Dezvoltarea Socio Economică și Optimizarea Structurilor Agricole în Comuna Corlăteni
UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI
MEDICINĂ VETERINARA
"ION IONESCU DE LA BRAD" Iași FACULTATEA DE AGRICULTURĂ SPECIALIZAREA: INGINERIE ECONOMICĂ IN AGRICULTURĂ
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
PROIECT DE DIPLOMĂ
Conducător științific :
Conf. dr. UNGUREANU George
ABSOLVENT:
APOSTOAIE( SANDU) Irina
– 2016 –
UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI
MEDICINĂ VETERINARA
"ION IONESCU DE LA BRAD" Iași FACULTATEA DE AGRICULTURĂ SPECIALIZAREA: INGINERIE ECONOMICĂ IN AGRICULTURĂ
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
TEMA PROIECTULUI:
Dezvoltarea socio-economică și optimizarea structurilor agricole în comuna Corlăteni
Conducător științific:
Conf. dr. UNGUREANU George
ABSOLVENT: APOSTOAIE( SANDU) Irina
2016
CUPRINS
Introducere 3
Partea I 5
Considerații generale 5
Capitolul 1 5
Dezvoltarea Socio-Economică Locală 5
1. l.Conceptul și condițiile dezvoltării socio-economice locale 5
Particularitătile dezvoltării economice locale 6
Factorii care influențează dezvoltarea economică locală 6
Strategii de dezvoltare economică locală 7
Evoluția dezvoltării socio-economice 7
1.6Resursele și factorii dezvoltării rurale 10
Resursele naturale 11
Resursele de muncă 11
1.6.3 Resursele de capital 12
Principiile dezvoltării rurale 13
Particularitățile dezvoltării rurale 14
Obiectivele și măsurile strategice de dezvoltare rurală 15
CAPITOLUL II 17
Agricultura românească în condițiile diversificării formelor de proprietate 17
Structura exploatațiilor agricole 17
Agricultura – mijloc de suținere a spațiului rural 24
Spațiul rural și măsuri de susținere a acestuia și agriculturii 25
Obiectivele lucrării 27
Stadiul cercetărilor și legislația în vigoare privind dezvoltarea structurilor agrare 27
Capitolul III 29
Considerații asupra cadrului natural 29
3.1.1.Așezare geografică 29
Istorie 30
3.1.2.Condițiile climatice 32
3.2. Condiții socio-economice 32
CAPITOLUL IV 35
SITUAȚIA ECONOMICĂ A LOCALITĂȚII 35
4.1. Structurile agrare din zonă 35
4.1.1. Resursele de fond funciar și structura acestora 36
4.1.3.Baza tehnico – materială 39
Capitolul V 41
ECICIENȚA ECONOMICĂ A diferitelor tipuri de exploatațiilor agricole in zona agricolă de producție Bivolari … 41
CAPITOLUL VI 50
OPTIMIZAREA DIMENSIUNII DIFERITELOR TIPURI DE 50
EXPLOATAȚII AGRICOLE 50
Prezentarea conceptului de optim 50
Noțiuni de mărime și dimensiune, conținutul și indicatorii lor 52
Stabilirea listei variabilelor și codificarea acestora 56
Specificarea funcției obiectiv 56
Identificarea diferitelor activități (stabilirea coeficienților tehnici de calcul) 57
Stabilirea restricțiilor 60
Elaborarea matricelor matematice 62
6.5. Optimizarea mărimii exploatațiilor agricole folosind procedeul grupării statistice 67
CONCLUZII și PROPUNERI 69
Bibliografie 71
INTRODUCERE
În antichitate, Ptolemeu și Herodot considerau agricultura cea mai importantă ramură a economiei, iar fiziocrații, în secolul al VIII-lea (mai cu seamă François Quesna ) acordau agriculturii rolul de singură sursă de creare a avuției. În prezent, în majoritatea zonelor rurale, agricultură, reprezintă coloana vertebrală a spațiului rural.
O funcție importantă a agriculturii este producerea de bunuri agroalimentare precum și de materii prime pentru industriile prelucrătoare alimentară și nealimentară.
Securitatea alimentară a populației lumii și a fiecărui spațiu rural este amenințată de numeroși factori: creșterea demografică, eroziunea solurilor, poluarea mediului, defrișarea pădurilor, pășunatul irațional, reducerea suprafeței arabile/locuitor.
Se apreciază că: „războaiele pentru spațiul vital nu s-au încheiat încă. Dacă în prezent ele vizează bogățiile subsolului (zăcăminte de minerale, țiței, gaze naturale) nu este exclusă ipoteza ca asemenea conflicte să aibă drept cauză nevoia de hrană, deci de spațiu agricol"1.
Agricultură este necesară pentru supraviețuirea comunităților rurale oferind locuri de muncă, elemente de infrastructură rurală, dezvoltarea serviciilor și agroturismului, industrii neagricole și artizanat, etc.
În condițiile in care peste jumătate din populația celor 27 de state membre ale Uniunii Europene (UE) trăiește in mediul rural iar acesta ocupă 90% din teritoriul total, dezvoltarea rurală este un domeniu politic de o importanță vitală. Agricultura și silvicultura sunt esențiale atât pentru exploatarea pământului și gestionarea resurselor naturale in zonele rurale ale UE, cât și ca platformă pentru diversificarea economică in comunitățile rurale.
Întărirea politicii de dezvoltare rurală a UE a devenit o prioritate generală a Uniunii Europene. Concluziile Consiliului European de la Gӧteborg arătau clar faptul că: "În ultimii ani, politica agricolă a pus mai puțin accent pe mecanismele de piață și, prin măsuri de sprijinire bine țintite, s-a orientat mai mult spre satisfacerea cererilor mereu crescânde ale publicului larg
Magazin, P. „ Agricultură și destinul României ", Iași, 1999
privind securitatea alimentară, calitatea alimentelor, diferențierea produselor, bunăstarea animalelor, calitatea mediului și conservarea naturii și a satului".
Pentru a asigura dezvoltarea rurală durabilă, noua reglementare pune accentul pe obiectivele politicii: competitivitate – managementul pământului, mediu, calitatea vieții, diversificarea activităților. Aceasta permite ca măsurile de co- finanțare a dezvoltării rurale să se concentreze pe prioritățile convenite de comun acord de către UE pentru cele trei axe politice și in același timp să lase suficientă flexibilitate statelor membre cât și la nivel regional pentru găsirea echilibrului dintre dimensiunea sectorială (restructurare agricolă) și cea teritorială (amenajarea teritorială și dezvoltarea socio-economică a zonelor rurale ). Noua reglementare reprezintă un progres atât la nivelul conținutului politicii cât și al execuției. Numărul mare de măsuri din cadrul axei 3: perioada de programare curentă a dus la creșterea considerabilă a răspunderii administrative a statelor membre și a Comisiei și la scăderea coerenței, transparenței, și vizibilității politicii de dezvoltare rurală.
Odată cu primele activități agricole au apărut și primele forme de evidență și gestiune a producției, trecându-se treptat de la agricultura de subzistență la agricultura comercială din zilele noastre.
În etapa contemporană, urmare a utilizării de mijloace moderne de producție și a obținerii de bunuri peste nevoile individuale ale agricultorului, agricultura capătă un caracter intensiv pronunțat, fiind orientată tot mai mult spre obținerea de profit. in aceste condiții, au fost concepute de-a lungul timpului, o serie de modalități de gestiune și de analiză a profitabilității agriculturii.
În această privință, in țara noastră, inițiative notabile au avut Ion Ionescu de la Brad, fondator al școlii românești de economie agrară, Gheorghe Ionescu Sisești, care in anul 1915 in lucrarea "Politica agrară cu privire specială la România" analiza rentabilitatea exploatațiilor agricole cu ajutorul indicatorului "venit net", precum și Nicolae Cornățescu.
Pentru studiu și analiză s-a ales comuna Corlăteni, situată in județul Botoșani. În cadrul acestui studiu comuna Corlăteni este prezentată detaliat, cu date legate de suprafețe, moduri de folosință, forme de asociere, tipuri de exploatații, structura populației, structura culturilor , producția, precum și valorificarea acesteia din urmă.
Evoluția structurilor factorilor de producție este prezentată cu motivațiile de natură socială, economică și politică care pot să impună atât direcția, cât și ritmul transformărilor structurale
PARTEA I
CONSIDERAȚII GENERALE
CAPITOLUL I DEZVOLTAREA SOCIO-ECONOMICĂ LOCALĂ
1.1. Conceptul și condițiile dezvoltării socio-economice locale
Termenul de "dezvoltare economică" poate avea mai multe sensuri. Economiștii utilizându-l într-o manieră specifică, in timp ce practicienii dezvoltării îl aplică într-un mod diferit. Reprezentanții autorităților locale și cetățenii au probabil o percepție diferită a ceea ce se înțelege prin dezvoltare economică.
Economiștii definesc, in general, dezvoltarea economică drept procesul de creare al bunăstării unei națiuni, stat sau economic locală. Dezvoltarea economică ar trebui să se concentreze asupra investițiilor și strategiilor de creștere a productivității, care înseamnă rezultate economice ale unui spațiu, regiuni, raportate la costul producerii acestor rezultate. Productivitate a poate fi îmbunătățită prin: introducerea de tehnologii noi, îmbunătățirea calității și eficientei prin eforturile organizației sau ale individului, dezvoltarea infrastructurii de transport cu efecte de reducere a costurilor de producere și distribuire a bunurilor și serviciilor, sau prin investiții in capitalul uman, cum ar fi educația.
Dezvoltarea Economică Locală (DEL) este procesul prin care diferiți ,,actori” din sectorul public, mediul de afaceri și sectorul non-guvernamental colaborează pentru a crea condiții mai bune de creștere economică și pentru a genera noi locuri de muncă. Prin acest proces ei stabilesc și mențin o cultură antreprenorială dinamică și creează resurse materiale pentru comunitate și mediul de afaceri, cu scopul de a îmbunătăți calitatea vieții întregii colectivități locale.
Dezvoltarea economiei locale și îmbunătățirea competitivității sunt foarte importante pentru că succesul comunităților depinde de adaptarea lor la schimbările care au loc în mediul extern.
1.2 Particularitățile dezvoltării economice locale
Parteneriatele productive de tip public-privat și firmele private de succes aduc bunăstare la nivelul comunităților locale. Aceasta dezvoltare depinde în primul rând de favorabilitatea condițiilor locale, administrației locale revenindu-i un rol primordial in crearea unui climat propice dezvoltării firmelor private.
Dezvoltarea economică locală in cadrul unei comunități se bazează pe înțelegerea clară a ceea ce este posibil, atât din punct de vedere al resurselor cât și ținând cont de nevoile oamenii. Găsirea de soluții noi la probleme vechi a devenit o preocupare constantă a administrațiilor locale, care trebuie să suporte costuri in continuă creștere pentru dezvoltare.
Opțiuni la nivelul administrației locale:
transferarea costurilor publice tradiționale către entități private care promovează dezvoltarea locală (developeri);
formarea de parteneriate public-private pentru demararea de proiecte cu scopuri sociale.
stimularea grupurilor comuni tare locale și organizațiilor non-proft să finanțeze sau să co-finanțeze proiecte comunitare.
1.3 Factorii care influențează dezvoltarea economică locală
Experiența altor țări precum și a altor programe a demonstrat că factorii-cheie ai succesului proceselor de dezvoltare locală sunt:
Existența angajamentului politic, a sprijinului pentru conducerea procesului participativ de planificare, din partea primarului și membrilor consiliului local;
Existența în comunitate a sentimentului că toți membrii săi au fost ascultați și au putut influența semnificativ dezvoltarea viziunii locale și a planurilor de acțiuni, prin implicarea activă a femeilor și bărbaților din toate grupurile din comunitate, inclusiv a membrilor grupurilor vulnerabile, a partenerilor locali și a altor factori interesați;
Planificarea și pregătirea meticuloasă a procesului
Calitatea înaltă a informațiilor despre comunitate, ce sunt folosite în elaborarea viziunii și a planurilor strategice de dezvoltare;
Claritatea, relevanța și realismul obiectivelor planului de dezvoltare locală;
Gestionarea, monitorizarea și evaluarea eficientă a implementării planului strategic;
Administrațiile locale sunt in general responsabile pentru definirea intervențiilor locale specifice
infrastructura;
facilităti comunitare;
dezvoltarea zonelor sărace.
Astăzi, autoritățile locale se confruntă cu noi provocări determinate de o multitudine de factori. Dintre aceștia amintim:
Factorii internaționali
Globalizarea și creșterea competiției pentru investiții
Factorii naționali
politicile macroeconomice și monetare;
ansamblul de măsuri legislative de ordin fiscal influențează climatul;
local de afaceri, care poate daună sau dimpotrivă poate stimula dezvoltarea economică locală.
Factorii regionali
Comunitățile din interiorul regiunilor și dintre regiuni concurează in atragerea investițiilor locale. Aceasta crește competitivitatea întregii economii regionale atât in beneficiul firmelor private, cât și al întregii comunități.
1.4 Strategii de dezvoltare economică locală
Studiile au demonstrat că dezvoltarea economică locală (DEL) trebuie întotdeauna să aibă ca început formularea unei strategii. Strategia de dezvoltare economică, reprezintă o componentă importantă a oricărui proces de planificare inițiat de către comunitate și poate fi definită ca instrument pe care comunitatea îl folosește pentru a formula capacitățile și cerințele de dezvoltare proprii, utilizând resurse existente și/sau atrase, într-un orizont de timp definit.
Strategiile de dezvoltare economică s-au concentrat pe atragerea de activități ce conduc la crearea de noi locuri de muncă. Dar crearea de locuri de muncă nu se traduce neapărat in realizarea celorlalte obiective ale dezvoltării, cum ar fi cresterea bunăstării comunității sau limitarea riscului ca alte afaceri, activități, să fie închise. Strategiile de dezvoltare pot include in formularea lor contradicții. O strategie pe termen scurt care se concentrează pe locuri de muncă cu salarii scăzute într-un anumit sector industrial, poate conduce la crearea acestora cu costurile care ar fi fost alocate obiectivelor pe termen lung.
1.5 Evoluția dezvoltării socio-economice
Prima experiență de realizare in practică a principiilor dezvoltării economice locale a
avut loc in anii 70, când autoritățile puterii locale au conștientizat capacitatea capitalului de a se
"scurge" dintr-o jurisdicție in alta. Acest lucru, privit din punct de vedere pragmatic ar însemna existența unui pericol atât economic pentru localitatea dată cât și social, fiind implicată ocuparea forței de muncă. Astfel s-a stabilit ca scop extinderea bazei economice și a forței de muncă a teritoriului prin studierea situației economice inițiale a localității, înlăturarea barierelor din calea dezvoltării economice și a afluxului de investiții și elaborarea proiectelor și programelor de planificare orientate spre înlăturarea impedimentelor de atragere a investițiilor.
Experiența europeană a dezvoltării economice locale arată că procesul dezvoltării economice locale poate să decurgă in diverse direcții. Deopotrivă, pentru atingerea unor obiective și direcții strategice s-au utilizat diverse metode și mijloace.
Tabelul 1.1
Evoluția principiilor dezvoltării socio-economice
Locale
+
Se cunosc două tipuri de abordări fundamentale ale strategiilor de dezvoltare rurală:
1.centrarea pe program
2.centrarea pe microregiune
Centrarea pe program se folosește mai puțin in Uniunea Europeană (UE) , dar prezentarea unor programe elaborate și aplicate poate oferi informații importante pentru factorii de decizie locali. Cunoscând lista programelor aplicate, se pot obține sugestii pentru elaborarea unor strategii de dezvoltare rurală centrate pe microregiune, sau se poate clarifica, in ce condiții a avut sau nu a avut succes un program dat.
Carta Europeană a Spațiului Rural prevede că la elaborarea unor politici de dezvoltare rurală – economie, tehnologii, planificare regională, protecția diversității biologice, agricultură, silvicultură, infrastructură, turism, învățământ, relații internaționale – trebuie să se țină seama de condițiile regiunilor rurale. De asemenea utilizează următoarele noțiuni: dezvoltare locală, dezvoltare teritorială, dezvoltare rurală, amenajare zonală, dezvoltare regională
Dezvoltarea locală face referirte la concepțiile privind dezvoltarea unei așezări date și a împrejurimilor sale imediate.
Dezvoltarea teritorială face referire la marile investiții, la dezvoltările infrastructurale pe plan regional sau care vizează mai multe regiuni pe baza unor concepții coordonate. in cazul dezvoltării teritoriale sunt decisive considerentele de ordin economic, tehnic și cele de geografie economică .
