritorială își are sediul sindicatul, pe baza unei cereri de înscriere.

Această cerere trebuie să fie însoțită de procesul verbal de constituire semnat de toți membri fondatori, statutul organizației sindicale, precum și de lista membrilor organului de conducere organului de conducere al sindicatului cu menținarea numelui, codului numeric personal, profesiei și domiciliului. Acestea se vor depune la judecătorie de către împuternicitul special.

În termen de 5 zile judecătoria are obligația de a verifica legalitatea actelor , dacă totul este în regulă instanța trebuie să soluționeze în termen de 10 zile. În schimb dacă se constată vreo neregularitate, instanța îl va cita pe împuternicit în Camera de Consiliu , căruia îi va solicita în scris remedierea neregularității în termen de 7 zile. Comunicarea se face împuternicitului în termen de 5 zile, indiferent dacă e admisă sau respinsă, de la pronunțare.Hotărârea instanței poate fi atacată prin apel în termen de 15 zile de la comunicarea ei.

Judecătoria portrivit art.17 este obligată să țină un registru special în care să înscrie sindicatul. Organizația sindicală dobândește personalitate juridică la data înscrierii în registrul special al judecătoriei.

Organizația sindicală este titulara unui patrimoniul. Ea poate dobândi, în condițiile prevăzute de lege, cu titlu gratui sau oneros, orice fel de bunuri mobile și imobile necesare realizării scopului pentru care este înființată.

b) Patrimoniul sindicatului, în funcție de activitatea pe care o desfășoară poate cuprinde mai multe categorii de bunuri, cum ar fi comerciale, economico-sociale, bancare, folosite în scopul sindicatului. Aceste bunuri pot proveni din donații, venituri proprii, venituri realizate de societăți, acte de vânzare-cumpărare, alte surse.

Pentru a constitui o federație sindicală sunt necesare două sau mai multe sindicate din același sector de activitate. La rândul său confederațiile sindicale se constituie din două sau mai multe federații care se asociază. Aceste confederații pot constitui uniuni sindicale teritoriale.

c) Organizațiile sindicale nu pot fi dizolvate și nu li se poate suspenda activitatea de autoritățile publice sau patronate în baza actelor lor de dispoziție, ci doar de membrii lor sau de delegații acestora. Această hotărâre de dizolvare se face în baza statutului propriu la fel și împărțirea patrimoniul. Dacă nu există astefel de dispoziții se va face prin hotărârea adunării de dizolvare, dacă nici aceasta din urmă nu poate soluționa, această decizie ăi va reveni tribunalului județean sau municiupiul București.

Există și o situație specială când organizațiile sindicale se dizolvă obligatoriu și anume când numărul membrilor a scăzut sub limita prevăzută de lege sau când pentru a realiza scopul urmărit a fost săvârșită vreo faptă ilegală ori acesta nu mai poate fi îndeplinit.

Organele de conducere a organizației sindicale au obligația ca în termen de 5 zile de la dizolvare, să ceară instanței judecătorești care a făcut înscrierea în registru special, să facă mențiunea dizolvării. Dacă acest lucru nu fost făcut, orice persoană interesată are dreptul de a solicita instanței să facă mențiunea dizolvării organizației sindicale.

Reorganizarea organizației sindicale poate fi facută de organele de conducere ale acesteia care iau hotărâri în ceea ce privește patrimoniul, în conformitate cu prevederile legale. Această reorganizare poate fi facută prin fuziune, divizare sau absorbție.

3.7 Atribuțiile organizațiilor sindicale

Atribuțiile organizațiilor sindicale prevăzute de Codul muncii sunt:

să fie consultate în cazul concedierilor colective (art.69);

să primească notificarea angajatorului privind intenția de concedeiere colectivă (art.70);

să poată propune măsuri pentru a evita concedierile colective sau pentru a diminua numărul salariaților concediați (art.71);

să își manifeste acorudul aupra normelor de muncă elaborate de angajator (art.132);

să iși dea acordul în ceea ce privește cumularea zilelor de repaus săptămânal [art.137 alin. (4)];

să fie consultate la elaborarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă [art.178 alin.(3)];

să fie consultate la elaborarea regulamentului intern (art.241);

să asiste, prin reprezentanți, la efectuarea cercetării disciplinare prealabile pe salariații în cauză- membri ai sindicatelor respective [art.251 alin.(4)].

Atribuțiile organizațiilor sindicale prevăzute de Legea dialogului social nr.62/2011 sunt:

pot utiliza mijloace specifice cum ar fi: negocierea, concilierea, medierea, petiția, marșul, greva, pichetul de protest, arbitrajul, mitingul, demonstrația în toate condițiile legii;

au obligația de a apăra drepturile membrilor săi „ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractelor colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși”[art.28 alin.(1)];

au dreptul de a introduce acțiuni în justiție în numele membrilor lor sau de a-i reprezenta, cu acordul celui în cauză și doar în situația în care nu renunță la proces;

pot adresa propuneri de legiferare, în domeniile de interes sindical, autorităților publice competente;

membrii lor pot participa în consiile de administrație la discutarea probelemelor de interes profesional, social sau economic, doar dacă sunt invitate de angajatori;

pot negocia și încheia contracte colective de muncă (art.135);

pot declanșa conflicte colective de muncă (art.162);

pot partcipa la medierea, concilierea sau arbitrarea conflictelor colective de muncă (art.167);

pot hotărî declanșarea grevei (art.183);

conform art. 25 organizațiile sindicale, în condițiile prevăzute de statut pot:

să sprijine material membrii săi în exercitarea profesiunii;

să constituie case de ajutor proprii;

să editeze și să tiparească publicații proprii;

să înființeze și să administreze în interesul membrilor săi unități sociale, de cultură, învățământ și cercetare în domeniul activității sindicale, societăți comerciale de asigurări, precum și bancă proprie;

să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor săi;

să organizeze și să sprijine material și financiar;

să organizeze și să desfășoare cursuri de pregătire și calificare profesională;

să desfășoare alte activități prevăzute prin statut.

