Dezvoltarea Relatiilor Economice ALE Romaniei CU Uniunea Europeana
DEZVOLTAREA RELAȚIILOR ECONOMICE ALE ROMANIEI CU UNIUNEA EUROPEANA
Cuprins
1. justificarea temei
2. Uniunea Europeană (UE
2.1.Noțiuni de integrare europeană
2.2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO
2.3. Comunitatea Economică Europeană
2.4. Membrii Uniunii Europene
2.5. Instituțiile Uniunii Europene
2.6. Relațiile Economice dintre România și Uniunea Europeană (UE
2.6.1. Istoricul relațiilor dintre România și Uniunea Europeană
2.6.2. Cadrul juridic bilateral
2.6.3. Evolutii ale cadrului juridic bilateral
2.6.3.1. Comerțul cu produse agricole de bază
2.6.3.2. Comerțul cu produse agricole transformate
2.6.3.3. Comerțul cu vinuri și băuturi alcoolice
2.6.3.4. Comerțul cu pește și produse din pește
2.6.4. Evoluția schimburilor comerciale bilaterale România – UE
2.6.4.1. Comerțul bilateral
2.6.4.2. Structura comerțului bilateral
2.6.4.3. Orientarea geografică a comerțului bilateral
2.6.5. Obiective și perspective vizând relațiile economice România-UE
2.6.5.1. Obiective de ordin general
2.6.5.2. Perspective ale relațiilor comerciale ale României cu UE
2.7 Concluzii și propuneri
3. Tratatul internațional
3.1.Definiție, denumiri, clasificări
3.2.Elemente esențiale ale tratatelor internaționale
3.3.Elementele accesorii ale tratatelor
3.4.Încheierea tratatelor
3.5.Intrarea în vigoare a tratatelor
3.6.Încheierea și ratificarea tratatelor în România
3.7.Efectele tratatelor
3.8.Încetarea efectelor tratatelor
3.9.Interpretarea tratatelor
BIBLIOGRAFIE
1. Justificarea temei
În epoca noastră, nici o țară, indiferent de mărimea sau bogățiile sale, nu-și poate asigura toate produsele de care are nevoie, numai din producția proprie. Ca urmare fiecare țară este nevoită să desfașoare activități comerciale.
Activitățile comerciale cuprind: schimburile de mărfuri, prestări de servicii, transporturi și expediții internaționale, asistență sau colaborare tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licențe pentru folosirea brevetelor de invenții și, în general, orice acte sau fapte comerciale.
În vederea favorizării schimburilor noastre economice cu diferite state s-a decis introducerea tarifului vamal care se aplică, de regulă, asupra mărfurilor importate, diferențiat, pe categorii de mărfuri și pe țări, în funcție de interesele economiei naționale.
O extindere din ce în ce mai mare cunoaște în zilele noastre, cooperarea economică internațională.
Aceasta reprezintă o formă superioară a legăturilor economice dintre state, în care se împletesc elemente din domeniul producției cu cele din sfera circulației, cele din economie cu cele din știință și tehnică, presupunând existența unei legături mai strânse și pe perioade mai lungi între parteneri.
Politica externă a țării, constituie un instrument de realizare a dialogului cu statele lumii, pe plan bilateral sau multilateral. Obiectivul suprem al politicii externe îl constituie apărarea intereselor statului și ale cetățenilor săi, sau, în alți termeni, asigurarea pe plan extern a tuturor condițiilor necesare unei bune desfășurări a politicii interne.
Obiectivele politicii interne și externe sunt interdependente, indisolubile și indivizibile.
Concepția politicii externe a României constituie un ansamblu de prevederi, reguli, poziții ce vizează conținutul, orientările fundamentale ale politicii externe a României și determină strategia comportamentului său în interacțiune cu alți subiecți de drept internațional în vederea satisfacerii cât mai depline a intereselor sale naționale. Pe lângă obiectivele de bază de natură constantă (asigurarea suveranității, integrității teritoriale, protejarea intereselor cetățenilor săi, etc.), concepția pune accent pe anumite priorități valabile la ora actuală ce țin de, sau constituie, interesul național al României și sunt repartizate pe termen scurt, mediu sau lung.
Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 constituie un moment de referință în istoria națiunii. Este un moment la realizarea căruia a fost mobilizată întreaga societate românească timp de mai bine de un deceniu. Calitatea de membru al Uniunii Europene va avea implicații majore aproape pentru toate segmentele societății românești, motiv pentru care este de dorit ca fiecare dintre acestea să își elaboreze un document strategic privind implicațiile și organizarea de după momentul aderării.
Îndeplinirea obligațiilor în cadrul Uniunii Europene, promovarea intereselor naționale și identificarea priorităților actuale sunt esențiale în perspectiva unei imagini a României de partener activ și de încredere în UE.
2. Uniunea Europeană
2.1.Noțiuni de integrare europeană
În "Dicționarul de relații economice internaționale" apărut în 1993, în "Editura enciclopedică" la pagina 311, integrarea economică este definită ca fiind "o formă specifică de manifestare a procesului de adâncire a interdependențelor economice între două sau mai multe țări în plan subregional, regional și uneori, interregional. Procedeul integraționist are ca trăsături specifice adâncirea colaborării la nivel macro, mezo și micro și continuitatea acestora, convenite și programate prin înțelegeri interstatale.
Din definiția de mai sus, exprimată în mod sintetic, se desprinde faptul că integrarea se realizează între state suverane și independente.
De altfel, comunitățile europene au unele caracteristici specifice, care le diferențiază de alte astfel de organizații: ele sunt asociații integrate, sunt organizații cu statut internațional (adică sunt deschise) și au instituții proprii, originale.
Cu toate acestea, în vederea realizării unor scopuri fundamentale pentru Europa de Vest, sunt lăsate deoparte multe din prerogativele statului național ca subiect al dreptului internațional.
Integrarea europeană reprezintă o combinație de factori interni din statele formatoare și factori externi, politici și economici.
Trebuie să evidențiem starea economică precară a unora din statele ce aveau să constituie Comunitățile Europene, necesitatea stringentă pentru SUA de a avea parteneri abili, puternici din punct de vedere economic, dar și apariția sistemului mondial socialist sub conducerea URSS.
De asemenea, în susținerea acestei teorii nu se poate omite înființarea unor organisme financiare bancare internaționale (mai ales după transformarea Ligii Naționale în ONU), care vor juca roluri importante și în viața politică mondială, semnarea de către 23 de state a Acordului General pentru Tarife Vamale și Comerț, înființarea a numeroase organizații mai ales cu scopuri politice ce vizau o "Europă unită", creearea, în 1949, la Strasburg, a Consiliului Europei.
Deși erau creeate numeroase premize, rivalitatea de secole dintre Germania și Franța era încă o piedică puternică în înfăptuirea acestui deziderat.
Totuși, urmare a insistențelor și abilității unor mari oameni politici ai vremii, Winston Churchill, Robert Schuman, Jean Monnet, în derularea negocierilor, la 10 iunie 1950, la Paris, este prevăzut de delegația franceză, un document de lucru, document ce a fost parafat la 19 martie 1951 și apoi semnat la 18 aprilie 1951, la Paris, de către reprezentanții a 6 țări din Europa de Vest: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, sub formă de tratat.
Procesul de ratificare a tratatului a durat mai puțin de jumătate de an, el intrând în vigoare la 25 iunie 1952, pentru o perioadă de 50 de ani și statuând prima organizație europeană federală, cunoscută sub denumirea de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).
2.2.Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
Intensificarea schimbărilor comerciale într-o zonă atât de importantă a Europei, punea de acord principii antagonice ale comerțului internațional: liberalizarea schimburilor, planificarea producției și a investițiilor, control asupra prețurilor, la doua din cele mai importante produse atât pe timp de pace cât și de război.
O organizație deschisă, dar cu investiții supranaționale, se constituia într-un prim pas spre o apropiere și pe plan politic a membrilor săi, caracteristică ce nu a fost pe placul Angliei, țară ce nu vedea cu ochi buni cedarea unor părți din suveranitatea națională.
CECO, prima piață comună, deși în doar două sectoare, avea în vedere:
-raționalizarea și planificarea investițiilor statelor membre în cele două sectoare;
-libera circulație a produselor din cele două sectoare și fixarea prețurilor acestora;
-ridicarea nivelului de trai al lucrătorilor din cele două sectoare în principal, dar și din sectoarele legate de acestea.
Avea competențe și în:
-domeniul concurenței prin controlul acesteia și intervenții directe asupra prețurilor;
-privința interzicerii înțelegerilor și abuzurilor în interiorul celor două sectoare și obligativitatea obținerii autorizării pentru fuzionarea unor întreprinderi.
Un aspect important, adesea omis de specialiști, este cel legat de problemele sociale. Astfel, comunitatea putea lua măsuri în favoarea lucrătorilor din cele două industrii prin acordarea de ajutoare și împrumuturi, dar și prin finanțarea de programe vizând reconversia forței de muncă și reintegrarea acesteia în producție.
Instituțiile Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
Înainte de prezentarea acestora, se cuvine să menționăm principiile care au stat la baza creării lor:
-rol esențial în aplicarea prevederilor tratatului;
-independență față de instituțiile statelor membre;
-cooperare între ele;
-egalitate între statele membre,
Instituțiile creeate pentru realizarea în practică a clauzelor din tratat au fost:
1. Înalta Autoritate, formată din 9 membri numiți de țările membre rar deveniți independenți, având rolul, prin puterile supranaționale pe care le avea, să gestioneze producția de cărbune și oțel și modernizarea acesteia. Deciziile Înaltei Autorități aveau forță executorie, dar activitatea sa era controlată de Adunarea Parlamentară;
2. Consiliul (Special) de Miniștri, cureaua de transmisie între Înalta Autoritate și guvernele naționale, format din reprezentanți ai statelor membre, avea rolul de a determina, cu unanimitate de voturi, care erau prioritățile de aprovizionare cu cărbune și oțel a industriilor consumatoare în funcție de resursele acestor sectoare;
3. Adunarea Parlamentară, numită și Adunarea Comună, compusă din 78 de membri, desemnați din rândurile lor de membrii parlamentelor naționale, avea rolul de a exercita un control democratic asupra Înaltei Autorități;
4. Curtea de Justiție, organ creeat pentru a supraregla norme în care se respectau prevederile înscrise în tratat, dar și pentru soluționarea eventualelor neînțelegeri ce ar fi apărut între țările membre sau firmele particulare și Înalta Autoritate.
Un alt aspect demn de menționat, este cel legat de finanțarea Comunității: aceasta se făcea printr-un impozit stabilit de Comunitate și plătit de firmele producătoare de cărbune și oțel și nu prin cotizații ale statelor membre.
Uniunea nereușită. Concomitent cu tezele privind integrarea economică se dezvoltă și cea a realizării apărării comune europene și la 27 mai 1952, se semnează Tratatul Comunității Europene a Apărării.
Nou preconizată, organizația este sprijinită și de SUA și rezolvă, oarecum și problema Germaniei Federale.
Deși propunere franceză, Tratatul este respins chiar de Adunarea Parlamentară franceză, astfel că se înregistrează o primă nereușită a încercărilor de integrare din Europa Occidentală (nereușita este completată prin reglementarea problemei Germaniei Federale în anul 1954, în cadrul Uniunii Europei Occidentale).
2.3. Comunitatea Economică Europeană
Reușitele CECO au dat și o mai mare credibilitate partizanilor integrării economice și politice din Europa Occidentală.
