Dezvoltarea Motricitătii Fine Prin Confectionarea de Obiecte 3 D în Cadrul Activitătilor Practice la Prescolari

Grancea Cristina – Elena

Dezvoltarea motricității fine prin confecționarea de obiecte 3 D în cadrul activităților practice la preșcolari (grupa mare)

Cuprins

INTRODUCERE

În alegerea temei de licență mi-am propus să scot în evidență importanța abilităților practice la vârsta școlarului mic. Prin aceste activități copiii își exprimă sentimentele, trăirile si imaginația. Abilitațile practice trezesc interesul copilului si îl invață să iși creeze propriul model.

Acestă lucrare vizează dezvoltarea abilităților de muncă în echipă și comunicarea eficientă, răbdarea și dorința de a duce un lucru până la capăt, exprimarea prin artă și petrecerea timpului intr-un mod cât mai plăcut.

Prin lucrul manual copiii se eliberează de tensiune, frustare, sentimente negative și ajută la dezvoltarea mușchilor mici ai mainii, având implicații în formarea deprinderilor corecte de scris. Abilitățile practice contribuie la dezvoltarea personalității copiilor. Preșcolarul trebuie îndemnat spre creația constructivă și dezvoltarea capacităților de confecționare a unor obiecte, jucării, fapt ce v-a trezi stări afective pozitive. Prin activități practice copilul învață să-și coordoneze mișcările, dezvoltă pricepere și îndemânare, își formează unele deprinderi practice. Lucrând cu diferite materiale, cum ar fi hârtie, carton, lipici, foarfece și propunându-și să realizeze un obiect din ele, exact așa cum își imaginează sau cum le indică modelul, copilul are prilejul să cunoască însușirile acestora, să le compară de exemplu. Exercițiile pe care copiii le desfășoară organizat în activitățiile de abilități practice stimulează activitatea analitico- sintetică a scoarței cerebrale. Motivația pe care educatoarea o creează copiilor îi determină să înțeleagă necesitatea efortului prelungit în executarea acțiunilor de reproducere concretă a unui obiect din mediul înconjurător. Copilul este pus în situația de a executa prin propriile forțe tema activității propuse.

Abilitățiile practice își aduc contribuția și la îmbogățirea vieții afective, copiii trăiesc sentimente de bucurie și de creștere a încrederii în ei înșiși. Lucrul manual asigură confecționarea unor obiecte care pot fi utilizate în aranjarea vitrinelor, camerei copilului , sala de grupă dar și în expoziții pentru părinți. Această activitate mărește interesul copiilor pentru realizarea frumosului.

Prin abilități practice putem observa modul în care copilul se implică în activitatea de învățare, modul în care abordează sarcinile, precum curiozitate, interes, inițiativă și creativitate. Disciplina „ Abilități practice” are la bază ideea că lucrul manual produce plăcere, destindere, talent si bucurie.

Prin metode practice, copiii sunt puși în situația de a executa ei înșiși, sub îndrumarea educatorului, anumite sarcini cu caracter aplicativ în vederea formării priceperilor și deprinderilor.

În grădiniță, munca efectuată de copii, atât cea intelectuală cât și cea practică, are în vedere, atât dezvoltarea dragostei pentru muncă cât și formarea deprinderilor elementare de muncă. Abilitățiile practice oferă copilului posibilitatea de a se exprima liber, creativ și șansa de a-și gestiona mai bine emoțiile negative cu care se confruntă. Aceste activități îi înveselesc pe copii și le dezvoltă imaginația. Pe lângă dezvoltarea imaginației și creativității, abilitățile practice dezvoltă și voința.

Dacă peșcolarii nu au voință, nu reușesc să facă anumite lucruri. Simțul tactil, cel artistic și simțul echilibrului sunt cultivate în fiecare lucrare practică realizată. De aceea este important ca această disciplină să perimtă copilului să crească prin abilități manuale pe care le dobândește în lucrul concret. La vârsta preșcolară copilul are tendința de a se exprima prin lucrările sale, pentru aceasta, este bine să se acorde copilului libertatea de idei, de a se exprima.

CAPITOLUL 1 – ASPECTE ALE DEZVOLTĂRII PSIHOPEDAGOGICE ALE ȘCOLARULUI MIC

1.1.Relația cu educatoarea

A fi educator este cea mai importantă și frumoasă profesie. A fi educator înseamnă dragoste pentru copii, răbdare, afectivitate, creativitate, capacitatea de a implica preșcolarii în activitățile de învățare, puterea și răbdarea de a-i încuraja pe aceștia.

„Trebuie să posezi un element pedagogic înăuntru, în inimă, în suflet, iar acest element este acela care vibrează, care emană, care îi influențează pe alții: chiar fără să deschideți gura, ceilalți simt nevoia să vă imite”. (Aivanhov, Omraam M, „O educație care începe înainte de naștere”, Editura Prosveta, 1990, p.158)

Un copil care a intrat pentru prima dată în grădiniță percepe educatoarea ca pe un simplu adult sau mai bine spus ca pe un necunoscut și nu îl acceptă prea ușor, având în vedere că este separat de părinți. Rolul educatoarei în procesul instructiv- educativ presupune transmiterea unor noi cunostințe pentru copilul preșcolar. Fiecare copil trebuie înțeles de către educatoare deoarece stilul de a comunica si de a se comporta este diferit de la un copil la altul. Educatoarea trebuie să creeze activități interesante si frumoase pentru a-i putea atrage pe cei mici, să creeze toate condițiile necesare în vederea dezvoltării spontane.

Rolul educatoarei este acela de a încuraja copilul si de a-l ajuta sa descopere frumosul prin artă. În sistemul de învățământ au apărut foarte multe metode moderne, atractive care-i stimulează pe copii și le dezvoltă capacitățile intelectuale. De aceea educatoarea trebuie să fie și ea în aceste tendințe, deoarece copilul preșcolar iși pierde foarte repede atenția, dacă ceea ce i se spune la clasă nu este pe înțelesul lui și nu înțelege.

Orice cadru didactic trebuie să fie creativ, să vină cu ceva nou la clasă pentru a atrage copiii și a-i învăța să fie atenți. Copiii de grădiniță au nevoie de jocuri de orice fel, de mișcare, pentru asta educatoarele trebuie să le ofere cât mai multe posibilități de afirmare în acest sens. Orice joc, chiar si banal se poate transforma într-unul interesant, dacă sunt folosite alte metode de lucru decât cele clasice. În cadrul abilităților practice este necesar și foarte important ca preșcolarii să aibă posibilitatea de a se manifesta liber, fără să le fie teamă că greșesc.

Grădinița devine unul din factorii cheie ai dezvoltării copilului în această perioadă de vârstă. Copilul se descoperă din ce în ce mai mult pe sine, realizând că nu este identic cu ceilalți. Tot în această perioadă conștientizează că propriile acțiuni (comportamente) produc anumite reacții în mediul lui de viață sau mai bine spus avem de a face cu o primă formă de responsabilitate. Tot ceea ce face, ce spune se realizează și se exprimă în atitudini. Copilul se joacă, participă la acțiunile celorlalți relaționându-se ce ei. Toate acestea îi creează copilului satisfacție, bucurii și trăiri intense pe plan afectiv. Lipsa grijilor, fericirea acestei perioade a condus la denumirea de „vârsta de aur a copilăriei”.(Lect. DR. CAUDIA VLAICU, Psihologia vârstelor, Ed.Bibliotecha, 2011)

Relația educatoare-copil, trebuie să fie o relație de prietenie, copilul trebuie să aibă încredere în educatoare, să spună tot ceea ce dorește și ce gândește. Educatoarea la rândul său trebuie să-l primească și să-i răspundă cu aceeași sinceritate și încredere.

Copiii adresează tot felul de întrebări în orice activitate, iar educatoarea trebuie să le răspundă cu răbdare și calm. Trebuie explicat copiilor pe înțelesul lor, mai ales când aceștia prezintă interes și adresează tot felul de întrebări despre o anumită temă.

Preșcolarii au nevoie de dragostea educatoarei, aceasta trebuie să știe să se apropie de ei, să le răspundă la toate întrebările și să se coboare la nivelul lor de înțelegere. Fiecare copil este diferit, avîând nevoie de atenție din partea educatoarei în egală măsură, pentru a nu se simți diferențiați. Toți copiii învață și se dezvoltă după același model, ceea ce este diferit însă este ritmul personal al fiecăruia. Educatoarea trebuie să le îndrume pașii spre a cunoaște cât mai multe lucruri, să le vorbească frumos, calm și să le mai explice încă odată ceea ce nu au înțeles. Copiii văd în educatoarea lor persoana care știe tot și de la care vor învăța multe lucruri frumoase și de ajutor.

1.2 Dezvoltarea fizică

Un alt aspect important în dezvoltarea copilului este dezvoltarea fizică. La vârsta preșcolarității, copilul suferă modificări importante din punct de vedere al dezvoltării fizice, de aceea atât părinții cât și educatoarea trebuie să aibă grijă în special la alimentația acestuia.