Atribuțiile organizațiilor sindicale prevăzute de alte acte normative sunt:

să stabilească cu angajatorul, unitatea emitentă a tichetelor de masă cu care vor contracta prestarea serviciilor corespunzătoare (Legea nr.142/1998 art.7);

să asigure prin reprezentanții speciali, respectarea egalității de șanse și tratament între femei și bărbați la locul de muncă (Legea nr.202/2002 art.32) și să îi reprezinte în justiței persoanele discriminate (art.38 din aceeași lege);

să primească rapoarte cu privire la evaluarea condițiilor de muncă a salariatelor gravide sau care alăptează (art.6 din O.U.G nr.96/2003 privind protecția maternității la locul de muncă);

să fie consultate în legătură cu stabilirea salariului pe merit, acordare de prime;

CAPITOLUL IV

REPREZENTANȚII SALARIAȚILOR

4.1 Noțiunea și organizarea

Sediul materiei este reprezentat de Codul muncii Titlu al VII-lea „Dialogul social” care cuprinde un capitol special III art.221-226 destinate în mod special reprezentanților salariaților.

Conform art. 221 alin. (1) „la angajatorii la care sunt încadrați mai mult de 20 de salariați la care nu sunt constituite organizații sindicale reprezentative conform legii, interesele salariaților pot fi promovate și apărate de reprezentanții lor, aleși și mandatați special în acest scop ”.

Pentru ca reprezentanții salariaților să existe trebuie să îndeplinească o serie de condiții și anume:

se pot organiza doar la nivelul unităților cu cel puțin 20 de salariați;

să nu fi fost constituite organizații sindicale reprezentative;

scopul lor este să apere interesele salariaților;

Existența reprezentanților salariaților nu este obligatorie, legea conferă doar o posibilitate salariaților și nici pentru aceștia din urmă nu este o obligație.

Reprezentanții sunt aleși de adunarea salariaților cu votul a cel puțin jumătate din numărul total al salariaților, iar numărul lor se raportează la numărul total de salariați. Acești reprezentanți trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu și să fi împlinit vârsta de 21 de ani, având o condiție esențială și anume să fi lucrat la angajator cel puțin un an fără întrerupere, exceptând cazul în care angajatorul este nou-înființat.

4.2 Atribuții

Principalele atribuții ale reprezentanților salariaților sunt reglementate de art.223 din Codul muncii și anume :

să urmărească respectarea drepturilor salariaților, în conformitate cu legislația în vigoare, cu contractul colectiv de muncă aplicabil, cu contractele individuale de muncă și cu regulamentul intern;

să participe la elaborarea regulamentului intern;

să promoveze interesele salariaților referitoare la salariu, condiții de muncă, timp de muncă și timp de odihnă, stabilite în muncă, precum și orice alte interese profesionale, economice și sociale legate de relațiile de muncă;

să sesizeze Inspectoratul Teritorial de Muncă cu privire la nerespectarea dispozițiilor legale și ale contractului colectiv de muncă aplicabil;

să negocieze contractul colectiv de muncă aplicabil.

Atribuțiile reprezentanților salariaților sunt reglementate și de alte acte normative și alte articole ale Codului muncii, printre care o serie de atribuții sunt ale sindicatelor reprezentative, pe care le vor îndeplini dacă ele lipsesc și anume:

sunt consultați cu privire la planul de măsuri sociale în cazul concedierilor colective, primesc informații relevante în legătură cu acestea, formulează propuneri pe marginea lor, îsi dau acordul asupra mijloacelor și metodelor de evitare a consecințelor concedierii sau de reducere a numărului de salariați afectați și de atenuare a consecințelor ( art.69 C.M.);

primesc notificarea angajatorului privind intenția de concediere colectivă (art.70 C.M.);

propun măsuri în vederea evitării concedierii ori diminuării numărului salariaților concediați (art.71 C.M.);

sunt consultați asupra normelor de muncă elaborate de angajator (art.132 C.M.);

îsi manifestă acordul cu privire la cumularea zilelor de repaus săptămânal [art.137 alin.(4) C.M.];

sunt consultați la elaborarea regulamentui intern (art.241 C.M.);

negociază și încheie contracte colective de muncă (Legea dialogului social nr.62/2011);

declară conflictele de interes și greva, participă la soluționarea și desfășurarea acestora (Legea dialogului social nr.62/2011);

stabilește de comun acord cu angajatorul, unitatea emitentă a tichetelor de masă cu care vor contracta prestarea serviciilor corespunzătoare (art. 7 din Legea nr.142/1998);

primește rapoarte cu privire la evaluarea condițiilor de muncă a salariatelor gravide sau care alăptează (art. 6 din O.U.G. nr. 96/2003 privind protecția maternității la locul de muncă).

4.3 Facilități acordate reprezentanților salariaților

Reprezentanții salariaților îsi desfășoară activitatea în baza în baza unui contract de mandat civil. Aceștia au la dispoziție un număr de ore din cadrul programului normal de lucru pentru a îndeplini mandatul respectiv, stabilit fie prin contractul colectiv de muncă, fie prin negociere. Reprezentanții nu pot fi concediați pe baza motivelor îndeplinirii mandatului pe care l-au primit de la salariați.

Reprezentanții lucrătorilor din întreprinderi trebuie să beneficieze de o protecție eficace împotriva oricăror măsuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfacerea contractului de muncă, și care ar avea drept cauză calitatea sau activitățile lor de reprezentanți ai lucrătorilor , apartenența sindicală sau participarea la activități sindicale, în măsura în care acționează potrivit legilor, convențiilor colective sau altor aranjamente convenționale în vigoare.

CAPITOLUL V

PATRONATELE

5.1 Noțiunea, cadrul legal și importanța patronatelor în relațiile de muncă

Termenul de „patron” derivă din latinescul patronus care în dreptul roman reprezenta stăpânul de sclavi, mai reprezenta și protector, ocrotitor. Patronul este proprietarul unei întreprinderi.

Cadrul legal al patronatelor este reglementat de Codul muncii art. 227-228 și de Legea dialogului social nr. 62/2011 art. 54-74.

Potrivit art. 14 alin.(1) din Codul muncii, angajatorul este definit ca fiind „ persoana fizică sau juridică îndreptățită potrivit legii să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă”.

Conform art. 227 alin. (1) din Codul muncii, patronatele sunt definite ca fiind „ organizații ale angajatorilor, autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial”. De aici rezultă câteva caracteristici ale patronatelor și anume:

sunt organizații de tip asociativ;

nu au caracter politic;

sunt persoane juridice de drept privat, autonome; nu pot fi persoane juridice de drept public așa cum s-a considerat eronat în considerentele Deciziei nr. 375/2005 a Curții Constituționale;

nu au scop patrimonial.

