Dezvoltarea Politicii de Justiție și Afaceri Interne a Ue și Perspectivele României în Acest Domeniu

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

TEZA DE DOCTORAT

Dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne

a Uniunii Europene

și perspectivele României în acest domeniu

Coordonator științific: prof.univ. dr. Pavel ABRAHAM

Doctorand: Nușa Mirela COMAN

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

TEZA DE DOCTORAT

Dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne

a Uniunii Europene

și perspectivele României în acest domeniu

Coordonator științific: prof.univ. dr. Pavel ABRAHAM

Doctorand: Nușa Mirela COMAN

TABLA DE MATERII

INTRODUCERE…………………………………………………………………………….11

I.GENEZA SI PRIMELE DEZVOLTARI INSTITUTIONALE ALE COOPERĂRII EUROPENE ÎN DOMENIUL JUSTIȚIEI ȘI AFACERILOR INTERNE

1.“Laboratoarele” politicii de justiție și afaceri interne………………………………..20

1.1 Scurt istoric al apariției tendințelor de cooperare în domeniul justiției și afacerilor interne……………………………………………………………………………………..20

1.2. Grupul TREVI (Terorism, Radicalism, Extremism, Violență internațională)…………………………………………………………………………………………23

Alte exemple referitoare la primele intervenții ale Comunității europene în lupta împotriva criminalității organizate……………………………………………..29

2. De la Actul Unic European la Tratatul de la Maastricht ……………………….33

2.1. Actul Unic European ……………………………………………………………………….33

2.2. Acordul si Convenția Schengen………………………………………………………..35

Tratatul de la Maastricht………………………………………………………………….3

II.APARITIA SI DEZVOLTAREA UNUI SPATIU DE LIBERTATE, SECURITATE SI JUSTITIE

1. Semnarea Tratatului de la Amsterdam……………………………………………52

2. Evolutii ulterioare Tratatului de la Amsterdam……………………………….59

2. 1. Consiliul European de la Tampere………………………………………………61

2.2. Evaluarea Tampere…………………………………………………………………….65

2.3.Tratatul de la Nisa……………………………………………………………………….71

2.4. Programul Haga…………………………………………………………………………78

Revizuirea programului Haga………………………………………………………81

3. Intarirea spatiului de libertatea, securitate si justitie- extinderea spatiului Schengen si Conventia de la Prum……………………………………………………..85

3.1. Extinderea spatiului Schengen……………………………………………………..85

3.2. Conventia de la Prum…………………………………………………………………86

III. EVOLUTII IN CONTEXTUL EUROPEAN SI IMPLICAȚIILE ACESTORA PENTRU DEZVOLTAREA POLITICILOR DE JUSTIȚIE ȘI AFACERI INTERNE

1. Noile provocări la adresa securității europene si dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne……………………………………………………………………100

1.1. Evolutia termenului de securitate si consecintele acestui fapt la nivel european……………………………………………………………………………102

1.2. Riscurile non-traditionale la adresa securitatii…………………………107

1.3. Implicatiile evenimentelor din septembrie 2001 din SUA, martie 2004 din Spania si iulie 2005 din Marea Britanie asupra politicii de justitie si afaceri interne……………………………………………………………………………….116

2. Extinderea Uniunii Europene și implicațiile acestui proces pentru politica de justiție și afaceri interne…………………………………………………………………….125

2.1. Extinderea UE din mai 2004-un eveniment istoric ……………………..128

2.2. Impactul extinderii UE asupra statelor membre…………………………131

2.3. Impactul extinderii asupra politicii de justitie si afaceri interne……..134

3. Constituția Europeană și noi prevederi pentru politica de justiție și afaceri interne……………………………………………………………………………………………141

3.1. Noi prevederi pentru politica de justitie si afaceri interne……………142

3.2. Neratificarea Tratatului Constituțional…………………………………150

Amendarea Tratatului Constituțional………………………………………….152

IV.NEGOCIERILE DE ADERARE A ROMANIEI LA UNIUNEA EUROPEANA LA CAPITOLUL 24-JUSTITIE SI AFACERI INTERNE

1. Derularea procesului de negociere privind aderarea la Uniunea Europeană…………………………………………………………………………………….166

2. Derularea procesului de negociere pe Capitolul 24- Justitie si afaceri interne ……………………………………………………………………………………………172

3. Modalități de monitorizare a angajamentelor asumate…………………….179

4.Principale realizări ale României în domeniul afacerilor interne între anii 2002-2004, perioada aferenta deschiderii/inchiderii negocierilor pe Capitolul 24 JAI ………………………………………………………………………………………………….183

5.Progrese aferente perioadei care a urmat inchiderii negocierilor pe Capitolul 24 JAI- 2005-2006……………………………………………………………………………190

V. ROMANIA DUPA 1 IANUARIE 2007- OPORTUNITATI SI RESPONSABILITATI INTR-O NOUA REALITATE

1. Cadrul general………………………………………………………………………………..206

2. Politica de justitie si afaceri interne- responsabilități și oportunități ale Ministerului Administrației și Internelor în Uniunea Europeană………………………………………………………………………………………….216

3. Marile teme europene ale momentului in domeniul politicii de justitie si afaceri interne si pozitia Romaniei fata de acestea …………………………………221

4.Aderarea la spatiul Schengen- obiectivul principal al Romaniei in domeniul politicii de securitate si justitie dupa 1 ianuarie 2007………………………………234

4.1.Pasii intreprinsi de Romania in acest domeniu, pana in prezent………….234

4.2. Crearea Departamentului Schengen………………………………………….242

4.3.Perspective în domeniul aderării la spațiul Schengen……………………………………………………………………………………………244

STUDIU PRIVIND PERCEPȚIA ROMÂNILOR FAȚĂ DE INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ………………………………………………………………………………256

CONCLUZII- Libertate, securitate si justitie pentru toti- Politica de justitie si afaceri interne astazi, in Uniunea Europeana…………………………………………..281

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………296

LISTA ANEXE…………………………………………………….309

ABREVIERI

In această lucrare se utilizează abrevierea UE pentru Uniunea Europeana și componentele sale. Ocazional, se utilizează și abrevierea CE, mai ales pentru evoluția din perioada de dinainte de Tratatul privind Uniunea Europeana de la Mastricht din 1992.

CECA- Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului

CEE- Comunitatea Economica si Monetara

CEJ- Curtea Europeana de Justitie

CIG- Conferinta Interguvernamentala

COREPER.- Comitetul Reprezentantilor Permanenti

CRATE- Central Record of Available Technical Equipment

DGA- Direcția Generală Anticorupție

DGIPI- Direcția Generală de Informații și Protecție Internă

EURODAC-Bază de date de date la nivel UE ce cuprinde urme de amprente ale solicitantilor de azil si a imigrantilor ilegali

EUROPOL- Oficiu European de Politie

FRONTEX- Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Uniunii Europene

JAI- Justiție și afaceri interne

GAFI- Grupul de Actiune Financiara Internatională

MAI-Ministerul Administrației și Internelor

MIE-Ministerul Integrării Europene

MIRA-Ministerul Internelor și Reformei Administrative

NATO- Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

OCEE- Organizația pentru Cooperare Economică Europeană

ONU- Organizația Națiunilor Unite

ONR-Oficiul Național pentru Refugiați

PAS-Planul de Acțiune Schengen

PE- Parlamentul European

RABIT- Rapid Border Intervention Teams

SIRENE-Supplementary Information Request at National Entry

SIS- Sistemul Informatic Schengen

SISF- Sistemul Integrat pentru Securitatea Frontierei

TREVI- Terorism, Radicalism, Extremism, Violență internațională

TUE- Tratatul privind Uniunea Europeană

UE- Uniunea Europeană

UEO- Uniunea Europei Occidentale

UEM- Uniunea Economica si Monetara

INTRODUCERE

Tradițional, Europa a fost expresia unității în diversitate a comunității de civilizație, a echilibrului dar a divizării politice, economice, uneori chiar culturale. Încă din antichitate, în special prin acțiunea Romei, s-a realizat și s-a transmis mai departe o civilizație unitară. Practic Roma impune un model umanist cu privire la om, model preluat din umanismul grec promovat de mari filosofi, precum: Aristotel, Socrate sau Platon. O dată cu apariția creștinismului, o filozofie nouă dezvoltă și înnobilează cultura antică, mai ales filozofică. În același timp, umanismul laic, care punea în slujba omului totul-societate, morală, educație-se va transmite mai departe, dar tot prin prisma valorilor creștine.

Ideea unei Europe unite a fost susținută de-a lungul secolelor de împărați și intelectuali deopotrivă iar construcția europeană, ca proces declanșat după cel de-al doilea război mondial, a fost precedată de manifestarea în plan ideatic a mai multor concepții de-a lungul istoriei, începând cu secolele XIII-XIV. Aceste concepții (sau doar idei simple) nu erau altceva decât efectele dorinței de refacere a unității creștine.

Astfel, la sfârșitul Evului Mediu și începutul epocii moderne, au apărut primele idei și doctrine de refacere a unității europene, fiind binecunoscute părerile unor poeți, filosofi, istorici și scriitori ca Montesquieu, Voltaire sau Diderot, care au sesizat rolul culturii în concretizarea ideii de unitate europeană.

Secolul XIX îl aduce pe Victor Hugo, primul care susține ideea de unitate europeană sub denumirea de Statele Unite ale Europei, proiect căruia i se alătură și alți gânditori și va fi urmat de mai multe mișcări care militau pentru realizarea acestui proiect. Putem enumera alte proiecte concrete privind unitatea Europei, conturate de-a lungul istoriei: proiectul lui Pierre Dubois, proiectul lui Henric al IV-lea, proiectul lui Jeremie Bentham sau proiectul lui Saint-Simon.

După cel de-al doilea război mondial statele europene au instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe în domenii specifice, cum ar fi: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europei Occidentale. Aceste organizații au pus bazele unei solidarități mai strânse între statele europene, dar acestea încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale.

Începutul procesului de integrare europeană – caracterizat prin trăsături originale și specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene – poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment.

Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizație cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Inițiativa a constat în integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene.

Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența și alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa și eliminarea rivalităților existente între Franța și Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului.

Așadar, începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderări succesive – cât și din punctul de vedere al dezvoltării de politici și structuri instituționale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu șase membri, în momentul de față s-a ajuns la o uniune politică a 27 de țări (cu negocieri în plină desfășurare pentru admiterea de noi membri) și care are și o nouă Constituție.

Așa cum am putut observa, integrarea europeană a fost întotdeauna condusă spre viitor de proiecte politice majore, piața unică europeană în anii 80 și Uniunea Economică și Monetară în anii 90 fiind două exemple proeminente.

Uniunea Europeana a intrat în noul mileniu cu un nou proiect politic major – crearea unei zone de securitate, justiție și libertate. Introdus de articolul 2 al Tratatului Uniunii Europene, acest deziderat ocupă același loc important ca oricare dintre obiectivele tratatului, ca de exemplu piața unică sau o politică externă comună. Din punct de vedere politic, semnificația sa pe termen lung ar putea fi mult mai mare decât a celorlalte proiecte europene, pentru că obiectivul său este oferirea unor bunuri publice cetățenilor europeni. Acestea implică elemente cheie ale securității interne și justiției, domenii care, privind din perspectiva istorică, au reprezentat apanajul autorităților naționale.

Cu câțiva ani în urmă, posibilitatea ca Bruxelles-ul să își impună punctul de vedere în chestiuni atât de sensibile precum imigrația sau legislația penală, era suficientă pentru ca majoritatea guvernelor și oficialilor din statele membre să reacționeze. Astăzi însă, majoritatea guvernelor recunosc că numai prin cooperarea cu partenerii europeni, pot fi realizate lucruri cu adevărat eficiente în combaterea criminalității, migrației ilegale sau protecția refugiaților.

În acest nou context dar și după reformele introduse de la Tratatul de la Amsterdam, avântul dat de Consiliul European de la Tampere și adoptarea unor măsuri legislative importante în acest domeniu, justiția și afacerile interne a devenit în ultima vreme una din cele mai active politici ale Uniunii Europene. Există o puternică susținere publică pentru ca statele membre să lucreze împreună pentru rezolvarea unor probleme comune precum migrația ilegală, terorismul sau criminalitatea transfrontalieră.

Tema pe care ne propunem să o abordăm în această lucrare este: Dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne a Uniunii Europene și perspectivele României în acest domeniu. Vom analiza această temă dintr-o dublă perspectiva: cea a Uniunii Europene și cea a României, în calitate de fost stat candidat și actual stat membru al UE.

Alegerea subiectului nu a fost făcută la întâmplare, iar contextul actual vine, din punctul nostru de vedere, în întâmpinarea demersului analitic al acestei lucrări. Argumentele care susțin alegerea acestui subiect și subliniază importanța temei alese sunt prezentate în cele ce urmează.

Au existat voci care afirmau că Uniunea Europeană nu trebuie implicată în lupta împotriva terorismului sau criminalității organizate. Se afirma că aceste aspecte sensibile care țin de securitatea națională trebuie abordate la nivelul fiecărui stat în parte. Există totuși un motiv simplu pentru care Uniunea Europeană trebuie să joace un rol important în acest domeniu: crima organizată și terorismul internațional sunt chestiuni transnaționale par excellence, care nu țin cont de frontiere politice sau economice. Nici un stat membru nu poate aborda, individual, aceste probleme, la fel de eficient pe cât le abordează colectiv.

În acest context în care statele europene sunt confruntate cu noile tipuri de amenințări neconvenționale în materie de securitate, politica de justiție și afaceri interne a UE constituie, în opinia multora, soluția pentru contracararea acestora, iar importanța acestei politici pentru prezentul și viitorul UE devine astfel, din ce în ce mai mare.

O politică eficientă în materie de justiție și afaceri interne reprezintă fundamentul pe care se pot construi și dezvolta în mod armonios celelalte politici ale Uniunii. Pe de altă parte, în mod sigur, Uniunea Europeană nu se va limita la recentele extinderi; deja, unele state balcanice si-au depus iar altele se pregătesc pentru a-și depune candidatura, în anii care vor urma, pentru aderarea la Uniunea Europeană. Condiția esențială pentru reușita acestor proiecte și nu numai, este, în opinia noastră, desăvârșirea spațiului de libertate, securitate și justiție creat de Tratatul de la Amsterdam.

Ponderea din ce în ce mai mare pe care o deține politica în materie de justiție și afaceri interne în cadrul sistemului Uniunii Europene este dovedită și de maniera în care aceasta negociază cu statele candidate chestiuni care țin de Capitolul 24 – Justiție și afaceri interne. Este recunoscut faptul că acesta este unul din dosarele dificile, sensibile, care necesită de regulă 6 ani de negociere și pe care majoritatea statelor candidate l-au închis la finalul negocierilor. În domeniul JAI, provocarea extinderii este cu atât mai mare cu cât sensibilitatea chestiunilor acestei politici este recunoscută, iar alinierea statelor candidate la standardele impuse de acquis-ul în materie trebuie să fie deplină. Cu titlu de exemplu, spre deosebire de alte capitole de negociere unde aceste practici sunt folosite, în ceea ce privește Capitolul 24-Justiție și afaceri interne, statele candidate nu cer perioade de tranziție sau derogări.

România a aderat, la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeana. Avand in vedere faptul ca politica de justitie si afaceri interne a detinut pe parcursul negocierilor de aderare la UE o pondere foarte mare si faptul ca tara noastra intentioneaza sa joace acum, in calitate de stat membru, un rol important in acest domeniu, cunoașterea îndeaproape a acestui dosar este un lucru care se impune, mai ales în contextul în care lucrările de cercetare în acest domeniu nu sunt foarte numeroase. Înțelegerea deplină a evoluției și a mecanismelor care stau la baza acestei politici este răspunsul pentru o bună evoluție ca stat membru in domeniul politicii de justitie si afaceri interne.

Lucrarea de față va realiza o analiză de tip sociologic a construcției instituționale și a evoluțiilor care au caracterizat atât dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne cât și dezvoltarea acestei politici în România, în calitate de stat candidat și apoi în calitate de stat membru UE. În acest sens, s-a procedat la o analiză a documentelor naționale și internaționale în domeniu, precum și la o analiză de profunzime a dezvoltării politicii de justiție și afaceri interne și a drumului parcurs de România în acest domeniu.

De asemenea, ca metodă sociologică, s-a folosit sondajul, ca exercițiu prin care s-a reconstituit tabloul social al Romaniei dupa momentul integrării in Uniunea Europeana. Principalele teme care au fost surprinse in acest sondaj fac referire la starea de spirit a românilor, agenda populatiei, valorile acesteia, dar și la gradul de informare cu privire la cele mai importante aspecte ale momentului la nivel european.

I. CAPITOLUL I- GENEZA SI PRIMELE DEZVOLTARI INSTITUTIONALE ALE COOPERĂRII EUROPENE ÎN DOMENIUL JUSTIȚIEI ȘI AFACERILOR INTERNE.

Rezumat

Cooperarea între agențiile nationale împuternicite cu funcția de combatere a infracțiunilor, administrarea granițelor, imigrarea, oferirea de azil, a devenit la sfârșitul anilor 90 cel mai activ domeniu de convocare a reuniunilor sub egida Consiliului UE. O rețea de regulamente între agențiile de aplicare a legii a evoluat începand cu anii 1970 și a fost inclusă, ca cel de-al treilea pilon, în Tratatul de la Maastricht.

Secțiunea de mai jos va face, printr-o abordare istorică, o trecere în revistă a principalelor momente din existența politicii de justiție și afaceri interne. Fiecare dintre episoadele care vor fi analizate au contribuit, într-o formă sau alta la formarea, dezvoltarea și afirmarea acestei politici pe scena europeană.

1.“Laboratoarele” politicii de justiție și afaceri interne

1.1 Scurt istoric al apariției tendințelor de cooperare în domeniul justiției și afacerilor interne

Libera circulatie a persoanelor este una din cele 4 libertati fundamentale stabilite de Tratatul CE din 1957. Articolul 3c enumera printre activitatile planificate ale Comunitatii: abolirea intre statele membre a obstacolelor in calea liberei circulatii a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor. Totusi, aproape 30 de ani mai tarziu, existau inca controale la granitele interne.

Construcția politicii de justiție și afaceri interne nu a fost o sarcină ușoară. Chestiuni cum ar fi azilul, crima organizată, combaterea terorismului, securizarea frontierelor externe au fost întotdeauna apanajul statelor suverane, autoritatile de resort fiind întotdeauna sceptice în a renunța la controlul acestor politici. Totuși, statele membre au acceptat în final că probleme comune necesită soluții comune.

Încercările statelor europene de a răspunde manifestărilor criminalității organizate au luat forma unor grupuri de lucru și foruri care aveau ca obiect diferite problematici care se întindeau de la droguri la migrație ilegală, de la terorism la cooperare vamală. Apariția acestor “laboratoare” de cooperare este dovada faptului că statele membre UE au înțeles nevoia unei abordări interguvernamentale pentru probleme care nu mai puteau fi rezolvate doar la nivel național.

Noile provocări transnaționale în domeniul justiției și afacerilor interne, au jucat un rol important în conștientizarea importanței cooperării în aceste domenii, de catre statele membre. În anii ‘70, amenințarea teroristă a determinat apariția inițiativei TREVI, iar creșterea cererilor de azil, a crimei organizate și a traficului de ființe umane sau droguri în anii ‘80 a condus în anii ‘90, la introducerea problemelor legate de azil și migrație pe agenda Uniunii Europene și la introducerea acestor probleme în cel de-al treilea pilon.

Prăbușirea URSS a determinat sporirea amenințărilor provocate de crima organizată, creșterea importanței rolului EUROPOL și adoptarea unor măsuri în ceea ce privește spălarea banilor sau corupția. Criza din Kosovo și situația refugiaților au dus la adoptarea de către Consiliu a unei decizii în ceea ce privește primirea și repatrierea voluntară a refugiaților și la apariția Fondului European pentru Refugiați în anul 2000. Evenimentele din septembrie 2001 au dus la adoptarea unor măsuri care includ mandatul de arest european sau o definiție comună a infractiunilor teroriste.

Una din caracteristicile care marchează dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne este așadar, reacția la diferite evenimente sau tendințe. Dacă ne uităm la istoria evoluției acestei politici, înainte de semnarea Tratatului de la Maastricht, observăm o serie de masuri adoptate care își propun să răspundă anumitor pericole sau amenințări. Pentru a enumera doar câteva: din 1976, rețeaua TREVI a fost justificată de dezvoltările în materie de terorism internațional și mai târziu, în domeniul crimei organizate și drogurilor; din 1986, grupul de lucru în domeniul imigrării a fost justificat de tendințele migratoare; din 1989 grupul de coordonare al funcționarilor publici a început să pregătească un program integrat de măsuri compensatorii în domeniul JAI, ca răspuns la amenințarea imediată cauzată de eliminarea frontierelor interne.

Putem observa în continuare, același model de evolutie a acestei politici ca răspuns la marile dezvoltări instituționale ale anilor 90- dezvoltarea pilonului III, comunitarizarea acestui pilon, prin Tratatul de la Amsterdam, lansarea ambițiosului Program Tampere în 1999, chiar și schimbările instituționale modeste produse de Tratatul de la Nisa în 2001. În fiecare din aceste cazuri, dezvoltarea capacității instituționale în domeniul JAI a fost precedată și însoțită de o atitudine politică și un limbaj al cărui obiectiv a fost acela de a răspunde la amenințările la adresa securității Uniunii Europene.

Istoria recunoașterii politicii de justiție și afaceri interne în structura tratatelor UE a fost marcată de diferența ideologică dintre pozițiile interguvernamentale și supranaționale. Pe scurt, susținătorii abordării interguvernamentale au subliniat necesitatea menținerii ponderii autorității naționale în chestiunile legate de justiție și afaceri interne, pe când susținătorii abordării supranaționale subliniază importanța transferării unei porțiuni importante din autoritatea în materie de JAI în cadrul supranațional european.

Motivul pentru această divizare de opinii este cunoscut: diferența între statele care sunt de acord și cele care ezită să cedeze o parte dintre atribuțiile suverane în materie de politică internă, considerată raison d’etre a unui stat. Distincția dintre abordarea interguvernamentală/supranațională rămâne o caracteristică a acestei politici.

1.2. Grupul TREVI (Terorism, Radicalism, Extremism, Violență internațională)

De la jumătatea anilor 70, sarcina de dezvoltare a unei forme de cooperare in acest domeniu a aparținut oficialilor superiori și ofițerilor de aplicare a legii, regrupati in așa-numitul grup TREVI. Acesta a jucat un rol important în eliminarea anumitor tabuuri în ceea ce privește cooperarea europeană în domeniul aplicării legii, îmbunătățind contactele între ministerele de resort aflate la nivel național. De asemenea, s-a stabilit și tonalitatea în care se va desfășura cooperarea în acest domeniu: informală, interguvernamentală (derulată în afara cadrului UE) și cu caracter secret.

Asadar, grupul TREVI desemnează la origine cooperarea informală între miniștrii de justiție și afaceri interne din țările comunitare în lupta împotriva terorismului internațional și a traficului de droguri.

Într-adevăr, la mijlocul anilor 70, confruntați cu amenințarea teroristă, acești miniștri au decis să promoveze o nouă formă de cooperare în cadrul Comunității Europene, cooperare bazată pe o organizație foarte suplă și întălniri destinate întăririi, în mod semnificativ, a cooperării polițienești existente.

Statele membre au conștientizat faptul că punerea în aplicare a noilor politici europene, și în special crearea unui spațiu fără frontiere interne, necesită noi forme de cooperare și o întărire a securității la frontierele externe ale Comunității, chiar dacă aceasta din urmă nu are competențe în domeniul poliției și criminalității organizate. Așadar, TREVI se înscrie în logica unei continuități a acțiunii deja pusă în aplicare de numeroși ani și nu intenționează să se suprapună formelor deja existente ci să le completeze.

Această formă de cooperare este caracterizată printr-o existență în absența oricărui text instituțional sau comunitar, fiind în primul rând expresia voinței de a se întâlni și a coopera a miniștrilor responsabili cu securitatea internă din diferitele state ale Comunității.

Grupul TREVI – nume adoptat prin referință la celebra fântănă din Roma- creat la 1 iulie 1975, este compus din miniștrii de interne și de justiție din 12 state membre ale UE: Austria, Suedia, Finlanda, SUA, Canada, Elveția, Norvegia, Marocul participa de asemenea la reuniunile grupului TREVI. Devine operațional începând cu 1976, reunind de două ori pe an miniștrii responsabili cu securitatea internă a UE, în scopul examinării chestiunilor referitoare la cooperarea în materie și elaborarea unor strategii comune.

Aceste reuniuni la nivel de ministru sunt completate de reuniuni regulate, ai înalților funcționari din forțele de Poliție ale statelor membre, care se reunesc de 2 ori pe an, pentru a dezbate chestiuni de interes comun sau a rezolva probleme deosebite. Esențialul a fost realizat de grupuri de experți care prezentau înalților funcționari propuneri cu privire la chestiuni având un interes fundamental pentru securitatea internă în Europa comunitară.

Președinția grupului ministerial este exercitată la fiecare șase luni, conform modelului impus de Consiliul European. Aceste reuniuni ministeriale, la început anuale, au avut loc din ce în ce mai rar.

Obiectivele Grupului TREVI și a acțiunilor sale sunt: întărirea cooperării între serviciile de poliție și de securitate dintre statele membre ale Comunității europene, prevenirea și reprimarea mai eficient, a terorismului, traficului de stupefiante sau altor forme de criminalitate organizată, prevenirea și reprimarea imigrației organizate ilegale.

Principalele domenii de acțiune sunt lupta împotriva terorismului, traficului de stupefiante, criminalității organizate, imigrației ilegale, cooperării în domeniul tehnicii polițienești. De asemenea, se au în vedere, sub rezerva necesității și dorinței statelor, orice chestiuni care afectează securitatea internă și ordinea publică.

Trevi era format, din punct de vedere operativ, din 6 sub-grupuri:

Grupul Trevi I- însărcinat cu schimbul de informații cu privire la activități teroriste și cu asistența reciprocă în acest domeniu. Este cel mai vechi sub-grup și a servit drept model pentru celelalte formațiuni. Este format din specialiști din domeniul luptei împotriva terorismului. Se reunește în mod normal la fiecare șase luni, pentru a evalua o anumită amenințare, sau membrii pot decide, în funcție de situația operativă, să se reunească de mai mult ori, așa cum a fost cazul în timpul Războiului din Golf.

Grupul Trevi II- însărcinat cu schimbul de informații cu privire la perturbările ordinii publice și cu pregătirea. Are ca resposansabilitate și realizarea unor studii cu privire la echipamente, la formarea polițiștilor, precum și cu privire la tehnici de menținere a ordinii publice. Are competențe multiple: schimbul de experiență și formare în domeniul ordinii publice, schimb de informații cu privire la echipament și formare, organizarea de seminirii în cadrul Trevi.

Grupul Trevi III- are ca atribuții criminalitatea organizată internațională, lupta împotriva marii delicvențe și împotriva stupefiantelor. Serviciile specializate fac schimb de informații referitoare la practicile proprii pentru a defini noi tactici și strategii.

Grupul Trevi IV- are ca atribuții chestiuni legate de securitatea nucleară, securitatea instalațiilor și transportului.

Grupul Trevi V- analizează și propune măsuri compensatorii la libera circulație a persoanelor. Participă activ la elaborarea Convențiilor referitoare la controlul migrației și trecerii frontierelor exterioare al UE

Grupul Trevi VI- mai cunoscut sub numele de grupul ad-hoc al Europol, are ca atribuții examinarea chestiunilor legate de Oficiul European de Poliție.

Există și structuri adiacente TREVI, cum ar fi: Troica TREVI și Trevi 92. Troica TREVI are ca obiective analizarea și sinteza informațiilor primite și menținerea contactului cu țările terțe. Formată din țările care dețineau președinția semestrială, din țările care au deținut președinția și țările care succedă. Prin intermediul Trevi 92 sistemele de telecomunicații sunt puse în aplicare între poliții, pentru a permite schimbul de informații mult mai rapid.

În practică, este vorba despre fișierul care conține persoane căutate în vederea extrădării, persoane ne-admise pe teritoriul statelor membre, persoanele supravegheate, persoanele dispărute, persoanele de contact, obiecte furate. Acest sistem european de informații regrupează categorii destul de apropiate de cele care compun Sistemul Informatic Schengen, chiar dacă SIS este mult mai complet.

Cooperarea TREVI nu rămâne doar o cooperare abstractă, un număr important de realizări dovedind importanța acestei forme de cooperare. Acestea sunt: propunerea de creare a Unității europene de pregătire și cea referitoare la Celula de criză europeană anti-teroristă, care într-o primă etapă, ia forma unei reuniuni periodice a ofițerilor de poliție; schimbul de ofițeri de legătură, la început pentru chestiuni legate de lupta împotriva terorismului, lupta împotriva drogurilor, împotriva crimei organizate; schimb de informații în domeniul menținerii ordinii publice; punerea în aplicare a anumitor fișiere cu destinație europeană: fișierul referitor la explozibile, fișierul care conține amprente digitale, fișierul care conține informații referitoare la heroină sau la derivatele acesteia, fișierul care conține informații despre documente arabe falisificate; redactarea unui număr important de glosare multilingvistice; punerea în aplicare a unei rețele de comunicare, prin intermediul faxului, protejată, pentru schimbul unor informații sensibile; reuniuni și programe de schimburi între școli de poliție; acțiuni comune de formare a polițiștilor în domenii diverse precum stupefiantele, amprentele genetice, sisteme de informații.

In pofida lipsei unui secretariat permanent, o rețea impunatoare s-a dezvoltat așadar, până in 1991, care a funcționat sub autoritatea generală a Consilului European la câteva niveluri politice si executive, de la ministerele responsabile prin directorii generali ai acestora până la reprezentanți ai forțelor de politie și ai altor agenții.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană, activitatea Grupului TREVI a fost oficializată în cadrul pilonului III al UE- Justiție și afaceri interne.

1.3. Alte exemple referitoare la primele intervenții ale Comunității europene în lupta împotriva criminalității organizate

Comunitatea europeană a intervenit în primul rând în domeniul luptei împotriva terorismului: în ianuarie 1986 miniștrii afacerilor externe au decis să creeze un grup de reflecție care avea ca misiune centralizarea informațiilor și administrarea cooperării în lupta împotriva terorismului, cooperării judiciare și luptei împotriva drogurilor.

În 1992, în urma asasinării judecătorilor anti-mafie din Italia, Consiliul European de la Bruxelles a creat un grup de lucru ad hoc cu privire la lupta împotriva crimei organizate. Această instanță, formată din judecători, a avut ca obiectiv elaborarea unei definiții uniforme cu privire la crima organizată. Mai mult, această instanță a avut un rol de legătură între grupurile care au ca obiectiv lupta împotriva drogurilor, spălarea banilor, precum și armonizarea intervențiilor în lupta împotriva crimei organizate.

În sfârșit, Grupul de acțiune financiară internațională sau GAFI, creat în 1987 de G7, acționează în domeniul structurilor privind spălarea banilor proveniți din traficul de droguri. În fața multiplicării acestor grupuri de lucru, Consiliul european a decis, la sfărșitul anilor 1980, stabilirea unor reuniuni de coordonare. Nu este vorba despre apariția unei noi structuri, ci de desemnarea unui coordonator în fiecare stat. Această modalitate de lucru, cunoscută sub numele de Grupul Rodos are ca obiectiv relansarea inițiativelor comunitare în domeniul terorismului, drogurilor, cooperării polițienești, criminalității organizate. Documentul de la Palma din 1989 conține un ansamblu de propuneri care converg către definirea securității interne la nivel european. Acest proiect constituie unul din textele fondatoare ale noii concepții privind securitatea spațiului comunitar, care operează pe de o parte, o relație strânsă între libera circulație și securitate iar pe de altă parte, stabileste măsurile compensatorii necesare pentru suprimarea frontierelor interne.

Aceste reuniuni au facilitat întâlniri între funcționarii de poliție și vamă și a contribuit la cunoașterea reciprocă a experților. Pe lângă această dinamică de natură informală, această orientare instituțională a servit drept fundament mișcării de europenizare a politicii de securitate și introducerii sale în cadrul pilonului III al Tratatului de la Maastricht.

De fapt, așa cum putem observa, cooperarea începuse înainte de Maastricht: în primul rând, consultări între Comunitate și alte state (în grupul TREVI) – Austria, Canada, Elvetia, Maroc, Norvegia, SUA; în al doilea rând, cooperarea între statele comunitare în baza Acordului de la Schengen, din 14 iunie 1985, dintre cinci state (Belgia, Franta, Germania, Luxemburg, Olanda), la care au aderat apoi și alte state.

Dezvoltarea colaborării între guvernele statelor membre in acest domeniu vast pe parcursul a doua decenii inainte de Maastricht a fost, dupa cum am putut observa, in foarte mare masura receptivă, reactionand la amenintari si nelinisti publice, prin initiative limitate. Rationamentul pentru crearea colaborarii interguvernamentale vine din caracterul transfrontalier al infractiunilor, din mobilitatea internationala a infractorilor si permisibilitatea granitelor nationale intre societatile democratice.

Chiar dacă nici unul dintre tratatele CE nu au oferit competențe explicite instituțiilor Comunității în domeniul justiției și afacerilor interne, introducerea lor ca politici în anii 90, a beneficiat enorm de cooperarea în afara cadrului comunitar. Acesta a fost punctul de început pentru formarea a ceea ce putem numi acquis-ul comunitar în domeniul justiției și afacerilor interne.

Așa cum am putut observa, provocările transnaționale în domeniul justiției și afacerilor interne, au jucat un rol important în conștientizarea importanței cooperării în aceste domenii, de catre statele membre. Astfel, în anii ‘70, amenințarea teroristă a determinat apariția inițiativei TREVI, iar creșterea cererilor de azil, a crimei organizate și a traficului de ființe umane sau droguri în anii ‘80 a condus în anii ‘90, la introducerea problemelor legate de azil și migrație pe agenda Uniunii Europene și la introducerea acestor probleme în cel de-al treilea pilon.

În opinia noastră, această cooperare inter-guvernamentală a reprezentat un punct de plecare binevenit pentru inițiativele care au urmat. În acest fel, statele europene și instituțiile responsabile și-au putut forma anumite deprinderi folositoare pentru activitatea operativă, și-au exprimat dorința de a coopera, a se întâlni și a pune bazele unui fundament important pentru securitatea europeană.

Au fost inițiate măsuri importante pentru dezvoltarea ulterioară a politicii europene de justiție și afaceri interne, dintre care oferim exemple importante: schimb de ofițeri de legătură, schimb de informații în domeniul menținerii ordinii publice, punerea în aplicare a anumitor fișiere cu destinație europeană, reuniuni și programe de schimburi între școli de poliție, etc.

2. De la Actul Unic European la Tratatul de la Maastricht

2.1. Actul Unic European

Reforma instituțională a Comunităților Europene și ameliorarea relațiilor între statele membre joacă un rol esențial în relansarea proiectului comunitar legat de politica de justiție și afaceri interne. Reuniunea la nivel înalt de la Haga în decembrie 1969 vizează transformarea Europei într-o veritabilă Uniune economică și monetară și realizarea unor progrese importante în domeniul unificării politice.

Mai mult decât atât, Declarația solemnă a șefilor de stat și de guvern de la Stuttgart din iunie 1983 are ca obiectiv esențial “întărirea și dezvoltarea Comunităților care reprezintă nucleul Uniunii Europene“. Documentul propune aprofundarea politicilor existente, elaborarea unor noi acțiuni în cadrul tratatelor și întărirea cooperării politice. Această perspectivă anunță de asemenea, începuturile unei intervenții în domeniul securității și o analiză comună a fenomenelor criminalității și acțiunilor concertate împotriva delicvenței internaționale.

Mai mult decât atât, perspectiva eliminării frontierelor interne la 1 ianuarie 1993 aduce anumite exigențe specifice în domeniul securității, care justifică o întărire a cooperării între statele membre.

Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Acest document relanseazã constructia europeanã, atât din punct de vedere economic (desãvârsirea pietei interne, punerea în practicã a unei politici de cercetare și tehnologizare, întãrirea Sistemului Monetar European, etc), cât si institutional (extinderea votului majoritãtii calificate, lãrgirea rolului Parlamentului European, dezvoltarea unui spatiu social, etc).

Semnarea acestui document a marcat un punct de cotitură în privința cooperării interguvernamentale. Articolul 8a al Actului Unic (renumerotat art. 7a de Tratatul de la Maastricht și art 14 de Tratatul de la Amsterdam) permite crearea unei piețe unice bazată pe 4 libertăți fundamentale: libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor și a persoanelor.

Libera circulație a muncitorilor, în special a celor care au reședința în statele membre era deja foarte bine dezvoltată. Ideea libertății de mișcare pentru toți (cetățeni europeni și naționali non-rezidenți), care include eliminarea controalelor la frontieră a fost mai dificil de obținut din cauza reținerii unor state membre. În același timp, s-a născut ideea susținerii liberei circulații a persoanelor prin măsuri compensatorii, cum ar fi întărirea controalelor la frontiere și definirea politicilor europene de migrație și azil.

Anexă la Actul Unic, Declarația politică a statelor semnatare a consacrat această evoluție, deschizând calea cooperării în materie de securitate, în scopul promovării liberei circulații a persoanelor. Ideea conform căreia eliminarea frontierelor impune un răspuns în materie de securitate, pentru a asigura controlul fluxurilor migratoare și lupta împotriva criminalității organizate, a fost într-un fel oficializată. Securitatea internă a devenit astfel, o condiție și un obiectiv al construcției noului spațiu comunitar.

Acordul si Convenția Schengen

La începutul anilor 80, a demarat, la nivel european, o discuție în legătura cu importanța termenului libertate de mișcare. După discuții îndelungate, Franța, Luxemburg, Germania, Belgia si Olanda au hotărât sa creeze un spațiu fără frontiere interne. Acordul între aceste state a fost semnat în anul 1985, în localitatea Schengen din Luxemburg. A urmat semnarea și intrarea în vigoare, în anul 1995. Aceasta a eliminat controalele la frontierele interne ale statelor semnatare și a creat o singură frontieră externă unde controalele se desfășoară conform unui set de reguli clare. De asemenea, au fost stabilite reguli comune în materie de vize, migrație, azil, precum și măsuri referitoare la cooperarea polițienească, judiciară sau vamală.

Printre cele mai importante măsuri adoptate de către statele Schengen au fost: eliminarea controalelor la frontierele interne și stabilirea unui set de reguli pentru trecerea frontierelor externe, separarea fluxurilor de pasageri în porturi și aeroporturi, armonizarea regulilor referitoare la condițiile de acordare a vizelor, stabilirea unor reguli pentru solicitanții de azil, introducerea unor reguli referitoare la supravegherea și urmărirea transfrontalieră pentru forțele de poliție din statele Schengen, întărirea cooperării judiciare prin intermediul unui sistem rapid de extrădare și implementare a deciziilor judecătorești, precum și crearea Sistemului Informatic Schengen.

Toate aceste măsuri, împreună cu Acordul Schengen, Convenția de Implementare a Acordului Schengen, deciziile și declarațiile adoptate de către Comitetul Executiv Schengen stabilit în 1990, precum și protocoalele și acordurile de aderare care au urmat constituie acquis-ul Schengen.

Inițial, Acordul Schengen și Convenția de Implementare nu au făcut parte din cadrul legislativ comunitar. Acest lucru s-a schimbat însă odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam. Un Protocol atașat Tratatului de la Amsterdam incorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ și instituțional al Uniunii Europene.

De asemenea, ca o evoluție de ordin instituțional, conform prevederilor Tratatului de la Amsterdam, Consiliul UE a înlocuit Comitetul Executiv Schengen, stabilit de Acordul Schengen iar Secretariatul Schengen a fost incorporat în cadrul Secretariatului General al Consiliului UE. De asemenea, noi grupuri de lucru au fost create pentru a asista Consiliul în activitățile desfășurate.

In prezent, 24 state europene sunt membre cu drepturi depline în Acordul Schengen. Acestea sunt: Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Olanda, Italia, Portugalia, Spania, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Cehia, Slovenia, Slovacia, Estonia, Lituania, Letonia, Ungaria, Polonia și Malta.

2.3. Tratatul de la Maastricht

Tratatul Uniunii Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 de miniștrii afacerilor externe și de finanțe ai celor 12 țãri membre UE. Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht a însemnat un pas înainte spre unificarea politică a Europei, fiind gândit de la început ca "o nouă etapă în procesul creării unei Uniuni mai puternice între popoarele Europei".

Tratatul aduce noi modificări și completări celor trei tratate încheiate anterior (CECA, CEE si EURATOM) pe linia reformei începută de Actul Unic Vest-European. Elementele de noutate aduse de Tratatul de la Maastricht sunt: drepturi civile europene (cetatenia uniunii), noi competențe pentru Comunitatea Europeană (intensificarea protectiei consumatorilor, politica de sănătate, politica de vize, realizarea de rețele transeuropene, instituționalizarea cooperării pentru dezvoltare, politica industrială, cultură, intensificarea protecției mediului înconjurator, cercetare și dezvoltare, politica socială – cu excepția Marii Britanii -justiția și afaceri interne), puteri suplimentare pentru Parlamentul European (participarea la procesul legislativ, aprobarea componenței Comisiei, aprobarea tratatelor internaționale), instituirea unei politici externe si de securitate comune, stabilirea cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne și elaborarea unui calendar în trei etape pentru introducerea monedei unice.

Tratatul de la Maastricht stabileste principiile- subsidiarității, codeciziei și solidarității- respectiv obiectivele Uniunii Europene: promovarea unui progres economic și social echilibrat, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere, prin întârirea coeziunii economice și sociale, stabilirea unei Uniuni economice și monetare având ca obiectiv final introducerea unei monede unice; afirmarea identității europene pe scena internatională, prin punerea în aplicare a unei politici externe si de securitate comune și, pe termen lung, a unei politici de aparare comuna; intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor Statelor Membre prin instituirea unei cetatenii a Uniunii; dezvoltarea unei strânse cooperaări în domeniul justiției și afacerilor interne; menținerea aquis-ului comunitar și dezvoltarea lui.

Particularitatea acestei noi faze constă nu numai în modificarea conceptului de Comunitate Europeană și transformarea lui în cel de Uniune Europeană, dar și în extinderea integrarii de la domeniul economic la cel monetar și politic.

În domeniul justiției și afacerilor interne, Tratatul de la Maastricht a oferit o nouă bază de cooperare pentru statele membre, prin adăugarea celui de-al treilea pilon la structura Comunității.

În același timp, Tratatul marchează “o nouă etapă în procesul către o Uniune mai strânsă între popoarele Europei“, instituind “o cetățenie europeană” de care beneficiază orice persoană care are naționalitatea unui stat membru. Cetățenia a sporit dimensiunea libertății, justificând în același timp imperativul securității. Interpretarea relațiilor dintre libertate și securitate în Tratatul de la Maastricht are ca rezultat integrarea chestiunilor legate de securitate în acest act convențional.

În cadrul negocierilor pentru Tratatul de la Maastricht, chestiunea securității s-a aflat în centrul dezbaterilor. Pericolele reprezentate de migrația ilegală, traficul de droguri sau marea criminalitate s-au aflat în centrul discuțiilor iar bilanțul cooperării interguvernamentale de peste 20 de ani apare insuficient.

Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne, conform Tratatului de la Maastricht, reunește ministerele justiției și de interne, cât și departamentele acestora, din statele membre ale Uniunii Europene. Aceasta cooperare permite dialogul, asistența comună, eforturile combinate și cooperarea între poliție, vamă, serviciile de imigrare și departamentele de justiție din statele membre.

Atunci când statele membre au negociat acest tratat au schițat o listă de interese comune. Această listă ambițioasă include probleme legate de azil, migrație, controlul la frontierele externe ale Uniunii, droguri, fraudă internațională, justiție civilă și penală, cooperare vamală și cooperare polițienească, în special împotriva infracționalității internaționale și a terorismului.

Cooperarea între administrațiile judiciare din Statele Membre

Există două aspecte ale cooperării între administrațiile judiciare: cooperarea pe probleme civile și cooperarea pe probleme penale. Cooperarea pe probleme civile se ocupă, de exemplu, cu probleme legate de recunoașterea comună a sentințelor în cazurile de divorț sau custodie a copiilor, sau cazuri comerciale (faliment) în care sunt implicate două sau mai multe state membre. Cooperarea în probleme penale se referă la probleme legate de extrădare și asistență legală comună, de exemplu.

Cooperarea între administrațiile vamale ale Statelor Membre

Administrațiile vamale din statele membre își oferă reciproc asistență și cooperează pentru asigurarea concordanței cu legislația națională și comunitară. O convenție care a fost semnată în Decembrie 1997 are ca scop, de exemplu, să întărească în mod considerabil lupta împotriva proliferării variatelor forme de trafic. Astfel, în domeniul cooperării transfrontaliere, administrațiile naționale își acorda asistență reciprocă în combaterea traficului ilicit de droguri, arme, obiecte culturale, materiale periculoase, toxice și nucleare.

Cooperarea între forțele de poliție din Statele Membre

Cooperarea între forțele de poliție este necesară pentru combaterea terorismului internațional, a traficului de droguri și infracționalității. Europol, Oficiul European de Poliției, care a devenit operativ pe 1 iulie 1999, joacă un rol important în susținerea acestei cooperări.

Crearea unui cadru pentru libera circulație a persoanelor trebuie să fie însoțită de măsuri pentru protejarea frontierelor externe și a politicilor de azil și migrație.

Unul din obiectivele principale ale construcției europene a fost crearea unei largi piețe economice europene. Prin renunțarea la frontiere între Statele Membre și prin decompartimentarea piețelor naționale, a apărut un spațiu fără frontiere interne. În acest cadru fără frontiere interne, bunurile, capitalul și serviciile pot circula și pot fi schimbate liber și fără obstacole. Oricum, cea de-a patra libertate, circulația liberă a persoanelor, a dat naștere unor probleme, altele decât cele cauzate de circulația liberă a bunurilor: probleme de securitate internă ale fiecărui stat.

Deschiderea frontierelor între Statele Membre, pentru a permite persoanelor să treacă liber, nu poate avea loc în detrimentul securității populației, a ordinii publice și libertăților civile. Pentru a preveni acest lucru, au fost adoptate măsuri compensatorii de protecție.

Întărirea frontierelor externe

Prin deschiderea frontierelor între Statele Membre, cele din urmă au fost private de un instrument național important de control și filtrare a intrării și identității persoanelor și de asigurare a securității interne în acest teritoriu. O persoană care este prezentă pe teritoriul unui stat, poate trece frontiera unui alt stat fără impedimente, fie că e vorba de frontiere pe pământ, aer sau apă. Pentru a asigura același nivel de securitate fără acel instrument, a fost necesara intensificarea controalelor la frontierele externe, între Statele Membre ale Uniunii și un alt stat.

In acest fel, are loc un schimb și o contrabalansare a responsabilității în ceea ce privește controlul, de la frontierele interne ale Uniunii la cele externe. In plus, are loc o solidarizare a statelor Uniunii: orice stat responsabil pentru controlul la frontieră cu un stat terț devine în mod automat garantul nu numai pentru propria securitate, cât și pentru securitatea celorlalte state ale Uniunii.