Dezvoltare rurală cuprinde toate acțiunile îndreptate spre îmbunătățirea calității vieții populației care trăiește in spațiul rural, spre păstrarea peisajului natural și cultural și care asigură dezvoltarea durabilă a spațiilor rurale conform condițiilor și specificului acelor teritorii. Dezvoltarea rurală, din punct de vedere geografic cuprinde: dezvoltarea rurală locală, regională, transfrontalieră și paneuropeană . Programul pentru dezvoltarea rurală poate conține, in funcție de condiții și necesități, dezvoltarea următoarelor elemente: infrastructură, agricultură, turism, întreprinderi mici și mijlocii, precum și crearea de locuri de muncă, dar și idei privind protecția mediului, învățământului, dezvoltarea comunității. Programele de dezvoltare rurală sunt complexe, și se referă concomitent la mai multe sectoare . in dezvoltarea rurală rolul primordial revine resurselor umane, comunităților locale, participanților vieții economice și sociale, valorilor ecologice și ale peisajului cultura, deci funcționează conform altei logici decât dezvoltarea teritorială, dar între cele două noțiuni există legături (tab. 2). Scopul final al dezvoltării rurale este ca spațiile rurale să fie apte, in mod durabil, să îndeplinească funcțiile care le revin in societate.
Noțiunea de rural poate fi definită in relația centru-periferie, deci dezvoltarea rurală înseamnă, in esență, dezvoltarea periferiilor și păstrarea valorilor acestora. Viitorul regiunilor rurale depinde in fond de trei factori:
– de posibilitățile păstrării și creșterii numărului locurilor de muncă;
– de direcția și amploarea viitoare a migrării populației (tineri, pensionari, turiști) între sat
și oraș;
– de caracterul reglementărilor locale, regionale și naționale.
Tabelul 1.2
Legătura dintre dezvoltarea teritorială și cea rurală
Sursă: Jâvor K., 2009
1.6. Resursele și factorii dezvoltării rurale
Abordarea mecanismului economic al dezvoltării rurale in profil regional constituie o problemă complexă care impune identificarea soluțiilor adecvate situațiilor particulare și necesităților de restructurare specifice fiecărei zone in parte, plecând de la cantitatea și calitatea resurselor prezente in teritoriu.
Resursele unei economii (la nivel de comună, regiune, țară) privite ca un tot, cuprind resursele primare și resursele de capital (22).
A) Resursele primare includ:
resursele naturale (ex: pământul);
resursele de muncă (ex: potențialul demografic de forță de muncă).
B) Resursele de capital cuprind:
resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea economică cu scopul de a obține alte bunuri aducătoare de venit explicit sau implicit);
resursele nemateriale sau calitative (experiența practică a populației in diferite domenii, stocul de informații, capacitatea managerială, capacitatea de inovare tehnică etc.)
Atrase in circuitul economic, resursele devin factori ai dezvoltării economice.
Astfel, factorii dezvoltării rurale reprezintă acele resurse care participă nemijlocit in procesele economice (28) și de care depind rezultatele tehnice (ex: producția și calitatea ei) și economice obținute (ex: costul, profitul, rata profitului). Fiecare factor se caracterizează prin cantitate, calitate, preț și posibilități de combinare sau substituire cu alți factori.
1.6.1. Resursele naturale
In fundamentarea strategiilor de dezvoltare economică a oricărei așezări umane – in sensul întregului spațiu folosit de om – se impune analiza, evaluarea și identificarea posibilităților de atragere in circuitul economic a resurselor naturale. Din punctul de vedere al economiei rurale resursele naturale cuprind:
resursele topologice (formele de relief și peisajul);
resursele geologice (cărbune, petrol, minereuri, ape minerale, ape termale, factorii de risc geologic etc);
resursele de apă;
resursele biopedologice;
• resursele climatice (temperatura, precipitațiile, lumina și factorii de risc climatic). Variația resurselor naturale de la o zonă la alta determină diferențieri mari între tipurile
de dezvoltare economică și socială a zonelor.
1.6.2. Resursele de muncă
Dimensiunea demografică a unei zone este polul central al analizelor economice, deoarece populația prin elementele ce o caracterizează exprimă oferta, calitatea și prețul muncii dintr-un teritoriu dat. in analiza diagnostic a spațiului rural, resursele de muncă apar in principal in calitate de potențial de dezvoltare, potențial care prezintă foarte mari diferențieri in teritoriu.
1.6.3 Resursele de capital
Resursele de capital cuprind:
resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea economică cu scopul de a obține alte bunuri aducătoare de venit explicit sau implicit – clădiri in care se desfășoară activități agricole, industriale, comerciale, de cercetare științifică, prestări de servicii etc., mașini, utilaje, instalații și mijloace de transport, tractoare și mașini agricole, poduri, autostrăzi, șeptelul viu, plantații, materii prime, materiale, semifabricate, semințe, furaje, îngrășăminte, erbicide, insecticide și biostimulatori, combustibil și energie etc. Pământul, in măsura in care încorporează lucrări care-i îmbunătățesc calitatea, rolul și funcțiile, devenind un factor de producție reproductibil se transformă din pământ resursă naturală in pământ capital, fiind considerat atât in teorie, cât și de practicieni ca element al factorului capital.);
resursele nemateriale sau calitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea de cercetare și experiența practică a populației in diferite domenii – stocul de informații, brevete și documentații tehnico-științifice, tehnică electronică de calcul și programele adecvate, capacitatea managerială, capacitatea de inovare tehnică etc.)
In practica economiei rurale capitalul este grupat în: capitalul funciar și capitalul de exploatare.
Capitalul funciar este reprezentat de pământ. Tradițional, din capitalul funciar fac parte și capitalurile care-i sunt încorporate: clădiri, ameliorații funciare (drumuri, drenaje, instalații și amenajări pentru irigații, desecări) și plantațiile pomiviticole. Pământul nu se uzează și deci nu se amortizează spre deosebire de alte elemente ale capitalului funciar, in special ameliorațiile și plantațiile, care se deteriorează prin folosire și deci trebuie amortizate pentru a fi reînnoite. Pe baza acestui considerent in optica modernă clădirile ameliorațiile funciare și plantațiile sunt considerate capital de exploatare.
Capitalul de exploatare permite punerea in valoare a resurselor primare și este este constituit din: șeptelul mort, șeptelul viu, plantații și consumurile intermediare.
Ca o completare de venituri pentru gospodăriile din mediul rural, s-a început dezvoltarea turismului rural și a agroturismului. Numeroase zone rurale din România au valori naturale și culturale, care pot fi integrate in turismul național și internațional. Au luat ființă organizații civice și asociații profesional (Asociația Națională de Turism Rural Ecologic și Cultural -ANTREC; Federația de Dezvoltare Montană și Rurală – FRDMR) (14), care servesc la dezvoltarea turismului rural.
1.7. Principiile dezvoltării rurale
Principiile dezvoltării rurale izvorăsc din cele zece puncte ale Declarației de la Cork, elaborate in anul 2000 ca bază a politicii Uniunii Europene.
Punerea in primul plan a spațiului rural. Dezvoltarea rurală trebuie să aibă prioritate între programele Uniunea Europeană, să devină un principiu de bază.
Abordarea integrată a dezvoltării rurale. Se propune o politică de dezvoltare rurală complexă, care să cuprindă toate activitățile sociale, economice și culturale (19). Astfel, trebuie să fie cuprinse într-un program unitar gospodărirea resurselor naturale de energie, dezvoltarea agriculturii adaptată la realitățile locale, diversificarea economiei prin dezvoltarea intreprinderilor mici și mijlocii industriale și de servicii, scoaterea in relief a valorilor mediului natural și a celor culturale.
Crearea diversității, varietății (pluriactivitatea). Sprijinirea diversității activităților economice și sociale trebuie să ducă la formarea cadrului de inițiative private și comunitare capabile să se întrețină singure.
Durabilitate. Trebuie sprijinită o astfel de dezvoltare rurală, care asigură menținerea identității culturale, a surselor de energie, a biodiversității, a frumuseții peisajului. Generațiile de azi trebuie să folosească aceste valori astfel încât să nu pericliteze posibilitățile celor care ne urmează. in activitatea locală trebuie să-și găsească locul și responsabilitatea globală.
Subsidiaritate. Principiul de bază al politicii de dezvoltare rurală eficientă este o cât mai profundă descentralizare a deciziilor și un grad cât mai ridicat de parteneriat și colaborare între nivelele locale, regionale, naționale și europene.
Simplificare. Reglementările și sistemele de sprijinire, mai ales cele legate de dezvoltarea agriculturii, vor fi mai elastice, mai transparente, deci se preconizează să fie mai puțin birocratice.
Programare. Formarea și realizarea programelor de dezvoltare rurală trebuie să fie un proces consecvent, transparent, permițând fiecărei zone posibilitatea de a-și elabora propria strategie de dezvoltare. Aceste programe trebuie să se încadreze într-un program unic pe scară regională.
8. Finanțare. Este necesară antrenarea mai accentuată a resurselor financiare locale,
precum și sprijinirea dezvoltării unor tehnici de creditare rurală care asigură folosirea
concomitentă a fondurilor private și a celor bugetare. Este importantă micșorarea dificultăților financiare ale micilor intreprinderi, sprijinirea investițiilor productive, diversificarea economiei rurale.
Îndrumare. Trebuie sporită competența și eficiența administrațiilor locale și regionale, precum și cea a organizațiilor civice prin ajutor tehnic, perfecționare, comunicare mai bună, oferirea unor informații utile, prin dezvoltarea unor relații de parteneriat.
Evaluare și cercetare. Urmărirea programelor de dezvoltare rurală, controlul beneficiarilor, discutarea profesională a problemelor ivite, evaluarea experiențelor dobândite, stimularea cercetării științifice și a inovațiilor, toate acestea constituie principii importante.
1.8. Particularitățile dezvoltării rurale
Particularitățile specifice ale dezvoltării rurale sunt:
Antropocentrismul In centrul dezvoltării rurale stă omul, respectiv comunitatea de oameni care trăiește la țară. Această caracteristică face ca să prevaleze principiul subsidiarității, respectiv comunitățile rurale sunt subiectele active ale dezvoltării, nu numai obiectele ei pasive.
Complexitatea. Programele de dezvoltare nu se rezumă la câte un sector. Ele au in vedere concomitent crearea locurilor de muncă, dezvoltarea agricolă, înfrumusețarea mediului etc., cu alte cuvinte privesc numeroasele laturi ale activității economice: dezvoltarea agriculturii, dezvoltarea infrastructurii locale, dezvoltarea intreprinderilor mici și mijlocii, dezvoltarea comunității, dezvoltarea surselor umane, ocrotirea mediului, cultivarea tradițiilor culturale, programe sociale etc (3).
Caracterul de microregiune. Prioritățile și strategiile de dezvoltare sunt determinate de situația cadrului teritorial fixat numit microregiune,respectiv de sursele ei ecologice, economice, umane, de tradițiile culturale etc.
Activitatea cu mai mulți participanți. Participanții activi importanți la programele de dezvoltare a microregiunilor sunt: fiecare membru al comunității; întreprinderile și specialiștii; alesul comunității locale; guvernul; parlamentul; societatea civilă.
Bazată pe principii. Dezvoltarea regională in UE se bazează pe principiile enunțate in Declarația de la Cork, principii valabile și pentru țările care doresc să adere.
1.9. Obiectivele și măsurile strategice de dezvoltare rurală
Obiectivele și măsurile strategice de dezvoltare rurală rezultă din politicile economice de dezvoltare a UE și au la bază principiul subsidiarității și al flexibilității. Conform principiului subsidiarității, țările membre decid asupra criteriilor de stabilire a obiectivelor și a programelor care se vor bucura de asistență comunitară, iar conform principiului flexibilității, măsurile alese pentru îndeplinirea obiectivelor trebuie să țină cont de priorități și necesități.
In cele ce urmează prezentăm obiectivele (O) și măsurile strategice de dezvoltare rurală
(M):
I. Creșterea veniturilor și îmbunătățirea condițiilor de producție, de muncă și de
trai, (este obiectivul -O1) prin stimularea și promovarea investițiilor in spațiul rural (este
măsura -M1) (4).
Având in vedere că ponderea in activitățile economiei rurale o dețin exploatațiile agricole reprezentând circa 14,8 mil. ha teren agricol, șansa pentru o dezvoltare durabilă a satului românesc o reprezintă stimularea și sprijinirea investițiilor in exploatațiile agricole, care să conducă la: valorificarea rațională a resurselor rurale; sporirea veniturilor agricultorilor și a îmbunătățirii condițiilor de viață și de muncă; creșterea viabilității exploatațiilor agricole; diversificarea producției agricole și a serviciilor rurale; creșterea calității produselor pentru ca acestea să devină competitive, atât pe piețele locale, cât și pe cele regionale și internaționale; diminuarea costurilor de producție; îmbunătățirea condițiilor de igenă și de creștere a animalelor; creșterea calității vieții; conservărea mediului înconjurător.
II. Atragerea și menținerea tinerilor in mediul rural, pentru reducerea vârstei medii
a populației rurale, pentru asigurarea optimă a resurselor umane din spațiul rural, pe
structuri de vârstă și categorii sociale (O2) prin asistență financiară directă sau indirectă a
întreprinzătorilor agricoli, care au vârsta mai mică de 40 ani (M2).
Măsurile trebuie să pornească de la asigurarea spațiului vital, și facilități care să asigure tinerilor premisele necesare pentru demararea unor investiții productive. Aceasta va avea un impact pozitiv asupra dezvoltării rurale, prin menținerea in activitate a unei populații cu capacitate de muncă și cu posibilități de acțiune pe termen lung.
III. Dezvoltarea procesării și comercializării produselor agricole (O3) prin stimularea
investițiilor in domeniu (M3) (13).
Facilitățile financiare și fiscale create procesatorilor de produse agricole vor fi benefice pentru stat prin efectele de multiplicare in plan economic și social asupra tuturor membrilor comunității, atât ca indivizi, cât și ca activități economice.
IV. Dezvoltarea cunoștințelor de specialitate și a aptitudinilor persoanelor care
lucrează in agricultură și silvicultură și recalificarea acestora (O4) prin sprijinirea
pregătirii profesionale continuie (M4) (8).
Subiecții sunt pregătiți ca să se orienteze spre producția de calitate, să folosească tehnici ecologice de producție, să producă in condiții de eficiență economică etc
V. Sprijinirea dezvoltării zonelor defavorizate de factori naturali și economici (O5)
prin asigurarea de "compensații de handicap" (M5) (7).
Stimulentele pot fi sub formă de plăți compensatorii acordate pe unitatea de produs sau pe unitatea de suprafață gestionată in condiții defavorabile sau prin scutiri de taxe și impozite pentru cei ce investesc in zone defavorizate.
VI. Creșterea gradului de complexitate a economiei rurale (O6) prin dezvoltarea și
diversificarea serviciilor rurale pentru agricultură și industria alimentară la nivelul
comunității, pentru nevoile de consum ale populației rurale și prin sprijinirea IMM-urilor
(M6).
Prin asigurarea unei game largi de servicii rurale, fermierii se vor axa pe latura productivă și vor solicita servicii de specialitate necesare desfășurării activității lor.
VII. Creșterea rolului economic, ecologic și social al pădurilor (O7) prin dezvoltarea
programelor privind înființarea perdelelor de protecție, ocrotirea resurselor silviculturii și
ameliorarea acestora și, dezvoltarea fondului forestier (M7).
Extinderea suprafețelor acoperite de păduri, prin utilizarea terenurilor neproductive, contribuie, atât la ridicarea gradului de ecologizare a zonei, cât și la creșterea veniturilor locale.
VIII. Asigurarea de venituri alternative (O8) prin stimularea activităților turistice și
meșteșugărești (M8) (8).
IX. Protecția mediului (O9) prin stimularea activităților care nu generează efecte
ecologice negative (M9) (6).
PARTEA A II-A CONTRIBUȚII PROPRII
5
CAPITOLUL II
AGRICULTURA ROMÂNEASCĂ ÎN CONDIȚIILE DIVERSIFICĂRII FORMELOR DE PROPRIETATE
Aplicarea Legii fondului funciar (nr. 18/1991) a produs transformări în cea ce privește structura fondului funciar pe forme de proprietate, sectorul privat devenind predominant. In scurt timp de la aplicarea acestei legi, la finele anului 1992, sectorul particular deținea deja 70,3 % din suprafața agricolă și 80 % din suprafața arabilă. 2.1. Structura exploatații lor agricole
Aplicarea legislației privind privatizarea și reglementările privind utilizarea fondului funciar a creat neajunsuri și distrugeri însemnate a terenurilor amenajate. Parcelarea excesivă, (circa 40 mil. parcele), lipsa preocupărilor pentru organizarea și exploatarea rațională a terenului s-au conjugat cu sistarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare și slaba dotare tehnică a gospodăriilor agricole. Ca urmare, potențialul funciar s-a degradat și a scăzut productivitatea agricolă.
Decalajele de productivitate față de țările europene s-au adâncit, a scăzut fertilitatea solurilor, au crescut suprafețele abandonate și s-au produs distrugeri a amenajărilor funciare.
Deși schimbările structurale din perioada de tranziție au ca element pozitiv esențial așezarea agriculturii pe temelia proprietății private, neajunsurile manifestate în elaborarea și aplicarea măsurilor de politică agricolă și construcție legislativă au afectat puternic folosirea eficientă a potențialului funciar al țării. Aceste neajunsuri se conjugă cu dificultățile care se manifestă în formarea structurilor viabile de exploatare a terenurilor în vederea creșterii și stabilizării ofertei de produse agricole.