Legea dialogului social nr. 62/2011 definește patronul ca fiind „ persoana juridică înmatriculată, persoana fizică autorizată potrivit legii sau persoana care exercită potrivit legii o meserie ori profesiune în mod independent, care administrează și utilizează capital în scopul obținerii de profit în condiții de concurență și care angajează muncă salariată”, iar organizația patronală este definită ca fiind „organizația patronilor, autonomă, fără caracter politic, înființată în baza principiului liberei asocieri, ca persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită în scopul apărării și promovării drepturilor și intereselor comune ale membrilor săi, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, precum și de statutele proprii”.

În ceea ce privește raporturile de muncă născute între patron și cei pe care îi angajează pentru realizarea obiectului activității sale, acestea deși se bazează pe un contract individual de muncă încheiat după normele dreptului privat, de pe poziții de egalitate cu salariatul, ulterior pe parcursul executării sale, patronal își păstrează o poziție dominant, el având trei pârghii principale pentru a-l subordona pe salariat:

puterea organizatorică (el își organizează structura unității, el stabilește modul de funcționare și tot el organizează munca);

puterea normativă (el poate elabora norme obligatorii pentru organizarea unității, norme de disciplină, norme și normative de protecție a muncii, este adevărat, unele dintre acestea cu acordul sindicatului ori, după caz, al reprezentanților salariaților);

puterea disciplinară (putând aplica sancțiuni pentru încălcarea propriilor norme de disciplină).

Patronii denumiți și angajatori au o importanță deosebită în relațiile de muncă, existența lor în economiile de piață fiind vitală.

Ei sunt cei care dețin, exploatează și administrează capitalul, care angajează în muncă, care organizează și conduc procesele de muncă. Dezvoltarea economică și socială, progresul unei țări se datorează, într-o bună măsură, patronatului. În relațiile de muncă, acesta este un partener esențial al dialogului social, al tripartismului. El are calitatea de negociator și, deci, de parte în contractele colective și individuale de muncă. În cadrul raporturilor de muncă, patronul își exercită direct prerogativele de care dispune și subordonează salariații. În conflictele de muncă, una dintre părți o reprezintă patronatul, iar greva se declanșeazăpentru că acesta nu acceptă revendicările salariaților. Participă la tratative și acorduri cu autoritățile publice și cu sindicatele, între asociațiile patronale și cele sindicale fiind posibile dci și alte acorduri decât contractele colective de muncă.

5.2 Constituirea, organizarea,funcționarea și dizolvarea organizațiilor patronale

5.2.1 Constituire și organizare

Organizațiile patronale sunt independente față de autoritățile publice, față de partidele politice și față de organizațiile sindicale, iar potrivit art. 55 din Legea dialogului social nr. 62/2011 acestea se constituie prin liberă asociere pe sectoarele de activitate, la nivel național sau teritorial și anume:

patronii se pot asocia pentru formarea unei organizații patronale;

două sau mai multe organizații patronale pot forma o federație patronală;

două sau mai multe federații patronale pot constitui o confederație patronală.

Organizațiile patronale constituie la nivel național trebuie să aibă în componență structuri teritoriale în cel puțin jumătate plus unu din județe, inclusiv Municipiul București.

Organizațiile patronale se pot afilia la alte organizații internaționale.

Federațiile și confederațiile patronale pot constitui, din organizațiile afiliate, uniuni patronale teritoriale, care dobândesc personalitate juridică la cererea federațiilor, respectiv confederațiilor care le-au constituit, adresată tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul uniunea respectivă. [alin.(3,4)]

Confederațiile patronale reprezentative la nivel național se pot constitui într-o structura de reprezentare unitară a intereselor lor, însă condiția existențială este ca o structură să aibă cel puțin jumătate plus unu din totalitatea confederațiilor patronale reprezentative.

5.2.2 Statutul

Modul de constituire, organizare și funcționare, precum și dizolvarea unui patronat se regelementează prin statutul adoptat de către membrii săi, cu respectarea legii sub sancțiunea nulității. Acest statut cuprinde următoarele:

denumirea organizației patronale și sediul principal;

obiectul de activitate și scopul;

patrimoniul inițial, mărimea și compunerea acestuia;

sursele de finanțare;

drepturile și obligațiile membrilor;

organele de conducere;

criteriul de constituire;

procedura de dizolvare și lichidarea a organizației patronale.

5.2.3 Dizolvarea și lichidarea organizațiilor patronale

Patrimoniul organizațiilor patronale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, dobândite cu titlu oneros sau gratuit, în condițiile legii, care sunt necesare pentru a realiza scopurile în vederea cărora au fost înființate. Organizația patronală poate să obțină venituri și din taxe de înscriere, cotizații, sponsorizări, donații și alte venituri. Aceste bunuri vor fi folosite doar în interes propriu și potrivit scopului prevăzut de lege, iar veniturile sunt destinate tot realizării scopului organizației și nu vor putea fi împărțite membrilor săi.

Potrivit art. 68 din Legea dialogului social, controlul activității financiare proprii se realizează prin comisia de cenzori, iar cel asupra activității economice, precum și asupra stabilirii și virării obligațiilor față de bugetul de stat și bugetele de asigurări sociale se realizează de către organele administrației de stat competente.

În cazul dizolvării și lichidării organizației patronale, împărțirea patrimoniului acesteia are loc în conformitate cu procedura stabilită în statut, ăar dacă nu a fost stabilit nimic în statut, împarțirea patrimoniului se va face în conformitate cu prevederile dreptului comun și cu respectarea prevederilor actului constitutiv.

Reprezentantul desemnat al organizației patronale sau lichidatorii patrimoniului, trebuie ca în termen de 15 zile de la dizolvare să solicite instanței judecătorești competente să facă mențiunea dizolvării. După expirarea acestui termen, orice persoană interesată poate să solicite instanței judecătorești competente să facă mențiunea dizolvării.

5.2.4 Personalitatea juridică a organizației patronale

Pentru ca o organizație patronală să dobândească personalitate juridică, trebuie ca membru desemnat să îi reprezinte pe ceilalți membri ai organizației, trebuie să depună la judecătoria în a cărei rază își are sediul următoarele acte:

cererea de înscriere (se anexează originalul și două copii a actelor de mai jos);

procesul verbal de constituire a organizației, semnat de membrii fondatori;

statutul;

lista membrilor organului executiv al organizației, cu menționarea numelui, prenumelui, codului numeric personal, profesiunii sau funcției și domiciliul acestora;

dovada existenței sediului.