Migrația și cetățenii statelor terțe

Circulația liberă a persoanelor este creată pentru cetățenii Uniunii Europene, adică pentru cei care dețin naționalitatea unuia din statele membre. Într-o spațiu fără frontiere, ce se întâmplă în cazul în care cetățenii statelor terțe sunt prezenți legal pe teritoriul unuia din statele membre? Poate un cetățean de naționalitate străină provenit dintr-un stat membru să intre, să rezide sau să desfășoare o activitate profesională într-un alt stat membru? Poate un elev străin să învețe într-unul din statele membre, să plece în excursie cu școala în alt stat membru, așa cum liberi să o facă ceilalți elevi din Uniune?

Azilul

Statele Membre trebuie să fie de acord în privința chestiunii refugiaților politici, pentru a evita situațiile confuze în care unul din statele membre garantează azilul, în timp ce un altul îl refuză. Trebuie evitată situația în care cererile sunt direcționate către mai multe State în același timp. Trebuie să coopereze pentru discutarea garanțiilor minime care vor fi garantate celor care cer azil în eventualitatea expulzării și a drepturilor acestora în timpul examinării unei cereri de azil sau a unui apel. O altă problemă importantă este de asemenea în discuție: pot statele membre să cadă de acord asupra împărțirii obligației de a primi refugiați, dacă sunt prezentate mai multe cereri în unele state decât în altele?

Lupta impotriva traficului de droguri

Consumul de canabis, de droguri "designer" (cum este ecstasy) și de cocaină este în creștere în Europa. Consumul și traficul de droguri sunt legate de alte probleme, cum ar fi infracționalitatea pe scară largă sau spălarea banilor, care beneficiază, din ce în ce mai mult de noile informații tehnologice, cum ar fi Internetul.

Uniunea Europeană abordează problemele cererii de droguri (consumului), furnizării și traficului, acționănd în mod special împreună cu statele terțe la nivel internațional (Caraibe/ America Latină, Europa Centrală și de Est, Rusia, spațiul Mediteranean și Statele Unite.)

Crima organizată

Cazuri de infracțiuni, terorism și fraude nu mai pot fi abordate doar în cadrul național, în special de la crearea unei largi piețe europene. Un grup de experți la nivel înalt a fost creat în decembrie 1996 pentru a realiza un program de acțiune pentru prevenirea și pedepsirea infracțiunilor, implicând forțele de poliție și administrațiile judiciare și vamale ale statelor membre ale UE. Instituțiile participante la cooperarea din domeniul justiție și afaceri interne, conform Tratatului de la Maastricht sunt:

Consiliul European

Consiliul European reunește șefii de stat și de guvern a statelor membre ai Uniunii Europene, cât și președintele Comisiei Europene. Deși rolul său nu este special menționat în prevederile privind JAI, Consiliul European are un loc important în acest domeniu cât și în întreaga dezvoltare a Uniunii Europene. Întâlnindu-se cel puțin la fiecare șase luni, acest organ politic de nivel înalt impulsionează prioritățile, direcția și principiile politice directoare ale Uniunii.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliu Uniunii Europene este alcătuit din reprezentanți ai fiecărui stat membru, la nivel ministerial. In special Ministerul Justiției și Ministerul de Interne acționează în cadrul Consiliului JAI care se ocupă cu problematica justiției și afacerilor interne. Este rolul Consiliului să adopte poziții comune și decizii – cadru și să redacteze convenții, conform liniilor directoare trasate de către Consiliului European. Cu anumite excepții, acționează în unanimitate.

Procedurile urmate de Consiliu sunt pregătite de Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER). Reprezentanții permanenți, care sunt ambasadori ai Statelor Membre pe lângă Uniune, acționează în acest domeniu conform cu alte politici ale Comunității sau cu politica comună de securitate și străinătate.

Președinția

La fiecare 6 luni, prin rotație, un alt stat membru al Uniunii își asumă rolul de președinte al Consiliului European, al Consiliului Uniunii Europene și al organelor responsabile cu pregătirea procedurilor (COREPER, Comitetul Articolului 36 și, la un nivel jos, grupurile de lucru ). Președinția joacă rolul furnizorului de proceduri obligatorii care trebuie urmate. În activitatea de îndeplinire a sarcinilor este asistată de Secretariatul General al Consiliului. Secretariatul, care asigură activitatea de ansamblu a consiliului, asistă Președinția, consiliază și se ocupă de orice problemă organizatorică.

Statele Membre

Statele Membre se informează și se consultă reciproc în cadrul Consiliului pentru a-și coordona activitatea și stabilesc cooperarea între diferitele departamente ale administrațiilor lor. De asemenea, adoptă poziții comune în cadrul forumurilor internaționale. Dar rolul principal este acela de a avea inițiative: pot propune Consiliului adoptarea unor poziții comune sau a altor decizii comune sau întocmirea unor convenții în toate domeniile JAI.

Rolurile Comisiei, Parlamentului European și Curții de Justiție

Comisia Europeană nu este singura cu drept de inițiativă în cadrul Consiliului JAI, cum se întâmplă exclusiv în cazul politicilor Comunității. Comisia împarte acest rol cu Statele membre. Tratatul îi conferă, totuși, drept de inițiativă în toate domeniile JAI. Când sunt vizate domenii de atribuția Comunității, Comisia este singura cu drept de inițiativă după perioada de tranziție (5 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului). Președintele Comisiei europene se alătură șefilor de state și de guverne în cadrul Consiliului European. Comisia ia parte la reuniunile Consiliului, ale COREPER, ale Comitetului Articolului 36 și ale grupurilor de lucru.

În timp ce rolul Curții de Justiție și al Parlamentului European a fost întărit prin Tratatul de la Amsterdam, în cadrul politicilor Uniunii aceste instituții au autoritate diminuată. În domeniile acoperite de Pilonul III, Parlamentul este consultat de către Președinție în toate deciziile care implică obligații în domeniul JAI. Președinția și Comisia informează periodic Parlamentul European despre activitățile întreprinse iar Parlamentul organizează dezbateri anuale privind progresele realizate în aceste domenii.

Nici Curtea de Justiție nu are în acest domeniu autoritatea pe care o are în politicile Comunității. În ceea ce privește domeniile din cadrul Pilonului III (cooperare polițienească și judiciară în probleme penale), fiecare stat membru recunoaște competența Curții de a reglementa validitatea și interpretarea deciziilor – cadru și a deciziilor, privind validitatea și interpretarea convențiilor și interpretarea măsurilor de implementare a acestora.

Apariția celui de-al treilea pilon a adăugat dimensiune la un spațiu politic și așa destul de aglomerat. Au existat câteva raționamente care s-au suprapus pentru dezvoltarea politicilor în domeniul justiției și afacerilor interne. Cerințele unei piețe comune, inclusiv libera circulație a persoanelor, intensificarea circulației transfrontaliere între țări compacte din punct de vedere geografic dens populate, atracția magnetică pentru imigranți față de regiunile prospere și dezvoltarea paralelă a activitaților ilegale transfrontaliere.

Succesul pieței interne la înlaturarea verificarii bunurilor la trecerea frontierelor a atras atenția asupra controalelor rămase asupra persoanelor în cadrul frontierelor interne europene, fapt care a încurajat instituțiile de aplicare a legii să acorde atenție necesității de a cădea de acord asupra unor măsuri compensatorii pentru a menține ordinea publică în Europa.

Titlul VI al TUE a fost un compromis între o gamă întreagă de obiective incompatibile. Guvernele britanic si cel francez au opus în mod explicit rezistență oferirii suveranității instituțiilor noi ale UE în acest domeniu, ca și în doilea pilon, majoritatea altor guverne aveau rezerve implicite, sau au adoptat poziții de integrare fără să se gandească pe deplin la implicațiile pentru instanțele lor naționale, agentiile de ordine publică sau libertatea lor de a defini alegerile sociale prin legislația naționalî. Cadrul negociat de creare a politicii era totuși destul de complex și lent, prea slab pentru a susține așteptările de acțiune în comun pe care le doreau guvernele german și olandez.

În opinia noastră, trei puncte slabe ies în evidență în mod deosebit: ambiguitatea în ceea ce priveste cadrul legal și institutional, evident în frecvența cu care aspectele instituționale erau încurcate cu propunerile de politică, vizibilitatea politică redusă și responsabilitatea redusă a acestui cadru de politică în esență birocratic, care a permis practicii cooperarii să se dezvolte mult în afara a ceea ce era raportat parlamentelor sau publicului național și absența mecanismelor pentru asigurarea ratificarii sau implementarii a ceea ce a fost convenit.

Ambiguitatea cadrului legal si constitutional pentru acțiuni comune în JAI a fost inclusă și în Tratatul privind UE. Articolul K2 prevede ca acțiunile în acest domeniu se vor desfașura în conformitate cu Convenția Europeană pentru drepturile omului și Convenția cu privire la drepturile refugiaților, însă nu prevede nici un mecanism nou pentru atacarea actiunilor care nu respectă principiile prevăzute.

In termeni formali, rapoartarea politică în acest pilon interguvernamental era responsabilitatea parlamentelor naționale, față de care ministerele care formau Consiliul JAI trebuiau sa raporteze. Insa confidentialitatea cu care se desfațurau activitățile JAI a limitat accesul parlamentar. Informatiile cu privire la statutul propunerilor era greu de obtinut, monitorizarea documentelor era aproape imposibilă.

Implementarea deciziilor din pilonul al treilea depinde de administratia statelor membre. Astfel, al treilea pilon suferă de un deficit de implementare cu intarzieri si deficiente in transpunerea in practica nationala a deciziilor interguvernamentale.

Aceste aranjamente instituționale și toate procedurile administrative complicate au fost adesea acuzate de progresul relativ scăzut în acest domeniu. Comisia nu reușea să conducă politica în domeniu, așa cum o făcea în alte domenii ale UE, datorită rolului limitat. Nu existau instrumente legale care să faciliteze cooperarea: convențiile – de fapt tratate internaționale- necesită ratificare națională de către toți semnatarii, care adesea durau ani de zile. Excluderea Curții Europene de Justiție din chestiunile legate de justiție și afaceri interne însemna că nu există nici un mecanism de revizuire judiciară pentru acordurile UE și nici că statele membre ar fi trebuie să îndeplinească în mod prompt obligațiile asumate.

Considerăm că progresul relativ redus se datora și voinței politice scăzute în acest domeniu. Chiar în țările care aveau un angajament ferm pentru chestiunea integrării, existau anumite sensibilități domestice în legătură cu anumite aspecte ale justiției și afacerilor interne. Una din principalele probleme ale Tratatului Maastricht a fost imposibilitatea producerii unei liste de politici care ar fi putut fi folosită ca un adevărat program. În schimb, existau așa numitele “probleme de interes comun”. În termeni practici, acest lucru a înseamnat că fiecare stat membru s-a axat pe chestiunile de interes național, pentru durata președinției.

II. CAPITOLUL II- APARITIA SI DEZVOLTAREA UNUI NOU SPATIU DE LIBERTATE, SECURITATE SI JUSTITIE

Rezumat

Negocierile cu privire la politica de justiție și afaceri interne au fost marcate de dezacorduri frecvente cu privire la rolul institutiilor UE, care au dus la un set slabit de legi noi, compromisuri delicate si rezerve ale guvernelor statelor membre. Cu toate acestea, Tratatul de la Amsterdam a inclus Acordul Schengen cu privire la abolirea controalelor la frontierele interne în cadrul Tratatelor UE iar politicile legate de libera circulație a persoanelor au fost transferate din pilonul trei în pilonul unu. De atunci, colaborarea a luat avant. Europol a devenit funcțional în 1999 și un program de lucru ambițios a fost prezentat la reuniunea de la Tampere din 1999.

1. Semnarea Tratatului de la Amsterdam

Titlul VI al Tratatului de la Maastricht nu a continut nici o referință cu privire la o revizuire ulterioara a cadrului celui de-al treilea pilon, într-o perioadă limitată de timp, exceptie făcând angajamentul de revizuire a celui de-al doilea pilon pana în 1996. Intârzierile ratificarilor TUE, datorate referendumurilor din Danemarca și Franta, atacul neconstitutionalitatii în Germania și opoziției parlamentare în Marea Britanie, au insemnat că Tratatul de la Maastricht a fost oficial in vigoare pentru mai putin de doi ani in momentul in care Grupul de Reflectie Westendorp a convenit sa discute prioritatile viitoarei Conferinte Interguvernamentale. Unul dintre cele opt domenii identificate de președinția spaniolă și supuse analizei grupului a fost dezvoltarea cooperarii in domeniul justiției și afacerilor interne.

Tratatul de la Amsterdam este rezultatul Conferintei Interguvernamentale lansate la Consiliul European de la Torino din anul 1996. Statele membre UE au fost chemate să răspundă cu această ocazie marilor provocări ale sec. XX și să definească rolul pe care Uniunea îl va juca pe scena mondială. În lumina experienței obținute cu ocazia Tratatului de la Maastricht și ținând cont de provocările cu care se confrunta UE, Conferința a estimat că Uniunea Europeană trebuie să se apropie de cetățeni iar acest angajament trebuie să se traducă prin afirmarea drepturilor fundamentale și prin reformarea celui de-al treilea pilon- justitia si afacerile interne.

Conform acestei idei, spațiul de libertate, securitate și justiție nu poate fi dezvoltat cu ajutorul mecanismelor interguvernamentale din cadrul celui de-al treilea pilon (Titlul VI al Tratatului UE), în consecință, unul din obiectivele principale ar trebui sa fie reformarea tratatelor, pentru îmbunătățirea acestui mecanism.

Tratatul a conținut modificări substanțiale ale cadrului JAI. Pe scurt, un nou Titlu IV al TEC a transferat migrația și alte politici corespondente liberei circulații a persoanelor către primul pilon. Cooperarea polițienească și cooperarea juridică în materie penală sunt detaliate în Titlul VI al celui de-al treilea pilon. Cea mai mare surpriză a constituit-o includerea Convenției Schengen și a acquis-ului aferent în Tratat.

Din punct de vedere legal, Tratatul amendează unele prevederi ale Tratatului asupra Uniunii Europene, Tratatele asupra Comunității Europene și alte acte. Prin prevederile sale, Tratatul își propune sa construiască o Europă mai apropiată de cetățenii săi, mai prezentă pe plan internațional și capabilă să funcționeze cu 20, 25 sau 27 membri, după aderarea țărilor candidate.

Încă de la începutul negocierilor în cadrul Conferintei Interguvernamentale, justiția și afacerile interne au apărut ca un domeniu în care schimbări importante erau imperative și unde așteptările erau de asemenea, foarte mari (așteptările publicului vis-a-vis de securitate, rezolvarea chestiunilor sensibile legate de frontiere și circulația persoanelor, etc).

Dacă Tratatul de la Maastricht a îmbogățit construcția europeană cu o nouă dimensiune – cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne, Tratatul de la Amsterdam a mers mai departe, prin stabilirea si dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și de justiție.

Conform cadrului legislativ și instituțional stabilit de Tratatul de la Amsterdam, obiectivul creării unui spațiu de libertate, securitate și justiție a devenit ultima frontieră în ceea ce privește competențele și activitatea legislativă a Uniunii. În plus, scopul și impactul acestui proiect s-a dovedit, pentru prima decadă a sec. XXI, asemănător cu proiectul pieței unice din anii 80. Și intr-adevăr, piața unică nu poate fi completă în totalitate fără dezvoltarea spațiului de libertate, securitate și justiție.

Așadar, reforma cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne a devenit principala temă a Conferinței Interguvernamentale din 1996-1997. Comisia Europeană a solicitat ca politicile legate de libera circulație- controalele la frontiere, azilul și migrația-să fie aduse în sfera comunitară (primul pilon), fapt care ar permite o deplină implicare a Comisiei, Parlamentului și Curții și posibilitatea folosirii majorității calificate pentru toate deciziile. În același timp, chestiuni sensibile precum cooperarea polițienească sau judiciară ar trebui să rămână în cel de-al treilea pilon, interguvernamental.

Rezultatul negocierilor a fost un nou Titlu IV, adăugat Tratului CE, conform căruia într-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, politicile legate de vize, azil, migrație, precum și cele legate de libera circulație a persoanelor, politicile referitoare la cooperare judiciară în materie civila sunt transferate în cadrul comunitar. Titlul VI al Tratatului UE a fost limitat la acele măsuri în domeniul poliției și cooperării judiciare în materie penală, necesare pentru a oferi cetățenilor un nivel ridicat de securitate, în spațiul de libertate, securitate și justiție. Acquis-ul Schengen a fost de asemenea încorporat în cadrul UE și în consecință, împărțit între cele două piloane, primul și al treilea.

Diferitele aspecte ale justiției și afacerilor interne au fost unite de un nou obiectiv stipulat în Tratat: menținerea și dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, în care libera circulație a persoanelor a fost asigurată, împreună cu adoptarea măsurilor necesare pentru prevenirea și combaterea criminalității organizate, controalelor la frontieră, azilului și imigrației.

Nu toate procedurile care se aplică primului pilon s-au aplicat însă imediat politicilor nou transferate. Conform Tratatului, pentru cinci ani, deciziile au continuat să se adopte prin unanimitate (cu excepția chestiunilor legate de vizele pe termen scurt). De asemenea, pentru 5 ani, Comisia a împărțit cu statele membre dreptul de inițiativă legislativă, deci nu a avut posibilitatea de a domina agenda politică după dorința proprie.

Conform Tratatului de la Amsterdam, chestiunile legate de cooperarea judiciară în materie penală și cea polițienească au rămas chestiuni interguvernamentale și conduse de unanimitate. Așa cum este cazul și pentru chestiunile legate de frontiere, imigrație și azil, Parlamentul European a primit un rol consultativ. Curtea Europeană de Justiție a primit de asemenea, noi responsabilități, restrânse.

Tratatul de la Amsterdam reflectă, pentru cea mai mare parte, eforturile depuse de statele membre în domeniul justiției și afacerilor interne și în anumite privințe este remarcabil.

În opinia noastră, principalele aspecte introduse prin Tratatul de la Amsterdam sunt următoarele: transferul masiv al puterilor Comunității rezultând din crearea unui nou Titlu III în partea a treia a Tratatului EC (art. 73i -73q) cu următoarele atribuții: frontiere externe și interne, politicile de vize, azil, migrație, cooperare judiciară în materie civilă. Acest lucru reprezintă mai mult decât fusese prezis ( de exemplu, până la sfârșitul negocierilor existau discuții cu privire la introducea unui pilon intermediar sau cu privire la mutarea cooperării judiciare în cel de-al treilea pilon). Transferul puterilor către Comunitate implică o schimbare a abordării: folosirea directivelor sau regulamentelor și nu a convențiilor; dreptul unic de inițiativă din partea Comisiei, etc.

De asemenea, cu această ocazie, s-a realizat o formulare clară a obiectivelor Uniunii Europene în domeniul justiției și afacerilor interne, însoțită de un plan pe 5 ani și nu o listă de domenii generale oferită de textului Tratatului de la Maastricht. Rezultatul a fost o structură foarte clară: toate chestiunile legate de circulația persoanelor au fost plasate în primul pilon, în timp ce al treilea pilon este rezervat pentru chestiuni legat de poliție și dreptul penal.

Suntem de părere că însuși cel de-al treilea pilon a fost îmbunătățit considerabil: obiectivele sale au devenit mai explicite, Parlamentul European va fi consultat, dreptul de inițiativă a Comisiei Europene a fost extins la toate domeniile, Curtea a obținut un nou rol, deși limitat (dreptul de legalitate și interpretare a actelor, deși puterea sa de a furniza decizii preliminare trebuie acceptată individual, de către fiecare state membru).

Cea mai spectaculoasă inovație a celui de-al treilea pilon este probabil introducerea unui nou instrument legal (art. K 6 (2) a proiectului), care are ca obiectiv înlocuirea convențiilor care s-au dovedit că au valoare limitată atunci când sunt aplicate între statele membre . Noul instrument este decizia cadru care seamănă în multe privințe directivei.

În sfârșit, o altă inovație importantă, în opinia noastră, a fost faptul că acquis-ul Schengen a fost încorporat în cadrul legal al comunității prin intermediul unui Protocol anexat Tratatului, care permite unificarea a două sisteme pana atunci paralele.

În concluzie, Tratatul de la Amsterdam a schimbat natura coperării în domeniul justiției și afacerilor interne prin definirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, în termeni mai preciși și ambițioși, prin îmbunătățirea eficienței, prin democratizarea și stabilirea unei mai bune balanțe între rolurile diferitelor instituții. Scopul acestui document a fost stabilirea liberei circulații atât pentru cetățenii UE cât și pentru cetățenii non-UE și garantarea securității publice prin combaterea tuturor formelor de crimă organizată și terorism. În sfârșit, Tratatul a marcat și anumite schimbări instituțioanle importante, oferind Comisiei Europene, Parlamentului European si Curtii Europene de Justitie acces limitat, cu sperante de marire a acestor limite in viitor.

2. Evolutii ulterioare Tratatului de la Amsterdam

După evenimentele de la 11 septembrie 2001, rapiditatea adoptării deciziilor in domeniul justitiei si afacerilor interne s-a intensificat, în special în ceea ce privește cooperarea în materie penală. Ceea ce s-a întâmplat, după începuturile modeste ale politicii de justiție și afaceri interne în anii 90, este de fapt o mică revoluție, în sensul în care JAI a devenit unul din obiectivele principale ale Tratatului și că Uniunea Europeană acționează acum în domenii care pentru multă vreme constituiau spațiul suveranității statului.

De asemenea, pentru prima dată, tratatele au identificat UE ca un potențial furnizor de securitate internă pentru cetățenii europeni. Atât articolul 61 (e) al Tratatului CE și art. 29 al Tratatului UE specifică explicit că măsurile Uniunii au ca scop un nivel ridicat de securitate.

În aceste condiții, este ușor de înțeles importanța politică generală acordata acestui domeniu. Politicile acoperite de Titlul IV al Tratatului CE și Titlul VI al Tratatului UE sunt direct legate de anumite interese majore ale cetățenilor UE: securitatea internă, combaterea traficului de droguri, crima organizată, migrația. Rolul major jucat de subiectul securității interne pe parcursul alegerilor din statele membre UE este doar un indiciu cu privire la importanța pe care cetățenii europeni o acordă acestor chestiuni.

Tratatul de la Amsterdam a fost doar una din pietrele de cotitură pe calea reformării politicii de justiție și afaceri interne, așa cum a fost subliniat de partizanii unei Europe mai puternice.

Din punct de vedere politic, implementarea prevederilor Tratatului de la Amsterdam a fost urmată de Comunicarea Comisiei din iulie 1998 și de adoptarea de către Consiliul European de la Viena din decembrie același an a unui Plan de Acțiune care stabilește în detaliu lista măsurilor ce vor fi adoptate. Acest Plan de Acțiune și mai ales, voința politică de a implementa Tratatul de la Amsterdam conform unor termene stabilite, vor converge către Consiliul European de la Tampere, care s-a axat pe dezvoltarea spațiului de libertate, securitate și justiție.

2. 1. Consiliul European de la Tampere

Tampere, numele unui orășel din Finlanda, poartă în același timp și numele unor decizii importante ale Uniunii Europene în domeniul justiției și afacerilor interne. La Tampere, Uniunea Europeană a oferit un nou început politicilor JAI.

La Tampere, șefii de stat și de guvern au decis că nu este suficient să se pună de acord cu privire la bune intenții și la decizia de a coopera în domeniul justiției și afacerilor interne. Pentru ca măsurile prezentate până în acel moment să nu rămână la acest stadiu, statele membre au solicitat Comisiei Europene să țină o evidență a progreselor înregistrate pentru fiecare măsură.

Cu această ocazie, liderii europeni au analizat principalele aspecte ale politicii de justiție și afaceri interne și au subliniat prioritățile care vor defini acțiunile în acest domeniu la nivel european. De asemenea, s-a stabilit cine, cum și până când. Liderii europeni au produs o listă cu peste 60 de puncte pentru fiecare acțiune, majoritatea cu termene foarte clare, fapt care a asigurat înregistrarea unor progrese importante. S-a stabilit și un calendar de îndeplinire a obiectivelor propuse, Tampere scoreboard, document care stabilește obiective, termene și responsabili.

Concluziile Consiliului special de la Tampere a identificat crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție ca fiind printre principalele priorități ale UE. Intenția este “de a plasa și menține acest obiectiv la vârful agendei politice a UE “. Principalele subiecte subliniate de Concluziile de la Tampere au fost: un adevărat spațiu de justiție, o Uniune împotriva crimei organizate și o acțiune externă mai puternică.

Obiectivele de la Tampere au fost ca libertatea și justiția să nu fie doar garantate la nivelul UE ci ca oamenii, instituțiile, companiile, să se bucure de ele în deplină securitate și libertate. Acestea ar trebui să se bucure de protecția deplină a legii, oriunde pe teritoriul Uniunii. Infractorilor nu li se mai permite să speculeze avantajele diferențelor legislative sau lipsa de cooperare între autoritățile de aplicare a legii din statele membre. De asemenea, la Tampere s-a subliniat faptul că politicile UE în materie de libertate și justiție nu trebuie să se aplice exclusiv pentru cetățenii statelor membre. Ele sunt destinate și cetățenilor statelor terțe, care au reședința legală în UE.

Principalele aspecte stabilite la Tampere au fost următoarele:

O politică comună în materie de azil și migrație

Tratatele europene garantează libertatea absolută de mișcare pentru toți cetățenii UE și pentru cei care au domiciliul legal în UE. Aceste lucru semnifică că oricine poate circula, se poate stabili și poate munci oriunde în UE, dacă a intrat legal pe teritoriul acesteia. Una din pietrele de temelie ale programului dezvoltat la Tampere este o politică comună în materie de azil și migrație. Pentru atingerea acestui obiectiv, Tampere solicită dezvoltarea unui parteneriat strâns cu țările terțe și tratament egal pentru acestea, inclusiv sancțiuni severe împotriva traficanților și celor implicați în migrație ilegală.

Un adevărat spațiu de justiție

Crearea unui spațiu de justiție constituie un aspect important pentru persoanele care circulă, fac afaceri sau trăiesc într-unul din statele membre UE. Un spațiu de justiție nu este doar un spațiu care beneficiază de legislație și ordine, ci și un spațiu în care deciziile dintr-un stat membru sunt recunoscute și acceptate în alt stat membru. De asemenea, la Tampere s-a subliniat necesitatea unui acces mai ușor la justiție pentru toți cetățenii.

O Uniune împotriva crimei organizate

Crima organizată nu cunoaște frontiere, de vreme ce infractorii au operat din totdeauna peste granițe și s-au bucurat de avantajele diferențelor de legislație sau diferențelor în sistemele de aplicare a legii din diferitele state membre. La Tampere, liderii UE au decis să oprească aceste fenomene instruind autoritățile de aplicare a legii din propriile state și sistemele legislative să coopereze îndeaproape. Cooperarea împotriva criminalității organizate include: echipe comune de investigație, în special pentru combaterea traficului de droguri și traficului cu ființe umane și terorismului, un Task Force al șefilor de poliție, Eurojust, un Colegiu european de poliție, o strategie multianuală de luptă împotriva drogurilor.

O puternică acțiune externă

La Tampere s-a stabilit că UE trebuie să joace un rol activ în organizații internaționale precum ONU, Consiliul Europei, OSCE sau OECD și să coopereze cu țări vecine, terțe, sau țări de origine și de tranzit. Obiectivul este oprirea traficului de droguri, contrabandei și bunurilor furate care intră în UE și dezvoltarea cooperării în aceste domenii cu țările vecine, de tranzit și de origine.

Definirea obiectivelor menționate mai sus au arătat că politica de justiție și afaceri interne a devenit una din politicile importante în UE. Tampere reprezintă încă un pas spre dezvoltarea impactului UE în viața de zi cu zi a cetățenilor europeni. La Tampere, UE a adoptat un program ambițios, care a încercat să definească o balanță adecvată între libertate, securitate și justiție.

Mecanismul de monitorizare a măsurilor stabilite este structurat pe domenii, se specifică responsabilul pentru adoptarea inițiativelor, termenele și natura instrumentelor și mecanismelor. Acesta nu trebuie considerat un White Paper care redefinește principalele elemente ale spațiului de libertate, securitate și justiție sau care să stabilească termene pentru îndeplinirea acestora. Principalul obiectiv al acestui instrument este planificarea implementării măsurilor decise la Tampere.

2.2. Evaluarea Tampere

Instaurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție a devenit un nou obiectiv al Uniunii Europene, odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam. Consiliul European de la Tampere a plasat acest obiectiv în fruntea agandei politice a Uniunii și a fixat un program foarte ambițios, care detalia obiective politice, precum și obiective concrete însoțite de un calendar.

La capătul unei perioade de cinci ani, Comisia Europeană a prezentat un bilanț și a schițat prioritățile viitoare în acest domeniu, cu consultarea opiniei publice și a cetățenilor interesați.

Dacă comparăm momentul în care s-a realizat această evaluare cu anul 1999, progresele înregistrate sunt tangibile și de netăgăduit. Mai mult decât atât, sondajele publice și interesul cetățenilor pentru acest exercițiu demonstrează că cetățenii UE sunt, într-o proporție foarte ridicată pe deplin favorabili unei acțiuni comune, la nivel european, în domeniul justiției și afacerilor interne. Uniunea Europeană a demonstrat că este capabilă să acționeze foarte eficient și rapid, atunci când situația o impune, așa cum a fost cazul cu ocazia tragicelor evenimente din 11 septembrie 2001 și 11 martie 2004.

Pe de alta parte, in ciuda voinței afișate, nu a fost întotdeauna posibil să se ajungă la un acord la nivel european, în special în cazul adoptării unor măsuri sensibile, care țin de politicile care rămân în centrul suveranității naționale.Constrângerile juridice și instituționale ale tratatelor sau unanimitatea cu care se adoptă deciziile în cadrul Consiliului explică aceste dificultăți. Statele membre decid uneori cu mare reticență să se angajeze să coopereze în cadrul european.

Trebuie subliniat faptul că au fost înregistrate progrese importante dar gradul de ambiție inițială a fost limitat de constrângerile de ordin instituțional și de către lipsa unui consens politic suficient de mare. Politica pașilor mici a fost singura alternativă posibilă pentru a putea progresa.

Realizarea primei faze a spațiului de libertate, securitate și justiție a permis obținerea unor pași importanți, dar nu toate obiectivele propuse la Tanpere au fost realizate.

Evaluarea programului stabilit la Tampere a pus in evidenta urmatoarele aspecte, in care actiunea UE trebuie sa fie intensificata.

Punerea în aplicare a unei protecții mai eficiente a persoanelor în exercițiul drepturilor lor fundamentale

Integrarea europeană are la bază valori comune care sunt drepturile fundamentale ale omului, respectul statului de drept și instituțiile democratice. Aceste principii trebuie să se afle la baza oricărei acțiuni din partea UE. Integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale în Tratatul Constituțional și aderarea la Convenția europeană pentru protecția drepturilor omnului și libertăților fundamentale va semnifica că Uniunea va avea printre obiectivele principale asigurarea faptului că drepturile fundamentale sunt nu doar respectate ci și activ promovate.

Favorizarea inițiativelor în domeniul cetățeniei europene

Întărirea cetățeniei europene va trebui să constituie o axă majoră a acțiunii europene.Tratatul Constituțional prevede posibilitatea ca un număr de cetățeni să poată prezenta o propunere, pentru a invita Comisia să pună în aplicare o dispoziție a Constituției. De asemenea, participarea democratică la alegerile Parlamentului european trebuie încurajată.

Dezvoltarea unui sistem integrat de gestionare a frontierelor și politicii de vize

O atenție specială va trebui acordată creării unor condiții care să permită ridicarea controalelor la frontierele interne ale noilor state membre. Crearea unui sistem integrat pentru gestiunea frontierelor externe a fost înscrisă în Tratatul Constituțional, această acțiune urmând să fie continuată atât la nivel legislativ cât și la nivel operativ și financiar. Dezvoltarea unor mecanisme de coordonare, de genul Agenției pentru managementul frontierelor externe ar trebui completată având ca obiectiv pe termen lung crearea unui corp al politistilor de frontieră, ca un complement al personalului care acționează la frontierele naționale. Această politică a Uniunii și punerea sa în aplicare ar trebui să fie influențată de principiul solidarității și împărțirii echitabile a responsabilităților între statele membre, inclusiv pe plan financiar.

Promovarea unei veritabile politici comune în materie de gestiune a fluxurilor migratoare

O abordare realistă, care să ia în considerare nevoile economice și demografice, ar trebui să aibă ca finalitate admiterea, în condiții de legalitate, a migranților în Uniune, conform unei politici coerente care să respecte tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe.

Credibilitatea unei abordări comune și deschise față de migrație va depinde în mare măsură de capacitatea Uniunii de a aborda chestiunea imigrației ilegale. O luptă împotriva traficului cu ființe umane, precum și dezvoltarea unei veritabile politici în materie de readmisie vor fi facilitate de viitorul Tratat constituțional.

Dezvoltarea unei politici europene comune de azil

Obiectivul principal al sistemului european de azil va fi stabilirea unui statut uniform pentru determinarea cererilor de azil și pentru protecția subsidiară, o procedură comună pentru acordarea și retragerea acestui statut, precum și un sistem comun care vizează protecția temporară.

Crearea unui spațiu juridic european care să respecte tradițiile și sistemele juridice ale statelor membre

Dezvoltarea unui spațiu juridic european nu are ca obiectiv nici consecință punerea în discuție a tradițiilor juridice și judiciare ale statelor membre. Principiul recunoașterii reciproce a fost plasat în centrul construcției europene în acest domeniu; această recunoaștere reciprocă necesită o bază comună de principii și norme, pentru a întări încrederea reciprocă.

Întărirea eficacității acțiunii polițienești și vamale

Pentru întărirea capacității polițienești și vamale în UE, Comisia a identificat necesitatea de a adopta măsurile necesare, simultan, pe trei nivele: operativ, decizional și legislativ. Experiența a demonstrat necesitatea întăririi capacității operative de cooperare între autoritățile de aplicare a legii în statele membre, a simplificarii mecanismelor de adoptare a deciziilor, întăririi rolului Europol și creării unui cadru legal pentru îmbunătățirea schimbului de informații.

Întărirea acțiunilor în materie de prevenire și luptă împotriva terorismului și formelor specifice de criminalitate

Prevenirea și lupta împotriva terorismului vor rămâne printre prioritățile statelor europene. Liniile directoare identificate de Consiliul European din 25 și 26 martie 2004 vor trebui puse în aplicare, fiind foarte important să se creeze, la nivel european, un cadru pentru controlul riscurilor infracțiunilor grave și terorismului. Promovarea unui sistem de schimb de date la nivel național este foarte importantă.

Dezvoltarea unei mobilizări multidisciplinare pentru lupta împotriva drogurilor

Reducerea cererii va trebui să ocupe un rol important și o legătură sporită trebuie creată între dimensiunea externă a luptei împotriva drogurilor și politicile în materie de justiție și afaceri interne. Momentul pentru înnoirea acestui domeniu, pe baza experienței obținute cu Planul de Acțiune 2000-2004 este propice iar politica de luptă împotriva drogurilor va trebui să răspundă din ce în ce mai mult întrebărilor adresate de cetățeni.

2.3.Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Amsterdam nu a putut rezolva chestiuni cruciale pentru viitorul Comunității lărgite, chestiuni legate de compoziția instituțiilor și în special de mărimea Comisiei Europene sau ponderea voturilor în Consiliu. În protocolul anexat Tratatului, au fost aduse anumite precizări specifice referitoare la convocarea unei noi Conferințe interguvernamentale, cu privire la instituțiile UE în contextul lărgirii. Acest protocol a anticipat că “cel puțin cu un an înainte de aderarea a 20 de membri la UE, va fi organizată o conferință a reprezentanților guvernelor statelor membre, pentru revizuirea unor aspecte esențiale referitoare la compunerea și funcționarea instituțiilor UE”.

Consiliul European de la Koln din iunie 1999 a confirmat nevoia de a convoca o Conferință Interguvernamentală, pentru reconsiderarea chestiunilor instituționale care nu fuseseră reglementate cu ocazia semnării Tratatului de la Amsterdam și care trebuiau rezolvate până în momentul lărgirii UE. Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 a reconfirmat acest mandat și a decis chestiunile asupra cărora se vor opri lucrările Conferinței Interguvernamentale. A fost clar faptul că prioritatea noii Conferințe Interguvernamentale inaugurată în februarie 2000 a fost clarificarea și rezolvarea chestiunilor rămase restante după semnarea Tratatului de la Amsterdam.

Tratatul de la Nisa a fost semnat oficial la data de 26 februarie 2001. Acest document continuă calea începută de Tratatul de la Amsterdam în domenii în care acesta nu a aprofundat suficient, de aceea, conform unor analiști, cele două tratate ar trebui citite în paralel pentru a determina arsenalul instituțional disponibil al UE la intrarea în sec. XXI.

Acest nou tratat creează condițiile pentru cea mai largă extindere pe care a cunoscut-o Uniunea, în vederea unei păci durabile, a unei stabilități și prosperități pentru toate statele democratice ale Europei.

Compunerea și funcționarea instituțiilor și a structurilor europene au fost agreate în anii ’50, când Uniunea avea numai 6 membri (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda). De atunci, Uniunea a înregistrat patru valuri de extindere, astfel încât, la momentul semnării Tratatului de la Nisa, UE număra 15 membri (cei șase membri fondatori plus Danemarca, Grecia, Spania, Irlanda, Austria, Portugalia, Finlanda, Suedia și Marea Britanie). Cu toate acestea, cu excepția introducerii alegerilor directe în cadrul Parlamentului European în 1979, de la înființarea Comunității Europene nu se înregistrase nici o reformă majoră a instituțiilor.

Așadar, Conferința Interguvernamentală ce a pregătit revizuirea tratatelor agreate de Consiliul European de la Nisa, din data de 11 decembrie 2000, a trebuit să ofere răspuns unei întrebări fundamentale: cum poate funcționa Europa în mod efectiv, în condițiile în care numărul statelor membre aproape că s-a dublat? Provocarea întâmpinată de Conferință, constă în operarea unui număr de îmbunătățiri în ceea ce privește cadrul instituțional.

Tratatul de la Nisa a identificat 4 subiecte care necesitau o atenție deosebită: o delimitare mai precisă a responsabilităților între statele membre și UE, statutul Cartei Fundamentale a Drepturilor Omului, simplificarea Tratatelor UE, pentru a fi mai clare și mai ușor de înțeles, rolul Parlamentelor naționale în această arhitectură europeană.

Noul Tratat întărește legitimitatea și eficiența instituțiilor și permite Uniunii să-și reafirme angajamentul cu privire la lărgire. În ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, principale aspecte introduse de Tratat vizează lupta împotriva spălării banilor. Conform Tratatului de la Nisa, UE va juca un rol important în lupta împotriva spălării banilor. De asemenea, în ceea ce privește cooperarea judiciară și polițienească se menționează că sunt necesare măsuri ferme în vederea recunoașterii mutuale a deciziilor Curții. În plus, se impun măsuri în vederea cooperării operative între autoritățile competente ale statelor membre în vederea controlării frontierelor externe, în special cele maritime, pentru combaterea migrației ilegale.

Principalele modificări introduse de noul Tratat au fost:

Parlamentul European

Tratatul de la Nisa întărește rolul de co-legislator al Parlamentului European. Este creata o nouă bază legală ce va permite Consiliului formularea noilor reglementări care să guverneze partidele politice la nivel European, cu precădere în ceea ce privește finanțarea acestora. Privind în perspectivă la extinderea Uniunii, Tratatul de la Nisa a limitat numărul membrilor Parlamentului European la maximum 732 și a repartizat locuri statelor membre și statelor candidate.

Consiliul UE

Consiliul European de la Nisa confirmă concluziile Tratatului de la Amsterdam. Va fi foarte dificilă obținerea acordului unanim în cadrul unei Uniuni care într-o zi va avea 30 de state membre. Există pericolul paralizării, în măsura în care UE va fi incapabilă să acționeze. De aceea, trebuie redus numărul situațiilor în care statele membre își pot impune dreptul de veto.

Referitor la politicile comunitare, noul Tratat de la Nisa permite luarea deciziilor cu majoritate calificată pentru toate, sau măcar o parte, a domeniilor acoperite de 10 dispoziții viitoare. De exemplu, aceasta este situația în ceea ce privește deciziile luate în domeniul cooperării judiciare în materie penală. Acordurile comerciale referitoare la servicii sau proprietate intelectuală pot fi încheiate, de asemenea, teoretic, de către Consiliu prin majoritate calificată.

Noul Tratat prevede o modificare în ponderea voturilor, începând cu 1 ianuarie 2003. Numărul de voturi repartizat fiecărui stat a fost modificat, stabilindu-se totodată și numărul de voturi pentru fiecare stat candidat, la intrarea în UE.

În viitor, majoritatea calificată va fi obținută: dacă o decizie primește un anumit număr de voturi (aceasta va fi revizuită, în lumina aderărilor succesive); dacă o decizie este aprobată de o majoritate a statelor membre.

De asemenea, un stat membru poate cere confirmarea faptului că majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62% din totalul populației Uniunii. Dacă aceasta se dovedește a nu fi conformă cu realitatea, decizia nu va fi adoptată.

Comisia Europeană

Tratatul de la Nisa limitează Comisia la câte un membru din partea fiecărui stat, începând cu anul 2005. Se stabileste de asemenea ca o dată ce UE va avea 27 de state membre, va fi impus un plafon privind numărul membrilor Comisiei. La acel moment, Consiliul va trebui să ia o decizie unanimă în ceea ce privește numărul exact al membrilor Comisiei (care trebuie să fie mai mic de 27). Naționalitatea comisarilor va fi determinată printr-un sistem de rotație ce se dorește a fi absolut corect față de toate statele.

Prin Tratatul de la Nisa s-a decis, de asemenea, creșterea puterilor președintelui Comisiei, considerate ca esențiale pentru asigurarea coerenței unei structuri extinse, cuprinzând peste 20 de membri. Astfel, președintele Comisiei va decide asupra repartizării portofoliilor și va redistribui responsabilitățile în cursul mandatului membrilor Comisiei. Președintele va fi de asemenea îndreptățit să solicite demisia unui comisionar, decizie ce este supusă aprobării Comisiei.

Curtea de Justiție

Curtea era deja suprasolicitată de numărul mare de procese, număr care urma sa creasca cu siguranță odată cu viitoarele aderari. Ca rezultat, se înregistra un număr mare de amânări în obținerea hotărârilor instanței de judecată, fapt care a fost în detrimentul Comunității și a generat un sentiment de nemulțumire în rândul părților implicate.

În vederea scăderii volumului de muncă al instanței, Tratatul de la Nisa a urmărit distribuirea mai eficientă a sarcinilor între Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță și a permis crearea Camerelor specializate pe anumite domenii (cum sunt disputele între oficialitățile europene). Tratatul stipulează, de asemenea, faptul că, Curtea de Justiție (care într-o Uniune extinsă va continua să aibă câte un judecător din fiecare stat membru), va consta într-o Mare Cameră compusă din 13 judecători, în loc să se întrunească într-o sesiune plenară la care să ia parte toți judecătorii.

Curtea de Conturi

Tratatul stipulează faptul că această instituție va fi alcătuită din reprezentanți ai fiecărui Stat membru. Membrii vor fi numiți de către Consiliu, cu majoritate calificată de voturi (mai degrabă decât în unanimitate) pe o perioadă de 6 ani. În cadrul Curții de Conturi vor putea fi înființate camere pentru a adopta anumite tipuri de rapoarte sau expertize. De asemenea, Curtea de Conturi și instituțiile naționale de audit sunt sfătuite să îmbunătățească cooperarea. O modalitate în acest sens ar fi ca președintele Curții de Conturi să înființeze un comitet de contact pentru legătura cu conducătorii instituțiilor naționale de audit.

Comitetul Economic și Social (CES)

Conform Tratatului, Comitetul va fi alcătuit din reprezentanți ai diverselor componente ale societății civile. Numărul membrilor CES nu va depăși 350, permițând actualelor State Membre să păstreze numărul de locuri pe care îl au în prezent.

Comitetul regiunilor

Având în vedere extinderea Uniunii, numărul membrilor a fost limitat la 350. De asemenea, Tratatul de la Nisa solicită membrilor Comitetului să aibă mandat electoral de la autoritățile pe care le reprezintă sau să răspundă politic în fața acestora.

2.4. Programul Haga

Așa cum am putut observa anterior, anul 2004 a marcat finalizarea unui program ambițios agreat cu ocazia Consiliului European de la Tampere- Programul Tampere, care avea ca obiectiv dezvoltarea spațiului european de libertate, securitate și justiție.

Într-un comunicat prezentat în iunie 2004, Comisia Europeană apreciază cei 5 ani care s-au scurs de la lansarea Programului Tampere ca fiind extrem de pozitivi și recunoaște faptul că politica de justiție și afaceri interne a devenit un obiectiv fundamental al Uniunii Europene. Sunt subliniate și principalele puncte pozitive ale acestei perioade: stabilirea bazelor pentru dezvoltarea politicii comune de azil și migrație, pregătirea armonizării controalelor la frontieră, îmbunătățirea cooperării polițienești și judiciare.

Cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles, din data de 5 noiembrie 2004, a fost lansat Programul Haga de consolidare a libertății, securității și justiției în Uniunea Europeană, o continuare a obiectivelor și politicilor lansate la Tampere. Programul Haga încearcă să răspundă provocărilor actuale cu care se confruntă statele europene în materie de securitate dar și așteptărilor cetățenilor în același domeniu. Este bazat pe o abordare pragmatică și construiește pentru viitor, pe baza concluziilor programului Tampere. Este un program echilibrat, care identifică în mod corect politicile prioritare ce trebuie urmate în domeniul justiției și afacerilor interne.

Programul Haga este o inițiativă care acoperă perioada 2005-2009 și prezintă următoarele caracteristici: o concentrare pe aspectele practice ale cooperării între instituțiile responsabile din statele membre, asigurarea coerenței și coordonării între activitățile desfășurate la nivel național și politicile UE, precum și definirea și dezvoltarea unor mecanisme de monitorizare și cooperare directă.