Situația exploatațiilor agricole cu personalitate juridică, a gospodăriilor individuale precum și suprafețele aflate în exploatarea acestora se prezintă astfel: din totalul de 4.256.152 exploatații agricole înregistrate la finele anului 2009, 4.237.889 (99,6%) au fost exploatații
agricole individuale, cărora le aparțin 65% din suprafața agricolă utilizată, iar 18.263 unități cu personalitate juridică au exploatat restul de 35% din suprafață.
Suprafața agricolă medie utilizată a fost de 3,4 ha/exploatație, 2,2 ha/fermă fiind exploatate în medie de către fermele individuale și 269,3 ha/fermă de către unitățile cu personalitate juridică. Există mari diferențe între suprafața medie a exploatației individuale în România și cea a fermelor din UE, de cca. 19 ha/fermă.
Tabelul 2.1
Structura exploatațiilor agricole la nivelul țarii, anul 2014
Statut juridic
Total
Exploatații
agricole
individuale
Total exploatații agricole (număr)
4.121.247
4.103.404
Exploatații agricole care utilizează suprafața agricolă (număr)
Suprafața agricolă utilizată
(ha)
13.906.701,3
9.102.018,2
Suprafața agricolă medie utilizată (ha)
pe o exploatație
3,3
2,1
care utilizează teren agricol 3,4
2,2
Unități cu
personalitate
juridică
17.843
4.804.683,1
263,1
269,3
Sursa: Anuarul statistic al României, 2014
Economia rurală românească are ca trăsătură predominantă procentul foarte mare al fermelor de subzistență, care produc în principal pentru autoconsum, comercializând pe piață o mică parte din produsele obținute. In plus, fermele de subzistență au acces dificil la alte surse de venituri și, de aceea, bunăstarea unei părți semnificative a populației rurale depinde considerabil de nivelul de profitabilitate al fermelor.
S-a inițiat programul privind renta viageră agricolă, măsură importantă în mecanismul de comasare a marilor suprafețe agricole care va permite desfășurarea unei activități agricole eficiente, astfel încât să reziste concurenței europene. Prin acest program, micii dar numeroșii proprietari de teren agricol sunt încurajați să vândă sau să arendeze terenul deținut, ei obținând 100 euro/ha vândut/pe an sau 50 euro/ha arendat/an.
La începutul anului 2007, numărul cererilor de solicitare a rentei viagere a ajuns la 37.627, creșterea fiind semnificativă comparativ cu numărul de cereri înregistrate în anii anteriori: 814 cereri înregistrate pentru anul 2005, 23.700 cereri înregistrate pentru anul 2006.
Figura 2.1 Numărul exploatațiilor agricole după statutul lor juridic
Numărul mare al exploatațiilor de subzistență sau semisubzistență constituie principala problemă pe care agricultura românească trebuie să o rezolve în cel mai scurt timp.
Pentru stimularea transformării gospodăriilor țărănești în ferme agricole familiale cu caracter comercial, formarea și consolidarea clasei de mijloc în spațiul rural,efortul bugetar a fost orientat către susținerea investițiilor în mediul rural, stimularea participării băncilor și dezvoltarea competențelor lor pentru creditarea agriculturii.
In acest sens, s-au derulat Programul național de investiții în noi ferme zootehnice și vegetale și de consolidare a celor existente, adresat cu prioritate familiilor de tineri și Programul de susținere a fermelor familiale care au minim trei vaci, program în cadrul căruia, pentru achiziționarea de utilaje (tancuri pentru răcirea laptelui, standuri și aparate de muls, motocositori, generatoare de curent, tocători de furaje etc.).
Circa 97% din terenurile agricole se află în proprietate privată. Cea mai mare parte din suprafața agricolă utilizată este exploatată în gospodăriile individuale (55,4%), iar unitățile mari cu personalitate juridică exploatează 44,6% din suprafața agricolă utilizată. Gospodăriile individuale, în număr de peste 4,48 milioane, au rezultat din modul de elaborare și aplicarea legilor fondului funciar și produc prioritar pentru autoconsum. Suprafețele comasate sunt exploatate, în cea mai mare parte, de unitățile agricole cu personalitate juridică (tabelul 2.2).
Faptul că aceste suprafețe sunt comasate constituie un important avantaj pentru organizarea modernă a producției agricole. Gospodăriile individuale exploatează 61,8% din suprafața arabilă, aproape întreaga suprafață destinată culturilor de legume și 65,3% din suprafața destinată culturilor permanente. In sectorul zootehnic, unitățile mari cu personalitate juridică dețin numai 5% din efectivele de bovine, 15% porcine și 35% păsări. Partea covârșitoare din efectivele de animale este răspândită în micile gospodării țărănești, care dețin un număr redus de animale pe gospodărie și produc prioritar pentru autoconsum.
Cel mai mare număr de gospodării individuale dețin suprafețe până la 1 hectar (49,53% din totalul suprafețelor). Aceste mici gospodării de subzistență nu au șanse să devină viabile și de fapt nu pot fi încadrate în nici o formă de organizare economică în vederea obținerii de produse destinate pieței, cu extrem de puține excepții, în cazul producerii legumelor în seră. In analiza și elaborarea politicilor agricole gospodăriile cu suprafețe de până la un hectar ar trebui excluse de la formele de sprijin bugetar, în cazul României, datorită excesivei fărâmițări a terenurilor rezultate în urma aplicării legilor fondului funciar. Familiile care dețin și lucrează aceste suprafețe au surse suplimentare de venituri sau sunt rezidenți urbani. Gospodăriile individuale care dețin între 1-2 hectare reprezintă 20,01% din numărul total. Impreună, cele două categorii de gospodării sunt în număr de peste 3,1 milioane, ceea ce înseamnă că abia peste aceste limite putem aprecia posibilitățile de selecție a viitorului sector familial care să producă pentru piață și să devină viabil. Gospodăriile individuale care exploatează o suprafață între 2-5 ha sunt la limita inferioară a procesului de selectare a viitoarelor ferme agricole performante. Gospodăriile care exploatează între 5-10 hectare reprezintă 5,8% din numărul total. In etapa actuală, pot fi apreciate ca făcând parte din categoria fermelor familiale comerciale circa 74,2 mii unități, care au dimensiune cuprinsă între 10-100 hectare. Din păcate, multe dintre aceste exploatații nu au suprafețele comasate, în special categoriile cu sub 20 hectare.
Un număr variabil, pe județe și pe zone, din gospodăriile individuale fac parte din diferite forme asociative de exploatare sau au terenurile arendate. Fermele care exploatează peste 50 și în jur de 100 hectare sunt, de regulă, entități juridice sau asociative fără personalitate juridică.
Suprafața deținută de gospodăriile individuale este de 8,45 mil hectare, iar unitățile cu personalitate juridică exploatează 7,25 mil hectare. Aceasta înseamnă că numai circa 1,25 mil hectare se exploatează individual de către familiile rurale mici sau rezidenții urbani, ceea ce poate constitui un avantaj organizatoric care însă nu a fost folosit cu eficiență.
Suprafața agricolă utilizată ce revine, în medie, pe o unitate agricolă la nivel național este de 2,93 ha. Gospodăriilor agricole individuale le revin, în medie, numai 1,63 ha și sunt răspândite, mai ales, în zonele colinare și de munte. Cele 23,1 mii unități agricole cu
20
personalitate juridică sunt situate, mai ales, în județele de șes și au dimensiuni teritoriale variabile. Un număr relativ scăzut de societăți comerciale agricole au dimensiuni teritoriale foarte mari, de mii de hectare și sunt situate, în special în sudul țării. Aceste dimensiuni pot constitui un impediment în realizarea unor performanțe ridicate datorită factorilor limitativi ce țin de folosirea rațională a inputurilor, de flexibilitatea structurii de producție, de capacitatea managerilor de a gestiona activități agricole amplasate pe suprafețe excesiv de întinse, de adaptarea la cerințele pieței etc.
Tabelul 2.2
Structura și dimensiunea gospodăriilor agricole din România
I I 2009 I 2014
După cum se poate observa, gospodăriile de subzistență și exploatațiile agricole de dimensiuni mici vor continua să existe câțiva ani buni de aici înainte.
Acestea nu vor beneficia de sprijin din partea statului și nici de fondurile europene în consecință proprietarii lor având în față următoarele alternative:
1. Să le mențină în exploatație pentru a satisface propriile nevoi fără a intra în
circuitul comercial decât în mod accidental;
Să le înstrăineze prin vânzare;
Să le arendeze sau să intre în asociații familiale sau de tip cooperatist.
Restul structurilor agrare vor fi formate pe viitor din exploatații țărănești cu suprafețe de la 10-15 hectare până la asociații familiale și societăți agricole cu statut juridic de 500 -1000 hectare.
Tendințele vizibile de extindere a formelor organizatorice de exploatare a pământului sunt motivate de înlesnirea pe această cale a pătrunderii mașinismului în agricultură, de promovare a tehnologiilor moderne de producție și de asimilare a diferitelor categorii de servisuri. Consecința firească a unor asemenea modernizări o reprezintă creșterea performanțelor tehnice și economice și pe cale de consecință a competitivității în economia concurențială. Structurile agrare reprezintă o realitateconcretă care se cere a fi comensurată, evaluată cantitativ, pentru a putea stabilistrategii realiste de perspectivă privind optimizarea cadrului organizatoric, respectiv deoptimizare a dimensiunii exploatației agricole. Sursele de informare supuse cercetăriisunt cele preluate de pe site-ul EUROSTAT, privind structurile agrare ale țărilor dinUniunea Europeană (Tabelul 2.3).Situația comparativă pentru cele 4 țări, luate cu titlu de exemplu, seprezintă ca în Tabelul 2.3.
Situația mai mult decât modestă a performanțelor din agricultura României are rădăcini istorice foarte îndepărtate, decalajele conservându-se de la o perioadăistorică la alta. Agricultura țării noastre este o agricultură de subzistență; productivitate foarte scăzută, competitivitate scăzută, venituri foarte mici. Intre cauzele cele mai importante ale acestei stări sunt; fărâmițarea excesivă a terenurilor, seceta, dotarea tehnică precară, lipsa creditului agricol, concurența sufocantă a producătorilor străini, care beneficiază de subvenții masive.
Tabelul 2.3
Marile probleme ale agriculturii autohtone, structura socială primitivă, cu o pondere copleșitoare a populației agricole sărace au fost probleme de mare actualitate și între cele două războaie mondiale.
Valorificarea produselor agricole obținute în ciclul de producție anterior întârzie din motive de prețuri dezavantajoase, resursele financiare obținute pe calea creditării fermierilor agricoli sunt reduse sau de-a dreptul inexistente. In această situație o parte din terenul arabil rămâne necultivat, respectiv pârloagă, ceea ce reduce și mai mult media și așa scăzută a randamentelor unitare în România. De fapt, dotarea redusă sau de-a dreptul inexistentă a micului fermier român cu resursele financiare absolut necesare este o mare problemă actuală a agriculturii românești. Acest neajuns nu afectează doar pe micul fermier, ci afectează întreaga populație, fiind subminată securitatea alimentară a României și poate chiar mai mult decât atât.
Evident că în continuare producția agricolă a României va trebui să se modernizeze. Acest lucru este necesar pentru asigurarea unor produse de calitate la prețuri accesibile pentru veniturile românilor. In acest sens precizăm direcțiile principale ale evoluției agriculturii în viitor.
Dimensiuni foarte reduse, cu întreaga gamă de consecințe negative
înzestrare tehnică precară
45% din populația României
Caracteristicile structurilor agrare
Resurse umane
Deprofesionalizare
Feminizare și îmbătrânire
Lipsa sau precaritatea fondurilor financiare necesare investițiilor
Exploatația este fragmentată în medie în 7 – 8 parcele de dimensiuni mici
Inexistența sau/și ineficiența activităților de asistență
tehnică
Figura 2.3 Principalele particularități ale producției agricole
2.2. Agricultura -mijloc de suținere a spațiului rural
Noțiunea de rural (sau ruralitate) reprezintă un domeniu în care, până în prezent, nu s-a ajuns la o definire unanim acceptată, deși multiplele concepte și definiții date de specialiști, se referă la același spațiu fizic (geografic). Spațiul rural nu constituie un ansamblu omogen, dar nu este nici spațiu abstract.
Etimologic, cuvântul "rural" își are originea în cuvântul latinesc "rus-ruris", care se poate traduce prin câmp sau teritoriu, locuit, ocupat, amenajat și locuit de om. Cuvântul a fost preluat în limba română cu sensul său actual din limba franceză.
Termenii de rural și urban evidențiau, inițial, diviziunea socială între agricultură și industrie. Mediul rural este considerat, în general, ca fiind cel care produce alimente în condiții tradiționale, creându-se astfel relații sociale bazate pe legături de rudenie și vecinătate, pe un înalt grad de solidaritate socială. Oamenii care locuiesc în spațiul rural știu că sunt rurali, însă această percepție nu satisface demografii, politicienii, statisticienii, sociologii, geografii sau economiștii. In viața de zi cu zi, percepția ruralului este adesea mai importantă decât definițiile formulate. Mulți oameni asociază zonele rurale cu ideea de mari spații libere, strâns legate de tradiție și prudente în fața schimbării; spații frumoase, dar și sărace. In viața de zi cu zi, percepția ruralului este adesea mai importantă decât definițiile formulate de specialiști, fie ei teoreticieni sau practicieni. Aceasta se întâmplă datorită faptului că avem de-a face cu o noțiune complexă, care se "oglindește" în obiectul de studiu al mai multor discipline, dintre care se pot aminti economia, etnologia, geografia, istoria, sociologia, demografia etc. Fiecare dintre aceste discipline abordează ruralul din punctul lor de vedere. Deducem, deci, că avem de a face, în esență, cu un concept multidisciplinar, plurivalent și integrator.
Dezvoltarea zonelor rurale și reducerea nivelului ridicat al sărăciei din aceste zone se pot realiza prin reforme în sectorul agricol, prin dezvoltarea de capital uman și prin creșterea protecției sociale în mediul rural. Trebuie să profitam de pământurile fertile, de marile întinderi de pădure și de bogata rețea hidrografică și să găsim rezolvare pentru modernizarea infrastructurii și a producției agricole ineficiente. Nu trebuie să uităm importanța accesului la educație și creșterea calității serviciilor sociale din mediul rural (un sistem de sănătate accesibil tuturor locuitorilor de la sate, un sistem de pensii îmbunătățit).
A vorbi despre "dezvoltare rurală" și a încerca să stabilești care sunt prioritățile acestui sector este, fără a exagera, unul dintre cele mai ambițioase și dificile proiecte. Au fost pe parcursul timpului suficiente încercări. Unii au crezut ca au găsit și soluțiile cele mai adecvate, dar, în realitate, constatăm că lumea satului, că țăranul, cu unele schimbări aduse de vremuri, au rămas aproape aceleași.
Chiar dacă cea mai importantă componentă a ruralului este agrarul și cele mai multe activități rurale sunt cele agrare, cele două noțiuni nu se confundă, nu se suprapun. Sensul cuvântului rural a fost și este întotdeauna mai larg decât al celui de agricol. Spațiul rural nu este doar sediul activităților agricole, ci și al industriei, artizanatului și comerțului rural.
2.3. Spațiul rural și măsuri de susținere a acestuia și agriculturii
Mai mult de jumătate din populația celor 27 de State Membre ale Uniunii Europene trăiește în zonele rurale. Spațiul rural reprezintă 92% din totalul suprafeței UE. Aceste regiuni generează 45% din Valoarea Adăugată Brută din UE-25 și furnizează 53% din ocuparea forței de muncă. Totuși, comparativ cu spațiul urban, în zonele rurale, venitul pe cap de locuitor este mai mic cu aprox. o treime, femeile au mai puține locuri de muncă decât bărbații, sectorul serviciilor este mai puțin dezvoltat, nivelul de educație superioară este în general mai modest, iar un procent mic de gospodării are acces la internet.
Distanța și infrastructura de transport sunt probleme majore în unele zone rurale. Lipsa de oportunități, contacte și instruire sunt o problemă specifică femeilor și tinerilor din zonele rurale îndepărtate. Aceste dezavantaje tind să fie chiar mai semnificative în zonele predominant rurale, deși viziunea generală la nivel UE poate varia substanțial între Statele Membre.
venitul pe cap de locuitor este mai mic cu o treime
serviciile sunt mai puțin dezvoltate
nivelul de educație superioară – mult mai modest
accesul la internet – mai restrâns.
femeile au mai puține locuri de muncă decât bărbații.
Acestea reprezintă principalele caracteristici ale spațiului rural comunitar. In continuare vom prezenta câteva dintre trăsăturile specifice spațiului rural românesc, care diferențiază în mod clar problemele românești de cele comunitare și ne îndreptățesc să căutam o abordare particularizată a politicilor rurale europene în cazul României, o abordare care să răspundă nevoilor și problemelor spațiului rural românesc înainte de a propune și a implementa reforme de politici europene avansate.