Odată depuse toate aceste acte doveditoare instanța de judecată va trebui să se pronunțe în termen de 5 zile dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru constituirea organizației; dacă nu sunt îndeplinite instanța în va chema în camera de consiliu pe împuternicitul legal căruia îi va solicita, în scris, să rezolve toate neregularitățile constatate în termen de 7 zile; în cazul în care sunt întrunite toate cerințele legale, instanța va soluționa cererea în termen de 10 zile. În toate cazurile instanța va pronunța o hotărâre motivată de acceptare sau de respingere care se comunică semnatarului în termen de 5 zile de la pronunțare. Această hotărâre poate fi supusă, doar căii de atac ordinare a apelului în termen de 15 zile care va curge de la comunicare. Judecătoria va ține un registru special de evidență a organizațiilor patronale; iar organizația patronală va dobândi personalitate juridică de la data înscrierii în registrul respectiv.

5.3 Conducerea și reprezentativitatea organizațiilor patronale

Pot fi patroni atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, acestea din urmă pot fi regiile autonome, societățile comerciale, companiile naționale, precum și asociațiile și fundațiile non profit care angajează instituții bugetare sau salariați.

Pot fi alese în organele de conducere persoanele care:

au capacitate de exercițiu deplină;

nu execută pedeapsa complementară de interzicere a dreptului ocupării unei funcții sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii.

Potrivit art. 72 din Legea nr. 62/2011 se prevede că „sunt reprezentative la nivel național sau sector de activitate, organizațiile patronale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

La nivel național:

au statut legal de confederație patronală;

au independență organizatorică și patrimonială;

au ca membri patroni ai căror unități cuprind cel puțin 7% din angajații din economia națională, cu excepția angajaților din sectorul bugetar;

au structuri teritoriale în cel puțin jumătate plus unu din județele României, inclusiv Municipiul București.

La nivel de sector de activitate:

au statut legal de federație patronală;

au independență organizatorică și patrimonială;

au ca membri patroni ai căror unități cuprind cel puțin 10% din efectivul angajaților sectorului de activitate, cu excepția angajaților din sectorul bugetar.

La nivel de unitate reprezentativ de drept este angajatorul. Competența îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate aparține Tribunalului Municipiului București.

Dovada îndeplinirii condițiilor de reprezentative se face cu dovada depunerii documentației de organizația patronală.

Legea nr. 62/2011 stabilește în art. 63 alin. (2) faptul că reprezentanții aleși în organele de conducere ale patronatelor li se va asigura protecția legală contra oricăror forme de discriminare, condiționare, constrângere sau limitare a exercitării atribuțiilor și/sau a mandatului lor.

5.4 Atribuțiile organizației patronale

Potrivit art. 61 din Legea nr. 62/2011, organizațiile patronale reprezintă, susțin și apără interesele membrilor lor în relațiile cu autoritățile publice, cu sindicatele și cu alte persoane juridice și fizice, în raport cu obiectul și scopul lor de activitate, în plan național și internațional.

Potrivit art. 62 din același act normativ, organizațiile patronale pentru a-și putea realiza scopul pot :

să reprezinte, promoveze, să susțină și să își apere interesele economice, juridice și sociale ale membrilor săi;

să promoveze concurența loială, în condițiile legii;

să desemneze reprezentanți la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă, la alte tratative și acorduri în relațiile cu autoritățile publice și cu sindicatele, precum și în structurile bipartite și tripartite de dialog social;

să promoveze principiile responsabilității sociale;

să asigure pentru membrii lor informarea, facilitarea de relații între aceștia, precum și cu alte organizații, promovarea progresului managerial, servicii de consultanță și asistență de specialitate, inclusiv în domeniul ocupării și formării profesionale, precum și al sănătății și securității în muncă;

la cererea membrilor acestora au dreptul de a-i asista și reprezenta în fața instanțelor de judecată de toate gradele, a organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități, prin apărători proprii sau aleși;

să elaboreze coduri de conduită în afaceri;

să elaboreze și să implementeze politici de ocupare și plasare a forței de muncă;

să înființeze și să administreze, în interesul membrilor lor, în condițiile legii, unități de cultură, învățământ și cercetare în domeniul propriu de interes, societăți comerciale, de asigurări, precum și bancă proprie;

să elaboreze strategii și politici de dezvoltare economico-socială la nivel sectorial și național în condițiile legii.

5.4.1 Atribuțiile organizațiilor patronale în domeniul raporturilor juridice de muncă

Legea nr. 62/2011 a dialogului social nu a abrogat prevederile anterioare – speciale- cuprinse în diverse acte normative referitoare la atribuțiile patronatelor în domeniul raporturilor juridice de muncă. Ca urmare, coroborând toate aceste prevederi legale, organizațiile patronale apar ca partener de dialog social în următoarele situații:

la elaborarea proiectelor de acte normative cu relevanța asupra mediului de afaceri, ceea ce se referă și la reglementarea raporturilor de muncă;

la negocierea contractelor colective de muncă, caz în care la nivelul unității participă angajatorul sau reprezentanții lui;

la întocmirea și aprobarea de sine stătătoare, fără a fi obligatorie consultarea sindicatelor sau reprezentanților salariaților, după caz a regulamentelor de organizare și funcționare;

la întocmirea anuală, cu consultarea sindicatelor sau a reprezentanților salariaților, a planului de formare profesională;

la întocmirea regulamentelor interne, cu consultarea sindicatelor sau a reprezentanților salariaților;

la cererea membrilor lor, organizațiile patronale îi pot asista și reprezenta pe patroni în cazul conflictelor de muncă;

desemnează reprezentanți la conferințele anuale ale Organizației Internaționale a Muncii.

5.5 Organizațiile patronale în țara noastră

În prezent, în România sunt 74 de organizații, federații, confederații și uniuni patronale.

Aceste organizații patronale sunt :

Confederația Patronală din Industria României (CONPIROM);

Confederația Națională a Patronatului Român (CNPR);

Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România (CNÎPMMR);

Uniunea Generală a Industriașilor din România (UGIR);

Uniunea Generală a Industriașilor din România (UGIR-1903).

5.5.1 Confederația Patronală din Industria României (CONPIROM)

CONPIROM este o organizație neguvernamentală, nepolitică și non-profit care funcționează ca persoană juridică înființată în baza Legii nr. 21/1924.