Este vorba despre o inițiativă majoră în acest domeniu care preia prioritățile stabilite în cadrul Programului Haga și le transformă în acțiuni concrete, inclusiv un calendar pentru adoptare și implementare. Sunt identificate umătoarele domenii prioritare de acțiune: drepturile fundamentale și cetățenie- asigurarea dezvoltării complete a politicilor care monitorizează și promovează respectarea drepturilor fundamentale, lupta împotriva terorismului- se axează pe diferite aspecte care vizează prevenirea, pregătirea și răspunsul din punctul de vedere al capacității statelor membre în lupta împotriva terorismului, managementul migrației- eforturi pentru stabilirea unui spațiu comun de azil care să considere tradiția umanistă și respectul obligațiilor internaționale ale UE, frontiere interne și externe, vize- definirea unei abordări echilibrate a managementului migrației prin dezvoltarea unei politici comune în domeniul migrației și întărirea luptei împotriva migrației, un spațiu comun de azil, integrarea: impactul pozitiv al migrației asupra societății și economiei- dezvoltarea unor măsuri compensatorii pentru ajutarea statelor membre să dezvolte politici mai bune de integrare și să maximizeze impactul migrației asupra societății și economiei, securizarea în transmiterea informațiilor- încurajarea unui dialog constructiv între toate părțile implicate, în vederea rezolvării soluțiilor necesare și respectării drepturilor fundamentale și protecției datelor, lupta împotriva crimei organizate- dezvoltarea și implementarea unui concept strategic în domeniul combaterii crimei organizate. Dezvoltarea ulterioară a Europol and Eurojust, justiția civilă și penală: un spațiu european eficient de justiție-garantarea unui spațiu european de justiție prin asigurarea unui acces efectiv la justiție pentru toți cetățenii, libertate, securitate și justiție- oferirea unui înțeles practic noțiunii de împărțire a responsabilității și solidarității între statele membre.

S-a stabilit ca prioritățile și obiectivele stabilite în cadrul Programului Haga vor fi implementate pe baza unui Plan de Acțiune care va cuprinde măsuri și termene concrete. Pentru a oferi rigoare și concretețe acestui program, începând cu 1 iulie 2005 vor fi demarate evaluări ale implementării obiectivelor stabilite, care vor fi sistematice, obiective, imparțiale și eficiente.

Programul Haga marchează sfârșitul unui ciclu și începutul altuia nou. Această inițiativă a reafirmat importanța pe care UE o acordă spațiului de libertate, securitate și justiție, nu doar datorită faptului că acest lucru figurează printre obiectivele Uniunii ci pentru că se află în centrul intereselor cetățenilor europeni.

2.5. Revizuirea programului Haga

Consiliul European a afirmat în decembrie 2004 că "de vreme ce Programul Haga acoperă o perioada în timpul căreia Tratatul constituțional va intra în vigoare, este utilă o revizuire a stadiului implementării acestuia”. În acest scop, a invitat Comisia să raporteze în anul 2006 Consiliului European cu privire la“ progresele înregistrate și să formuleze noi propuneri de acțiune de inclus în Program”.

Pe segmentul de afaceri interne, propunerile Comisiei se concentrează asupra următoarelor aspecte:

Dezvoltarea celei de-a doua faze în domeniul azilului: în următorii ani sunt necesare eforturi pentru stabilirea unui Sistem de Azil European Comun cu proceduri eficiente și armonizate.

Managementul migrației: o abordare globală presupune ca la nivelul UE să fie dezvoltată o politică de migratie comună, care să se adreseze situației migranților legali, în paralel cu măsurile mai eficiente ce vizează combaterea migrației ilegale și consolidarea luptei împotriva traficului cu migranți și de ființe umane, în special femei și copii.

Managementul integrat al frontierelor externe și interoperabilitatea sistemelor de informații: o zonă în care oamenii circulă liber presupune controlul accesului pe teritoriul UE prin intermediul unui sistem de management integrat la nivelul frontierelor externe, o politică comună de vize și utilizarea judicioasă a noilor tehnologii, inclusiv biometria.

Accesul la informațiile necesare în vederea combaterii terorismului și criminalității organizate: informația trebuie să circule peste frontierele interne ale UE fără obstacole.

Lupta împotriva terorismului și combaterea criminalității organizate, inclusiv viitorul Biroului Europol: UE va trebui să rămână în continuare deosebit de vigilentă în a-și demonstra capacitatea unică de a progresa, prin stabilirea de contacte strânse cu toți actorii implicați și ajutând statele membre în lupta lor zilnică cu aceste provocări. Pe măsură ce cooperarea operativă și încrederea reciprocă între statele membre cresc, Comisia consideră că a sosit timpul să dezvolte o Strategie de Securitate Internă, ce trebuie clădită pe construcția interinstituțională deja existentă în domeniul combaterii terorismului și protecției infrastructurilor critice.

Comisia consideră că Europol are nevoie de o bază legală mai flexibilă, în vederea implementării fără întârziere a unei mai bune funcționări. De asemenea, este necesar ca Parlamentul European să controleze mai bine activitățile Europol, în vederea consolidării transparenței și garantării democrației, asigurând în același timp confidențialitatea cu privire la informațiile și procedurile operative.

Perspectivele financiare în domeniul libertății, securității și justiției: una dintre precondițiile esențiale pentru realizarea obiectivelor politice stabilite de Programul Haga este de a se furniza resurse financiare adecvate. Acordul asupra Perspectivelor financiare a admis necesitatea furnizării de fonduri adiționale.

Dimensiunea externă a spațiului de libertate, securitate și justiție: În decembrie 2005, Consiliul JAI a aprobat prima Strategie pentru dimensiunea externă a spațiului de libertate, securitate și justiție.

Implementarea și evaluarea politicilor din domeniul libertății, securității și justiției: Având în vedere mandatul acordat Comisiei prin Programul Haga și Planul de acțiune, fragmentarea mecanismelor de monitorizare și evaluare existente, precum și necesitatea de a transmite informații ample către toți actorii implicați și rezultatele politicilor, Comisia consideră că a sosit momentul să se concentreze asupra înființării unui mecanism coerent și cuprinzător de evaluare pentru politicile UE din domeniu.

După evenimentele de la 11 septembrie 2001, rapiditatea adoptării deciziilor in domeniul justitiei si afacerilor interne s-a intensificat, în special în ceea ce privește cooperarea în materie penală. Ceea ce s-a întâmplat, după începuturile modeste ale politicii de justiție și afaceri interne în anii 90, este de fapt o mică revoluție, în sensul în care JAI a devenit unul din obiectivele principale ale Tratatului și că Uniunea Europeană acționează acum în domenii care pentru multă vreme constituiau spațiul suveranității statului.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, am putut asista la o serie de ințiative- Tampere sau Haga care, în opinia noastră, au reușit să structureze eforturile de până în acel moment în politica de justiție și afaceri interne. Prin Programul de la Tampere și Haga s-a realizat o analiză a principalelor aspecte ale politicii de justiție și afaceri interne și s-au subliniat prioritățile.

De asemenea, un aspect important îl constituie și faptul că statele membre au decis să țină o evidență a progreselor înregistrate pentru fiecare obiectiv stabilit, stabilindu-se un calendar de îndeplinire a obiectivelor propuse, precum și responsabili.

3. Intarirea spatiului de libertate, securitate si justitie- extinderea spatiului Schengen si Conventia de la Prum

3.1. Extinderea spatiului Schengen

La 1 mai 2004, 10 state au aderat la Uniunea Europeană. Conform art. 3 (2) din Tratatul de Aderare al acestor state, dispozițiile acquis-ului Schengen se aplică pe teritoriul fiecăruia dintre aceste state membre numai în temeiul unei decizii adoptate de Consiliu UE în acest sens, după verificarea, în conformitate cu procedurile de evaluare Schengen aplicabile în materie, a îndeplinirii pe teritoriul respectivului stat a condițiilor necesare aplicării tuturor părților în cauză din acquis.

Cele 10 state membre UE au transmis Declarații de pregătire – Declarations of readiness – privind pregătirea pentru demararea procesului de evaluare Schengen începând cu ianuarie 2005. Data propusă pentru începerea procesului de evaluare a fost 1 ianuarie 2006. Consiliul JAI a stabilit un calendar, măsuri organizatorice și procedurale, precum și o listă cu teme care vor fi evaluate, iar în iulie 2005 a fost transmis statelor evaluate un chestionar extins privind implementarea prevederilor acquis-ului Schengen.

Răspunsurile la acest chestionar au fost furnizate în decembrie 2005, iar în ianuarie 2006 au demarat vizitele de evaluare în următoarele domenii: frontiere aeriene, maritime, terestre, cooperare polițienească, vize și protecția datelor. După implementarea Sistemului Informatic Schengen II, se vor desfășura vizite de evaluare și în aceste domeniu.

Procesul de evaluare Schengen pentru 9 din cele 10 noi state membre UE s-a finalizat în luna septembrie 2007 iar decizia de eliminare a controalelor la frontierele interne a fost adoptată la Consiliul JAI din 6-7 decembrie 2007.

Cele 9 state au aderat la spațiul Schengen la 21 decembrie 2007.

Conventia de la Prum

Tratatul de la Prüm (Germania), a fost semnat la 27 mai 2005 de șapte state: Belgia, Germania, Franța, Spania, Luxemburg, Olanda, Austria.

Până în prezent, alte zece state și-au exprimat intenția de a adera la Tratat: Bulgaria, Finlanda, Grecia, Italia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Suedia și Ungaria.

Începând cu luna noiembrie a anului 2006, Tratatul a intrat în vigoare în Austria, Germania, Spania, Belgia și Luxemburg, iar în ceea ce privește restul statelor semnatare, se preconizează intrarea în vigoare a Tratatului până la sfârșitul anului în curs.

Acest tratat reprezintă o nouă etapă în cooperarea polițienească europeană, având ca obiectiv întărirea cooperării între statele semnatare în lupta împotriva terorismului, criminalității transfrontaliere, migrației ilegale. Tratatul de la Prum a fost ratificat în afara Tratatelor Europene, și prevede schimbul de date privind datele genetice (ADN), amprentele digitale, înmatriculările de vehicule și alte date cu caracter personal.

Obiectivul Tratatului de la Prüm este întărirea cooperării între statele membre UE semnatare în domeniile enumerate mai sus. În același timp, se dorește ca celelalte state europene ce nu au ratificat să poată participa la acțiunile de cooperare polițienească. Sunt deschise noi posibilități, cum ar fi: consultarea automatizată și colectarea materialului genetic sau a profilelor ADN și schimbul acestor date în scop preventiv și/sau represiv, consultarea automatizată a datelor dactiloscopice (amprente digitale) și consultarea automatizată a datelor figurând în registrele de înmatriculare a vehiculelor. Sunt prevăzute de asemenea: constituirea de patrule comune și a altor forme de intervenție (gărzi armate la bordul aeronavelor, asistență comună la evenimente de mare anvergură etc…).

Ca măsură de protecție, Tratatul introduce un index de referință pentru a evita identificarea directă a persoanei căutate. Datele ADN, din care este exploatată doar partea necodată, provin din probe biologice recoltate la locul infracțiunii. Datele personale ale individului sunt ținute în altă bază de date și sunt transmise după o procedură precisă. În cazul amprentei digitale există același index de referință.

Tratatul stabilește de asemenea crearea unui comitet de miniștri ai statelor semnatare, ce este responsabil pentru luarea deciziilor necesare pentru transpunerea și aplicarea Tratatului. Deciziile trebuie luate în unanimitate. Pentru susținerea comitetului de miniștri a fost creat un grup de lucru compus din reprezentanți ai părților contractante, care controlează transpunerea și interpretarea Tratatului și stabilește dacă trebuie completat. Grupul de lucru este convocat la cererea uneia din părțile semnatare.

Principalele aspecte prevăzute de Tratatul de la Prum fac referire la schimbul de date, măsuri legat de combaterea terorismului, lupta împotriva migrației ilegale, îndepărtarea de pe teritoriu, alte forme de cooperare și protecția datelor personale

În ceea ce privește schimbul de date, se face referire la profile ADN, date dactiloscopice și date existente în registrele de înmatriculare a vehiculelor.

Astfe, statele contractante se angajează să creeze fișiere naționale de analiză ADN, având ca scop urmărirea penală a infracțiunilor. Datele indexate nu trebuie să conțină decât profile ADN extrase din partea ne-codată și o referință. De asemenea, statele se angajează să permită accesul partenerilor la datele indexate din fișierele ADN naționale și să efectueze o căutare automatizată prin compararea cu profile ADN colectate. Această consultare nu se poate efectua decât caz cu caz și trebuie să respecte prevederile dreptului național al statului care efectuează căutarea. În cazul constatării unei concordanțe între profilul ADN transmis și un profil înregistrat în baza de date, punctul de contact care a lansat căutarea este informat automat de existența concordanței și de referință.

Fiecare stat trebuie să desemneze un punct de contact național, ale cărui competențe sunt reglementate de dreptul național, care să servească drept interfață pentru schimbul acestor informații.

În cazul datelor dactiloscopice se aplică același regim ca și profilelor ADN. Datele indexate trebuie să fie disponibile în sistemele naționale existente, ce au ca scop prevenirea și reprimarea infracțiunilor. Aceste date nu conțin decât date dactiloscopice și o referință, pentru a nu exista posibilitatea identificării directe a persoanei.

Statele se angajează să permită accesul partenerilor la datele indexate din bazele de date naționale și să efectueze o căutare automatizată prin compararea cu amprente digitale colectate. Această consultare nu se poate efectua decât caz cu caz și trebuie să respecte prevederile dreptului național al statului care efectuează căutarea.

Stabilirea definitivă a unei corespondențe între amprenta colectată și una existentă în baza de date este realizată de punctul național ce realizează consultarea. Fiecare stat trebuie să desemneze un punct de contact național, ale cărui competențe sunt reglementate de dreptul național, care să servească drept interfață pentru schimbul acestor informații.

De asemenea, statele se angajează să permită consultarea automatizată, caz cu caz, a datelor existente în registrele naționale de înmatriculări a vehicolelor pentru: datele privind proprietarul, sau după caz, a deținătorului și datele privind vehicolele. Consultarea nu se face decât prin utilizarea numărului complet de identificare a vehicolului sau placa de înmatriculare. Fiecare stat trebuie să desemneze un punct de contact național, ale cărui competențe sunt reglementate de dreptul național, care să servească drept interfață pentru schimbul acestor informații.

În ceea ce privește măsurile legate de combaterea terorismului, Tratatul de la Prum specifică faptul că în cazul în care există bănuieli că persoane vor comite infracțiuni legate de terorism, părțile pot transmite date cu caracter personal : nume, prenume, data și locul nașterii și o descriere a faptelor din care reiese presupunerea. Autoritatea care transmite datele poate, în unele cazuri, să fixeze condiții privind folosirea informațiilor transmise.

Fiecare stat trebuie să desemneze un punct de contact național, ale cărui competențe sunt reglementate de dreptul național, care să servească drept interfață pentru schimbul acestor informații.De asemenea, fiecare parte decide independent, în funcție de politica națională de siguranță aeriană, dacă dorește intervenția unor gărzi armate în avioanele înregistrate în statul respectiv. Aceștia sunt ofițeri de poliție sau agenți ai autorității publice pregătiți special pentru această acțiune și însărcinați cu menținerea securității în aeronave. Părțile se angajează să coopereze pentru pregătirea și echiparea acestor gărzi.

Părțile eliberează, pentru gărzile armate din aeronave, o autorizație generală pentru portul armelor de serviciu, muniției și a echipamentului, valabilă atât în aeronave cât și în zonele de securitate ale aeroporturilor. Fiecare stat trebuie să desemneze un birou național de contact și coordonare a misiunilor descrise mai sus.

În ceea ce privește lupta împotriva migrației ilegale, statele semnatare sunt de acord cu trimiterea unor „consilieri în documente false” în țările considerate de origine sau tranzit pentru fenomenul migrației ilegale. Părțile se angajează să se informeze reciproc asupra elementelor nou apărute. Există posibilitatea ca una din părți să fie desemnată ca parte coordonatoare pentru realizarea măsurilor concrete, coordinare ce poate fi limitată în timp.

Consilierii în documente false pot îndeplini misiunile următoare: consilierea și formarea reprezentanțelor diplomatice sau consulare ale statelor semnatare în problematica vizelor și pașapoartelor, mai ales documentele falsificate sau contrafăcute și frauda documentară, consilierea și formarea societăților de transport în problematica obligațiilor de decurg din Convenția Schengen și în recunoașterea documentelor falsificate sau contrafăcute, consilierea și formarea autorităților și instituțiilor din țara respectivă în domeniul controlului la frontieră.

Statele semnatare desemnează birouri naționale de contact și coordonare a acțiunilor, trimiterea de consilieri și planificarea, realizarea, și continuarea măsurilor de consiliere și formare.

Față de măsurile prezentate mai sus, Tratatul specifică faptul că părțile se susțin reciproc în realizarea de zboruri comune, asistența la tranzit, se informează în timp util asupra măsurilor de îndepărtare prevăzute și oferă celorlalte părți posibilitatea să participe în măsura posibilului, și se consultă în privința însoțirii și măsurilor de securitate. În cazul tranzitului pe teritoriul unei părți contractante, acesta decide asupra executării misiunii.

Fiecare stat trebuie să desemneze un punct național de contact pentru planificarea și executarea măsurilor de îndepărtare. Periodic, experții se întâlnesc în cadrul unui grup de lucru pentru evaluarea rezultatului acțiunilor anterioare și utilizarea acestor rezultate în planificarea și executarea misiunilor ulterioare, examinarea eventualelor probleme legate de tranzit și găsirea unor soluții pentru acestea.

Sunt menționate și alte psoibile forme de cooperare. Astfel, autoritățile competente desemnate de părțile contractante pot constitui patrule și/sau alte forme de intervenție comune, în cadrul cărora funcționari sau alți agenți ai autorității publice pot participa la intervenții pe teritoriul unui stat semnatar. Statul pe teritoriul căruia se desfășoară acțiunea poate oferi funcționarilor din celelalte state ce participă la misiune, competențe de putere publică sau poate admite exercitarea competențelor după normele de drept ale statului pe care îl reprezintă, dar numai sub comanda și în prezența unui reprezentant al statului gazdă.

De asemenea, în situații de urgență, funcționarii unei părți contractante pot să treacă fără autorizație prealabilă frontiera comună pentru a lua măsurile provizorii necesare pentru îndepărtarea oricărui pericol pentru viața și integratatea fizică a persoanei.

În plus, părțile se susțin reciproc pentru organizarea de manifestații de mare anvergură, în cazul producerii de catastrofe sau accidente grave, prin informarea mutuală, prin coordonarea măsurilor necesare pe teritoriul propriu în cazuri cu implicații tranfrontaliere, prin acordarea de asistență, trimiterea de funcționari, specialiști, consilieri și echipament.

Fiecare stat trebuie să desemneze un punct de contact național, ale cărui competențe sunt reglementate de dreptul național, care să servească drept interfață pentru schimbul acestor informații și coordonarea operațiunilor.

Autoritățile din statele semnatare își acordă asistență mutuală, în caz de nevoie prin: verificarea identității, proprietarului, deținătorului și conducătorului unui autovehicol, informații privind permisul de conducere, navigație și alte autorizații asemănătoare, verificarea locului de rezidență și sejur și a titlurilor, verificarea identității abonaților rețelelor telefonice și a altor moduri de comunicare, în măsura în care sunt accesibile publicului, verificări ale identității, anchete asupra provenienței unor obiecte diverse, elemente de informații provenind din culegerea operativă de date și din documente de poliție sau ale autorităților publice, semnalări urgente relative la arme și explozibili și contrafacerea banilor și timbrelor, informații în legătura cu execuția practică a măsurilor de control discret transfrontalier, urmărire transfrontalieră și livrări supravegheate, anunțarea disponibilității unei persoane de a da declarații.

În ceea ce privește problematica protecției datelor personale, părțile se angajează să transmită, atât la cerere cât și din proprie inițiativă, date asupra persoanelor, atunci când există condamnări definitive sau fapte care justifică presupunerea că aceste persoane vor comite infracțiuni sau reprezintă un pericol pentru ordinea și siguranța publică. Aceste date nu pot servi decât pentru aceste acțiuni, și trebuie șterse din momentul în care scopul a fost atins sau nu mai poate fi. Oricare ar fi situația, ele trebuie șterse după un an.

Părțile contractante garantează în dreptul lor național un nivel de protecție cel puțin egal cu cel ce rezultă din Convenția Consiliului Europei din 1981 și din Protocolul Adițional din noiembrie 2001.

Datele cu caracter personal deținute nu pot fi folosite decât pentru motivul pentru care au fost transmise. Folosirea pentru alte scopuri nu este admisibilă decât după autorizarea prealabilă de către statul gestionar al datelor

Folosirea datelor cu caracter personal nu este permisă decât pentru : determinarea concordanței între profile ADN și date dactiloscopice comparate, pregătirea și introducerea unei cereri de într-ajutorare adminstrativă sau judiciară în virtutea dreptului național în caz de concordanță a datelor și înregistrare zilnică .

Statul gestionar al unui fișier nu poate trata datele primite decât dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unei comparații, răspunsului automatizat la o cerere sau înregistrarea zilnică. După compararea sau răspunsul automatizat la o solicitare, datele transmise sunt șterse imediat, în cazul în care menținerea lor nu este necesară.

Datele cu caracter personal transmise nu pot fi tratate decât de autorități sau tribunale competente pentru misiunile descrise mai sus. Transmiterea datelor către alte autorități nu poate avea loc decât după autorizarea prealabilă de către partea care le-a transmis.

Părțile sunt obligate să verifice exactitatea și actualitatea datelor. Dacă se adeverește că au fost furnizate date incorecte sau ce nu trebuiau transmise, statul sau statele destinatare trebuie informate fără întârziere. Aceasta trebuie să rectifice sau să șteargă datele imediat.

În cazul datelor contestate de persoana respectivă, și a căror corectitudine nu poate fi demonstrată, acestea trebuie marcate, la cererea persoanei. În cazul marcajului, acesta nu poate fi ridicat decât cu consimțământul personaei respective sau printr-o decizie a tribunalului competent sau a autorității independente de protecție a datelor personale.

De asemenea, datele trebuie șterse dacă: nu sunt sau nu mai sunt necesare pentru scopul în care au fost transmise sau au fost transmise făr o solicitare prealabilă și după un termen maxim prevăzut pentru păstrarea datelor în dreptul național al statului ce a transmis datele, atunci când autoritatea responsabilă a indicat destinatarului acest termen în momentul transmiterii.

În cazul în care ștergerea acestor informații ar putea aduce prejudicii persoanei respective, datele sunt „încuiate”, astfel ele nu mai pot fi folosite decât în scopurile pentru care nu a fost folosit acest procedeu.

Datele trebuie protejate atât de autoritatea care le transmite cât și de cea destinatară împotriva distrugerii accidentale sau neautorizate, pierderii, accesului neautorizat, alterării accidentală sau neautorizată și oricărei divulgări neautorizate.

Astfel, sunt prevăzute următoarele: măsurile de asigurare a protecției și securității datelor sunt luate în acord cu standardele actuale, garantând confidențialitatea și integritatea datelor, în cazul utilizării unei rețele accesibilă public, trebuie folosite proceduri de criptaj și autentificare recunoscute de autoritățile competente, admiterea consultărilor poate fi controlată.

În calitate de stat membru UE, România a demarat procedurile necesare pentru a adera la Tratatul de la Prüm, document ce reprezintă, în opinia României, un pas înainte pentru îmbunătățirea cooperării practice între forțele de poliție din statele membre UE.

România îndeplinește toate cerințele tehnice impuse de prevederile Tratatului și de Acordul pentru implementarea administrativă și tehnică pentru a-și asuma operaționalizarea schimbului automat de date ADN, profile dactiloscopice și date cu privire la înmatricularea vehiculelor:

În cadrul unui proiect ce face parte din modernizarea evidenței dactiloscopice a cazierului judiciar, la sediul Institutului de Criminalistică a avut loc inaugurarea sistemului AFIS PRINTRAK BIS (Automated Fingerprint Identification System Printrak Biometric Identification System), de identificare a persoanelor pe baza examinării dactiloscopice.

Bazele de date privind înmatricularea vehiculelor sunt disponibile pentru a fi accesate conform prevederilor Tratatului de la Prüm. De asemenea, Ministerul Internelor și Reformei Administrative are un modern laborator de analize genetice, care permite, printre altele, constituirea și gestionarea bazei de date computerizate în scopul identificării rapide a autorilor infracțiunilor. Legea pentru organizarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare ce va conține profile genetice ale suspecților și condamnaților și probe de la locul faptelor a fost aprobată de Camera Deputaților.

În opinia noastră, extinderea spațiului Schengen cu 9 noi state membre și semnarea Tratatului de la Prum reprezintă măsuri în sensul întăririi spațiului de libertate, securitate și justiție creat prin Tratatul de la Prum. Considerăm că sunt create premise pentru o mai bună cooperare între părțile semnatare și pentru implementarea unor noi soluții pentru combaterea principalelor amenințări la adresa securității europene.

III. CAPITOLUL III- EVOLUTII IN CONTEXTUL EUROPEAN SI IMPLICAȚIILE ACESTORA PENTRU DEZVOLTAREA POLITICILOR DE JUSTIȚIE ȘI AFACERI INTERNE

Rezumat

Secțiunea care va urma va aborda principalele evoluții, la nivel european și internațional, care au afectat sau influențat dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne. Astfel, ne vom opri asupra schimbărilor petrecute la nivelul percepției conceptului de securitate, asupra procesului de extindere a UE și asupra adoptării Constituției Europene și vom vedea cum au influențat aceste chestiuni politica de justiție și afaceri interne.

1. Noile provocări la adresa securității europene si dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne

‘. . .Pentru că Prințul trebuie să aibă două temeri:una din interior, în ceea ce îi privește pe supușii săi și una din exterior,în privința puterilor străine. În privința celei de-a doua, acesta se poate apăra cu armate și prieteni buni; și dacă Prințul are armate bune, va avea întotdeauna și prieteni buni. Iar lucrurile în interiorul țării vor rămăne stabile, decăt dacă nu sunt influențate de o conspirație sau dacă lucrurile în afară sunt în mișcare…..”

Așa cum am putut vedea și din capitolul anterior, din totdeauna, provocările la adresa securității au jucat un rol important în conștientizarea, de către statele membre, a importanței cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne.

Dacă ne uităm la istoria politicii de justitie si afaceri interne, înainte de semnarea Tratatului de la Maastricht, observăm o serie de evolutii care își propun să răspundă anumitor pericole sau amenințări. În anii ‘70, amenințarea teroristă a determinat apariția inițiativei TREVI, iar sporirea cererilor de azil, a crimei organizate și a traficului de ființe umane sau droguri în anii ‘80 au dus în anii ‘90, la introducerea problemelor legate de azil și migrație pe agenda Uniunii Europene și la transferarea acestor probleme în cel de-al treilea pilon.

Una din caracteristicile care marchează dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne este, așadar, reacția la diferite evenimente sau tendințe. Fără să greșim, putem considera amenințările în materie de securitate un adevărat catalizator pentru apariția, dar mai ales, pentru dezvoltarea acestei politici.

1.1. Evolutia termenului de securitate si consecintele acestui fapt la nivel european

Securitatea, la fel ca libertatea sau egalitatea reprezintă un concept contestat, destul de greu de definit. Diferitele sensuri atribuite acestui termen nu reprezintă doar consecința unor angajamente politice sau credințe individuale corespunzatoare spectrului dreapta/stânga. Noțiunea de securitate este influențată de factori culturali sau medii profesionale și socio-economice diferite. Avem de a face cu modele complexe de percepții și credințe. Totuși, diferitele concepte de securitate au ceva în comun: se bazează pe teama prezentă sau potențială în legătură cu atacuri prezente sau potențiale asupra autorităților publice, persoanelor sau proprietăților.

Până recent, în Europa, aceste amenințări erau considerate ca provenind din două surse diferite. Conform viziunii lui Machiaveli din secolul XVI, amenințările interne și externe la adresa autorității Prințului proveneau din două surse distincte. Pe plan intern, prințul se temea de pericolul conspirației. Pe plan extern, acesta era amenințat de agresiunile puterilor externe. Analistul florentin a identificat însă și interdependența acestor două mari categorii de riscuri: în practică, pacea pe plan extern va contribui la menținerea stabilității interne și vice-versa.

In secolele următoare, în toate statele occidentale, autonomia relativă a politicilor legate de securitatea internă și externă a fost întărită de dezvoltarea Statului-Natiune și de specializarea crescandă a structurilor administrații publice și a agențiilor de securitate publică (polițiile naționale și armatele naționale).

La sfârsitul anilor 70, în Europa occidentală, a avut loc o transformare majoră a noțiunii și percepției cu privire la securitate, vazută ca o valoare și ca un obiectiv politic. Strâns legate de procesul de integrare europeană și de eliminarea graduală a amenințărilor externe reprezentate de blocul comunist, au avut loc două procese: europenizarea și externalizarea a ceea ce în mod traditional numeam amenințări naționale/interne.

In ceea ce priveste procesul de europenizare- începand cu anii 80, Acordul Schengen și Actul Unic European au contribuit la tranformarea Comunității Europene într-un spațiu unificat în care libera circulație este regula și restricțiile la adresa acesteia constituie o exceptie. Aceasta unificare a spațiului european a fost prezentată în discursul politic european ca o realizare majoră, care a avut însă și implicații negative. Eliminarea controalelor și a restricțiilor la libera circulație a bunurilor, persoanelor, capitalurilor a creat noi oportunități pentru infractori și pentru alte forme de activități ilegale.

Riscurile la adresa securității interne, care până în acel moment, au fost interceptate și prevenite la nivel național, în cadrul granitelor naționale, au trebuit redefinite si combatute la nivel european. Aceasta tranformare a condus la definirea și abordarea securității interne la nivel european.

In ceea ce priveste procesul de externalizare- prin intermediul unor procese culturale distincte dar interconectate, toate amenințările tradiționale interne au fost re-conceptualizate și originea sau dimensiunea externă, extra-europeană a acestora a fost accentuată, atât în termeni calitativi cât și în termeni cantitativi. Principalele aspecte ale procesului de externalizare a securității interne pot fi sumarizate după cum urmează:

În ciuda persistenței unor forme variate de terorism la nivelul statelor europene, componentele non-europene, transnațioanle ale terorismului politic au obținut o mai mare relevanță în opinia publica și în discursul politic. De asemenea, migrația internațioanlă, care a devenit din ce în ce mai importantă, a început să fie concepută ca o amenințare la adresa securității iar globalizarea și prabusirea sistemelor de aplicare a legii în fostele state comuniste au determinat internaționalizarea organizațiilor criminale.

Europenizarea și externalizarea securității interne au avut un impact revoluționar asupra structurilor, metodelor și conținutului procesului politic în domeniul justiției și afacerilor interne. Europenizarea amenințărilor a fost argumentul legitim esențial pentru institutionaliarea și întarirea cooperării europene existente în acest domeniu. Acest lucru a fost realizat la diferite niveluri și în diferite trepte: la inceput în cadrul Acordului Schengen, apoi în cadrul celui de-al treilea pilon UE, și în final, în contextul inter-piloni al spațiului de libertate, securitate și justiție, definit la Amsterdam.

La mijlocul anilor 80, în legatură cu cele doua procese conectate de europenizare și externalizare a securității interne, a devenit predominantă o abordare exclusivă și defensivă a chestiunilor legate de securitatea internă europeană. Caracteristicile fundamentale ale unui asemenea regim de securitate au fost următoarele: eliminarea controalelor sistematice la frontierele interne, întarirea cooperarii politienesti internationale, in special in regiunile de frontieră, schimbul de date și informatii între autoritațile de aplicare a legii și armonizarea si intarirea controalelor la frontierele externe.

Odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, regimul european de securitate interna a intrat intr-o faza dinamica de transformare, caracterizata in primul rand printr-un rol mai puternic jucat de institutiile UE si printr-o vointa accentuata pentru dezvoltarea dimensiunii judiciare a cooperarii europene in domeniul aplicarii legii.

Totuși, abia cu ocazia Consiliului European de la Tampere din 1999, liderii europeni au recunoscut în mod explicit că politicile de securitate internă și externă necesită o coordonare la nivel european. Consiliul European a subliniat faptul că toate competențele și instrumentele la dispoziția Uniunii, și în special relațiile externe, trebuie folosite într-un mod integrat și consistent în vederea construirii spațiului de libertate, securitate și justiție.

„Consiliul European subliniază faptul că toate competențele și instrumentele la dispoziția Uniunii și în special relațiile externe, ar trebui să fie folosite într-o manieră integrată și consistentă, în vederea construirii spațiului de libertate, securitate și justiție ”. Chestiunile legate de politica de justiție și afaceri interne trebuie integrate în definirea și implementarea altor politici ale UE.

Distincția din ce în ce mai geu de sesizat între securitatea interna și externă, precum și impulsul către o mai bună coordonare între domeniile corespondente ale securității interne și externe fac parte dintre schimbarile structurale fundamentale in relatiile internationale din ultimele decenii.

Aparitia UE ca un spațiu al liberei circulații a creat o percepție comuna cu privire la prioritatile aferente securității interne și a determinat intensificarea cooperării tehnice și politice în acest domeniu. In Europa occidentală, mai mult decat în altă parte, dimensiunea externă a amenintarilor la adresa securității interne a fost accentuată în mod deosebit. In acest sens, importanța politicii de justiție și afaceri interne pentru securitatea UE este exemplificată de o declarație a unui oficial european:

”Justiția și afacerile interne reprezintă o politică esențială având în vedere provocările globale la care este supusă UE, cum ar fi controlarea migrației ilegale sau combaterea crimei organizate. Mai presus de importanța strategică a unei țări, se impune o abordare globală a acestor provocări”.

1.2.Riscurile non-traditionale la adresa securitatii

Așa cu am observat la punctul anterior, termenul de securitate a obținut în ultimii ani, un caracter multidimensional pentru că a trebuit să ia în considerare diferiții factori care influențează concepția, execuția și continuitatea acesteia. Pe de altă parte, însuși peisajul securității a necesitat o abodare multilaterala a vechilor și noilor riscuri.

Securitatea a devenit în mod vizibil o chestiune multidimensionala deoarece atacurile la adresa securității, stabilitatii, prosperitatii si prestigiului Statelor -Natiune, dar și controlul fortelor armate, pot fi fi realizate mult mai eficient de către actori non-statali, prin intermediul unor modalități multiple. Actorii internationali și supranaționali au la dispozitie resurse și modalități (controlul pieței, fonduri private, telecomunicații sofisticate, diferite arme) care erau în trecut în apanajul Statului-Natiune.

In mod aditional, societățile complexe moderne sunt mult mai vulnerabile. Pe de o parte, resursele guvernamentale nu mai sunt suficiente pentru a controla în mod autonom elementele cheie ale suveranitatii, că este vorba de securizarea granițelor sau de securitatea internă. In plus, libertatea de mișcare permisă în cadrul Uniunii Europene a afectat distincția dintre securitatea internă și transnațională.

Crima organizată transnațională, traficul de droguri, terorismul international sunt termeni folosiți astazi în mod frecvent în legatură cu securitatea sau stabilitatea internațională și sunt descriși ca noile riscuri sau riscuri ne-traditionale la adresa securitatii.

Aceste categorii de riscuri nu sunt noi per se; ce este nou este importanța cu care sunt luate în considerare. Majoritatea oamenilor simt, în mod intuitiv, că există o legatură între aceste riscuri și securitatea, atât la nivel intern cât și la nivel international. In majoritatea cazurilor, relevanța acestor riscuri este privită din punctul de vedere al aplicarii legii la nivel national si nu din perspectiva nevoilor de securitate internationala, chiar dacă acestea afectează atât strategiile interne cât și pe cele internationale.

La nivel național, natura, efectele și implicatiile acestor riscuri au fost măsurate mult mai exact și în general au fost definite mult mai bine. Aceste riscuri sunt considerate importante din mai multe puncte de vedere.

Se cunoaste faptul ca autoritatea statului este pusă sub semnul întrebarii de către crima organizată sau terorismul international. Statul-națiune este deja erodat de diferiti factori, la nivel local sau global. Procesul de integrare europeană, de exemplu, expune guvernele nationale la transformări care le fac mai sensibile la noile riscuri.

In al doilea rând, stabilirea unor societati democratice este o miză foarte mare în noile democratii sau în statele in curs de dezvoltare. Aceste evoluții sunt cu atât mai vulnerabile la aceste noi riscuri. Daca aceste state nu reușesc să realizeze tranzitia, prețul plătit de statele mai dezvoltate ar fi violenta, droguri, migratie ilegala la propriile granite dar si mai multi bani, resurse si oameni implicati in misiuni umanitare si misiuni de mentinere a pacii. In al treilea rand noile riscuri afecteaza toate statele. Crima organizata, traficul de droguri sunt chestiuni extrem de penetrante: nici o țară nu este imună. In al patrulea rând, aceste riscuri afectează cetățeni de rând și, în consecință, alegerile politice ale acestora.

1.2.1.Crima organizata

Mediul academic, juristii si fortele politice sunt departe de a ajunge la o întelegere cu privire la definirea crimei organizate transnationale. Există totuși, patru elemente în definirea crimei organizate, cu care majoritatea autorilor sunt de acord: existența unei ierarhii organizate și globale; obtinerea unor profituri; folosirea forței și a intimidarii; recurgerea la corupție pentru a scapa de diferite pedepse.

Această lucrare va folosi definiția adoptată în 1993 de catre Grupul ad-hoc al UE în domeniul crimei organizate, prezentata Consiliului UE:

“Crima organizata este prezenta atunci cand doua sau mai multe persoane sunt implicate in proiecte criminale comune, pentru o perioada de timp prelungita sau nespecificata, pentru a obtine putere si profit si cand asociatii au sarcini bine stabilite in cadrul asociatiei. Aceste proiecte se realizeaza prin intermediul afacerilor sau altor activitati conexe, prin intermediul violentei sau intimidarii, prin influentarea mediului politic, economic, media, juridic, prin controlarea unui teritoriu deteminat, in vederea comiterii unor infractiuni planificate care trebuie sa fie considerate, din punct de vedere colectiv sau individual, crime serioase.”

Alături de această definiție, care nu reprezintă o definiție comună a UE ci doar un progres important în acest sens, există anumite caracteristici comune care ajuta sa intelegem mai bine fenomenul la nivel international. Acestea sunt: colaborarea între mai mult de două persoane, distribuirea sarcinilor între aceste persoane, acționarea pentru o perioada nespecificata, actionarea conform unei discipline și a a unui control, folosirea violentei sau altor modalități de intimidare, actiunea la nivel international, persoanele implicate sunt suspecte de crime serioase, spălarea banilor, influențarea mediilor politice, administrației publice sau mediului economic, obtinerea de profit și putere.

Una din manifestările principale ale crimei organizate, traficul de droguri, este o amenințare serioasă la adresa guvernelor și societătilor europene, din mai multe motive:

În ritmul rând, viețile pierdute sau distruse de droguri sau de confruntarile infracționale legate de traficul de droguri reprezintă nu doar un cost constant și ridicat în cadrul unei populatii stabile din punct de vedere demografic, dar direct sau indirect reprezintă un castig economic pentru actorii care provoaca autoritatea statelor sau legea.

Resursele economice generate de traficul de droguri și crima organizată sunt direct și în mod deliberat folosite pentru destabilizarea societatii, sistemelor politice, administratiei și economiei unui stat. Efectele corespondente sunt: 'pax mafiosa', distrugerea valorilor democratice și liberale, corupție, spălarea banilor si infiltrarea in afaceri legitime.

Rețelele transnationale, create și sustinute de această combinație, atacă integritatea teritorială, atât la granița dar și în interiorul granitelor unui stat. Acolo unde crima organizată controlează un teritoriu, rețelele de crima organizată au acces liber iar actorii care aplică legea sunt ineficienti. Aceste așa zise zone gri sunt, din pacate, destul de dese in statele europene.

Multe state afectate de acest flagel risca sa devina parteneri mai putin viabili pentru ca traficul de droguri si crima organizata le submineaza, chiar daca unele sunt doar state de tranzit.

Nu în ultimul rând, puterea economică a acestui flagel, care facilitează accesul la putere si influenta politica nu trebuie subestimata. Crima organizata este o afacere transnationala care valoreaza miliarde.

O altă componentă de bază a crimei organizate este contrabanda cu arme. Atenția publicului a fost atrasă de activitatea grupurilor criminale internationale in domeniul traficului si contrabandei cu arme, in special din Rusia. Contrabanda cu arme a crescut într-adevar de la căderea URSS. Principalele motive ale creșterii în intensitate a acestui flagel sunt: securitatea slabită în ceea ce priveste locațiile armelor, complicitatea infractorilor cu personalul civil și credința ca armele nucleare pot fi vândute contra unor sume fabuloase.

Infractiunile prin intermediul computerului nu reprezintă doar un instrument nou în mainile crimei organizate transnationale; acestea adauga o noua dimensiune, electronica, fraudelor, furturilor, spionajului, sabotajului si spalarii banilor. In acest fel, sunt puse la dispozitia actorilor non-statali, modalitati rapide de control si de comunicatii.

Agențiile traditionale de securitate au recunoscut foarte repede slăbiciunile și posibilitatile așa-zisului război informatic. Pentru moment, infracțiunile prin intermediul computerului cuprind comunicatii codate, transmiterea de documente secrete, spălare de bani.

Spălarea banilor este direct legată de infracțiunile prin intermediul computerului și reprezintă dimensiunea intangibilă a crimei organizate. Spălarea banilor reprezintă și o caracteristică esentiala a aliantelor criminale. Cosa Nostra, de exemplu, spală bani pentru cartelele columbiene.

1.2.2.Terorismul

Inainte de a intra într-o discutie cu privire la răspunsul Uniunii Europene față de atacurile teroriste din ultimii ani din Europa, este important să definim această noțiune. Unii jurnalisti și politicieni au încercat să folosească acest termen ca sinonim pentru războiul de guerillă dar terorismul este un mod special de violență, care, începand cu mijlocul anilor 60 se regăsește în societățile democratice din vestul Europei. Terorismul poate fi definit ca: folosirea sistematică a crimei, distrugerii sau amenintarii acestora, în vederea creării unui climat de teroare și intimidării unor ținte precise pentru scopurile teroristilor.

O altă definiție a terorismului, formulată de guvernele și organizațiile internaționale este următoarea:

“Fiecare stat membru va lua masurile necesare pentru a se asigura ca urmatoarele infractiuni, definite conform legislatiei nationale, care sunt comise in mod intentionat de catre un individ sau grup impotriva unei tari sau impotriva unui grup de state, impotriva institutiilor sau popoarelor, cu scopul intimidarii, alterarii sau distrugerii libertatilor fundamentale, democratiei, respectului drepturilor omului pe care se bazeaza societatile noastre sunt pedepsite ca infractiuni teroriste.”

Probabil cele mai cunoscute definiții sunt însă cele folosite de Departamentul de Stat american, publicate într-o evaluare anuală globală a terorismului. Astfel conform Departamentului de Stat, termenul terorism reprezintă o violență premeditata îndreptată împotriva unor ținte necombatante, de către agenți clandestini. De asemenea, termenul terorism internațional reprezintă terorism care implică cetateni sau teritoriul mai multor state iar termenul grup terorist reprezintă orice grup sau subgrup care practică terorismul international.

Terorismul international prezintă următorul paradox: dintr-o perspectivă politică este conceput ca o chestiune globală, dar efectele fizice sunt limitate iar cele psihologice dispar repede din constiinta publicului international. Terorismul intern, în ciuda efectelor socio-politice devastatoare pe termen mediu și lung, nu are ca efect imediat apariția unui sprijin internațional pentru statul victimă.

Posibilele dezvoltări ale terorismului, deregularizarea și delocalizarea, sunt chestiunile care prezintă o importațăa deosebită în zilele noastre.

Deregularizarea reprezintă privatizarea acestuia, legăturile cu organizatiile criminale și în special la nivel local, extinderea ca practică, la organizatiile criminale. Delocalizarea este sinonimă cu globalizarea. Aceste noi caracteristici pun în dificultate statele. Privatizarea terorismului este reflectată de milionarul Osama ben Laden. Mai puțin spectaculoase dar nu mai puțin importante sunt rețelele de caritate private sau religioase care sunt capabile să subventioneze relele teroriste.

Globalizarea terorismului este o consecință a deregularizarii și adaptării la efectele economiei internationale. Teroriștii transnationali beneficiază de tehnicile moderne de comunicatie și transport, au resurse globale, sunt cunoscători ai tehnologiilor și armelor moderne, sunt dificil de urmărit. Majoritatea grupărilor teroriste sunt stabile dar în ultimul timp sunt din ce în ce mai frecvente grupările teroriste ad hoc

1.3. Implicatiile evenimentelor din septembrie 2001 din SUA, martie 2004 din Spania si iulie 2005 din Marea Britanie asupra politicii de justitie si afaceri interne

Atentatele de la 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite au marcat o cotitură majoră în abordarea securității internaționale. Atacurile din New York și Washington au distrus vieți, au cauzat dezorientare și distrugeri pe plan economic, dar, precum prăbușirea regimurilor comuniste, au determinat o schimbare în abordarea naturii securității. Efectele acestui fenomen au fost că distincția tradițională între securitatea internă/externă a dispărut.

Incepand cu acel moment, rețelele teroriste afiliate Al Qaida au lansat atacuri nenumărate împotriva unor ținte civile, în timp ce degradarea situației din Irak a oferit noi posibilități de recrutare și propagandă. In ciuda unor succese indiscutabile ale cooperării internaționale antiteroriste și multiplelor arestări efectuate, nivelul de alertă rămâne ridicat în statele europene. Amenințarea teroristă a devenit începand cu acest moment un element structurant al sistemului internațional.

Caracteristicile unice ale evenimentelor de la 11 septembrie 2001 sunt evidente în mod clar. A fost un atac fără precedent asupra celei mai puternice țări din lume, ai cărei cetățeni aveau, până în acel moment, un sentiment de invulnerabilitate. Schimbarea cantitativă a acestui atac a făcut posibilă schimbarea calitativă a răspunsului-o alianță globală de parteneri ai SUA.

Cum a reacționat Uniunea Europeana? Reprezintă ea un exemplu pertinent pentru lupta împotriva retelelor teroriste? Care sunt lecțiile învațate din aceste evenimente și care sunt perspectivele evolutiilor în domeniul amenințării teroriste?

Șocul cauzat de acest eveniment, fără precedent pentru Statele Unite, dar care se înscrie într-o continuitate îndelungată pentru statele europene, a modificat maniera de a lupta împotriva terorismului, definiția acestuia sau cooperarea polițienească?

Se pare că răspunsul la aceste întrebări este afirmativ. Măsurile modeste adoptate la nivel european în lupta impotriva terorismului, până în acest moment, au fost urmate de reforme ambițioase care au avut loc la începutul noului mileniu.

Unele măsuri s-au dovedit foarte eficiente și relevante în combaterea amenintarilor teroriste reprezentate de rețelele existente. Convenția UE privind asistența mutuală în materie penala din 2000 obligă statele membre să ofere UE informații cu privire la tranzacțiile bancare, conturi bancare. De asemenea, chiar dacă Eurojust, stabilit în 2001, a fost considerat un instrument modest pentru îmbunătațirea cooperarii și coordonării în domeniul anchetelor și cererilor de extradare, este important să sublinem faptul că acest instrument a condus la dezvoltarea unor echipe de investigație foarte importante și la formarea unei baze de date folositoare pentru activitatea agențiilor de aplicare a legii în domeniul crimei organizate și terorismului.

Cel mai important răspuns al luptei antiteroriste pe plan european a fost introducerea mandatului de arest european în 2002. Valoarea acestui instrument pentru combaterea terorismului este clară, cel puțin în plan teoretic. Operaționalizarea acestei măsuri face ca metoda extrădării, foarte lungă, imprevizibilă și întortocheată, să fie eliminată. Mandatul de arest european este bazat pe recunoașterea reciprocă a deciziilor curtilor din toate statele membre UE. Este o procedură administrativă și o metodă rapidă de transferare a suspectilor.