La nivelul Uniunii Europene se utilizează criteriul numărul de locuitori pe kilometru
pătrat propus de Organizația pentru Comerț și Dezvoltare Economică (OECD).
Conform acestui criteriu sunt considerate așezări rurale, acelea în care densitatea populației nu depășește 100 locuitori pe km2 (densitatea medie a populației UE este de 115 locuitori/km2) (3).
In general o așezare este considerată rurală dacă nu are statut urban, sau are statut urban, dar numărul locuitorilor este sub 10.000, iar densitatea acestora este sub 100 locuitori pe krrf. În România statutul unei așezări este reglementat prin lege, astfel există comune cu peste 10.000 de locuitori și orașe cu populație mai scăzută.
În Uniunea Europeana, la definirea spațiului rural, pe lângă densitatea populației și numărul locuitorilor, se mai iau în considerare și alte criterii, cum ar fi: modificarea în timp a situației demografice (sporul natural, migrațiunea), precum și caracteristici socio-economice ca PIB/loc., ponderea agriculturii în PIB, rata șomajului, ponderea celor ocupați în agricultură, procentul celor ocupați cu timp parțial etc.
Uniunea Europeană, într-un studiu recent (7), definind spațiul rural la nivelul continentului, stabilește că "Europa rurală așa cum este ea înțeleasă în mod general, cuprinde regiuni, peisaje naturale de la țară, terenuri agricole, păduri, rezervații, sate, orașe mici, pungile industrializării și centrele regionale , care privite ca un tot, reprezintă 82,1% din suprafață și 22,8% din populația totală a Europei. Ea conține o țesătură economică și socială complexă: ferme, magazine și afaceri mici, comerț și servicii, industrii mici și mijlocii, care afectează direct sau indirect peste 50% din populația europeană".
În țările asociate Uniunii Europene (Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Bulgaria, Letonia, Estonia, Lituania) spațiul rural reprezintă 86,1% din suprafață și 37,9% din populația totală a acestor țări.
În România după clarificări conceptuale și după prezentarea politicilor regionale și rurale din Uniunea Europeană, studiile arată că, spațiul rural reprezintă 89,2% (212,7 mii de kmf) din suprafața totală a țării (238,4 mii de kmrr*) și cuprinde 45,0% (10,14 milioane locuitori) din populația totală (22,54 milioane locuitori), conform tabelului 1 (3).
Tabelul 2.3
Dimensiunea spațiului rural in România
Datele privind spațiul rural se referă la totalitatea comunelor țării, deci, în România, noțiunea de spațiu rural nu înseamnă exact același lucru ca în Uniunea Europeană, în care sunt incluse și orașele mici. Astfel, unitățile administrativ-teritoriale din România la nivelul anului 2003, erau reprezentate de 42 județe care cuprind 263 de orașe (dintre care 84 municipii) și 2686 de comune (menționăm că satele nu sunt unități administrative teritoriale, numărul este de 13097, din care 12751 aparțin consiliilor comunale, iar 346 consiliilor orășenești). In consecință, cea mai mică unitate teritorială la care se referă filozofia de dezvoltare rurală este comuna.
2.4. Obiectivele lucrării
Cuantificarea în profil regional a efectelor economico-sociale pe care le-ar putea avea implementarea unor măsuri de dezvoltare rurală și regional, Comuna Bivolari fiind o zona mai defavorizata din mai multe puncte de vedere. In primul rand, amplasarea nu tocmai favorabila și infrastructura slab dezvoltata, mai ales in zona rurala, nu reprezinta o atractie pentru domeniul de afaceri și turism.
Pentru o analiză macroteritorială a decupajului administrativ propus, am luat ca bază de pornire provinciile istorice, structuri regionale care s-au conturat de-a lungul timpului cel mai bine ca spații omogene funcțional, dar și ca spații mentale și percepute (Cocean, 2002).
2.5. Stadiul cercetărilor și legislația în vigoare privind dezvoltarea structurilor
agrare
Lucrările privind structurile agrare din agricultură au fost întreprinse în majoritatea țărilor, atât în cele avansate cât și cele în curs de dezvoltare.
Conținutul acestor lucrări de localizare a producției diferă foarte mult prin metodologia aplicată, prin aspectul dezvoltat (natural sau economic), nivelul de informare, aprofundare și detaliere a problemelor etc., toate având însă ca scop prognozarea tendințelor de amplasare teritorială a producției agricole în perspectivă.
O lucrare de pionierat în această perioadă este cea a lui J.H. von Thunen "Der Isolierte Staat" (Teoria cercurilor creatoare). Von Thunen arăta că în jurul unui centru comercial se dezvoltă o zonă de producție, zonele interioare fiind destinate culturilor care au o valoare ridicată pe hectar, dar pentru care transportul este costisitor fie datorită faptului că sunt perisabile, fie că sunt voluminoase. Zonele exterioare vor produce produse agricole ușor de transportat și, în consecință mai ieftine.
DIMITRIE GUSTI: „…chiar și limbajul sugerează relația strânsă dintre diferite manifestări ale vieții sociale și diferite feluri de politică, astfel se vorbește de o politică economică (și anume de o politică agrară, financiară, comercială, a breslelor, a bursei, a impozitelor, a trusturilor), de o politică colonială, de o politică a dreptului (civil, criminal, politica de procedură civilă, de procedură penală), de o politică comunală, o politică a artelor, a cultelor, a culturii, politica școlară, de o politică socială, de o politică internă, internațională și europeană. ( TÂNĂSESCU F. – 2009.Doctrine și instituții politice..Ediția a IV-a).
In a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au conturat câteva orientări ce au cristalizat opțiunile fundamentale existente în agricultura românească:
• poporanismul, având între reprezentanți pe Constantin Stere (1864-1936), cel care considera prioritară pentru societatearomânească „problema agrară", deoarece țărănimea era clasa majoritară sau pe Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920),care spunea că societatea românească a celei de-a doua jumătăți asecolului al XIX-lea era în „stare de neoiobăgie", „starea liberală"fiind o iluzie; (CARMEN FURTUNĂ- Sociologie generalâ.Ediția a III-a. Editura FundațieiRomâniade mâine,București, 2007).
In SUA preocupările privind amplasarea teritorială a producției sunt vaste, în literatură existând un număr mare de modele elaborate de diferiți autori. Amintim lucrările de amplasare înteritoriu a producției animale (A. Bucholtz și G. Judge, 1966) precum și cele care realizează simultan amplasarea producției vegetale și animale (R.F. Brokken și E.O. Heady, 1968). In marea majoritate a modelelor privind repartiția teritorială a producției agricole în SUA din multitudinea de factori luați în considerare se remarcă îndeosebi rolul prețurilor în orientarea producției, deci rolul pieței.
La noi în țară încă din perioada de formare a școlii românești de economie agrară, primii agronomi printre care și Ion Ionescu de la Brad, au sesizat caracterul zonal al producției agricole, făcând unele recomandări privind locul unde se pot dezvolta cu mai multă rentabilitate diferite culturi.
După primul război mondial, cel care a făcut primele studii mai amănunțite asupra caracterului zonal de dezvoltare a producției agricole a fost M. Chirițescu-Arva (1930).(31).
Concluziile pe care le trage privind profitabilitatea zonală a diferitelor culturi, criticile pe care le aduce repartiției de fapt a culturilor și analiza elementelor care stau la baza repartiției teritoriale a diferitelor plante, cuprind o serie de recomandări pentru o mai bună amplasare în viitor a culturilor agricole.
CAPITOLUL III CONSIDERAȚII ASUPRA CADRULUI NATURAL
3.1 Condiții naturale
3.1.1. Așezare geografică
Comuna se află pe malul drept al Prutului, in extremitatea nord-estică a județului, la limita cu județul Botoșani și la granița cu raionul Fălești din Republica Moldova. Este traversată de șoseaua națională DN24C, care leagă Iașiul de orașul Lipcani din Republica Moldova. La Bivolari, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ282B care duce spre vest la Andrieșeni, Șipote, Plugari și mai departe in județul Botoșani la Prăjeni și Flămânzi.2 http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Bivolari,_Ia%C8%99i
Comuna Bivolari are statutul de resedinta a comunei, avand rangul III, satul Tabara este de rangul IV, iar satele Buruienesti, Solonet și Traian sunt de rangul V in temeiul Legii nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national – Sectiunea a IV a ,,Reteaua de localitati".
Satele componente ale comunei Bivolari sunt dispuse fata de localitatea de resedinta la
urmatoarele distante:
Principalele localitati Bivolari – Solonet (2 Km), Bivolari -Traian (3 Km)
Bivolari -Buruienesti (5 Km), Bivolari -Tabara,Tabara Noua (7 Km) Localizare
Artera principala Iasi -Stefanesti – Botosani este și are lungimea de 13 Km pe raza comunei Bivolari.
Drumuri comunale existente sunt: DC Bivolari – Spineni și DC Bivolari – Andrieseni. Substratul geologic este format din alternante de argile și nisipuri medii. Solurile caracteristice din teritoriu sunt formate din cenoziomuri tipice și carbonatice pe terasele Prutului, cernoziomuri lavigate pe platourile interfluviale din jumatatea vestica și
Google Inc. GoogleMaps – Comuna Bivolari, Iasi. Cartografiere de Google, Inc. Accesat la 7 mai 2014.
29
cernoziomuri pe versanti. Pe pantele puternic inclinate și cu degradari se mai intalnesc regosoluri ( soluri in formare cu roca la zi) și soluri degradate. In sesuri se intalnesc soluri aluviale și lacovisti.
Relieful comunei se prezinta fragmentat sub forma unor interfuvii colinare, marginite cu versanti și pante. Ponderea reliefului de versant in teritoriu este de circa 50%, majoritatea versantilor fiind insa accesibili pentru agricultura.
Comuna Bivolari este amplasata in valea Prutului, rau care este granita între Romania și Republica Moldova, cu afuienti : Paraul Raioasa – Saha. Pe unul din afuientii Prutului s-au amenajat 4 iazuri și bazine pentru puiet cu o suprafata totala de 72 ha.
Climatul comunei are un caracter temperat – continental excesiv, cu temperature medi anuale intre 9 și 10 grade Celssius, cu maxime de peste 24 grade Celssius iar minime de – 4 grade Celssius.
Precipitatiile din din timpul anului sunt in medie de 450 – 500mm. Deasemenea sunt caracteristice ploile de vara de tip aversa, cand intr-un timp relativ scurt cad cantitati mari care pot depasi valoarea medie a lunii iunie, precum și secetele cand mai multe luni cad ploi foarte putine sau deloc.
Regimul hidrologic al Raului Prut și al afluientilor acestuia se caracterizeaza prin variatii ale debitelor și nivelelor, cresterile acestora neproducand inundatii.
Mentionam ca de la realizarea acumularii de la Stanca – Costesti, Raul Prut nu a mai inundat sesurile de pe terasa inferioara a comunei Bivolari.
Istorie
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Turia a județului Iași și era formată din târgușorul Bivolari și din satele Bivolari, Buruienești, Soloneț, Chilienești, Tabăra Mănăstirii, Cornu Negru și Bădărăi, având in total 2873 de locuitori, dintre care o treime evrei. in comună funcționau cinci biserici și trei școli cu 148 de elevi (dintre care 33 fete).!!] Anuarul Socec din 1925 o consemnează in plasa Codru, și cu o populație de 4189 de locuitori in satele Bădărăi, Bivolari, Buruenești, Cornu Negru, Silinești, Soloneți și Tabăra și in cătunul Eduțu.14]
Lahovari, George Ioan (1898). „Bivolari, com. rar.". Marele Dicționar Geografic alRomîniei. 1. București: Stab. grafic J. V. Socecu. pp. 436. „Comuna Bivolari în Anuarul Socec al României-mari". Biblioteca Congresului SUA. Accesat la 7 mai 2014.
În 1950, comuna a trecut in administrarea raionului Iași din regiunea Iași. in 1968, ea a revenit la județul Iași, reînființat; tot atunci au fost desființate satele Cornu Negru (comasat cu Bivolari) și Silinești (comasat cu Tabăra).5
Bivolari) și Silinești (comasat cu Tabăra).6
LOCALITĂȚI
Fig. 3.1 Localizarea comunei Bivolari pe harta județului Iași
Agricultura privată este de departe cel mai important sector economic in zonele rurale, 20% din populația rurală este alcătuită din agricultori și 16-18% din populație aparține gospodăriilor al căror cap este agricultor. Alte gospodării care au pământ in proprietate, cum sunt cele conduse de salariați sau pensionari, au aproape întotdeauna agricultura ca o a doua ocupație. Pentru toate aceste grupuri de populație, agricultura joacă un rol extrem de important ca sursă de securitate alimentară, fapt demonstrat de proporția mare a autoconsumului in consumul alimentar total.
.Legea nr. 2/1968". Monitoruljuridic.ro. Accesat la 7 mai 2014. .Legea nr. 2/1968". Monitoruljuridic.ro. Accesat la 7 mai 2014.
3.1.2. Condițiile climatice
Clima este temperat continentală, cu diferențieri mari intre unitatile montane și cele de câmpie. Zona de câmpie este caracterizata prin veri calduroase, uneori secetoase și ierni reci, marcate uneori de viscole, iar in regiunile montane, prin veri racoroase și ierni aspre, cu strat gros de zăpadă ce se menține o perioada îndelungata de timp .
Precipitatii medii: 800-900 mm.
Vânturile predominante bat cu o frecvență mai mare dinspre NE și N in câmpie, dinspre NV și N in subcarpati și dinspre SV și V in zonele montane inalte. Vitezele medii anuale variaza ître 1,7 m/s in câmpie și 11,5 m/s.
Temperatura medie anuală a aerului este de 8,2oC. Luna cu temperatura medie cea mai coborâtă este ianuarie (-3,8o C), iar luna cu temperatura cea mai ridicată este iulie (19,5oC), rezultând o amplitudine termică medie anuală de 23,3oC, care ne arată că la Bivolari climatul este temperat-continental moderat. Iernile nu sunt prea reci, media ajungând doar la -2,4oC. Numărul zilelor de iarnă in care temperatura maximă nu depășește 0oC este in medie de 49. Temperatura medie a lunilor de vară este cuprinsă între 17,2oC și 20,3oC. Numărul mediu anual al zilelor de vară cu temperatura maximă diurnă mai mare sau egală cu 25oC este de circa 46.
Umiditatea relativă a aerului are o valoare medie anuală de 76 %.
Nebulozitatea atmosferei are o valoare medie anuală de 5,9. in medie sunt 294 de zile cu soare pe an din care 64 sunt zile cu cerul complet senin, iar 120 cu cerul parțial acoperit.
Precipitațiile atmosferice înregistrează o cantitate medie anuală de 672,0 mm. Cele mai multe ploi cad la sfârșitul primăverii și la începutul verii, însumând 44% din cantitatea anuală.
Numărul mediu anual de zile cu precipitații este la Bivolari de 135.
Dinamica atmosferei are caracteristici neregulate in frecvență, intensitate, durată, direcție și manifestare, prezentând un calm pronunțat (32%); vânturile dominante sunt de nord-vest (21%), urmate de cele de sud-vest (12%).
Sezonul cald este favorabil turismului de drumeție și de peisaj, iar in timpul iernii se pot practica sporturi specifice (schi, săniuș, bob etc.), pentru care sunt necesare amenajări puțin costisitoare.
3.2. Condiții socio-economice
Localitatea Bivolari cuprinde in cea mai mare parte din suprafața sa pădurea, care alături de pășuni și terenuri arabile și-au pus amprenta pe modul de viață al locuitorilor:, creșterea animalelor și cultura plantelor.
Din această succintă prezentare se poate deduce că satele din Bivolari au funcții mixte in care dominantă este funcția agricolă, urmată de industria mică și de prestări servicii. Terenurile agricole nu sunt suficiente pentru reținerea forței de muncă și nici exploatările forestiere, ceea ce duce la migrația forței de muncă sezonieră sau permanentă spre alte localități din județ sau din țară.
Forța de muncă ocupată in agricultură este numeroasă depășind 70% din populația activă și 48% din totalul populației. Dacă la aceasta adăugăm și aportul salariaților care in concedii sau in timpul liber lucrează tot in agricultură, putem aprecia că terenurile agricole nu oferă un front de lucru permanent și suficient, din care cauză există un surplus de forță de muncă nevoit să se îndrepte fie in alte sectoare de activitate din localitate sau in afara ei, fie in agricultura altor localități ale țării.
Dotarea materială a agriculturii localității Bivolari este relativ bună. Gospodăriile individuale, in funcție de suprafața agricolă de care dispune posedă o serie de utilaje agricole in principal cu tracțiune animală: pluguri, semănători, prășitoare, moto-cositori. Există și tractoare dar nu toate sunt dotate cu utilajele necesare.