CONPIROM este formată din 16 federații patronale de ramură cu un numar de 70 de organizații patronale de subramuri, din industria siderurgică, construcții de mașini, extractivă, industria electronică și electrotehnică, exploatarea și industrializarea lemnului, chimie și petrochimie, materiale de construcții, industrie ușoară, alimentară, comerțul cu ridicata, de asemenea exploatațiile industrial agricole și zootehnice. În cadrul acestei organizații își desfășoară activitatea peste 2400 de unități economice, de mărime mijlocie, mare și foarte mare. Acestea se împart în privatizate avînd un număr de 1100 și parțial privatizate sau în cur de privatizare în număr de 1300. În aceste unități lucrează aproximativ 1,5 milioane de salariați.

Confederația acordă sprijin în elaborarea și aplicarea strategiei proprii sau de grup și asigură respectarea legislației, eticii profesionale, precum și normelor privind concurența loială în activitatea economică și în relațiile dintre ascociați. Confederația participă la dialogul social tripartit – Guvern, patronat, sindicate – la elaborarea deciziilor și a actelor normative înteresând activitatea agenților economici din industrie, precum și la negocierea contractelor colective la nivel național.

Orice organizație, federație sau uniune patronală, indiferent de forma de proprietate a agenților economici din activitățile de producție industrială, agricultură indistrializată și industrie alimentară din cercetare-proiectare, servicii, comerț, poate să devină membru al confederației dacă și-a dat acordul pentru a face parte din această confederație.

Conducerea CONPIROM este asigurată de către Adunarea Generală, Consiliul de conducere și președintele executiv. La nivel central, activitatea operativă a confederației se desfășoară organizată pe 5 comisii (politico-economică și financiară, politică industrială, relații sociale, relații externe, afaceri ale întreprinderilor) și 7 direcții de specialitate. Conducerea activității federațiilor și organizațiilor membre este asigurată de Consiliul executiv, compus din directori executivi ai federațiilor membre.

5.5.2 Confederația Națională a Patronatului Român (CNPR)

CNPR are drept scop reunirea agenții economici din industrie, agricultură, transporturi rutiere, construcții, transporturi navale, comerț, turism, sectorul sanitar privat, cooperație, cercetare și proiectare, servicii și alte domenii de activitate.

Această confederație reprezintă :

organizații patronale și patroni ale căror unități funcționează în toate cele 41 de județe, inclusiv și în Municipiul București, reprezentând 100% din numărul total, deși legea prevede minim jumătate;

organizații patronale și patroni ale căror unități își desfășoară activitatea în 15 din cele 19 ramuri de activitate ale economiei naționale, reprezentând 78,95%, deși necesar ar fi fost cel puțin 25%;

organizații patronale și patroni unde există aproximativ un milion de salariați, respectiv 17,83% față de cel puțin 10% din efectivul salariaților a economiei naționale.

Conducerea CNPR este asigurată de :

Confederația Națională, aceasta alege președintele, care este asistat la rândul său de prim-vicepreședinte, un vicepreședinte executiv și 7 vicepreședinți;

Conferința Națională este alcătuită dintr-un număr de reprezentanți cu drept de vot, stabiliți anual în funcție de gradul de reprezentativitate și de cotizația platită, din fiecare organizație patronală, membră a confederației.

Conferința în mod normal trebuie să se întrunească o dată pe an, însă dacă este necesar se poate întruni ori de câte ori este nevoie. Atribuțiile acesteia sunt :

să aprobe statutul;

să aprobe strategia de dezvoltare;

să aprobe programul pentru realizarea obiectivelor Confederației;

să aleagă președintele și prim-vicepreședintele;

să numească comisia de cenzori;

să analizeze și să aprobe bugetul, bilanțul, raportul consiliului de conducere și contribuția financiară a membrilor confederației;

să aprobe raportul comisiei de cenzori.

Consiliul de conducere este alcătuit din reprezentanții fiecărei organizații patronale și societăți comerciale membre;

Consiliul de conducere se întrunește o dată pe trimestru, însă dacă se consideră necesar și ori de câte ori este nevoie. Are rolul de a asigura realizarea strategiei generale stabilite prin statut și a hotărârilor Conferinței Naționale și de a stabili relații de colaborare cu federații și confederații patronale din alte țări.

Comitetul director este alcătuit din 15 membri, fiind ales de Consiliul de conducere;

Comitetul director trebuie să se întrunească o dată pe lună și dacă se consideră necesar, ori de câte ori este nevoie, pentru a îndeplini hotărârile date de Consiliul de conducere.

Principalele direcții de acțiune ale Confederației sunt:

să promoveze, să susțină și să apere interesele comune economice, tehnice și juridice ale întreprinderilor;

să organizeze acțiuni de cooperare ale organizațiilor patronale membre;

să acorde sprijin în elaborarea și aplicarea strategii proprii sau de grup;

să promoveze solidaritatea patronală a membrilor asociați , cu scopul de a asigura progresul întreprinderilor și dezvoltării economice a țării;

să acționeze pe lângă puterea publică;

să negocieze cu partenerii sociali;

să acționeze pentru dezvoltarea și progresul întreprinderilor;

să desfășoare activități internaționale;

să informeze opinia publică.

5.5.3 Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România (CNÎPMMR)

CNÎPMMR este o organizație non-guvernamentală și non-profit,care are drept scop reprezentarea intereselor membrilor săi la nivel național. Această confederație are următoarele atribuții:

să promoveze și să apere interesele membrilor săi la nivel național;

să promoveze și să apere interesele în relația cu autoritățile publice și cu alte organisme, organizații din România și din străinătate;

să protejeze interesele întreprinderilor mici și mijlocii din România, pe plan național, local și internațional;

să stimuleze prin modalități specifice privatizarea și înființarea de întreprinderi mici și mijlocii cu capital privat sau cu participare străină.

Confederația este alcătuită din peste 35.000 membri și asociați. A semnat acorduri de colaborare cu 16 organizații neguvernamentale din țară care se ocupă cu dezvoltarea sectorului de întreprinderi private mici și mijlocii, precum și cu alte 15 organizații asemănătoare din străinătate.