Curios, dar o nouă inițiativă în acest sens vine din partea unora din membrii cei mai "mici" ai CECO și anume din partea Benellux-ului. La propunerea celor trei state, are loc la Messina, în 1955 conferința celor șase, în care s-a discutatat pentru a supraregla norme în care se respectau prevederile înscrise în tratat, dar și pentru soluționarea eventualelor neînțelegeri ce ar fi apărut între țările membre sau firmele particulare și Înalta Autoritate.
Un alt aspect demn de menționat, este cel legat de finanțarea Comunității: aceasta se făcea printr-un impozit stabilit de Comunitate și plătit de firmele producătoare de cărbune și oțel și nu prin cotizații ale statelor membre.
Uniunea nereușită. Concomitent cu tezele privind integrarea economică se dezvoltă și cea a realizării apărării comune europene și la 27 mai 1952, se semnează Tratatul Comunității Europene a Apărării.
Nou preconizată, organizația este sprijinită și de SUA și rezolvă, oarecum și problema Germaniei Federale.
Deși propunere franceză, Tratatul este respins chiar de Adunarea Parlamentară franceză, astfel că se înregistrează o primă nereușită a încercărilor de integrare din Europa Occidentală (nereușita este completată prin reglementarea problemei Germaniei Federale în anul 1954, în cadrul Uniunii Europei Occidentale).
2.3. Comunitatea Economică Europeană
Reușitele CECO au dat și o mai mare credibilitate partizanilor integrării economice și politice din Europa Occidentală.
Curios, dar o nouă inițiativă în acest sens vine din partea unora din membrii cei mai "mici" ai CECO și anume din partea Benellux-ului. La propunerea celor trei state, are loc la Messina, în 1955 conferința celor șase, în care s-a discutat înființarea unei piețe unice europene.
Pe baza raportului prezentat de comisia special formată în acest sens, la 25 martie l957, la Roma, au fost semnate două tratate, care, puneau, împreună cu CECO, bazele integrării economice europene.
Cele două tratate erau: Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) și Tratatul Comunității Economice Europene (CEE) și ele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Semnarea celor trei tratate, care mai târziu aveau să devină unul singur, însemnau și primele renunțări la anumite prerogative naționale și trecerea lor la autoritatea comună, lucru ce nu putea trece chiar așa ușor neobservat.
Supranaționalismul, cum este denumit acest transfer parțial de suveranitate a cunoscut și unele sincope, una din cele mai grave fiind manifestată în 1965, generată de Franța, care dorea vot unanim cu privire la problemele Comunității, o cooperare interguvernamentală cu păstrarea integrală a suveranității și cu competențele reduse ale Comisiei și Parlamentului.
Această divergență de opinii apărea după unificarea completă a instituțiilor celor trei comunități în câte una singură (o singură Comisie, un singur Consiliu, un singur Parlament, o singură Curte de Justiție) și a fost necesară o perioadă de 9 luni pentru a se ajunge la un compromis.
Excepția de la unanimitate, se referă la acele decizii care nu afectează interesele majore ale statelor membre, care se pot lua cu majoritate calificată.
Această situație, creeată practic de Franța, a făcut ca fiecare stat membru să aibă drept de veto, lucru care a condus la o încetinire a aplicării prevederii referitoare la extinderea integrării.
Obiectivul fundamental al comunităților era instituirea unei piețe comune sprijinite pe o uniune vamală, politici economice armonizate, libertatea pieței economice (libera circulație a capitalurilor, a serviciilor, a mărfurilor și a forței de muncă).
Principiile generale sunt:
-eliminarea completă a barierelor vamale între statele membre;
-tarif vamal comun față de terți;
-concurența:
-armonizarea legislațiilor naționale;
-instituirea de fonduri speciale și a unei bănci proprii (art. 3 al Tratatului CEE)
Un alt aspect demn de menționat este cel legat de valabilitatea Tratatelor: dacă Tratatul referitor la înființarea CECO avea o valabilitate de 50 de ani, cele două noi Tratate au fost încheiate pe termen nelimitat.
În 1986, se adoptă Actul Unic European, prin care se aduc unele completări Tratatelor și se pun, practic, bazele pentru realizarea scopului final, acela al unei monede unice, elementul, de importanță deosebită pentru definirea suveranității naționale, devine element supranațional.
„Grăbită" de evenimente, în decembrie 1990, se organizează două conferințe interguvernamentale destinate, una „Tratatului de Uniune Politică", și una "Tratatului de Uniune Economică și Monetară". Tratate ce au fost reunite într-unul singur puțin mai târziu, la parafare, la Maastrichet în Olanda (9-11 decembrie 1991).
Principala prevedere a sa a fost instituirea Uniunii Economice și Monetare semnată în 1992, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1993.
Uniunea Economică și Monetară, așa cum era prefigurată prevede:
– promovarea unei politici monetare unice printr-o autoritate monetară, cu un grad ridicat de independență;
– urmărirea unor linii directoare comune pe baza recomandărilor consiliului UE, în politica economică;
– gestionarea finanțelor publice naționale care să sprijine stabilitatea macroeconomică.
În vederea realizării celor trei principii, Tratatul prevede parcurgerea a trei etape, la sfârșitul cărora, cel puțin jumătate plus unul din membrii UE vor îndeplini cinci criterii de convergență:
– rata inflației din țara respectivă să nu depășească cu mai mult de 1,5% media ratelor inflației primilor trei membri UE în ordinea crescătoare a ratei inflației;
– deficitul bugetar să nu depășească 3% din P.I.B;
– datoria publică să nu depășească 60% din P.I.B;
– dobânda aferentă obligațiunilor pe termen mediu și lung să nu depășească cu mai mult de 2% media dobânzilor corespunzătoare din cele trei țări cu inflație redusă;
– moneda națională să fie integrată în SME (Sistemul Monetar European) și să nu fi fost afectată de tensiuni severe în ultimii doi ani anteriori intrării în SME;
La început, au fost doar 11 state (din 15) care au îndeplinit criteriile și și-a manifestat acordul, ulterior, și Grecia; Anglia, Danemarca și Suedia s-au abținut, menținându-și propria monedă.
Cele trei etape și obiectivele fiecăreia, au fost:
a) Etapa I: 1 iulie 1990 – 1 ianuarie 1994:
– eliminarea tuturor restricțiilor din calea circulației capitalurilor (libera circulație);
-integrarea în SME a monedelor tuturor membrilor;
-o cooperare mai strânsă în domeniul monetar concomitent cu o coordonare mai strânsă a politicilor fiscale și bugetare naționale;
b)Etapa a II-a: 1 ianuarie 1994 -31 decembrie 1996;
-creearea Instituțiilor Monetare Europene, ca precursor al Băncii Centrale Europene. Acestea au fost înființate la 1 ianuarie 1994, cu sediul la Frankfurt, având ca membri toate băncile centrale ale țărilor membre și avea rolul de a pregăti trecerea la „moneda unică”;
-armonizarea politicilor economice ale țărilor membre în vederea asigurării unor economii convergente;
-desăvârșirea liberei circulații a capitalurilor
-realizarea unei macrostabilități în țările membre;
c)Etapa a III-a: 1 ianuarie 1997 – 31 decembrie 1999;
-începerea activității Băncii Centrale Europene și încetarea activității IME;
-fixarea definitivă a cursului de schimb între monedele țărilor europene
-introducerea efectivă a monedei unice.
În afara celor de mai sus, considerăm că există și alte obiective cuprinse în Tratat; cu o importanță deosebită în realizarea integrării europene.
-întărirea coeziunii europene și sociale prin creearea unui spațiu deschis, fără frontiere interioare, prin promovarea progresului economic social echilibrat și durabil;
-instituirea unei cetățenii europene;
-cooperarea strânsă în domeniul justiției și afacerilor interne;
-menținerea și dezvoltarea Acquis-ului comunitar pentru asigurarea eficacității instituțiilor și mecanismelor comunitare.
Tratatul de la Amsterdam
Acesta poartă numele ca urmare a încheierii, în acest oraș, a unei Conferințe Interguvernamentale a membrilor Comunității, care și-a început lucrările în Torino, la 29 martie 1996 și s-a încheiat la 18 iunie 1997.
Obiectivele principale ale Tratatului au fost:
-punerea în centrul preocupărilor UE a problemei legate de asigurarea locurilor de muncă și a drepturilor cetățenești (lupta împotriva șomajului și proiecte pilot finanțate de UE pentru noi locuri de muncă);
-liberarizarea completă a circulației persoanelor și creșterea gradului de securitate a cetățenilor (libertate, securitate și justiție pentru cetățenii UE și fără control la frontierele interioare pentru aceștia; un punct aparte în acest sens îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 și de la care s-au abținut doar Anglia și Irlanda);
-creșterea vocii "Europei" în arena internațională, prin stabilirea, de către șefii de state și de guverne, în unanimitate, a unor strategii comune, de amploare;
Tratatul de la Nisa
Deși majoritatea analiștilor sunt mai degrabă porniți să preurmărească rezultatele pozitive obținute în cadrul UE, uneltele summit-ului și, mai ales durata acestora, demonstrează asperitatea problemelor cu care aceasta se confruntă permanent, dar și dorința majorității de anestezii și a se ajunge la scopul declarat, acela de extindere, de transformare într-o mare putere economică, socială, politică și decizională pe plan internațional.
Și Tratatul de la Nisa face parte din categoria celor cu durată mare, conferința șefilor de state și de guverne durând mai multe zile (11-15 decembrie 2000)
Obiectivul reuniunii, acela de pregătire a extinderii, obiectiv intrat în rigoare după ce Tratatul a fost valorificat de toți membrii, prevedea:
-reformarea structurii instituționale;
-mărirea Comisiei Europene;
-ponderea voturilor în Consiliul de Miniștri;
-extinderea numărului de domenii în care deciziile se iau cu majoritate calificată;
-numărul total de locuri și repartiția acestora în cadrul Parlamentului European;
-modificări în mecanismul decizional al BCE;
-principiul flexibilității și cooperării consolidate.
2.4. Membrii Uniunii Europene
La circa doi ani de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, conștientizând importanța și rolul ce avea să-l joace noua organizație, Marea Britanie inițiază, și ea, un acord economic, menit să-i protejeze pe membrii săi de concurența ce se prefigura, la care au aderat: Austria, Danemarca, Elveția, Norvegia, Portugalia și Suedia. Noua asociație a căpătat denumirea de Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) și acordul de asociere a intrat în vigoare în 1960.
Totuși, AELS n-a răspuns întocmai așteptărilor țărilor și astfel Marea Britanie, Danemarca și Irlanda au depus cereri oficiale de aderare la Tratatele de la Roma.
Urmare a unei opoziții destul de dure a Franței, cele trei țări au devenit membre ale Comunității doar începând cu 1 ianuarie 1973.
Un caz aparte este cel al Norvegiei care, deși a depus două cereri de aderare, în 1962 și 1967 și semnase tratatul de aderare odată cu celelalte trei țări, nu a devenit membru datorită votului negativ al norvegienilor la referendum-ul din 1972 vot ce a mai fost repetat și ulterior.
În 1981 a devenit membru Grecia, în 1986 Spania și Portugalia, în 1990 Germania de Est (prin unificare cu Germania Federală), în 1995 Austria, Finlanda și Suedia, în 2004 Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria.
În 2007, au fost semnate tratatele de aderare cu România și Bulgaria.
Procesul de aderare la UE
Tari Candidate : Albania , Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei , Islanda Muntenegru , Serbia , Turcia.
Tari Potential Candidate : Bosnia si Hertegovina , Kosovo
2.5. Instituțiile Uniunii Europene
a) De decizie: Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Parlamentul European.