Noile structuri din cadrul Consiliului și Comisiei, în domeniul JAI, care au fost stabilite după Tratatul de la Amsterdam, s-au dovedit capabile de un răspuns rapid în situație de criză și la o amenințare comună împotriva statelor UE. În decurs de 10 zile, Consiliul JAI a decis asupra unui pachet de măsuri anti-teroriste în domeniul cooperării judiciare și polițienești, prevenirea finanțării terorismului, îmbunătățirea controalelor la frontieră și sancțiuni comune.

Au fost luate decizii care au vizat și îmbunătățirea practica a cooperării între serviciile de informații și polițienești. Mai mult decât atât, s-a luat o hotărâre în privința îmbunătățirii controalelor la frontierele externe și a fost stabilit un Task Force al șefilor de Poliție.

Într-o declarație comună UE-SUA, din 20 septembrie 2001, oficialul european Javier Solana a anunțat că un acord a fost obținut, între cele două părți, în domeniul luptei împotriva terorismului. Această inițiativă include activități în următoarele domenii: securitate aviatică, cooperare polițienească și extrădare, sancțiuni financiare pentru finanțarea terorismului, controlul exporturilor și non-proliferare, controale la frontieră și chestiuni referitoare la vize și documente de călătorie, schimb de informații.

În urma acestor evenimente, un Grup de lucru comun COTER/JAI a fost stabilit, de două ori pe an, fiind planificate reuniuni cu oficiali ai SUA în acest cadru.

Daca observatorii europeni care au analizat evenimentele de la 11 septembrie s-au liniștit cu gândul că asemenea atrocități nu se vor putea întampla în Uniunea Europeană, această iluzie le-a fost îndepartată de atentatele cu bombă de la Madrid din martie 2004 și de atentatele din metroul londonez din iulie 2005.

Atacurile de la Madrid din martie 2004 au fost un alt catalizator pentru eforturile europene în lupta impotriva terorismului.

În răspuns la atacurile teroriste din Spania din 11 martie 2004, Consiliul European a declarat ca obiectiv major “combaterea, cu toate forțele a terorismului, conform principiilor fundamentale ale Uniunii, prevederilor CArtea ONU și obligațiilor stabilite de Rezoluție Consiliului de securitate ONU nr. 1373 (2001)”. Declarația Consiliului European a stabilit de asemenea că un alt obiectiv principal este îmbunătățirea cooperării între statele membre și forțelor de securitate în vederea combaterii terorismului și asistării victimelor acestui flagel.

In martie 2004, Uniunea Europeana a lansat un ambițios Plan de Actiune pentru combaterea terorismului. Obiectivele strategice ale acestui plan au fost: întarirea consensului international și extinderea eforturilor de combatere a terorismului, reducerea accesului teroriștilor la mijloace de finanțare și la alte resurse economice, maximizarea capacităților forțelor UE și a statelor membre de a descoperi, investiga și condamna teroriștii, protejarea securității transporturilor internaționale și asigurarea unor sisteme eficiente de control la frontiere, sporirea capacității UE și a statelor membre de a rezolva consecințele atacurilor teroriste și sporirea relatiilor cu statele terte pentru combaterea surselor terorismului.

Acest Plan a fost însotit de o Declarație UE de combatere a terorismului, o puternică declarație de solidaritate împotriva terorismului. În urma Declarației Consiliului European, Comisia Europeană a publicat o Comunicare care are ca subiect combaterea terorismului și prevede: întărirea accesului la informație de către agențiile de aplicare a legii, prevenire, pregătire și răspuns la atacurile teroriste, prevenire și lupta împotriva finanțării terorismului, pregătire și managementul luptei împotriva terorismului, protejarea infrastructurii critice în lupta împotrva terorismului.

Președinția Consiliului UE a reafirmat “prioritatea acordată dezvoltării spațiului de libertate, securitate și justiție, ca răspuns la îngrijorarea generală a statelor membre UE în fața noilor amenințări”.

Cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles, din anul 2004, a fost lansat Programul Haga de consolidare a libertății, securității și justiției în Uniunea Europeană, o continuare a obiectivelor și politicilor lansate la Tampere. Programul Haga încearcă să răspundă provocărilor actuale cu care se confruntă statele europene în materie de securitate dar și așteptărilor cetățenilor în același domeniu. Este bazat pe o abordare pragmatică și construiește pentru viitor, pe baza concluziilor programului Tampere. Este un program echilibrat, care identifică în mod corect politicile prioritare ce trebuie urmate în domeniul justiției și afacerilor interne.

Chestiunile legate de migrație, azil și controlul frontierelor rămân puncte prioritare în cadrul Programului Haga, alături de lupta împotriva terorismului. Astfel, în domeniul azil, imigrație și control frontiere, principalele măsuri avute în vedere au fost: dezvoltarea unui sistem comun de azil, care să conțină o procedură comună de azil și standarde comune pentru cei care vor primi o formă de protecție sau azil până în anul 2010, definirea unor măsuri pentru cetățenii străini care muncesc legal în Uniunea Europeană, în conformitate cu cerințele pieței muncii, definirea unui cadru european pentru garantarea integrării migranților în societățile gazdă, întărirea parteneriatelor cu statele terțe în vederea îmbunătățirii sistemelor de azil, combaterii eficiente a migrației ilegale, stabilirea unei politici de expulzare și returnare a migranților ilegali în țările de origine, stabilirea unui fond pentru managementul frontierelor externe, operaționalizarea Sistemului Informatic Schengen II, stabilirea unor reguli comune pentru chestiunile legate de vize și introducerea datelor biometrice în sistemul informatic privind vizele.

În domeniul securității principalele măsuri avute în vedere au fost: serviciile de securitate și informații își vor folosi atribuțiile pentru a contracara amenințările la adresa țărilor respective și la adresa statelor UE, îmbunătățirea securității transportului și stocării materialelor explozive, abordarea cauzelor fundamentalismului și implicării indivizilor în activități teroriste

Cel mai recent catalizator al eforturilor UE in lupta impotriva terorismului au fost atacurile din iulie 2005 de la Londra, care au promovat noi actiuni de prevenire si combatere a terorismului.

Serviciile de securitate ale UK si Politia Metropolitana au fost perfect constiente de amenintarea teorista asupra Londrei, in special dupa atacurile din SUA si Madrid. Ambele institutii au avertizat asupra faptului ca nu este vorba despre daca un atac terorist va avea loc la Londra ci cand acest atac terorist va avea loc. In ciuda deciziei curioase de a scadea nivelul de alerta terorista inainte de summitul G8, fara indoiala ca agentiile britanice erau la un nivel de alerta ridicat fata de eventualitatea unor atacuri teroriste Al Quaeda.

Pe baza informațiilor primite din surse interne sau externe, agențiile de securitate britanice au putut elimina cel putin 5 conspirații care aveau legatură cu Al Quaeda și care aveau ca obiectiv anumite atacuri teroriste in Marea Britanie.

Din păcate, nu au fost primite informații cu privire la celula care a pregătit atacurile din iulie 2005. Bombele care au explodat în metroul londonez în iulie 2005 au fost detonate simultan. Atacurile au avut ca obiectiv cauzarea unor pierderi umane majore și crearea unui sentiment de panică generală. Acest tip de atac neanunțat, coordonat, este caracteristic Al Quaeda și se aseamană foarte mult cu atacurile de la Madrid.

Răspunsul populației londoneze față de atacurile din iulie 2005 a fost remarcabil, publicul neputând fi intimidat de aceste evenimente și întorcându-se imediat la viața de zi cu zi. Poliția și serviciile de securitate au pus în funcțiune planul de urgență anti-teroristă cu mare eficiență și rapiditate, fapt care, fără îndoială, a dus la salvarea a numeroase vieți omenești.

Răspunsul Uniunii Europene a fost pe masură. Un Consiliu Extraordinar JAI a fost convocat dupp atacurile teroriste. După condamnarea atacurilor și trasmiterea condoleanțelor familiilor, prioritatea imediată a fost întarirea cadrului existent al UE pentru urmărirea și anchetarea teroristilor peste granițe.

Consiliul a decis să se pună de acord cu privire la Deciziile Cadru referitoare la reținerea datelor din telecomunicatii, la mandatul de arest european și la schimbul de informatii intre autoritatile de aplicare a legii. De asemenea, s-a hotarat adoptarea Deciziei cu privire la infracțiunile teroriste, combaterea finanțării teroriste prin agrearea unui Regulament cu privire la transferurile prin cablu; de asemenea, s-a decis adoptarea celei de-a treia Directive cu privire la spălarea banilor și Regulamentul cu privire la controlul banilor; s-a agreat de asemenea, un Cod de conduita pentru prevenirea folosirii sumelor din opere de caritate de catre teroriști. Mai mult decât atât, a fost evaluată performanța UE până în acest moment, în acest domeniu.

Domnul Gijs de Vries, coordonatorul UE în lupta impotriva terorismului a subliniat în mod special necesitatea asistării de catre UE, a statelor terte, în special în domeniul prevenirii și combaterii terorismului.

Câteva lecții ar trebui trase din aceste evenimente. În ciuda eforturilor de a îmbunătăți calitatea informațiilor cu privire la rețelele teroriste, serviciile de securitate au subestimat amenințarea teroristă. O lecție care trebuie învațată de toți europenii este că trebuie să știe mai multe despre inamicul comun și trebuie să se ferească de declarații prea optimiste cu privire la acest subiect. Pentru ca majoritatea atacurilor teroriste se petrec în locuri suprapopulate și vizează pierderi majore de vieti omenesti, este foarte important ca poliția și forțele de securitate să dezvolte raspunsuri diferite la atacurile teroriste. Resurse mai numeroase, training pentru personalul implicat, echipament modern ar trebui să fie disponibile nu doar în capitale ci și în orase de provincie sau în centre regionale, pentru ca teroriștii nu au ca unică țintă capitalele internationale.

O a treia lecție care ar trebui însușită de toate democratiile europene ar fi necesitatea de a demara o lupta pe marginea ideilor care stau la baza atacurilor teroriste, pentru a impiedica tineri musulmani sa se implice astfel de fapte. Sistemul de invatamant, universitatile, moscheele sunt elemente care ar trebui implicate in acest proces.

Fără nici o îndoială, suntem de părere că exemplele subliniate mai sus demonstrează că atacurile teroriste care au avut loc pe continentul european au avut ca efect dezvoltarea spațiului de libertate, securitate și justiție și a oferit politicii de justiție și afaceri interne un nou impetus. Guvernele statelor membre, agențiilor de securitate și opinia publică au fost sensibilizate, din păcate, în mod dramatic de forme variate ale criminalității organizate care nu pot fi combătute efectiv decât prin acțiuni comune. Concluzia unanim împărtășită este că spațiul de libertate, securitate și justiție este instrumentul care oferă cadrul necesar dezvoltării unor asemenea acțiuni.

2. Extinderea Uniunii Europene și implicațiile acestui proces pentru politica de justiție și afaceri interne

Necesitatea elaborării unei politici în privința țărilor din Europa Centrală și de Est a apărut pe agenda UE la sfarsitul anilor 1980. Ea a fost determinata de schimbarile politice dramatice, perestroika si glasnost în Uniunea Sovietica și colapsului ulterior al acesteia. Aceste evenimente au generat o nouă politică pe agenda UE partial datorită faptului că Comisia Europeană si guvernele statelor membre au ajuns la concluzia că UE ar fi cel mai adecvat forum în care să se inainteze un raspuns si partial, datorită faptului că politicienii din statele Europei centrale și de est și-au îndreptat asteptarile direct spre UE. Elaborarea unei politici corespunzatoare a fost o provocare majoră pentru persoanele care determinau politica Uniunii, în comparatie cu relațiile anterioare extrem de limitate cu aceste state. In plus, extinderea a devenit o dimensiune care afectează aproape orice domeniu al UE, inclusiv JAI, după cum o va demonstra acest capitol.

Prin natura sa, Uniunea Europeană este destinată extinderii. Această organizație este deschisă tuturor statelor europene democratice, care pot aborda cu succes provocările economice ale statului de stat membru și implementarea regulilor UE.

Extinderea este un pas important în constructia unei Uniuni Europene mai puternice și mai competitive, necesară pentru stabilizarea întregului continent european, consolidarea păcii și democrației, întarirea economica și dezvoltarea durabila, precum și pentru asimilarea diversității culturale și istorice europene.

Întărirea construcției europene și adâncirea Uniunii a constituit un proces care a mers mână în mână cu apariția UE. Fiecare proces de extindere a adus beneficii cetățenilor UE și noi oportunități pentru mediul de afaceri. Între timp, Uniunea a creat o uniune vamală, o piață și o monedă unică. Ca urmare a acestor evoluții, oamenii, bunurile, serviciile și banii, circulă liber în cadrul UE, aceste libertăți fiind extinse și noilor veniți.

Condițiile de bază pentru extinderea UE sunt stabilite în art. 49 din Tratatul CE, care stipulează că “orice state European poate deveni membru al Uniunii. Acesta va înainta o cerere Consiliului, care va decide în unanimitate, după consultarea Comisiei și după primirea acordului Parlamentului. Condițiile de admitere a noilor state membre vor face obiectul unui acord între statele membre și statul care aplică. Acest acord va fi supus ratificării tuturor statelor membre, conform cerințelor constituționale.”

În principiu, singura condiție materială cu privire la aderarea unui nou stat la UE este aceea că statul candidat trebuie să fie stat european. Termenul european nu a fost definit oficial. Este interpretat din punct de vedere geografic, cultură și istorie, factori care au contribuit la formarea identității europene.

Condițiile care trebuie trebuie îndeplinite de statele candidate au fost specificate cu ocazia Consiliului European de la Copenhaga din iunie 1993. Consiliul a concluzionat că statele asociate din centrul și estul Europei care doresc, vor deveni state membre UE iar aderarea va putea avea loc imediat ce acestea “își vor asuma obligațiile care decurg din calitatea de stat membru, prin îndeplinirea condițiilor economice și politice “.

Potrivit concluziilor de la Copenhaga, aderarea cere fiecarei tari candidate sa aiba: institutii stabile care sa garanteze democratia, existenta statului de drept, respectarea drepturilor omului, a minoritatilor si protectia acestora; economie de piata viabila ca si capacitatea de a face fata presiunii concurentiale si fortelor de piata din interiorul Uniunii; capacitatea de a-si asuma obligatiile aderarii, în special subscrierea la obiectivele uniunii politice, economice si monetare.

2.1. Extinderea Uniunii Europene din mai 2004- un eveniment istoric

Lărgirea Uniunii Europene din 2004 a pus, în sfârșit, capăt diviziunii artificiale între vestul și estul Europei, statele noi venite fiind membri legitimi, ai căror popoare împărtășesc aceleași obiective de democrație, libertate și prosperitate ca ceilalți cetățeni europeni.

Lărgirea UE din 2004, care a adus 8 state din centrul și estul Uniunii, precum și insulele Malta și Cipru în cadrul UE, este cel mai amplu și ambițios process de extindere din istoria UE. Sosirea noilor veniți a crescut numărul statelor membre de la 15 la 25, cu o populație de peste 450 de milioane de locuitori. Toate aceste state au aderat la UE pentru că locul lor natural este în cadrul UE și pentru că împărtășesc idealurile de libertate, democrație și prosperitate.

Data de 1 Mai 2004 reprezinta un punct de referinta istoric si deosebit de important pentru dezvoltarea Uniunii Europene (UE). Prin integrarea a 10 noi tari din Europa Centrala si de Est si bazinul Mediteranean, Uniunea Europeana a impus celor 25 de state valori comune de libertate, democratie, respectarea legii si a drepturilor omului. Acest val de extindere reprezinta o realizare unica – inseamna unitate in diversitate si in acelasi timp, un angajament luat pentru promovarea prosperitatii continentului nostru prin pace, securitate, solidaritate si stabilitate pentru toti cetatenii europeni.

În mai puțin de 10 ani de la deschiderea relațiilor bilaterale, toate cele 10 state sud-est europene au prezentat cereri în vederea aderării la UE. În anul 1997, Comisia Europeana a lansat Agenda 2000, care include opinia sa cu privire la aceste cereri, precum și cu privire la impactul aderării asupra unor domenii precum bugetul UE, coeziunea economică și socială, politica agricolă.

Acest punct de vedere al Comisiei Europeene, așteptat cu mare interes, a indicat atât Uniunii cât și statelor candidate, cum ar trebuie să se pregătească pentru aderare. 6 țări candidate –Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia și Cipru au demarat negocierile de aderare în martie 1998. În octombrie 1999, Comisia Europeană a recomandat deschiderea negocierilor cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Malta. Negocierile au fost încheiate în decembrie 2002 cu 10 state candidate: Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia, Cipru, Slovacia, Letonia, Lituania și Malta.

În aprilie 2003, în Atena, Tratatul de Aderare a fost semnat de cele 15 state membre UE și de cele 10 candidate. Pentru prima oară în istorie, Uniunea Europeană a inclus 10 state dintr-o dată, în timp ce până în acel moment, numărul maxim de state admise s-a ridicat la 3. Pentru statele candidate a fost semnat un singur Tratat de Aderare.

Prima parte a Tratatului de Aderare este intitulat: ”Tratatul între statele membre și cele 10 state candidate referitor la aderarea celor 10 state candidate la UE ” iar a doua : ”Act referitor la condițiile de aderare a celor 10 state candidate și eventuale modificări aduse Tratatelor constitutive UE ”. Aceasta este cea mai mare parte a Tratatului de Aderare și este divizată în mai multe subcapitole. Conține 5 părți, anexele Tratatelor de Aderare, Protocoalele, Declarațiile și Actul Final. Alături de aceste 5 părți, există 18 anexe urmate de 10 protocoale pe diferite chestiuni.

Statele membre, vechi și noi beneficiaza semnificativ de extinderea UE. Totuși, provocări majore caracterizează acest proces și nu este de mirare că acest val de extindere a generat îngrijorare în rândul populației europene si a determinat aparitia a numeroase întrebări cu privire la impactul asupra vieții de zi cu zi și a locurilor de muncă ale cetățenilor europeni.

Alte state membre se întreabă dacă acest val de extindere nu va dilua integrarea europeană și nu va diminua căștigurile acestei organizații. Pe de altă parte, noile state membre se întreabă dacă economiile lor pot face față competiției din cadrul mediului european.

Aceste interogari au fost adresate de cele mai multe ori în cadrul negocierilor iar răspunsurile și dovezile practice ale fostelor procese de extindere susțin ideea potrivit căreia prosperitatea și creșterea economică este o caracteristica a procesului de integrare.

2.2. Impactul extinderii UE asupra statelor membre

Extinderea este o evoluție naturală, firească, care a determinat sfărșitul divizării continentului nostru – consecință a celui de-al doilea Război Mondial – și a avut un impact la toate nivelurile care fac referire la soarta continentului nostru. Extinderea, lărgirea zonei de pace, securitate și prosperitate, pe care Uniunea a adus-o Europei va asigura securitatea tuturor popoarelor europene.

După extinderea din 2004, Europa celor 25 este al treilea ansamblu populat din lume (453 milioane de locuitori), cu mult însa în urma Chinei și Indiei, dar înaintea Statelor Unite (300 de milioane de suflete) și Rusiei (140 de milioane). Cu un PIB de 10.000 miliarde de euro, Uniunea Europeana reprezinta o treime din bogatia lumii și o cincime din comerțul international.

Noile țări membre aduc un plus de dinamism economic. “Cei 15”, cu o creștere de 0,4% in 2004, lasă impresia că stau pe loc în raport cu ritmul de 3,6% înregistrat de cei zece nou veniti, care ar putea redistribui cărțile in Europa. Dacă China este atelierul lumii, Cehia și Slovacia pot fi atelierul Uniunii Europene, care dispune în Est de piețe de desfacere, dar și de o mână de lucru calificată și ieftină.

Cu o nouă populație de 450 de milioane de locuitori, Uniunea reprezintă cea mai mare piață internă din lume; această Piața unică extinsă reprezintă aproape 19% din comerțul mondial. Aderarea celor 10 noi țări este preconizată a avea ca efect pentru Europa celor 25, creșterea produsului intern brut per total (PIB) cu 4-5%, creștere ce va fi corelată cu scăderea PIB-ului mediu pe cap de locuitor la 92% fata de UE 15.

In orice caz, această pierdere în cadrul PIB-ului ar trebui să fie repede compensată de implementarea regulilor Pietei Unice și de accesul mai bun al afacerilor pe piață, situație care este de așteptat să conducă la o creștere în eficacitate printr-un nivel mai ridicat al concurentei. Creșterea concurenței ar trebui să fie un semn pozitiv pentru consumatorii europeni, în privinta preturilor, diversității și calității bunurilor și serviciilor existente pe piață, în timp ce la fel de bine poate asigura o protecție consistenta si la un nivel mai ridicat pentru consumatorul european.

Condițiile generale pentru desfășurarea afacerilor au fost îmbunătățite printr-un cadru larg extins, liberalizat privind investitiile si stabilitatea macroeconomica. Un mediu legislativ mai sigur precum și solidaritatea cu regiunile mai puțin dezvoltate va contribui la o creștere economică generală susținută. Rolul Uniunii în afacerile mondiale – în afacerile externe, protectia cetățeanului, politica comercială și alte domenii ale guvernării globale – va fi în bună masură întărit. Noile State Membre vor imbogați Uniunea Europeana prin moștenirea reprezentată de diferitele limbi, culturi, traditii sau tezaure.

De acum înainte, toți cetățenii Uniunii Europene vor avea posibilitatea de a trăi, călători, munci și studia cu mai multă ușurință pe întreg teritoriul acesteia, care se întinde de la Marea Baltică până în estul Mării Mediterane. De exemplu, studenții din 25 de State Membre pot studia la oricare universitate doresc in orice tara membra a Uniunii.

Legislația europeană implementată în noile țări membre va garanta aderarea acestora la actualele standarde privind siguranța bunurilor și serviciilor, publicitatea, comerțul electronic, practicile comerciale legale, regulile privind mediul înconjurator și siguranta alimentatiei, a hranei.

La capatul perioadei de tranziție prin care trece conceptul de libera circulatie a forței de munca, oameni de pe tot cuprinsul Europei vor putea beneficia de politicile și conditiile imbunatatite de angajare prin intermediul creșterii nivelului de pregatire, a flexibilității pietei muncii și mobilitatii fortei de munca, a climatului de afaceri, adaptarea la noile tehnologii și crearea de oportunitati egale. Va exista de asemenea și o preocupare activă, reala pentru o crestere a calitatii vietii, proces ce va fi realizat prin politici comune europene care vizeaza protectia mediului si o securitate mai buna pentru toti cetatenii Europei; toate acestea vor fi realizate prin conjugarea eforturilor in lupta impotriva crimei, drogurilor si migratiei ilegale.

2.3. Impactul extinderii asupra politicii de justitie si afaceri interne

Fiecare proces de lărgire aduce diversitate în cadrul Uniunii. Această diversitate nu este în mod necesar negativă, de vreme ce experiențele, know-how-ul și prioritățile statelor respective pot adăuga varietate și eficiență proiectelor Uniunii. În domeniul JAI, provocarea extinderii este cu atât mai mare cu cât sensibilitatea chestiunilor acestei politici este recunoscută de toată lumea. Securitatea internă este un bun public esențial, care interesează în mod direct cetățenii și mai ales, electoratul european.

Secțiunea de față va încerca să analizeze influența procesului de lărgire asupra politicii de justiție și afaceri interne. Unele dintre întrebările la care vom încerca să răspundem sunt: Care sunt beneficiile procesului de lărgire în materie de securitate? Care sunt punctele slabe pe care le implică, în materie de securitate, o Europă extinsă? Au reușit statele candidate să îndeplinească criteriile de aderare în domeniul justiției și afacerilor interne?

Fiecare extindere aduce cu sine diversitate în interiorul Uniunii. Această diversitate nu este negativă, de vreme ce experientele, prioritatile, know-how care sosește în cadrul UE poate adăuga diversitate și eficiență actiunilor acesteia. O diversitate sporită reprezintă de asemenea, și o provocare, aceasta încercand să fie diminuată de o adoptarea totala a acquis-ului si de eforturi sporitein perioada de pre-aderare.

In domeniul JAI, provocarea diversității este una specifică, diferită de celelalte politici ale UE și mult mai sensibilă, de vreme ce cooperarea în acest domeniu afectează securitatea internă a spațiului unic.

Securitatea internă este un bun public esential și o chestiune de mare importanță pentru cetățeni și……cei care voteaza. Axioma valabilă pentru toate sistemele de securitate- o bancă, o bază de date sau o mașină- o slabiciune într-o singură secțiune poate afecta serios celelate părți, se aplică și aici. In cazul in care extinderea Uniunii ar introduce slăbiciuni in sistem, acest lucru nu este doar o chestiune de funcționare administrativă sau economică a spațiului unic, care ar avea ca și consecințe anumite disfunctionalități temporare ci o chestiune care ar pune sub semnul întrebării eficiența și credibilitatea sistemului privit ca un întreg care asigură securitatea internă a cetățenilor.

Diversitate politica- diferentele fundamentale între abordările politice naționale ale diverselor chestiuni JAI, cum ar fi controalele la frontierele interne sau combaterea traficului de droguri continuă să încetineasca progresul în anumite aspecte ale politcii de justitie și afaceri interne. Viitoarele state membre vor adăuga interese politice specifice și abordări noi acestei diversitati deja existente.

Diversitate structurala- o cooperare eficientă JAI necesită un anumit gad de compatibilitate a institutiilor de aplicare a legii și a structurilor administrative. Acest lucru continuă să constituie o provocare majoră printre statele membre. Noile state membre vor adăuga noi elemente acestei diversități, cu probleme specifice și chestiuni care trebuie aliniate la standardele Uniunii.

Diversitate in implementare- majoritatea statelor candidate au un deficit substantial în domeniul echipamentului, pregătirii, personalului, care necesită ani de aliniere. Mult așteptatul proces de extindere a Uniunii Europene a constituit una din cele mai importante influențe asupra politicii de justiție și afaceri interne a UE, din momentul creării celui de-al treilea pilon.

Alături de obiectivul declarat al UE de a promova libera circulație a persoanelor în interiorul propriilor frontiere, procesul de extindere a creat multe provocări pentru securitatea internă a Uniunii.

Acest lucru se datorează naturii crimei organizate în Europa, perspectivei unui spațiu Schengen extins, statutului țărilor candidate de stat de origine sau tranzit pentru crima organizată transnatională, precum și trecerii responsabilitatii pentru protectia frontierei externe a UE catre alte state.

Provocările s-au datorat și necesității de a coordona și schimba informații între tot mai multe instituții de aplicare a legii și combatere a crimei organizate și de a depăși diferentele legislative sau de altă natură din diferite țări.

Extinderea UE spre țările din sud-estul Europei a reprezentat anumite provocări pentru politicile JAI. La mijlocul anilor 90 a devenit foarte clar că aceste viitoare state membre deveniseră importante țări de origine sau de tranzit pentru o varietate de rețele de crimă organizată. Acest lucru s-a suprapus peste faptul că instituțiile de aplicare a legii din statele candidate erau destul de slabe, fapt care le-a impiedicat să combată crima organizată sau să apere granițele nationale în mod eficient. Acest lucru a pus destule probleme, mai ales din perspectiva ca unele dintre aceste state vor fi parte a spațiului Schengen sau vor proteja frontierele Uniunii.

Astfel, extinderea a însemnat că Uniunea a preluat anumite probleme legate de crima organizata care ar afecta statele membre actuale mai mult decât în trecut. Rețele de crimă organizată care operau deja în statele candidate și-ar fi putut extinde legăturile în statele membre ale Uniunii Europene. In același timp, aceste rețele criminale ar fi putut folosi mult mai usor statele candidate ca instrumente de tranzit cu destinația statele membre ale Uniunii Europene.

Astfel, apariția de noi state in cadrul UE nu ar face dacât să adauge noi probleme la cele deja existente, mai ales în absența unor politici comune de azil sau migrație. Mai mult decât atat, extinderea Uniunii la noi state nu ar fi făcut decât sa exacerbeze dificultatea combaterii crimei organizate datorită dificultatilor de coordonare a activităților de poliție, schimb de informații. De asemenea, pentru Uniunea Europeană ar fi fost din ce în ce mai dificil să rezolve chestiunile legate de diferențe de legislație sau de aplicare a legii de vreme ce numarul statelor membre continuă să crească.

Provocările extinderii pentru securitatea internă a Uniunii nu au făcut decât să sporească necesitatea unor modificari ale prevederilor JAI, odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam. Perspectiva unor noi state membre și largirii spatiului Schengen nu au făcut decat sa crească determinarea statelor membre de a întâri cooperarea în domeniul JAI. Acest lucru era necesar nu doar pentru a întâri politica de securitate europeana dar și pentru a înregistra progrese în acest domeniu atât de sensibil înainte ca mai multe state membre să facă mecanismul decizional din ce în ce mai complicat. Chiar dacă acest lucru putea fi adevarat pentru orice domeniu din cadrul structurii UE, pentru cel de-al treilea pilon, care era destul de puțin dezvoltat, acest lucru era o necesitate majoră.

Pentru liderii vest europeni, întarirea cooperării în domeniul justitiei și afacerilor interne a reprezentat o nouă modalitate de a combate crima organizata dar și de a mulțumi opinia publică care solicită răspunsuri și rezultate. Statele candidate erau deja pe drumul spre aderarea la UE dar mecanismele si institutiilor acestor de combatere și prevenire a crimei organizate erau destul de slab dezvoltate, fapt care avea consecințe si asupra Uniunii. De asemenea, în această perioada, Uniunea se confrunta cu o criză a refugiatilor din Balcani. Mai mult decât atât, spațiul Schengen permitea deja grupărilor criminale să se bucure de libertatea de circulație nepermisă ofițerilor de poliție, de exemplu.

Toate aceste presiuni au contribuit la definitivarea deciziei de a reforma cel de-al treilea pilon. Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997, a schimbat cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne, prin stabilirea dezideratului de creare a unui spațiu de libertate, securitate și justitie. De asemenea, Tratatul a determinat comunitarizarea chestiunilor legate de libera circulație, mutându-le din cel de-al treilea pilon în primul pilon. Cel de-al treilea pilon a fost redenumit, prevederi în domeniul cooperării polițienesti și cooperării judiciare în materie penală. O importantă inovație legislativă a Tratatului a fost apariția deciziei cadru, care avea ca obiectiv facilitarea aproximării legislației penale în statele membre.

Așa cum am putut observa, sfârsitul Razboiului Rece a adus cu sine necesitatea unei reorientari radicale a politicii Uniunii Europene cu privire la vecinii săi din est. Reacția imediată s-a materializat în asistența tehnică și financiară pentru reforme. Orientarea spre o politică pe termen lung a început odată cu elaborarea inițială a Acordurilor europene. Cei care determinau politica UE au fost prinși între, pe de o parte, marile așteptări ale noilor săi parteneri și, pe de alta parte, rezistența internă în fața schimbarilor. Incepând din anul 1994, dezbaterile au vizat extinerea spre est. În același timp, a devenit evident că o extindere reușită necesită o reconsiderare a politicilor de bază ale UE și a modelului sau institutional.

Fiecare proces de lărgire aduce diversitate în cadrul Uniunii, care înseamnă, de fapt, varietate și eficiență pentru proiectelor Uniunii. În domeniul JAI, provocarea extinderii a fost cu atât mai mare cu cât sensibilitatea chestiunilor acestei politici era recunoscută de toată lumea. În opinia noastră, extinderea a reprezentat, însă pentru politica de justiție și afaceri interne un catalizator, care a făcut ca proiectele în acest domeniu să se materializeze. Mai mult decât atât, perspectiva extinderii a tras anumite semnale de alarmă care au făcut ca schimbări importante să se petreacă în cadrul instituțional al Uniunii Europene, așa cum am putut observa cu Tratatul dee la Amsterdam.

În concluzie, și în cazul politicii de justiție și afaceri interne, extinderea Uniunii Europene s-a dovedit benefică și a demonstrat că diversitatea și cunoștințele noilor state membre sunt un câștig de apreciat.

3. Constituția Europeană și noi prevederi pentru politica de justiție și afaceri interne

Tratatul care stabilea o Constituție pentru Europa (Tratatul Constituțional) era un text unic care înlocuia toate tratatele existente, cu excepția Tratatului Euratom și oferea UE personalitate juridică, conform legislației internaționale și interne. Tratatul Constituțional unifica de asemenea, cele trei piloane, create prin Tratatul de la Maastricht, chiar dacă proceduri speciale erau menținute în domeniul politicii externe, securității și apărării.

Pentru prima oară în istoria revizuirii tratatelor, pentru elaborarea Tratatului Constituțional discutat de statele membre UE în cadrul conferinței interguvernamentale, a fost folosită o metodă transparentă. Astfel, au fost aduși alături principalii acționari în această dezbatere: reprezentanții guvernelor, reprezentanții parlamentelor naționale, Parlamentul European și Comisia, observatori ai Comitetului Regiunilor și Comitetului Economic și Social, reprezentanți ai partenerilor sociali.

Constituția a reprezentat un tratat care trebuia ratificat de către toate statele membre și care era format din 4 părți: Partea I: definirea obiectivelor, puterilor, procedurilor de luare a deciziilor și instituțiile Uniunii, Partea a II a: Carta Drepturilor Fundamentale, Partea a III a : Politici și acțiuni ale Uniunii care încorporează prevederile Tratatelor actuale, Partea a IV a: Clauze finale, inclusiv proceduri de adoptare și revizuire a Constituției.

3.1. Noi prevederi pentru politica de justitie si afaceri interne

Tratatul privind Constituția Europeană oferea o bază puternică pentru spațiul de libertate, securitate și justiție, chiar dacă nu opera, în opinia multora, schimbările care s-ar fi impus. Astfel, Tratatul permite Uniunii să aplice o singură procedură referitoare la politicile și legislația în domeniul justiției și afacerilor interne, fapt care ar face ca implementarea politicilor în acest domeniu să se facă mult mai rapid și mai coerent. De asemenea, se permite Consiliului să folosească majoritatea calificată și nu unanimitatea pentru aprobarea majorității pieselor legislative în domeniul justiției și afacerilor interne. Tratatul permite extinderea rolului Parlamentului European în domeniul legislației JAI, fapt care întărește controlul democratic asupra deciziilor în domeniu. Se extinde jurisdicția Curții Europene de Justiție asupra acestui domeniu, fapt care ar întări aplicarea legii la nivel european. Incorporează Carta drepturilor Fundamentale și va codifica alte drepturi și principii ale legislației Uniunii, fapt care ar întări protecția formală a drepturilor cetățenilor.

Tratatul constituțional propunea reforme care creșteau drepturile cetățenilor cetățenilor și îmbunătățeau controlul UE asupra instituțiilor și agențiilor. Documentul conținea anumite prevederi care ofereau protecție formală drepturilor omului, confirmând faptul că una din valorile de bază ale UE este reprezentată de respectul drepturilor omului. De asemenea, sunt enumerate și cerințele de bază în domeniul drepturilor omului: Carta Drepturilor Fundamentale este încorporată în textul tratatului, UE poate adera la Convenția Drepturilor Omului, drepturile fundamentale ar trebui să devină principii generale ale legislației UE

Tratatul elimina discriminarea și enumera drepturile speciale de care se bucură cetățenii UE: dreptul de a circula liber în țările Uniunii, dreptul de a vota și de a candida la alegerile europene. De asemenea, Tratatul întărea influența Parlamentului față de instituțiile și structurile Uniunii și permitea parlamentelor naționale să supervizeze activitatea Europol și Eurojust.

Constituția introducea transformări importante în domeniul justiției și afacerilor interne, în special eliminarea celui de-al treilea pilon și extinderea metodelor comunitare la toate aspectele acestui domeniu. Definiția generală a spațiului de libertate, securitate și justiție era conținută în art. I-42 și III-257 din Constituție. Articolele I-42 prezintă tipurile de acțiuni din cadrul UE în acest domeniu, precum și modalitățile de cooperare operativă și legislativă.

Art. III-257 se referă la următoarele principii: subsidiaritate și respectul pentru diferitele tradiții și sisteme, solidaritatea în domeniul politicii comune de azil, imigrare și frontiere externe, recunoașterea mutuală a deciziilor judiciare în chestiuni civile și penale.

Rolul parlamentelor naționale era definit de art. I-42 și III-259. Conform prezentului sistem, parlamentele naționale iau parte la adoptarea standardelor aplicabile prin ratificarea națională a convențiilor.

Art. III-260 prevedea aplicarea unui mecanism care a fost deja utilizat cu succes în anii recenți. Acesta făcea posibilă implementarea practică a politicilor Uniunii la nivel operativ, de către autoritățile de poliție și judiciare, simultan cu facilitarea recunoașterii mutuale de către statele membre.

Pe viitor, Parlamentele naționale vor fi informate cu privire la acțiunile comitetului de securitate internă, care în anumite privințe este succesorul comitetului de coordonare denumit “Comitetul 36”. Art. III-261 redefinea misiunea sa: chiar dacă prezentul comitet are sarcina de a contribui la pregătirea acțiunilor Consiliului în domeniul cooperării juridice și polițienești, noul comitet se va axa pe promovarea și întărirea cooperării operative între autoritățile cu responsabilități în domeniul securității interne.

In ceea ce privește atribuțiile Curții de Justiție în domeniul JAI, Constituția elimină limitările și derogările prevăzute de art. 68 din Tratatul CE și 35 din Tratatul UE, permițând Curții să verifice dacă statele membre îndeplinesc criteriile UE în acest domeniu.

Totuși, excepții legate de revizuirea validității sau proporționalității operațiunilor Poliției, menținerea supremației legii, ordinii și securității interne prevăzute de art. 35 (5) din Tratatul UE erau menținute în art. III-377.

În Constituție, politicile legate de frontiere, azil și imigrare au devenit politici comune. Tratatul prevedea că acest domeniu, inclusiv implicațiile financiare, vor fi guvernate de principiul solidarității și împărțirii egale a responsabilităților (art. III-268 t, chiar dacă Tratatul CE prevede că principiul împărțirii responsbilităților se va aplica doar în chestiunea recepției refugiaților și persoanelor strămutate în cazul unui aflux masiv). În ceea ce privește chestiunile procedurale, Comisia avea în viitor unic drept de inițiativă legislativă. Totuși, Constituția a eliminat clauza care obligă Comisia să examineze cererile statelor membre.

Toate măsurile erau adoptate sub forma legilor și legilor cadru, prin intermediul procedurii legislative normale, cu excepția măsurilor de urgență, pentru care Parlamentul trebuie să fie consultat. Extinderea majorității calificate la toate acest domenii reprezinta un progres substanțial față de amendamentele procedurale introduse de Tratatul de la Nisa.

Art. 62 al Tratatului CE era înlocuit de art. III-265. Trei mari modificări sunt de subliniat: întărirea conceptului de sistem integrat de management la frontierele externe, în vederea dezvoltării cooperării la nivel legislativ și operativ, cu posibilitatea creării unor unități comune de politisti de frontiera, metodologia cu privire la vize pe termen scurt și permise de rezidență a fost simplificată, responsabilitatea statelor membre este respectată din punctul de vedere al demarcării geografice a frontierelor, conform legislației naționale.

Art. III-266 din Constituție încorpora conceptul de sistem european comun de azil, care oferă naționalilor țărilor terțe: un statut uniform și proceduri comune pentru acordarea și retragerea statutului de refugiat și un statut uniform și proceduri comune pentru retragerea statului referitor la formele subsidiare de protecție. Tratatul nu recunoaștea un statut uniform pentru persoanele deplasate intern în cazul unor mișcări masive de populație ci doar posibilitatea de a stabili un sistem temporar de protecție, care să corespundă cerințelor Convenției de la Geneva.

Politica comună de migrație –art. III-267- cuprindea managementul eficient al fluxurilor migratoare, tratamentul corect aplicat naționalilor țărilor terțe care au reședința în statele membre, prevenirea migrației ilegale și traficului cu ființe umane. Constituția confirma progresul realizat de Tratatul de la Amsterdam prin includerea unor prevederi care să permită Uniunii să încheie anumite acorduri cu țările terțe pentru readmisia naționalilor țărilor terțe fără autorizarea Uniunii.

În plus, art. III-267 oferea baza legală pentru definirea drepturilor cetățenilor statelor terțe. Statele Membre vor reține dreptul de a determina volumul de admitere a cetățenilor statelor terțe care sosesc în statele europene în vederea găsirii unui loc de muncă. Acest paragraf are o importanță deosebită deoarece constituie o rezervă importantă a competențelor naționale în relație cu definirea comună a politicii de imigrare. În sfărșit, lupta împotriva imigrației ilegale și posibilitatea unor sancțiuni penale, deja existente în art. 63 al Tratatului EC nu suferă amendamente, cu excepția noului paragraf cu privire la traficul cu ființe umane.

Cooperarea judiciară rămâne restricționată la chestiunile civile cu implicații transfrontaliere, necesare pentru funcționarea corespunzătoare a pieței interne. Principiul recunoașterii mutuale a deciziilor judiciare și extradjudiciare era conținut în Tratatul Constituțional și reprezenta punctul de referință în domeniul cooperării judiciare.

Conform celor prevăzute în Tratatul de la Nisa, toate măsurile legislative erau supuse procedurii de co-decizie și majorității calificate, cu excepția măsurilor referitoare la dreptul familiei cu implicații transfrontaliere, pentru care unanimitatea se păstrează.

Totuși, Constituția a inclus în art. III-269 un paragraf care să permită Consiliului, în unanimitate, să extindă procedura legislativă comună la anumite aspecte ale dreptului familiei.

După abolirea celui de-al treilea pilon, numeroasele acte utilizate sunt înlocuite de legi și legi cadru, adoptate prin intermediul procedurii legislative comune. După numeroase discuții a fost introdusă o schimbare, “de urgență”. În cazul în care un stat membru consideră că o lege sau o lege cadru va afecta aspecte fundamentale ale sistemului național de justiție penală, acesta poate transmite chestiunea Consiliului european, suspendând astfel procedura legislativă comună.

Dreptul de inițiativă era împărțit între Comisie și statele membre, dar Convenția introduce un quorum care să prezintă inițiative, chiar art. 34 a Tratatului UE permite fiecărui stat exercitarea dreptului de inițiativă. Acest amendament va reduce numărul inițiativelor din partea statelor membre, fapt care nu reflectă în întregime interesul european comun.

Responsabilitățile UE în acest domeniu nu au suferit modificări importante din momentul semnării Tratatului UE, de vreme ce obiectivul cooperării între autoritățile competente rămâne același, conform art. 30 al Tratatului UE.

Prevederile art. III-276 cu privire la Europol reprezintau o variantă revizuită a art. 30 din Tratatul UE. Acestea întăreau responsabilitățile din punctul de vedere al organizării și implementării anchetelor realizate în cooperare de către autoritățile naționale. Totuși, art. III-276 specifica faptul că orice acțiune operativă realizată de Europol trebuia efectuată în cooperare cu autoritățile naționale

Parlamentul European, împreună cu parlamentele naționale verifică activitățile Europol. Aceste activități trebuie derulate în conformitate cu Carta Drepturilor Fundamentale și vor fi verificate de către Curtea de Justiție. În ultimii ani, după consolidarea pieței unice și crearea unei monede unice, liderii Uniunii au decis reexaminarea Uniunii Europene, redefinirea și clarificarea sensului acesteia. De asemenea, decizia de a elabora o Constituție europeană a fost foarte mult influențată de perspectivele unei Europe extinse la 27 de state membre.

Discuțiile din cadrul Conferinței interguvernamentale au demonstrat faptul că viitorul politicii de justiție și afaceri interne este la fel de controversat precum chestiunea trecererii acestor politici sub umbrela comunitară. Noua Constituție punea bazele unui spațiu de libertate, securitate și justiție dar în opinia multora, nu făcea pașii necesari în vederea unei schimbări radicale în acest domeniu. În special, se reproșa neimplicarea suficientă a UE în aspecte precum combaterea terorismului sau criminalității organizate, aspecte care depășesc posibilitatea de intervenție a statelor membre, luate individual.

În opinia unor comentatori, Tratatul nu oferea UE suficiente puteri pentru asigurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Europa avea nevoie de mult mai mult pentru a aborda chestiuni majore precum criminalitatea și terorismul internațional.

3.2. Neratificarea Tratatului Constituțional

Neratificarea Tratatului Constituțional în Franța și Olanda a aruncat UE într-o criză profundă. În timp ce comentatorii politici au lansat diferite dezbateri cu privire la cele mai potrivite metafore pentru descrierea situației, liderii politici ai UE încearcă să mențină procesul constituțional în viață. Climatul politic încărcat și opinia publică îndreptată împotriva Tratatului nu au contribuit la instalarea unei situații favorabile pentru ratificarea Tratatului . Mai mult decât atât, Consiliul European de la Bruxelles din anul 2005 nu a anulat întregul proces ci a decis să proclame o perioadă de reflecție în cadrul căreia cetățenii europeni să fie ascultați mult mai atent. Un Plan D a fost proclamat, pentru dialog, dezbatere și democrație.

În multe privințe, o asemenea dezbatere publică a fost ceea ce UE avea nevoie în acel moment. Lipsa unei informări publice cu privire la Constituție și lipsa unei bune comunicări au fost aspecte criticate în special după referendumurile din Franța și Olanda. Cu toate că o dezbatere largă a fost mobilizata în Franța, campania Da nu a avut un mesaj clar și facil cu privire la motivul pentru care oamenii ar trebui să voteze în favoarea Tratatului. În Olanda a existat un sentiment puternic că nu a fost prezentată suficientă informație iar dezbaterea publică a început doar cu câteva săptămâni înainte de referendum.

Non și nee au transmis un semnal puternic semnal opiniei publice în cadrul Uniunii. Chiar dacă nu reprezintă punctul de vedere al tuturor cetățenilor europeni, acest NU a devenit simbolul public al dezamăgirii populare cu privire la acțiunile UE în acest moment. De fapt, necesitatea unei dezbateri publice și dezamăgirea cetățenilor nu erau chestiuni noi. Declarația cu privire la viitorul Europei, anexă a Tratatului de la Nisa, a solicitat ‘o dezbatere adâncă cu privire la viitorul Europei’. De fapt, Convenția a stabilit faptul că textul Constituției a avut ca obiectiv rezolvarea problemelor legate deficitul democratic.

Respingerea Constituției în Franța și Olanda a subliniat paradoxul democrației în cadrul UE. Pe de o parte, votul nu a fost înțeles ca un semnal clar că publicul nu este conectat la proiectul European și simte că nu are multe de spus în cadrul proiectului integrării europene. Publicul a votat nu pentru că nu a fost chestionat în legătură cu Euro, lărgirea sau Constituția. Pe de altă parte, Constituția conține îmbunătățiri considerabile în domeniul democratic în cadrul UE, cu un rol important oferit parlamentelor naționale și Parlamentul European și cu întărirea elementului participativ a cetățeniei europene. Mai mult decât atât, Tratatul Constituțional a fost elaborate în circumstanțe neobișnuit de deschise și transparente, chiar și conform unor standarde naționale, cu eforturi speciale de angajare a interesului publicului.