Dezvoltarea fizică este evidentă în perioada preșcolară. De la 3 la 6 ani are loc creșterea de la aproximativ 92 cm la 116 ca statură, și o creștere de la cca 14 kg la 22 de kg ponderal. De asemenea are loc o schimbare și dezvoltare a structurii mușchilor. (U.Șchiopu, E.Verza, Psihologia vârstelor, p. 97, Ed.Didactică și Pedagogică, 1981)

Datorită faptului că nu toate organele și segmentele corpului se dezvoltă identic, copilul are o înfățișare ușor disproporționată ( de exemplu între 3 și 4 ani capul este mai mare în raport cu corpul, iar membrele mai scurte în raport cu toracele).( C.Vlaicu, Psihologia vârstelor, p.38, Ed.Bibliotheca, 2011)

La vârsta de 3-6 ani copilul este în proces de dezvoltare. Creierul copilului este în proces de formare, dezvoltarea lui depinzând de stimularea care îi este oferită. Activitățile care vor fi parcurse la clasă trebuie să fie la nivelul de dezvoltare al copilului, astfel încât activitățile propuse să nu fie nici prea grele dar nici prea ușoare. În această perioadă se dezvoltă sistemul nervos, muscular si osos. La vârsta de 3 ani copilul are mișcări neîndemânatice, însă de la vârsta de 6-7 ani crește forța și coordonarea mișcărilor.

Dezvoltarea fizică include schimbări considerabile la nivelul organismului (sistem nervos, muschi, oase etc.), ca și schimbări în ceea ce privește motricitatea (deprinderi și abilități motorii). Creierul cunoaște o dezvoltare intensă în primii ani de viață. Creierul și capul cresc mai repede decât oricare altă parte a corpului. În planul producției artistice copilul trece de la mâzgăleală, la exprimarea unor forme, apoi la desene complexe, ceea ce reflectă dezvoltarea creierului.

În această perioadă dezvoltarea fizică este evidentă și în același timp este în proces de dezvoltare. La vârsta de 3 ani copilul măsoară aproximativ 91-93 cm și cântărește aproximativ 15 kg, însă la 6 ani ajunge la aproximativ 116 cm ca statură și cânărește aproximativ 15-22 kg. De asemenea, are loc o schimbare și o dezvoltare a structurii muschilor, pielea devine mai elastică iar mișcările mai suple și sigure.

De exemplu la vârsta de 3 ani, aproximativ 3 ani și jumătate, copilul dobândește simțul echilibrului, fiind capabil să stea într-un picior, să lovească în minge, să meargă cu spatele, dar este capabil și reușește să decupeze cu foarfeca dar și să mânuiască creionul. Însă cu timpul ajungând la vârsta de 5 ani jumătate, respectiv 6 ani copilul reușește să sară într-un picior având un echilibru mai stabil decât înainte, chiar și mersul pe biciletă nu mai este o problemă.

„ Coordonarea manuală este mai precisă și rezultatul este vizibil în munciile manuale ale copilului. El are de acum înainte o preferință marcată pentru o mână în raport cu cealaltă și o mai mare ușurință în mișcare cu aceasta. Desenele sunt de asemenea din ce în ce mai detaliate.”( Bacus A. Copilul de la 3 la 6 ani, Ed. Teora, 1998, p.148)

Odată cu înaintarea în vârstă a copilului se dezvoltă anumite abilități, cum ar fi mânuirea pensulei, a creionului de colorat, perfecționându-și libertatea mâinii de a realiza desene cât mai detaliate, realizându-le cu o mai mare ușurință.

„Tot în perioada preșcolară continuă dezvoltarea diferențierilor fine în antrenarea funcțională a structurilor scoarței cerebrale, angajarea mozaicală fină a zonelor vorbirii și a dominanței asimetrice a uneia dintre cele două emisfere (de obicei stânga), fapt ce determină caracterul de dreptaci, stângaci sau ambidextru al manualității copilului.” (Șchiopu U. Psihologia modernă, S.C Ed. Diana Press SRL, București, 2008, p.105)

În această perioadă se dezvoltă vorbirea, în scoarța cerebrală se antrenează asimetric dezvoltarea uneia dintre cele două emisfere (de obicei stânga), determinând copilul să fie stângaci sau dreptaci sau mai bine spus își poate folosi ambele mâini la fel de bine.

1.3Gândirea

Fiecare individ are propriul stil cognitiv, perceperea unei informații este diferită de la o persoană la alta. Aceiași informație este receptată și procesată diferit, fiecare persoană având stilul său de a gândi.

Același lucru se întâmplă și la copii, fiecare având un alt stil de gândire și recepționând în alt mod informațiile. De exemplu sunt copii care prind foarte repede și rețin foarte ușor informațiile, dar există și copii cu o gândire mai lentă.

Curiozitatea, desfășurarea jocurilor tot mai complexe dar și integrarea în activitățile din grădiniță reprezintă factorii de bază ai dezvoltării gândirii la această vârstă a preșcolarului. Gândirea este stimulată de activitățile practice concrete, este încărcată de percepții și reprezentări, este intuitivă, copilul face confuzia între parte și întreg.

Stilul cognitiv se referă la maniera proprie de a gândi a unei persoane. Acesta face abstracție de conținutul cunoașterii, respectiv de ce percepe sau gândește omul, insistând asupra modului în care reușește să cunoască, cum percepe sau cum gândește omul. Stilul cognitiv impune modalități diferite de percepere și organizare a informației. Aceeași informație este perceptată și procesată diferit de la o persoană la alta, modalitățile individuale folosite în acest sens constituind stilul cogntiv al acelei persoane. El desemnează deci „ căile preferate pe care indivizii le adoptă pentru procesarea și organizarea informației și pentru răspunsurile la stimulii din mediu”. ( A. Woolfolk, 1990, pag. 147 conform spuselor lui Ioan Nicola „Tratatul de pedagogie școlară”, București, 2003, Ed. Aramis)

De exemplu, sunt persoane care au nevoie de scheme, indicii sau orientări explicite despre cum să rezolve o anumită problemă, însă altele rezolvă problema făra aceste detalii. Există persoane care memorează cu mai multă ușurință anumite informații, pe când altele insistă mai mult supra înțelegerii informațiilor.

În perioada preșcolară copilul înțelege întrebările simple ce au legătură cu mediul și activitățile sale. Sunt active majoritatea funcțiilor limbajului, de exemplu cea de comunicare- copilul exprimă ceea ce vede, aude, simte și vrea. La această vârstă copilul are posibilitatea de a se juca „de-a mama”, „de-a școala”, dezvoltând jocul imaginar. Preșcolarii remarcă faptul că tot ceea ce îi înconjoară este însuflețit, animalele și obiectele pot vorbi și râde ca și noi, oamenii. Copiii au nevoie de reprezentări practice pentru că ei nu își pot da seama atunci când li se spune că nu este bine să facă ceva, de exemplu să arunce gunoaiele pe jos. Aceștia nu au văzut efectul acestui lucru și de aceea nu își dau seama că fac un lucru rău.

La această vârstă procesearea informției se realizează cu ajutorul simbolicii reprezentative sau mai bine spus, a gândirii în imagini. „Simbolurile imagisticie”, cum le denumește J. Piaget, sunt elemente ale gândirii preconceptuale sau intuitive în sensul că ele facilitează trecerea de la imaginile perceptive la operațiile mintale specifice gândirii conceptuale. ( Nicola I. „Tratat de pedagogie scolară”, Ed. Aramis, Bucuresti 2003, p.116)

La această vârstă se dezvoltă substadiul gândirii intuitive. Copilul începe să efectueze operații de sortare și de clasificare a unor obiecte. De exemplu: dacă copilului i se cere să clasifice anumite obiecte după culoare sau după formă acesta va efectua corect și fără probleme sarcina, însă dacă i se cere să clasifice obiectele după culoare și formă, copilul va avea dificultăți în rezolvarea sarcinii. Copilul poate efectua operații de așezare a lucrurilor într-o anumită ordine, de la mic la mare sau invers, deși la începitul stadiului această operație se dovedește a fi destul de dificilă.

Jean Piaget denumea perioada de 3 – 6/7 ani „ stadiul gândirii preoperatorii” datorită gândirii simbolice, intuitive a preșcolarului.

În lucrarea sa „Psihologie și pedagogie” Jean Piaget spunea : „ Pe la vârsta de doi ani începe o a doua perioadă care durează până la șapte-opt ani, și a cărei apariție este remarcată prin formarea funcției simbolice sau semiotice. Această funcție perimte reprezentarea obiectelor sau evenimentelor care nu sunt perceptibile la un moment dat, ele fiind evocate cu ajutorul unor simboluri sau semne diferențiate: de acestea țin jocul simbolic, imitarea amânată, imaginea mintală, desenul și mai ales însuși limbajul. Funcția simbolică permite astfel inteligenței senzorio-motorii să se prelungească în gândire ; dar două circumstanțe fac să întârzie formarea operațiilor propriu-zise, astfel încât în tot cursul acestei perioade, gândirea inteligentă rămâne preoperatorie”. (Piaget J. „Psihologie si pedagogie”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, p.31

Gândirea se eliberează de imaginea perceptivă dar nu este încă logică. Mai bine spus, este o gândire conceptuală care funcționează cu ajutorul simbolurilor imagistice. „Preconceptul este deci o schemă situată la jumătatea drumului între schema senzomotorie și concept, în ceea ce privește modul de asimilare și un gen simbolic imagistic, în ceea ce privește structura sa reprezentativă”[J. Piaget, 1965, p. 173].( Nicola I. Tratat de pedagigie școlară, Ed. Aramis, București 2003, p.116)

La vârsta preșcolară, gândirea copilului funcționează doar pe o singură pistă sau mai corect spus într-o singură direcție. De exemplu, dacă avem două vase diferite, astfel încât unul este mai înalt iar celălalt mai scund și lat, cu aceeași cantitate de apă, copilul spune că este mai multă apă în vasul mai înalt. Un alt experiment ar putea fi acela în cazul unei serii de obiecte „ 1,2,3”, în care copilul nu poate înțelege că, dacă obiectul „2” se află între „1” și „3”, el se va afla și între „3” și „1”. Este foarte dificil pentru el a gândi invers, a-și imagina cum s-ar putea inversa sensul în rezolvarea unei sarcini.