Conducerea Confederației la nivel național este asigurată de:

Convenția Națională se convoacă o dată la patru ani, în trimestru I, însă și ori de câte ori se consideră că este necesar de către Comitetul director;

La Convenția Națională participă cu drept de vot delegații de drept care sunt membrii Colegiului managerial, membrii Comitetului Director, foști președinți, prim-vicepreședinți, și delegații aleși care sunt numiți de organizațiile județene sau de cele constituite potrivit normelor stabilite prin Regulamentul Comisiei speciale de organizare.

Convenția Națională are următoarele atribuții:

să aprobe statutul;

să aprobe rapoartele de activitate;

să aprobe strategii și programe pe termen lung;

să aleagă președintele, prim-vicepreședintele, vicepreședinții, membrii Comitetului director și președintele Comisiei naționale de etică și litigii;

să ratifice convențiile încheiate pe plan intern și internațional de Comitetul director.

Colegiul managerial este compus din președintele Confederației membrii Comitetului director, președinții filialelor, președinții federațiilor și organizațiilor patronale componente;

Colegiul managerial se întrunește o dată pe trimestru și ori de câte ori se consideră că este necesar. Are următoarele atribuții:

să aprobe acțiunile Comitetului dorector;

să aprobe organigrama personalului executiv;

să avizeze documentele ce urmează a fi prezentate Convenției Naționale;

să avizeze convențiile interne și internaționale încheiate de Comitetul director;

să stabilească nivelul taxelor de înscriere și al cotizațiilor;

să aprobe raportul anual al Comisiei de cenzori și bugetul de venituri și cheltuieli.

Comitetul director este constituit din 31-35 persoane alese de Convenția Națională. Se întrunește o dată pe lună și dacă se consideră necesar ori de câte ori va fi nevoie. Are următoarele atribuții:

să asigure conducerea Confederației în intervalul dintre ședințele Colegiului managerial și măsurile aplicării hotărârilor Convenției Naționale și ale Colegiului managerial;

să aprobe schema organizatorică a aparatului executiv;

să angajeze Confederația în relații cu organisme interne și internaționale, guvernamentale sau neguvernamentale;

să aprobe Regulamentul de organizare și funcționare.

Conducerea Confederației la nivel teritorial este asigurată de:

Consiliile județene al CNÎPMMR, respectiv Consiliul Municipiului București al CNÎPMMR;

Filiale în municipii și orașe.

Președintele Confederației este ales de către Convenția Națională. Are următoarele atribuții:

să asigure conducerea Confederației împreună cu Colegiul managerial al Comitetului director, în perioada dintre Convențiile naționale;

să reprezinte interesele Confederației în relațiile cu organismele guvernamentale și neguvernamentale, din România și din străinătate;

să informeze Comitetul director și Colegiul managerial asupra activității desfășurate.

5.5.4 Uniunea Generală a Industriașilor din România (UGIR-1903)

UGIR este o confederație patronală și profesională, fără scop lucrativ, apolitică și neguvernamentală, este de tip federativdin ea facând parte mai multe organizații, asociații și uniuni profesionale și patronale.

UGIR are următoarele atribuții:

să reprezinte, să promoveze, să susțină și să protejeze interesele membrilor UGIR 1903, în relațiile cu sindicatele și autoritățile publice, precum și cu alte persoane fizice și juridice;

să propună și să susțină legi normative și măsuri tehnice sau administrative în interesul membrilor săi;

să acționeze pentru înlăturarea evenutalelor prejudicii care apar din aplicarea unor dispoziții sau măsuri administrative, interpretări abuzive ale normelor, ordinelor;

să informeze opinia publică, Guvernul și Parlamentul despre dezideratele și solicitările membrilor Confederației;

să acționeze pentru întărirea potențialului pieței naționale, pentru acoperirea în măsură cât mai largă a consumului intern, prin produsele fabricate în România , să sprijine exportul produselor industriei și serviciilor din România;

să acționeze pentru respectarea Codului de Onoare al Industriașilor din România;

să promoveze solidaritatea patronală în scopul creșterii prestigiului instituției patronatului și a contribuției acesteia la dezvoltarea și modernizarea economiei românești;

să colaboreze cu factorii de decizie și reprezentare a diferitelor ramuri economice pentru rezolvarea chestiunilor de interes general sau a acelora de interes special pentru economia națională;

să acționeăe pentru obținerea de facilități în interesul membrilor săi și al creșterii competitivității economiei naționale.

Confederația are filiale în toate cele 42 de județe ale țării, precum și în jur de 60 de federații și de organizații patronale de ramură.

Conducerea și funcționarea este asigurată de:

Adunarea Generală;

Consiliul Național;

Comitetul Executiv;

Biroul Operativ;

Președintele, prim-vicepreședintele, vicepreședinții, consilierul principal;

Direcția Generală;

Comisiile de Specialitate.

STUDIU DE CAZ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 175/R din 09 Februarie 2012

La data de 02 noiembrie 2011 s-a înregistrat, la Judecătoria Rm. Vâlcea, cererea formulată de petentul SINDICATUL L.P. DIN ROMÂNIA, având ca obiect fuzionarea Sindicatului P.R. Vâlcea împreună cu alte sindicate din Federația Sindicatelor din P.C. în Sindicatul L. P. din România, precum și acordarea de personalitate juridică Filialei Județene Vâlcea a Sindicatului L. P. din România și efectuarea mențiunilor în registrul special al instanței.

În motivarea cererii, petentul arată că, la data de 16.08.2011, a avut loc adunarea de fuziune a mai multor sindicate din Federația Sindicatelor din P. C., în urma căreia aceste sindicate au fuzionat, formând Sindicatul L.P. din România.

Prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Rm. Vâlcea a fost respinsă cererea prin care a solicitat instanței să se dispună acordarea personalității juridice FILIALEI JUDEȚENE VÂLCEA A SINDICATULUI L.P. DIN ROMÂNIA, reținându-se că:

– prin cererea înregistrată, Sindicatul L. P. din România a solicitat instanței să acorde personalitate juridică Filialei Județene Vâlcea, însă, potrivit dispozițiilor Legii nr.62/2011, această formă de organizare sindicală nu este prevăzută;

– pe de altă parte, analizând statutul depus la dosar, se observă că acesta nu conține mențiunile prevăzute de dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea 62/2011 și nu este autentificat de către un birou notarial.

Împotriva acest sentințe a formulat recurs petiționarul SINDICATUL L. P. DIN ROMÂNIA, care a solicitat admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii atacate și admiterea acțiunii inițiale, în sensul de a se acorda personalitate juridică Filialei Vâlcea a Sindicatului L. P. din România și a se dispune înscrierea acesteia în registrul special al instanței.