Se pare însă că prin simpla introducere a unor politici care vizează întărirea euro-democrației nu se îmbunătățește interesul publicului European. Una din motivațiile pentru respingerea Constituției europene este faptul că legitimitatea în ochii publicului nu este purtată doar de instituțiile europene. Rezultatele sunt de asemenea importante. În primul rand, cetățenii europeni așteaptă rezultate de ordin economic.

3.3.Amendarea Tratatului Constitutional

Consiliul de vara de la Bruxelles, din iunie 2007 poate fi considerat un summit de referință pentru Uniunea Europeană. Odată cu eșecul referendumurilor din Franța și Olanda, practic problema Tratatului constituțional a intrat într-un blocaj. Obiectivul major al președinției germane a fost și deblocarea Tratatului constituțional, reluarea discuțiilor și analiza soluțiilor care se impun după eșecul din Franța și Olanda.

Din acest punct de vedere, dacă summit-ul s-a desfășurat sub caracteristica voinței de a se realiza un compromis, din punct de vedere al actului politic summit-ul este un mare succes al Uniunii, pentru că generează lansarea procesului de modernizare a Uniunii. Aici este vizată reformarea internă a Uniunii, a instituțiilor Uniunii, modernizarea și adaptarea lor la realitățile actuale ale UE, dar și la realitățile ce urmează, legate de extinderea în primă fază cu Croația plus Balcanii de Vest.

Dupa discuții îndelungate, Uniunea Europeană a ajuns la un acord cu privire la un nou tratat, discuțiile formale debutând in cadrul unei conferințe interguvernamentale. Dupa o zi și jumatate de discuții tensionate, Angela Merkel, cancelarul german a anunțat triumfatoare ajungerea la un acord care va face ca Europa să depășeasca faza de reflecție în care se afla de doi ani, respectiv momentul în care a fost respins Tratatul constitutional.

Conform celor stabilite, statele membre vor folosi rezultatele summit-ului ca bază pentru începerea negocierilor pentru un nou tratat, care ar trebui realizat pana la sfârsitul anului 2007 și ratificat de toate statele membre până la jumătatea anului 2009, inaintea alegerilor europene. Baza de la care a început negocierea reflectă foarte bine criteriul politic folosit de liderii europeni: necesitatea elaborării unui document diferit față de Constituția respinsă cu doi ani în urmă, dar care sa păstreze, totusi, substanța textului original ratificat deja de 18 state.

Cel mai important subiect dezbătut a fost schimbarea sistemului european de vot, conform celor solicitate de Polonia.

Rezultatul este că sistemul de vot stabilit prin Tratatul de la Nisa va continua sa functioneze pana in 2014. Intre 2014-2017, va urma o perioadă de tranzitie conform căreia, noul sistem, bazat de 55% state membre și 65 % populatie se va aplica; sistemul original stabilit cu ocazia Tratatului de la Nisa se va menține pentru a adopta unele decizii, dacă un stat membru consideră acest lucru necesar. Dupa 2017, doar acest sistem se va aplica.

Carta Drepturilor Fundamentale a fost, de asemenea, subiect de discuție si va fi menționată în documentul de modificare a tratatelor Uniunii. Supremația dreptului comunitar, de asemenea, este acceptată în toate țările UE, cu excepția aceleiași țări care are probleme de acceptare a Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului – vorbim de Marea Britanie.

De asemenea, personalitatea juridică a Uniunii va fi stabilită. Deci, UE va fi persoană juridică, care poate angaja practic Uniunea ca o entitate definită în toate organismele, organizațiile internaționale.

Un alt subiect analizat a fost cel al creșterii rolului parlamentelor și propunerea din mandatul acceptat de statele membre ca atunci când o decizie este invalidată de 55% din parlamentele naționale, să fie necesară o intervenție a Comisiei Europene, de explicare, pentru ca actul normativ să poată trece mai departe. De asemenea, conform celor stabilite, Uniunea va avea un ministru de externe si un președinte permanent.

Compromisurile făcute în negocierile dintre statele membre, nu afectează principiile de bază ale reformei Uniunii Europene, așa cum au fost ele stabilite în textul Tratatului Constituțional. Acestea sunt primatul dreptului comunitar, personalitatea juridică, politica europeană de securitate și cooperare. Conform majoritatii analistilor, soluția adoptată de statele membre la Consiliul European face ca Uniunea Europeană să devină o structură politică puternică în planul politicii externe și să capete o dimensiune puternică în planul securității la nivel global.

În continuarea eforturilor întreprinse cu ocazia reuniunii de la Bruxelles, summit-ul informal al Consiliului European de la Lisabona, din octombrie 2007 a avut doua obiective. Primul și cel mai important obiectiv a fost definitivarea Tratatului de reformă al Uniunii Europene și cel de-al doilea a fost legat de competitivitatea externă și definirea dimensiunii externe a Uniunii Europene, prin adaptarea Tratatului de la Lisabona.

Cel mai important eveniment a fost acela că dupa șase ani, s-a ajuns la forma definitivă a Tratatului de reformă a Uniunii Europene, punându-se capat perioadei de incertitudine în ceea ce privește reformarea Uniunii Europene și capacitatea instituțională a acesteia de a face față extinderii.

Noul Tratat aduce câteva elemente importante care se vor constitui in motorul reformării institutionale a Uniunii. Astfel, Uniunea Europeană capătă personalitate juridica, are capacitate de reprezentare pentru toți cei 27 de membri ai săi. Totodată, se extind competențele Parlamentului European și, prin noul Tratat, se extinde și se întârește rolul Parlamentelor Naționale.

Din 2014 sau, cel mai târziu, in 2017 va intra în functiune votul cu dublă majoritate, care este un sistem destinat să ușureze luarea deciziilor. Votul cu dublă majoritate se referă la faptul că o decizie se poate lua cu votul a 55 la sută din statele membre, care să reprezinte 65 la sută din populația Uniunii Europene.

De asemenea, noul Tratat stabilește competentele Uniunii, acestea fiind împarțite în trei segmente importante. Sunt domenii de competență exclusivă a Uniunii Europene care se manifestă în domeniul vamal, în stabilirea regulilor de concurența necesară funcționarii pieței interne a Uniunii Europene și in politica monetara pentru statele membre ale Uniunii aflate in zona euro. Un al patrulea domeniu este cel legat de conservarea resurselor biologice ale marii in cadrul politicii comune de pescuit si urmat de cel de-al cincilea referitor la politica comercială comună.

Printre domeniile cu competențe partajate între UE si statele membre se află, de exemplu: domeniul apărării, domeniul energiei, domeniul justiției, precum și domeniul agriculturii.

Cea de-a treia categorie de relații Uniunea Europeană – state membre se regăsește în domeniiile în care nu există susținere consistenta, ci doar o cooperare și care reprezintă domenii practic de competența exclusivă a statelor membre: cultura, educația și alte domenii din această zonă.

In sfarsit, noul Tratat precizează foarte clar că din 2014, structura Comisiei Europene nu va mai fi cea conform căreia fiecare stat membru are un comisar. La momentul actual, fiind 27 de state membre, sunt 27 de comisari. Din 2014, se trece pe sistemul în care Comisia Europeană va avea un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre.

De asemenea, un element de noutate institutională, este apariția funcției de președinte al Consiliului European. In momentul de față, Consiliul European este alcătuit din șefii de stat și de guvern care reprezintă țara la Consiliile Europene. Consiliul, care este cel mai înalt for de decizie politică a Uniunii, are 27 de membri. Incepând din 2014, va exista un președinte permanent al Consiliului, comparativ cu momentul de față când, la fiecare șase luni, președinția se schimbă. Mandatul președintelui Consiliului European va fi de doi ani si jumatate cu posibilitatea de prelungire cu încă un mandat, deci un președinte poate să stea în funcție cinci ani.

Un lucru extrem de important pentru noi toti este faptul ca noul Tratat include Carta Drepturilor Fundamentale ale omului. Toate statele membre, cu două excepții, care sunt Marea Britanie și Polonia, au agreat ca pentru toță să fie valabilă Carta Drepturilor Fundamentale ale omului ca parte integrantă a Tratatului de reforma al Uniunii Europene. Se referă la drepturile politice, drepturi civile, drepturi economice, drepturi sociale.

Tot noul Tratat creează funcția de Inalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate, ca efect al faptului că UE începe să-și asume tot mai mult o politică externă de securitate comună.
In sfârsit, prin noul Tratat se stabileste obligatia de a se crea o politică europeană de securitate și apărare comună. Acest capitol se referă nu neaparat la obligația statelor membre ale Uniunii de a interveni în favoarea unui stat membru al UE care este, eventual, victima unei agresiuni, dar se referă și la obligativatea statelor membre de a interveni în situația unor calamități, de gen cutremure, inundații, incendii și asa mai departe.

Tratatul va fi semnat pe data de 13 decembrie a.c, la Lisabona, de către reprezentanții tuturor celor 27 de state. Acest interval este necesar introducerii în Tratat a tuturor celor convenite, precum și traducerii Tratatului în toate cele 27 de limbi ale statelor membre.

Obiectivul Consiliului a fost ca anul 2008 să fie dedicat ratificarii acestui Tratat, in asa fel incat, la 1 ianuarie 2009, Tratatul să intre iîn funcțiune. Astfel că și alegerile din iulie 2009 pentru Parlamentul European se vor desfașura sub imperiul noului Tratat, iar institutiile europene vor putea fi adaptate imediat ce se consumă alegerile.

In opinia noastră, există numeroase beneficii ale Tratatului Constituțional pentru politicile de justiție și afaceri interne.

În primul rând, ambiguitatea, complexitatea și lipsa de transparență care caracterizează politica de justiție și afaceri interne ar fi considerabil reduse prin eliminarea diviziunii deja familiare pe bază de piloni, existentă în Tratate. În primul rând, primul pilon comunitar, care conține Titlul IV al Tratelor CE- Vize, Azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație și pilonul trei care conține Titlul VI al Tratatului UE- poliție și cooperare judiciară în materie penală. Efectele negative ale acestei diviziuni au fost subliniate în nenumărate rânduri: lipsa de transparență în ceea ce privește cadrul instituțional și procedural, un înalt grad de îneficiență care se datorează dualității cadrului legal și lipsa de responsabilitate și spirit democratic. Constituția comunitarizează majoritatea politicilor care intră în componența celui de-al treilea pilon și oferă un cadru unic pentru toate aceste chestiuni, fapt care facilitează dezvoltarea unor politici mai integrate, legitime și corente în acest domeniu.

În al doilea rând, Constituția armonizează pachetul de acte legislative folosite în prezent pentru dezvoltarea politicilor în domeniul libertății, securității și justiției. Așa cum s-a menționat, în prezent, există o dualitate legislativă care creează o anumită insecuritate în privința efectelor legislative precise pe care cadrul legislativ le are. Instrumentele folosite pentru adoptarea măsurilor necesare în cadrul primului pilon sunt cunoscute: regulamente, directive, recomandări, decizii și opinii. În cadrul pilonului trei, putem găsi convențiile, pozițiile comune și deciziile cadru. Acestea din urmă nu sunt obligatorii pentru statele membre, nu necesită ratificare la nivel național și nu au efect direct. Tratatul Constituțional solicită instituțiilor să folosească anumite instrumente legislative pentru a exercita competențele Uniunii: legile europene (care au aceleași caracteristici ca regulamentele), legile cadru europene ( care corespund directivelor), regulamente europene, decizii europene și recomandări. Această uniformizare a instrumentelor legale aduce un anumit grad de siguranță întregului sistem.

În al treilea rând, în ceea ce privește procedura de adoptare a deciziilor, majoritatea calificată și co-decizia devin regula aplicabilă. Conform Constituției, Parlamentul European este direct implicat în întregul proces de luare a deciziilor în cadrul celui de-al treilea pilon. În prezent, Parlamentul European nu este suficient de implicat în cel de-al treilea pilon, fapt care are implicații în viața de zi cu zi a cetățenilor UE. În timp ce primul pilon a fost adus în conformitate cu legislația și cadrul UE, al treilea pilon rămâne sui generis. Avantajul unei proceduri legislative singulare unde responsabilizarea democratică a oricărei măsuri propuse este garantată, ar fi pierdut.

Constituția oferă o responsabilitate extinsă parlamentelor naționale asupra deciziilor adoptate în cadrul acestor domenii. Importanța parlamentelor naționale și legătura directă cu sistemul UE nu poate fi subestimată, așa cum am văzut în cadrul procedurii de ratificare a Tratatului Constituțional. Distanța între popoarele Uniunii și instituțiile UE era mult prea mare. Implicarea parlamentelor naționale în mașinăria legislativă a politicii de libertate, securitate și justiție este crucială pentru implicarea europenilor. Un rol activ și mai clar al parlamentelor naționale în procesul de luare a deciziilor și în activitatea de monitorizare a agențiilor europene sunt necesare pentru întărirea democrației în cadrul UE.

Controlul judiciar asupra acțiunilor executivului în domeniul JAI este foarte important pentru protejarea libertăților civile și drepturilor fundamentale, dar și pentru statul de drept. Curtea Europeană de Justiție nu are competență completă pentru revizuirea și interpretarea instrumentelor legislative care au în competențe cooperarea judiciară în materie penală și cooperarea polițienească.Fără implicarea directă și deschisă a cetățenilor UE, acest domeniu nu poate să reușească iar aprobarea cetățenilor depinde de încrederea pe care o au în statul de drept.

Domeniile JAI afectate de Tratatul Constituțional sunt în mod clar, cooperarea polițienească și cooperarea judiciară în materie penală. Aceste domenii, care aparțin celui de-al treilea pilon al UE au fost dezvoltate într-un cadru legal destul de “subțire”, datorită metodei interguvernamentale. Era o nevoie urgentă de a aduce aceste politici în cadrul metodei comunitare, fapt care le-a oferit o mai mare coerență și legitimitate. Constituția a umplut cu siguranță acest gol, coerența sistemului de cooperare polițienească la nivelul UE fiind întărită.

În sfârșit, includerea Cartei Drepturilor Fundamentale a UE în Partea II a Constituției plasează Uniunea sub obligația legală clară de a asigura ca în toate domeniile de activitate, drepturile fundamentale și libertățile sunt respectate și promovate activ. Aderarea Convenției cu privire la protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale din 1950 servește ca o excelentă aducere aminte pentru statele membre cu privire la drepturile și obligațiile lor față de această Convenție. Carta Drepturilor Fundamentale codifică drepturile și libertățile deja incluse în Convenția cu privire la protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale dar merge mai departe, codificând și drepturile recunoscute de acordurile internaționale la care UE, Comunitatea sau alte state membre sunt parte.

Pentru toate motivele exprimate mai sus, considerăm că noul document agreat la Lisabona oferă o bază puternică pentru spațiul de libertate, securitate și justiție și reprezintă, alături de noile provocări la adresa securității și procesul de extindere instrumente care au permis dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne și situarea întregii problematici în centrul agendei europene.

CAPITOLUL IV- NEGOCIERILE DE ADERARE A ROMANIEI LA UNIUNEA EUROPEANA LA CAPITOLUL 24- JUSTITIE SI AFACERI INTERNE

Rezumat

Secțiunea de mai jos va prezenta procesul de negociere a României pentru aderarea la Uniunea Europeană, cu accent pe negocierile care s-au derulat pe Capitolul 24-Justiție și afaceri interne. Pentru a avea o imagine completă a eforturilor depuse de România în perioada negocierilor, vom prezenta principalele realizări în domeniile politicii de justiție și afaceri interne. De asemenea, pentru a surprinde caracterul evolutiv al acțiunilor autorităților române în domeniu, vom prezenta progresele României din perioada de după închiderea negocierilor de aderare la UE.

Scurt istoric al relatiilor dintre România si Uniunea Europeanã

România este prima țarã din Europa Centralã si de Est care a stabilit relații oficiale cu Comunitatea Europeanã. In 1967, au fost initiate negocierile pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv brânzeturi, ouã, carne de porc, cu scopul de a scuti produsele românesti de taxe suplimentare, dar si de a obliga partea românã sã respecte un anumit nivel al preturilor pentru a nu crea dificultãti pe piata statelor membre. In 1974, prin semnarea unui tratat bilateral, România intrã în sistemul generalizat de preferinte al Comunitãtii Europene. De asemenea, un alt Acord cu privire la produsele industriale este semnat în 1980. Imediat dupã cãderea zidului Berlinului, România stabileste în 1990 relatii diplomatice cu Uniunea Europeanã, semnând în acelasi an un Acord de Comert si Cooperare.

La 1 februarie 1993, România semneazã Acordul European care instituie o asociere între România, pe de o parte, si Comunitãtile Europene si Statele Membre ale acestora, pe de altã parte. Acest acord care crea o zonã de liber schimb între România si statele membre recunostea obiectivul României de a deveni membru al Uniunii Europene si prevedea asistentã financiarã si tehnicã din partea UE.

In 1993 la Copenhaga, statele membre au decis cã statele asociate din Europa Centralã si de Est pot deveni state membre ale Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile economice si politice necesare. Acest lucru a dus la depunerea de cãtre România a cererii de aderare la Uniunea Europeanã la 22 iunie 1995, la câteva luni dupã intrarea în vigoare a Acordului European (1 februarie 1995).

In iulie 1997, Comisia Europeanã adoptã Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeanã. In martie 1998, Uniunea Europeanã lanseazã, în mod oficial, procesul de extindere, iar în luna noiembrie a aceluiasi an Comisia Europeanã publicã primul raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare.

1. Derularea procesului de negociere privind aderarea Romaniei la Uniunea Europeană

Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au fost lansate oficial în 15 februarie 2000. În primul semestru al anului 2000, pe durata președinției portugheze a UE, România a deschis și a închis provizoriu cinci capitole: cap.16 – Întreprinderi mici si mijlocii, cap.17 – Știință și cercetare, cap.18 – Educație, formare profesională și tineret, cap.26 – Relații externe, cap. 27 – Politica externă și de securitate comună.

În cadrul celei de a doua reuniuni a Conferinței de aderare la nivel ministerial, care a avut loc în iunie 2000, România a arătat că este pregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a numai patru capitole de negociere cu România, în cursul președinției franceze: cap.6 -Concurența, cap.12 – Statistica, cap.19 – Telecomunicații și tehnologia informației și cap.20 – Cultură și politica în domeniul audio-vizualului.

Dintre cele patru capitole, numai cap.12 – Statistica a fost provizoriu închis, pentru celelalte trei capitole fiind solicitate informații suplimentare din partea autorităților române.

Astfel, în anul 2000, România a deschis negocierile pentru 9 capitole de negociere și a închis provizoriu negocierile pentru 6 capitole de negociere.

Noul Guvern, rezultat în urma alegerilor din toamna anului 2000, a urmărit accelerarea și intensificarea pregătirilor pentru aderarea la Uniunea Europeană printr-o modificare instituțională care a vizat însuși nucleul sistemului de coordonare la nivel național a activității de integrare europeană. A fost infiintat Ministerul Integrării Europene și Delegația Naționala pentru Negocierea Aderării României la Uniunea Europeană.

Delegația Națională este formată din delegațiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de negociere, copreședinții acestora și adjuncții șefului delegației naționale. La rândul lor, delegațiile sectoriale au fost formate din reprezentanți ai ministerelor și celorlalte instituții ale administrației publice centrale cu responsabilități în transpunerea și implementarea acquis-ului din domeniul respectiv.

Noua Strategie de negociere a aderării României la Uniunea Europeană s-a bazat în mod special, pe abordarea globală a procesului de negocieri. Accentul s-a mutat de la capitolele așa zis “ușoare” (Relații externe, Statistica, Educație, formare profesională și tineret, Politica externă și de securitate comună) pe capitolele cu impact economic și social.

Astfel, România a orientat pregătirile negocierilor spre capitolele esențiale legate de cele patru libertăți fundamentale (Libera circulație a mărfurilor, Libera circulație a serviciilor, Libera circulație a capitalului), capitole care nu fuseseră abordate deloc până la sfârșitul anului 2000. Pentru a contribui la structurarea funcțională a economiei de piață au fost elaborate de către Delegația Națională, documente de poziție la celelalte capitole referitoare la piața unică, la principalele ramuri economice, precum și la coeziunea economică și socială. De asemenea, au fost abordate capitolele deosebit de dificile, precum Protecția mediului, Agricultura, Politici regionale, Control financiar și Prevederi financiar bugetare.

Capitolele abordate au accentuat în continuare, pregătirea pieței conform standardelor europene, prin crearea unui mediu de afaceri și conectarea la mediul de afaceri internațional și la Piața Internă. De asemenea, poate fi subliniat că România a urmărit abordarea graduală a capitolelor cu impact bugetar major. Astfel, se poate afirma că România a intrat într-o etapă de negocieri substanțiale, având în vedere contribuțiile la PIB și resursele financiare necesare.

Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul 2001 au constat în abordarea preponderent cantitativă a acestui proces, concentrată fiind pe analizarea întregului acquis comunitar, precum și orientarea preponderent internă către desfășurarea negocierilor inter-instituționale în cadrul Delegației Naționale și către consultări cu partenerii sociali, partidele politice și comisiile parlamentare. De asemenea, România a adăugat și alte dimensiuni procesului de elaborare a documentelor de poziție și negociere, respectiv un amplu proces de consultări tehnice cu Comisia Europeană, cu Statele Membre și cu echipele de negociere ale Statelor Candidate.

Noua abordare stategică și instituțională a permis o avansare substanțială în pregătirea procesului de negocieri. Astfel, în anul 2001 România a elaborat și trimis oficial Uniunii Europene un număr de 31 de documente de poziție (17 documente de poziție, 8 documente de poziție complementare, 4 documente de poziție revizuite și 2 documente referitoare la acquis-ul pe anul 2000).

Până la sfârșitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii Europene documentele de poziție pentru toate cele 29 de capitole de negociere.

În cursul președinției suedeze și belgiene (la Conferințele Interguvernamentale de Aderare România – Uniunea Europeană din martie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie și decembrie) au fost deschise negocierile pentru 8 capitole (cap.4 – Libera circulație a capitalului, cap.5 – Dreptul societăților comerciale, cap.8-  Pescuitul, cap.9 – Politica în domeniul transporturilor, cap.10 – Impozitarea, cap.13 – Politica regională și ocuparea forței de muncă, cap.23 – Protecția consumatorului și a sănătății, cap.25 – Uniunea Vamală) și au fost închise provizoriu negocierile pentru 3 capitole (cap.8 – Pescuitul, cap.23 – Protecția consumatorului și a sănătății, cap.5 – Dreptul societăților comerciale).

Astfel, până la sfârșitul anului 2001, România a deschis negocierile pentru 17 capitole de negociere dintre care 9 capitole au fost provizoriu închise.

Pentru anul 2002, principalul obiectiv al negocierilor a fost deschiderea tuturor capitolelor de negociere, închiderea provizorie a cât mai multor capitole de negociere, bazată pe avansul pregătirilor de aderare, precum și îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri.

În anul 2002, Delegația Națională pentru Negocierea Aderării României la Uniunea Europeană continuat accelerarea pregătirilor negocierilor, în concordanță cu strategia de extindere emisă de Comisia Europeană în noiembrie 2001 și cu deciziile Consiliului European de la Laken, pentru avansarea radicală a negocierilor de aderare, prin deschiderea tuturor capitolelor în anul 2002.

Având în vedere faptul că avansarea negocierilor a fost bazată exclusiv pe pregătirea internă, Guvernul României a intensificat măsurile necesare pentru îndeplinirea criteriului de economie de piață funcțională și a aplicat în întregime Programul de Acțiune pentru Intensificarea Pregătirilor pentru Aderare, adoptat în ianuarie 2002.

Prioritate a avut întărirea capacității administrative a României, bazată pe planurile de acțiune pentru capacitatea administrativă și PHARE, aprobate de către Comisia Europeană și prezentate statelor membre.

În consecință, 13 capitole de negociere (1 – Libera circulație a mărfurilor, 2 – Libera circulație a persoanelor, 3 – Libera circulație a serviciilor, 7 – Agricultura, 11 – UEM, 14 – Energia, 15 – Politica Industrială, 21 – Politica regională, 22 – Protecția mediului, 24 – Justiție și afaceri interne, 28 – Control financiar, 29 – Prevederi financiar bugetare și 30 – Institutii) au fost deschise în cadrul Conferințelor de Aderare Interguvernamentale din martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie și decembrie 2002, iar 11 – UEM, 13 – Politica socială, 15 – Politica Industrială, 19- Telecomunicații și tehnologia informației, 20 – Cultura și politica în domeniul Audiovizualului, 25- Uniunea vamală și 30 – Instituții au fost închise provizoriu.

În anul 2003, cap.4 – Libera circulație a capitalului a fost închis provizoriu în cadrul Conferinței de Aderare Interguvernamentale din aprilie. De asemenea in luna iunie au mai fost inchise provizoriu cap. 1 – Libera circulatie a marfurilor si cap. 10 – Impozitarea.

Si tot in anul 2003, capitolele 2 – Libera circulatie a persoanelor, respectiv 9 – Politica în domeniul transporturilor au fost inchise provizoriu la Conferinta de Aderare România-UE la nivel ministerial care a avut loc la Bruxelles, 9 decembrie, si de asemenea s-a confirmat inchiderea capitolului 28 – Controlul financiar.

În cursul președinției irlandeze, la Conferinta de Aderare Romania – Uniunea Europeană din iunie 2004 au fost inchise provizoriu Cap.7 – Agricultura si Cap. 29 – Prevederi financiare si bugetare.

Capitolul de negociere 14 – Energia a fost închis provizoriu, în cadrul Conferintei de Aderare România-UE, care a avut loc la Bruxelles, în iunie 2004.

România a finalizat negocierile pentru capitolele 3 – Libera circulatie a serviciilor si 21 – Politica regionala si coordonarea instrumentelor structurale in cadrul Conferintei de Aderare România-Uniunea Europeană, desfasurata la Bruxelles, în septembrie 2004.

La conferinta de aderare din noiembrie 2004, Romania a inchis provizoriu capitolelel 22 – Mediu si 31 – Diverse.

România a finalizat negocierile de aderare, prin închiderea ultimelor doua capitole de negociere: 6 – Concurenta si 24 – Justitie si afaceri interne. Inchiderea celor douã capitole a avut loc cu prilejul conferintei de aderare România-Uniunea Europeană care a avut loc la Bruxelles, în decembrie 2004.

2. Derularea procesului de negociere pe Capitolul 24- Justitie si afaceri interne

Capitolul 24-Justiția și afacerile interne a cuprins un complex de probleme care priveau: Planul de Acțiune Schengen, reforma justiției, protecția datelor personale, politica de vize, frontiere externe, migrație, azil, cooperare polițienească și lupta împotriva crimei organizate, lupta împotriva fraudei și corupției, lupta împotriva terorismului, droguri, cooperare vamală și cooperare judicară în materie civilă și penală.

La 30 noiembrie 2001, Guvernul României a transmis Conferinței pentru Aderare România – Uniunea Europeană Documentul de Poziție pe Capitolul 24 Justiție și Afaceri Interne. Acesta a fost realizat de delegația sectorială pentru negocierea acestui capitol, sub coordonarea Ministerului Administrației și Internelor și a Ministerului Integrării Europene, în conformitate cu Hotărârea de Guvern nr. 273/2001.

Fațã de Documentul de Poziție, Comisia Europeanã a solicitat o serie de clarificări suplimentare, care au constituit obiectul unei reuniuni desfășurate la Bruxelles, la 8 februarie 2002. Răspunsurile la întrebări au făcut obiectul unui nou document care, după aprobarea de către Guvernul României, a fost prezentat oficial Conferinței de Aderare la data de 22 februarie 2002.

România a deschis negocierile la acest capitol la 19 aprilie 2002, progresând rapid în domenii care au prezentat, de regulă, o mare sensibilitate pentru statele membre. Experiența celorlalte state candidate a demonstrat dificultatea negocierii acestui capitol. El a reprezentat unul dintre cele mai complexe și mai sensibile dosare, care a necesitat, în medie, șase ani pentru negociere, iar în unele cazuri chiar și mai mult.

În perioada de timp care s-a scurs între deschiderea negocierilor, MAI a desfășurat, împreună cu instituțiile care au compus delegația sectorială și sub coordonarea MIE, o activitate intensă de monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate de România în cadrul negocierilor. Întreaga activitate s-a desfășurat conform unui calendar foarte strict, care a fost respectat întocmai.

Documentul Complementar de Poziție pe Cap.24 Justiție și Afaceri Interne, modificat și completat în concordanță cu Poziția Comună a Statelor Membre, aprobat de Guvern, a fost transmis spre analiză Comisiei Europene pe data de 03 februarie 2003.

Pentru a impulsiona procesul de negociere și în susținerea informațiilor transmise prin documentele de poziție anterioare, autoritățile române au decis prezentarea, la 24 septembrie 2003 a unui Document de Informații Suplimentare, în care au fost incluse progresele înregistrate atât în domeniul justiției cât și în domeniul afacerilor interne, în perioada de timp care s-a scurs de la prezentarea Documentului Complementar.

Comisia Europeană a transmis României Poziția Comună în data de 29 ianuarie 2004, pe baza căreia, autoritățile române au demarat elaborarea Documentului Complementar II și revizuirea Planului de Acțiune Schengen.

Elaborarea acestor documente a urmărit reflectarea exactă a progreselor realizate de România și evidențierea pe de o parte a realismului concepției generale de acțiune și al planurilor de implementare a acquis-ului, iar pe de altă parte, capacitatea efectivă, tehnică și administrativă de implementare, alături de voința politică de aducere la îndeplinire a angajamentelor asumate.

Documentul de Poziție Complementar II pe Cap. 24 și Planul de Acțiune Schengen au fost aprobate în ședința Guvernului din data de 08 iulie 2004.

În data de 08.12.2004, Consiliul Reprezentanților Permanenți ai Statelor Membre a convenit asupra proiectului Documentului Poziției Comune a Uniunii Europene privind negocierea Capitolului 24 "Justiție și Afaceri Interne", elaborat de Comisia Europeană, consfințind astfel închiderea, din punct de vedere tehnic, a negocierilor asupra acestui capitol.

În data de 17 decembrie 2004, Consiliului European a consfințit la Bruxelles, închiderea negocierilor de aderare cu Uniunea Europeană și a stabilit de asemenea, semnarea Tratatului de Aderare cu România și Bulgaria în aprilie 2005, după obținerea votului favorabil din partea Parlamentului European. La 13 aprilie 2005, România a primit avizul conform al Parlamentului European iar semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană a avut loc la 25 aprilie 2005, în Luxemburg.

Conform calendarului stabilit pentru aderarea la Uniunea Europeană, România a realizat acest lucru la 01.01.2007.

Decizia Consiliului European de la Bruxelles din 17 decembrie 2004, de închidere a negocierilor de aderare cu Uniunea Europeană, a fost o decizie așteptata cu foarte mare interes, ea urmând să modifice substanțial direcția de dezvoltare a României, determinând racordarea ulterioară la noul sistem de valori democratice.

Încheierea negocierilor a constituit sfârșitul unui proces dar în același timp și începutul altuia, mult mai cuprinzător și dificil, în opinia noastră, care a presupus accelerarea ritmului de realizare a angajamentelor asumate, creșterea calității procesului de implementare și asigurarea unei stricte monitorizări.

Punctul nodal al închiderii negocierilor cu România l-a constituit adoptarea a două clauze de salvgardare, dintre care una cu o pondere prioritară pe Cap.24-JAI. Această clauză specifică de siguranță putea fi activată, cu votul majorității calificate a Consiliului UE, de ne-îndeplinirea oricărei din următoarele șapte cerințe și putea întârzia cu un an, aderarea României la Uniunea Europeană.

Aceste șapte cerințe, enunțate sumar, făceau referire la: implementarea Planului de Acțiune Schengen, asigurarea unui nivel ridicat al controlului și al supravegherii la viitoarele frontiere externe ale UE și redactarea unui plan multi-anual de investiții, elaborarea și implementarea unui Plan de acțiune și a unei Strategii integrate și actualizate pentru reforma sistemului judiciar care să accelereze în mod semnificativ a luptei împotriva corupției și în special împotriva corupției la nivel înalt, realizarea unui audit independent asupra rezultatelor și impactului generate de actuala Strategie Națională Anticorupție, asigurarea unui cadru legislativ clar privind sarcinile și cooperarea dintre poliție și jandarmerie și elaborarea și implementarea unui plan clar de recrutare care să permită progrese semnificative în completarea deficitului de personal la Poliție și Jandarmerie, elaborarea și implementarea unei strategii multi-anuale coerente împotriva criminalității.

Aceste șapte domenii au făcut obiectul unor informări detaliate pe care România le-a transmis Comisiei Europene în perioada imediat următoare. De asemenea, autoritățile române au elaborat și transmis, începând cu 1 iunie 2005, rapoarte detaliate cu privire la chestiuni care acopereau toate domeniile aferente Capitolului 24.

În ceea ce privește chestiunile de afaceri interne, au fost identificate anumite domenii prioritare, care au fost monitorizate foarte strict și pe care s-au concentrat acțiunile autoritatilor implicate. Astfel, în domeniul controlului și managementului frontierelor externe, eforturile s-au axat în principal pe: implementarea Planului de Acțiune Schengen în concordanță cu acquis-ul și cu termenele asumate, modernizarea echipamentului și a infrastructurii la frontiera verde, albastră și la punctele de trecere a frontierei și definitivarea în acest sens a Planului multi-anual de investiții, prezentat Comisiei în martie 2005, continuarea completării posturilor vacante în vederea diminuării deficitului global de personal și asigurării unui nivel de încadrare a personalului cât mai apropiat de 100% la frontiera de est cu Ucraina, Moldova și litoralul Mării Negre, accelerarea politicii de combatere a corupției în cadrul Poliției de Frontieră și aplicarea eficientă a unor sancțiuni cu caracter preventiv.

În domeniul cooperare polițienească acțiunile autorităților s-au axat în principal pe: continuarea modernizării managementul resurselor umane în cadrul MAI, în special în domeniile recrutării, dezvoltării carierei și salarizării, stabilirea unui sistem coerent și de încredere de colectare și analiză a datelor privind infracționalitatea în toate structurile MAI, întărirea capacității structurilor de poliție de luptă în special împotriva crimei organizate prin continuarea îmbunătățirii capacității de analiză a informațiilor, prin operaționalizarea totală a programului de protecție a martorilor, asigurând structurii responsabile resursele umane și financiare necesare, intensificarea eforturilor în lupta împotriva corupției și a conduitei necorespunzătoare la toate nivelele MAI.

Un alt domeniu abordat cu atenție de instituțiile de resort a fost migrația. Astfel, au fost întreprinse măsuri pentru recrutarea și pregătirea corespunzătoare a unui număr suficient de personal în vederea completării pozițiilor vacante, implementarea Strategiei privind migrația, în conformitate cu termenele limită stabilite în Planul de Acțiune, adoptarea măsurilor necesare pentru combaterea eficientă a imigrației ilegale. În domeniul azilului, eforturile s-au axat în principal pe recrutarea și pregătirea noului personal al ONR, în conformitate cu angajamentele asumate, accelerarea implementării sistemului EURODAC și adoptarea Planului de implementare a EURODAC cel târziu până la sfârșitul anului 2005 și pe intensificarea coordonării și cooperării între instituțiile responsabile în probleme de azil.

În sfârșit, în ceea ce privește domeniul drogurilor, autoritățile au privit cu prioritate elaborarea și punerea în aplicare a unui Plan de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anti-drog 2005-2012 în concordanță cu noul Plan de acțiune 2005-2012 al UE, îmbunătățirea capacității agențiilor de punere în aplicare a legii existente la frontieră de a captura droguri, inclusiv instruirea și echiparea acestora și furnizarea unor statistici coerente și detaliate care să permită Comisiei să cuantifice progresele înregistrate în acest domeniu.

Procesul de negociere pe Capitolul 24 JAI a fost unul intens, îndelungat și extrem de dificil. De altfel, alături de Capitolul Concurența, aceste capitol a fost ultimul dosar închis de România înainte de a adera la Uniunea Europeană.

Din analiza modalității de derulare a negocierilor cu statele care au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004, reiese faptul că acest proces s-a derulat cu dificultate și în cazul celor 10. Totuși, diferența între România și statele care au aderat în anul 2004 constă în condițiile în care au fost încheiate negocirile. România a finalizat acest parcurs dar contactele și informările detaliate către Uniunea Europeană cu privire la chestiunile considerate prolematice pe parcursul negocierilor au continuat încă un an. În felul acesta, țara noastră a demonstrat statelor membre și Uniunii Europene că finalizarea negocierilor nu a fost doar o decizie politică ci o decizie bazată pe argumente solide, de natură tehnică.

3. Modalități de monitorizare a angajamentelor asumate

Monitorizarea angajamentelor asumate de România pe Cap. 24 JAI a reprezentat o sarcină deosebită pentru Ministerul Administrației și Internelor, în calitate de minister integrator al acestui capitol de negociere care a oferit României perspectiva participării la spațiul european de securitate și justiție.

Elaborarea și transmiterea documentelor de negociere către Comisia Europeană a fost însoțită de acțiuni de monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate pe parcursul negocierilor. Principalele instrumente de monitorizare sunt prezentate în cele ce urmează.

Planul de măsuri prioritare pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană a reprezentat principalul document de monitorizare a angajamentelor asumate de România în cadrul procesului de negociere.

Activitatea de realizare a măsurilor prevăzute în Planul de măsuri prioritare a facut obiectul unei stricte monitorizări, atât la nivelul MAI (analiză săptămânală), cât și al Ministerului Integrării Europene (bilunar), respectiv, al Guvernului (lunar).

TO DO LIST- Pe data de 25 februarie 2004, Guvernul de la acea data a prezentat la Bruxelles agenda priorităților executivului până în luna iunie 2004, considerând lunile următoare ca fiind de o importanță majoră în obținerea unor rezultate concrete și de substanță în pregătirea pentru aderare.Conform documentului prezentat, Guvernul si-a concentrat acțiunile în direcția obținerii unor progrese concrete în domenii–cheie, sensibile, considerate a fi vitale pentru ca România să devină membru cu drepturi depline al Uniunii Europene in anul 2007.

Acest program (“to do list”) avea în vedere realizarea de măsuri imediate, concrete, care trebuiau îndeplinite până la sfârșitul lunii iunie 2004, fără nici o derogare de la obiectivele fundamentale prevăzute în Strategia de Reformă a Sistemului Judiciar și în Planul său de implementare. Domeniile vizate erau: reforma justiției, măsuri anticorupție, libertatea presei, protecția copilului, reforma administrației publice.

Acțiunile prioritare/To do list/ au fost apreciate de experții europeni ca mergând în direcția bună, punând acccentul pe domeniile în care realizarea unor progrese vizibile, a unor schimbări radicale, reprezintă un sine-qua-non pentru progresul negocierilor/justiție, corupție, capacitate administrativă.

Roadmap-ul pentru România a acoperit perioada anterioară aderării. Scopul acestui document a fost de a indica principalii pași pe care România trebuia să îi întreprindă pentru a-și putea asuma condiția de membru a Uniunii Europene.

De asemenea, procesul de monitorizare s-a desfășurat pe baza tabelelor de monitorizare, care au reprezentat sistematizarea observațiilor transmise prin intermediul ultimei Poziții Comune pe Cap. 24, la care se adaugă acquis-ul UE adoptat în perioada 2003 – 2004, față de care România si-a asumat angajamentul de a-l adopta pana la aderare. Prima etapă de furnizare a informațiilor către forurile europene a avut loc la data de 18 martie 2005.

O altă modalitate de monitorizare a angajamentelor asumate de România a fost organizarea, de către Comisia Europeană, a misiunilor de evaluare în domeniul JAI. O primă astfel de misiune s-a derulat în perioada martie-aprilie 2004 și a vizat evaluarea gradului de aplicare practică a legislației și măsurilor destinate unei bune funcționări a proceselor aferente domeniului JAI.

Experții europeni au acoperit 4 domenii principale, care au generat cele mai multe preocupări: managementul frontierei, vizele și implementarea Planului de Acțiune Schengen, independența sistemului judiciar, pregătire și etica magistraților, funcționarea poliției și lupta împotriva diverselor manifestări ale crimei organizate și lupta împotriva corupției, fraudei și a spălării banilor.

Rezultatele au putut demonstra statelor membre existența coerenței și a viabilității întregului sistem JAI din România, precum și faptul că situația actuală, măsurile adoptate și ritmul de implementare a acestora oferă garanții cu privire la evoluția prognozată în acest domeniu.

În opinia noastră, modalitățile de monitorizare a angajamentelor asumate de România pe perioada negocierilor de aderare au reprezentat instrumente utile de verificare a progreselor înregistrate în acest domeniu dificil. Chiar dacă uneori, la nivelul instituțiilor implicate în această activitate, s-a creat impresia de supraaglomerare cu diferite planuri și tabele de monitorizare, această modalitate de lucru a oferit certitudinea că România își poate îndeplini sarcinile propuse. Considerăm că misiunile de evaluare ale Comisiei Europene în teren, desfășurate în anul 2004 au reprezentat instrumentul cel mai eficient pentru a testa gradul de conformare a tuturor actorilor implicați cu acquis-ul relevant.

4. Principale realizări ale României în domeniul afacerilor interne între anii 2002-2004, perioada aferenta deschiderii/inchiderii negocierilor pe Capitolul 24 JAI

a. Protecția datelor- România a adoptat o serie de acte normative relevante și a fost instituită o nouă autoritate de supraveghere independentă, în cadrul instituției Avocatului Poporului. Pe baza noii legislații a fost creat un registru public care conține toate operațiunile cu privire la procesarea datelor iar numărul posturilor în cadrul Avocatului Poporului a crescut semnificativ. Principala realizare a acestei perioade, în acest domeniu extrem de sensibil este, în opinia noastră, apariția instituției Avocatului Poporului, autoritate publică independentă.

b. Politica de vize- România a aliniat politica de vize cu cea a Uniunii Europene, rezultatul fiind instituirea regimului de liberă circulație pentru cetățenii români în spațiul Schengen începând cu anul 2002. De asemenea, a fost introdus regimul de vize pentru statele de pe lista negativă (Rusia, Turcia, Ucraina și Serbia și Muntenegru).

Eliminarea României de pe lista negativă a vizelor, în anul 2002, este o realizare majoră a acestei perioade, care a avut implicații determinante pentru demararea negocierilor pe Capitolul 24 JAI.

c. Controlul frontierelor și Schengen- A fost realizată profesionalizarea personalului Poliției de Frontieră Române prin înlocuirea militarilor în termen cu personal calificat. De asemenea, a fost adoptată legislația privind frontiera de stat a României și cea privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră. În urma semnării unui Acord între Poliția de Frontieră română și autoritatea similară din Bulgaria, a fost creat, în februarie 2003, un birou comun de contact la punctul de trecere a frontierei de la Giurgiu. Un centru similar a fost deschis la Galați în iulie 2003. Au fost elaborate Strategia de management integrat al frontierei pentru 2003 – 2006, care se concentrează pe frontiera de nord si de est și Strategia de Securizare a Frontierelor pentru 2003 –2007. A fost creat un Grup Interministerial pentru Managementul Integrat al Frontierei având ca sarcină facilitarea comunicării și cooperării între autoritățile responsabile cu activitățile de control la frontieră.

Controlul frontierelor și problematica Schengen s-a dovedit, în opinia noastră, aspecte cheie ale Capitolului 24 JAI. Progresele înregistrate în aceste domenii au constituit argumente forte care au condus la decizia de a închide negocierile în anul 2004.

d. Migrația- Odată cu intrarea în vigoare pe 25 iulie 2003 a OUG nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, legislația României s-a aliniat la acquis-ul privind intrarea și șederea cetățenilor statelor terțe. A fost încheiat un acord cu OIM în domeniul repatrierii voluntare asistate. De asemenea, au fost încheiat acorduri de readmisie cu diferite state europene. O Strategie națională privind migrația a fost adoptată în aprilie 2004 iar Autoritatea pentru Străini a fost stabilită ca o structură autonomă în martie 2004.

Cel mai notabil aspect în acest domeniu este, după părerea noastră, alinierea întregii legislații la acquis-ul privind intrarea și șederea cetățenilor statelor terțe, precum și încheierea unor acorduri de readmisie.

e. Azilul- Au fost apreciate în mod deosebit armonizarea legislației din domeniul azilului cu acquis- ul comunitar din domeniu, pregătirea și gradul de ocupare a posturilor din cadrul Oficiului Național pentru Refugiați și publicarea listei țărilor terțe sigure și țărilor unde nu există risc de persecuție. În martie 2002 a fost adoptată legislația referitoare la unificarea membrilor de familie ai refugiaților, fapt care a remediat una din neconcordanțele semnificative ale legislației românești cu acquis-ul comunitar. În aprilie 2004 a intrat în vigoare legislația care vizează alinierea regimului refugiaților din România la Convenția de la Geneva din 1951.

Îmbunătățirea caddrului legislativ dar și întărirea potențialului instituțional al principalei autorități în domeniu- Oficiul Național pentru Refugiați au fost aspecte care au contribuit decisiv la obținerea unor calificative pozitive în domeniul azilului.

f. Cooperarea polițienească și lupta împotriva crimei organizate- În mai 2002 a fost adoptată Legea privind organizarea șu funcționarea Poliției Române iar în luna iunie 2002 a fost adoptată Legea privind statutul polițistului. Legislația secundară pentru implementarea reformei în poliție a fost adoptată în octombrie și noiembrie 2002. Legea privind prevenirea și combaterea crimei organizate a fost adoptată în ianuarie 2003. Rețeaua ofițerilor de legătură a fost extinsă și întărită, în special cu statele membre UE.

După cum putem observa, în acest domeniu, progresele legislative importante dar și anumite măsuri inovatoare, precum numirea unor ofițeri de legătură în statele membre au fost aspectele pozitive surprinse de Rapoartele de progres ale Comisiei Europene.

g. Lupta împotriva terorismului- România a ratificat în noiembrie 2002 Convenția Națiunilor Unite din 1999 privind eliminarea finanțării terorismului și a adoptat o hotărâre de Guvern privind lista persoanelor juridice și fizice suspecte de implicare sau de finanțare a actelor teroriste. Inspectoratul pentru prevenirea și combaterea terorismului, care este responsabil cu implementarea Protocolului general pentru organizarea și funcționarea sistemului național pentru prevenirea și lupta împotriva terorismului sub coordonarea SRI, a devenit operațional în semestrul II al anului 2002.

Și în acest domeniu, România a făcut pași importanți, în special prin ratificarea Convenția Națiunilor Unite din 1999 privind eliminarea finanțării terorismului.

h. Lupta împotriva fraudei și corupției- În iulie 2002 Parlamentul României a aprobat legislația cu privire la Parchetul Național Anticorupție, care transformă secția anti-corupție din cadrul Parchetului General într-o structură anti-corupție cu statut special. De asemenea, a fost adoptat un plan anticorupție pentru accelerarea aplicării Strategiei naționale pentru combaterea corupției. În martie 2004 codurile de etică și deontologie pentru ofițerii de poliție au fost aprobate. Un nou Cod penal a fost adoptat în iunie 2004 care va introduce noțiunea de responsabilitate și sancțiuni pentru persoanele juridice în momentul intrării în vigoare în iulie 2005. Un acord de cooperare între acest departament și OLAF a fost semnat.