Până la vârsta de 3 ani copilul, credea că poate să obțină lucrul dorit îndată ce și-l dorește. Odată cu înaintarea în vârstă și cu dezvoltarea gândirii, acesta descoperă că multe lucruri sunt imposibile, începe să gândească, să aleagă și să plănuiască. În desenele lui, de exemplu vrea să producă lucruri „care există”, prezintă interes pentru construcții. Se întâmplă des ca un copil preșcolar să spună: „trebuie mai întâi să termin asta”. Copilul se gândește înainte de a realiza ceva, își programează ceea ce vrea să deseneze, să modeleze sau să construiască, își caută mijloacele cele mai bune pentru a face un lucru cât mai perfect. La vârsta preșcolarității începe să înțeleagă valoarea banului, dorește să învețe să citească ceasul, literele alfabetului dar și cifrele.

În stadiul preșcolarității gândirea are o serie de careacteristici generale:

1 Gândirea este intuitivăpentru că operează în mare măsură cu percepții și reprezentări, cu entități intuitive, rezultate din reflectarea realității cu ajutorul simțurilor.

Gândirea este una preoperatorie pentru că maniera sa de a raționa (de a pune preconceptele în relație) nu se bazează pe operațiile propriu-zise ale gândirii (comparația, concretizarea, generalizarea, particularizarea etc.). Încrederea absolută a copilului în ceea ce percepe îl face să nu aibă îndoieli, să nu simtă nevoia unui control asupra datelor de cunoaștere cu care operează.

Egocentrismul gândirii – preșcolarul mic raportează universul obiectual la propria sa persoană astefel încât tot ceea ce există are legătură cu el. Copilul este pentru sine (în mentalul său) un fel de „centru al universului”, de exemplu, parcul există ca să aibă el unde să se joace, grădina zoologică a fost făcută ca să vadă el leul, soarele luminează ca să vadă el pe unde merge etc.

Artificialismul gândirii – preșcolarul mic are o încrederea nelimitată în capaciatatea omului de a fi făcut tot ceea ce ne înconjoară, de a fi construit universul obiectual după propriile sale dorințe, nevoi, plăceri – de exemplu, munții au fost făcuți ca să poată merge oamenii în excursie, lacurile au fost făcute ca oamenii să poată pescui, marea s-a făcut ca să se meargă pe ea cu vaporul etc.

Animismul gândirii – preșcolarul mic personifică elementele naturii atribuind trăiri și reacții umane universului obiectual – de exemplu, ghioceii răsar pentru că știu că o să vină primăvara, norii se mișcă pentru că îi aleargă vântul, casele au ferestre ca să se uite afară etc. Animismul gândirii, caracteristic aceste vârste, se remarcă prin aceea că tot ce îl înconjoară pe copil este însuflețit. Asemenea lui, animalele și obiectele pot vorbi, pot râde.

Suprapunearea posibilului și imposibilului – preșcolarul mic are o atitudine caracteristică privind cele două aspecte ale realității care sunt pentru el superpozabile. Acestea îl face să creadă în forța miraculoasă a personajelordin povești, ca și în existența reală a unor personaje sau obiecte mitice, cum ar fi Moș Crăciun, Moș Nicolae, Bau-Bau, îngerul păzitor, ochiul de la ceafă cu care mama vede tot ceea ce face el etc. Chiar dacă la 5 ani copilul distinge fantasticul de real, el păstrează speranța că poate la un moment dat imposibilul ar putea deveni posibil.

Toate aceste caracteristici exprimă nevoia copilului de a-și oferi răspunsuri la nenumăratele întrebări care-i apar în confruntarea tot mai largă cu lumea. Acestea țin de o atitudine cognitivă specifică vârstei, de efortul copilului de a înțelege cum sunt legate între ele componentele realității înconjurătoare. (LECT. DR. CLAUDIA VLAICU, Psihologia vârstelor, Ed.Bibliotheca, 2011)

1.4 Memoria

Memoria este un proces psihic care are trei faze, precum faza de achiziție (memorare), faza de reținere (păstrare) și faza de reactivare (actualizare). La fel ca și gândirea, memoria este în proces de dezvoltare.

Dacă la vârsta antepreșcolară, memoria are un caracter spontan, în preșcolaritate, datorită dezvoltării gândirii și, mai ales, a limbajului interior, alături de memoria mecanică se dezvoltă memoria logică, alături de cea neintenționată apare cea intenționată. Aceasta din urmă se dezvoltă mai ales atunci când informațiile au semnificație pentru copil și în strânsă legătură cu sarcinile de joc. Datorită dezvoltării progresive a limbajului, memoria începe să capete anumite caracteristici, devenind o memorie pe bază verbală. Atât în planul fixării, păstrării, recunoașterii și reproducerii acțiunilor (memorie motorie), cât și al impresiilor (memorie afectivă) și al situațiilor (amintirea), memoria preșcolarului progresează mult și se caracterizează prin creșterea trăiniciei asociațiilor, indeosebi prin contiguitate. Procesul de memorare de dezvoltă treptat, prin intermediul activităților de zi cu zi dar și prin repetarea unor exerciții care ajută la acest lucru.

Jocul, activitatea fundamentală a preșcolarului, creează atmosfera și condițiile în care se activează capacitatea de fixare, păstrare, recunoaștere și reproducere. Fixarea și păstrarea au un larg suport afectiv. Reproducerea este mult mai dezvoltată, bazată pe amănunte și detalii. Jocul creează necesitatea căutării și utilizării unor procedee de reproducere a încercării active a preșcolarului de a-și aminti. Memoria este strâns legată de interesele copilului. Conținutul memoriei este foarte bogat: mișcări, stări afective, imagini, cuvinte, idei. ( Psihopedagogia învățământului preșcolar, Colceriu Laura, 2008)

Făcând comparație între memoria voluntară și cea involuntară, copilul reține mult mai repede involuntar deoarece nu dorește să memoreze dar acest lucru se întâmplă fără să își dea seama. De aici putem deduce că memoria involuntară este mult mai dezvoltată ca cea voluntară în această perioadă din viata copilului.

Există două tipuri de memorie precum aceea de recunoaștere și cea de evocare. Memoria de recunoaștere se manifestă doar în prezența obiectului deja întâlnit și care constă in a-l recunoaște, pe când memoria de evocare constă în a-l evoca în absență cu ajutorul unei amintiri-imagini.

Pentru unii autori, (Freud, Bergson) amintirile se îngrămădesc în inconștient, unde sunt uitate sau pregătite de evocare, în timp ce pentru alții (P. Janet) evocarea este o reconstituire, care se efectuează de o manieră comparabilă celui pe care o practică istoricul (expuneri amănunțite, raționamente etc.). ( J. Piaget, Psihologia copilului, Ed. Cartier, București, 2005, p. 85)

Memoria este un sistem foarte bine dezvoltat, este capabilă de a păstra informații referitoare la mediul înconjurător.

Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor, sentimentelor și mișcărilor din trecut. Fără ajutorul memoriei nu am fi capabili de a ne aminti lucruri petrecute în trecut și am trăi de fiecare dată doar prezentul.

În perioada preșcolară volumul memoriei crește, iar conținutul ei este format din rezultatele observațiilor directe, din ceea ce face efectiv, din cântece, poezii, dialogul cu adultul dar și din povești și basme. Copiii reproduc ușor ceea ce le-a plăcut cel mai mult, ce i-a impresionat, ceea ce este legat de universul lor. Dacă aceștia participă la teatru sau la un concert, de exemplu și sunt întrebați imediat după ce a avut loc acel eveniment, ceea ce au reținut, ei nu pot relata nimic, însă pe parcurs pot spune amănunțit exact ce au vizionat. Copilul reține foarte repede ceea ce l-a emoționat intens, fie pozitiv sau negativ. De asemenea acesta reține foarte ușor și cu ajutorul imaginilor prezentate.

O serie de psihologi, Decroly, Claparede, dar și Istomina, Leontiev, ca și J. Piaget, referindu-se la memorie, arată că este mai activă în joc. În această condiție, copilul intuiește cerința fixării și păstrării sarcinilor care i se trasează. Copilul învață poezii și le reproduce cu plăcere. Reproducerea are însă unele aspecte în care se evidențiază o oarecare rigiditate. Astefel, copilul nu poate continua recitrea unei poezii dacă este întrerupt, trebuie să reproducă poezia în întregime.( Ursula Șchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor, pag 107, Ed Didactică și Pedagogică, Bucerești,1981). Fiind întrerupt copilul nu poate continua deoarece el nu intelege ceea ce spune, el doar a memorat poezia pe de rost.

La vârsta aceasta copilul este capabil să-și însușească mai multe date legate de experiența personală și multe cunoștințe. Preșcolarul reține foarte repede poezii, cântece, povești dar si date legate de familia lui. De asemenea pot să povestească logic ceea ce au văzut, să pună în ordine anumite imagini care exprimă evenimente diferite ale unei povești.

1.5 Limbajul

Vorbirea copilului este un proces continuu, încă de la naștere, părinții vorbesc cu bebelușul iar acesta absoarbe informații, ori de câte ori are ocazia. În această perioadă adulții trebuie să îi dea copilului libertatea de a se exprima deoarece copilul are foarte multe întrebări și dorește să descopere cât mai multe lucruri despre ceea ce îl înconjoară.

Extinderea și complicarea raporturilor dintre copil și realitatea înconjurătoare, sporirea independenței copilului, caracterul ceva mai organizat al activității sale, se răsfrâng direct asupra limbajului său.