În motivarea recursului se arată că Sindicatul L.P. din România s-a înființat în urma fuziunii Sindicatului P.R. Vâlcea cu alte sindicate membre în Federația Sindicatelor din P.C.,

Instanța de fond a respins în mod eronat acțiunea, reținând că legea nu prevede această formă de organizare sindicală și că statutul nu este autentificat notarial, în condițiile în care există la dosar hotărârea Sindicatului L.P. din România cu privire la înființarea filialei, iar posibilitatea înființării unor asemenea structuri nu este interzisă de Legea nr.62/2011 și poate fi dedusă din dispozițiile Constituției României și ale Convenției O.I.M. ratificată de România.

Dreptul organizațiilor sindicale de a-și înființa filiale sau alte tipuri de organizații teritoriale cu personalitate juridică distinctă nu poate fi contestat, baza înființării lor fiind statutele proprii ale sindicatelor. Acest drept este consacrat de Convenția Internațională a Muncii nr.87/1948 privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical și de art.9 și 40 alin.1 din Constituția României.

Dreptul la liberă asociere este un drept constituțional, a cărui limitare nu poate fi stabilită decât pe cale de excepție prin acte normative de strictă interpretare.

În ceea ce privește obligativitatea autentificării statutului de către un birou notarial, recurenta precizează că nu există nicio normă legală care să impună o astfel de obligație.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.309 și urm. din C. proc. civ.

Analizând motivele invocate, sent. atacată și probele administrate în cauză, instanța apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente.

Prima instanță a respins cererea de înscriere a Filialei Vâlcea a Sindicatului L.P. din România pentru două considerente: Legea nr.62/2011 a dialogului social nu prevede această formă de organizare sindicală; statului nu este autentificat și nu conține mențiunile prevăzute de art.6 alin.1 din Legea nr.62/2011.

Ambele considerente sunt greșite.

În primul rând, este adevărat că Legea nr.62/2011 a dialogului social nu prevede în mod expres posibilitatea înființării filialelor, ca forme de organizare teritorială. O astfel de structură organizatorică nu este prevăzută în mod expres nici de legea generală în materia persoanelor juridice, respectiv de Codul civil, Cartea I, Titlul IV. Însă, lipsa unei prevederi exprese nu înseamnă că sindicatelor le este interzis să înființeze astfel de structuri organizatorice. Dimpotrivă, chiar din legislația internă, care este conformă Convenției Nr. 87/1948 din 09.07.1948 privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical, publicată în Buletinul Oficial nr.4/18.01.1958, rezultă că organizațiile sindicale au libertatea de a se organiza și de a funcționa potrivit statutelor lor.

Astfel, potrivit art.40 alin.1 din Constituția României: „Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere.”, iar potrivit art.9 din Constituția României: „Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale se constituie și își desfășoară activitatea potrivit statutelor lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor.”

De asemenea, conform art.5 din Legea nr.62/2011: „Constituirea, organizarea, funcționarea, reorganizarea și încetarea activității unei organizații sindicale se reglementează prin statutul adoptat de membrii săi, cu respectarea prevederilor legale. În absența unor prevederi statutare exprese cu privire la reorganizarea și încetarea activității organizației sindicale, se vor aplica dispozițiile de drept comun privind încetarea persoanelor juridice.”

Din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că sindicatele sunt libere să stabilească, prin statutul lor, modul în care vor fi organizate și vor funcționa, inclusiv structurile teritoriale cu sau fără personalitate juridică prin intermediul cărora își vor desfășura activitatea la nivel local.

De altfel, posibilitatea înființării unor filiale ale sindicatelor nu era prevăzută nici în legislația specială anterioară Legii nr.62/2011 (Legea nr.54/2003 și Legea nr.54/1991) și nici în cea generală anterioară Codului civil actual (Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice). Cu toate acestea, practica judiciară și doctrina nu au contestat posibilitatea sindicatelor, sub imperiul acestor legi, în prezent abrogate, de a-și înființa structuri teritoriale cu sau fără personalitate juridică, inclusiv filiale, în condițiile menționate în statut.

Așadar, potrivit legislației actuale, există posibilitatea ca sindicatele să-și înființeze structuri teritoriale cu sau fără personalitate juridică, în condițiile prevăzute în statutele lor, organizații care pot fi denumite filiale sau în alt mod.

În al doilea rând, nu există vreo dispoziție legală care să impună forma autentică a statutului filialei. În legislația românească, forma autentică reprezintă o excepție de la principiul consensualismului, astfel că necesitatea respectării ei trebuie să fie prevăzută în mod expres de lege. Legea nr.62/2011 nu prevede obligativitatea autentificării statutelor nici în cazul sindicatelor, federațiilor sindicale, confederațiilor sindicale sau al uniunilor sindicale teritoriale. Cu atât mai puțin s-ar putea considera că ar fi necesară autentificarea statutului unei filiale.

În orice caz, statutul Filialei Vâlcea a Sindicatului L.P. din România a fost depus la prima instanță în formă scrisă, iar în calea de atac a recursului a fost și autentificat.

În fine, în al treilea rând, pe de o parte, statului Filialei Vâlcea a Sindicatului L.P. din România cuprinde toate mențiunile prevăzute de art.6 alin.1 din Legea nr.62/2011, iar pe de altă parte, aceste prevederi legale nici nu erau aplicabile filialelor, ci numai organizațiilor sindicale definite de art.1 lit.u din aceeași lege (organizație sindicală – denumire generică pentru sindicat, federație sau confederație sindicală. Se constituie pe baza dreptului de liberă asociere, în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislația națională, în contractele colective și individuale de muncă sau în acordurile colective de muncă, precum și în pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, pentru promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor săi.)