Domeniu care ar fi putut declanșa clauza de salvgardare care ar fi putut întârzia cu un an aderarea României la Uniunea Europeană, corupția a beneficiat în toți acești ani de o atenție specială, materializată prin progrese legislative și instituționale importante.

i. Combaterea traficului de droguri- În iunie 2002 a fost adoptată o nouă legislație privind precursorii și a fost ratificat Acordul din 1995 privind traficul ilicit pe mare. Au fost create echipe comune de control formate din lucrători vamali și reprezentanți ai Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei. În ianuarie 2003 Guvernul României a adoptat Strategia națională privind drogurile pentru 2003 – 2004 și a creat Agenția Națională Anti-Drog în cadrul ministerului Administrației și Internelor pentru implementarea acestei strategii.

Considerăm că măsurile instituționale și legislative prezentate mai sus denotă determinarea autorităților române de a aborda această problematică într-o manieră profesionistă și coordonată.

j. Lupta împotriva spălării banilor- Au fost apreciate eforturile României în domeniul luptei împotriva spălării banilor, în special datorită instituirii de către Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor a obligației de raportare a anumitor tipuri de activități de către instituțile publice. S-au înregistrat progrese în privința alinierii la acquis, prin ratificarea Convenției Consiliului Europei privind spălarea, depistarea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunilor, adoptată la Strasbourg, 1990 și prin adoptarea, în decembrie 2002, a legii privind prevenirea și sancționarea spălării banilor.

Măsurile legislative adoptate în acest domeniu dar și stabilirea unor contacte directe cu autoritățile europene de resort au reprezentat instrumente utile care au determinat realizarea unor pași importanți în domeniul luptei împotriva spălării banilor.

k. Cooperare vamală- Au fost create echipe mixte antifraudă pentru prevenirea, detectarea și sancționarea neregulilor din sistemul vamal. S-a elaborat un Program de Acțiune împotriva corupției din cadrul administrației vamale și un Plan de Acțiune Sectorial împotriva corupției ca parte a Programului Național de prevenire a Corupției și a Planului Național de Acțiune împotriva Corupției. În iunie 2002 a fost creat ghișeul unic de plată a taxelor la punctele de trecere a frontierei, îmbunătățindu-se astfel, serviciile publice oferit persoanelor și agenților economici.

După cum am putut observa, în perioada 2002-2004, perioada în care politica de justiție și afaceri interne a fost permanent monitorizată de Comisia Europeană, România a făcut pași importanți și decisivi în acest domeniu. Ne referim atât la progresele de ordin legislativ, materializate prin adoptarea unor legi importante și prin alinirea cadrului normativ existent la acquis-ul european, cât și la întărirea cadrului instituțional existent, prin înființarea unor structuri esențiale pentru dezvoltarea ulterioară a țării noastre. Cooperarea inter-instuțională a fost de asemenea, marcată de momente importante, care au contribuit la conturarea unei imagini pozitive a României. Eforturile au fost susținute și realizate într-un termen extrem de strâns.

Considerăm că progesele realizate în fiecare din domeniile prezentate mai sus au avut implicații determinante pentru demararea și finaliarea negocierilor pe Capitolul 24 JAI. Prin adoptarea măsurilor prezentate, autoritățile române au arătat hotârărea de a aborda această problematică într-o manieră coerentă, profesionistă și coordonată.

5. Progrese aferente perioadei 2005-2006 care a urmat inchiderii negocierilor pe Capitolul 24 JAI

Încheierea negocierilor pe Cap. 24 JAI a constituit sfârșitul unui proces dar în același timp și începutul altuia, mult mai cuprinzător și dificil, în opinia noastră, care a presupus accelerarea ritmului de realizare a angajamentelor asumate, creșterea calității procesului de implementare și asigurarea unei stricte monitorizări.

Progresele înregistrate în perioada care a precedat închiderea negocierilor au continuart și în perioada premergătoare dobândirii calității de stat membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană.

Principalele realizări ale acestei perioade sunt prezentate mai jos.Analiza noastră s-a axat pe cele mai semnificative domenii ale Cap. 24. Acestea sunt: securizarea și controlul frontierelor, migrație și azil, combaterea traficului cu ființe umane, combaterea corupției, cooperare polițienească și combaterea crimei organizate și combaterea traficului de droguri.

În ceea ce privește securizarea și controlul frontierelor, menționăm faptul că Planul de Acțiune Schengen a fost revizuit și aprobat de Guvernul României în data de 24 mai 2006 și transmis Comisiei Europene în data de 31.05.2006. Planul de Acțiune Schengen 2006 reprezintă o variantă revizuită a Planului de Acțiune Schengen, prezentat de autoritățile române în 2004. Această revizuire a fost realizată pentru actualizarea informațiilor referitoare la situația implementării acquis-ului și a fost determinată de progresele legislative, instituționale și operative în domeniile descrise de Planul de Acțiune Schengen.

Planul de Acțiune Schengen 2006 conține referiri clare la prevederile acquis-ului relevant acceptat în întregime de România. Fiecare secțiune indică acquis-ul Schengen relevant, descrie situația actuală, precum și măsurile legislative, instituționale, administrative-tehnice prevăzute pentru adoptarea și implementarea acquis-ului relevant. Un calendar cu termene precise este prezentat pentru măsurile avute în vedere. De asemenea, sunt indicate instituții responsabile pentru implementarea acestor măsuri.

România a luat act de adoptarea Regulamentului (EC) nr 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 privind crearea unui Cod Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulații a persoanelor peste frontiere (codul Frontierelor Schengen). La nivelul MAI a fost demarat un proces de evaluare a implicațiilor pe care adoptarea noului Regulament o are pentru legislația națională. A fost aprobată “Strategia privind combaterea falsurilor în documente și vize în perioada 01.01.2006 – 01.01.2007, precum și pentru etapa post-aderare (01.01.2007. – 31.12. 2009) a României la Uniunea Europeană. Prin Ordonanța Guvernului nr. 34 privind obligația transportatorilor aerieni de a comunica date despre pasageri, au fost transpuse în legislația națională prevederile Directivei Consiliului 2004/82/EC din data de 29 aprilie 2004 privind obligația transportatorilor de a comunica datele despre pasageri. De asemenea, în data de 27.01.2006, a fost finalizată Strategia Poliției de Frontieră privind supravegherea și controlul frontierei maritime, pentru perioada 2006-2009.

A fost elaborată „Conceptia de supraveghere a traficului naval și monitorizare a navelor suspecte pe Dunărea Interioară, Canalul Dunare Marea Neagra, Dunărea de Jos si Marea Neagra”. Conceptia este in curs de implementare, în prima fază între porturile: Galati – Tulcea – Sulina – Constanta – Constanta Sud – Mangalia – Midia – Cernavoda – Calarasi – Braila.

A fost elaborată Strategia Națională de Aderare la spațiul Schengen. Scopul acestei strategii a fost de a crea un cadru general unitar și coerent de realizare a obiectivului de aderare la spațiul Schengen și și de a unifica toate eforturile instituțiilor cu responsabilități în domeniu.

Prin HG nr. 882/05.07.2006 a fost înființată Comisia de autoevaluare Schengen, formată din reprezentanți ai tuturor instituțiilor cu atribuții în domeniu. Secretariatul Comisiei este asigurat de Ministerul Administrației și Internelor. Scopul acestei comisii este de a coordona politicile și strategiile naționale în domeniu. Ea informează periodic guvernul asupra progreselor realizate.

În ceea ce privește modernizarea echipamentului și a infrastructurii la frontiera verde, albastră și la punctele de trecere a frontierei, reținem faptul că Planul Unic Multi-anual de Investiții pentru securitatea frontierei a fost actualizat ca urmare a actualizării PAS 2006,analizei și materializării cerințelor, recomandărilor și observațiilor formulate de experții Comisiei Europene, prin Raportul Comprehensiv de monitorizare din 25 octombrie 2005, Tabelul de monitorizare al Comisiei Europene, Rapoartele misiunilor de evaluare în domeniul managementului frontierei din iunie și decembrie 2005, renegocierii contractului încheiat între MAI și firma EADS GmbH Deutschland pentru realizarea și implementarea SISF și modificării parțiale a fișei multianuale PHARE 2004-2006.

În perioada 1 decembrie 2005 – 17 august 2006 au fost încadrați 2822 polițiști de frontÎieră, procentul de încadrare a posturilor vacante la Poliția de Frontieră devenind de 91% și 100 % la frontiera externă. De asemenea, a fost elaborat un concept integrat pentru trainingul personalului MAI în toate domenile relevante Schengen. Scopul a fost de a crea un cadru general pentru pregătirea pesonalului atăt cea inițială căt și cea continuă.

Compartimentele de analiză de risc de la nivel local au inițiat desfășurarea analizelor de caz, întocmind rapoarte de analiză și hărți relaționale.Echipamentele achiziționate au fost distribuite pentru structurile specializate de analiză risc din cadrul PFR, de la nivel central și teritorial.

In vederea asigurării unui nivel ridicat al supravegherii si al controlului la viitoarele frontiere externe au continuat operațiunile de primire a echipamentului specializat și de modernizare a sediilor Poliției de Frontieră.

Echipamentul achiziționat a fost distribuit în cadrul structurilor operative ale Poliției de Frontieră, potrivit prevederilor capitolului V din Catalogul Schengen ce se referă la modul de dispunere a echipamentelor. De asemenea, au fost respectate principiile de distribuire a echipamentului stabilite prin Catalogul Schengen.

În ceea ce privește cooperarea internațională, trebuie menționat faptul că la data de 02 februarie 2006, a fost semnat la Kiev Proiectul de Acord intre Guvernul Romaniei si Guvernul Ucrainei privind trecerea frontierei prin punctele de trecere a frontierei. Acordul privind înființarea Punctului de Contact Porubnoe a fost semnat în data de 07.02.2006 de conducerea PFR, în prezent urmând procedurile interne. S-a convenit ca data la care va fi semnat de către partea ucraineană să fie considerată și ca data de la care punctul va deveni operațional.

De asemenea, la 11.01.2006 a fost semnat Planul Comun de Acțiuni între Direcția Poliției de Frontieră Giurgiu și Sectorul Regional de Frontieră Ruse, în scopul eficientizării supravegherii frontierei fluviale și a controalelor comune pe Dunăre. În data de 14 aprilie 2006 a avut loc cea de a treia rundă de negocieri privind Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind regimul juridic al frontierei de stat româno-bulgare, cooperare și asistență reciprocă la frontieră. Cu această ocazie, s-a convenit asupra formei finale a documentului.

În sfârșit, la data de 23.03.2006, Romania și Moldova au semnat Protocolul privind implementarea Acordului de readmisie, încheiat în 2001.

După cum putem observa, managementul și controlul frontierelor a reprezentat un domeniu pioritar și după închiderea negocierilor cu Uniunea Europeană și semnarea Tratatului de Aderare. Sensibilitatea aspectelor gestionate a făcut ca atenția autorităților române se rămână canalizată spre întărirea cadrului legislativ și instituțional necesar desfășurării activității, spre îmbunătățiea aspectelor legate de pregătire și resurse umane, dar și spre ameliorarea cooperării cu statele vecine.

Un alt domeniu prioritar pentru autoritățile române a fost migrația și azilul. Principalele progrese înregistrate au făcut referire la următoarele aspecte, prezentate în cele ce urmează. Prin OG nr. 5/2006 pentru modificarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate s-au pus bazele implementării Regulamentului CE nr. 2252/2004 pentru emiterea pașapoartelor cu date biometrice încorporate. Astfel, se asigură cadrul legal necesar pentru emiterea și eliberarea pașapoartelor simple cu indicatori biometrici încorporați.

Prin noua Lege nr. 122/2006 privind azilul în România definiția "refugiatului" a fost total armonizată cu prevederile Convenției de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților. Prin HG nr. 548/2006 a fost aprobat Planul de acțiune 2006, pe o perioadă de 12 luni, pentru implementarea Strategiei Naționale privind Migrația, plan actualizat anual de către Grupul de coordonare a implementării Strategiei Naționale privind Migrația.

Prin OG nr. 30/2006 pentru modificarea și completarea OUG nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European a fost transpusă integral Directiva 2004/38/EC din 29 aprilie privind dreptul la liberă circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora în cadrul teritoriului Statelor Membre. De asemenea, începând cu luna ianuarie 2006, programul comun de returnare voluntară umanitară asistată a devenit operațional.

Cu ocazia vizitei ministrului britanic de interne, la data de 5 aprilie 2006, a fost semnat Memorandum-ul de înțelegere privind susținerea și extinderea Proiectului REFLEX până în martie 2007, între Ministerul Administrației și Internelor din România și ministerul similar din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Și în ceea ce privește migrația și azilul, România a făcut pași importanți, atât de ordin legislativ cât și de ordin instituțional. Aceștia s-au materializat prin adoptarea unor legi importante și prin alinirea cadrului normativ existent la acquis-ul european, dar și la întărirea cadrului instituțional existent și prin înființarea unor structuri esențiale pentru dezvoltarea ulterioară a țării noastre.

De asemenea, pe palierul cooperării internaționale se remarcă demararea proiectului REFLEX, împreună cu Marea Britanie, a cărui eficiență a fost recunoscută de ambele părți. De altfel, faptul că acest proiect se derulează și în prezent, considerăm că este o dovadă în plus că măsurile adoptate au fost eficiente, pragmatice și au urmărit înregistrarea unor rezultate palpabile.

Un alt domeniu care s-a aflat permanent în atenția autorităților române a fost combaterea traficului cu ființe umane. În plan legislativ, România a făcut pași importanți pe toate cele 3 paliere ale traficului de persoane respectiv prevenire, combatere și asistență (pentru victimele traficului cu ființe umane). De asemenea, au fost finalizate proiectele Strategiei naționale împotriva traficului de persoane 2006-2010 și al Planului național de acțiune 2006-2007. Acestea au fost propuse spre consultare publică pe site-ul Ministerului Administrației și Internelor, www.mai.gov.ro, precum si pe site-ul organizațiilor neguvernamentale implicate în prevenirea traficului de persoane și acordarea asistenței victimelor acestuia, www.antitrafic.ro.

A fost adoptată Legea nr. 300 din 11 iulie 2006 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, adoptată la 3 mai 2005, semnată de România la Varșovia la 16 mai 2005.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1083 din data de 16 august 2006, a fost modificată H.G. nr. 1584/2005 privind înființarea și funcționarea Agenției de prevenire a traficului de persoane și monitorizare a asistenței acordate victimelor traficului de persoane. Modificările au avut ca obiective principale creșterea numărului personalului, atât în structura centrală, cât și în structurile teritoriale, și întărirea rolului pe care Agenția îl joacă în coordonarea activităților desfășurate împotriva traficului de persoane, în conformitate cu recomandările din Raportul U.E. de monitorizare din mai 2006.

A fost finalizată Strategia națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, pentru perioada 2006-2013 și a Planului Național de Acțiune aferent, în cadrul cărora copiii victime ale traficului de persoane sunt incluși ca grup țintă de interes special. Principalele obiective ale Planului Național de Acțiune au fost creșterea gradului de conștientizare a populației și a profesioniștilor în vederea prevenirii fenomenului și a semnalării imediate a cazurilor de neglijare, abuz, exploatare, trafic de copii și migrație ilegală, precum și creșterea eficienței intervențiilor specializate pentru asigurarea respectării drepturilor copiilor, în vederea recuperării stării de sănătate fizice și psihice și a reintegrării sociale a copiilor victime și asigurarea unui cadru instituțional unitar pentru prevenirea și combaterea abuzului, neglijării și exploatării copilului, inclusiv a traficului de copii, a migrației ilegale, a torturii, a pedepselor crude, inumane și degradante și a altor forme de violență asupra copiilor.

Prin consultare cu ONG-urile și instituțiile implicate, au fost începute demersurile pentru identificarea serviciilor de asistență necesare victimelor (medicală, psihologică, juridică etc.) și care nu pot fi oferite corespunzător de instituțiile guvernamentale (în principal, din lipsa personalului calificat sau bugete insuficiente).

În opinia noastră, punctul forte al acestui domeniu este reprezentat de faptul că România a reușit, într-un termen relativ scurt, adoptarea unei legislații conforme cu acquis-ul relevant în toate aspectele traficului de ființe umane: prevenire, combatere și asistență. De asemenea, a fost întărită componenta instituțională și cooperarea cu instituții private, implicate în combaterea acetui flagel.

Un domeniu care s-a aflat mereu în atenția autorităților române a fost combaterea corupției. Progresele înregistrate în perioada aflată în analiză subliniază faptul că, cel puțin teoretic, mecanismele și instrumentele necesare abordării cu eficiență a acestui flagel au fost create.

Astfel, a fost elaborată Strategia Națională Anticorupție 2005-2007, al cărei scop major îl constituie prevenirea și combaterea corupției sistemice, stabilind priorități de acțiune, factorii de risc și vulnerabilitățile sistemului, în principal în domeniul administrativ și juridic. A fost aprobată metodologia de elaborare a testelor de fidelitate și integritate profesională pentru personalul Ministerului Administrației și Internelor. Documentul urmărește eliminarea paralelismelor dintre DGA și DGIPI privind competența exclusivă a DGA de a organiza și desfășura teste de integritate profesională, independent sau în cooperare cu șefii/comandanții/directorii structurilor MAI. De asemenea, a fost aprobată Strategia Anticorupție a MAI.Au fost stabilite structurile responsabile pentru implementarea și evaluarea Codului de Etică și Deontologie a Polițistului și a Ghidului de Implementare aferent. De asemenea, au fost elaborate planurile de implementare a documentelor sus menționate, inclusiv evaluări bi-anuale ale procesului de implementare. Toate aceste măsuri au urmărit crearea cadrului necesar sistemului integrat pentru monitorizarea abaterilor de la etica și deontologia profesională. Prevederile Codului de Etică și Deontologie a Polițistului au fost incluse în programa instituțiilor de educație începând cu anul 2005/2006.

În cadrul DGA, devenită operațională în data de 31 octombrie 2005, s-a înființat un Compartiment de Analiză a Informațiilor și o bază de date referitoare la faptele de corupție comise de personalul MAI. La nivel național au fost organizate, în scop preventiv, peste 900 întâlniri la care au participat peste 27.000 de lucrători, atât din cadrul direcțiilor Aparatului Central din Ministerul Administrației și Internelor, cât și din cadrul structurilor teritoriale ale ministerului. La sfârșitul lunii mai, a fost finalizată structura site-ului oficial al DGA (www.mai-dga.ro), devenit operațional în luna august 2006.

Domeniu care ar fi putut declanșa clauza de salvgardare care ar fi putut întârzia cu un an aderarea României la Uniunea Europeană, corupția a beneficiat în toți acești ani de o atenție specială, materializată prin progrese legislative și instituționale importante. Din păcate, așa cum am văzut ulterior aderării României la Uniunea Europeană crearea mecanismelor necesare abordrii acestui flagel nu a fost suficientă pentru obținerea și în practică a unor rezultate palpabile și are să convingă UE de credibiltatea eforturilor României. Combaterea corupției rămâne, în continuare, un domeniu care necesită o atenție sporită, aplecată în special pe înregistrarea unor progrese concrete.

În domeniul cooperării polițienești și combaterii crimei organizate au fost înregistrate progrese importante, atât din perspectivă legislației adopatte cât și din întărirea capacității instituționale necesare abordării crimei organizate. Astfel, au fost elaborate numeroase ordine ale ministrului administrației și internelor care conțin prevederi vizând lupta împotriva crimei organizate. În martie 2006 a fost semnată, la Madrid, Convenția între România și Spania privind cooperarea în lupta împotriva criminalității. A fost ratificată Convenția Consiliului Europei privind Lupta împotriva Traficului de Ființe umane, semnată de către România la Varșovia, în data de 16 mai 2005. S-au îmbunătățit prevederile legale privind dreptul de autor și drepturile conexe.

În scopul creșterii capacității operative și instituționale în domeniul prevenirii și combaterii violenței și protecția patrimoniului, au fost înființate la nivel central următoarele structuri: compartimentul grupari infractionale, compartimentul combaterea rasismului, xenofobiei, extremismului, serviciul trafic, furturi auto, fiecare dintre acestea având compartimente corespondente în cadrul Serviciilor de investigații criminale din teritoriu.

De asemenea, un progres notabil al acesti perioade îl constituie înființarea Agenției Naționale de Prevenire a Traficului de Persoane și Monitorizare a Asistenței Acordate Victimelor Traficului de Persoane. A fost modificată H.G. nr. 1584/2005 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Prevenire a Traficului de Persoane si Monitorizare a Asistentei Acordate Victimelor Traficului de Persoane. Modificările au avut ca obiective principale creșterea numărului personalului, atât în structura centrală, cât și în structurile teritoriale, și întărirea rolului pe care Agenția îl joacă în coordonarea activităților desfășurate împotriva traficului de persoane, în conformitate cu recomandările din Raportul U.E. de monitorizare din mai 2006

În sfârșit, ultimul domeniu analizat în această secțiune face referire la combaterea traficului de droguri. Considerăm că măsurile instituționale și legislative care vor prezentate mai jos, în acest domeniu, denotă determinarea autorităților române de a aborda această problematică într-o manieră profesionistă și coordonată.

Astfel, au fost adoptate o serie de Decizii care au vizat conștientizarea opiniei publice cu privire la pericolul reprezentat de acest flagel, acte care au vizat în special mediul școlar.

De asemenea, a fost îmbuntățită cooperarea inter-instituțională prin încheierea, între ANA și Administrația Națională a Penitenciarelor, a unui Protocol de colaborare pentru realizarea demersurilor necesare includerii consumatorilor de droguri care execută pedepse privative de libertate în sistemul integrat de asistență bio-psiho-socială, dezvoltarea acestui sistem în penitenciare, și desfășurarea de alte activități conexe. În plus, fost aprobată racordarea Autorității Naționale a Vămilor la baza de date a programului NDCS (National Drug Control System) a Direcției Antidrog, iar polițiștii antidrog cu atribuții pe linie de precursori au primit accesul la baza de date a ANV privind importurile și exporturile de mărfuri. A fost încheiat Protocolul de colaborare între Agenția Națională Antidrog și Ministerul Muncii Solidarității Sociale și Familiei având ca obiect colaborarea părților pentru dezvoltarea unui sistem integrat de asistență bio-psiho-socială adresat consumatorilor de droguri, desfășurarea de programe, proiecte sau activități comune pentru prevenirea consumului de droguri atât la nivelul populației generale, cât și la nivelul grupurilor vulnerabile și realizarea unor studii psiho-sociale privind consumul de droguri și atitudinea față de consumul de droguri.

Similar perioadei anterioare, 2002-2004, România a făcut progrese importante în domeniul justiției și afacerilor interne și între anii 2005-2006. Acțiunile autorităților române s-au materializat prin continuarea perfecționării cadrului legislativ necesar, aliniat la acquis-ul european, prin întărirea capacității instituționale de a combate în mod eficient manifestările criminalității organizate dar și prin îmbunătățirea cooperării inter-instuționale. Domeniul care a rămas și în această perioadă problematic este combaterea corupției, unde nu au fost înregistrate progrese concrete și rezultate palpabile.

CAPITOLUL V- ROMANIA DUPA 1 IANUARIE 2007- OPORTUNITATI SI RESPONSABILITATI INTR-O NOUA REALITATE

Rezumat

Secțiunea care urmează va oferi o imagine a obiectivelor și responsabilităților României după momentul aderării la Uniunea Europeană. Sunt prezentate principalele obiective legate de valorificarea maximă a calității de stat membru UE, accent pe rolul Ministerului Internelor și Reformei Administrative în noua realitate. De asemenea, se detaliază informațiile refeirtoare la prinicipalul obiectiv formulat de autoritățile române în domeniul afacerilor interne, după aderarea la UE și anume, dobândirea calității de stat membru Schengen.

1. Cadrul general

În prezent, Uniunea Europeană parcurge o etapă de redefinire a identității și a coeziunii sale interne, în contextul necesității de a se afirma ca actor competitiv și dinamic într-o lume în continuă globalizare, dar și pe fundalul „digerării” celui de-al cincilea val al extinderii, început în 2004 cu zece state și finalizat, prin aderarea României și a Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

Uniunea se află, de asemenea, într-un proces de reconectare cu proprii cetățeni și de reașezare a susținerii acestora pentru proiectul politic european pe baze care să corespundă preocupărilor lor, la începutul secolului XXI, percepute diferit față de cele de la jumătatea secolului trecut.

În egală măsură, Uniunea caută răspunsuri credibile și eficiente în vederea întăririi rolului său extern, pe fondul parteneriatului, dar și al competiției strategice cu SUA și Asia de Est , ceilalți poli majori ai momentului.

In acest context, principalul obiectiv al Romaniei dupa 1 ianuarie 2007 este valorificarea maximă a calității de stat membru UE.

Acest lucru se realizeaza prin indeplinirea anumitor obiective specifice, prezentate in continuare:

În primul rând, este vorba, în opinia noastră, despre consolidarea modelului de dezvoltare socio-economică conceput în documentele programatice existente prin dezvoltarea infrastructurii fizice și a capitalului uman. Obiectivul strategic al României îl reprezintă convergența cu statele membre ale Uniunii Europene, în termeni de bunăstare individuală și a societății în general. În termeni macro-economici, convergența cu UE înseamnă asigurarea unui ritm de creștere economică mai ridicat decât media comunitară, pentru un interval de timp suficient de lung (de ordinul zecilor de ani). Aceasta presupune, cu necesitate, eficientizarea politicilor interne, atât în ceea ce privește formularea, cât și, mai ales, în privința implementării și monitorizării.

În al doilea rând, este vorba despre aprofundarea, la nivel național, a procesului de integrare europeană.

Aderarea la Uniunea Europeană a înscris România în dinamica aprofundării procesului de integrare europeană. Obținerea statutului de stat membru al UE este o condiție necesară, dar nu suficientă pentru maximizarea beneficiilor aderării. Aplicarea regulilor UE după momentul aderării este fundamentală pentru atingerea acestui scop. Obiectivul convergentei cu UE impune (așa cum demonstrează și cazul spaniol) preluarea cât mai rapidă, comparativ cu celelalte state membre ale UE, a acquis-ului comunitar.

Trebuie conștientizat faptul că, după 1 ianuarie 2007, România este în concurență directă cu celelalte state membre, în sensul performanțelor economice și instituționale, inclusiv în vederea atragerii resurselor comunitare și globale.

Din acest motiv este o condiție sine qua non ca România să se afle în „fruntea” statelor membre care aplică noile reglementări comunitare. Prin aceasta, întreprinderile și cetățenii români vor beneficia de avantajele competitive ale racordării la noile cerințe de funcționare, în ciuda unor posibile dezavantaje inițiale. In plus, România trebuie să își îndeplinească obiectivele asumate prin Tratatul de aderare (aplicarea integrală a acquis-ului comunitar după finalizarea perioadelor de tranziției, aderarea la Spațiul Schengen și la zona Euro etc).

În al treilea rând, este vorba despre definirea strategică a rolului și poziției României în cadrul Uniunii Europene. Beneficiile care decurg din calitatea de stat membru în etapa post-aderare sunt numai potențiale. Din acest motiv, sunt necesare: definirea clară a intereselor proprii, susținerea lor activă, dar de o maniera consensuală cu celelalte state membre, coordonare, reprezentare, participare activă, voință politică și apoi implementare, monitorizare și fructificarea rezultatelor.

Pentru a-și asigura premisele dezvoltării unei poziții solide și influente în rândul statelor membre și a construirii unei reputații cu potențial de valorificare, România trebuie să exercite corect, încă din primul moment al aderării, practicile Uniunii și să respecte întocmai acquis-ul comunitar.

În sfârșit, România trebuie să își creeze și promoveze un profil de țară. Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă o șansă pentru promovarea identității și a valorilor reprezentative ale României. Pentru a face „ideea de România” prezentă și vizibilă, se impune individualizarea și promovarea unui profil de țară clar și pregnant, axat pe cel puțin două componente esențiale: identitatea culturală națională și produsele economice specifice atractive pentru piața europeană.

Definirea profilului de țară presupune identificarea avantajelor competitive ale României, precum și construirea unei imagini pozitive bazate pe particularitățile naționale.

Alaturi de obiectivele jalonate mai sus, este foarte important ca Romania, in calitate de stat membru al Uniunii Europene sa-si conduca linia strategica dupa anumite coordonate, pe care le consideram extrem de importante si pe care le redam mai jos.

România trebuie să își mențina liniile fundamentale de politică externă, axate pe apartenența la spațiul comun de valori al lumii occidentale. În UE, România trebuie sa aiba o conduită principală, previzibilă, flexibilă și pragmatică. Coordonatele acesteia nu ar trebui să se deosebească de cele care guvernează prestația altor state membre, indiferent de vechimea lor în Uniune.

România trebuie să își asume condiția de actor activ, creativ și pragmatic în Uniunea Europeană, donator de expertiză și mobilizator de resurse. Obiectivul strategic este dobândirea unui nivel de influență politică în UE corespunzător actualei ponderi demografice și a ritmului de expansiune economică din prezent. Pentru România, apartenența la Uniunea Europeană trebuie sa reprezinte principalul catalizator al realizarii obiectivelor naționale de modernizare și dezvoltare și sa constituie în continuare un multiplicator esențial de putere, infIuență și prestigiu în relațiile cu state din afara spațiului occidental.

România trebuie să valorifice în beneficiul UE avantajele poziției sale geostrategice, portofoliul de relații cu actori extra-europeni și experiența dobândită în participarea la efortul comunității internaționale de pacificare, stabilizare și reconstrucție. Ca stat de frontieră, România este în mod natural mai sensibilă la aspectele de securitate. Migrația ilegală, traficul de ființe umane, criminalitatea transfrontalieră în general și combaterea terorismului vor constitui mereu subiecte prioritare pentru București și teme ce vor fi constant promovate în context comunitar ca surse de preocupare și interes pentru UE în ansamblul său, indiferent de zona de proveniență geografic a riscurilor neconvenționale (Marea Neagră, Balcanii, Asia Centrală, spațiul ex-sovietic etc.).

De asemenea, trebuie ținut cont de faptul că un număr important de cetățeni români lucrează deja în spațiul comunitar, iar patru milioane de cetățeni de origine română se află în imediată vecinătate a teritoriului național, de cealaltă parte a viitoarei granițe externe a Uniunii. Responsabilitatea României pentru condiția acestor cetățeni va avea un reflex corespunzător în politica externă a României după aderare.

Politică externă a României trebuie să se deruleze pe baza unor priorități tematice și geografice, selectate în funcție de valoarea adăugată pe care un rol activ al României o aduce în abordarea dosarelor respective la nivel comunitar și în funcție de dividendele politice, economice și de securitate pe care acesta le-ar produce. De exemplu, România ar trebui sa joace un rol mai important în ceea ce privește relația UE-Marea Neagra, UE-Balcani sau UE-Republica Moldova și se va exprima cu o voce pregnantă privind relatia transatlantică, dar va avea un profil mai redus în relatia UE-America Latina sau UE-Asia, unde interesele României pot fi mai bine servite acceptând rolul de ,,primus inter pares” al altor state membre. România trebuie sa valorifice, însă, oportunitățile de participare la formatele de cooperare ale UE și mecanismele acesteia, în raport cu actori terți, pentru a-i dezvolta relațiile bilaterale cu statele din aceste spații.

In ceea ce privește marile teme europene care suscită interesul capitalelor europene in aceasta perioada, consideram ca Bucurestiul ar trebui sa actioneze pentru a asigura premisele dezvoltării unei poziții solide și influențe în rândul statelor membre și pentru a-i construi o reputație cu potențial de valorificare, România trebuie să exercite corect, încă din primul moment al aderării, practicile Uniuniii și să respecte întocmai acquis-ul comunitar.

În acest sens, România va trebui să își îndeplineascä obiectivele asumate prin Tratatul de Aderare: aplicarea integrală a acquis-ului comunitar după finalizarea perioadelor de tranziție, aderarea la spațiul Schengen și la zona euro etc.

România trebuie sa fie stat membru care respectă regulile jocului si care are o contribuție vizibil pozitivă la consensul și acțiunea comunitară și la promovarea obiectivelor comune ale statelor membre. Reputația României va trebui sa impună recunoașterea sa atât ca stat adaptabil și flexibil, cât și ca stat capabil de a influența deciziile comunitare.

În privința extinderii, România trebuie sa țina cont de realitătile din alte state membre, dar va contribui la apropierea vecinilor săi de standardele și politicile comunitare pentru a fi mai bine poziționați în raport cu UE în viitor.

În planul Politicii Externe si de Securitate Comuna și al relațiilor externe UE, marja de manevră a României va depinde de valoarea adaugată pe care aceasta o va aduce și de capacitatea ei de a influența agenda politică a Uniunii. Inițiativele proprii se vor concentra în special pe domeniile în care România are o expertiză mai mare. Aceste câteva nișe vizează mai ales spațiile adiacente dar și subiecte sau dosare interdisciplinare (energie, transporturi, frontieră externă). Politica externă a României trebuie sa valorifice atu-uri, precum poziționarea geografica în cadrul UE, portofoliul de relații si expertiză în vecinătatea estică, în special cu Republica Moldova și Ucraina, Balcanii de Vest și Marea Neagră, potențialul dat de mărime și influența asociată acesteia și anvergura prezenței în zone de interes strategic pentru UE.

În privința Balcanilor de Vest, ca stat membru, România va putea acționa în cadrul organismelor comunitare pentru o parcurgere cât mai rapidă a Procesului de Stabilizare și Asociere, precum și pentru realizarea, pe cât posibil, a unui ,,road map” pentru integrarea acestora în UE. Expertiza românească asupra regiunii va putea fi valorificată în cadrul politicii UE față de această zonă. România trebuie sa utilizeze cadrul relațiilor bilaterale și oportunitățile oferite de statutul de membru UE pentru a susține atât interesele instituțiilor euro-atlantice în regiune cât și creșterea propriei influențe în statele din zonă, la nivel politic și economic. Tema protecției minorităților române din Balcani va fi poziționat din ce în ce mal mult în contextul angajamentelor statelor din regiune de a adopta și a implementa normele europene în materie de minorități.

Paralel cu această dimensiune, România trebuie să își propună sa fie activă în procesul de remodelare a formatelor de cooperare regională, dat fiind rolul acestor structuri în susținerea obiectivului apropierii de Uniunea Europeană. Restructurarea Pactulul de Stabilitate, de exemplu, constituie oportunități pe care România le poate utiliza pentru creșterea influenței în regiune și consolidarea rolului în UE. Dosarul Balcanilor de Vest nu poate fi complet separat de problematica mai largă a extinderii post UE-27. În acest context, România trebuie sa ia parte de o manieră activă la dezbaterea asupra extinderii ulterioare a Uniunii.

Politica Europeană de Vecinătate a fost concepută și lansată în contextul extinderii UE cu cele 8 state din Europa Centrala și de Est. Obiectivul principal este acela al conturării unei abordări coerente a relațiilor unei UE lărgite cu statele din vecinatatea sa estică și sudică, care să permită intensificarea cooperării în vederea creării unei zone de prosperitate și bună vecinătate, a unui “cerc de prieteni” la frontierele Uniunii. România are un interes direct în dezvoltarea dimensiunii estice a Politicii de Vecinătate.

Dezbaterea actuală la nivelul UE este marcată inevitabil de chestiunea acordării perspectivei de aderare statelor din Europa de Est. Situația în Europa este mai degrabă nefavorabilă acestei perspective, dar aceasta nu intră în contradicție cu obiectivele esențiale ale Politicii de Vecinătate. Chestiunea extinderii Uniunii dincolo de frontiera estică a României este o problemă pe termen lung și ea va fi gestionată în conformitate cu Art. 49 din Tratatul UE.

În relația cu Ucraina sar trebuie să se urmărească strângerea relațiilor UE și construirea unei Ucraine democratice, care împărtășește valorile fundamentale, adoptă și implementează acquis-uI comunitar, devenind astfel un vecin predictibil și deschis dialogulul. În legătură cu Republica Moldova se va urmări valorificarea acelor particularități ale țării care o diferențiază net de Ucraina, așa cum s-a menționat mai sus. În ceea ce privește Caucazul de Sud, România ar trebui să se implice nemijlocit în activități de implementare a planurilor de acțiune și prin amplificarea dialogului politic al MAE român cu fiecare din cele trei țări, la toate nivelurile.

2. Politica de justitie si afaceri interne- responsabilități și oportunități ale Ministerului Administrației și Internelor în Uniunea Europeană

Aderarea la Uniunea Europeană a integrat România într-o nouă dimensiune a gestionării afacerilor interne. Cerințele alinierii la politicile europene în materie au determinat realizarea de reforme importante structurale și funcționale și impun continuarea acestora.

Adaptarea instituțiilor și politicilor interne la legislația și practicile europene, în special în arii de maximă importanță precum controlul frontierelor, aderarea la spațiul Schengen, migrația, cooperarea polițienească și combaterea crimei organizate constituie cerințe esențiale pentru securitatea României, dar și a Uniunii Europene în ansamblul său.

Rolul și responsabilitatea României sunt cu atât mai importante cu cât granița sa de est va fi granița externă a Uniunii pe termen cel puțin mediu, până la momentul unor viitoare extinderi. Aderarea României a contribuit la consolidarea obiectivului comun de consolidare a spațiului de libertate, securitate și justiție. De altfel, România a angajat resurse financiare semnificative pentru asigurarea unui management eficient al frontierelor și susține orice altă dezvoltare a acquis-ului în domeniul managementului frontierelor care ar contribui la îmbunătățirea situației actuale din punctul de vedere al securității continentului european.

În plus, recunoscând presiunea migratoare extrem de mare de la frontierele Uniunii, România susține marile proiecte actuale europene în materie de migrație, care au ca obiectiv reducerea acestei presiuni.

Astfel, România este interesată de elaborarea unei politici comprehensive și eficiente în domeniul migrației, care să acorde o atenție deosebită migrației legale și ilegale, dar și integrării migranților.

După momentul aderării României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, Ministerului Administrației și Internelor îi revin două categorii de responsabilități.

Prima categorie, deosebit de complexă, este cea de a asigura funcționarea instituțiilor din domeniul afacerilor interne în cadrul sistemului european de cooperare pus la punct în vederea transformării Uniunii într-un spațiu de libertate, securitate și justiție – obiectiv fundamental stabilit încă din 1999 prin Tratatul de la Amsterdam. Securizarea frontierelor, combaterea criminalității frontaliere și a imigrației ilegale sunt doar câteva dintre cele mai importante provocări în această privință.

Cea de-a doua categorie de responsabilități vizează asigurarea unui cadru în care România și cetățenii români să poată beneficia la maximum de drepturile și avantajele conferite de statutul de țară membră a Uniunii Europene, sub toate aspectele pe care le implică acest statut. Această responsabilitate ar putea fi trecută sub eticheta asigurării accesului deplin la oportunități. România are nevoie pentru a se dezvolta de toate resursele pe care le poate atrage în anii următori .

Asa cum am mai spus, domeniul afacerilor interne constituie unul dintre cele mai importante segmente ale activităților Uniunii Europene la începutul secolului XIX, în contextul spațiului de libertate, securitate și justiție.

Trebuie să fim conștienți că problema siguranței nu mai este de multă vreme limitată exclusiv la ceea ce se petrece în propria noastră țară. O serie de politici, cum ar fi cele din domeniile combaterii crimei organizate, a migrației ilegale și traficului de ființe umane sau a luptei împotriva drogurilor nu pot fi gestionate în mod eficient decât prin cooperarea cu celelalte state membre ale Uniunii.

În toate aceste domenii, autoritățile române însărcinate cu asigurarea respectării și aplicării legii vor avea responsabilități precise și majore în concertul european, dar cea mai importantă dintre responsabilități va fi fără îndoială cea de a asigura, printr-un management profesionist al viitoarei frontiere externe, securitatea celor aproape 500 de milioane de cetățeni europeni, câți număra Uniunea după încheierea celui de al cincelea val de extindere, din care face parte și România.

România are una dintre cele mai lungi frontiere externe ale Uniunii Europene – peste 2070 de kilometri – și în același timp una dintre cele mai dificile. Asigurarea unui nivel ridicat de control și de supraveghere a acestei frontiere a presupus proiectarea și demararea construirii primului sistem integrat de management al frontierei din Europa și unul dintre cele mai moderne astfel de sisteme din întreaga lume. Factorul uman are o importanță la fel de mare: personalul Poliției de Frontieră a fost suplimentat cu peste 6500 de noi angajați, care sunt supuși unor pregătiri intensive care să le permită utilizarea noului sistem.

Acest sistem integrat de securizare a frontierei ne va permite să ne achităm cu succes de ceea ce reprezentă, după cum am arătat, una dintre responsabilitățile noastre majore începând cu data de 1 ianuarie 2007.

Combaterea criminalității transfrontaliere constituie o altă răspundere importantă care ne revine, iar aprecierile extrem de pozitive la adresa modului în care România gestionează în prezent acest domeniu ne permit să sperăm că vom avea rezultate și mai bune în viitor. Structurile Poliției Române însărcinate cu combaterea marii criminalități sunt perfect adaptate structurilor similare ale celorlalte state membre, cu care cooperează în condiții adeseori apreciate, iar rezultatele muncii lor sunt vizibile, România fiind în prezent una dintre cele mai sigure țări din acest spațiu.

Eficiența în combaterea infracționalității cu caracter transfrontalier este esențială, având în vedere că România se situează la intersecția unora dintre cele mai active rute ale criminalității organizate, fapt care trebuie să ne facă prudenți și să ne determine să ne sporim în permanență capacitatea de reacție și de cooperare cu structurile de poliție ale celorlalte state membre.

Complet operaționale și în conformitate deplină cu rigorile Uniunii Europene sunt de altfel și celelalte structuri ale Ministerului Administrației și Internelor în sarcina cărora se află deja și se va afla în continuare gestionarea unor activități care îmbracă o importanță deosebită în contextul integrării, cum ar fi combaterea imigrației ilegale, regimul străinilor și azilul, combaterea și prevenirea traficului cu ființe umane și sprijinirea victimelor acestui fenomen. Dacă în prezent nu suntem vizibil afectați de aceste probleme, impactul lor va crește pe măsură ce România va deveni atractivă pentru imigrația ilegală, moment în care vom trece de la statutul de țară de tranzit la cel de țară de destinație, așa cum s-a întâmplat în cazul tuturor statelor care au aderat, de-a lungul timpului, la Uniunea Europeană.

Firește, responsabilitățile Ministerului Internelor si Reformei Administrative și a structurilor sale sunt mult mai vaste. Aspectele menționate nu fac decât să ilustreze importanța și complexitatea sarcinilor noastre ca instituție a unui stat membru al Uniunii. Toate aceste responsabilități au însă un element comun: România a devenit o rotiță a angrenajului complex, care necesită precizie și performanță, al sistemului instituțional al Uniunii Europene. Îndeplinirea în acest cadru a rolului care ne revine este esențială, iar Ministerul Internelor și Reformei Administrative trebuie să se achite în integralitate de obligațiile care îi revin.

De asemenea, este necesar – în acest moment mai mult decât oricând – ca țara noastră să își asume disponibilitatea de a juca un rol regional în domeniul afacerilor interne, pentru a putea fi de ajutor pentru Europa.

Tot în rândul responsabilităților Ministerului Internelor si Reformei Administrative se află și subiectul liberei circulații a cetățenilor români în spațiul Uniunii Europene – poate cel mai important și cu siguranță cel mai direct beneficiu al aderării.

Cetățenii români au devenit, începând cu 1 ianuarie 2007, cetățeni ai Uniunii Europene, și beneficiaza, pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, de drepturile și libertățile conferite de tratatele Uniunii Europene. Uitându-ne înapoi, la anii care au trecut, ne vom da seama că toate sacrificiile și eforturile pe care le-am făcut și-au atins scopul: din 1 ianuarie 2007, călătorim liber în Europa nu ca musafiri tolerați, ca până acum, ci ca cetățeni europeni, care și-au câștigat acest drept.

Ministerul Internelor si Reformei Administrative are, începând cu 2007, printre sarcinile sale, cea de a asigura cadrul necesar pentru ca cetățenii români să beneficieze din plin de dreptul la libera circulație și, de asemenea, cea de a îndeplini condițiile necesare pentru intrarea în spațiul Schengen.

Alte avantaje imediate ale aderării sunt recunoașterea permisului de conducere și a asigurării auto obligatorii încheiate în țară în orice stat membru, ceea ce va simplifica și va economisi considerabil călătoriile în străinătate ale cetățenilor români.

Marile teme europene ale momentului in domeniul politicii de justitie si afaceri interne si pozitia Romaniei fata de acestea

În această perioadă la nivelul Uniunii Europene au fost abordate diferite teme, în cadrul politicii de justiție și afaceri interne, care au avut ca obiectiv dezvoltarea acestei politici și întârirea solidarității statelor membre în acest domeniu.

Principalele subiecte abordate sunt prezentate mai jos. În primul rând, este vorba despre Regulamentul Parlamentului European și Consiliului stabilind un mecanism pentru crearea echipelor rapide de intervenție la frontiere, și amendarea Regulamentului Consiliului 2007/2004, în ceea ce privește acest mecanism.

În luna septembrie 2006, Comisia Europeană a efectuat o prezentare generală a proiectului de Regulament, având ca obiectiv principal întărirea solidarității între Statele Membre în domeniul managementului frontierelor și creșterea capacității de reacție a FRONTEX (Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene) la problemele apărute. Regulamentul nr. 863/2007 a fost aprobat în 11 iulie 2007.

Pe parcursul negocierilor, România a susținut Propunerea de Regulament a Parlamentului European și Consiliului stabilind un mecanism pentru crearea echipelor rapide de intervenție la frontiere, și amendarea Regulamentului Consiliului 2007/2004, în ceea ce privește acest mecanism în forma propusă de către președinția germană, ce prevede obligativitatea fiecărui Stat Membru de participare în cadrul RABIT- Rapid Border Intervention Teams.

Din punctul de vedere al României, Regulamentul are un caracter pozitiv, indiferent dacă ne vom afla în postura de stat gazdă sau de stat care trimite personal specializat în controlul și supravegherea frontierelor. Din postura de stat gazdă, România va beneficia de un mecanism care îi va permite o gestionare optimă a posibilelor crize cauzate de un aflux crescut de migranți ilegali, concretizat în personal și resurse suplimentare.

În situațiile în care, la cererea unui stat membru, FRONTEX va solicita sprijinul personalului specializat în controlul și supravegherea frontierelor din România, specialiștii români vor fi beneficiarii unui program de pregătire suplimentar. Totodată, nu poate fi neglijată experiența personalului propriu ce va fi acumulată în cadrul acestor misiuni de impact major, experiență ce ar putea fi folosită în dezvoltarea practicilor naționale în domeniu.