– Consiliul European, format ca necesitate a responsabilizării conducătorilor statelor membre pentru implementarea obiectivelor de integrare, este format din șefi de stat sau de guvern ai statelor membre, președintele Comisiei Europene, Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene, care sunt asistați de miniștrii de externe și membru al Comisiei, iar uneori, pot participa și miniștrii de finanțe.
Consiliul Europei este instrumentul principal care formulează principiile, direcțiile și strategiile de integrare ale Uniunii, îndeplinește rolul de for decizional ultim, iar în cadrul reuniunilor sale se negociază solemn tratate și declarații.
– Consiliul Uniunii Europene, format prin fuzionarea celor trei Consilii de Miniștri în 1967, redenumit astfel și după Tratatul Maastricht, este principalul organism de decizie al UE pentru activitatea organizației.
Ca atribuții acesta are:
-adoptarea legislației comunitare;
-coordonarea politicilor economice ale țărilor membre;
-încheierea de acorduri internaționale (după negocierea lor de către Comisia Europeană);
-adoptarea împreună cu Parlamentul European, a bugetului UE;
-adoptarea deciziilor de politică și de securitate comună (PESC);
-coordonarea activităților statelor membre;
-cooperarea între instanțele judiciare și forțele naționale de poliție .
Acest Consiliu acționează pe trei dimensiuni diferite:
a)- reuniunile miniștrilor de resort din diferite domenii (ale căror activități, complexe, au făcut necesară instituirea Secretarului General al Consiliului);
b)- Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), format din diplomați și funcționari de rang înalt, demarează și realizează o mare parte din negocierile dintre state;
c)- grupuri de lucru, pe domenii.
– Comisia Europeană și ea apărută în 1967, în vederea eficientizării activității celor trei comunități, are responsabilitatea de a coordona și supraveghea aplicarea în practică a politicilor comunitare, de a reprezenta UE în negocierile internaționale și de a propune noi politici.
Ea asigură aplicarea tratatelor în conformitate cu legislația europeană putând chiar aduce, un stat, în fața Curții Europene de Justitie, propune Consiliului și Parlamentului planul de buget și, după aprobare îl aplică și gestionează Fondurile Structurale și alocă fondurile pentru economie, reprezintă Uniunea pe arena internațională, aplică și administrează deciziile adoptate de Consiliu.
Comisia este condusă de un Președinte și dintr-un Colegiu de Comisari (în prezent în număr de 25).
– Parlamentul European, denumit astfel în 1962, ales prin vot popular pentru prima dată în 1979, cuprinde în prezent 732 membri ( după aderarea României și Bulgariei).Acesta:
-poate adopta, alături de Consiliu, acte, în special prin codecizie;
-este un organism de control democratic, monitorizând activitatea tuturor instituțiilor, în special Comisiei, căreia îi examinează rapoartele și chiar o poate demite;
-examinează petițiile cetățenilor și stabilește comisii temporare de anchetă.
Membrii Parlamentului nu reprezintă în mod egal statele.
Este condus de un președinte, asistat de 14 vicepreședinți, 5 chestori și un lider responsabil pentru bugetul său și pentru alte chestiuni administrative și organizatorice.
b) De control legislativ și administrativ: Curtea de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță, Tribunalul Funcției Publice, Curtea de Conturi, Mediatorul European și Responsabilul European pentru Protecția Datelor.
c) Organisme și instrumente financiare: Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiții și Fondul European de Investiții.
d) Organisme consultative: Comitetul Economic și Social European (CESE) și Comitetul Regiunilor (CR ).
e) Organisme instituționale: Oficiul European pentru Protecția Personalului (EPSO) și Oficiul pentru Publicații Oficiale.
f) Organisme descentralizate: Agenția Europeană a Mediului (EEA), Agenția Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA), Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operaționale la Frontierele Externe (FRONTEX), Agenția Europeană pentru Construcții (EAR), Agenția Europeană pentru Securitatea Rețelelor și a Informației (ENISA), Agenția Europeană pentru Siguranța Aeriană (EASA), Agenția Europeană pentru Securitatea și Sănătatea în Muncă (OSMA), Agenția Europeană pentru Siguranța Maritimă (EMSA), Agenția Feroasă Europeană (AFE), Autoritatea Europeană pentru Securitatea Alimentară (EFSA), Autoritatea de Monitorizare a Sistemului European de Navigare Globală prin Satelit, Centrul de Traduceri (CDT), Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei (EUMC), Centrul European pentru dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP), Centrul European pentru Prevenirea și Controlul Epidemiilor (ECDC), Fundația Europeană pentru Formare Profesională (ETF), Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și Muncă (EUROFOUND), Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie (OEDT), Oficiul de Varietăți Vegetale (CPVO), Oficiul pentru Armonizarea în Piața Internă (OHIM), Centrul European pentru Observații prin Satelit (EUSC), Agenția Europeană de Securitate (EDA), Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate (ISS), Colegiul European de poliție (CEPOL), Biroul European de Poliție (EUROPOL).
2.6.Relațiile Economice dintre România și Uniunea Europeană
2.6.1. Istoricul relațiilor dintre România și Uniunea Europeană
România este prima țară din Europa Centrală și de Est care a derulat relații oficiale cu Comunitatea Europeană.
Primele relații oficiale între România și, pe atunci, Comunitatea Economică Europeană, au fost instituite în anul 1967, prin inițierea negocierilor pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv, brânzeturi, ouă, carne de porc. Aceste acorduri au urmărit, pe de o parte, scutirea de taxe, suplimentarea produselor românești, iar pe de altă parte, obligarea părții române să respecte un anumit nivel al prețurilor pentru a nu creea dificultăți pe piața statelor membre. Cele două părți au semnat un acord prin care, în 1974, România era inclusă în Sistemul Generalizat de Preferințe (SGP), iar în 1980, între Comunitatea Europeană și România a fost încheiat un Acord comercial asupra Produselor Industriale, acesta fiind ulterior suspendat de către Comunitate din cauza încălcării drepturilor omului în perioada regimului comunist.
Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990. În 1991 a fost semnat Acordul privind Comerțul și Cooperarea, ca urmare a reorientării României către valorile democratice.
România a semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană (Acordul European) pe data de 1 februarie 1993.
Acest Acord, intrat în vigoare la 1 februarie 1995, statuează cadrul juridic și instituțional al raporturilor României cu UE, având ca obiectiv fundamental pregătirea aderării la Uniunea Europeană.
Cererea oficială de aderare la UE a fost depusă de România la 22 iunie 1995.
În iulie 1997, Comisia Europeană publică "Opinia asupra Cererii României de a deveni membru al UE", iar în anul următor este produs un "Raport periodic privind progresele înregistrate de România în vederea aderării”. În cel de-al doilea "Raport periodic" asupra României, publicat în octombrie 1999, Comisia recomandă începerea negocierilor cu România, în anumite condiții, printre care îmbunătățirea situației (Departamentul De Comert Exterior si Relatii Internationale, 2005)
copiilor instituționalizați și elaborarea unei strategii economice pe termen mediu (Rapoartele periodice sunt publicate anual).
În iunie 1999, România înaintează Programul Național de Aderare la Uniunea Europeană.
Consiliul European de la Helsinki, din 12 decembrie 1999, a decis începerea negocierilor de aderare cu toate statele candidate, inclusiv România.
Negocierile efective pentru aderarea României la UE au fost lansate oficial în 15 februarie 2000 (în același timp cu Malta, Slovacia, Lituania, Letonia și Bulgaria).
Obținerea statului de economie de piață funcțională din partea Comisiei Europene, cu ocazia Raportului anual 2004, a influențat în mod evident dinamica negocierilor de aderare.
România a semnat la sfârșitul anului 2006 Tratatul de aderare la Uniune, data de 1 ianuarie 2007 fiind data aderării efective a României la UE.
2.6.2. Cadrul juridic bilateral
După 1990, Consiliul European a pus în discuție posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre țările Europei Centrale și de Est. În acest scop, toate țările candidate la aderare au încheiat Acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, care prevăd instaurarea unei zone de comerț liber și modalitățile instituționalizate de dialog între guvernele acestor țări și instituțiile comunitare, precum și domeniile care fac obiectul noilor relații între cele două părți. Inițiativa extinderii Uniunii Europene a fost materializată oficial la Consiliul European de la Copenhaga, din 1993.
Acordul European constituie baza legală a relațiilor dintre România și Uniunea Europeană. Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993, a fost ratificat prin Legea nr. 20/1993 (privind ratificarea Acordului European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de altă parte) și a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 73/12.04.1993. Acordul de Asociere a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Acordul European constituie fundamentul relațiilor între UE și România. Dispozițiile comerciale ale (Departamentul De Comert Exterior si Relatii Internationale, 2005)
acestui acord au intrat în vigoare la 1 mai 1993 sub forma unui acord interimar, notificat la GATT 1994.
Acordul instituie asocierea României la Uniunea Europeană și stabilește formele dialogului politic permanent și cooperării economice între cele două părți.
Printre alte dispoziții, Acordul European conține prevederi referitoare la următoarele puncte: dialog politic (primul capitol); circulația călătorilor (capitolul II), drept de stabilire (capitolul III), prestarea de servicii (capitolul IV); plăți, capital, concurență și alte dispoziții economice, armonizarea legislativă (capitolul V); cooperarea economică (capitolul VI); cooperarea culturală (capitolul VII); cooperarea financiară (capitolul VIII) și dispoziții instituționale (capitolul IX).
Acordul European care a instituit o asociere între România, pe de o parte, și Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de altă parte, relevă "importanța legăturilor tradiționale existente între România, Comunitate, statele sale membre, precum și valorile comune pe care le împărtășesc".
Același document relevă "necesitatea de a continua și finaliza, cu asistență din partea Comunității, procesul de tranziție al României spre un nou sistem politic și economic care să respecte regulile statului de drept și drepturile omului, inclusiv drepturile persoanelor aparținând minorităților, să practice un sistem pluripartid bazat pe alegeri libere și democratice și să asigure liberalizarea economică, în scopul instituirii unei economii de piață".
Principiile generale ale Acordului și obiectivele procesului de asociere sunt următoarele: creearea cadrului instituțional pentru realizarea unui intens dialog politic: sprijinirea eforturilor României pe calea dezvoltării economiei de piață și consolidării democrației; liberalizarea circulației mărfurilor, serviciilor capitalului și persoanelor și creearea cadrului pentru dezvoltarea cooperării economice, sociale, financiare și culturale.
În domeniul comercial, Acordul European prevede realizarea unei zone de comerț liber prin eliminarea graduală în cadrul unei perioade de tranziție de 10 ani, a tuturor obstacolelor tarifare și netarifare din calea comerțului reciproc.
Creearea zonei de comerț liber se realizează prin concesiile convenite de părți care au un caracter asimetric concretizat prin eliminarea de către UE a obstacolelor sale în prima parte a perioadei de tranziție, iar de către România în a doua parte a acesteia.
Astfel, de la data de 1 ianuarie 1995 la importul UE de produse industriale provenite din Romania (altele decât produsele siderurgice, produsele textile și articolele de îmbrăcăminte) taxele vamale au fost complet abolile. La importul de produse siderurgice taxele vamale au fost abolite la 1 ianuarie 1996, iar la importul de produse textile și articole de îmbrăcăminte acestea au fost eliminate la 1 ianuarie 1997. Totodată, plafoanele cantitative la importul de produse textile și articole de îmbrăcăminte au fost eliminate la 1 ianuarie 1998. La importul în România de produse industriale originare din Uniunea Europeană a fost stabilit un calendar progresiv de eliminare a taxelor vamale care permite protejarea produselor sensibile până în anul 2002, dată de la care România a eliminat taxele vamale aplicate produselor industriale originare din Uniunea Europeană.