Acesta se îmbogățește sub raport cantitativ, de la cca 800-1000 de cuvinte la 3 ani, la 1600-2000 de cuvinte, la 4 ani, la cca 3000 cuvinte, la 5 ani, pentru ca la 6 ani, el să ajungă la peste 3500 de cuvinte. De la limbajul situativ, specific antrepreșcolarității, se face trecerea la limbajul contextual. Dacă prima formă lua înfățișarea dialogului și avea un caracter extrem de concret, fiind legată de împrejurimile și situațiile particulare la care participau cei implicați, cea de a doua formă ia înfățișarea monologului, copilul povestind cea a văzut, cea a auzit, fără ca ascultătorii să cunoască neapărat situația despre care se vorbește. Deși aceste două forme de limbaj coexistă pe toată perioada preșcolartității, predominanța, locul și rolul lor se schimbă în funcție de sarcinile și condițiile în care are loc comunicarea. (LECT. DR. CLAUDIA VLAICU, Psihologia vârstelor, Ed. Bibilotheca, 2011). Odată cu îmbogățirea vocabularului copilul reușește să poarte dialoguri cu cei din jur sau chiar mai mult reușește să relateze întâmplări din viața lui.

Cercetările psihologice au arătat că dezvoltarea limbajului copiilor are loc sub influența mediului dar și a educației. Acest lucru se realizează cu o eficiență maximă în cadrul programului de grădiniță, în procesul relației copil- copil, copil- educatoare, copil- adult. În procesul de comunicare cu copiii, cu educatoarele dar și cu părinții, copiii spun ceea ce au văzut, ce au făcut, ce au gândit, ce au vrut să facă, dar și ceea ce au simțit.( Golu, F. , „Joc și învățare la copilul preșcolar”; Ghid pentru educatori, părinți și psihologi, Editura Didactică și pedagogică, 2009)

Așadar un rol important în dezvoltarea limbajului, îl constituie realațiile cu cei din jur, dar și situațiile cu care au avut de a face, ei fiind capabili ulterior sa relateze întâmplările petrecute.

La vârsta de 3 ani copilul se exprimă suficient de bine pentru a putea fi înțeles. Însă în timp schimburile verbale se îmbunătățesc prin lărgirea relațiilor cu alți copii și cu educatoarele din grădiniță. Adulții ar trebui să le vorbească copiilor în permanență despre obiectele din jurul lor, cum ar fii, flori, animale, mai bine spus despre ceea ce este în jurul lor, astfel îmbogațindu-și vocabularul. Exersând zi de zi acest lucru cu aceștia, devin capabili să-și exprime prin vorbe gândurile sale. La vârsta de aproximativ 3 ani și jumătate copilul spune „EU”,se recunoaște la persoana întâi, ca un individ separat față de ceilalți.( Emil Căpraru, Herta Căpraru, Mama și copilul, pag 304, Ed Medicală, București,1984).

În timpul jocurilor copiii încep să prindă curaj și imită anumite animale, personaje din desenele animate, chiar și gesturile și mișcările părinților. În această perioadă, raportul între vocabularul pasiv (cel înțeles) și vocabularul activ (cel folosit) se modifică, astfel încât limbajul pasiv se apropie de cel avtiv ca valoare de comunicare. Modul în care se dezvoltă limbajul este puternic influențat de mediul în care trăiește copilul, de cât de mult i se vorbește și de cât de mult este stimulat să folosească limbajul în comunicare.

La vârsta de 3 ani vorbirea copilului se caracterizează prin utilizarea mijloacelor expresive, ale intonației și ale mimicii, însă la vârsta de 6-7 ani copilul se exprimă corect folosind propoziții și fraze. În această etapă copiii vorbesc foarte mult și pun multe întrebări, cum ar fi întrebarea „de ce?”. Limbajul preșcolarului evoluează sub toate aspectele atât fonetic cât și lexical, ca structură gramaticală și expresivitate. Preșcolarii folosesc cât mai multe substantive, verbe, adjective, exprimându-se în propoziții simple și scurte. La această vârstă semnificațiile cuvintelor sunt mult mai clare și mai corecte, copilul poate comunica mult mai ușor ceea ce dorește, el poate construi propoziții mult mai complexe. Adulții sunt datori să le răspundă copiilor la anumite întrebări, în timplul plimbărilor îi vor spune numele florilor, statuilor, clădirilor mai importante, astfel îmbogățindu-le vocabularul. Încetul cu încetul, copilul devine capabil să-și exprime prin cuvinte gândurile și impresiile sale. La acestă vârstă copilul trebuie să aibă cât mai mulți parteneri la discuție, pentru dezvoltarea limajului, deoarece cu cât mai mulți parteneri de discuție are acesta cu atât mai bogat va fi limbajul său. Astfel, copilul ajunge la vârsta de 6 ani să învețe să citească și să scrie limba pe care o vorbește. La această vârstă raportul între vocabularul pasiv (cel înțeles) și cel activ ( folosit) se modifică, astfel încât limbajul pasiv se apropie de cel activ ca valoare de comunicare. Dezvoltându-se concomitent cu gândirea, limbajul preșcolarului se îmbogățește foarte mult devenind un instrument activ în relaționare.(LECT. DR. CLAUDIA VLAICU, Psihologia vârstelor, Ed. Bibilotheca, 2011)

Modul în care se dezvoltă limbajul este puternic influențat de mediul în care trăiește copilul, de cât de mult i se vorbește, de cât de mult este stimulat să folosească limbajul în comunicare.

La vârsta preșcolară, jocul este principala modalitate de socializare a copilului. Acesta oferă posibilitatea copilului de a socializa cu alți copii. Jucându-se copilul utilizează anumite cunoștiințe, se implică, se descoperă pe sine dar relaționează și cu ceilalți copii. Jocul este un element foarte important în dezvoltarea copilului, fiind plăcut, spontan și creativ.

În timpul jocului copilul devine mai activ și vorbăreț, de exemplu, băieții fac zgomot, imită animalele, anumite personaje din desene animate iar fetițele vorbesc cu păpușile, le mângâie, le instruiesc. Toate acestea dau dovadă de spontaneitate. Jocul este foarte important în dezvoltarea copilului, acesta fiind modul prin care copilul interacționează cu lucrurile din jurul său și învață despre tot ceea ce vede. La copiii din familiile cu mai mulți copii, comunicările verbale sunt mult mai bogate și pe înțelesul lor. Însă, copilul unic la părinți, care nu poate să comunice decât cu părinții și bunicii, are dificultăți de adaptare la limbajul adultului.

Dezvoltarea limbajului depinde de interacțiunea permanentă ce se stabilește între copil și adulții care-l înconjoară. De exemplu, dacă aceștia prin lipsă de educație, de timp acordat copilului restrâng stimularea verbală cu copilul, acesta va fi lipsit de elementele fonetice și afective ce-i permit să-și construiască și să-și îmbogățească vocabularul. Lipsa de timp din partea părinților duce la întârzieri de vorbire ale copilului. Conflictele cu colegii îi ajută pe copii să înțeleagă că și ceilalți au păreri, emoții sau puncte de vedere diferite de cele proprii. Jocul este extrem de important, ajutând atât la dezvoltarea limbajului cât și la dezvoltarea personalității.

1.6 Imaginația

Imaginația joacă un rol important în viața copiilor, aceasta dezvoltându-se pe tot parcursul copilăriei, cu ajutorul activităților la care copiii participă.

La preșcolari imaginația devine tot mai activă și mai bogată. Copilul își dezvoltă abilitațile la jocuri care implică situații imaginare. În această perioadă, imaginația intră într-o nouă etapă de dezvoltare. Prin joc și activități obligatorii,cum ar fi modelajul, desenul sub îndrumarea părinților și a educatoarei, experiența copilului se îmbogățește.

Imaginația copilului este mai activă, mai liberă decât a adultului care este mai controlată de realitate, mai disciplinată. Imaginația îndeplinește la copil un rol de echilibrare sufletească, rezolvă contradicția dintre dorințele și posibilitățile copilului. Pe lângă imaginația pasivă, involuntară sub forma visului din timpul somnului, se manifestă imaginația creatoare și imaginația reproductivă implicată în procesul de ințelegere a ceea ce i se povestește. Imaginația creatoare cunoaște o largă dezvoltare pe linia unui context tot mai larg, logic, în produsele activității. Perioada preșcolară este perioada în care se manifestă, pentru prima dată, capacitatea de creație artistică la copil. ( Psihopedagogia învățământului preșcolar, Colceriu Laura, 2008).

Cu ajutorul imaginației copilul poate vedea lumea exact așa cum și-ar dori să fie. Acest lucru îl ajută pe viitor să își lărgească orizonturile și să aibă o viziune variată asupra situațiilor cu care se va confrunta de-a lungul vieții.

Imaginația preșcolarilor este foarte bogată și creatoare, dezvoltându-se prin joc, desen, modelaj și construcții. Cu ajutorul imaginației copilul își creează propriul univers, de exemplu acesta își construiește propriul loc de joacă, cu ajutorul unui scaun iși imaginează că,conduce o masina. Jucându-se cu o bucățică de plastilelină, observă diferite forme sau punând cuburile unele peste altele obține tot felul de construcții care mai de care mai interesante. Preșcolarul este capabil să obțină produse noi și originale doar pentru el. Copilul dispune de capacitatea de a învăța, a se juca dar și de a creea.