Nu trebuie neglijat aici și semnalul de solidaritate pe care îl poate transmite România față de statele mediteraneene care se confruntă cu o presiune extraordinară a fluxurilor migratorii dinspre Africa asupra frontierelor

Acest mecanism, ce exprimă solidaritatea tuturor Statelor Membre în fața unei presiuni exercitate direct asupra frontierelor unui alt Stat aflat în dificultate datorită unui aflux masiv de migranți s-ar putea dovedi vital în cazul frontierelor externe UE gestionate de către România, în cazul în care actualele rute de migrație est – vest s-ar concentra asupra acestora.

Ultimul Consiliu European din presedintia germana, din iunie 2oo7, a reafirmat de altfel, necesitatea consolidării capacității Uniunii Europene de a contribui la gestionarea frontierelor externe ale statelor membre și subliniază importanța consolidării capacității FRONTEX în acest scop.

Operațiunile comune desfășurate la frontierele externe ale statelor membre contribuie la combaterea migrației ilegale și la salvarea de vieți și, prin urmare, trebuie să fie desfășurate în continuare. În consecință, Consiliul European a salutat acordul la care s-a ajuns în privința constituirii echipelor de intervenție rapidă la frontiere, a lansării rețelei patrulelor de coastă și a creării unui „set de instrumente” centralizat care să includă echipamentul tehnic care poate fi pus la dispoziția statelor membre. Consiliul European a solicitat tuturor celor implicați să depună toate eforturile pentru ca echipele de intervenție rapidă la frontiere să devină operaționale cât mai curând posibil, iar noile oportunități create de rețeaua patrulelor de coastă și de „setul de instrumente” să fie utilizate la maximum, inclusiv multiplicarea și consolidarea patrulelor comune.

Reamintind Programul de la Haga, Consiliul European a reafirmat că solidaritatea europeană și distribuirea echitabilă a responsabilităților se numără printre principiile fondatoare care dirijează activitățile Uniunii Europene în domeniul gestionării frontierelor sale externe, în conformitate cu sistemul integrat de gestionare.

O altă temă importantă a momentului este conceptul referitor la abordarea globala a migratiei. Acesta a fost adoptat de către Consiliul JAI din decembrie 2005. Abordarea globală stabilește politici coerente și acțiuni în domeniul migrației, abordând a gamă largă de problematici din domeniul migrației, precum: întărirea cooperării și acțiunilor între statele membre, creșterea dialogului și cooperării cu statele africane, creșterea dialogului și cooperării cu țările vecine din zona mediteraneană, abordări în domeniul finanțării și implementării și diferite domenii de politice relevante, precum relațiile externe, dezvoltarea, angajarea, justiția, libertatea și securitatea.

În noiembrie 2006, Comisia a adoptat două comunicate, prezentate în cadrul Consiliului JAI din decembrie 2006, respectiv: Comunicatul privind „Abordarea globală a migrației la un an: O politică europeană comprehensivă a migrației” și Comunicatul privind reîntărirea managementului frontierelor maritime de sud a Uniunii Europene.

Comunicatul „Abordarea globală a migrației la un an: O politică europeană comprehensivă a migrației” cuprinde munca vastă întreprinsă în anul 2006 cu statele africane și organizațiile regionale. Această abordare este geografic limitată la Africa, ca răspuns la mandatul dat Comisiei de Consiliul European. Dar, în concluzii, se recomandă întreprinderea de măsuri similare în alte regiuni, precum, Europa de est, America latină și Asia.

Comunicatul privind reîntărirea managementului frontierelor maritime de sud a Uniunii Europene abordează munca operativă din domeniul politicii migrației a Uniunii Europene. Acest comunicat privind managementul frontierelor maritime a fost realizat din perspectiva creșterii presiunii migrației ilegale în această zonă. Se are în vedere creșterea capacității FRONTEX-ului

Alte inițiative la nivel european pe problematica abordării globale a migrației o reprezintă relațiile Uniunii Europene cu țările din Africa, Caraibe și Pacific și cu teritoriile și țările de peste mări. În noiembrie 2006 a avut loc la Tripoli o Conferința ministerială UE-Africa pe Migrație și Dezvoltare. În urma acestei conferințe, Uniunea Europeană și Africa au convenit să colaboreze într-un spirit reciproc și să-și împartă responsabilitățile în vederea gestionarii migrației cât mai eficient pentru ambele continente. La reuniune a participat și comisarul Franco Frattini, care a anunțat că UE, Libia și Niger își vor întări cooperarea în domeniul combaterii migrației ilegale prin organizarea de misiuni comune de patrulare în Marea Mediteraneană sub coordonarea FRONTEX.

Referitor la sprijinirea țărilor din Africa, Caraibe și Pacific, la nivel european s-a încheiat acordul de la Cotonou în 2000 la Benin, pentru o perioadă de 20 de ani, ultima revizuire survenind în 2005. Prin acest acord, Uniunea Europeană își propune să sprijine eforturile de reducere și, eventuale, eradicare a sărăciei și integrarea graduală a acestor țări în economia globală, în vederea sprijinirii dezvoltării durabile.

Pentru zona mediteraneană a fost creat Progamul MEDA care este principalul program financiar de implementare a parteneriatului euro-mediteranean. Programul oferă sprijin tehnic și financiar pentru dezvoltarea reformei structurilor economice și sociale cu partenerii din zona mediteraneană. Astfel, la nivel bilateral, prioritățile MEDA sunt axate pe: sprijinirea tranziției economice: scopul este pregătirea implementării liberului schimb prin creșterea competitivității în vederea obținerii unei creșteri economice importante, în special prin dezvoltarea sectorului privat și întărirea balanței socio-economice: scopul este acordarea de sprijin pentru a trece mai ușor pentru costurile pe termen scurt implicate de tranziția economică prin măsuri adecvate în domeniul politicii sociale.

În luna septembrie a anului 2006 a avut loc la New York, Dialogul la Nivel Înalt privind Migrația și Dezvoltarea. În cadrul reuniunii a fost dezbătut raportul prezentat de ONU din care rezulta necesitatea coordonării la nivel global a eforturilor întreprinse în plan regional și național privind gestionarea migrației. Statele participante au căzut de acord cu privire la organizarea periodică a unui Forum Global privind Migrația, în care statele membre să schimbe idei și bune practici. Prima reuniune a Forumului Global privind Migrația va avea loc în Belgia, în luna iulie a acestui an.

Uniunea Europeană s-a angajat în sprijinirea eforturilor de dezvoltare a țărilor de origine și de tranzit ca parte a unui proces pe termen lung pentru a răspunde la oportunitățile și provocările migrației, astfel cum au fost subliniate prin programul Haga. Astfel, Uniunea Europeană urmărește combaterea cauzelor migrației, prin crearea oportunităților de îmbunătățire a condițiilor de viață și eradicarea sărăciei în țările și regiunile de origine, prin deschiderea de piețe și promovarea creșterii economice, a bunei guvernări și protecția drepturilor omului.

La nivel european, măsurile luate în perspectivă sunt realizate în vederea reducerii fluxurilor migratori ilegale și a pierderilor de vieți omenești, asigurării returnării în bune condiții a migranților ilegali, întăririi soluțiilor durabile privind refugiații și construirii capacității de a aborda mai bine migrația.

În cadrul Consiliului JAI de la Bruxelles din iulie 2006 s-a adus în discuție problematica abordării globale a migrației. Cu această ocazie, România și-a manifestat interesul de a sprijini o abordare geografică echilibrată privind capacitatea UE de a gestiona migrația ilegală.

De asemenea, România a apreciat pozitiv acest proces, care a culminat cu Conferința Euro-Ministerială privind migrația și dezvoltarea, desfășurată la Rabat, aceasta reprezentând debutul primului dialog regional stabilit de UE cu o zonă geografică din vecinătatea sa imediată, în vederea creării unui parteneriat pentru gestionarea fluxurilor migratorii.

România și-a exprimat interesul de a sprijini perspectiva UE, în domeniu, pe dimensiunea mediteraneană, considerând, în același timp că această abordare poate fi extinsă pentru frontiera estică. Dialogul inițiat la Rabat poate servi drept model pentru demararea unui proces de reflecție similar pe frontiera estică a UE. România și-a declarat sprijinul în vederea demarării, pe frontiera estică, a unui proces de reflecție similar celui premergător Conferinței de la Rabat.

Problema abordării globale a migrației a fost dezbătută și în cadrul Consiliului JAI de la Bruxelles din decembrie 2006. Cu acest prilej, România și-a exprimat interesul ca și frontierele externe să primească, de asemenea, o atenție deosebită. În același timp, pentru România se pot crea noi oportunități pentru participarea la proiecte în statele din vecinătatea estică.

În cadrul Consiliului JAI de la Bruxelles din februarie 2007, a fost abordată din nou problematica migrației, în vederea demarării unor acțiuni, în lumina concluziilor Consiliului European, desfășurat în perioada 14-15.12.2006. România și-a exprimat interesul pentru sprijinirea îmbunătățirii cooperării cu statele de origine și de tranzit pe probleme de returnare și readmisie. De asemenea, România și-a declarat interesul pentru dezvoltarea activităților desfășurate de FRONTEX, respectiv sprijinirea statelor membre de la frontierele externe ale UE.

Astfel, în vederea întăririi dialogului cu statele terțe, România sprijină îmbunătățirea cooperării cu statele de origine și de tranzit pe probleme de returnare și readmisie. România sprijină abordarea la nivel european privind întărirea cooperării cu țările terțe, inclusiv managementul migrației, în spiritul unui parteneriat cu acestea și având în vedere specificul fiecărei țări de origine.

De asemenea, România consideră oportună dezvoltarea activităților desfășurate de FRONTEX, respectiv sprijinirea statelor membre de la frontierele externe UE. Astfel, considerăm necesară crearea echipelor rapide de intervenție, în vederea combaterii cât mai eficiente a migrației ilegale și a aspectelor relaționate cu acestea.

În februarie 2008, comisarul european Franco Frattini a prezentat cele 3 comunicări în domeniul managementului integrat al frontierelor externe ale UE. Acestea sunt: Comunicarea referitoare la evaluarea și dezvoltarea ulterioară a Agenției FRONTEX, Comunicarea referitoare la identificarea provocărilor ulterioare la adresa managementului frontierelor și Comunicarea referitoare la utilizarea noilor tehnologii în supravegherea frontoerelor externe ale UE.

Sunt trei documente foarte importante, care trasează linii directoare semnificative în privința unor aspecte importante legate de managementul frontierelor externe ale Uniunii.

a) În privința Comunicării referitoare la evaluarea și dezvoltarea ulterioară a Agenției FRONTEX, aceasta face o trecere în revistă a activităților desfășurate de Frontex de la momentul operaționalizării (octombrie 2005), făcând o serie de recomandări: exploatarea potențiatului CRATE (Central Record of Available Technical Equipment sau toolbox, o bază de date centralizată a echipamentelor tehnice pentru controlul și supravegherea frontierelor externe a Statelor Membre, puse temporar la dispoziția Frontex prin contribuția voluntară a Statelor Membre), înființarea unor filiale ale Frontex în Statele Membre, acordând prioritate frontierei maritime sudice, analizarea posibilităților de a compacta operațiunile comune și Rețeaua Europeană de Patrule, dat fiind că ambele măsuri au caracter structural și pentru a evita suprapunerile dintre cele două., efectuarea unor analize de risc comune cu EUROPOL.

Conform acestei propuneri, rolul Frontex trebuie extins pentru a dezvolta proiecte practice de testare efectivă a noilor tehnologii, evaluarea fezabilității și impactului procedurilor actuale, precum și legătura cu institutele europene de standardizare. Se consideră necesară achiziționarea de către Frontex a propriilor echipamente pentru controlul și supravegherea frontierei, pentru a fi utilizate de către echipele RABIT (Rapid Border Intervention Teams), pentru a fi disponibile în timp foarte scurt. Alternativ, echipamentele disponibile în CRATE pot fi utilizate în același scop, cu modificarea regulilor pentru asigurarea rapidității și disponibilității necondiționate ale echipamentului pentru echipele RABIT.

Prin poziția sa exprimată în numeroase ocazii, România susține aceste proiecte, fiind rezultatul discuțiilor purtate la nivelul grupurilor de lucru UE și a activităților desfășurate sub egida FRONTEX. România susține discutarea acestor aspecte în cadrul Consiliului Director FRONTEX și analizarea acestora în baza rezultatelor obține în urma operațiunilor, precum și a analizelor de risc.

b) A doua Comunicare, cea referitoare la identificarea provocărilor ulterioare la adresa managementului frontierelor prezintă sugestii pentru noi instrumente care ar putea forma o parte integrată a Managementului Frontierelor Europene, care includ: propuneri de introducere a unui sistem de intrare / ieșire, care permite înregistrarea datelor de intrare și ieșire a cetățenilor țărilor terțe în și din Spațiul Schengen, propuneri de facilitare a trecerii frontierei pentru călătorii de bună credință, prin introducerea facilităților automate de trecere a frontierei pentru cetățenii UE și pentru anumite categorii de cetățeni ai statelor terțe și parametri pentru introducerea unui Sistem Electronic de Autorizare a Călătoriilor.

România este deosebit de interesată de integrarea noilor tehnologii în sistemul național de management integrat al frontierei, cu atât mai mult cu cât Sistemul Integrat pentru Securitatea Frontierei de stat a României este în curs de realizare. În calitatea sa de nou Stat Membru, care gestionează una dintre cele mai mari frontiere externe ale UE, România este direct interesată în aplicarea acestor tehnologii la nivel național, care ar permite gestionarea mai eficientă a valorilor de trafic înregistrate în punctele de trecere a frontierei, în special de la frontiera externă a UE.

România s-a pronunțat în favoarea intrării cetățenilor terți de bună credință pe teritoriul Statelor Membre într-o formulă facilitată, însă sub control uman. Această poziție se circumscrie realităților concrete, în care terorismul, traficul de droguri sau substanțe interzise ori alte infracțiuni grave atentează la siguranța cetățenilor europeni. România a susținut proiectele referitoare la introducerea porților automate la frontierele externe și la autorizarea electronică a călătoriilor, care ar facilita nu numai fluidizarea traficului de călători, dar și realizarea unor investiții cu costuri reduse ca urmare a standardizării aplicate.

c) În sfârșit, Comunicarea referitoare la utilizarea noilor tehnologii în supravegherea frontoerelor externe ale UE, subliniază crarea unui SISTEM EUROPEAN DE SUPRAVEGHERE A FRONTIEREI (EUROSUR) care are drept scop prevenirea trecerii neautorizate a frontierei, reducerea numărului de imigranți ilegali care își pierd viețile pe mare și creșterea securității interne a UE.

Comunicarea examinează parametrii în care poate fi dezvoltat Sistemul European de Supraveghere a Frontierei, axat în primă fază pe frontierele externe sudice și estice, și sugerează Statelor Membre o foaie de parcurs a dezvoltării graduale a unui asemenea „sistem de sisteme” pentru următorii ani. Scopul EUROSUR este: reducerea numărului de migranți ilegali care intră în UE nedescoperiți, reducerea decesului imigranților ilegali prin salvarea mai multor vieți pe mare și creșterea securității interne a UE prin prevenirea criminalității transfrontaliere.

În referire la sistemul EUROSUR, Poliția de Frontieră Română a stabilit pașii necesari implementării la nivel național a acestuia, în strânsă concordanță cu realizarea Sistemului Integrat de Securitate a Frontierei (SISF). Sistemul Integrat de Securizare a Frontierei reprezintă principalul instrument de exercitare a managementului integrat al frontierei de stat a României. Pentru supravegherea apelor maritime interioare, mării teritoriale, zonei contigue și zonei exclusive ale României va fi utilizat un Sistem Integrat de Supraveghere și Control al Traficului de Nave de la Marea Neagră, denumit SCOMAR. Având în vedere că termenul de finalizare a SISF este anterior EUROSUR, România va avea practic de asigurat doar integrarea SISF în EUROSUR. În situația în care propunerea Comisiei Europene de creare a EUROSUR se va materializa într-o inițiativă legislativă, piesele de acquis comunitar vor fi supuse discuțiilor Consiliului UE și a Parlamentului European. România intenționează să susțină acest proiect ce contribuie la asigurarea unui spațiu de securitate cetățenilor europeni.

4. Aderarea la spatiul Schengen- obiectivul principal al Romaniei in domeniul politicii de securitate si justitie dupa 1 ianuarie 2007

4.1.Pasii intreprinsi de Romania in acest domeniu

Odată cu aderarea ca membru cu drepturi depline la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, România a intrat într-o nouă etapă, care presupune pregătirea și adoptarea măsurilor necesare în vederea aderării la spațiul Schengen.

În acest context, s-a impus stabilirea unor coordonate clare cu privire la obiectivele și măsurile avute în vedere de țara noastră pentru îndeplinirea acestui deziderat.

Prin Tratatul de Aderare, România și-a asumat angajamentul de a aplica prevederile acquis-ului Schengen din Categoria I până la data aderării la Uniunea Europeană. Categoria II a acquis-ului Schengen va fi implementată din momentul eliminării controalelor la frontierele interne, pe baza unei decizii a Consiliului UE.

Pregătirile pentru aderarea la spațiul Schengen reprezintă un complex de măsuri care trebuie să fie adoptate și implementate în mod coordonat, unitar și planificat, de către instituțiile cu responsabilități în domeniu. Acest demers se poate materializa numai printr-un efort inter-instituțional care să exprime capacitatea tuturor celor implicați de a gestiona coerent acest proces complex.

În plus, pregătirea pentru aderarea la spațiul Schengen trebuie să aibă o asemenea calitate încât să permită o evoluție pozitivă a României pe parcursul procesului de evaluare Schengen și crearea condițiilor pentru o decizie favorabilă a Consiliului Uniunii Europene privind eliminarea controalelor la frontierele interne.

Pregătirile pentru atingerea acestui deziderat au demarat, sub coordonarea Ministerului Administrației și Internelor, în paralel cu lansarea procesului de negociere pe Capitolul 24-JAI și au inclus activități de redactare a unor documente strategice sau de construcție instituțională, precum și de monitorizare a angajamentelor asumate.

Acquis-ul Schengen a fost asumat gradual de autoritățile române, iar problemele legate de cooperarea Schengen au fost abordate în timpul negocierilor pentru aderarea la UE. Măsurile luate în acest domeniu au urmat cursul stabilit de Planul de Acțiune Schengen, document revizuit și aprobat anual de Guvernul României.

În contextul negocierilor privind Capitolul 24 – JAI, statele membre UE au solicitat țărilor candidate, inclusiv România, prezentarea unui plan de acțiune pentru aplicarea criteriilor preliminare participării la spațiul Schengen.

La 30 noiembrie 2001, Guvernul României a transmis Conferinței pentru Aderare România – Uniunea Europeană Documentul de Poziție pe Capitolul 24 Justiție și Afaceri Interne, care a avut ca anexă Planul de Acțiune Schengen. Documentul de poziție a prezentat stadiul la acea dată și măsurile avute în vedere a fi adoptate, precum și poziția față de acquis-ul comunitar, în următoarele domenii: supravegherea și controlul frontierelor externe, politica de vize, cooperarea polițienească, droguri, cooperarea judiciară în materie penală, extrădare, arme de foc și muniții, Sistemul Informatic Schengen, protecția datelor personale. Acquis-ul Schengen a fost acceptat în totalitate și nu au fost solicitate perioade de tranziție sau derogări.

Scopul Planului de Acțiune Schengen este identificarea și prioritizarea acțiunilor care urmează să fie adoptate pentru îndeplinirea precondițiilor pentru implementarea completă a acquis-ului Schengen, cât de curând posibil, precum și implementarea graduală a acestuia, în funcție de calendarul de aderare la UE și Schengen. S-a precizat că Planul de acțiune va fi monitorizat și actualizat anual, astfel încât la data stabilită pentru aderare – 1 ianuarie 2007 – România să îndeplinească criteriile minimale pentru aplicarea Convenției semnate la Schengen la 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (Convenția Schengen).

Structura PAS urmărește modelul recomandat de Comisia Europeană. Fiecare secțiune indică acquis-ul Schengen relevant, descrie situația actuală, precum și măsurile legislative, instituționale, administrative-tehnice prevăzute pentru adoptarea și implementarea acquis-ului relevant. Un calendar cu termene precise este prezentat pentru măsurile avute în vedere. De asemenea, sunt indicate instituții responsabile pentru implementarea acestor măsuri.

Planul de Acțiune Schengen marchează distincția clară între momentul aderării României la UE și momentul aderării la Convenția Schengen. Planificarea procesului de implementare a Convenției Schengen este realizată printr-o abordare în două etape, care acoperă atât perioada de pre-aderare la UE cât și perioada care urmează aderării la UE și se situează înaintea ridicării controalelor la frontierele interne (membru Schengen deplin).

Anual, se prezintă Guvernului României și Comisiei Europene un raport referitor la stadiul îndeplinirii angajamentelor asumate în Planul de Acțiune Schengen.

De asemenea, in data de 24 octombrie 2006, autoritățile române au aprobat prin HG 1314/24.10.2007, Strategia Națională de aderare la spațiul Schengen, care creează cadrul general pentru o abordare unitară și coerentă a obiectivelor legate de aderarea la spațiul Schengen, concentrează eforturile instituțiilor cu responsabilități în domeniu și asigură utilizarea unitară a resurselor disponibile.

Coordonarea problemelor inter-instituționale legate de aderarea la spațiul Schengen este realizată de Comisia Națională de auto-evaluare Schengen, formată din reprezentanți ai tuturor instituțiilor cu responsabilități în domeniu.

Comisia Națională coordonează politicile naționale și strategiile în domeniu, precum și implementarea angajamentelor asumate, informează periodic Guvernul asupra activității desfășurate și asupra măsurilor luate. Comisia, organism consultativ fără personalitate juridică, constituită pe lângă Ministerul Administrației și Internelor, este subordonată Consiliului interministerial pentru afaceri interne și justiție și este formată din câte un reprezentant, la nivel de secretar de stat, secretar general, președinte sau director general, al următoarelor instituții publice: Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Finanțelor Publice – Autoritatea Națională a Vămilor, Ministerul Justiției, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informațiilor, Ministerul Public, Secretariatul General al Guvernului, Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Telecomunicații Speciale. Președintele Comisiei naționale de autoevaluare Schengen este ministrul administrației și internelor.

Principalele atribuții ale Comisiei sunt: coordonarea elaborării și avizării politicilor naționale și strategiile sectoriale în domeniile specifice, urmărrea îndeplinirii cerințelor și angajamentelor asumate pentru aderarea la Acordul Schengen și la Convenția de aplicare a acestuia, stabilirea domeniilor prioritare pentru elaborarea de politici generale și sectoriale specifice, coordonarea comunicării interministeriale privind elaborarea politicilor în domeniu, avizarea programelor și planurilor generale și sectoriale pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor României, în calitate de viitor stat membru Schengen;

Comisia națională de autoevaluare Schengen informează periodic Guvernul și Consiliul interministerial pentru afaceri interne și justiție asupra activității desfășurate și a măsurilor dispuse. Comisia se întrunește lunar sau ori de câte ori este necesar.

În vederea asigurării unui caracter coerent și unitar al procesului de pregătire a aderării României la spațiul Schengen, prin HG nr. 1317/2007 a fost înființat Departamentul Schengen, autoritate națională în domeniu care coordonează și monitorizează îndeplinirea tuturor condițiilor necesare pentru aplicarea integrală a prevederilor Acordului Schengen din 14.06.1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune și Convenției de aplicare a acestuia, precum și a celorlalte prevederi specifice acquis-ului Schengen, astfel cum este acesta definit de către documentele relevante ale Consiliului.

Resursele financiare disponibile pentru implementarea obiectivelor legate de aderarea la spațiul Schengen sunt prevăzute în Planul Unic Multi-anual de Investiții, document revizuit anual și care permite autorităților române să monitorizeze progresele înregistrate în vederea aderării la spațiul Schengen. Planul Unic conține investițiile destinate echipamentului și infrastructurii, precum și investițiile complementare/corelate controlului frontierelor.

De asemenea, România are în vedere și alte posibile resurse financiare- Facilitatea Schengen și facilitatea pentru fluxuri monetare, precum și Programul General Solidaritate și Managementul Fluxurilor Migratoare.

Facilitatea Schengen este un instrument provizoriu pentru sprijinirea Bulgariei și a României în perioada dintre data aderării și sfârșitul anului 2009 în vederea finanțării acțiunilor la noile frontiere externe ale Uniunii, pentru punerea în aplicare a acquis-ului Schengen și controlul frontierelor.

În conformitate cu Tratatul de Aderare, în perioada 2007-2009, România va beneficia de o sumă de 559.8 milioane de Euro pentru Facilitatea Schengen și pentru Facilitatea pentru fluxuri monetare (Cash-flow Facility). Conform aceluiași act, alocările pentru România pentru cele două facilități sunt defalcate pe ani după cum urmează: 297,2 milioane Euro în 2007, 131,8 milioane Euro în 2008 și 130,8 milioane Euro în 2009.

Conform Protocolului privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea Bulgariei și a României în Uniunea Europeană cel puțin 50 % sumele menționate sunt destinate finanțării acțiuni la noile frontiere externe ale Uniunii pentru punerea în aplicare a acquis-ului Schengen și a controalelor la frontiera externă.

A douăsprezecea parte din fiecare sumă anuală se plătește Bulgariei și României în prima zi lucrătoare a fiecărei luni din anul respectiv. Sumele globale se utilizează în termen de trei ani de la efectuarea primei plăți. România prezintă, în cel mult șase luni de la data expirării acestui termen de trei ani, un raport cuprinzător privind utilizarea finală a sumelor globale în temeiul secțiunii Schengen a Facilității provizorii Schengen și pentru fluxurile de numerar, incluzând un raport justificativ privind cheltuielile. Orice fonduri neutilizate sau cheltuite nejustificat se recuperează de către Comisie.

Pentru a fi eligibile, acțiunile finanțate din Schengen Facility vor trebui să derive în întregime sau în mod primar din acquis-ul Schengen și să aibă ca obiectiv îmbunătățirea și întărirea viitoare a controlului la frontierele externe și vor: fi localizate fizic la frontiera externă și vor avea o legătură cu protecția viitoarei frontiere externe în cazurile în care acțiunile nu sunt fizic localizate la frontiera externă. Acțiunile eligibile ar putea include stabilirea de diverse sisteme IT necesare implementării acquis-ului Schengen.

Principali beneficiari ai Facilității Schengen sunt Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Ministerul Transporturilor, Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Externe, Autoritatea Națională a Vămilor, Serviciul de Telecomunicații Speciale.

Programului cadru pentru Solidaritate și Managementului migrației pentru perioada 2007-2013, aprobat la nivel european, stabilește mecanisme (fonduri) care acoperă 4 domenii: controlul și supravegherea frontierelor externe (managementul integrat al frontierei), politica de vize, returnarea cetățenilor statelor terțe care se află ilegal pe teritoriul UE, integrarea cetățenilor statelor terțe care se află legal pe teritoriul UE și azilul

4.2. Crearea Departamentului Schengen

Complexitatea și importanța procesului de aderare la spațiul Schengen, care la final, va consfinți integrarea noastră profundă în Uniunea Europeană, a impus stabilirea unor coordonate și mecanisme ferme.

Crearea Departamentului Schengen la sfârșitul anului trecut a răspuns nevoii de a stabili o platformă unică de coordonare la nivel național, de a articula eforturile de până în acel moment și nu în ultimul rând de a oferi, partenerilor europeni un partener unic de dialog în acest domeniu.

Departamentul Schengen este autoritate națională în domeniu care coordonează și monitorizează îndeplinirea tuturor condițiilor necesare pentru aplicarea integrală a prevederilor Acordului Schengen precum și a celorlalte prevederi specifice acquis-ului Schengen.

Departamentul Schengen are, în domeniul cooperării inter-instituționale, următoarele atribuții: coordonarea și controlul tuturor structurilor Ministerului Internelor și Reformei Administrative pe linia competențelor din domeniul aderării la spațiul Schengen, monitorizarea, coordonarea și controlul activităților desfășurate de toate instituțiile și autoritățile naționale cu responsabilități în domeniul aderării la spațiul Schengen;

Departamentul subordonează în plan național structurile din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative care au responsabilități în domeniul adoptării și aplicării prevederilor acquis-ului Schengen, structurile similare ale instituțiilor din domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale abilitate să întreprindă activități în domeniu, cooperează cu alte instituții din cadrul administrației publice centrale, precum și cu organizațiile neguvernamentale și experți independenți din diverse sectoare de activitate.

Pe plan internațional, Departamentul stabilește și menține contactele necesare îndeplinirii atribuțiilor sale cu instituțiile similare din structurile omoloage ale statelor membre UE și cu instituții specializate ale Uniunii Europene, pe domeniul de competență.

Principalele atribuții ale Departamentului Schengen sunt: urmărirea asigurării caracterului unitar și coerent al strategiilor și politicilor în domeniu, identificarea și prioritizarea acțiunilor necesare pentru implementarea completă a acquis-ului Schengen, monitorizarea activităților desfășurate de instituțiile și autoritățile cu responsabilități în domeniul implementării Strategiei Naționale privind aderarea la spațiul Schengen, Planului de Acțiune Schengen și Strategiei naționale de management integrat al frontierei de stat a României și coordonarea și monitorizarea acțiunilor desfășurate de autoritățile competente în conformitate cu Planul Indicativ privind Facilitatea Schengen.

Departamentul Schengen are în subordine Direcția Generală Schengen, cu 7 servicii specializate: Serviciul Acquis Schengen, Serviciul Autoevaluare Schengen, Serviciul Programe Facilitatea Schengen, Serviciul Sisteme Informatice Schengen, Serviciul Tehnic Secretariat, Serviciul Cooperare – Punct Unic de Contact, Compartimentul Documente Clasificate și Secretariat.

Direcția Generală Schengen este structura de specialitate a Departamentului, care îndeplinește atribuții generale și specifice pentru a asigura coordonarea și monitorizarea activităților legate de implementarea acquis-ului și îndeplinirii criteriilor Schengen, în vederea aderării la spațiul Schengen.

De asemenea, îndeplinește atribuțiile de Punct unic de contact, cu rol de transmitere a datelor și informațiilor între autoritățile implicate în gestionarea și implementarea instrumentului financiar Facilitatea Schengen și instituțiile naționale și europene, asigură secretariatul tehnic al Grupului inter-ministerial român pentru managementul integrat al frontierei de stat și al Comisiei Naționale de Auto-evaluare Schengen.

4.3. Perspective în domeniul aderării la spațiul Schengen

Aderarea la spațiul Schengen reprezintă unul din principalele obiective ale României după 1 ianuarie 2007. Termenul asumat de autoritățile române pentru îndeplinirea acestui deziderat este martie 2011.

Aderarea la spațiul Schengen va fi precedată de o perioadă de aprox. 2 ani de zile în care se va desfășura procesul de evaluare Schengen, care constă în: transmiterea Declarației de pregătire- Declaration of readiness- privind pregătirea pentru demararea procesului de evaluare Schengen, completarea unui chestionar extins care va conține întrebări detaliate despre toate aspectele relevante pentru implementarea și aplicarea prevederilor Schengen și organizarea vizitelor de evaluare Schengen cu ocazia cărora, se va verifica, în teren, îndeplinirea criteriilor de aderare la spațiul Schengen.

Domeniile evaluate în cadrul procesului de evaluare Schengen vor fi: frontiere maritime, aeriene și terestre, cooperare polițienească, vize, protecția datelor personale și SIS/SIRENE.

Odată cu prezentarea oficială în cadrul reuniunii Grupului de lucru Evaluare Schengen (Sch-Eval) din 28 iunie 2007 a Declarației de Pregătire a României pentru Evaluarea Schengen în domeniile vize, protecția datelor și cooperare polițienească, România a atins primul obiectiv în vederea începerii procesului de Evaluare Schengen.

De asemenea, a fost agreată, cu partea bulgară, o Declarație comună România-Bulgaria privind aderarea la spațiul Schengen în cursul anului 2011, document semnat de cei doi miniștri de interne cu ocazia Consiliului Informal JAI de la Brdo, din ianuarie 2008.

Pe baza acestei Declarații, președinția slovenă a UE va demara procesul de elaborare a Programului multianual de lucru, în care va include și vizitele de evaluare Schengen care se vor derula în România și Bulgaria.

Potrivit articolului 8 din Protocolul privind integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de Instituire a Comunității Europene, denumit în continuare Protocolul Schengen, România trebuie să accepte în totalitate acquis-ul Schengen.

Există două categorii de prevederi ale acquis-ului Schengen: prevederi care nu sunt legate de ridicarea controalelor la frontierele interne (Categoria I, etapa pre-aderare la UE) și prevederi direct legate de ridicarea controalelor la frontierele interne (Categoria a II-a, etapa post-aderare la UE). Prevederile din prima categorie trebuie implementate până la momentul aderării la UE și nu sunt supuse procesului de evaluare Schengen

Prevederile din a doua categorie trebuie implementate și aplicate simultan cu ridicarea controalelor la frontierele interne și sunt supuse procesului de evaluare Schengen. În acest context România trebuie să-și demonstreze capacitatea de a îndeplini cerințele relevante din acquis-ul Schengen într-o manieră corectă, uniformă și eficientă, fiind supusă apoi unei decizii unanime a Consiliului UE.

România trebuie să implementeze și să aplice prevederile din prima categorie înainte de aderarea la Uniunea Europeană, fără să fie supusă procesului de evaluare Schengen. Implementarea și monitorizarea prevederilor din această categorie fac parte din procesul de pregătire pentru aderarea la UE.

Implementarea și aplicarea prevederilor din Categoria a II-a presupune ca toate pre-condițiile legislative, operative și tehnice să fie îndeplinite, în special cerințele referitoare la accesul la SIS și la un control eficient la frontierele externe. În acest context, România trebuie să țină cont inclusiv de recomandările și cele mai bune practici reliefate în cadrul evaluărilor Schengen care se derulează în alte state membre UE.

Procesul de evaluare constă în verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor necesare implementării depline a acquis-ului Schengen. Acest lucru presupune că România trebuie să-și demonstreze capacitatea de a îndeplini cerințele acquis-ului Schengen într-o manieră uniformă, corectă, consistentă și eficientă. Evaluarea Schengen este în responsabilitatea Grupului de Lucru Evaluare Schengen, din cadrul Consiliului UE.

Prima parte a procesului de evaluare consistă în completarea unui chestionar extins, care va fi remis României. Acest chestionar va conține întrebări detaliate despre toate aspectele relevante pentru implementarea și aplicarea prevederilor Categoriei a II-a. Răspunsurile la acest chestionar vor fi analizate atent de către echipa de evaluare, pentru a permite Consiliului să analizeze capacitatea României de a aplica prevederile Categoriei a II-a.

În momentul în care au fost obținute suficiente informații, vor fi demarate vizite de evaluare, pentru verificarea, în teren, a pregătirilor. După finalizarea acestor vizite, va fi redactat un raport care va analiza stadiul de pregătire a României pentru aplicarea prevederilor Categoriei a II-a. Acest raport poate include recomandări pentru corectarea sau îmbunătățirea aspectelor mai puțin satisfăcătoare. De asemenea, pot fi efectuate vizite suplimentare, după trecerea unei perioade de timp, pentru a verifica remedierea eventualelor aspecte negative.

Raportul final al Grupului de Evaluare Schengen va fi prezentat Consiliului UE care va adopta decizia necesară prin care va autoriza aplicarea prevederilor Categoriei a II-a la data/datele pe care le consideră adecvate.

Art. 4 alin.(1) și (2) din Tratatul de Aderare al României la Uniunea Europeană face distincția între prevederile care nu sunt legate de ridicarea controalelor la frontierele interne ale statelor membre aplicabile în România de la data aderării și prevederile direct legate de ridicarea controalelor la frontierele interne ale statelor membre, care se aplică numai în temeiul unei decizii adoptate de Consiliu în acest sens.

De asemenea, Tratatul de Aderare face referire la procesul de evaluare Schengen, care va verifica, în conformitate cu procedurile de evaluare Schengen aplicabile în materie, îndeplinirea condițiilor necesare aplicării tuturor părților în cauză din acquis:

“Dispozițiile acquis-ului Schengen care au fost integrate în cadrul Uniunii Europene și actele care se întemeiază pe acestea sau care sunt conexe acestuia și care nu sunt prevăzute la alineatul (1) deși sunt obligatorii pentru România de la data aderării, se aplică pe teritoriul fiecăruia dintre aceste state membre numai în temeiul unei decizii europene adoptate de Consiliu în acest sens, după verificarea, în conformitate cu procedurile de evaluare Schengen aplicabile în materie, a îndeplinirii pe teritoriul respectivului stat a condițiilor necesare aplicării tuturor părților în cauză din acquis. ”

Îndeplinirea obiectivului legat de eliminarea controalelor la frontierele interne și aderarea la spațiul Schengen presupune implementarea unui complex de măsuri care vizează: adoptarea și implementarea acquis-ului Schengen, construcția instituțională, componenta de investiții, achiziții de mijloace tehnice, echipamente și sisteme specializate, precum și pregătirea adecvată a personalului care va fi implicat în acest demers.

De asemenea, se va avea în vedere asigurarea implementării bunelor practici și recomandărilor elaborate la nivel european, așa cum sunt acestea prevăzute în cataloagele Schengen. Măsurile avute în vedere pentru îndeplinirea obiectivelor circumscrise fiecărui domeniu legat de cooperarea Schengen sunt detaliate în Planul de Acțiune Schengen, document revizuit anual, care reprezintă planul de implementare al Strategiei naționale.

Acquis-ul Schengen a fost acceptat în totalitate și nu au fost solicitate perioade de tranziție sau derogări.Documentele de referință privind adoptarea și implementarea acquis-ului Schengen de către autoritățile române au avut în permanență în vedere și au marcat clar distincția între momentul aderării României la UE și momentul aderării la Convenția Schengen.

Planificarea procesului de implementare a prevederilor acquis-ului Schengen a fost realizată printr-o abordare în două etape, în funcție de prevederile acquis-ului Schengen care aparțin Categoriei I și cele care aparțin Categoriei a II-a. În continuare, eforturile autorităților române din punctul de vedere al adoptării și implementării acquis-ului Schengen se vor axa pe aceeași abordare duală.

Principalele măsuri avute în vedere, în funcție de fiecare domeniu al cooperării Schengen, sunt:

Politica de vize

1. Modificarea legislației în vigoare în sensul introducerii formatului de vize valabil pe teritoriul tuturor statelor Schengen;

2. Modificarea legislației în sensul introducerii formatului uniform pe care se aplică viza emisă persoanelor deținătoare a unor documente de călătorie nerecunoscute de către România;

3. Amendarea legislației cu privire la regimul străinilor în sensul introducerii conceptului de viză uniformă, care este valabil pe teritoriul Schengen (aplicabil după aderarea la Schengen);

4. Implementarea deplină a prevederilor Instrucțiunilor Consulare Comune;

5. Modificarea adecvată a legislației privind regimul străinilor în România în vederea instituirii obligativității ca la solicitarea vizei străinii să posede o asigurare medicală care să acopere orice costuri legate de repatriere din motive medicale, asistență medicală sau de urgență și/sau tratament de urgență în spital (Decizia Consiliului 2004/17/EC);

6. Introducerea în legislația română privind regimul străinilor a noțiunii de viză uniformă cu valabilitate teritorială limitată;

7. Modificarea legislației privind regimul străinilor în sensul în care România să poată emite vize pentru un stat Schengen și, de asemenea, să fie introduse prevederi care să permită unui stat Schengen să emită vize în numele României, în condițiile prevăzute de acquis;

8.Introducerea taxelor de viză conforme cu acquis-ul Schengen;

9. Amendarea acordurilor cu o serie de state de pe lista negativă a UE în care se prevede eliberarea de vize în condiții de gratuitate.

Migrația

1. Modificarea și completarea OUG nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vederea armonizării sale cu art.21 din Convenția de implementare a Acordului Schengen și cu articolul 5 din Codul Schengen;

2. Modificarea OUG nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vederea introducerii prevederilor referitoare la consultarea părții contractante care a semnalat un străin ca inadmisibil în situația în care se intenționează eliberarea unui permis de ședere acestuia (articolul 25 din Convenția de implementare a Acordului Schengen);

Cooperarea polițienească

1. Elaborarea normelor metodologice de aplicare a Legii de cooperare polițienească internațională, pe componenta de cooperare în context Schengen;

Lupta împotriva drogurilor

1. Adoptarea măsurilor necesare pentru a permite participarea experților români la Grupul de lucru permanent, stabilit conform prevederilor art. 70 din Convenția de Implementare a Acordului Schengen.

Sistemul Informatic Schengen

1. Redactarea normelor metodologice de aplicare a OUG 103/2006 privind unele măsuri de facilitare a cooperării polițienești internaționale

2. Elaborarea procedurilor naționale și internaționale pentru operațiunile efectuate în Sistemul Informatic Schengen în conformitate cu procedurile prevăzute de Manualul SIRENE

3.Semnarea protocoalelor de colaborare cu MJ și CSM în vederea colaborării operative cu aceste instituții.

4. Demersuri privind semnarea de noi acorduri bilaterale privind cooperarea polițienească internațională

Protecția datelor personale

1. Armonizarea legislației, a reglementărilor și practicilor cu acquis-ul Schengen din domeniul protecției datelor personale.

În cadrul măsurilor de pregătire a aderării la spațiul Schengen, soluționarea aspectelor referitoare la asigurarea resurselor umane necesare și formarea profesională corespunzătoare a acestora, reprezintă una din condițiile esențiale pentru succesul întregului proces. Mai mult decât atât, recomandările și cele mai bune practici existente la nivel european impun elaborarea și adoptarea unui concept clar și integrat, al pregătirii în domeniul Schengen.

Instituțiile / structurile cu responsabilități Schengen posedă, în prezent, sisteme proprii de formare profesională, ceea ce rezolvă, însă, numai în parte problematica pregătirii personalului.

Necesitatea unui efort comun, la nivel național, privind pregătirea personalului, precum și posibilitățile instituțiilor / structurilor implicate în activitățile de integrare în spațiul Schengen de a funcționa în comun pentru îndeplinirea obiectivelor ce le revin, pun problema constituirii unui sistem integrat de formare profesională.

În vederea realizării acestui deziderat și având în vedere recomandările și cele mai bune practici existente la nivel european, Comisia națională de autoevaluare a aprobat în ședința din data de 24.10.2006, Concepția Integrată de pregătire a personalului instituțiilor/structurilor implicate în procesul de aderare a României la spațiul Schengen.

Scopul elaborării Concepției integrate de pregătire îl reprezintă realizarea cadrului general comun pentru formarea profesională inițială și continuă a personalului care își desfășoară activitatea în domeniul Schengen. Obiectivele comune ale formării profesionale integrate în domeniul Schengen sunt următoarele: cunoașterea conținutului documentelor strategice privind cooperarea Schengen, asigurarea cunoștințelor și formarea deprinderilor necesare pentru dezvoltarea capacității personalului de cooperare în domeniul Schengen, transmiterea informațiilor privitoare la acquis-ul Schengen, cunoașterea procesului de evaluare Schengen, pregătirea personalului pentru aplicarea procedurilor de lucru specifice și asigurarea cunoștințelor și formarea deprinderilor de operare a tehnicii și a materialelor destinate îndeplinirii atribuțiilor și misiunilor în domeniul Schengen.

Grupurile țintă pentru pregătirea privind problematica Schengen includ personalul cu atribuții în acest domeniu. Pregătirea trebuie să includă atât demnitari și personalul care ocupă funcții de conducere, cât și personalul care ocupă funcții de execuție.

6. STUDIU PRIVIND PERCEPȚIA ROMÂNILOR FAȚĂ DE INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Pentru obținerea unei imagini clare a percepției românilor cu privire la integrarea României în Uniunea Europeană, s-a trecut la realizarea unui studiu, folosindu-se metoda sociologică ancheta.

Opiniile rezultate din acest sondaj permit reconstituirea tabloului social al Romaniei dupa momentul integrarii in Uniunea Europeana. Principalele teme care au fost surprinse in chestionar fac referire la starea de spirit a romanilor, agenda populatiei, valorile acesteia, dar si la gradul de informare cu privire la cele mai importante aspecte ale momentului la nivel european.

Conform Eurobarometrului, într-o Uniune Europeană în care euro-optimismul a câștigat foarte mult teren în ultima jumătate de an, românii încetează să mai fie „cei mai optimiști” în legătură cu Uniunea. În perioada 2004-2005, românii au fost, conform sondajelor, poporul cu cea mai mare încredere în Uniunea Europeană. În 2006, ei trec pe locul al doilea, după unguri (în primăvara anului respectiv) sau după sloveni (în toamna aceluiași an).

Totusi, conform acestui chestionar, românii isi pastreaza increderea in Uniune Europeana, mentinandu-se astfel intr-o pozitie fruntasa in raport cu ceilalti europeni. Încrederea mare pe care românii au manifestat-o constant în Uniunea Europeană este, din perspectiva acestei analize, efect combinat al unor determinări economice și culturale. Economic, este vorba de impactul subiectiv pe care îl are nivelul de trai redus din țară comparativ cu cel din Uniune. Există însă și o determinare culturală a acestei încrederi, prin sentimente și valori asociate cu respingerea socialismului trăit dar și prin particularități asociate cu increderea în instituții tradiționale precum biserica sau cu statutul de țară latină.

Toți acești factori de țară acționează împreună. Configurația lor este cea care dă în bună măsură nivelul de încredere în Uniunea Europeană. De asemenea, este cunoscut faptul ca populația din țări europene cu nivel redus de dezvoltare tinde să manifeste încredere sporită în UE, văzută ca sursă de prosperitate, democrație și ca spațiu de liberă circulație pentru muncă.

In general, starea de spirit a romanilor, asa cum reise din acest chestionar este dominată de încredere în viitorul asigurat ca membru al Uniunii iar optimismul personal este inca, considerabil mai mare decât în Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană este percepută în bună măsură prin beneficiile pe care le asigură statelor membre, cetățenilor din aceste țări. 60% dintre românii intervievați considera ca tara noastra beneficiaza de pe urma aderarii la UE. Răspunsurile se referă la beneficii obținute deja, la cele în curs de obținere sau la cele viitoare. Fiind vorba de o perioadă de început de integrare este probabil că sunt avute în vedere mai ales avantajele viitoare, așteptate.

In legatură cu nivelul de informare legat de Uniunea Europeana, românii se consideră informați. Acest lucru se și traduce, de altfel, prin raspunsurile la intrebarile legate de marile teme de interes la nivelul Uniunii. În pofida unei agende publice cu mare specificitate, românii au o serie de orientări sau priorități de ordin valoric în deplină consonanță cu cele ale populației din Uniunea Europeană. Politicile ecologice, lupta împotriva criminalitatii sau preocuparea pentru educatie reprezintă temele aflate in atentia persoanelor chestionate. Guvernului i se atribuie, în continuare, un rol prioritar în chestiunile de ordin economic.

În materie de competență politică, de capacitate de influențare a Uniunii prin opinii personale, românii sunt mai degrabă descurajați. Numai 20% dintre ei consideră că opinia lor “ar conta” în relația cu UE si numai 18% se simt implicati in problemele Uniunii Europene.