Prezența unui număr mare de animale de tracțiune (cca. 900 cai) asigură efectuarea in condiții bune și la timp a lucrărilor agricole.
Fragmentarea loturilor arabile, prezența terenului accidentat in culturile agricole și existența dispersată a pomilor fructiferi, constituie un serios impediment in efectuarea lucrărilor agricole cu ajutorul tractoarelor, folosindu-se cu precădere tracțiunea animală.
Structura terenurilor agricole scoate in evidență ponderea mare a pășunilor și fânețelor naturale (62%), urmat de terenuri arabile (73%), vii și livezi (1%).
Aceasta demonstrează că predominant in cadrul sectorului agricol este creșterea animalelor urmată de cultura plantelor.
Satul Bivolari a aparut ca sat nou al satului Cornul Negru inainte de anul 1800, fiindca in condica liuzilor din anul 1803, apare ca sat nou al acestuia cu numele de Slobozia Cornul Negru cu 6 liude ( om, cap de familie ) iar Cornul Negru cu 10 liude, ambele in posesia lui Iancu Razu. Inceputul l-au facut cativa sateni care s-au instalat in ,,Fundul Cotului" din valea mare a Prutului. Mica asezare fiind numita Bradul sau Cotul Bradului din cauza ca acolo acostau plutele cu scandura sau lemn de brad venite pe apa din Bucovina. Probabil ca ei erau interesati cu munca sau afacerea cu aceste materiale. Desele viituri și inundatii ale Prutului i-au silit sa se mute sus pe terasa actuala a satului, in apropiere de Medianul Bivolarilor, loc unde stationau carausii bivolari, de unde a luat și satul numele. Dupa razboiul cu polonezii, turcii au construit in anul 1713 podul de la Stefanesti care a deschis ,, Drumul Hotinului" folosit intens de armata turca, de negustorii armeni care singuri faceau comertul exterior al Poloniei ca și soliile poloneze, rusesti și altii. Numele strazii Armeane in fostul targ Bivolari, ce se pastreaza și acum, este un argument in plus. Dupa infintarea in 1715 a raialei Hotinului acest drum este și mai intens folosit. In porturile dunarene era o breasla a carausilor bivolari pe care negustorii ii plateau pentru transportul marfurilor. Turcii tractau tunurile lor cu cate 16 perechi de bivoli. http://comunab ivolari.ro/ comuna-b ivolari/
Aceasta este motivatia numelui Bivolari și necesitatea infiintarii mai tarziu a targului in acest loc. Targul a fost infintat la cererea epitropiei casei raposatului hatman Iordache Ghica prin hrisovul din 13 iunie 1843 a domnului Moldovei Mihail Sturza. In anul urmator 1844 in luna mai s-a intocmit o intelegere scrisa intre mosier și targoveti, un fel de regulament cu drepturile și obligatiile partilor.La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Turia a județului Iași și era formată din târgușorul Bivolari și din satele Bivolari, Buruienești, Soloneț, Chilienești, Tabăra Mănăstirii, Cornu Negru și Bădărăi, având in total 2873 de locuitori, dintre care o treime evrei. in comună funcționau cinci biserici și trei școli cu 148 de elevi (dintre care 33 fete).[5] Anuarul Socec din 1925 o consemnează in plasa Codru, și cu o populație de 4189 de locuitori in satele Bădărăi, Bivolari, Buruenești, Cornu Negru, Silinești, Soloneți și Tabăra și in cătunul Eduțu.[6]
In 1950, comuna a trecut in administrarea raionului Iași din regiunea Iași. in 1968, ea a revenit la județul Iași, reînființat; tot atunci au fost desființate satele Cornu Negru (comasat cu Bivolari) și Silinești (comasat cu Tabăra)
CAPITOLUL IV
SITUAȚIA ECONOMICA A LOCALITĂȚII
4.1. Structurile agrare din zonă
Comuna Bivolari are un profil economic preponderent agricol. Până in anul 1990, din volumul total al producției globale, aproape 52% reveneau agriculturii, 43% se realiza in sfera circulației mărfurilor și a serviciilor și numai circa 5% era asigurat de producția industrială. După 1990, volumul activităților economice a scăzut încât in structura acesteia a crescut ponderea agriculturii, deși unele activități intensive sau diminuat sau chiar au dispărut (creșterea animalelor in societăți cu capital public).
Suprafața agricolă a comunei este afectată de o serie de factori naturali nefavorabili, cum ar fi: salinitate, exces de umiditate, eroziune (Rădeni, Roșcani), alunecări, etc (tabelul 4.1 )
Tabelul 4.1
Potențialul productiv al terenului agricol din comuna Bivolari in note naturale și
Tabelul 4.2
Suprafața afectată de factorii naturali nefavorabili solului (2014)
Din punct de vedere a zonării producției agricole comuna se încadrează in zona a Vl-a (Bivolari) favorabilă producției de cereale, lapte și legume.
Pentru aproape toate culturilor potențialul productiv al pământului exprimat in note de bonitare este peste media județului Iași
Prin aplicarea unor tehnologii performante, inclusiv irigarea și fertilizarea, capacitatea de producție a solului poate crește cu peste 80%.
Aproape 80% din suprafața agricolă a comunei este afectată de unul sau mai mulți factori nefavorabili.Din suprafața salinizată, aproximativ 60% este teren amendabil.
Deși pe raza comunei sunt amenjate peste 5600 ha, in anul agricol 2014, nu s-au irigat decât 100 ha, deși anul agricol a fost secetos.
De asemenea lucrările de desecare sunt amenajate pe o suprafață de aproape 2300 ha iar cele de combatere a eroziunii pe aproape 1000 ha.
Din păcate, aceste amenajări nu sunt folosite la întreaga capacitate și in mod rațional, ceea ce afectează puternic producția vegetală.
4.1.1.Resursele de fond funciar și structura acestora
Comuna Bivolari dispune de aproape 9496.82 ha fond funciar, din care aproape 75% este teren agricol. Din cele 7232 ha teren agricol, aproape 92% aparțin sectorului privat, respectiv gospodăriilor populației din cele 5 sate componente.
Tabelul 4.3
Resursele de fond funciar ale comunei Bivolari in anul 2014
Ca urmare a aplicării legii 18/1991, din cele aproape 9500 ha fond funciar și 5780 ha arabil existent in comună, fac obiectul proprietății private 6274 ha ( 66,1% ), din care 5204 ha agricol ( 72,0% ) și 4651 ha arabil ( 80,5% ). Restul terenului aparține societăților comerciale cu capital public, primăriei Bivolari și altor instituții.
In comună s-au constituit aproximativ 2100 proprietăți, cu 41% mai mult decât numărul gospodăriilor. Rezultă deci că există gospodării cu mai mulți proprietari ( gospodării de 2 – 3 generații ), precum și proprietari cu domiciliu in alte localități, unii dintre ei fiind și acționari la societățile agricole cu capital public.
Marea majoritate a proprietarilor privați din comuna Bivolari sunt organizați in exploatații asociative, după cum urmează: 8 asociați familiale fără personalitate juridică, 2 asociații cu personalitate juridică, o societate agricolă cu capital public, 5 sociatăți cu capital privat și 100 individuali. Ternul arabil al comunei Bivolari este folosit diferențiat după tipul de proprietate și sistemul de exploatare.
Până in 1990, in structura culturilor, pe total comună, speciile extensive (cerealele) ocupau 60-62%, pentru ca in anii 2000-2014, același grup de specii să dețină 82-83%. Această extindere s-a efectuat in dauna culturilor tehnice, furajere și semincere, ca urmare a restrângerii unor ramuri de producție complementare.(Tabelul 4.4)
Cerealele păioase au ocupat in ultimii 2 ani între 30-50% din arabil, fenomen ce sa manifestat după 2000 in toate zonele țării. La acest grup de culturi, tehnologiile de producție sunt complet mecanizabile și mai bine cunoscute de agricultori.
Tabelul 4.4
Structura culturilor din comuna Bivolari
In exploatațiile individuale, raporturile dintre speciile de cereale se inversează, in sensul că porumbul deține o pondere majoritara urmată de grâu.
La floarea soarelui, suprafețele cultivate au crescut in ultimii doi ani cu peste 54 %, motivat de relativa ușurință de a fi cultivată și de avantajele oferite de integratorul industrial care acordă cultivatorilor și plata in ulei.
La sfecla de zahăr, deși integratorul industrial oferă numeroase avantaje și plata in antură a 50 kg de zahăr la tona de sfeclă recoltată și subproduse industriale, dificultățile de cultivare, îndeosebi lipsa de mecanizare la înteținere și recoltare au determinat in ultimii ani o semnificativă a suprafețelor cultivate. Astfel, in ultimii ani a suprafeței cultivate.
Astfel, in ultimii doi ani suprafața cultivată, a scăzut cu 24 %, deși zona dispune de teren amenajat pentru irigat, ceea ce ar facilita obținerea unor producții de peste 50 tone pe ha.
Nefolosirea sistemului de irigat a determinat diminuarea suprafețelor cu cultiri alimentare (legume și cartofi). in przent, acest grup de culturi ocupă sub 1% din arabil deși in trecut le reveneauaproape 8 %. Folosirea intensivă a terenului arabil presupune, in primul rând, punerea in valoare a sistemului de irigare și realizarea unei structuri a culturilor corespunzătoare acestui sistem de exploatare.
Plantele furajere au scăzut ca urmare a lchidării complexului de creștere a vacilor de lapte ce a funcționat până in anul 1991, efective ce nu au fost preluate de crescătorii privați.
Au reapărut in schimb, in ultimul an, plantele medicinale (50 ha.), grup de culturi ce au fost lichidate in marea majoritate a exploataților agricole după 1990 ceea ce a afectat industria de medicamente și a produselor Plafar.
Tabel nr 4.5
Modul de organizare a producției agricole la nivelul anului 2014
Marea majoritate a proprietarilor privați sunt organizați in exploatații asociative, după cum urmeză: 8 asociații familiale fără personalitate juridică, care dețin in exploatare 1126 ha teren agricol și 975 ha arabil și 4 societăți agricole cu personalitate juridică care au in exploatare 3359 ha arabil. Pe întreaga comună peste 93% din arabil este expoatat in forme asociative.
4.1.3. Baza tehnico – materială
Dotarea cu mijloace tehnice nu este deocamdata la îndemâna proprietarilor individuali și
a asociațiilor agricole mici care au o putere economică destul de slabă. Din acest motiv se apelează in continuare la serviciile firmelor private ceea ce va mări și mai mult ponderea cheltuelilor cu mecanizarea, din totalul cheltuielilor efectuate pe unitatea de produs. Pe de altă parte, lipsa mașinilor și a tractoarelor pentru efectuarea diferitelor lucrări la termenele optime, duce la diminuări importante ale producților.
In ceea ce privește baza tehnico – materială la nivelul comunei Bivolari, in anul 2014 s-a înregistrat următoarea dotare, prezentată in tabelul de mai jos. Din amaliza situației că revin pe tractor un număr de 261 ha, la un plug 280 ha, 473 ha la o semănătoare, la o combină 631 ha.
Tabelul 4.6
Baza tehnico – materială la nivelul comunei Bivolari
În ceea ce privește tehnologia aplicată la culturile cu pondere mare in structura culturilor din comuna Bivolari nu se poate afirma că există deosebiri esentiale in ceea ce privește elaborarea lor. Acest fapt este determinat pe de o parte de numărul relativ mare de specialiști agricoli existenți in comună și de tradiția culturilor respctive in zonă.
Diferențele tehnologice apar in faza de apicare a acestora atunci când proprietarii individuali sau chiar asociațile agricole se confruntă cu lipsuri materiale, tehnici sau financiare. Acesta duce la folosirea unor tehnologii "adaptate", mai simple, dar nu tot atât de eficiente, ceea ce influențează negativ recolta scontată.
Altă explicație a producților mai scăzute la unele culturi in exploatații mai mici este imposibilitatea elaborări unor asolamente corecte, datorită mărimii reduse a parcelelor și a structurii simple a culturilor.
CAPITOLUL V
ECICIENȚA ECONOMICĂ A DIFERITELOR TIPURI DE EXPLOATAȚIILOR AGRICOLE IN ZONA AGRICOLĂ
DE PRODUCȚIE BIVOLARI
Pentru țara noastră, cu o populație țărănească compusă in marea ei majoritate din agricultori mici, cu o tehnică a exploatării solului desul de întârziată, problema economică, încă constituie, una din întrebările la care este bine să se găsească răspuns.
Fără rentabilitate este greu de presupus un progres la pătura țărănească.
Viața economică a țăranului român, proprietar al unei exploatații agricole in condițiile social-economice actuale, se găsește la începutul ei de organizare. Atât calculele de ansamblu asupra întregii economii țărănești, cât și calculele de rentabilitate a unor culturi agricole, ne dau indicații puține asupra stării materiale a țăranului român, asupra rentabilități gospodăriei sale. Date mai amănunțite asupra venitului pe care îl realizează diferitele gospodării agricole, precum și asupra felului cum el se folosește, le putem obțin numai pe baza unor analize efectuate separat pe diferite tipuri de gospodării (exploatații) individuale.
Intr-o primă etapă s-au determinat și analizat veniturile realizate de fiecare tip de gospodărie luată in studio.
Datele prezentate scot in evidență că cele mai mari venituri la hectar, le realizează gospodăria care are o suprafață de 8,9 ha, deci gospodăria D și un efectiv de 25 animale și 60 păsări.
Trebuie însă să se țină cont de faptul că de multe ori veniturile pot fi influențate de unii factori care nu se manifestă întotdeauna și in toate gospodăriile cum sunt: valorificarea unor produse pe piața organizată sau neorganizată, valorificarea sub presiunea nevoii urgente a unei sume de bani care duce la obținerea unui preț mai scăzut, concurența, etc.
Cu toate acestea determinarea veniturilor obținute de diferite gospodării individuale ne pot da unele aspecte orientative importante, care să ne conducă la reliefarea rentabilității și la stabilirea pragului de rentabilitate a dimensiunii gospodăriei individuale.
Pe de altă parte, in fiecare sat și comună există un procent variabil de țărani, care
formează masa dinamică a țărănimii noastre – este țăranul cumpătat, calculat, îndepărtat de
luptele sterile politice, cu gândul la viitorul familiei lui. Acest țăran întotdeauna va prezenta o gospodărie frumoasă și un venit mai mare la hectar.
Datele prezentate scot in evidență aspecte diferite între comunele din zona Bivolari.
Pentru analiza eficienței economice s-au luat in studiu patru exploatații individuale diferite ca și mărime care, din cauza lipsei de resurse, sunt profilate pe culturi extensive.
Tabelul 5.1
Modul de folosință a terenului, 2014
Din analiza structurii culturilor, se remarcă faptul că cea mai mare parte a acestor tipuri de exploatații agricole sunt constituite pentru terenurile arabile.
Tabelul 5.2
Structura culturilor in exploatațiile individuale cercetate in anul 2014
In tabelul 5.2 observăm cele 4 exploatații agricole cu structura culturilor cerealiere (grâu, porumb); suprafața cultivată de grâu fiind de 8,5 ha pe total iar cea cultivată cu porumb fiind de 3,5 ha; in timp ce celelalte culturi au suprafețe mai reduse.
Tabelul 5.3
Producțiile vegetale realizate pe exploatațiile agricole cercetate in anul 2014
Tabelul 5.4
Producțiile de origine animală realizate pe exploatațiile agricole cercetate in anul 2014
Unele cheltuieli nu sunt influențate de suprafață (iluminat, încălzit, consum de alimente industrializate, butelii aragaz etc.). Pe de altă parte, creșterea cheltuielilor la hectar este determinată cu precădere de efectivele de animale existente in gospodării.
Analizând fiecare tip de gospodărie in parte, numai privind cheltuielile efectuate pentru producția agricolă, observăm că in gospodăria A doar 33% din totalul cheltuielilor reprezintă cheltuieli pentru producția agricolă, in gospodăria B, 44% din totalul cheltuielilor reprezintă cheltuielile pentru obținerea producției agricole, in gospodăria C, 47,2% și in gospodăria D,
49%.
Deci ponderea cheltuielilor este reprezentată de alte cheltuieli: impozite pentru teren agricol, locuință, taxe bisericești, pază etc., cheltuieli pentru iluminat, încălzire, alimente, alte nevoi gospodărești.
Tabelul 5.5
Rentabilitatea gospodăriilor cercetate din producția vegetală, 2014
Observăm că exploatația A, cu un număr de 2 membrii și o suprafață de teren de 2,50 ha nu realizează profit. Aceasta realizează o pierdere de 815 lei pe total gospodărie, respectiv 441 lei/ha și 407 lei pe membru de familie. Pierderile care se realizează ca urmare a angajării de forță de muncă din exterior, se acoperă prin reducerea unor cheltuieli familiale, reducerea cantităților destinate consumului intern și creșterea prețului produselor valorificate.
Gospodăria B, cu o suprafață de 3,5 ha și un număr de 3 persoane, realizează un profit total de 1085 lei, respectiv 310 lei/ha și 362 lei / membru.