În ceea ce privește produsele agricole, cele două părți și-au acordat gradual concesii limitate pe o bază reciprocă.
Până în prezent Acordul European a funcționat corespunzător, fiecare parte respectându-și angajamentele asumate.
2.6.3. Evoluții ale cadrului juridic bilateral
2.6.3.1. Comerțul cu produse agricole de bază
În cursul anului 2002 a fost finalizată runda de negocieri cu Comisia Europeană pentru liberalizarea comerțului cu produse agricole de bază. Noile concesii au intrat în vigoare de la 01.04.2003.
Rezultatele negocierilor au vizat: promovarea așa-numitei "dublei opțiuni zero" (utilizată și în cursul precedentului exercițiu de negociere (din anul 2000). Aceasta constă în convenirea, de ambele părți, a unor contingente tarifare cu taxă vamală zero pentru următoarele produse agricole: grâu, făină de grâu, porumb, orez, carne de bovine, preparate din carne de bovine și malț. Menționăm că în cazul grâului și porumbului, care prezintă interes pentru exportul românesc, concesiile convenite în cadrul "dublei opțiuni zero" au un caracter asimetric în favoarea României, contingentele tarifare la exportul românesc în UE fiind net superioare celor convenite la import. Pentru produsele acceptate în cadrul "dublei opțiuni zero" părțile se (Departamentul De Comert Exterior si Relatii Internationale, 2005)
angajează să nu acorde subvenții/restituții la export); liberalizarea imediată a schimburilor bilaterale pentru o serie de produse agricole. Astfel, la importul în Uniunea Europeană figurează produse de interes deosebit la exportul românesc, cum ar fi: ovinele vii, carnea de ovine, sucul de mere, mierea de albine, castraveciorii și nucile. La importul în România, pe lista produselor liberalizate au fost incluse unele fructe mediteraneene care nu sunt produse în țara noastră, de asemenea s-a obținut îmbunătățirea concesiilor existente pentru o serie de produse agricole de interes, partea română a obținut o taxă vamală de 10% din nivelul MFN la importul în UE pentru bovinele vii originare din România și a acceptat reducerea la zero a taxei vamale pentru contingentul de măsline existent la importul în România și eliminarea taxei vamale pentru o serie de poziții tarifare la care, la data respectivă, UE beneficia doar de o reducere a taxei vamale. Produsele în cauză au fost selecționate astfel încât să nu afecteze piața internă, având în vedere că, în cea mai mare parte, ele nu se produc în România (măsline nefierte sau fierte în apă sau în abur, struguri uscați și arahide).
În data de 10 mai 2004 a fost finalizată o nouă rundă de negocieri aferentă voletului produselor agricole de bază. Principiul de bază în cadrul negocierilor a fost asimetria concesiilor convenite în favoarea României, UE fiind pregătită să-și deschidă într-un grad mai mare piața pentru importul de produse de origine română, în timp ce deschiderea pieței românești pentru produsele comunitare se va realiza gradual. La data de 4 mai 2005 România a semnat, la Bruxelles Protocolul Adițional la Acordul European pentru a ține cont de aderarea celor zece noi membri la UE și liberalizarea, în continuare, a comerțului cu produsele agricole de bază.
Protocolul Adițional la Acordul European pentru a ține cont de aderarea celor zece noi membri la UE și liberalizarea comerțului cu produsele agricole de bază a fost ratificat prin Legea nr.220/6.07.2005 (publicată în Monitorul Oficial nr. 589/7.07.2005), prevederile acesteia intrând în vigoare de la data de 1 august 2005.
Autoritățile române apreciază că modificarea regimului comercial va conduce, printre altele, și la adaptarea graduală a operatorilor economici români la exigențele și rigorile pieței interne și la pregătirea adecvată a produselor românești pentru a face față presiunii concurențiale a produselor similare comunitare, precum și la creearea de noi oportunități de afaceri pentru operatorii economici români.
2.6.3.2. Comerțul cu produse agricole transformate
În cadrul procesului de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană a țărilor candidate, Comisia Europeană a lansat un amplu proces de negociere vizând noi liberalizări în comerțul bilateral cu produse agricole transformate (PAT) (acele produse care au în componență: făină, zahăr, materii prime, precum și berea, băuturile alcoolice, apa minerală etc.). În cadrul rundelor de negocieri partea comunitară a propus liberalizarea întregului comerț bilateral cu PAT, de o manieră asimetrică. Astfel UE urmează să liberalizeze total importul de PAT de origine din România, cu excepția unui număr redus de produse sensibile (de exemplu, produse derivate din zahăr și amidon), în timp ce România urmează să procedeze la o liberalizare graduală.
Negocierile aferente liberalizării comerțului bilateral cu produse agricole transformate au fost finalizate la data de 7 aprilie 2004. Concesiile convenite vizează, în principal, liberalizarea cvasi-totală a exporturilor românești pe piața UE (cca. 89%) și îmbunătățirea semnificativă a accesului pe piața românească a produselor agricole transformate de origine din UE (concesiile convenite acoperă cca. 63% din exporturile comunitare tradiționale).
Printre produsele care au făcut obiectul exercițiul de negociere sunt incluse produsele zaharoase fără cacao, ciocoltă, paste alimentare, produse de brutărie și patiserie, o serie de legume preparate și conservate, bere, băuturi alcoolice, înghețată, țigarete și tutunuri omogenizate etc.
La data de 7 iulie 2005 Consiliul de Asociere România-UE a aprobat rezultatele negocierilor prin adoptarea Deciziei nr. 3/2005 privind îmbunătățirea regimului comerțului cu produse agricole transformate, prevăzute în Protocolul nr.3 la Acordul European. Decizia nr. 3/2005 a fost ratificată prin Legea nr. 303/25.10.2005 (publicată în Monitorul Oficial 965/31.10.2005), prevederile acesteia intrând în vigoare de la data de 1 decembrie 2005.
2.6.3.3. Comerțul cu vinuri și băuturi alcoolice
La 26 noiembrie 1993, la Bruxelles, România și Comunitatea Europeană au semnat două acorduri în sectorul vinurilor și băuturilor spirtoase: Acordul privind stabilirea de concesii tarifare și Acordul privind protecția reciprocă și controlul denumirilor în domeniul vinurilor. Prevederile acestor acorduri s-au aplicat începând cu 1 februarie, respectiv 1 mai 1994.
Aceste acorduri au prevăzut îmbunătățirea, pe bază preferențială, a condițiilor de acces pe piața comună a UE pentru vinurile românești, precum și acordarea, pe principiul asimetriei a unor facilități la importul în România de vinuri originare din Statele Membre ale Uniunii Europene.
Acordul privind stabilirea reciprocă de contingente tarifare pentru anumite vinuri a expirat la 31 decembrie 1997. Pentru a se asigura, în continuare, un regim preferențial în comerțul bilateral cu vinuri, acesta a fost prelungit, pe baze anuale.
În cursul anului 2001 România și Comisia Europeană au parafat două acorduri privind denumirile în sectorul vinurilor și băuturilor spirtoase, acorduri care nu au fost niciodată semnate și puse în aplicare. În același context, la 22 martie 2001 a fost semnat, la Bruxelles, Acordul sub formă de Schimb de Scrisori care reglementează comerțul bilateral cu vinuri și băuturi alcoolice.
La data de 1 aprilie 2005, România și UE au finalizat negocierile vizând convenirea unui Protocol Adițional anexă la Acordul European ce include un nou Acord privind recunoașterea reciprocă, protecția și controlul denumirilor în domeniul vinurilor, băuturilor spirtoase și vinurilor aromatizate.
Exercițiul de negocieri a avut în vedere, printre altele, completarea listei indicațiilor geografice și denumirilor de origine pentru a ține seamă de noile dezvoltări în domeniu, precum și reglementarea cadrului juridic bilateral cu privire la mărcile de comerț pentru vinuri, băuturi spirtoase și vinuri aromatizate.
2.6.3.4. Comerțul cu pește și produse din pește
Cadrul juridic aferent relațiilor comerciale dintre România și Uniunea Europeană, în noul format de 25 state membre a înregistrat o modificare suplimentară prin semnarea la 1 ianuarie 2004 a unui nou Protocol adițional privind reguli aplicabile comerțului cu anumite specii de pești și produse din pește.
Ratificarea Protocolului adițional între România și Comunitatea Europeană privind regulile aplicabile comerțului cu anumite specii de pești și produse din pește, anexă la Acordul European, s-a realizat prin adoptarea legii nr. 143/04.05.2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 420/11.05.2004. Protocolul adițional a intrat în vigoare de la data de 1 iunie 2004.
Concesiile convenite prevăd liberalizarea, de la intrarea în vigoare a Protocolului adițional a exporturilor românești de pește și produse din pește destinate pieței UE și reducerea de către România în 4 tranșe egale a taxelor vamale de import pentru produsele similare comunitare, mai puțin pentru o serie de specii de pești cum sunt (crapi vii, păstrăvi, calcani etc.) și conserve de pește (heringi, sardine, scrumbii).
Menționăm că începând cu data de 20.04.2004, România fost inclusă pe lista țărilor agreate la exportul de pește, melci și moluște bivalve pe piața UE 25, operatorii economici români beneficiind de această oportunitate începând cu data 04.06.2004.
În contextul în care totalul exporturilor românești pe piața UE, înregistrat în anul 2005, a fost de 645 tone cu o valoare de 2,3 milioane USD (cca. 1,8 milioane euro), Protocolul a fost de natură să contribuie la îmbunătățirea accesului pe piețele statelor membre UE cu aceste produse, pentru anul 2010 realizandu-se un export de circa 1300 tone.
2.6.4. Evoluția schimburilor comerciale bilaterale România – UE
2.6.4.1. Comerțul bilateral
Îmbunătățirea schimburilor comerciale bilaterale între cele două părți, s-a datorat în principal:
• îmbunătățirii permanente a cadrului juridic bilateral în domeniul relațiilor comerciale;
• valorificării superioare de către exportatorii români a regimului preferențial prevăzut la importul în UE;
• evoluției pozitive a economiei românești;
• bunei funcționări a mecanismelor comerciale stabilite prin Acordul European.
Valoarea schimburilor intracomunitare de bunuri în perioada 1 ianuarie – 31 martie 2011 a fost de 16962,4 milioane lei (5017,0 milioane euro) la expedieri și de 27132,0 milioane lei (8025,4 milioane euro) la introduceri, reprezentând 70,6% din total exporturi și respectiv 71,9% din total importuri.
Evoluția schimburilor intracomunitare și a celor extracomunitare este redată în anexa 4.
Comerțul cu Uniunea Europeană (UE-25) a înregistrat, o creștere de 34,5% față de (UE-15) însumând 30,9 miliarde euro – cel mai înalt nivel înregistrat de la intrarea în vigoare a Acordului European; exportul românesc a crescut cu 30,61 %, la 13,8 miliarde euro iar importurile din UE cu 39,62%, la 17,1 miliarde euro.
Aderarea, în luna mai 2004, a celor 10 state la UE a adus un plus de 3,9 miliarde euro (+ 14,5%) la comerțul României cu UE, din care 1,4 miliarde euro la exportul românesc (+ 11,4%) și 2,5 miliarde euro la import (+17,2%).
Comerțul bilateral cu produse industriale a reprezentat 91,9% din totalul comerțului cu UE, însumând 29,6 miliarde euro (13,4 miliarde la exportul românesc și 16,2 miliarde euro la import). Atât exportul cât și importul au înregistrat o evoluție ascendentă: exporturile au crescut cu 20,8% iar importurile cu 20,3%.