O parte din întrebările chestionarului fac referire la problematici punctuale, tehnice, cu trimitere directă la politica de justiție și afaceri interne. Pentru aceste întrebări au fost avuți în vedere subiecți care au o legătură directă cu această problematică-polițiști, funcționari ai administrației publice. Și în privința acestor întrebări, domină optimismul, o mare parte dintre aceștia considerând că sunt satisfăcuți de funcționarea instituțiilor naționale din perspectiva afacerilor europene. Aceștia se arată optimiști și cu privire la influența pe care schimbările introduse de Tratatul de la Amsterdam o are pentru politica de justiție și afaceri interne.

În concluzie, acest studiu reliefează faptul că starea de spirit a cetățenilor români este caracterizată prin: optimism, încredere în Uniunea Europeană și în România în calitate de stat membru; aceștia speră la un standard social mai ridicat dar au, în același timp, rezerve cu privire la capacitatea României de a se racorda, într-un timp foarte scurt, la standardele Uniunii Europene.

Datele pentru acest chestionar au fost culese în România în perioada august –septembrie 2007. A fost folosit un eșantion de 314 de persoane, cu vârsta cuprinsa intre 18- 60 de ani. Chestionarul a vizat o dublă dimensiune: atât marele public, în special pentru întrebările care au avut ca temă integrarea în Uniunea Europeană, percepția publicului față de structurile UE, avantajele/dezavantejele integrării în Uniunea Europeană, cât și specialiști (polițiști, înalți funcționari din administrația publică) care au abordat în special chestiunile tehnice, care au vizat pilonul trei, politica de justiție și afaceri interne.

Prin întrebările din chestionar am urmărit un număr de obiective, cele mai importante dintre acestea fiind:

1. percepția socială privind aderarea la Uniunea Europeană, cu eventualele avantaje și dezavantaje

2. nivelul de încredere al cetățenilor români cu privire la politicile, regulile și standardele practicate la nivel european

3. viziunea asupra eventualelor mutații în sens pozitiv la nivel individual și colectiv

4. perspectivele și limitele aspirațiilor în viitoarea construcție europeană.

Intr-o proporție de 100 %, persoanele chestionate cunosc faptul că începand cu 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană.

Dintre cei chestionați, marea majoritate sunt de acord cu statutul de țară membră a Uniunii Europene pe care l-a dobândit România începand cu ianuarie 2007. Doar 4% nu agreează acest lucru, în timp ce restul de 4% nu știu ce să răspundă.

Datele chestionarului pun din plin în evidență faptul că percepția avantajelor aderării explică în bună măsură variația modului de raportare la UE. 60 % dintre cei care au raspuns la acest chestionar apreciază că Romania beneficiază de avantajele care decurg din calitatea de membru în UE. De asemenea, urmatorul procent aparține celor care se apropie de cei de mai sus, considerând, intr-o proportie de 20 % ca tara noastra beneficiaza in mare masura de avantaje, in urma aderarii la UE. 6 % consideră că România va beneficia în mică măsură de aceste avantaje, în timp ce doar 4% sunt neîncrezatori, considerând ca noul statut nu ne va aduce nici un beneficiu. 4 % dintre cei chestionați nu au știut ce să raspundă.

Următoarea întrebare urmează cursul firesc al chestionarului, insistând asupra avantajelor pe care le aduce cu sine aderarea la Uniunea Europeană. In procente relativ egale, 22% respectiv 20%, românii au identificat modernitatea și stabilitatea economică ca fiind principalele avantaje ale statutului de stat membru. Urmează democrația- 17%, protecția-16% si Euro-12%. In sfârsit, 8% consideră stabilitatea politică ca fiind beneficiul cel mai important al aderării la UE, în timp ce 5% nu au știut ce să răspundă.

In acord cu întrebarea nr. 3, 90 % dintre cei chestionati, consideră că aderarea României la UE va avea un efect pozitiv asupra vieții în general. Doar 2 % consideră că aderarea va avea efecte negative, în timp ce 6% nu consideră că aderarea va influența în vreun fel viata, în general, în România. 2 % nu au știut ce să răspundă.

In continuarea întrebarii nr. 5, întrebarea nr. 6 chestionează în legatură cu efectele aderării la UE asupra vietii personale. De asemenea, 80 % consideră că aderarea României la UE va avea un efect pozitiv asupra vieții personale. Doar 2 % consideră că aderarea va avea efecte negative, în timp ce 8% nu consideră că aderarea va influența în vreun fel viața, în general, în România. 10 % nu au stiut ce sa raspunda. Observăm că răspunsurile la aceste două întrebari urmează aceeasi linie optimista in legatura cu beneficiile aderarii la UE. Intr-o proporție foarte mică, 2 %, românii consideră că aderarea la UE va avea efecte negative, asupra vieții în general și asupra vietii personale.

Intrebarile 7 si 8 abordează aceeași temă, efectele aderării asupra situației economice, respectiv politice a țării noastre. Intr-o proporție de 78%, respectiv 52 %, cei chestionați consideră că aderarea are efecte pozitive asupra vieții economice și politice. In proporții foarte mici, 0 si 2%, românii cred ca aderarea are efecte negative. 4, respectiv 28 % considera ca statutul de țară membră nu va avea nici un efect asupra situației economice și politice. 18 % nu au stiut ce să răspundă.

32 % dintre cei care au raspuns consideră că României îi sunt necesari 5-10 ani pentru a atinge standardele UE. 22 % cred că în 10-15 ani țara noastră va atinge nivelul celorlalte state membre.20 % consideră că 15-20 de ani ne sunt necesari, în timp ce 24% cred ca România are nevoie de mai mult timp pentru a atinge standardele UE. 2 % nu au stiut ce sa răspundă. In sfârsit, nici unul dintre cei care au răspuns că nu cred că în următorii 5 ani vom atinge standardele UE.

71% consideră că Guvernul trebuie sa ia decizii în privința chestiunilor de ordin economic, în timp ce restul de 29 % cred că această responsabilitate ar trebui împarțită între Uniunea Europeană și guvernanții locali.

In ceea ce privește nivelul de informații cu privire la UE, românii chestionați consideră că dețin aceste informații în mare măsură- 38 %, în timp ce 30 % consideră că au aceste informatii. 14 % cred că au informații într-o mică măsură iar 16 % cred ca nu dețin informații suficiente despre UE. 2% nu au știut ce să răspundă.

Am ales să comentăm raspunsurile la întrebarile 12 si 13 împreună pentru că fac referire la aceeași chestiune- încrederea fata de Uniunea Europeană. Astfel, 58%- nivel de încredere destul de ridicat față de UE și 54 % – părere pozitivă despre UE reflectă sentimentele pozitive ale românilor față de această instituție. La aceste date, se adaugă cu 24 % și 34 %, persoanele care au un nivel ridicat de incredere și cele care au o parere destul de pozitiva despre UE. Doar 2% au o părere negativă despre UE, în timp ce 14 % au un nivel de încredere redus.

Libertatea de a călători și de a lucra oriunde în UE, rămâne, așa cum era de așteptat, în topul sentimentele pe care le inspiră apartenența la blocul european, cu 38 %. Pacea, prosperitatea și Euro sunt alte trei beneficii identificate de românii chestionati, cu 10, 23, respectiv 15 %. Cei mai puțin încrezatori în avantajele pe care aderarea la UE le implică, consideră că șomajul (3%), pierderea identitatii nationale (5%) și birocratia (2%) vin la pachet cu aderarea la UE. Luarea în considerare și a acestor aspecte, mai puțin pozitive, reflecta gradul de maturizare și informare, în acelasi timp, a personelor chestionate.

Intrebările 15 și 16 reflectă părerile persoanelor care au răspuns cu privire la chestiuni legate de politicile UE și de funcționarea mecanismelor interne ale acesteia.

29 % consideră că protecția mediului înconjurator ar trebui să fie aspectele pe care ar trebui să se axeze instituțiile Uniunii, fapt care demonstrează că românii sunt ancorați în realitățile momentului. De asemenea, lupta împotriva criminalității, o altă chestiune de interes major pentru celelalte state membre este, cu 25 % o prioritate si pentru romani. Piața internă, politica externă și educația sunt cu 17, 15 si 10 %, alte aspecte de interes pentru români.

41 % sunt destul de satisfacuți de modul în care se iau deciziile in UE, 12 % sunt satisfăcuți, in timp ce 6 % sunt destul de puțin satisfacuți și 8 % nu sunt deloc satisfacuși de funcționarea mecanismelor decizionale ale UE. Un procent destul de ridicat, 33 %, aparține persoanelor care nu s-au pronunțat deloc în această privință.

Din nou, am ales să grupăm aceste două întrebari, având in vedere faptul că fac referire la aceeași temă-gradul de implicare a persoanelor chestionate în viața publică. Rezultatele sunt destul de previzibile, romanii nefacand nota discordanta fata de ceilalgti europeni in aceasta privinta. Astfel, asa cum era de asteptat, 38 % dintre romanii care au raspuns nu se considera implicati in problemele Uniunii iar 22 % se considera destul de putin implicati. Aceste raspunsuri coincid, ca tendinta, cu raspunsurile la intrebarea nr. 18- 39 % considera ca opinia lor nu conteaza in relatia cu UE sau conteaza putin- 33%.

Doar 18 % se simt implicati in problemele UE si 20 % considera ca opinia lor conteaza in relatia cu UE.

48% si 58 % dintre cei chestionați sunt mândri că sunt români și respectiv europeni. Mai mult decat atat, 32% si 20 % sunt foarte mândri ca apartin acestei tari si batranului continent. Doar 16 si 14% dintre cei care au răspuns acestui chestionar nu se simt mândri de a fi români sau europeni.

Această întrebare face referire la momentul în care România va atinge standardele Uniunii în ceea ce privește politica de justiție și afaceri interne. 35% dintre cei chestionați sunt de părere că țara noastră are șanse să atingă standardele UE în ceea ce privește politica de justiție și afaceri interne, în timp ce 26% consideră că România nu va atinge aceste standarde.

Următoarea întrebare destul de tehnică, insistă asupra modalității în care funcționează instituțiile României, în nonul context, din perspectiva politcii de justiție și afaceri interne. Astfel, 45 % dintre specialiștii chestionați consideră că instituțiile administrației publice funcționează într-o manieră satisfăcătoare, în timp ce 37 % nu sunt de aceeași părere.

Potrivit opiniei care reiese din răspunsurile la această întrebare, cei chestionați consideră că spațiul de justiție, libertate și securitate are o influență pozitivă pentru creșterea gradului de securitate pentru cetățenii europeni. De asemenea, o mare parte -35%-susțin această opinie, considerând că apariția spațiului de justiție, libertate și securitate contribuie la creșterea gradului de securitate pentru cetățenii europeni într-o măsură destul de mare.

Cea mai mare parte a specialiștilor care au fost consultați cu privire la această întrebare consideră că schimbările introduse de Tratatul de la Amsterdam au o influență benefică pentru buna funcționare a instituțiilor din acest domeniu. În același timp, 20% nu sunt de aceeași părere, în timp ce 30% susțin opinia celor 41% care au o opinie pozitivă față de schimbările determinate de Tratatul de la Amsterdam.

Optimismul domină și răspunsurile la această întrebare-56 % consideră că aderarea României la spațiul Schengen va avea loc în calendarul propus; în același timp, 35% nu sunt de părere că acest obiectiv va putea fi îndeplinit, în termenul propus. 9% dintre cei chestionați nu au răspuns la acestă întrebare.

CONCLUZII- Libertate, securitate si justitie pentru toți- Politica de justiție si afaceri interne astazi, în Uniunea Europeana

Politica de justiție și afaceri interne a Uniunii Europene a evoluat de la marginile exterioare ale integrarii europene către centru, pe parcursul unei perioade mai lungi de două decenii, începând cu TREVI. În scurt timp, JAI a devenit cel mai dinamic domeniu în cadrul UE, care s-a dezvoltat în special din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam la 1 mai 1999.

Crearea unui spatiu fără frontiere interne, în care oamenii pot circula liber, fără controale la graniță, faptul că cetațenii UE au în prezent, libertatea de a alege în care tara a Uniunii doresc să trăiasca și să munceasca reprezintă, în opinia noastră, una dintre cele mai remarcabile realizari comunitare, din ultima jumatate de secol.

Dar pentru ca și cetățenii europeni să se bucure pe deplin de aceste libertăți, UE trebuie să-și administreze frontierele într-o manieră eficientă și profesionistă. Autoritatile judiciare si fortele de politie trebuie sa lucreze impreuna pentru ca toata lumea in Europa să fie protejata împotriva crimei organizate, să aibă drepturi egale și să aibă acces liber la justiție.

In plus, Uniunea Europeana a dezvoltat o politica de azil si migratie mult mai coordonate, pentru ca solicitantii de azil sa fie tratati in acelasi mod oriunde in Europa si pentru ca imigrantii legali sa fie integrati in societatile europene. Au fost luate masuri pentru a preveni abuzurile sistemului si a combate imigratia ilegala.

In sfarsit, intr-o lume globalizata, doar muncind impreuna, statele europene pot sa combata crima organizata si terorismul. Analizate impreuna si implementate pe deplin, acest pachet de masuri va garanta ca Uniunea este într-adevar un spațiu de libertate, securitate si justitie.

Libertatea si justitia sunt valori pretuite de europeni si reprezinta principiul fundamental pe care se bazeaza Uniunea Europeana. Statele UE sunt perfect angajate pe calea democratiei, respectului drepturilor fundamentale si statului de drept. Dar oamenii se pot bucura de libertate si justitie doar intr-un mediu sigur. Acesta este modul in care guvernele UE sunt hotarate sa garanteze libertatea, securitatea si justitia in interiorul frontierelor Uniunii.

Libertatea nu se traduce doar prin mobilitate personala: ea inseamna si a beneficia de anumite drepturi fundamentale. De exemplu, dreptul la libertate si securitate, egalitate in fata legii, libertatea de expresie si informatii, dreptul la o buna guvernare si obligatia ca toate institutiile europene sa repare orice nedreptate efectuata. Aceste drepturi apartin tuturor celor care locuiesc legal in UE- ca sunt sau nu cetatenii ai Uniunii.

Carta Drepturilor Fundamantale, adoptat in anul 2000, stabileste foarte clar si intr-un singur document, drepturile personale, sociale, civile, politice, economice de care se bucura cetatenii Uniunii. Carta este incorporata in proiectul Constitutiei Europene si va servi ca baza legala pentru garantarea si apararea drepturilor indivizilor.

Statele care cauta sa adere la Uniune trebuie sa fie gata sa protejeze drepturile umane si fundamentale, la un nivel egal de calitate. Intr-adevar, acesta este unul din criteriile pe care trebuie sa le indeplineasca inainte de a demara negocierile de aderare. In plus, daca oricare stat UE violeaza aceste drepturi intr-o maniera grava si constanta, sau daca exista dovada ca acest lucru se petrece, acesta poate suporta consecintele. De exemplu, dreptul sau de vot in sedintele UE poate fi suspendat sau accesul sau la fondurile europene ar putea fi eliminat. Uniunea nu a luat insa niciodata asemenea masuri.

Cetatenia Uniunii nu inlocuieste cetatenia nationala: este un complement. Cu alte cuvinte, calitatea de cetatean european ofera drepturi si responsabilitati suplimentare. Cetatenia Uniunii ofera dreptul de a circula liber in interiorul Uniunii (cu pasaport sau carte de identitate) si a se stabili oriunde pe teritoriul Uniunii. Cetatenia aduce cu sine responsabilitati: daca cetatenii Uniunii doresc sa traiasca in alta tara europeana, acestia trebuie sa aiba asigurare medicala si sa dovedeasca ca au un loc de munca si suficiente resurse pentu a nu deveni o povara pentru sistemul social al tarii respective.

Libera circulatie este inscrisa in Tratale Uniunii, dar a devenit o realitate practica doar dupa crearea spatiului Schengen. In cadrul acestei zone, rezidentii Uniunii si vizitatorii pot calatori fara controale sistematice ale pasapoartelor. Totusi, indivizilor li se poate solicita sa-si dovedeasca identitatea iar statele isi pastreaza dreptul de a reintroduce controalele la frontierele interne, pentru perioade limitate si in cazuri exceptionale.

Eliminarea controalelor interne a facut ca cetatenii care respecta legea sa se miste mult mai liber in interiorul Uniunii. Din pacate, acelasi lucru se aplica si infractorilor sau teroristilor. De aceea, Conventia Schengen a introdus masuri suplimentare, precum ar fi cooperarea intre fortele de politie si autoritatile judiciare impotriva crimei organizate. In plus, statele membre au o responsabilitate in plus de a veghea frontierele externe. Acesta este locul in care controale sistematice pot avea loc, asupra persoanelor care intra si ies din Uniune.

Frontierele externe nu sunt constituite doar din frontierele terestre, dar si din aeroporturile, porturile internationale, care constituie locuri de intrare in Uniune.

Oricine traieste in UE are dreptul de a circula liber dintr-o tara in alta si are dreptul de a alege unde sa traiasca- indiferent daca sunt sau nu cetateni ai acelei tari sau imigranti legali, proveniti din alta parte. Cei care viziteaza Uniunea pot intra in spatiul Schengen pentru 3 luni, daca respecta conditiile. In special, acestuia trebuie sa prezinte un document de calatorie valabil, sa poata sa explice motivele vizitei si sa aiba suficienti bani pentru a acoperi costurile. Unii dintre acestia au nevoie de viza pentru a intra in Uniune. In plus, un cetatean non-UE care are un pasaport si un permis de rezidenta valabil, emis de un stat Schengen,nu are nevoie de o viza pentru a calatori pentru perioade scurte in alte state Schengen. Aceste lucru reduce considerabil obstacolele birocratice pentru membrii familiilor cetatenilor non-Schengen.

Pentru a se bucura de libertate totala, cetatenii UE trebuie sa poata apela la tribunale si la autoritatile judiciare din orice stat membru, asa cum o fac in tara natala. In acelasi timp, infractorilor trebuie sa li se interzica sa exploateze diferentele intre sistemele nationale iar hotararile tribunalelor ar trebui respectate si aplicate peste tot in Uniune.

Toate aceste lucruri necesita cooperare tranfrontaliera. De exemplu, deciziile tribunalelor din orice stat UE, fie ca este vorba de aspecte civile sau penale, trebuie recunoscute de autoritatile din cadrul Uniunii. Principiul recunoasterii reciproce poate sa afecteze major viata personala a indivizilor, atunci cand este vorba de chestiuni precum cereri, divort, partaj, facturi neplatite, faliment sau infractiuni penale.

Problemele judiciare personale pot fi foarte complexe si stresante si daca se petrec intr-o singura jurisdictie. Acestea pot fi cu atat mai stresante in cazul unor familii care se despart sau daca implica doua sau mai multe sisteme legale distincte. Cooperarea judiciara are ca obiectiv depasirea acestor dificultati. Ca un principiu de baza, complexitatea sau incompatibilitatea sistemelor administrative sau judiciare nu ar trebui sa descurajeze cetatenii in a-si exersa drepturile sau afacerile.

UE a adoptat o noua legislatie care vizeaza recunoasterea mutuala a deciziilor judecatoresti in materie civila, in cazuri legate de divort, separare legala sau anularea casatoriilor. Aceste lucruri nu acopera toate situatiile potentiale asa ca UE intentioneaza sa stabileasca proceduri comune pentru a simplifica sau grabi rezolvarea disputelor trans-frontiere si pentru a stabili anumite reguli minime comune in cazuri civile.

Libertatea de miscare este un lucru extraordinar pentru cetatenii care respecta legea. Din pacate, si infractorii pot exploata aceasta facilitate.Terorismul, crima organizata, traficul cu fiinte umane sunt printre cele mai vizibile exemple a criminalitatii tranfrontaliere. Pentru a face fata acestor situatii, UE a trebuit sa dezvolte o politica judiciara comuna in materie penala. Cetatenii UE au nevoie sa stie ca infractorii pot fi acuzati si judecati oriunde in UE sau oriunde in UE au comis acea infractiune. Cooperarea judiciara poate sa ajute la stabilirea unor definitii comune cu privire la infractiunile grave, poate aduce sistemele judiciara diferite impreuna, poate stabili anumite pedepse minime si proportionale cu infractiunea comisa. Intentia UE este sa acopere toate posibilele scapari juridice de care pot beneficia infractorii. De asemenea, este foarte important ca deciziile unui tribunal sa fie aplicate peste tot in UE, principiul fiind ca diferentele in practicile nationale sa nu opreasca infractorii sa fie adusi in fata justitiei.

Mandatul de arest european , care este valid in UE din ianuarie 2004, are ca obiectiv inlocuirea procedurii de extradare, foarte complexa si indelungata. Infractorii suspecti sau cei condamnati care au zburat peste granite pentru a se sustrage justitiei, ar putea fi foarte repede adusi in tara in care sunt sau vor fi judecati. Mandatul poate fi emis pentru oricine este acuzat de o infractiune pentru care pedeapsa minima este de mai mult de un an sau oricine care a fost comdamat cel putin pentru 4 luni.

Una din cele mai mari realizari ale UE in domeniul cooperarii judiciare este crearea Eurojust, in aprilie 2003. Aflat la Haga, Eurojust este constituit dintr-o echipa de inalt nivel de magistrati si procurori din toate statele UE. Acestia au aces direct la autoritatile nationale, se informeaza reciproc si lucreaza impreuna.

Obiectivul Eurojust este coordonarea investigatiilor si acuzarea in cazul unor infractiuni tranfrontaliere grave. Eurojust lucreaza impreuna cu Europol, OLAF si Reteaua Europeana Judiciara.

Europa are o lunga traditie in a primi oameni din alte tari care sunt fortati sa-si paraseasca casele din cauza razboiului sau persecutiilor. Astfel de oameni au nevoie de azil iar UE acoda o mare importanta respectarii Conventiei de la Geneva privind statutul refugiatilor.

Inca de la inceputul anilor 90, un numar crescand de oameni au cautat protectie in UE, fapt care a determinat statele membre sa dezvolte o politica comuna de azil. Uniunea cauta sa asigure posibilitatea de a responsabiliza, in acelasi fel, statele membre, pentru solicitantii de azil si ia in calcul posibilitatea de a reduce timpii de asteptare pentru procesarea cererilor de azil. Au fost stabilite reguli pentru a determina statul responsabil pentru examinarea unei cereri de azil- de obicei, statul in care azilantul a intrat.

Eficienta sistemului a sporit odata cu introducerea unei noi baze de date denumita Eurodac, la inceputul anului 2003. Aceasta contine amprentele tuturor solicitantilor de azil inregistrati in UE. Prin compararea ampentelor, autoritatile vor stii daca un individ a aplicat deja pentru azil intr-o alta tara.

O politica comuna de azil trebuie sa fie insotita de o politica clara in domeniul migratiei ilegale, pentru a nu permite migrantilor economici sa patrunda in UE legal si sa incerce calea depunerii unei cereri de azil. Reducerea migratiei ilegale implica in acelasi timp, intarirea frontierelor externe ale UE. Aceste frontiere sunt administrate de diferite autoritati nationale, fiind lansate cateva proiecte pentru imbunatatirea cooperarii intre acestea. Odata cu noua extindere a UE, noile state membre au devenit responsabile pentru apararea frontierelor externe ale UE. In acest sens, exista fonduri, puse la dispozitia acestor state, pentru a imbunatati situatia infrastructurii, echipamentului, procedurilor si personalului.

Oamenii se asteapta ca Uniunea sa adopte masuri pentru inlaturarea amenintarilor la adresa securitatii, pentru a- i proteja impotriva terorismului, crimei organizate sau criminalitatii transfrontaliere. Organizatiile criminale exploateaza intotdeauna slabiciunile legislative sau economice ale sistemelor in care opereaza iar UE le ofera acestora spatii extinse pentru a se deplasa si actiona. Teroristi, baroni ai drogurilor, traficanti opereaza si actioneaza peste frontierele nationale ca si cum frontierele nationale nu ar exista: acestia pot planifica o infractiune intr-o tara, o pot executa in alta si pot trai in a treia.

Traficul cu fiinte umane in scopuri sexuale sau pentru a obtine mana de lucru ieftina constituie o infractiune grava, care violeaza drepturile fundamentale si demnitatea umana. Reprezinta, in acelasi timp, o sursa inepuizabila de venituri pentru traficanti. Profitul poate fi spalat si folosit ca fonduri pentru alte operatiuni criminale sau pentru a mitui oficiali.

Cooperarea politieneasca si vamala este un aspect cheie al luptei impotriva crimei organizate internationale. Un task force al sefilor politiilor a fost stabilit pentru a dezolta contactele intre sefii diferitilor institutii de aplicare a legii, in timp ce CEPOL ofera training ofiterilor din statele membre. Cooperarea intre politiile nationale nu se limiteaza la combaterea criminalitatii organizate.Aceasta se extinde si marilor evenimente sportive, in special la meciurile de fotbal. De asemenea, cooperarea politieneasca implica si activitati de supraveghere si urmarire transfrontaliera, investigatii sub acoperire sau echipe comune de investigatii.

Cu totii ne amintim de atacurile de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite. Europa si europenii au fost de asemenea, tinta atacurilor teroriste, fapt care a condus la determinarea autoritatilor de pe continent de la lupta impreuna pentru combaterea terorismului.

Anterior, anumite state aveau o anumita legislatie in domeniul terorismului, in timp ce altele abordau infractiunile legate de terorism ca infractiuni obisnuite. Pentru a se asigura ca actele teroriste sunt pedepsite in acelasi fel in Europa, pedepsele nationale au fost aduse la acelasi nivel, conform principiului ca pedepsele trebuie sa fie proportionale si disuasive. Legislatia UE prezinta astazi o numar de infractiuni serioase care pot fi considerate acte de terorism.

Lucrarea de față a efectuat o analiză de tip sociologic a construcției instituționale și a evoluțiilor care au caracterizat atât politica de justiție și afaceri interne cât și România, în calitate de stat candidat și apoi în calitate de stat membru UE. În acest sens, s-a procedat la o analiză a documentelor europene și naționale în domeniu, precum și la o analiză de profunzime a dezvoltării politicii de justiție și afaceri interne și a drumului parcurs de România în acest domeniu.

De asemenea, ca metodă sociologică, s-a folosit sondajul, cexercițiu prin care s-a reconstituit tabloul social al Romaniei dupa momentul integrarii in Uniunea Europeana. Principalele teme care au fost surprinse in acest chestionar fac referire la starea de spirit a romanilor, agenda populatiei, valorile acesteia, dar si la gradul de informare cu privire la cele mai importante aspecte ale momentului la nivel european.

Așa cum am observat, politicile grupate în cadrul JAI sunt numeroase și diverse. De asemenea, sunt caracterizate ca fiind cele mai dificile și sensibile domenii ale UE, având în vedere diviziunea existentă între elitele din numeroase state membre, instituțiile europene și publicul larg.

Politica de justitie si afaceri interne a devenit una dintre cele mai active si importante politici ale Uniunii Europene. Sunt multe aspecte care dovedesc acest lucru, dar faptul ca politica de justitie si afaceri interne este una din politicile care se regaseste in viitoarea Constitutie europeana, care asteapta inca ca fie ratificata de toate statele europene este un fapt care nu trebuie trecut cu vederea.

Tratatul de Reformă a Uniunii Europene oferă o bază puternică pentru spațiul de libertate, securitate și justiție si introduce transformări importante în domeniul justiției și afacerilor interne, în special eliminarea celui de-al treilea pilon și extinderea metodelor comunitare la toate aspectele acestui domeniu.

Ramane de vazut care va fi viitorul acestui text, refuzat de non și nee francez si olandez. Ceea ce va fi important în momentul lansării unei noi dezbateri pentru viitorul Europei este abordarea unor chestiuni importante pentru cetățeni europeni în domeniul integrării europene.  Dezbaterea va trebui orientată spre substanță și nu pe simboluri. Mai mult decât atât, este foarte importat ca UE să se axeze pe ce poate și nu poate să facă. Planul D ar trebui să fie un instrument pentru definirea și transpunerea unei asemenea viziuni.

Drumul spre stabilirea unui adevărat spațiu de libertate, securitate și justiție este lung. Părerile larg împărțite că aceste domenii ar aparține încă suveranității naționale continuă să creeze obstacole pentru un progres real. Pașii legislativi realizați până în acest moment arată dificultățile de a ajunge la un consens în politicile europene în domeniul migrației și azilului, de exemplu.

Pentru a depăși tensiunile menționate, este nevoie de un grad înalt de încredere, flexibilitate, coordonare și eficiență. Un echilibru real între libertate, securitate și justiție trebuie asigurată. Politicile de securitate și aplicare a legii trebuie dezvoltate având ca punct de plecare libertatea. De asemenea, participarea activă a cetățenilor, o transparență sporită în procesul de luare a deciziilor și un efort sporit al autorităților de a informa și explica acțiunile lor publicului este necesar.

In ceea ce priveste România, principalul obiectiv al țării noastre dupa aderarea la Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007 trebuie să fie valorificarea maximă a calității de stat membru UE, prin indeplinirea unor obiective specifice. Acestea fac referire la consolidarea modelului de dezvoltare socio-economică conceput în documentele programatice existente prin dezvoltarea infrastructurii fizice și a capitalului uman, la aprofundarea la nivel național a procesului de integrare europeană, la definirea strategică a rolului și poziției României în cadrul Uniunii Europene și la crearea și promovarea profilului de țară.

Aderarea la Uniunea Europeană a integrat România într-o nouă dimensiune a gestionării afacerilor interne. Cerințele alinierii la politicile europene în materie au determinat realizarea de reforme importante structurale și funcționale și impun continuarea acestora.

Adaptarea instituțiilor și politicilor interne la legislația și practicile europene, în special în arii de maximă importanță precum controlul frontierelor, aderarea la spațiul Schengen, migrația, cooperarea polițienească și combaterea crimei organizate constituie cerințe esențiale pentru securitatea României, dar și a UE în ansamblul său.

Rolul și responsabilitatea României sunt cu atât mai importante cu cât granița sa de Est va fi granița externă a Uniunii pe termen cel puțin mediu, până la momentul unor viitoare extinderi. În plus, începând cu aderarea la Uniunea Europeana, România a intrat într-o nouă etapă, care presupune îndeplinirea obiectivelor necesare eliminării controalelor la frontierele interne în vederea aderării ulterioare la spațiul Schengen.

1 ianuarie 2007 și aderarea la UE nu au rezolvat automat toate problemele României. Avem însă acces la soluții mai multe și mai eficiente pentru a rezolva aceste probleme și a optimiza noul statut de care beneficiază țara noastră.

Integrarea europeană nu este ceva abstract, un obiectiv în sine, sau o acțiune de bifat. Integrarea europeană este un fapt de viață cotidiană pentru fiecare român.

Integrarea noastră trebuie să vină, în primul rând, din capacitatea de a genera creștere economică, din instituții eficiente, o justiție credibilă, independentă și capabilă să facă dreptate oamenilor, funcționari necorupți, infrastructură la standarde europene, un mediu curat. Pe scurt, un standard de viață pentru cetățenii români comparabil cu cel al celorlalți cetățeni europeni.

Acest lucru se realizează prin: implementarea acquis-ului comunitar, prin eficientizarea instituțiilor publice, prin întărirea capacității de absorbție a fondurilor care trebuie investite în domenii strategice pentru a ne moderniza.

In mod egal, integrarea României trebuie să vină și din capacitatea noastră de a fi solidari cu interesul general al Uniunii. De asemenea, integrarea României înseamnă capacitatea noastră de a armoniza interesul național cu interesul general al Uniunii, dar și din capacitatea de a ne aduce contribuția la competitivitatea, securitatea și coeziunea internă a Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE

1. Abeles M., En l' attente de l'Europe, Hachette, Paris, 1996.

2. Adams W.J., Singular Europe, An Arbor: University of Michigan Press, 1992

3. Anderson M. and Apap J., Striking a Balance between Freedom, Security and Justice in an Enlarged European Union, CEPS, Bruxelles, 2002

4. Anderson M. and Apap J., New European Borders & Security Cooperation. Promoting Trust in a European Union, CEPS, Bruxelles, 2002

5. Anderson M. and Den Boer M., Policing Across National Boundaries, Pinter, Londra, 1994.

6. Anderson M. Policing the European Union, Clarendon Press, Oxford, 1995

7. Anderson M.., Counterterrorism as an Objective of European Police Cooperation, Reinares, F. (ed.), 2000.

8. Anderson M,. European Democracies Against Terrorism: Governmental Policies and Intergovernmental Cooperation, The Oñati International Institute of the Sociology of Law, Londra, 2000.

9. Apap J., Navigating by the Stars, Norway, the European Economic Area and the European Union, Centre for European Policy Studies, Bruxelles, 2002.

10. Baldwin R. and Widgren M., The Draft Constitutional Treaty’s Voting Reform Dilemma, CEPS Policy Brief, No. 44, Centre for European Policy Studies, Bruxelles, 2003

11. Barrett G, Justice Cooperation in the European Union: The creation of a European legal space, Institutul de Afaceri Europene, Dublin, 1997.

12. Bieber R. and Monar J., Justice and Home Affairs in the European Union – The Development of the Third Pillar, (eds.), European Interuniversity Press, Bruxelles, 1995.

13. Bunyan T., The Europol Convention, (Statewatch, London 1995).

14. Cloos, J., G. Reinesch, D. Vignes and J. Weyland, Le Traité de Maastricht. Genèse, analyse, commentaires, Bruxelles, Bruylant, 1993

15. Collinson, S., Europe and international migration, Pinter, Londra, 1994.

16. Cullen D., Monar J. and Myers P, Cooperation in Justice and Home Affairs. An Evaluation of the Third Pillar in Practice, European Interuniversity Press, Bruxelles, 1996.

17. Cullen D., Monar J. and Myers P, Police Cooperation, Institutul European de Administrație Publică, Maastricht, 1996

18. Den Boer M., The Implementation of Schengen: First the Widening, Now the Deepening, (ed.), Institutul European de Administrație Publică, Maastricht, 1997

19. Davies E., The European Police Office (Europol) (European Information Association).

20. De Kerchove G. and Weyembergh A. (eds.), Vers un espace judiciaire pénal européen (Institut d’ études européennes, Brussels 2000). [French and English contributions],

21. Den Boer M. and Guggenbühl S. Coping with Flexibility and Legitimacy after Amsterdam, Maastricht, EIPA, 1998

22. Den Boer M. (ed.), The Implementation of Schengen: First the Widening, Now the Deepening, (European Institute of Public Administration, Maastricht 1997).

23. Den Boer M. (ed.), Schengen, Judicial Cooperation and Policy Coordination (European Institute of Public Administration, Maastricht 1997).

24. Dorn N., Jepsen J. and Savona E., European drug policies and enforcement (Macmillan, Basingstoke 1996).

25. Emerson M., Justice and Home Affairs, 2002.

26. Guild E. and Geyer F., Getting local: Schengen, Prüm and the dancing procession of Echternach. Three paces forward and two back for EU police and judicial cooperation in criminal matters, CEPS Papers, 2003

27. Jan A., Reforming the Treaty on European Union, Kluwer Law International, Haga, 1996.

28. Fijnaut C., International policing in Europe: present and future, European Law Review, Vol. 19, 1994.

29. Gain L and Greco E., The EE constitutional Treaty- How to deal with the ratification bottleneck, , The international Spectator, 4/2004

30. Hall, B. and Bhatt A., Policing Europe: EU justice and home affairs co-operation, Centrul pentru Reformă Europeană, Londra,1999.

31. Joly D., Haven or Hell? Asylum policies and refugees in Europe (Macmillan, Houndmills 1996).

32. Joppke C., (ed.), Challenge to the Nation-State: immigration in Western Europe and the United States (Oxford University Press, Oxford 1998).

33. Ludlow P., A Commentary on the EU”, în A View from Brussels, CEPS, Bruxelles, 2001.

34. Luif P., The Treaty of Prum: A replacement of Schengen?, Austrian institute for International Affairs, 2001.

35. Miles R. and Thränhardt D, Migration and European integration: dynamics of inclusion and exclusion (Pinter, London 1995), (eds.)., 03

36.Monar J., Enlargement related diversity in EU justice and home affairs: Challenges, dimensions and management instruments, , Haga, 2000.

37. Monar J., Justice and Home Affairs, WRR, Haga, 2000.

38. Monar J., The European Union, Annual Review 2000/2001,., WRR, Journal of Common Market Studies, Blackwell, Londra, 2001.

39. Monar J., “Justice and Home Affairs in the Treaty of Amsterdam”, WRR, European Law Review,Vol.23, 1998.

40. Monar J. and Morgan R., The Third Pillar of the European Union – Cooperation in the fields of Justice and Home Affairs, European Interuniversity Press, Bruxelles, 1994.

41. Nilsson H., Decision-making in EU justice and home affairs :current shortcomings and reform possibilities, Institutul European Sussex, Falmer, 2002.

42. Peers S., EU Justice and Home Affairs Law,., Longman, Harlow, 2000.

43. Walker N., The Problem of Trust in an Enlarged Area of Freedom, Security and Justice, Kluwer Law International, Haga 2002

44. Walker N., Police and Justice Cooperation and the New European Borders, in Kluwer Law International, Haga, 2002.

45. Prum: an effective weapon against terrorism and crime?, House of Lords, European Union Committee, 18th Report of Session, 2006

Documente oficiale România

1. Programul de Guvernare 2005-2008

2. Strategie post-aderare 2007-2013- document de lucru

3. Programul legislativ al Guvernului pentru anul 2007

4. Strategia Națională privind Aderarea la spațiul Schengen

5. Planul de Acțiune Schengen revizuit 2007

Surse Uniunea Europeană

1. Plan de Acțiune pentru managementul integrat al frontierelor externe, adoptat de Consiliul European de la Sevilia, Iunie 2002

2. Evaluarea concluziilor Consiliului European de la Tampere, document prezentat Consiliului Afaceri Generale și Consiliului European în 6 decembrie și adoptat oficial de Consiliul European de la Laeken în 14-15 decembrie

Acquis relevant

I. CONTROLUL FRONTIEREI

Articolul 2 din Convenția de Implementare a Acordului Schengen

SCH/Com-ex (94) 1 rev 2 – 26.4.94 – Adaptarea măsurilor de îndepărtare a obstacolelor și restricțiilor la traficul prin punctele rutiere de trecere a frontierelor interne

SCH/Com-ex (95) 20 rev – 20.10.95 – Aprobarea Documentului SCH/I (95) 40 rev 6 privind procedura de aplicare a Articolului 2 (2) a Convenției de implementare a Acordului Schengen.

Articolul 3, 5, 6 din Convenția de Implementare a Acordului Schengen

Instrucțiuni din Manualul Comun privind controlul traficului la frontieră

SCH/Com-ex (94)dec 1.8 – 27.06.94 – Frontiere externe

SCH/Com-ex (94) 16 rev – 21.11.94 – Achiziționarea de ștampile comune de intrare și ieșire în punctele de frontieră

Articolul 4 din Convenția de Implementare a Acordului Schengen

Punctul 3.3 din Manualul Comun privind controlul la frontiera externă

SCH/Com-ex (94) 17 rev 4 – 22.12.94 – Introducerea și aplicarea Sistemului Schengen în aeroporturi și aerodromuri

II. MIGRAȚIA

Art. 20-22 din Convenția de Implementare a Acordului Schengen,

SCH/Com-ex (96) Decl. 5-18.04.96 – Definiția conceptului de străin

SCH/Com-ex (98) 57 – 16.12.1998 – Introducerea unei forme armonizate de invitație, dovadă a cazării și acceptarea obligațiilor de întreținere.

Decizia Comitetului Executiv din 15 Decembrie 1997 cu privire la implementarea Acțiunii Comune cu privire la un format uniform pentru permisele de rezidență (SCH/Com-ex (97) 34 rev.) înlocuită de ”Council Regulation (EC) No 1030/2002 of 13 June 2002 laying down a uniform format for residence permits for third-country nationals” Official Journal L 157 , 15/06/2002 P. 0001 – 0007

Art. 23-25 din Convenția de Implementare a Acordului Schengen.

SCH/Com-ex (97) 39 rev. – 15.12.97 – Principii directoare pentru mijloace de dovedire și probe indicative în cadrul acordurilor de readmisie între Statele Schengen Guiding Principles for means of proof and indicative evidence within the framework of readmission agreements between Schengen States

SCH/Com-ex (98) 10 – 21.04.98 – Cooperarea între părțile contractante în returnarea străinilor pe calea aerului

SCH/Com-ex (98) 18 Rev – 23.6.1998 – Măsuri ce trebuie luate cu privire la statele cu probleme în ceea ce privește eliberarea documentelor solicitate pentru returnarea propriilor cetățeni din spațiul Schengen

SCH/Com-ex (96) Decl. 7 rev – 27.06.96 – Politica de transfer și readmisie între Statele Membre

SCH/Com-ex (97) Decl. 14 Rev. – 15.12.97 – Măsuri îndreptate împotriva Statelor Terțe care ridică probleme de readmisie

SCH/Com-ex (98) 37 def.2 Plan de Acțiune cu privire la imigrația ilegală

Decizia Grupului Central din 27 Octombrie 1998 cu privire la adoptarea măsurilor de luptă împotriva imigrației ilegale (SCH/C (98) 117)

COOPERARE POLITIENEASCA

Articolele 39 – 47 din Conventia de Implementare a Acordului Schengen

SCH/Com-ex (99)18 – 28.04.1999 – Imbunatatirea cooperarii politienesti in prevenirea si detectarea infractiunilor

SCH/Com-ex (98)51 Rev 3 – 16.12.1998 – Cooperarea politieneasca trans-frontiera in domeniul prevenirii si identificarii criminalitatii in conditiile unei solicitari prealabile.

SCH/Com-ex (98)52 – 16.12.1998 – Manual de cooperare politieneasca trans-frontiera

SCH/Com-ex (95)Decl.2 – 29.06.1995 – Cooperarea politieneasca

SCH/Com-ex (99)5 – 28.04.1999 – Manualul SIRENE

SCH/Com-ex (99)6 – 28.04.1999 – Telecomunicatii

SCH/Com-ex (93)Decl.5 – 14.12.1993 – Manualul SIRENE

SCH/Com-ex (95)Decl.3 – 20.12.1995 – Cooperare politieneasca trans-frontiera

COOPERARE JUDICIARĂ

Articolul 48 – 53 din Convenția pentru implementarea Acordului Schengen)

Convenția europeană privind asistența judiciară în materie penală.

Primul Protocolul adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală.

Al doilea Protocol adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală.

Deciziei Cadru 584 din 2002, privind mandatul european de arestare.

Articolul 59- 66 din Convenția pentru aplicarea Acordului Schengen.

Convenția europeană privind extrădarea, Paris, 13 decembrie 1957 și cele două Protocoale adiționale ale acesteia, încheiate la Strasbourg, la data de 15 octombrie 1975, respectiv 17 martie 1978

Convenția privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995

Convenția de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996

LUPTA IMPOTRIVA DROGURILOR

Articolele 70-73 si 75-76 din Conventia de Implementare a Acordului Schengen

SCH/Com-ex (93)9 – 14.12.1993 – Confirmarea declaratiei ministrilor si secretarilor de stat impotriva drogurilor si substantelor psihotrope

SCH/Com-ex (94)28 Rev. – 22.12.1994 – Permis emis in baza art.75 privind transportul drogurilor si/sau a substantelor psihotrope

SCH/Com-ex (99)1 Rev. 2 – 28.04.1999 – Situatia curenta in domeniul drogurilor

SCH/Com-ex (96)Decl.2 Rev.- 18.04.1996 – Abordarea problematicii referitoare la terorismul drogurilor si traficul ilicit de droguri.

ARME DE FOC ȘI MUNIȚII

Art. 91 din Conventia de implementare a Acordului Schengen

SCH/Com-ex (99)10 – 28.04.1999 – Comertul ilegal cu arme.

SISTEMUL INFORMATIC SCHENGEN

Convenția de implementare a Acordului Schengen – art. 92-119

SCH/Com-ex (97) 2 rev 2-25.04.97 – determinarea studiului preliminar pentru SIS II – SIS

SCH/Com-ex (97) 24-7.10.97 viitorul SIS

SCH/Com-ex (97) 35-15.12.97 Amendamentul pentru C.SIS privind Reguli Financiare – SIS

SCH/Com-ex (98) 11 21-04.10.98 C.SIS cu 15/18 conexiuni – SIS

SCH/Com-ex (99) 4-28.04.99 – C.SIS costuri de instalare

SCH/Com-ex (94) Decl. 14 rev -22.12.94 – SIS

SCH/Com-ex (97) Decl. 12 – 07.10.97 – Lista autoritățile centrale competente pentru componenta națională a SIS

SCH/Com-ex (99) Decl. 2 rev – 28.04.99 – structura SIS

SCH/Com-ex (99) 5 – 28.04.99 – Manualul SIRENE – când va fi pus la dispoziție de UE

SCH/Com-ex (93) Decl. 5 – 14.12.93 – Manualul SIRENE – când va fi pus la dispoziție de UE

Council decision 2001/886/JAI

Council decision 2424/2001 of 6 December 2001 on the development of SIS II

Council Decision 2000/265/EC of 27 March, on the Sisnet, cu amendamentele existente (Council Decision 2000/664/EC din 23 Octombrie 2000, Council Decision 2003/171/EC din 27 Februarie 2003).

PROTECȚIA DATELOR PERSONALE

Convenția de Implementare a Acordului Schengen- art. 126 – 130

Majoritatea institutiilor pot fi cautate pe paginile de internet

Consiliul si Comisia Europeana

www.europa.eu.int

Parlamentul European

www.europarl.eu.int

Guvernul României

www.gov.ro

Ministerul Internelor și Reformei Administrative

www.schengen.mira.gov.ro

www.mira.gov.ro

ANEXE

1. Mecanismul de adoptare a deciziilor cu privire la politica de justitie si afaceri interne dupa Tratatul de la Maastricht

2. Diviziunea competențelor și sistemului instituțional între primul și al doilea pilon al Uniunii Europene

3. Procesul de luare a deciziilor dupa Tratatul de la Amsterdam

4. Scurta prezentare a statelor care au facut parte din extinderea Uniunii Europene din mai 2004

5. Prezentare cronologică a principalelor momente din dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne

Anexa 1

Mecanismul de adoptare a deciziilor cu privire la politica de justitie si afaceri interne dupa Tratatul de la Maastricht

Anexa 2

Diviziunea competențelor și sistemului instituțional între primul și al doilea pilon

Anexa 3

Procesul de luare a deciziilor dupa Tratatul de la Amsterdam

Anexa 4

Scurta prezentare a statelor care au facut parte din extinderea din mai 2004

Statele baltice

Europa Centrală

Insulele Mediteranei

Anexa 5

Prezentare cronologică a principalelor momente din dezvoltarea politicii de justiție și afaceri interne

1. Grupul TREVI- creat la 1 iulie 1975

2. Acordul Schengen- semnat la 14 iunie 1985

3. Actul Unic European- intrat în vigoare în 1987

4. Convenția Schengen- intrată în vigoare în 1995

5. Tratatul de la Maastricht- intrat în vigoare în 1993

6. Tratatul de la Amsterdam- intrat în vigoare în 1999

7. Tratatul de la Nisa- intrat în vigoare în 2004

8. Programul Haga- 2004

9. Tratatul de la Prum- intrat în vigoare în 2006

10. Consiliul de la Bruxelles- iunie 2007

11. Consiliul de la Lisabona- octombrie 2007