Cele mai mari venituri le realizează din vânzarea laptelui de vacă, a grâului, cartofilor și producției de la soia.
Venituri de producție. Venituri totale exprimă valoarea bunurilor și serviciilor vandabile obținute intr-o exploatație agricolă. Termenul vandabil exprimă faptul că se ține cont nu numai de bunuri și servicii efectiv vândute pe piață,dar și de acelea destinate remunerării factorilor de producție sau ținute ca stocuri de magazie in așteptarea vânzării. Nu intră in veniturile totale, întrucât ar comporta o dublă înregistrare, produsele intermediare folosite in produsele interne ale exploatației agricole. Venitul total corespunde astfel producției finale din care se scad refolosirile.
Tabelul 5.6
Venituri ale exploatațiilor agricole studiate in anul 2014
Analizând veniturile numai din producția agricolă, din cele 4 tipuri de gospodării luate in studiu, realizate din vânzarea producției vegetale și animale, observăm că acestea cresc proporțional cu suprafața de teren deținută. O influență pozitivă in acest caz o are structura culturilor pe lângă mulți alți factori.
Gospodăria A, cu o suprafață totală de 2,50 ha, este o gospodărie de subzistență, veniturile acesteia reîntregindu-se cu ajutorul pensiilor și a culturii legumelor, terenul gospodăriei fiind in apropierea sursei de apă. Gospodăria D, are o suprafață de teren și un număr de animale mai mare decât gospodăria B, dar structura culturilor nu este tocmai cea mai bună, fapt ce a influențat veniturile realizate din producția agricolă in această gospodărie.
Pentru determinarea rentabilității, s-au analizat alături de venituri, cheltuielile realizate din fiecare gospodărie.
Precizăm de la început că întrucât ne referim la exploatații mici, cu un caracter organic, cu o strânsă legătură între diferitele ramuri de producție, este greu să se calculeze cheltuielile pe fiecare ramură de producție.
De aceea ele au fost calculate in totalitate pe întreaga exploatație.
Trebuie subliniat faptul că la gospodăriile populației in care o parte din produse se consumă in cadrul exploatației proprii, veniturile se calculează prin asimilarea la întreaga producție obținută, atât la cea care a fost vândută efectiv, cât și la cea consumată in cadrul gospodăriei, precum și la cea existentă in stoc.
Calculele făcute pe baza analizei in fiecare din gospodăriile cercetate ne-au dus la datele pe care le prezentăm in tabelul 5.7.
Tabelul 5.7
Un prim aspect care se desprinde din datele prezentate este că in toate gospodăriile s-a aplicat același tip de tehnologie și in fiecare gospodărie (exploatație) țărănească a fost valorificată munca proprie.
Analizate global se poate constata că cheltuielile raportate la hectar înregistrează o oarecare scădere pe măsură ce suprafața gospodăriei crește, respectiv de la 5179 lei/ha in gospodăria A cu o suprafață de 2,50 ha la 2127 lei/ha in gospodăria D cu o suprafață de 8,9 ha. Influență are și numărul de persoane din gospodăria țărănească și statutul social al acestora.
Unele cheltuieli nu sunt influențate de suprafață (iluminat, încălzit, consum de alimente industrializate, butelii aragaz, etc. ). Pe de altă parte creșterea cheltuielilor la hectar este determinată cu precădere de efectivele de animale existente in gospodării.
Analizând fiecare tip de gospodărie in parte, numai privind cheltuielile efectua te pentru producția agricolă, observăm că in gospodăria A, doar 33% din totalul cheltuielilor reprezintă cheltuieli pentru producția agricolă, in gospodăria B, 44% din totalul cheltuielilor reprezintă cheltuielile pentru obținerea producției agricole, in gospodăria C, 47,2% și in gospodăria D,
49%.
Deci ponderea cheltuielilor este reprezentată de alte cheltuieli: impozite pentru teren agricol, locuință, taxe bisericești, pază, etc., cheltuieli pentru iluminat, încălzire, alimente, alte nevoi gospodărești.
Cheltuielile de producție sunt elemente de pasiv ale bilanțului economic și reprezintă expresia consumului total de bunuri materiale și de forță de muncă reclamat de obținerea unui produs,lucrare sau serviciu.
Cheltuielile de producție cele mai mari sunt pentru următoarele lucrări:
arat;
discuit;
semănat;
fertilizare;
erbicidare;
recoltare;
transport;
depozitare.
Toate aceste cheltuieli la un hectar însumează 800 lei.
In producția agricolă propriu-zisă vegetală și animală, cheltuielile de producție cuprind următoarele elemente:
■ cheltuieli materiale;
cote de amortizare;
cote de întreținere sau menținere a mijloacelor fixe;
cote de asigurare;
impozite, taxe, contribuții;
salarii;
dobânzi;
arendă.
Cheltuielile de producție se clasifică în:
cheltuieli explicite care reprezintă cheltuieli efective plătite la terți (cheltuieli materiale, colete, impozite, contribuțiile, taxele și salariile )și au caracter de cheltuieli rigide,întrucât sunt antipatice fie ca prestații, fie ca preț plătit ;
cheltuieli implicite sau cheltuieli-venit care se referă la remunerarea figurilor economice care participă la procesul productiv. in exploatațiile agricole ele includ: munca proprietarului, pământul și construcțiile care aparțin familiei sau proprietarul fondului (arenda), banii familiei utilizați pentru funcționarea unității de producție.
Cheltuielile implicite au caracter elastic întrucât suma lor se realizează la sfârșitul ciclului productiv și nu sunt plătite efectiv de către întreprindere, putând astfel, in funcție de rezultatul economic, să fie considerate ca venituri.
Făcând diferența dintre veniturile și cheltuielile realizate in cadrul fiecărui tip de gospodărie rezultă profitul prezentat in tabelul 5.8.
Tabelul 5.8
Observăm că exploatația A, cu un număr de 2 membrii și o suprafață de teren de 2,50 ha nu realizează profit. Aceasta realizează o pierdere de -471,11 lei la ha, dar un profit de 4216,8 pe membru de familie ca urmare a veniturilor din alte surse și nu din agricultură. Pierderile care se realizează ca urmare a angajării de forță de muncă din exterior, se acoperă prin reducerea unor cheltuieli familiale, reducerea cantităților destinate consumului intern și creșterea prețului produselor valorificate.
Gospodăria B, cu o suprafață de 4 ha și un număr de 3 persoane, realizează un profit total de 23461 lei, respectiv 470 lei/ha și 7820,33 lei/membru.
Cele mai mari venituri le realizează din vânzarea laptelui de vacă, a grâului, cartofilor și produselor secundare de la soia.
Gospodăria C, cu o suprafață de 5 ha și un număr de 4 persoane, realizează un profit total de 13672 lei, respectiv 1192,4 lei/ha și 3418,5 lei/persoană.
In funcție cum variază in raport cu volumul producției, cheltuielile de producție se împart in cheltuieli fixe și cheltuieli variabile. Sunt fixe cotele, referitoare la lucrătorii cu timp nedeterminat, dobânzile asupra capitalurilor fixe, arenda și impozitele. Sunt in schimb variabile unele cheltuieli materiale, dobânzile asupra capitalului circulant și salariile lucrătorilor temporari sau ocazionali.
Apreciem faptul că începând de la 4 hectare o gospodărie țărănească poate să obțină profit, deci pragul de rentabilitate in cazul gospodăriilor analizate este de 4 ha, unde profitul este minim, iar începând cu această suprafață profitul crește.
Profitul este influentat de mai multi factori, dacă acestia nu sunt utilizați corespunzător deși suprafața de teren este mai mare de 4 ha, gospodăria poate să nu obțină profit. Deci indicatorii de ordin tehnologic privind fiecare cultură in parte, au o influență directă asupra calității și, cantității produselor obținute și implicit și asupra profitului, alături de mulți alți factori (intensificarea și specializarea producției etc.).
Pentru ca producțiile agricole să crească, economia țărănească familială să-și întărească existența, iar lanțul relațiilor cu ramurile din amonte și avalul agriculturii și al pieței de bunuri de consum, al pieței financiare să fie aduse sub controlul economiei țărănești, se impune să se dezvolte formele de asociere și cooperație.
CAPITOLUL VI
OPTIMIZAREA DIMENSIUNII DIFERITELOR TIPURI
DE
EXPLOATAȚII AGRICOLE
6.1. Prezentarea conceptului de optim
Conceptul de „optim" este omniprezent folosit in cele mai diferite domenii ale economiei.Intr-o definire cu o arie mai restrânsă, optimul economic este apreciat de diferiți autori ca fiind „valoarea extremă a unei funcții matematice de mai multe variabile, definite într-un domeniu de activitate economică, in condițiile existenței unor restricții".
In agricultură, optimul economic presupune, pe lângă echilibrul economic și realizarea unei eficiențe maxime, atât in raport cu utilizarea resurselor materiale, umane și financiare, precum și gradul de satisfacere a cerințelor exploataților agricole individuale. Optimul economico-social, atât la nivel de ramură, cât și la nivel de unitate și subunitate, este incompatibil cu folosirea incompletă a resurselor materiale și umane, cu dezechilibrul in repartizarea mijloacelor de care dispun unitățile agricole. Deosebita complexitate a naturii proceselor de producție in agricultură și a sistemului de relații după care se desfășoară acestea, determină precizări clare și la obiect ale categoriei de optim economic. Practica economică, și in special specificul și complexitatea producției agricole, demonstrează de cele mai multe ori faptul că ceea ce este egal ca mărime din punct de vedere al efortului in anumite condiții pedoclimatice, nu este egal in mod obligatoriu ca valoare de întrebuințare sau din punct de vedere al efectelor obținute.
Agricultura, componentă de bază a economiei, datorită funcțiilor sale in procesul de producție, contribuie la realizarea optimului macroeconomic, precum și la optimizarea activității economice din celelalte ramuri. Ca urmare, stabilirea unui raport optim între producția vegetală, producția animală și celelalte sectoare de activitate constituie o cerință esențială, indispensabilă a maximizării efortului social, in condițiile in care volumul și structura nevoiei sociale sunt date. Condiția esențială pentru realizarea unui raport optim este devansarea sporului de efort de către sporul de efect util.
În unitățile agricole, ca urmare a noilor condiții apărute după aplicarea Legii fondului funciar și ale trecerii la economia de piață, principiile de optimizare efort-efect sunt in dependență de gradul de satisfacere a pieței cu produse agricole naturale, materiale și umane. in situația când unele resurse sunt deficitare sau posibilitățile de extindere a producției sunt limitate este necesară minimizarea cheltuielilor de muncă, pentru a se obține o unitate de produs. in orice împrejurare, in optimizarea unei activități trebuie ținut seama de criteriul economico-social care reprezintă elementul fundamental al optimului economico-social, in funcție de care se alege o variantă sau alta.
Plecând de la aceste cerințe, criteriile economico-sociale de optimizare includ maximizarea efectului sub forma producției fizice, producției marfă, producției nete, a profitului, precum și minimizarea efortului de forță de muncă pe unitatea de produs, in scopul maximizării gradului de satsfacere acerințelor pieței.
Ca urmare a acestor cerințe, optimul economic se înscrie in rândul categoriilor și legităților economice, care prin conținutul lor in perpetuă devenire, au un pronunțat caracter relativ.
Optimul economic in agricultură reflectă situații valabile doar pentru un anumit timp și loc sau dacă este vorba despre viitor exprimă o estimare a unor rezultate posibile. De aceea este valabil faptul că, ceea ce într-o exploatație agricolă pare să confirme valoarea unor criterii, in altă unitate cu condiții diferite poate fi ușor infirmat. Criteriile de stabilire a optimului sunt atât de diferite și iși află originea într-un sistem de relații cauzale pe cât de complexe și de variate, pe atât de directe, încât până in prezent nu au putut fi nici sistematizate pe deplin sau generalizate.
Abordarea termenului deoptim in agricultură, impune și presupune cunoașterea și aprecierea lui atât la nivelul agriculturii (macroeconomic), cât și la nivelul unităților și subunităților agricole (microeconomic).
Macro-optimul caracterizează activitaea la nivelul unor zone naturale și are in vedere dimensionarea optimă a unităților agricole, a activităților din cadrul acesteia, a indicatorilor economici și de producție, optimizarea planurilor de cultură, a dotării cu tractoare și mașini agricole, optimizarea strucrurii efectivelor de animale, optimizarea bazei furajere, a tehnologiilor de producție etc.
Optimizarea activității economice reprezintă un proces care se înfăptuiește treptat, începând cu un anumit stadiu de dezvoltare a forțelor de producție și a relațiilor de producție, utilizând instrumente de lucru (tehnici, metode, procedee etc.) adecvate multitudinii de situații practice din agricultură. Problema determinării optimului economic, mai exact a stabilirii diferitelor proporții și a ritmurilor de realizare a unui produs sau a producției in ansamblu sau pe
culturi, specii și sectoare, nu poate fi rezolvată decât prin abordarea complexă și interdisciplinară a optimizării activității economice din unitățile agricole.
Optimul economico-social include, in primul rând, maximizarea atragerii și utilizării raționale și eficiente a principalelor resurse existente, precum și repartizarea acestor resurse existente potrivit nevoii și cerinței sociale. Optimul economic este in interdependență cu eficiența economică, in timp ce eficiența economică constituie un criteriu de evaluare și apreciere a optimului economico-social, coordonată fundametală a mecanismului economico-financiar, reflectând raportul dintre efortul depus și efectul util, optimul economico-social reprezintă un atribut al întregii activități umane, oglindind raporturile dintre oameni, atât in calitate de producători, proprietari, beneficiari, cât și de consumatori.
6.2. Noțiuni de mărime și dimensiuneJ conținutul și indicatorii lor
in literatura de specialitate conceptul noțiunilor de mărime și dimensiune este legat de nivelul concentrării producției agricole. Există o diferențiere între cele două concepte ele neputând fi considerate ca sinonime.
Dimensiunea unei exploatații agricole este dată de volumul principalului mijloc de producție, completat de volumul celorlalte mijloace.
In producția vegetală suprafața de teren constituie indicatorul de bază al dimensiunii, iar in zootehnie, numărul de animale sau păsări. Noțiunea de dimensiune are un caracter complex fiind legată de caracteristicile naturale (categorii de terenuri, fertilitatea naturală a acestora) și biologice (rase, linii, hibrizi) ale principalelor mijloace de producție din agricultură.
Toate aceste caracteristici determină numai potențialul de producție. Pentru a se realiza o valorificare eficientă a mijloacelor de producție este necesară punerea in valoare și a celorlalte resurse: muncă, management eficient, capital.
Există și alte tipuri de dimensiuni, cum ar fi cea socială, dată de numărul de salariați sau volumul de muncă exprimat in zile-om. Aceasta se adaugă celuilalt tip de dimensiune- tehnică reprezentată de mărimea suprafețelor, a efectivelor de animale sau numărul mijloacelor mecanice.
Indicatorii de dimensiune
Aceștia se exprimă direct prin suprafața de teren sau efectivul de animale și indirect prin numărul de personal și indicatorii de dotare tehnică.
Exprimarea dimensiunii exploataților agricole prin unități de suprafață sau capete de animale, întâmpină dificultatea că nu toate suprafețele sunt echivalente între ele, așa cum nu toate speciile de animale au aceeași pondere dimensională.
Mărimea caracterizează volumul ieșirilor din sistemul reprezentat de o exploatație și evidențiază modul in care resursele sale au fost atrase, alocate combinate și utilizate in cadrul proceselor de producție și care este reflectat de rezultatele obținute.
În mod succint, prin mărimea unei exploatații agricole se înțelege capacitatea de producție a acesteia iar prin dimensiune nivelul factorilor care participă la realizarea producției. Altfel spus, mărimea reflectă latura calitativă a procesului de concentrare a producției, iar dimensiunea, latura cantitativă a acestui proces.
Tot mai frecvent in literatura economică de specialitate, atât din România cât și din străinătate, dimensiunea fizică este înlocuită cu dimensiunea economică, ceea ce, in esență reprezintă mărimea unei exploatație agricolă.
Indicatorii care exprimă mărimea acestor exploatații sunt reprezentați de:
valoarea marjei brute (valoarea producției totale);
valoarea adăugată;
cifra de afaceri;
profitul brut și net.
Primii doi indicatori exprimă latura economică a mărimii iar următorii latura financiară a acesteia. Ca sferă de cuprindere, noțiunea de dimensiune este mai restrânsă decât cea de mărime. Relația dintre dimensiune (D) și mărime (M) este o relație ca de la parte la întreg, in sensul că dimensiunea este un mijloc de exprimare a mărimii, dar nu singurul, aceasta din urmă fiind exprimată și de alți indicatori (valoarea producției totale, numărul de persoane, valoarea investițiilor etc.).