La vârstele mici copiii sunt extrem de curioși, caută informații care să îi ajute să înțeleagă cât mai multe lucruri despre lumea care îi înconjoară. Părinții dar și educatoarea sunt datori să le ofere cât mai multe informații despre lucrurile pe care îi interesează, ajutându-i astfel să-și dezvolte cât mai mult imaginația. Copiii trebuiesc lăsați să deseneze, să modeleze și să construiască pentru a-și putea exprima imaginația creatoare. Este foarte important să le fie citite povești și basme atât la grădiniță cât și acasă deoarece ajută la dezvoltarea imaginației și totodată imaginația copiilor aproape că nu are limite. De exemplu, dacă copiilor le sunt citite povești cu personaje supra-naturale, aceștia tind să creadă că aceste personaje există, își imaginează cum arată personajul lor preferat, sau ajung uneori sa imite asemenea personaje.

La această vârstă copilului îi face plăcere și încearcă să imite zgomotele animalelor, face rime ușoare, creează cuvinte și își imaginează povești noi. Câteodată pornind de la evocarea unui fapt real, inventează peripeții, alteori, jucându-se cu un cal, o păpușă sau o mașinuță, iși închipuie tot felul de aventuri.( Emil Căpraru, Herta Căpraru, Mama și copilul pag 307, Ed. Medicală, București, 1984)

Prin forța și capacitatea imaginativă copilul intră în lumea umană. Copilăria nu poate fi concepută fără lumea fabulosului oferită de basme și povești. Prin basme și povești dar și desenele animate li se satisface nevoia de cunoaștere, se dezvoltă imaginația, ba chiar inventează el însuși personaje imaginare. Adesea amestecă realul cu imaginarul, scornește tot felul de lucruri și este încântat de ceea ce inventează. Preșcolarii pun în aplicație ceea ce văd în jurul lor. De exemplu majoritatea copiilor o să le facă plăcere să se joace și să-și creeze un magazin imaginar în care să vândă fructe, legume și vor face cu rândul de-a clientul și vânzătorul sau un alt joc al copilăriei care le face plăcere este de-a mama, tata și copilul, aceștia imitând ceea ce observă în familie.

1.7 Voința

Voința se definește ca proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale și constând în acțiuni de mobilizare și concentrare a energiei psihonervoase în vederea depășirii obstacolelor și atingerii scopurilor conștient stabilite. ( P. Popescu-Neveanu, Psihologie, p.126, Ed.Didactică și pedagogică, Bucerești, 1991)

Aceasta are și ea un rol important în procesul de dezvoltare al copilului, deoarece ei trebuie să știe că fără puțină voință nu au cum să reușească să facă anumite lucruri.

La copilul preșcolar se formează priceperi și deprinderi noi datorită activităților desfășurate în grădiniță dar și în familie. La vârsta de 3-6 ani copilul are curiozitatea de a cunoaște lucruri noi, de aceea trebuie supravegheat și încurajat . Însă atunci când vrea să renunțe la o anumită activitate, trebuie învățat să caute soluții și să nu renunțe prea ușor la ceea ce vrea să realizeze.

Puterea voinței depinde și de energia cu care subiectul se angajează în acțiune, dar și de rapiditatea cu care ia decizii sau capacitatea de efort voluntar generat de confruntarea cu dificultățile.(A.I. Clinciu, Psihologie generală, p.178, Ed. Universității Transilvania, Brașov, 2001)

În linii mari, problemele educative de bază în formarea voinței preșcolarilor se referă la orientarea activității spre un scop determinat, la educarea calităților, voinței și la combaterea manifestărilor negative ale voinței.

De la început trebuie să specificăm că dezvoltarea voinței este strâns legată de îndrumarea sistematică a mișcărilor și a acțiunilor copiilor de către educatoare. Preocuparea educatoarei în această privință trebuie să constea în perfecționarea mișcărilor copiilor, în transformarea celor involuntare în mișcări voluntare, conștiente, în eliminarea mișcărilor de prisos pe care copilulu le execută din cauza unei slabe coordonări și a răspândirii difuze a excitației.(M. Taiban, Pedagogia preșcolară, p.201,Ed. Didactică și pedagogică, 1975)

Educarea voinței copilului presupune prevenirea și combaterea unor trăsături negative precum încăpățânarea și capriciile. La unii copii apare încăpățânarea, însă în asemenea caz trebuie explicat copilului cu răbdare și pe înțelesul lui ceea ce este bine și rău, dar și ce urmări poate avea încăpățânarea lui. Copiii încăpățânați trebuiesc atrași prin anumite jocuri și activități practice pentru a le putea atrage atenția și a le face plăcere.

Voința își construiește mecanismele inițiale în cursul preșcolarității. Premisele ei cele mai importante sunt reprezentate de dezvoltarea funcției reglatorii a limbajului și de perfecționarea ariilor cerebrale cu roluri integratoare. Jocul este contextul în care apare prima dată reglajul voluntar, pentru că acesta i se potrivește copilului și-l ajută să înțeleagă relația dintre atingerea unui scop și mobilizarea și încordarea energiei sale. Apoi și în afara jocului copilul își va propune scopuri și va acționa orientat și reglat până le va atinge.( T. Crețu, Psihologia copilului, p. 93-94, 2005)

Dezvoltarea voinței se face prin executarea, în cursul vieții a nenumărate acțiuni voluntare, cerute de împrejurări dar și prin exerciții speciale. Treptat, se dobândesc anumite calități de voință care caracterizează capacitatea de efort voluntar a unei persoane. Cele mai importante sunt: puterea de voință, independența, perseverența, promptitudinea luării unei decizii.

Puterea voinței se exprimă în intensitatea efortului prin care subiectul, confruntându-se cu obstacole importante, își urmărește scopurile. Un rol important în manifestarea puterii voinței îl are valoarea scopului urmărit. În ciuda dificultăților omul se simte satisfăcut cu fiecare nouă apropiere de scop. (P.Popescu-Neveanu, Psihologie, Ed. Dida ctică și Pedagogică,p.131, București,1991 ).

De exemplu, dacă copilul vrea să realizeze ceva dar renunță spunând că este prea greu, acesta trebuie motivat să contiune și să nu se lase influențat de primul obstacol apărut. Așadar prin încurajarea copilului acesta va reuși să realizeze ceea ce și-a propus și la sfârșit v-a fi foarte mândru de realizările sale.

CAPITOLUL 2 – MOTRICITATEA FINĂ

2.1. Termenul de motricitate

Aprecierea dezvoltării psiho-motorii constituie un criteriu important în evaluarea creșterii și dezvoltării copilului. (VALENTIN BOȚIU, HANELORE MIHAILIUC, Copilul și lumea sa, Ed. De Vest, 1993)

Motricitatea ca substructură funcțională a psihomotricității este denumirea globală a reacțiilor musculare prin care se realizează mișcarea corpului sau a diferitelor sale componente. Această calitate a mișcărilor sau mai ales a unor gesturi este determinată mai ales de felul în care sunt receptate și interpretate informațiile, precum și de calitatea actului de răspuns care este influențat nu numai de factori motrici cât și de factori cognitivi, afectivi, motivaționali și volitivi.

Motricitatea este definită ca „denimire globală a reacțiilor musculare prin care se realizează mișcarea coroporală” sau „reacție musculară prin care se efectuează mișcare”.( Ioan Dorin Radu, Gheorghe Ulici, Evaluarea și educarea psihomotricității, Ed. Fundației Humanitas, București)

Termenul de motricitate este definită ca fiind capacitatea activității nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitație la altul, de la un anumit stereotip dinamic la altul.

Motricitatea și acțiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogățirea și diversificarea planului cognitiv al copilului, ci și la închegarea personalității sale. Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice, alimentare, vestimentare), copilul se detașează tot mai pregnant de mediul înconjurător, se individualizează (Golu, Verza, Zlate, 1993, p. 81, conform G. Sion, Psihologia vârstelor, Ed. România De Mâine, București, 2003).

Motricitatea înseamnă îndemânare și se referă la capacitatea copilului de a reuși să manipuleze și să folosească corespunzător anumite obiecte, să le așeze unele peste altele, să țină corect creionul în mână, o minge, o jucărie sau să se îmbrace singur.

Îndemânarea este o calitate complexă, care cuprinde în conținutul ei interferențe cu alte calități, chiar pricepei și deprinderi motrice. Mișcările mâinii se dezvoltă treptat, copiii realizând lucrări ce presupun mișcări executate cu toată mâna, din umăr, iar mai târziu lucrări ce se bazează pe mișcări fine, executate în mod diferențiat, cu vârful degetelor. ( GHERGHINA D., MODORAN M., MOROIANU M., SIMICIUC E., NOVAC C., BANGĂ J., IONESCU I., Metodica activităților instructiv-educative în învățământul preprimar, Ed. Didactica Nova 2008).

Motricitatea fină este un proces esențial pentru dezvoltarea unor aptitudini de bază ale copilului, cum ar fi scris, desenat, îmbrăcat,dezbrăcat etc. Îndemânarea copilului se dezvoltă cu timpul, cu multă răbdare și antrenament.

Motricitatea fină începe să se formeze în etapa preșcolară, în jurul vârstei de 3-4 ani și este foarte importantă pentru viitoarea dezvoltare a copilului. Este o perioadă în care copilul trebuie încurajat continuu să exploreze mediul înconjurător, trebuie să-și dezvolte simțurile și îndemânarea, aspecte care îl vor ajuta să se descurge la școală, dar mai ales în viață.

Crearea aptitudinilor motorii fine presupune dezvoltarea mișcărilor degetelor și ale mâinilor în vederea autoservirii sau a realizării unor activități uzuale. Ea implică coordonarea mână-ochi, a degetelor, mobilitatea articulară, forța musculară etc. Pentru a îl ajuta pe copil să fie din ce în ce mai îndemânatic în mânuirea obiectelor mici și în realizarea unor activități ce implică motricitatea fină este nevoie doar să îl încurajezi continuu în eforturile lui de a explora mediul.