Având în vedere aceste motive, precum și dispozițiile art.336, 338 și 312 C.pr.civ., instanța a admis recursul, a modificat în tot sentința atacată, a admis cererea, a acordat personalitate juridică Filialei Județene Vâlcea a Sindicatului L.P. din România și a dispus efectuarea mențiunilor privind înființarea persoanei juridice în Registrul Special ținut de Judecătoria Rm. Vâlcea.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate:

1. Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2005

2. Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2010

3. Alexandru ȚICLEA, Tratat de dreptul muncii, Ediția a VII-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2013

4. Alexandru Cornescu, Dreptul sindical, Editura Hamangiu, București, 2010

5. Andrei Popescu, Dreptul Internațional al muncii, Editura CH Beck, București, 2006

6. Claudia Ana Moarcăș, Apariția dreptului sindical și evoluția sindicalismului pe plan mondial, Analele Universității București, 1995

7. G.Codreanu, Dialogul social și pacea socială, Editura Tribuna Economică, București, 2007

8. Gaius, Instituțiunile, Editura Academiei, București, 1982

9. Gheorghe Buta, Persoana Juridică, în Marilena Uliescu (coord.), Noul Cod Civil. Studii și comentarii, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2012

10. Ion Traian Ștefănescu, Tratat de dreptul municii, volumul I, Editura Lumina Lex, București, 2003

11. Ion Traian Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, Editura Universul Juridic, București, 2010

12. Ion Traian Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universal Juridic, București, 2012

13. Laurențiu POPPER, Nicolae Voiculesc, LEGISLAȚIA INDUSTRIALĂ A MUNCII, Editura Perfect& Editura PRINTECH, București, 2007

14. Mircea Preda, Drept administrativ, Partea Generală, Ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2004

15. Mircea Ramba, Doru Claudian Frunzulică, Organizații patronale în România, în Ghidul pentru dialogul social și parteneriat în România, Patronconsult – Valahia – Institutul manager, București, 1997

16. Radu Răzvan POPESCU, Dreptul muncii, Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2011

17. Radu Răzvan POPESCU, Dreptul muncii, Manual de studiu individual, Editura Pro Universitaria, București, 2012

18. Radu Răzvan POPESCU, Dreptul muncii, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014

19. Radu Răzvan Popescu, Analiză asupra unor aspecte controversate ale Legii nr.62/2011 cu privire la dialogul social, în RRDM nr.5/2011

20. Trofin H a g a n, Sindicatele unite din România,1944-1947, Editura Politică, București, 1968

21. Valer DORNEANU, Dialogul social,fundament al democrației economico-sociale, Editura Lumina LEX, București, 2006

22. Valer Dorneanu, Dialogul social, Editura Lumina LEX, București, 2006

23. Valer DORNEANU, Dreptul muncii, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2012

24. Vasile Val Popa, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2004

25. ,,Dezbaterile primului Congres general liber al Sindicatelor unite din România,, ,Editura C.G.M.,București,1945

26. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009

II. ACTE NORMATIVE

Constituția României.

Legea nr.62/2011 privind dialogului social, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I,nr.322 din 10 mai 2011.

Legea nr. 15/ 1991 referitoare la soluționarea conflictelor colective de muncă, care a fost înlocuită prin Legea nr. 168/1999 publicată în M.Of. al României, Partea I, până la 24 iulie 2007, actualizat în baza unor acte normative.

Legea nr. 130/1996 cu privire la contractul colectiv de muncă, care a instituit principiul negocierii contractelor colective de muncă și mecanismele lui text publicat în M.Of. al României, în vigoare de la 24.10.1996 până la 13.05.2011, fiind abrogat(ă) și înlocuit(ă) de Legea nr. 62/2011.

Legea nr. 109/1997 cu privire la organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social, a fost în vigoare de la 07.07.1997 până la 03.09.2012 fiind abrogată și înlocuită de Legea dialogului social nr. 62/2011.

Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă publicată în M.Of. al României, Partea I nr. 582 din 29 noiembrie 1999, în vigoare de la 01.01.2000, modificată și completată ulterior de Legea nr. 62/2011.

Legea nr. 356/2001 cu privire la patronate, textul a fost publicat în M.Of. al României, Partea I nr. 380/2001 din 12 iulie 2001, legea a fost modificată și completată ulterior.

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată în M.Of. al României nr. 345/2011 din 18 mai, Codul muncii actualizat 2015.

Legea nr. 54/2003 privind sindicatele, publicată în M.Of. al României nr. 73 din februarie 2003, abrogată ulterior de Legea dialogului social nr. 62/2011.

Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului, publicată în M.Of.nr.164 din 2 aprilie 2001,cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr.202/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă(Republicată în M.Of. al României,Partea I,nr.294 din 6 mai 2009).

Legea nr.132/1999 Privind înființarea, organizarea si funcționarea Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților a fost publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 348 din 23 iulie 1999 și a fost modificată si completată prin Legea nr. 253/2003, republicată în M.Of. al României nr. 68 din 27 ianuarie 2004.

Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în M.Of al României,Partea I,nr.852 din 20 decembrie 2010 modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/2013(republicată în M.Of al României,Partea I,nr.53 din 23 ianuarie 2013.

Hotărârea Guvernului nr.369/2009, privind constituirea și funcționarea comisiilor de dialog social la nivelul administrației publice central și la nivel teritorial, publicată în M.Of. al României,Partea I,nr.227 din 7 aprilie 2009.

III. JURISPRUDENȚĂ

Decizia Curții Constituționale nr.939/2012 (Publicată în M.Of. al României,Partea I, nr.30 din 14 ianuarie 2013) .

Decizia nr. 368/2011(Publicată în M.Of. al României,Partea I,nr.368 din 26 mai 2011).

Deciziei nr. 375/2005 a Curții Constituționale Publicată în M.Of. al României nr. 591 din 8 iulie 2005.

IV. SITE-URI

1. www.asociatia-zamolxe.ro/node/55

2.www.dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-muncii/parteneriatul-social-in-sfera-muncii/

3. www.conpirom.ro/membri.php

4. www.cnpr.org.ro

5. www.cnipmmr.ro/despre.htm

6. www.ugir1903.ro/ugir1903/prezentare.php

7. http://legeaz.net/spete-civil/sindicate-organizatii-si-activitati-infractiuni-175-2012

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Dialogul Social ȘI Partenerii Sociali (ID: 114123)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Dialogul Social ȘI Partenerii Sociali

Copyright Notice

Amenintari Contemporane la Adresa Statului Israel

Dinamica Terenurilor In Negru Voda

Comertul Online la Sc X Srl

Bazele Teoretico Metodice ale Exercițiului Fizic

Mixul De Marketing.cercetare Pe Piata Ciocolata sau Vinuri, Iar Celalalt Titlu Este Relatia Dintre Manager.stilul de Management In Contextul Relatiei Manager Si Asistent Manager

Îngrijirea Pacientului CU Lupus Eritematos

Copyright Notice

Similar Posts