Exporturile și importurile României s-au desfășurat în cea mai mare parte cu statele europene (85,4% și, respectiv, 84,5%), Uniunea Europeană fiind principalul partener, cu o pondere de 67,8% la export și 62,4% la import.
2.6.4.2. Structura comerțului bilateral
În ceea ce privește structura schimburilor comerciale dintre România și UE, atât la import cât și la export predomină produsele industriale, care au o pondere de cca. 90% din schimburile comerciale bilaterale.
La exporturile românești către UE ponderea a fost deținută de: textile și îmbrăcăminte (29,1%), mașini și echipamente electrice (20,6%), metale comune și produse din acestea (9,6%), încălțăminte și articole din piele (8,8%), vehicule și echipamente de transport (6,9%), produse minerale (3,5%), lemn și produse din lemn (3,2%), alte produse (18,3%)
În ceea ce privește importurile, printre produsele care au înregistrat cele mai mari fluxuri se numară: mașini și alte echipamente electrice (25,2%), produse textile (16%), vehicule și echipamente de transport (11,5%), produse chimice (9,2%), metale comune și produse din acestea (8,7%), alte produse (29,4%)
2.6.4.3. Orientarea geografică a comerțului bilateral
UE și-a consolidat locul de principal partener comercial al României. Orientarea geografică a comerțului exterior arată concentrarea acestuia către Uniunea Europeană, care deține o pondere de 69,5% (73,0% la export și 65,1% la import).
Italia a rămas, principalul partener comercial al companiilor românești, cu o pondere de 21,2% în totalul exportului. Alte destinații în spațiul UE pentru exporturile românești au fost: Germania (15%), Franța (8,5%), Marea Britanie (6,7%) și Olanda (3,2%).
Cele mai multe importuri pe piața românească, în afara Italiei cu 17,2% din import au provenit din: Germania (14,9%), Franța (7,1 %), Austria (3,5%) și Marea Britanie (3,3%).
Primele 10 țări -state membre UE – partenere la export, au fost: Italia (cu o pondere în totalul exportului românesc de 20,0%), Germania (14,0%), Franța (7,3%), Marea Britanie (5,5%), Ungaria (4,0%), Austria (3,0%), Olanda (2,7%) și Spania (2,5%), ponderea cumulată a acestor țări fiind de 59,0%.
La import, primele 10 țări – state membre UE – partenere dețin o pondere de 46,70% din totalul realizat, respectiv: Italia 15,9%, Germania 14,0%, Franța 6,8%, Austria 3,7%, Ungaria 3,3% și Polonia 3,0%.
Investițiile străine directe
România atrage anual un volum semnificativ de investiții străine directe (ISD).
Investitorii străini care doresc să-și relocalizeze producția sau să dezvolte noi afaceri în România sunt atrași de o piață atractivă ca mărime, de salarii sensibil mai mici, de creșterea productivității, de poziția geografică și perspectiva integrării în Uniunea Europeană.
Volumul cumulat al ISD a depășit valoarea de 24 miliarde Euro.
Performanțele României în atragerea de ISD
Sursa: Institutul Național de Statistică
Principalele țări investitoare la sfârșitul anului 2010 au fost:
Sursa: Institutul Național de Statistică
Activitățile spre care s-au orientat investițiile străine în perioada 1991 – decembrie 2010 au fost:
Sursa: Institutul Național de Statistică
2.6.5. Obiective și perspective vizând relațiile economice România – UE.
2.6.5.1. Obiective de ordin general
România, ca stat membru al Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 2007 adoptă strategia și obiectivele UE privind adâncirea integrării și extinderea.
În perioada 2011-2013, România va primi de la UE cca. 30 miliarde de Euro, Fonduri Structurale și de Coeziune, din care 17 miliarde Euro sunt destinate politicii de coeziune.
Direcțiile prioritare de folosire a acestor fonduri pentru dezvoltare economică și socială sunt:
infrastructură, de nivel european;
competitivitate economică, prin investiții în cercetare, dezvoltare, inovare;
dezvoltarea capitalului uman, cu locuri de muncă mai multe și mai bune;
administrație publică, performantă;
dezvoltare teritorială, echilibrată.
Din partea României apare necesar un nou tip de comportament strategic, generat de:
contextul elaborării deciziilor comunitare; modul de împărțire a deciziei între UE și Statele Membre
forma duală de adoptare a deciziilor – națională și comunitară;
mecanismele de reprezentare a intereselor și cunoașterea aspectelor particulare; apartenența la anumite grupuri de interese economice și sociale, atât la nivelul statelor, cât și ale societății civile și mediului asociativ;
creșterea interdependențelor dintre statele membre și poziționarea față de problemele integrării
Obiectivele se concentrează asupra următoarelor aspecte instituționale și administrative:
Reprezentarea intereselor
Elaborarea politicilor
industrială, agricolă și de competitivitate
monetară
economică
de securitate
Impactul politicilor
dezvoltare și competitivitate
participare la zona economică europeană lărgită
securitate și apărare
Implementarea Acquis-ului Comunitar, în perspectiva complementarității
Legăturile de parteneriat și consultare în realizarea unei strategii pentru coeziune
Finanțarea și complementaritatea operațiunilor de finanțare
Costurile / avantajele economice și comerciale ale aderării României la UE și implicațiile sale asupra mediului de afaceri
2.6.5.2. Perspectivele relațiilor comerciale ale României cu Uniunea Europeană
Toate demersurile întreprinse de România în domeniu relațiilor economice externe arată faptul că țara noastră acordă o atenție deosebită aspectelor de politică comercială conexe relațiilor cu Uniunea Europeană și procesului de aderare inclusiv pentru valorificarea oportunităților de acces pe cele două piețe, prin îmbunătățirea accesului preferențial a produselor românești pe piața UE, în special a celor agricole în conformitate cu prevederile Acordului European, precum și necesitatea ca România să se alinieze treptat la necesitățile Pieței unice europene în cadrul căreia mărfurile circulă liber fără a fi supuse taxelor vamale și fără a întâmpina bariere netarifare.
Trebuie avut în vedere faptul că, începând cu momentul aderării România aplică politica comercială comună a UE respectiv a tarifului vamal comun, angajamentele comerciale ale UE din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, acordurile preferențiale comerciale și de cooperare încheiate cu țările terțe, instrumentele de apărare comercială și procedurile administrative ale UE în materie de gestionare a politicii comerciale comune.
Principalele preocupări privind relațiile comerciale ale României cu UE și țările membre trebuie să pornească de la statutul României de țară în curs de integrare, cu luarea în considerare a obiectivelor prevăzute în Planul de măsuri prioritare vizând integrarea în Uniunea Europeană și celor precizate în Raportul de monitorizare al Comisiei Europene.
2.7 Concluzii și propuneri:
Aderarea la Uniune a adus unele avantaje indiscutabile: o creștere a atractivității și stabilității, în primul rând pentru capitalul și investițiile străine, dezvoltare pe baza fondurilor europene, garantarea stabilității politice și a securității.
Avantajul major îl reprezintă modernizarea societății românești per ansamblu, atât social cât și economic. Ținând cont de experiența anterioară, statutul de membru UE însemnă uniformizarea nivelului de dezvoltare a diverselor regiuni ale României prin accesul la sume importante de bani din fondurile comunitare, creșterea competitivității economice, stabilitate macroeconomică și monetară.
România și Bulgaria nu vor reuși însă să recupereze foarte rapid handicapul care le separă față de majoritatea țărilor UE. Un exemplu elocvent în acest sens este: dacă în Bulgaria salariul mediu este de circa 170 de euro, iar în România de 260 euro, în foarte multe dintre țările UE acesta este de aproape zece ori mai mare.
Dezvoltarea și prosperitatea celor două țări nu vor veni însă simplu.
Pentru început ele vor trebui să strângă foarte mult cureaua și să gasească soluții pentru a depași unele greutăți majore legate; de alinierea prețurilor – îndeosebi la utilități și energie – la cele europene, de îndeplinirea strictelor criterii financiare și monetare sau de respectarea costisitoarelor reguli privind siguranța alimentară, protecția mediului, standarde de calitate.
Dar Uniunea Europeană nu înseamnă doar un conglomerat economico-social ci reprezintă și o sumă de valori liber asumate, bazate pe respectarea drepturilor omului și a legii.
Totuși, în România, procentul celor care cred că integrarea în UE va crește eficiența instituțiilor statului sau că va scadea corupția este mai curând scăzut.
Pe de altă parte, românii au mai multă încredere în familie, decât în instituții, participă rar la acțiuni civice și nici nu au un spirit antreprenorial ieșit din comun.
În schimb, sunt cel mai adesea nemulțumiți de democrația din țară, ca și de modul în care funcționează economia de piață.
Costurile aderării României la UE trebuie definite permanent, în corelație cu beneficiile pe termen lung. Toate extinderile precedente au demonstrat faptul că, pe termen lung, aderarea este profitabilă pentru noile state membre.
Costurile aderării reprezintă, în esență, eforturi pe care România trebuie să le facă oricum, în procesul complex de modernizare a societății.
Prin aderarea la UE, efortul acestui proces de modernizare va fi susținut și de Uniune, nu numai prin fondurile de preaderare și ulterior de cele structurale și de coeziune, dar și prin experiența unor modele economice și sociale de succes ale statelor membre.
România va beneficia de fonduri structurale de circa 30 miliarde de euro din partea UE în perioada 2011-2013.
Comparând contribuția României la bugetul Uniunii cu sumele pe care le va primi, este evident faptul că România va fi un beneficiar net. Pentru aceasta, este important însă ca România să asigure o rată de absorbție cât mai aproape de 100% a fondurilor comunitare.
Costurile aderării vor fi suportate atât din bugetul statului, cât și de populație și agenți economici. Pe termen mediu și lung, beneficiile aderării se vor reflecta și în nivelul de trai al populației.
Românii vor trebui să înțeleagă că avantajele sunt mari odată cu intrarea în UE, dar ele pot fi maximizate prin acțiuni inteligente, profesioniste, prin responsabilitate și prin creearea unor strategii de postaderare.
3.Tratatul internațional
3.1.Definiție, denumiri, clasificări
Tratatul este un act juridic încheiat de state sau alte subiecte de drept internațional, prin care se creează, se modifică sau se disting raporturi juridice internaționale. Tratatul cuprinde înțelegerea la care ajung părțile, pentru a reglementa o problemă sau un domeniu al relațiilor dintre ele. El creează astfel norme de conduite în raporturile dintre stat și alte subiecte de drept, fiind principalul izvor al dreptului internațional.
Potrivit Convenției de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, se folosește denumirea generică de “tratate” pentru toate actele juridice din această categorie, indiferent de denumirile speciale pe care ele le pot primi într-un caz sau altul.
În practică, se folosesc mai multe denumiri, care nu prezintă o semnificație juridică specială și nu au o influență asupra forței juridice a tratatelor.