2.2. Dezvoltarea motricității fine

Dezvoltarea psihomotorie este importantă pentru formarea personalității copilului, deoarece așa cum evidențiază psihologul J.Piaget inteligența pornește înainte de toate de la acțiune și dezvoltare a funcților senzoriomotorii, în sensul depiln a liberei manipulări, cât și al structurii perceptive favorizată de această manipulare ce stimulează dezvoltarea intelectuală.( J.Piaget, Psihologie și pedagogie, București, 1972)

Dezvoltarea motricității fine este un proces esențial pentru dezvoltarea unor aptitudini de bază ale copilului, cum ar fi: scris, desenat, îmbrăcat, dezbrăcat, înșiruirea și prinderea lucrurilor etc. Dacă motricitatea grosieră (mers, alergat, sărit) se dezvoltă fără prea multă încurajare, cea fină are nevoie de atenție, timp și răbdare pentru a căpăta forme.

Dezvoltarea motricității se face în sensul creșterii preciziei mișcărilor (ele sunt mai fine, complexe și mai sigure) și dezvoltării echilibrului. La această vârstă dezvoltarea motricității duce la sporirea autonomiei, pe de o parte, dar și la o dezvoltare psihică superioară vârstei anterioare. Jocurile de mișcare, de construcție, desenul, modelarea plastilinei sunt activități care stau la baza dezvoltării abilităților intelectuale. (Lect. Dr. Claudia Vlaicu, Psihologia vârstelor, pag 38, Ed. Bibliotheca, 2011) .Motricitatea fină la vârsta preșcolarității are un rol important deoarece prin intermediul acesteia se dezvoltă mușchii mici ai mâinii prin exersare.

Creearea aptitudiniolor motorii fine presupune dezvoltarea mișcărilor degetelor și ale mâinilor în vederea realizării unor activități. Ea implică coordonarea mână-ochi, coordonarea degetelor, mobilitate articulară, forța musculară. Exercițile de motricitate fină vizează ameliorarea, reglarea și instalarea unei fineți mai mari a tuturor gesturilor copilului, permițându-i astfel să lucreze cu mai multă precizie, cu mai multă ușurință și mai multă relaxare.( https://evaluareclinica.wordpress.com/2014/05/09/motricitatea-fina/ )

. Copilul preșcolar își dezvoltă motricitatea fină prin diferite activități și jocuri care implică mâinile și degetele. În ascest fel, preșcolarul învață să apuce, să agațe, să prindă, să arunce, mai bine spus poate să țină anumite obiecte în mână cu mai multă precizie.

Mușchii mici ai mâinii, care vor fi foarte mult solicitați în scriere nu sunt încă suficient dezvoltați, coordonarea mișcărilor făcându-se greu, cu eforturi care angajează, prin iradierea excitației și alți mușchi ai corpului. Perioada de vârstă care debutează la 6/7 ani, este o perioadă de intensă dezvoltare a motricității, ce poate fi ilustrată și prin evoluția componentelor psihomotrice, dar și a aptitudinilor motrice, care creează premise importante pentru formarea deprinderilor motrice fundamentale și a celor sportive. La această vârstă crește nivelul de coordonare a mișcărilor mâinii, care permit scriere, lucrul cu foarfeca, dar și a corpului în ansamblu. Cunoașterea stadiului de dezvoltare motrică atins de copil, permite educatoarei, proiectarea procesului educațional din perspectiva zonei proximei dezvoltări, astfel încât evoluția copilului să fie stimulată și șansele de adaptare la solicitările mediului școlar să sporească. (M. Manolescu, C. Petre, R.Gavrilă, V.Molan, M.Stănescu, V.Preda, Ghid metodologic de evaluare a elevilor din clasa pregătitoare)

Dezvoltarea abilităților motorii fine sau a îndemânarii copiilor se face cel mai ușor prin manipularea jucăriilor care presupun mânuire, sortare, rotire, așezare și care necesită cooronarea simultană a ochilor, mâinilor și creierului.

Psihologii susțin că, pe măsură ce copilul își dezvoltă mai mult abilitățile motorii fine, capătă și mai multă autonomie în realizarea unor activități uzuale- se îmbracă și se dezbracă singur, se încheie la nasturi, trage fermoarul la pantaloni sau la geacă, se spală singur etc.

Progresele în planul motricității sunt foarte importante iar cercetătorii au numit preșcolaritatea „vârsta de grație motrică”. Copilul dispune de energie pe care și-o manifestă prin fel de fel de mișcări și printr-un „neastâmpăr” caracteristic, fără să obosească. Libertatea, spontaneitatea, dezinvoltura dar și buna coordonare și armonie generală a mișcărilor sunt caracteristicile acestei vârste. În cursul acestui stadiu se formează un mare număr de deprinderi ce pot fi considerate de bază pentru fiecare plan al manifestărilor copilului: deprinderi igienice, cele ce țin de comportamentul alimentar, de manipularea a numeroase obiecte și instrumente, de desenare, modelare, construcții etc. Totodată preșcolarii manifestă plăcere când execută fel de fel de mișcări și mândrie pentru ce reușesc.( Tinca Crețu, Psihologia copilului, p. 93, 2005). Copilul trebuie încurajat sau rugat să realizeze sarcinile care îi sunt atribuite și chiar să fie răsplătit dacă le realizeză pentru a fi motivat. Cu toate acestea motricitatea se dezvoltă pe parcurs prin exercițiu și prin interesul acordat de părinți dar si de educatoare în creșterea copilului.

La vârsta de 4-5 ani copilul mic a atins un grad de dezvoltare motorie care-i permite executarea de mișcări izolate, cu diferite segmente ale corpului ( de exemplu, mersul pe tricicletă). Își propune singur mișcări cu dificultate: sărituri, cățărat, balans etc. Cu toate acestea, apare însă și capacitatea de a sta liniștit pentru a colora, a modela din plastilină, a asculta povești sau a privi poze. (Emil Căpraru, Herta Căpraru, Mama și copilul p. 303, Ed.Medicală, București,1984)

2.3. Dezvoltarea motricității fine prin joc

Jocul este cea mai importantă modalitate de exprimare a copilului preșcolar. Jocul reprezintă o formă de activitate preferată și adecvată specificului activităților realizate în grădiniță, dar și principala metodă de instruire și educație utilizată în activitățile cu copiii preșcolari. Valoarea activităților de joc este apreciată după capacitatea acestora de a-l ajuta pe copil să se integreze în mediul natural și social și pentru a înțelege lumea înconjurătoare.( L. Ezechil, M.P. Lăzărescu, Laborator preșcolar p. 122, Ed. V & I Integral, 2002)

La vârsta preșcolară jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, nevoie generată de trebuințe, dorințe, tendințe specifice acestui nivel de dezvoltare psihologică. H. Wallon consideră jocul ca o activitate de pre-învățare. Jocul constituie, în esență, principala modalitate de formare și dezvoltare a capacităților psihice ale copilului. Acționând asupra obiectelor și ființelor din jur copilul cunoaște treptat această lume, își satisface nevoia de mișcare și înțelegere, dobândește încredere în forțele proprii, se definește pe sine ca personalitate.( L. Ezechil, M.P. Lăzărescu, Laborator preșcolar p. 122, Ed. V & I Integral, 2002)

Jocul și jucăriile fac parte din nevoile fundamentale ale copilului : îi provoacă o satisfacție afectivă, îl preocupă și-l împiedică să se plictisească. Jocul are și valoare intelectuală, de descoperire și stimulare a talentelor, precum și de exercițiu de îndemânare. Concentrarea și răbdarea cu care copilul se poate implica în joc, până la uitarea de sine, ilustrează dimensiunea importanței jocului la această vârstă. Copilul are nevoie de libertate în joc. Trebuie lăsat să-și caute singur jocul după preferinșele lui. Nu trebuie intervenit decât atunci cînd, din neștiință, ar putea produce pagube. Unii copii trebuie dirijați, în mod discret, să învețe să se joace singuri. Dacă apelează mereu la compania uni adult, inițiativa, imaginația, spiritul creator nu se dezvoltă. Trebuie încurajat jocul în compania altor copii, de vârstă apropiată. Pe lângă faptul că este mai „interesant” pentru el, jocul cu alți copii îl formează ca personalitate: pe de o parte îl învață să coopereze, să joace cinstit, să nu trișeze, iar pe de altă parte, relaționarea cu alți copii se face cel mai bine prin joc, intrarea în colectivitate fiind astfel pregătită. (Emil Căpraru, Herta Căpraru, Mama și copilul pag317, Ed.Medicală, București,1984)

Jean Piaget face legătura între dezvoltarea gândirii și felul în care activitatea de joc evoluează până în perioada adolescenței. Din teoria sa se desprinde, pe de o parte, că nivelul de dezvoltare al copiilor se reflectă în activitatea de joc, iar pe de altă parte, că activitatea de joc asigură în mare măsură dezvoltarea cognitivă. Însă pentru Vîgotsky, activitatea de joc este considerată factor al dezvoltării generale. Acesta consideră că jocul dă posibilitatea copilului de a exersa și opera cu abilități pe care încă nu le stăpânește, de exemplu, executarea pentru prima dată a unor mișcări de scriere. Vîgotsky descrie o zonă de dezvoltare proximală, în care copilul exersează acum ceea ce va deprinde mai târziu. .( G. Sion, Psihologia vârstelor, p. 114, Ed. Fundației România De Mâine, București, 2003)

La vârsta preșcolară cei mai mulți copii iubesc încă jocurile de mișcare ( alergare, balansare), dar în același timp descoperă gustul cărților cu ilustrații, a jocurilor de construcții, de modelare, deprind plăcerea de a decupa, lipi si colora.