Dimensiunea unei exploatații agricole trebuie abordată in interdependență cu mărimea întrucât o creștere a dimensiunii in cele mai multe cazuri, generează o creștere a mărimii. in agricultură, există însă numeroase excepții mai ales in ramurile care se pretează la intensificare. Astfel, se pot întâlni cazuri in care o exploatație agricolă poate fi mare prin proporțiile producției sale fără ca acestea să aibă o dimensiune, respectiv o suprafață întinsă și invers. in ramurile horticole(legumicultură, viticultură, pomicultură etc.), dar și in cele zootehnice prin introducerea unor tehnologii moderne, de tip intensiv se poate realiza o creștere a mărimii unor structuri productive fără ca dimensiunea teritorială a acestora să crească.
Factorii de influență ai mărimii exploatațiilor agricole
Atât dimensiunea cât și mărimea exploatațiilor agricole se află sub influența unor evantai larg de factori grupați astfel:
factori care favorizează creșterea dimensiunii sau a mărimii exploatații lor agricole;
factori care diminuează creșterea dimensiunii sau a mărimii acestora;
c) factori care pot acționa atât in favoarea cât și in defavoarea creșterii dimensiunii, in funcție de
anumite stări situaționale.
În grupa factorilor favorizanți intră: nivelul de asigurare cu bază energetică; specializarea producției; perfecționarea sistemei de mașini; exigențele consumului modern (produse in partizi mari, de calitate și obținute ritmic); specializarea forței de muncă; perfecționarea tehnologiilor de producție; automatizarea fluxurilor informaționale; existența centrelor urbane etc.
Din grupa factorilor defavorizanți fac parte: condițiile naturale vitrege; complexitatea actului managerial; creșterea distanțelor și a cheltuielilor de transport; factorii de risc și incertitudine; dificultăți in valorificarea produselor; necesitatea protecției mediului.
Există și o a treia categorie de factori cu acțiune dublă, favorizantă sau defavorizantă in funcție de împrejurările in care ei își manifestă influența. Dintre aceștia, mai importanți sunt. sursele de apă; starea infrastructurii rutiere; politicile față de agricultură; situația structurilor de marketing; tipul juridic al exploatațiilor; piața produselor agricole etc.
La nivel mondial a existat o tendință de creștere a dimensiunii proprietăților agricole.
În țările din U.E., exploatațiile agricole au dimensiune mică sau mijlocie, dar că există o tendință evidentă de reducere a numărului celor de dimensiuni mici și de creștere a numărului celor care depășesc 50 de hectare.
În ce privește România, se constată că in prezent tipul dominant îl reprezintă exploatațiile mici și foarte mici, suprafața medie fiind mai mică de 2,5 hectare. Numărul exploataților până la 5 hectare reprezintă circa 88%, ele fiind considerate in opinia specialiștilor ca exploatații agricole familiale de subzistență in care produsele agricole sunt destinate, in mare măsură, autoconsumului. Pentru creșterea veniturilor proprietarilor de terenuri agricole sunt necesare acțiuni puternice menite să favorizeze organizarea unor exploatații cu caracter comercial, capabile de performanțe in producție și care să aibă putere concurențială. Aceste obiective nu se pot obține decât dacă aceste exploatații vor avea o anumită dimensiune sau mărime.
Posibilitatea obținerii unor producții cât mai mari cu cheltuieli de producție cât mai reduse
depinde in mare măsură de caracterul rațional al dimensiunii unei exploatații agricole existente la un
moment dat.
Optimizarea dimensiunii unei exploatații agricole reprezintă o activitate complexă necesitând o metodologie specifică determinată și de faptul că dimensiunea optimă are un caracter aleatoriu, in continuă schimbare și adaptare.
Dimensiunea trebuie supusă optimizării pentru că pe ea se pot face investiții succesive de capital in scopul creșterii capacității de producție obținându-se in final creșterea mărimii.
Dimensiunea optimă este dată de suprafața de teren sau efectivul de animale ce crează condiții pentru valorificarea eficientă a tuturor resurselor existente pe teritoriu și asigură viabilitatea exploatații lor agricole in competiția pe piață.
Aflarea dimensiunii optime presupune stabilirea metodologiei de determinare a dimensiunii, pornind de la ramurile de producție și subdiviziunile organizatorice la ansamblul exploatației agricole, precum și punerea de acord a mărimii explotațiilor agricole private cu sistemul de exploatare a terenului.
Indicatorii de mărime
Dimensiunea exploatației agricole se află sub acțiunea mai multor factori: naturali, organizatorici, economici, sociali, tehnici. Cele mai folosite criterii sunt: criteriul modului de exprimare și criteriul sferei de cuprindere.
După criteriul modului de exprimare, indicatorii de mărime pot fi: indiactori direcți privind rezultatele economice, indicatori indirecți ai dimensiunii, precum (volumul, suprafața de teren etc.).
Potențialul de producție al exploataților agricole individuale se identifică cu rezlutatul ce poate fi realizat prin valorificarea potențialului de resurse echilibrat din punct de vedere tehnologic in condițiile funcționării sistemului de producție al exploatațiilor individuale la parametrii tehnico-economici normați.
In vederea determinării potențialului de producție al explotațiilor agricole individuale se pot utiliza mai multe metode.
In ceea ce privește asigurarea viabilității in timp a soluțiilor obținute, termenul liber, care cuantifică disponibilul de resurse, trebuie să aibă neapărat mai multe valori. Luarea in considerare la construirea modelelor a mai multor valori ale termenului liber care cuprinde in mod sintetic influența celor mai importanți factori care acționează asupra sistemului de cultură a plantelor, creează posibilitatea obțineri mai multor variante de soluții pentru diferite situații, dintre care se alege soluția optimă, in funcție de gradul in care sunt cheltuieli suplimentare cu depozitarea și manifestă acțiunea factorilor.
Valoarea ce va rezulta indică ponderea cu care trebuie să crească sau să scadă suprafața agricolă ocupată de o anumită cultură, astfel încât producția obținută să poată fi valorificată cu ușurință, respectiv să se evite stocurile de produse nevandabile care nu sunt aducătoare de venituri (încasări), ci din contră, solicită conservarea produselor.
Programarea liniară este o tehnică matematică folosită in determinarea alocării optime a resurselor pentru activități competitive. Următoarele cerințe trebuie îndeplinite:
stabilirea listei variabilelor și codificarea acestora; Specificarea funcției obiectiv (ex. Min sau Max);
sdentifcarea diferitelor activități (resurse de muncă, pământ, limita împrumutului, producții, vânzări, închirieri etc.);
stabilirea restricțiilor prin identificarea și cuantificarea diferitelor resurse constante (reale, care limitează resursele fizice, instituționale și subiective și constante contabile);
cunoașterea mărimii datelor de intrare și a rezultatelor (analiza senzitivă).
6.2.1. Stabilirea listei variabilelor si codificarea acestora
Lista variabilelor cuprinde culturile care întrunesc condiții favorabile de dezvoltare in
cele două zone sau care au fost cultivate in functie de nevoile, cerintele pieței etc. Lista variabilelor modelului economico-matematic de optimizare a culturilor și de stabilire a mărimii optime a gospodăriilor in cadrul celor 6 grade de mărimi a exploatației agricole.
Tabelul 6.2.
Lista variabilelor și codificarea acestora in cadrul modelului economico-matematic
6.2.2. Specificarea funcției obiectiv
In vederea întocmirii modelelor de optimizare tehnico-economică a sistemului de cultură
a plantelor se utilizează anumite funcții-obiectiv cât mai sintetice, deoarece folosirea unor criterii cu sferă restrânsă de acțiune conduce la soluții parțiale, care nu răspund tuturor aspectelor ce asigură funcționalitatea eficientă a sistemului.
Prin optimizare se încearcă a se obține o eficiență maximă prin minimizarea efortului (a cheltuielilor totale) și maximizarea rezultatului (maximizarea cifrei de afaceri; maximizarea veniturilor agricole; maximizarea profitului), iar conceptul de optim se definește, in acest caz ca un program X care minimizează sau maximizează o funcție obiectiv și, in același timp, satisface toate restricțiile tehnico-economice.
Exploatația agricolă alege unul sau mai multe criterii, in raport de condițiile locale și scopul urmărit.
Functia de maxim:
n
F (x) = ^ xt * pt —» max
t=1
în care:
xi – culturile agricole;
pi – profitul la cultura (i), lei/ha
Funcția de minim:
F(x) = £ x, * C, (t,) -> min în care:
Ci – reprezintă cheltuielile totale la cultura (i), lei/ha; ti – cheltuielile totale de producție la cultura (i), lei/ha.
Prin conceptele matematice utilizate și tehnologiile informatice care implementează algoritmii corespunzători, prin dezvoltările imprimate in algebra liniară; computațională și in teoria limbajelor și a compilatoarelor..
6.2.3. Identificarea diferitelor activități (stabilirea coeficienților tehnici de calcul)
Coeficienții modelului reprezintă valori cunoscute in condițiile date, cu care se
completează sitemul de ecuații și inecuații. După rolul lor și pozițiile date, cu care se completează sistemul de ecuații și inecuații. După rolul lor și poziția in matrice, coeficienții pot fi ai funcției economice, ai restricțiilor, ai resurselor etc. Modelul economico-matematic de optimizare a structurii culturilor presupune o multitudine de relații între necunoscute care se intercondiționează reciproc.
Plecând de la ideea că la fiecare cultură se pot folosi diferite niveluri ale resurselor economice și deci se pot obține diferite niveluri ale producțiilor medii la ha, in funcție de mărimea exploatațiilor agricole este necesar să se regrupeze exploatațiile agricole după mărime care folosesc in mod neuniform resursele economice. Nivelul producției și calitatea sa depind nu numai de mărimea exploatațiilor agricole, ci de întregul complex de factori care se materializează in tehnologiile de producție. înțelegerea și cunoașterea acestei dependențe, a formelor ei de manifestare, constituie condiția pentru conducerea științifică a procesului de producție.
In acest sens, s-a urmărit diferențierea coeficienților tehnico economici in funcție de grupele de mărime a exploataților agricole introduse in modelul economic Omatematic de optimizare. (tabelul 6.3.).
Indicatorii tehnici și economici au fost extrași din fișele tehnologice pentru fiecare cultură și pe grupe de mărimi a exploataților agricole. Prezentăm in continuare continutul acestor indicatori sau coeficientii economici necesari elaborării modelului economico – matematic pe grupe de mărimi și a matricelor.
Tabelul 6.3.
Tabelul 6.4.
6.2.4. Stabilirea restricțiilor
Stabilirea numărului și proprietăților restricțiilor este foarte importantă, deoarece, cu cât
sunt mai multe restricții, cu atât se diminuează valoarea funcției economice prin îngustarea posibilității de alegere a unei soluții optime.
Sistemul de restricții realizează legătura dintre resurse și activități pnn intermediul celor "m" restricții liniare. Modelul problemei de programare liniară conține restricții precum și un criteriu de "performanță" care să permită evaluarea eficienței fiecărei activități. in funcție de scopul urmărit putem alege drept criteriu de eficiență un indicator care măsoară efortul, unul care măsoară rezultatul sau un indicator exprimat ca raport între rezultat și efort.
Lista variabilelor asigură corelațiile dintre culturile deja existente in acest areal și cele pe care dorim să le introducem având in vedere destinația producției respectiv consumul in stare proaspătă sau industrializat. Variabilele sunt necunoscute ale sistemului de ecuații și inecuații din modele care trebuie determinate.
Stabilirea restricțiilor tehnico-economice reprezintă una din verigile foarte importante in elaborarea modelului economico-matematic, fiind reprezentate de suprafețe ocupate de diferite culturi și grupe de culturi, pe sisteme de cultură și zone naturale, de luncă și colinară.
Restricțiile economico-matematice sunt sub forma unor relații algebrice liniare sau neliniare de tip egalități sau inegalități, și reprezintă legăturile funcționale dintre variabile și limitele acestora. Limitarea mărimii restricțiilor se face cu semnul ,,<" pentru a indica mărimea maximă și cu semnul ">" pentru a indica mărimea minimă. Trebuie să evităm enunțarea de restricții care cer realizarea unor producții sau suprafețe cu egal (=) pentru a nu diminua mobilitatea modelului, luând in considerare că, dacă mai multe variabile sunt stabilite in felul acesta, sfera de optimizare s-ar referi doar la variabilele care au rămas libere.
În principiu, fiecare necunoscută, prin coeficienții săi, trebuie să fie încadrată in mai multe relații funcționale care să-i determine limitele între care se poate dezvolta, valorile pe care le primește in cadrul modelului concret stabilit.
Deoarece modelul construi trebuie să corespundă scopului propus, este nevoie ca sistemul de restricții să se refere la toate elementele componente ale sistemului de cultură al plantelor.
Sistemul restricțiilor posibile de folosit la optimizarea structurii culturilor se poate referi
la:
• Restricții de suprafață care constau in utilizarea integrală a suprafeței de teren arabil care cuprinde toate posibilitățile de succesiune a plantelor și limitează in felul acesta folosirea unor suprafețe cultivate cu plante premergătoare numai pe suprafețele de teren arabil existente:
n
S * = s
în care -1, 2, n; Xi – reprezintă categoria de folosință a terenului; S reprezintă suprafața agricolă totală a exploatației agricole.
• Restricții de maxim și minim a suprafețelor de teren prin ponderea maximă sau minimă pe care o poate deține o cultură in terenul arabil sau in asolament. Suprafața culturilor este limitată deja de suprafața pe care o au culturile premergătoare care au fost desemnate la stabilirea necunoscutelor.
±x, < Skt
i=1
In care ki – ponderea in terenul arabil a diferitelor culturi. Dimensionarea diferitelor culturimai poate fi rezolvată și prin intermediul suprafețelor impuse a fi egale sau a unor cantități de produse minime sau maxime.
• Restricția care privește consumul de forță de muncă la ha care trebuie să fie inferioară sau cel mult egală cu disponibilul total de forță de muncă la nivelul exploatației agricole și pe total exprimat in zile-om.
S x * Q < QA
în care ZOi reprezintă necesarul de zile-om pentru executarea tuturor lucrărilor la cultura (i); F(zo) – reprezintă existentul total de forță de muncă, exprimat in z.o.
• Restricția privind consumul de ore-agregat care presupune ca numărul total de ore-agregat folosit la toate culturile și cu toate tipurile de agregate să fie inferior sau cel mult egal cu disponibilul de ore-agregat din exploatația agricolă:
S x * Q < QA
In care Qi – reprezintă numărul de ore-agFegat necesare (i); QA cantitatea totală de ore-agregat de care dispune exploatația.
• Restricții de producție, care presupune ca producțiile totale ce urmează a fi obținute să fie in concordanță cu cerințele de consum pentru fiecare cultură in parte. Important in cadrul acestei restricții este stabilirea nivelului de producție a plantelor respective in raport cu planta premergătoare, tocmai pentru a da posibilitatea de a fi aleasă cea mai competitivă in urma rezolvării modelului economico-matematic.
Restricții de notație. Pe fondul unei structuri a culturilor din anul precedent, problema ce se pune este să amplasăm culturile di anul curent in așa fel încât să realizăm un optim in raport cu criteriul de optimizare, și cu cerințele față de factorii pedoclimatici a plantelor.
Restricții de culturi duble (succesive), care trebuie corelate cu suprafețele ocupate cu alte culturi, care părăsesc terenul mai devreme. Culturile succesive se practică pe suprafețele eliberate de premergătoarele acceptate. Prin urmare, suprafața fiecărei culturi succesive trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu cea a plantelor premergătoare admisibile. Aceleași aspecte sunt valabile și pentru drupele de culturi succesive, a căror suprafață nu trebuie să depășească totalul suprafețelor plantelor premergătoare.
Restricții privind indicatorii tehnici și economici pentru fiecare cultură agricolă, extrase din fișele tehnologice și planul de venituri și cheltuieli.
Alături de aceste restricții specifice modelului dat, se introduc restricții privind folosirea resurselor, care este corelat cu nivelul producțiilor medii la ha.
6.2.5. Elaborarea matricelor matematice
Introducând restricțiile de consum a resurselor existente, precum și criteriile de
optimizare, rezultă matricele modelelor economic o-matematice de optimizare a mărimii suprafețelor exploatațiilor agricole și a structurii culturilor pe societăți agricole. Elaborarea matricelor matematice s-au orientat pe conceperea mai multor alternative de structură și elaborarea unui număr cât mai mare de variante, deoarece analizând problema stabilirii unei structuri optime prin prisma mai multor variante se creează posibilitatea evidențierii tendințelor de dezvoltare și manifestare a diferitelor fenomene și evidențierea unor concluzii, nu prin aprecieri subiective sau prin antiteză, ci pe baza mai multor structuri concrete pe care le îmbracă fiecare variantă.
Structura culturilor in variantele in care teritoriul a fost organizat pe variantele (V 1, V 2) este diferită față de structura existentă, iar pe variante diferă atât in funcție de criteriul de creare a variantelor, cât și in functia obiectiv in cadrul acelor variante.
După cum se observă in tabelul 5.4, nivelul indicatorilor economici prognozați in cele două variante, de maximizare a profitului și minimizare a cheltuielilor in repartizarea teritorială elaborată, in cadrul studiului, au o valoare a profitului brut mai mare decât varianta existentă.