Deoarece nu există reguli cu privire la folosirea unei denumiri sau alteia, statele, pot recurge la acea denumire care reflectă mai bine semnificația documentului de încheiat. Astfel:
denumirea de tratat este dată de obicei actelor prin care sunt reglementate domenii importante ale relațiilor internaționale: politic (de exemplu: tratate de pace, de prietenie, de arbitraj și conciliere) sau economic (de exemplu: tratatele de comerț și navigație);
prin convenție, se reglementează relațiile într-un domeniu special, ca de exemplu Convenția din 1936 de la Montreaux privind regimul strâmtorilor Mării Negre sau Convenția din 1969 cu privire la dreptul tratatelor;
pactul desemnează o înțelegere cu caracter deosebit de solemn, care reglementează un domeniu al relațiilor politice dintre state, ca de exemplu Pactul Briand-Kellogg din 1928 sau Pactul Ligii Națiunilor;
actul general este un acord multilateral care stabilește norme într-un domeniu al relațiilor internaționale sau un anumit regim juridic; de exemplu, Actul general de la Bruxelles din 1890 privind interzicerea comerțului cu sclavi, Actul general din 1929 privind reglementarea pașnică a diferendelor, nu trebuie să-l confundăm cu Actul final, document cu care se încheie conferințele internaționale și care, cel mai ades nu este un document juridic; el poate să includă, uneori, în anexă, textul unui tratat adoptat de conferința respectivă (de exemplu, Actul final al Conferinței pentru comerț și dezvoltare din 1964;
statutul este denumirea dată actelor prin care se constituie organizații sau organisme internaționale, sau se stabilește un regim internațional (de exemplu, Statutul de la Geneva din 1923 privind regimul internațional al porturilor maritime, Statutul Dunării din 1921, Statutul Curții Internaționale de Justiție din 1945);
acordul este termenul cel mai general, aplicat înțelegerilor din diverse domenii; politic, economic, comercial, financiar, cultural;
protocolul este o denumire aplicată documentelor accesorii la un tratat, pentru a-l preciza, aplica, prelungi, completa, modifica; poate fi și un act juridic de sine stătător, ca de exemplu Protocolul de la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice, sau a mijloacelor bacteorologice;
schimbul de note scrisori este un acord de voință între state, prin note sau scrisori identice, folosit în cele mai diferite domenii pentru reglementarea mai rapidă a raporturilor dintre state: Ex. Acordul conex, încheiat prin schimbul de scrisori, la Acordul politic “de bază” cu Ucraina din 1997;
compromisul desemnează un acord între state pentru a transmite unei instanțe arbitrale sau judiciare internaționale probleme litigioase în vederea soluționării;
modus vivendi este un act prin care se urmărește reglementarea provizorie a unor probleme, încheiat de obicei cu intenția de a-l înlocui ulterior printr-un tratat sau printr-un acord pe o durată mai îndelungată;
declarația este, de obicei, un document multilateral prin care se fixează reguli de conduită sau puncte de vedere comune ce urmează a deveni reguli de conduită (de exmplu: Declarația de la Londra din 1909 cu privire la dreptul războiului maritim, Declarația cu privire la neutralitatea Laosului din 1962); a nu se confunda cu declarațiile unilaterale care pot constitui un mijloc de asumare de obligații internaționale, dar nu sunt tratate;
gentelmen’s agreement este o denumire folosită pentru acorduri încheiate în formă orală.
Între state se încheie și documente nejuridice, chiar dacă în conținut se referă la probleme care fac obiectul tratatelor (de exemplu: declarații comune, comunicate).
În ceea ce privește clasificarea tratatelor s-a încercat adoptarea următoarelor criterii de clasificare :
a.după numărul de participanți:
1)tratate bilaterale (încheiate de două state sau organizații internaționale)
2)tratate multilaterale (la care participă mai mult de două subiecte de drept internațional); unele tratate au o parte colectivă (la care participă mai multe state), cum sunt tratatele de pace;
b.după termenul de valabilitate
1)tratate cu termen sau cu aplicare limită, până la o anumită dată
2)tratate fără termen sau a căror expirare nu e legată de o anumită dată (de exemplu, tratatele privind protecția victimelor de război)
3)tratate cu termen, dar cu posibilitatea prelungirii prin tacită reconducție, dacă o parte nu-l denunță într-un termen;
c.după criteriul posibilității de aderare :
1)tratate deschise (marea majoritate a tratelor multilaterale)
2)tratate închise, la care alte state nu pot adera decât cu consimțământul statelor participante (de exemplu, Tratatul Nord-Atlantic)
d.dupa criteriul conținutului:
1)tratate politice,
2)tratate economice,
3)tratate culturale,
4)tratate în probleme, juridice, ș.a.
Tratatele politice sunt printre cele mai importante, reglementând probleme legate de menținerea păcii și securității internaționale.
Din această categorie fac parte :
tratatele de alianță, prin care statele își asumă obligația reciprocă de a acționa în comun, cu toate sau numai cu o parte, din forțele lor armate, în scopul apărării; pot fi permanente sau temporare, generale sau speciale; alianțele “ofensive sunt contrare unei norme imperative a dreptului internațional și anume, interzicerea recurgerii la forță sau la amenințarea cu forța;
tratate de asistență mutuală, prin care statele se angajează să-și acorde reciproc ajutor militar, în cazul în care unul dintre ele este victima unui atac armat;
acorduri regionale de asistență mutuală sunt acorduri între statele din aceeași regiune, prin care părțile se obligă să-și acorde ajutor reciproc împotriva agresiunii (de exemplu; Pactul Nord-Atlantic sau fostul Tratat de la Varșovia);
pactele sau tratatele de neagresiune, prin care părțile se angajează să se abțină de la orice atac armat în relațiile reciproce, sau de la sprijinirea unui agresor
tratatele de neutralitate, prin care se instituie fie neutralitatea permanentă, fie cea în timp de război;
tratatele de pace, prin care se pune capăt unei stări de război și se restabilesc relații normale de pace, între statele aflate în conflict;
convenții cu privire la definirea agresiunii, prin care s-au convenit elementele esențiale ale noțiunii de agresiune.
3.2.Elemente esențiale ale tratatelor internaționale
Orice tratat trebuie să conțină unele elemente esențiale pentru a fi valabil și a creea norme juridice. El poate conține și elemente accesorii, care nu sunt însă necesare pentru a stabili valabilitatea lui. Deci, fiecare din elementele esențiale trebuie să îndeplinească anumite condiții, pentru ca tratatul să fie valabil.
a)Părțile tratatului trebuie să fie subiecte de drept internațional, și anume state, organizații internaționale și, în anumite cazuri, națiuni care luptă pentru eliberare, mișcări de eliberare sau beligeranți. Organizațiile internaționale încheie tratate în limitele competențelor acordate de statele membre.
Nu sunt tratate documentele intervenite între un stat și persoane fizice ori juridice, ori între persoane juridice din diferite state.
b)Voința părților trebuie să fie exprimată în mod liber, pentru ca tratatul să fie valabil. În caz contrar, se ridică problema nulității sau a anulării tratatului.
Astfel, potrivit Convenției de la Viena din 1969, un stat poate invoca eroarea ca viciu de consimțământ, dacă aceasta se referă la un fapt (o situație) pe care îl constituie existent la data încheierii tratatului și care a reprezentat pentru el motiv esențial al consimțământului de a încheia tratatul respectiv.
De asemenea, un stat poate să invoce dolul ca viciu de consimțământ, dacă a fost determinat să încheie un tratat prin conduita frauduloasă a altui stat participant la negocieri.
În același mod poate fi invocată corupția reprezentantului său, prin acțiunea directă sau indirectă a unui stat participant la negocieri, dacă încheierea unui tratat a fost obținută în urma coruperii reprezentantului.
Alte vicii de consimțământ privesc cazul în care are loc o încălcare evidentă a unei dispoziții importante de drept intern privind competența de a încheia tratate, sau o încălcare a unei restricții speciale a competenței unui reprezentant de a-și da consimțământul la un tratat, încălcare care a fost adusă la cunoștință celorlalte state participante la negociere.
Un stat poate invoca aceste vicii de consimțământ drept cauze de nulitate sau poate accepta valabilitatea tratatului.
În cazul constrângerii asupra reprezentantului unui stat, prin care se obține consimțământul de a fi legat printr-un tratat, acest tratat este lipsit de orice efect juridic. De asemenea, este nul un tratat a cărui încheiere este obținută prin folosirea forței sau a amenințării cu forța. În aceste cazuri este vorba despre tratate lovite de nulitate, statele în cauză putând oricând să invoce nulitatea lor.
O problemă se ridică cu privire la tratatele de pace, deoarece acestea sunt impuse țărilor învinse. Pornind de la faptul că folosirea forței și amenințarea cu forța sunt interzise, se poate susține că sunt valabile tratatele de pace impuse unui stat agresor, dar trebuie considerate nule așa-numitele tratate de pace impuse de un stat agresor statului victimă.
c)Obiectul tratatului internațional îl reprezintă raporturile juridice internaționale creeate prin normele stabilite de tratat.
Obiectivul tratatului trebuie să fie posibil și licit. Pentru a fi licit, tratatul respectiv trebuie să nu fie în conflict cu o normă imperativă de drept internațional, respectiv o normă de la care nici o derogare nu este permisă. Între aceste norme, așa cum am menționat, sunt principiile fundamentale ale dreptului internațional, libertatea mărilor, normele dreptului războiului, interzicerea genocidului și sclavajului, ca și unele din drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
3.3.Elementele accesorii ale tratatelor
a)Termenul este un eveniment viitor și sigur, de care depinde intrarea în vigoare sau expirarea unui tratat. Termenul la împlinirea căruia intră în vigoare un tratat se numește termen suspensiv; termenul la împlinirea căruia încetează un tratat se numește rezolutoriu.
b)Condiția este un eveniment viitor și nesigur de care depinde începerea sau încetarea executării obligațiilor prevăzute de un tratat; condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie.
3.4.Încheierea tratatelor
Tratatele internaționale se încheie, de regulă, în formă scrisă. Un tratat cuprinde: un titlu, în care se enunță pe scurt domeniul reglementat și părțile; un preambul, care enunță obiectivele urmărite de părți, precum și contextul politic în care ele plasează tratatul; prevederile sau clauzele de fond, care enunță normele stabilite, respectiv drepturile și obligațiile părților; clauze finale, care prevăd modul de intrare în vigoare a tratatului, data și locul semnării, și cuprind semnăturile reprezentanților părților. Un tratat poate avea și anumite anexe (hărți – la tratate de pace, declarații de interpretare, protocoale, schimburi de scrisori). Tratatele bilaterale se elaborează, de regulă, în limbile celor două țări sau, mai rar, într-o singură limbă de circulație internațională, sau în trei limbi, adăugând la cele două limbi ale părților o limbă de circulație internațională. Tratatele multilaterale se încheie în mai multe limbi de circulație internațională.
a)Dreptul de a încheia tratate internaționale este stabilit în legislația fiecărui stat, de regulă, în constituția sa. Au dreptul de a încheia tratate șeful statului, șeful guvernului și ministrul afacerilor externe fără împuternicire specială.
Așa cum am arătat, încălcarea unei dispoziții de drept intern privind competența de a încheia un tratat poate fi invocată de un stat ca viciu de consimțământ, dacă o asemenea încălcare este în mod obiectiv evidentă și dacă ea privește o dispoziție de drept intern, de importanță fundamentală.
b)Negocierea tratatului, care urmărește consemnarea într-un text a înțelegerii dintre părți, este prima etapă a încheierii unui tratat. Negocierile se poartă, de regulă, de către guverne, prin delegații sau persoane împuternicite. Negocierile pot avea loc:
– pe căi diplomatice obișnuite, respectiv prin ministerele afacerilor externe și misiunile diplomatice;
– prin convorbiri sau schimburi de corespondență, fiecare parte transmite proiectul său de înțelegere și formează observații la proiectul celeilalte părți, până când se ajunge la textul acceptat de ambele părți;
-prin persoane sau delegații împuternicite să negocieze tratatul; acestea se reunesc în capitala unuia din statele în cauză sau într-o altă localitate și examinează unul sau mai multe proiecte de acord, în vederea stabilirii unui text comun; pot avea loc mai multe runde de negocieri, cu schimbarea locului acestora, delegațiile sunt în permanență în contact cu guvernele lor, pentru a primi eventuale instrucțiuni;
-la conferințe sau congrese internaționale; este procedura urmată pentru tratatele multilaterale, strâns legate, în ultima perioadă, de codificarea dreptului internațional;
-în cadrul organizațiilor internaționale; unele dintre acestea acționează și ca forumul de negociere de tratate, astfel, în cadrul ONU au fost negociate și adoptate majoritatea documentelor privind drepturile omului.