Jucăriile confecționate de copii prezintă o deosebită importanță educativă. Nu este indicat să-i punem pe copii să se joace numai cu jucării fabricate. Confecționând jucării, preșcolarii se apropie mai mult de viată, li se dezvoltă imaginația creatoare și spiritul de inventivitate. De asemenea ei se obișnuiesc să fie perseverenți în eforturile pe care le depun în fața greutăților și își satisfac, în cel mai înalt grad, nevoia de inițiativă și de independență.

Confecționând jucării din materiale diferite ( nisip, argilă, hârtie, carton etc) și acționând cu materialul, copiii învață să cunoască proprietățile acestuia și își formulează unele deprinderi practice elementare de transformare a materialului în jucării. (F.Andreeascu, Pedagogia preșcolară, Ed. Didactică și pedagogică,1975)

Activitățile de tip colaje și artizanale sunt atractive, chiar fascinante pentru copil. Ele îl pun în situația de a domina însușiri particulare ale materialelor, de a-și exercita funcțiile creatoare. ( Ursula Șciopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor, pag 123, Ed Didactică și Pedagogică, București, 1981)

Cristina Călărășanu subliniază faptul că preșcolarul își dezvoltă cel mai bine motricitatea fină prin activități și jocuri care implică mâinile și degetele, esențiale pentru mânuirea obiectelor. În acest fel, copilul învață să apuce, să agațe, să prindă, să arunce, să țină diferite lucruri cu o mai mare precizie.

Printre activitățile recomandate pentru dezvoltarea motricității fine la preșcolari, psihologul enumeră:

Jocurile de construit

Jocurile cu plastilină (de modelat)

Jocurile cu creta

Puzzle-urile

Desenatul sau scrisul

(http://www.copilul.ro/copii-3-6-ani/dezvoltare/Procesele-senzoriale-si-motricitatea-fina-la-copiii-de-3-4-ani-a122.html.)

CAPITOLUL 3- CONFECȚIONAREA DE OBIECTE 3D

Activitățile practice sunt mijloacele principale prin care educatoarea realizează o influență sistematică conștientă și permanentă pentru formarea deprinderilor de activitate practică. În vederea însușirii acestor deprinderi, copiii execută diferite operațiuni pentru realizarea unor obiecte care să le amintească pe cele din mediul înconjurător. Procedeele tehnice pe care le folosesc sunt diferite: așezare, lipire, îndoire, înșirare, decupare, coasere etc.(M. Ignat, Specificul conducerii activităților practice în grădiniță, p. 1, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, 2010).

Disciplina Abilități practice folosește diferite metode și tehnici de lucru care dezvoltă deprinderile copiilor utilizând imaginația și creativitatea. Aceasta are un caracter practic- aplicativ, iar cel mai des utilizate ca și metode de predare sunt:

Demonstrația- prin această metodă copilul receptează și înțelege modul de lucru pe baza explicațiilor și a intuirii concrete

Explicația- această metodă îi ajută pe copii să își lărgească orizontul de cunoaștere în legătură cu materialele utilizate

Conversația- metoda aceasta este foarte importantă pentru că ne arată dacă au înțeles copiii etapele de lucru și utilitatea activității

Confecționarea de obiecte 3D este o tehnică care îi încântă pe copii, le dezvoltă interesul pentru activitate, motricitatea fină, capacitatea de colaborare și lucrul individual. Copiii sunt interesați de această activitate, ba mai mult, le face plăcere să descopere obiecte noi care prind viață din mâinile lor.

Prin astfel de metode se urmărește:

-dezvoltarea simțului practic

-dezvoltarea imaginației creatoare

-evidențierea învățării prin cooperare și capacitatea de autoevaluare la copii

-acordă prioritate dezvoltării personalității copiilor

-combinarea materialelor și tehnicilor învățate pentru obținerea unor produse noi

Probele practice sunt modalități prin intermediul cărora copiii trebuie să demonstreze că pot transpune în practică anumite cunoștințe, că le pot obiectiva în diverse obiecte, instrumente, unelte etc.( suportul de curs „Teoria și practica evaluării”, lect univ. dr Mihaela Voinea)

Pentru realizarea obiectelor 3D, copii au nevoie să învețe să lucreze cu diferite materiale, de exemplu, aceștia au nevoie de carton, foarfece, lipici, hârtie glasată,

De exemplu, pentru realizarea unui măr confecționat din carton, avem nevoie de carton de culoare roșie, maro și verde, foarfecă și lipici.

Se trasează conturul mărului pe cartonul roșu și se decupează câte trei forme pentru fiecare produs, un dreptunghicare reprezintă codița mărului și o frunză.

Formele decupate vor fi îndoite și se suprapun pe verticală, lipindu-se fiecare parte .

La final se va lipi o codiță și o frunză, care au fost anterior decupate din cartonul maro și verde.

CAPITOLUL 4- CERCETARE

4.1 Scopul cercetării

Cercetarea a fost realizată cu scopul de a observa cât de mult se dezvoltă motricitatea fină cu ajutorul abilităților practice.

Scopul cercetării este acela de a evidenția importanța activitățiilor practice în formarea și dezvoltarea motricității fine a preșcolarilor.

4.2 Ipoteza de cercetare

Confecționarea de obiecte 3D în cadrul activităților practice ajută la dezvoltarea motricității fine. Motricitatea fină, la vârsta preșcolarității se dezvoltă mult mai ușor și sigur cu ajutorul activităților practice, realizate în grădiniță. Activitățile practice au de asemenea un rol important în dezvoltarea gândirii și a imaginației.

Variabila independentă și variabila dependentă

1. Dacă copiii exersează lucrul manual, atunci motricitatea fină a acestora este mult mai dezvoltată.

2. Dacă orele de abilități practice sunt în număr cât mai mare, atunci copiii vor învăța mult mai repede și cu mai multă ușurință.

3. Dacă educatoarea aplică o metodă plăcută de lucru în cadrul orelor de abilități practice, atunci copiii vor prezenta mult mai mult interes pentru ceea ce le este propus să realizeze.

4. Dacă metodele de lucru vor fi mai variate, atunci copiii vor avea o imaginație mult mai bogată.

5. Dacă la orele de abilități practice este inclus și jocul, atunci copiii vor fi mai atrași de activitățile propuse de educatoare.

4.3 Obiective și ipoteze

O1. Evidențierea importanței confecționării de obiecte 3 D în vederea dezvoltării motricității fine la vârsta preșcolară.

O2. Identificarea relației dintre motricitatea fină și dezvoltarea abilității practice.

O3. Identificarea relației dintre orele de abilități practice și dezvoltarea motricității.

O4. Evidențierea formării deprinderilor practice în vederea confecționării de obiecte 3D.

I1. Cu cât preșcolarii cofecționează mai multe obiecte 3 D, cu atât motricitatea fină se dezvoltă mai bine.

I2. Cu cât motricitatea fină este mai dezvoltată, cu atât abilitatea practică se dezvoltă mai ușor.

I3. Cu cât copiii participă la mai multe ore de abilități practice, cu atât se dezvoltă mai mult motricitatea fină.

4.3 Lotul cercetării

Cercetarea a fost efectuată pe un grup de copii preșcolari, în sala de clasă în care ei își desfășoară activitatea zilnică. Pentru cercetare am ales două loturi, din care 15 copii de la grădinița cu program normal din Hoghiz, iar 23 copii de la grădinița cu program normal din Bogata. Pentru a putea face deosebire între cele două grupe de preșcolari mari, le vom denumi grupa mare A și grupa mare B, fiecare având următoarele caracteristici:

Grupul experimental are un efectiv de 15 copii, dintre care 9 băieți și 6 fete, cu vârsta cuprinsă între 4-6 ani, de la grupa mare A.

Grupul de control are un efectiv de 23 copii, dintre care 10 băieți și 13 fete, cu vârsta cuprinsă între 4-6 ani, de la grupa mare B.

Eșantionul experimental a fost constituit din 38 de preșcolari cu vârsta cuprinsă între 4-6 ani, proveniți din două grupe mari pregătitoare, de la Grădinița cu program normal din Hoghiz, respectiv grădinița cu program normal din Bogata. Am obținut acceptul unității de învățământ pentru a putea desfășura activitățile de cercetare specifice. Durata de desfășurare a cercetării a fost pe o perioadă de …..Din eșantionul de 15 copii de la grădinița din Hoghiz, 9 sunt băieți și 6 fete.

Conform fișei psiho-pedagogice a fiecărui copil de la grădinița din Hoghiz, grupa mare, actualizată la începutul anului școlar am înregistrat urmăoarele date:

– ca nivel de educație: părinții a 4 dintre copii au studii superioare, 5 au studii medii, iar 6 au studii elementare

– din punct de vedere material (cu probleme sociale): un copil are ambii părinți plecați în străinătate, el fiind în grija bunicii; un alt copil este fără tată, mama plecată în străinătate, el fiind în grija mătușii; 2 copii au situații materiale precare, lucrează doar tatăl; 7 preșcolari au o situație materială foarte bună, ambii părinți au locuri de muncă; 4 au o situație modestă, dar îngrijiți și susținuți de familie.

-din punct de vdere etnic: 10 copii români și 5 rromi

Din eșantionul de 23 copii de la grădinița din Bogata, 10 băieți și 13 fete.