Tabelul 6.5.
Efectul procesului de optimizare asupra structurii culturilor
Analizând varianta optimizată se poate observa câteva schimbări in structura culturilor după cum urmează:
• Cultura de cartof ocupă o pondere mai mare, adică la limita maximă, in variantele de maximizare a profitului, pe când celelalte variante la limita minimă determină o suprafață de cartof cerută de model. Același lucru se întâmplă și in cazul plantelor uleioase.
Plantele de nutreț au in schimb altă tendință. in varianta de maximizare a profitului, aceste culturi ocupă suprafețe minime datorită faptului că pentru culturile introduse in concurs au un profit redus comparativ cu celelalte culturi. in cazul minimizării cheltuielilor la ha aceste culturi ocupă suprafețe foarte mari, comparativ cu celelalte culturi, datorită cheltuielilor mici la ha alocate plantelor furajere și consumului mic de forță de muncă și zile agregat la ha.
Plantele furajere s-au restricționat in funcție de suprafețele cultivate in ultimii ani, dar cu posibilitatea extinderi conform criteriului eficienței, in vederea dezvoltării sectorului zootehnic sau vânzării fânului.
Cerealele se dezvoltă unitar in toate variantele, la limita minimă de satisfacere a suprafețelor, deoarece coeficienții ce reflectă aceste culturi și in special producțiile medii la ha sunt destul de mici. Este greu de organizat un asolament fără cereale, dar tendința reducerii suprafețelor ocupate cu aceste culturi in fenomenul de structurare este evident.
Cultura grâului are cele mai mici cheltuieli la ha, porumbul cel mai mic profit, iar cartoful cea mai mare producție la ha.
In gazul grupei de exploatații agricole de circa 3,0 ha rezultatele economice sunt mai puțin satisfăcătoare, deoarece la un volum mare de cheltuieli materiale și de muncă valoarea profitului nu este cu mult superioară față de varianta de circa 2,50 ha.
In cazul folosirii funcției obiectiv de maximizare a profitului sunt recomandate in cultură suprafețe mai mari a unor culturi a căror producție are un preț mai mare cum ar fi de exemplu leguminoase de câmp și in solarii precum in locul producției nesigure și cu prețuri mai mici a culturii de porumb (tabelul 6.6.).
Pe total exploatații se obține o creștere a profitului brut total de peste 2332 in varianta VI comparativ cu varianta Vo, având ca funcție obiectiv maximizarea profitului datorită introducerii in structură a unor culturi a căror producție au prețuri și producții mai mari (ovăz, orz, și cartof) in locul culturii de grâu, porumb și plante furajere care au prețuri mai mici de livrare a producției.
Tabelul 6.6.
Diferența dintre principalii indicatori economici (Vi – Vo)
Analiza efectelor structurii culturilor pentru varianta V 2 s-a realizat pe baza indicatorilor de producție și economici obținuți pe fiecare grupă de exploatații agricole.
Tabelul 6.7
Diferența dintre principalii indicatori economici (V2 – V0)
Analizând valoarea profitului prin minimizarea cheltuielilor de producție de producție se obține o creștere a profitului brut total de peste 2308 in varianta V2 comparativ cu varianta Vo, datorită faptului că in structura culturilor au fost recomandate culturi care necesită cheltuieli mai mici raportate la ceilalți indicatori introduși in cadrul modelelor economice (valoarea producției obținute, consum de resurse umane și materiale). Al doilea aspect care se degajă din analiză și care evidențiază elemente de calitate in procesul dezvoltării economice îl reprezintă raporturile care se stabilesc între mărimea indicatorilor. Din acest punct de vedere cel mai semnificativ
aspect este dat de raportul între creșterea cheltuielilor de producție și indicatorii care exprimă efectul acestor cheltuieli, in condițiile optimizării. Astfel, in timp ce cheltuielile totale sporesc, in varianta optimizată (V 2), profitul brut crește și el aproape dublu.
Realizarea unui profit maxim, prin repartizarea culturilor pe exploatații in funcție de cei mai importanți indicatori tehnici și economici putem realiza prin creșterea suprafețelor cu cereale și plante uleioase in cadrul funcției obiectiv de maximizării profitului și creșterea suprafețelor cu cartof și plante de nutreț in cadrul funcției obiectiv de minimizare a cheltuielilor. Putem spune că s-au obținut variante in care culturile s-au extins in ordinea eficienței lor, uneori in proporții greu de realizat in practică, dar care au o eficiență economică ridicată.
Rezultatele obținute arată că există posibilități de sporire a producției și a eficienței economice, fără eforturi care să necesite cheltuieli suplimentare, pnn cunoașterea indicatorilor tehnici și economici pentru fiecare cultură, a cerințelor pieței și repartizarea culturilor in concordanță cu acesta.
Față de varianta Vo, nivelul eficienței economice este supenor ca urmare a diversificării gamei culturilor cât și a extinderii lor diferite.
In general, activitățile economice din comună reflectă o anumită stare de provizorat la nivelul exploataților agricole, excesiv de fărâmițate și insuficient dotate cu utilaj și resurse financiare.
In concluzie, perspectivele de dezvoltare a comunei Bivolari sunt limitate ca urmare a poziției izolate in teritoriu și al potențialului propriu, destul de restrâns.
6.5. Optimizarea mărimii exploatațiilor agricole folosind procedeul grupării statistice
Restructurarea agriculturii românești ca urmare a aplicării Legii fondului funciar a produs schimbări majore ale structurii de proprietate asupra terenurilor agricole, și implicit a mărimii diferitelor tipuri de exploatații. Intrucât in agricultură, utilizarea optimă a mijloacelor de producție și a forței de muncă se poate realiza doar in cadrul unei anumite suprafețe de teren, organizarea rațională a procesului de producție a ridicat problema stabilirii pe baze științifice a limitelor până la care trebuie considerată rațională mărimea suprafețelor de teren și a producției exploatațiilor agricole individuale, in condiții de eficiență economică. Experiența agriculturii din țările avansate, a demonstrat că folosirea unor suprafețe de teren mari, constituie una dintre cele mai importante condiții pentru folosirea eficientă a resurselor și mijloacelor de producție și obținerea de produse agricole in partizi mari. Acest lucru face necesară determinarea dimensiunii
optime a exploataților agricole individuale apărute ca urmare a aplicării Legii nr. 36/1991, ca o condiție hotărâtoare pentru organizarea rațională a producției și sporirea eficienței economice a activității acestora.
Problema dimensiunii optime a exploatațiilor agricole prezintă o mare importanță din cauza legăturii strânse care există între această problemă și mărimea cheltuielilor de exploatare, a cheltuielilor pentru investiții, a modului de organizare a producției și a sistemului de management.
Pe de altă parte, este cunoscut faptul că, superioritatea exploatațiilor agricole foarte mari față de cele mici nu se manifestă întotdeauna, ci numai până la o limită de mărime, fapt de care trebuie să se țină întotdeauna seama. De aceea, stabilirea unor dimensiuni optime, raționale și justificate din punct de vedere economic și organizatoric al exploatațiilor agricole, prezintă o deosebită importanță. Intrucăt dimensionarea teritorială a exploataților agricole individuale este determinată in mod obiectiv de nivelul dezvoltării forțelor de producție din agricultură și de gradul utilizării lor, este necesar ca aceasta să fie stabilită mai întâi pe baza analizelor statistice de eficiență economică a producției pe grupe de unități. in acest scop se folosește procedeul grupării statistice. Deoarece mărimea suprafeței agricole rezultă din acțiunea numeroșilor factori, din care unii exercită o influență de frânare, iar alții stimulează creșterea suprafeței. La stabilirea suprafeței optime a unei exploatații agricole nu trebuie să se ia in considerare un singur factor sau un singur grup de factori, ci trebuie luați in considerare toți factorii care apar in condițiile concrete date.
Pentru a utiliza această metodă de optimizare trebuie să se cunoască următorii factori: numărul exploatațiilor agricole, suprafața medie agricolă pe exploatație agricolă, suprafața arabilă, vii, livezi, valoarea producției agricole, consumul, valoarea adăugată brută, valoarea adăugată netă, cheltuieli materiale, cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe, profit la un hectar teren agricol.
Aplicarea metodelor satistico-matematice oferă avantajul unei relative simplități și operativități in desfășurarea calculelor, mai ales in cazul tehnicii electronice de calcul. Cu toate acestea, folosirea lor generează unele neajunsuri, in sensul că mărimea indicatorului rezultativ ce caracterizează dimensiunea potențialului de producție depinde de potențialul de resurse, de eficiența medie a utilizării potențialului de resurseîn cadrul eșantionului abordat și tipul funcției considerate a exprima cel mai corespunzător corelația dintre rezultatul activității economice și resursele de producție analizate.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Agricultura, ramură cu vechi tradiții a înregistrat de-a lungul timpului in comuna Bivolari schimbări fundamentale in structura socială, in ridicarea nivelului tehnic, in structura și repartiția categoriilor de folosință a terenurilor și a culutrilor agricole.
Pe teritoriul comunei Bivolari condițiile de relief au valoare economică, favorizând in special dezvoltarea agriculturii.
Creșterea porcinelor reprezintă principala ramură a zootehniei comunei Bivolari, atât pentru numărul de animale cât și pentru producția de carne.
Structurile oraganizatorice din agricultură sunt exploatațiile agricole și întreprinderile agricole. Exploatațiile agricole din comuna Bivolari sunt in număr de 1764, cele mai multe având dimensiuni de 0,1- 1 hectar.
Una dintre cele mai importante metode de cercetare folosite in agricultură este programarea liniară.
Programarea liniară a apărut ca urmare a faptului că, in producția și in conducerea modernă a producției se folosește un număr mare de variabile, între care există raporturi liniare de egalitate și de inegalitate.Modelul de programare liniară este un model de decizie.
Eficiența economică reprezintă chintesența tuturor acțiunilor ce se întreprind pe linia organizării și conducerii științifice a producției muncii, a tot ce poate contribui la economisirea muncii sociale și la o productivitate sporită a acesteia.
in agricultură, ca și in celelalte ramuri ale economiei naționale trebuie să se asigure o eficiență ridicată a activității ce se desfășoară atât in producția vegetală, cât și in cea animală.
Numai pe baza acesteia se aduce o contribuție agriculturii, prin creșterea venitului național la ridicarea bunăstării generale a întregii economii.
in scopul realizării de venituri in tot cursul anului care să asigure fondurile necesare efectuării cheltuielilor trebuie să se diversifice activitățile de producție și prestări servicii, însămânțarea unor suprafețe cât mai mari cu culturi succesive și intercalate, obținerea de legume in perioadele de valorificare avntajoase, care să fie livrate la calități superioare.
Abordarea problemelor de optimizare constă in a lua in considerare alternativele existente și a determina care din mulțimea deciziilor posibile asigură cel mai bine obiectivul economic al conducerii unității.
Optimizarea constă in a alege acea variantă de plan de producție care, bazat pe asolament rațional, reprezintă un anumit profit și asigură rezultatele economice cele mai bune.
Exploatațiile individuale trebuie să fie de peste 3 hectare pentru a fi eficiente din punct de vedere economic și agricol.
Dezvoltarea exploataților agricole trebuie să se sprijine pe eforturile proprietarilor care trebuie să vizezez in primul rând creșterea veniturilor.
Prin aplicarea unor tehnologii realiste și avansate care să înglobeze metode și procedee agrotehnice cât mai oportune, măsuri agrochimice și de mecanizare, explotațiile agricole vor obține cantități suplimentare de produse și de calitate superioară.
Prin optimizarea culturilor accentul s-a pus pe reducerea cheltuielilor și sporirea veniturilor, obținând un profit maxim.
BIBLIOGRAFIE
Axenciuc, V., Evoluția economică a României 1859-1947, Editura Academiei, 1986.
Barnum, H.N., Technology and relative economic efficiency, Oxford Economic Papers, vol.30, 1978.
Băcila V., Conferința de presă, 12 11 2002.
Brașoveanu, N., Economia agriculturii montane, Editura Academiei Române, 1995.
Brezuleanu S. Managementul exploatațiilor agricole. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași, 2006.
Bulgaru C., Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, Buletin Informativ nr. 2/2001.
Chiran, A., Gîndu, Elena, Marketing agrar, Editura Periscop, Iași, 1997.
Chambers, R. G., Applied Production Analysis. A Dual Approach, New York: Cambridge University Press, 1988.
Chirică, C., Teșliuc, E., From Rural Poverty to Rural Development, National Comission for Statistics, 1999.
Ciurea, I.V., Managementul in exploatațiile agricole, Editura Ion Ionescu de la Brad,
Iași, 1999.
Ciurea I.V., Brezuleanu S., Ungureanu G., Posibilități de dezvoltare a spațiului rural din zona Oituz – județul Bacău, sat Poiana-Sărată, „Lucrări științifice", U.A.M.V. Iași, seria Agronomie, vol. 40. 2005.
Ciurea, I., Vasilescu N., Brezuleanu S., Ungureanu G., Zona rurală a județului Bacău. Prezent și perspective de dezvoltare economică și socială, „Lucrări științifice", U.A.M.V. Iași, vol. 39, seria Agronomie, 2000.
Cojocaru, C., Analiza economico – financiară a exploatațiilor agricole și silvice, Editura Economică, Ediția a II-a, 2000.
Constantinescu, N.N., Lecțiile tranziției: cazul României, Rev. „Probleme economice", București, 2000.
Constantinescu, N.N., Probleme ale tranziției la economia de piață in România, Editura
Expert,1997.
16. Costică, M., Decizii strategice in evoluția întreprinderilor agricole românești, Editura
Phare, 2005.
Costin, V. și colab., Optimizarea proceselor tehnologice in cultura plantelor tehnice, Editura Ceres, București, 1973.
Davidovici, I., Baghinschi V., Bold I., Utilizarea economică a factorilor de producție in întreprinderile agricole, Editura Ceres, București, 1990.
Davis, R., Angela Gaburici, The Economic Activity of Private Farms in Romania during Transition: Just how competitive are they?, Centre for Economic Reform and Transformation, Heriot-Watt University, UK, Economic Forecasting Institute, Bucharest, Romania, 2005.
Davis, J., Hare P., Reforming the systems of rural finance provisionning Romania: Some options for privatisation and change, CERT Discussion Paper12/1997, Edinburgh, UK: Heriot-Watt University, Centre for Economic Reform and Transition (CERT).
Dorfman, J. H., Modelling multiple adoption decision in a joint framework, „American Journal of Agricultural Economics", 78, 2000.
Dumitru, D., Agricultura românească – amplu proces de dezvoltare intensivă și multilaterală, „Revista Economică" nr. 34, 1985.
Dumitru, D., Ionescu, L., Popescu, M., Toderoiu, F., Agricultura României, Editura
Expert,1997.
Ellis F., Peasant economics -farm households and agrarian development, Second edition.Cambridge University Press, 2005;
Filip, C., Curs de Management, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași, 1992.
Fulea, Maria, Coordonatele economice și socio-demografice ale satului românesc in tranziție, Editura Academiei Române, București, 2000;
John Pezzey, "Sustainable Development Concepts. An Economic Analysis", World Bank Environment Paper, no.2, pg.56; 1992.
Leon, Y.,"Rural development: Which lessons from economic analysis?", The IX-th Congress of EAAE, Warsaw, Poland, 1999.
Otiman, I.P., "Dezvoltarea rurala in România", Ed. Agroprint, Timisoara. Perroux, F.(1969): "L economie du XX-eme siecle", PUF, 1997.
Rusali, M., "Dezvoltarea economica a ruralului in România", teza de doctorat, INCE, Bucuresti, 2002.
Ungureanu G. Management. Editura Terra Nostra. 2014.
Ungureanu, G – Managementul procesării și integrării producției. Editura Alfa.2008
Vincze, M., "Dezvoltare regionala și rurala. Idei și practici", Ed. Presa Universitara
Clujeana, 2000.
–Anuarul Statistic al României 2002, INS;
–Anuarul Statistic al României 2004, INS;
–Evaluarea politicilor agricole – România, OCDE-2000
–Ichim Elena, 2004 – Monografia comunei Miroslava;
–Institutul Național de Statistică și Institutul de Economie Agrară, 2001 – Exploatația agricolă, demersuri de organizare cu standardele U.E.. București;
–Raportul dezvoltării umane in România 2003-2005;
–Recensământul populației și locuințelor din 18 martie 2002, București,2004;
–Regulamentul Consiliului (EC) nr. 1257/1999 din 17 mai 1999 privind sprijinul acordat dezvoltării rurale din Fondul European de Orientare și Garantare pentru Agricultură;
–Situații Statistice, Ministerul Agriculturii și Alimentației;
–Statistica Primăriei Miroslava;
–Strategia de dezvoltare elaborată de Primăria comunei Miroslava – propunere 20042007;
–www.iasi.insse.ro;
–www.insse.ro;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Socio Economică și Optimizarea Structurilor Agricole în Comuna Corlăteni (ID: 114005)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.