Pentru negocierea tratatelor de către alte persoane decât cele care au dreptul de a încheia tratate, sunt necesare depline puteri. Prin depline puteri se înțelege documentul emis de autoritatea competentă a unui stat, prin care sunt desemnate una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea sau adoptarea unui tratat, pentru a exprima, consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini orice alt act față de tratat. Sunt considerați reprezentanți ai statului, împuterniciți de drept să efectueze orice acte cu privire la un tratat și fără a fi obligați să prezinte depline puteri, șeful statului, șeful guvernului și ministrul afacerilor externe.
Ambasadorii și reprezentanții permanenți acreditați sunt, de asemenea, considerați împuterniciți de drept să negocieze un tratat și să adopte textul său, dar pentru a-l semna au nevoie de depline puteri.
În general, negocierile bilaterale au loc la nivel de ambasadori sau de experți persoane cunoscute, pentru care nu se cer inițial depline puteri la negocieri. Procedura depunerii și verificării deplinelor puteri înainte de negociere este proprie conferințelor internaționale la care se negociază tratate multilaterale.
În practica actuală, depline puteri se acordă, mai ales, pentru semnarea tratatelor, ceea ce se consideră a fi primul act juridic care creează unui stat obligații în legătură cu un tratat.
c)Semnarea tratatului are ca prim efect autentificarea textului stabilit prin negociere. Autentificarea poate avea loc și prin semnarea ad-referendum (pentru a se adresa autorităților competente, în vederea confirmării ei), prin parafarea textului, sau într-un alt mod convenit de părți. În ceea ce privește tratatele multilaterale, autentificarea poate avea loc și prin semnarea unui Act final al conferinței sau adoptarea unei rezoluții a organizației, care consemnează în anexă textul tratatului adoptat. Textul parafat sau cel semnat ad-referendum poate fi modificat, prin noi negocieri, până la semnarea definitivă.
Semnarea produce însă și alte efecte, mai importante din punct de vedere juridic. Astfel, în unele cazuri, potrivit voinței părților, tratatele intră în vigoare prin semnare, în aceste cazuri, semnarea este actul definitiv prin care statul se angajează, e modul de exprimare a consimțământului său, față de tratat. Aceasta trebuie să rezulte, în mod expres, din tratat, din deplinele puteri sau acte de conduită din timpul negocierilor.
În majoritatea cazurilor, tratatele dobândesc forță juridică numai printr-o procedură ulterioară, în fiecare țară (ratificare, aprobare, aderare, acceptare) și una comună (schimbul instrumentelor sau notificarea îndeplinirii procedurii interne).
În acest caz, semnarea creează obligația, pentru statul semnatar, de a nu comite acte care ar priva un tratat de obiectul și scopul său, până când statul își anunță intenția de a-l ratifica. Semnarea nu creează obligația de a ratifica tratatul.
d)Ratificarea tratelor este actul organului de stat competent, prin care acesta exprimă consimțământul statului de a se angaja printr-un tratat semnat de reprezentanții săi.
Ratificarea este, de regulă, prevăzută de tratat, în mod expres sau printr-o referire generală. Ea intervine și atunci când statele participante au convenit la negocieri ca tratatul să fie supus ratificării sau semnarea să se facă sub rezerva ratificării, această dispoziție fiind exprimată la negocieri sau în depline puteri.
Ratificarea tratatelor se face în unele țări de către parlament, în alte țări de către șeful statului, iar în altele de către șeful statului cu aprobarea prealabilă a parlamentului.
În perioada monarhiilor absolute, ratificarea avea caracterul unei simple formalități: de confirmare ulterioară a semnării de date pe tratat. După formarea statelor democratice din secolul XIX, ratificarea a devenit un mijloc ca parlamentul să controleze încheierea acordurilor de către puterea executivă. Ratificarea a devenit astfel un act de sine stătător, de cea mai mare importanță pentru a conferi tratatelor forță juridică.
Un stat nu este obligat să ratifice un tratat semnat și nu trebuie să motiveze faptul că nu-l ratifică. Odată ce ratificarea a fost făcută, ea nu mai poate fi revocată.
Ratificarea operează față de întregul text al tratatului (cu excepția tratatelor multilaterale, la care, în anumite limite, se pot formula rezerve) și în mod necondiționat. De regulă, în tratate nu se prevede un termen până la care trebuie să se efectueze ratificarea. În practică, aceasta trebuie să se facă într-un termen rezonabil.
În secolul XX, în domeniile economice și tehnice s-a dezvoltat tendința ca tratatele, oricare ar fi denumirile lor, să intre în vigoare prin semnare sau prin procedura aprobării de catre guverne, ca urmare a creșterii ritmului și cerințelor colaborării internaționale.
Altă procedură, prevăzută în unele tratate, este acceptarea tratatului, în funcție de conținutul tratatului.
e)Aderarea este o procedură similară ratificării, prin care statul care nu a semnat tratatul își exprimă consimțământul de a se angaja prin acesta. În general, tratatele multilaterale generale sunt deschise tuturor țărilor; statelor care le semnează, dar nu le ratifică în termenul prevăzut. Țărilor care au pierdut termenul pentru ratificare le rămâne posibilitatea de a participa la tratat prin aderare. În ceea ce privește tratatele multilaterale restrânse, aderarea altor țări este permisă, de regulă, numai cu acordul tuturor părților contractante. În acest caz, aderarea intervine numai după intrarea în vigoare a tratatului, în timp ce pentru tratatele multilaterale generale, aceasta poate interveni oricând, dacă tratatul nu mai este deschis semnării.
f)Schimbul instrumentelor de ratificare, transmiterea instrumentelor de aderare, ori notificare privind aprobarea, ratificarea sau aderarea reprezintă ultimul act al încheierii tratatelor, act prin care se exprimă definitiv consimțământul statului de a se obliga printr-un tratat.
Se realizează prin schimbul unor documente care se confirmă de către fiecare stat parte, sau prin transmiterea unor asemenea acte sau a unor note diplomatice prin care statele se informează reciproc asupra aprobării tratatului sau a îndeplinirii procedurilor cerute de legislația lor, în vederea intrării în vigoare a tratatului. În cazul tratatelor multilaterale, instrumentele de ratificare, aderare sau aprobare se transmit depozitarului tratatului care este un stat sau o organizație internațională, după cum s-a convenit la negocieri. Depozitarul are funcții tehnice, de a trimite copii ale textului original (certificate) tuturor statelor, de primire a instrumentelor de ratificare sau aderare și informarea statelor despre acestea, ca și despre rezervele formulate.
3.5.Intrarea în vigoare a tratatelor
Are loc, conform prevederilor tratatului. Se prevede, de regulă, intrarea în vigore a tratatelor bilaterale în ziua schimbului instrumentelor de ratificare sau, în cazul tratatelor multilaterale, la data depunerii acestora. Uneori se prevede un termen de la data schimbului ori a depunerii instrumentelor de ratificare. În cazul tratatelor multilaterale, se stabilește și cerința depunerii unui anumit număr de instrumente de ratificare sau aderare, pentru intrarea în vigoare a tratatelor.
Dacă într-un tratat nu a fost fixată o procedură de intrare în vigoare, sau nu a fost fixată o dată pentru aceasta, se consideră fie data semnării, fie o altă dată care se stabilește prin consimțământul statelor părți de a fi legate prin tratatul respectiv.
Pactul Ligii Națiunilor și Carta Națiunilor Unite prevăd procedura înregistrării la organizațiile respective a tratatelor internaționale. Neînregistrarea tratelor nu afectează însă în nici un fel forța juridică a acestora. Singurul efect este că ele nu pot fi invocate în fața organelor judiciare ale ONU.
3.6.Încheierea și ratificarea tratatelor în România
1)Potrivit Constituției și Legii nr. 4/1991, încheierea tratatelor internaționale în numele României intră în competența președintelui României. Președintele poate da împuterniciri în acest scop primului ministru, ministrului afacerilor externe, altor membri ai guvernului sau unor reprezentanți diplomatici ai României.
Guvernul negociază aceste acorduri, pe baza împuternicirii președintelui.
2)La rândul său, guvernul poate negocia și semna tratatele încheiate la nivel guvernamental. De asemenea, guvernul, aprobă încheierea de acorduri, convenții și alte înțelegeri la nivel departamental. Pentru aceste acorduri, împuternicirile se dau de către guvern, prin ministerul afacerilor externe, care eliberează în acest scop deplinele puteri.
3)Tratatele semnate în numele României se supun spre ratificare parlamentului, în termen de 60 de zile. De asemenea se supun ratificării tratatele semnate la nivelul guvernului, referitoare la; colaborarea politică și militară; adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare; încheierea unor angajamente financiare; regimul politic sau teritoriul statului; statutul persoanelor; drepturile și libertățile cetățenești, participarea la organizații internaționale, sau cele care prevăd în mod expres ratificarea. Aceeași procedură se aplică și în cazul aderării, pentru aceleași tratate. Denunțarea tratatelor respective urmează aceeași procedură.
4)Acordurile și convențiile care, potrivit obiectului lor, nu trebuie ratificate, sunt supuse aprobării guvernului. Guvernul informează președintele și parlamentul despre asemenea acorduri.
5)Acordurile și înțelegerile în formă simplificată, prin shimb de note sau scrisori, sunt încheiate de Ministerul Afacerilor Externe, și pot intra în vigoare fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării. Desigur, aceasta nu se referă la acele acorduri și convenții care, prin conținutul lor, fac necesară adoptarea unei legi.
Legea prevede și procedura încheierii tratatelor, respectiv inițierea lor de către Ministerul Afacerilor Externe sau de către alte ministere și organe centrale, în colaborare cu MAE, prezentarea de propuneri pentru semnare, ratificare, aprobare în același mod sau împuternicirii eliberării de catre MAE, sub semnatura ministrului.
Este reafirmată regula de drept internațional conform căreia președintele, primul ministru și ministrul afacerilor externe pot negocia și semna tratate fără a prezenta depline puteri.
Sunt incluse și prevederi cu caracter tehnic, privind instrumentele de ratificare, notificarea aprobării, publicarea legilor de ratificare, a hotărârilor adoptate și a acordurilor în Monitorul oficial și înregistrarea acestora la ONU.
3.7.Efectele tratatelor
Față de statele părți, tratatele creează raporturi juridice, respectiv drepturi și obligații reciproce. Ele trebuie executate cu bună credință, conform unui principiu fundamental al dreptului internațional (pacta sunt servanda).
Majoritatea tratatelor produc efecte pe teritoriul statelor, deci pentru persoane fizice și juridice ale acestora, dar ele prevăd obligații numai între state.
De aceea, pentru realizarea acestor date, s-a pus problema transpunerii tratatelor în norme de drept intern, aplicabile persoanelor fizice sau juridice. În teorie, această problemă este tratată în cadrul tezelor moniste sau al celor dualiste privind raporturile dintre dreptul intern și dreptul internațional.