Conform fișei psiho-pedagogice a fiecărui copil de la grădinița din Bogata, grupa mare, actualizată la începutul anului școlar am înregistrat urmăoarele date:

– ca nivel de educație: părinții acestor copii au studii elementare

– din punct de vedere material: părinții au venituri sub nivelul minim, se întrețin din alocația copiilor și au activități cu ziua pe la gospodăriile din sat; 8 provin din familii dezorganizate; 3 copii sunt orfani de tată.

– din punct de vedere etnic: toți copiii din grupa aceasta sunt rromi

4.4 Metodologia utilizată

Metodologia instruirii vizează următoarele aspecte:

-modul în care sunt transmise, acumulate și aprofundate cunoștințele

-modul în care se formează și se dezvoltă abilitățile intelectuale și practice

Pentru a scoate în evidență importanța abilităților practice la vârsta preșcolară, am utilizat câteva metode : metoda observației, exercițiului, explicației, demonstrației, conversației, analiza produselor activităților, anchetei pe bază de chestionar și experimentul.

Observația- este o metodă bazată pe relația directă cu realitatea înconjurătoare ( R. M. Niculescu, D. Lupu, Pedagogia educației timpurii și a micii școlarități, p. 125, 2010).

Metoda observației constă în surprinderea și consemnarea evenimentelor definitorii pentru dezvoltarea copilului. De regulă, rezultatele pe care le obține educatoarea în urma evaluării se concretizează în aprecieri deschise, directe cu valoare evaluativă sau consemnări scrise a unor date care reflectă planul evoluției și dezvoltării copilului. ( Cursul de Metodica activităților de educare a limbajului)

Este o metodă care constă în urmărirea intenționată și înregistrarea sistematică a manifestărilor copilului într-o situație dată. Am ales această metodă pentru a studia reacțiile copiilor în timpul desfășurării activităților.

Prin intermediul observării, elevii dobândesc un sistem de reprezentări clare despre obiectele și fenomenele lumii înconjurătoare, „claritatea reprezentărilor, acuitatea imaginilor perceptive sporesc capacitatea de verbalizare și, în acest sens, crește forța de sintetizare și generalizare” (Elvira Crețu ș.a, 1981, p. 10 , cursul didactica lb și lit române în înv primar, M. Norel, 2014, Bv)

Exercițiul- ocupă ca metodă un loc remarcabil în educația preșcolară. Această metodă aparține categoriei de metode active, bazate pe acțiunea reală a copilului.( R. M. Niculescu, D. Lupu, Pedagogia educației timpurii și a micii școlarități, p. 125, 2010)

Exercițiul este metoda principală prin care preșcolarii își formează și dezvoltă deprinderile, bazându-se pe munca individuală sau în echipă. Aceasta dezvoltă imaginația creatoare, memoria vizuală dar și spiritul de invenție și creație.

Exercițiul contribuie la dezvoltarea operațiilor mentale, la înțelegerea noțiunilor și teoriilor învățate, la sporirea capacității operatorii a cunoștințelor, priceperiolor și deprinderilor.(cursul didactica lb și lit române în înv primar, M. Norel, 2014, Bv)

Pentru a dezvolta o abilitate, preșcolarul trebuie să exerseze pentru formarea și dezvoltarea deprinderilor practice de lucru. În cadrul lecției, etapa feed-back-ului este de lungă durată, timp în care se obțin și performanțele. Copiii trebuie să exerseze utilizând instrumentele, să decupeze, să lipească etc.

Explicația- este o metodă peponderent verbală, centrată pe acțiunea cadrului didactic. Este o metodă de comunicare orală, având scopul de descifrare a sensului și semnificației unor noțiuni, fapte etc.( Pedagogie preșcolară, Elisabeta Voiculescu, ED Aramis). Chiar dacă preșcolarul întelege mai greu explicațiile cauzale, acesta poate accede la explicații care fac apel la experiența lui de viață, la exemplele familiare, la rodul propriilor exeperimente și observații. Îmbinarea metodei explicației cu cele activ-participative va mări eficiența acesteia. Preșcolarul căreia i se oferă explicații accesibile va învăța să le caute singur, să argumenteze faptele, să le afle cauzele, să-și amplifice posibilitățile de cunoaștere și acțiune.( Pedagogie preșcolară, Elisabeta Voiculescu, ED Aramis). Prin aplicarea acestei metode este necesar să se respecte principiile didactice în interacțiunea lor, astfel :

-Demersul aplicativ trebuie să fie accesibil ca limbaj și bazat pe aspecte intuitive, pentru a putea fi decodificat și înțeles

-Contribuie la înțelegerea elementelor bazale necesare formării unor deprinderi practice. ( R. M. Niculescu, D. Lupu, Pedagogia educației timpurii și a micii școlarități, p. 125, 2010)

În cadrul lecților de abilități practice, prin explicații, copiii își lărgesc orizontul de cunoaștere, aflând date cu privire la proveniența, calitățile, importanța și utilizarea diferitelor materiale și ustensile, la regulile care trebuie pe parcursul realizării etapelor procesului tehnologic, de prevenire a accidentelor și de păstrare a curățeniei la locul de muncă.

Demonstrația- este una dintre metodele importante ale educației preșcolare, integrată grupului celor intuitive ce determină observația directă a realității înconjurătoare. La preșcolari, îmbracă forma demonstrației bazată pe exemple și a demonstrației pe viu. Însoțește, de cele mai multe ori, explicația, asigurând prezentarea concretă a obiectului sau a acțiunii despre care s-a explicat.( R. M. Niculescu, D. Lupu, Pedagogia educației timpurii și a micii școlarități, p. 125, 2010)

Importanța metodei demonstrației se datorează în primul rând faptului că la vârsta preșcolară este imposibil a cere copilului să redea procesul confecționării celui mai simplu obiect sau să folosească cea mai simplă unealtă dacă în prealabil nu i s-a oferit prin demonstrație modelul acțiunii. Metoda demonstrației are o largă utilizare, în special la grupele mici, întrucât gândirea copiilor la această vârstă are un pronunțat caracter concret. Totuși, în situația în care se dă numai modelul acțiunii, copiii ajung la o executare mecanică prin simplă imitație, fără să înțeleagă sensul lucrării. De aceea este necesar ca procesul formării deprinderilor să se folosească explicații verbale scurte și precise, prin care copilul este orientat numai spre ceea ce este esențial în conținutul operațiunii. (M. Ignat, Specificul conducerii activităților practice în grădiniță, p.18 , Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, 2010)

Pentru ca preșcolarul să știe cum să realizeze o lucrare, un obiect, educatoarea trebuie să arate etapele de lucru. Este acel moment al actului didactic în care elevul receptează și înțelege, pe baza explicaților, modul de a lucra.

Investigația- poate fi individuală sau de grup, ea începe, se desfășoară și se încheie în clasă. Elevul primește o sarcină prin instrucțiuni precise, ce consemnează fiecare moment al cercetării, el trebuie să înțeleagă și să rezolve sarcina, oferind dovada utilizării unei palete largi de cunoștințe și capacități: cooperare, flexibilitate, creativitate, inițiativă etc.( cursul didactica lb și lit române în înv primar, M. Norel, 2014, Bv)

Analiza produselor activității- această metodă pare a fi cea mai utilă și utilizată metodă de cunoaștere a preșcolarilor, deoarece prin această metodă preșcolarul este judecat după ceea ce face, nu după ceea ce spune.

Analiza produselor activității este o metodă de explorare a profilului psihopedagogic al preșcolarului accesiblă, complexă și completă. Putem astfel evidenția aspecte ce privesc inteligența, creativitatea, echilibrul emoțional, sensibilitatea, sociabilitatea, temperamentul, autonomia, gradul de maturitate afectivă și atitudinală. Dincolo de simpla evaluare a produsului realizat de copil pentru notarea sa, bazată pe indicatori de performanță didactici, analiza activității produselor oferă un itinerariu suprinzător de apropiere a educatoarei de preșcolar.( http://iteach.ro/experientedidactice/analiza-produselor-activitatii-metoda-de-evaluare-a-personalitatii-elevului)

Studiul produselor activității oferă date însemnate pentru dezvoltarea deprinderilor, a intereselor, a aptitudinilor, a motivațiilor copiilor. Se studiază desene, obiecte confecționate, colaje picturi, modelaje etc. La orele de abilități practice evaluarea se realizează chiar prin analiza creațiilor. (http://edituraedu.ro/didactice/prescolari/Evaluarea%20in%20invatamantul%20prescolar.pdf )

Ancheta pe bază de chestionar- este metoda cea mai des utilizată. Chestionarul este un mijloc foarte bun de explicare a comportamentelor umane. Cu ajutorul chestionarului, ca instrument de investigație, se pun întrebări care determină diverse răspunsuri din partea persoanelor anchetate. Ancheta prin chestionar are un caracter standardizat, deoarece întrebările sunt formulate clar dinainte, la fel si numărul și ordinea acestora. Este stabilit și numărul persoanelor cu anumite caracteristici (sex, varstă, nivel de pregătire etc.), cărora li se adresează întrebările, fără a se putea interveni sau abate de la această schemă de organizare a anchetei. (http://www.qreferat.com/referate/psihologie/ANCHETA-PE-BAZA-DE-CHESTIONAR722.php).

DE CE EVALUĂM?

-pentru a cunoaște performanțele și progresele

-pentru formarea deprinderilor de autoevaluare

CE EVALUĂM ?

-cunoștințe, atitudini, aptitudini, deprinderi, comportamente de învățare, competențe

-dacă știu și ce știu să facă elevii, cum știu să aplice în viața reală ceea ce au învățat

Probe

-chestionar

-realizarea unei machete –jocurile copiilor

-studiu de caz

4.5 Analiza și interpretarea datelor