În practică, însă fiecare stat rezolvă problema aplicării tratatelor în dreptul său intern, potrivit dispozițiilor constituționale.
Astfel, potrivit Constituției României, statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de parlament fac parte din dreptul intern. În domeniul drepturilor omului, se merge chiar mai departe, prevăzându-se că, în caz de neconcordanță între, pe de o parte, pactele și tratatele la care România este parte și pe de altă parte, legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Alte state adoptă legi speciale, de introducere a prevederilor tratatului în legislația internă.
În cazul în care, totuși, apare un conflict între o lege și un tratat – care a fost introdus în legislație prin constituție sau printr-o lege specială – problema nu se poate trata ca un simplu conflict între legi. Constituția României dă prioritate în mod expres tratatelor în domeniul drepturilor omului și, implicit, în ceea ce privește toate tratatele, incluzând în același articol obligația îndeplinirii lor cu bună credință și considerarea lor ca parte a dreptului intern.
Potrivit Convenției din 1969, privind dreptul tratatelor, un stat nu poate invoca dispoziții ale dreptului său intern ca justificare pentru neaplicarea prevederilor unui tratat.
Tratatele nu produc, de regulă, efecte față de statele terțe.
A admite că, un tratat între două state impune altui stat obligații, ar însemna o încălcare a principiului fundamental al egalității suverane.
O obligație nu se poate naște pentru un stat terț dintr-un tratat, decât dacă statul terț acceptă în mod expres, în scris, o asemenea obligație. Un tratat poate creea drepturi în favoarea unui terț dacă părțile înțeleg să-i confere asemenea drepturi și dacă terțul consimte.
3.8.Încetarea efectelor tratatelor
Un tratat poate să înceteze, conform prevederilor sale, prin expirarea termenului sau executarea obiectului său. De asemenea, poate să înceteze prin voința comună a părților sau prin încheierea unui nou tratat care reglementează aceleași probleme.
Alte cazuri de încetare a tratatului pot fi:
-imposibilitatea de executare din cauza dispariției sau a distrugerii definitive a unui obiect indispensabil executării tratatului. Această eventualitate nu poate fi invocată de partea care ar creea imposibilitatea, de executare a tratatului, prin încălcarea de către ea a unei obligații internaționale;
-încetarea calității de subiect de drept internațional, ca urmare a aplicării regulilor succesiunii;
-războiul, pentru marea majoritate a tratatelor (cu excepția celor privind regulile și obiceiurile ducerii războiului); unele tratate pot fi suspendate pe perioada războiului, ca de exemlu cele din domeniul poștei, transporturilor feroviare, telecomunicațiilor.
Este vorba de o schimbare fundamentală a împrejurimilor față de cele care existau în momentul încheierii tratatului și care nu a fost prevăzută de părți. O asemenea schimbare poate fi invocată, pentru a înceta efectele unui tratat, dacă împrejurările respective au constituit un temei al încheierii tratatului și dacă schimbarea care a intervenit modifică radical obligațiile ce rămân de executat conform tratatului. Prevederile Convenției de la Viena din 1969 sunt foarte prudente în ceea ce privește condițiile aplicării acestui mod de încetare a tratatelor. Se prevede, astfel, că o schimbare a împrejurărilor nu poate fi invocată în cazul tratatelor prin care se stabilesc frontierele și nici dacă schimbarea ar rezulta dintr-o încălcare a tratatului de partea care invocă schimbarea.
-Unele tratate pot să înceteze ca urmare a ruperii relațiilor diplomatice și consulare, dacă acestea sunt indispensabile pentru aplicarea tratatului.
-În sfârșit, un stat parte poate să invoce o încălcare substanțială a unui tratat bilateral, de către cealaltă parte, pentru a-i pune capăt sau a suspenda aplicarea sa în totalitate sau în parte. Prin încălcare substanțială se înțelege respingerea neautorizată a unui tratat sau încălcarea unei prevederi esențiale pentru realizarea obiectului sau scopului tratatului.
Poate fi invocată și o încălcare substanțială a unui tratat multilateral, de toate celelalte state părți, prin acordul unanim, în vederea încetării definitive sau suspendării aplicării tratatului față de statul care este autorul încălcării; o asemenea încălcare poate fi invocată și de o singură parte, pentru a înceta sau suspenda tratatul față de statul care a comis încălcarea, sau chiar față de toate celelalte state, dacă încălcarea substanțială în cauză modifică radical situația în ceea ce privește executarea ulterioară a obligațiilor.
Încetarea sau suspendarea tratatului, în caz, acționează și ca sancțiune față de statul care a produs încălcarea substanțială, în afară de răspunderea internațională în ansamblu. Ea nu se poate aplica prevederilor referitoare la protecția persoanei umane, cuprinse în tratatul cu caracter umanitar.
Denunțarea unui tratat este actul unilateral prin care un stat pune capăt unui tratat, declarând că nu se mai consideră legat prin acesta.
Dacă tratatul nu conține prevederi exprese care să permită denunțarea, aceasta poate să intervină dacă din intenția părților rezultă că ele au înțeles să admită posibilitatea denunțării sau dacă dreptul de a denunța tratatul nu poate fi dedus din natura acestuia.
Denunțarea unui tratat bilateral are ca efect încetarea acestuia, cea a unui tratat multilateral retragerea statului respectiv din rândul statelor părți, tratatul rămânând în vigoare față de statele care nu l-au denunțat.
Actul enunțării are întotdeauna și conotații politice, iată de ce acest mod de a pune capăt unui tratat trebuie folosit cu prudență.
Anularea unui tratat poate să intervină ca urmare a apariției unei noi norme imperative a dreptului internațional. În acest caz, obiectivul tratatului încetează de a mai fi licit și tratatul este lovit de nulitate.
Revizuirea unui tratat poate duce la modificarea lui parțială sau totală și la încheierea unui nou tratat, deci la încetarea lui.
Procedura revizuirii poate fi prevăzută în tratat sau poate să intervină la inițiativa unui stat parte. De regulă, presupune acordul tuturor părților. Se pot încheia noi tratate, numai între unele părți, cu condiția să nu fie incompatibile cu realizarea efectivă a obiectului și scopului primului tratat și să nu aducă atingerea drepturilor celorlalte state-părți.
În domeniul tratatelor multilaterale, se ajunge adesea la tratate succesive, fiecare stat parte ramânând legat față de celelalte state printr-unul din aceste tratate, la care și ele sunt părți.
Anularea obligației și retragerea dreptului nu se pot face decât cu consimțământul statelor părți la tratat și al statului în cauză.
3.9.Interpretarea tratatelor
Este acțiunea de stabilire a sensului și conținutului exact al prevederilor tratatului, în scopul aplicării depline și corecte a acestuia. O interpretare corectă este importantă pentru a asigura aplicarea corespunzătoare a tratatului, deci respectarea și dezvoltarea colaborării internaționale.
Dată fiind structura societății internaționale și specificul dreptului internațional, ca drept creeat de statele suverane, rolul hotărâtor îl are interpretarea tratatului de către statele părți la tratat; dacă aceasta se face prin acord între statele părți, interpretarea are chiar caracter obligatoriu; interpretarea părților este denumită interpretarea autentică.
Există și interpretarea judiciară internațională, în cazul în care părțile supun un litigiu unei jurisdicții internaționale; ea este obligatorie numai pentru părțile în litigiu și pentru speța respectivă.
De asemenea, unele organizații internaționale pot interpreta actele lor constitutive sau convenții din domeniul lor de activitate; asemenea interpretări au, de regulă, caracter de recomandare.
Desigur, și organele interne ale unui stat, inclusiv cele judecătorești, pot să interpreteze un tratat; o asemenea interpretare are valoare limitată la statul respectiv și în funcție de competența organului care face interpretarea.
Ca reguli de interpretare, Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor prevede că tratatul trebuie interpretat cu bună credință, ținând seamă de sensul obișnuit atribuit termenilor tratatului, în contextul lor și în lumina obiectului și scopului tratatului. Un anumit termen va putea fi înțeles într-un sens special, dacă aceasta a fost intenția părților la negocieri.
Interpretarea în context impune să se țină seamă, în afară de textul propriuzis, de orice acord legat de tratatul respectiv intervenit între părți cu ocazia încheierii acestuia, de orice instrument legat de tratat, stabilit de o parte și acceptat de celelalte, de acorduri ulterioare privind interpretarea tratatului și de practica urmată de părți în aplicarea lui, ca și de orice norme aplicabile ale dreptului internațional. În mod complementar, se iau în considerare și lucrările pregătitoare și împrejurările în care a fost încheiat tratatul.
În doctrină, sunt menționate ca reguli de interpretare a tratatului, în sensul de a evita interpretări divergente între diferitele prevederi: principiul efectului util, astfel încât să fie interpretat într-un sens care să ducă la aplicarea lui și interpretarea axiologică, potrivit scopului, rațiunii urmărite de părți.
Ca metode practice de interpretare mai importante sunt cunoscute:
a)interpretarea literară, atribuind cuvintelor sensul lor obișnuit, dacă un alt sens nu este în mod evident urmărit sau nu rezultă din context, și acordând prioritate textului în limba în care a fost negociat tratatul;
b)interpretarea logică, pornind de la textul tratatului în ansamblu, de la articole legate direct de prevederea care face obiectul interpretării și de la preambulul tratatului, astfel încât sensul dat să se armonizeze cu al celorlalte prevederi;
c)interpretarea sistematică, prin compararea unui tratat cu altele încheiate de aceleași părți între ele sau cu alte state terțe;
d)interpretarea istorică, ținând seamă de condițiile istorice concrete ale încheierii tratatului;
e)interpretarea restrictivă sau extensivă, atunci când sensul unei prevederi nu poate fi lămurit prin celelalte metode, în practică se tinde să i se dea o interpretare restrictivă, pentru a evita riscul lărgirii obligațiilor statelor peste, cele pe care și le-au asumat.
BIBLIOGRAFIE:
Grigore Geamănu „Drept internațional public”
Ioan Voicu „Interpretarea autentică a tratatelor, 1969”
Ion Diaconu „Normele imperative în Dreptul internațional,
Ed. Academiei, 1997”
Ion M. Anghel „Dreptul tratatelor, București, 1993”
Ion Diaconu „Drept internațional public, București, 1995”
Ion Pârgaru „România în contextul globalizării și integrării în UE,
Ed. Universitară, 2006”
L. Ghica „Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, 2005”
M. Bârsan „Integrarea economică europeană, vol. I,
Cluj-Napoca, Ed. Carpatica, 1995”
M. Diaconescu „Economie europeană, Editura Uranus, 2004”
N. Sută „Integrarea Economică, București, Editura Economică, 1999”
O. Rujan „Teorii și modele privind relațiile economice internaționale,
București, Editura A.S.E., 2001”
Petre I. Rusu „Principiul respectării tratatelor, Ed. Științifică 1992”
Departamentul de comerț exterior „Sinteză privind activitățile și evoluțiile
din cadrul Acordului Genaral pentru Tarife Vamale și Comerț (GATT)
și Organizația Mondială de Comerț (OMC)”
Departamentul de comerț exterior „Acord comercial România-SUA”
Institul Național de Statistică „Buletine Statistice”
*** „Dicționar de relații economice internaționale,
București, Editura Enciclopedică, 1993”
*** „Tratate ale Consiliului Europei”
*** „Convenția din 1969 de la Viena asupra dreptului tratatelor”
http://www.dce.gov.ro/ – Departamentul de Comert Exterior si Relatii Internationale
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Relatiilor Economice ALE Romaniei CU Uniunea Europeana (ID: 113988)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.