Dezvoltarea Durabila Conceptdoc

=== Dezvoltarea durabila – concept ===

Dezvoltarea durabilă – concept.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost lansat sub forma actuală în anul 1981 în World Conservation Strategy. Acesta a fost însușit, apoi, în Brundtland Report (1987) și a devenit un concept central într-un alt document al ONU în 1991 (Caring for the Earth). La întâlnirea la vârf de la Rio de Janeiro din iunie 1992 s-a stablit o Comisie de Dezvoltare Durabilă, care să sistematizeze informațiile în domeniu, să coordoneze activitatea de cercetare și să elaboreze strategii de acțiune corespunzătoare.

Conceptul de "durabil" a apărut de la ideea că ființele umane sunt cele care folosesc și consumă mediul cu o rată, care curând va afecta serios nivelul resurselor utilizabile ale acestuia. Chiar dacă astăzi se cunosc câteva dintre consecințe, precum efectul de seră sau distrugerea stratului de ozon, totuși numeroase rămân încă neprevăzute. Prin urmare, se impune analizarea comportamentului societății în raport cu resursele și corectarea acestuia, încât să se evite periclitarea generațiilor viitoare și chiar al vieții pe planetă.

In general, toate discursurile referitoare la dezvoltarea durabilă sunt încă puternic influențate de dezvoltarea economică tradițională. Noțiunile de progres și de creștere par a fi totdeauna imperative, ocupând un loc central în toate abordările. In contrast, noțiuni cum ar fi gestiunea resurselor, conceperea teritoriului ca habitat pentru om sunt prea puțin prezente în cercetările privind dezvoltarea durabilă. In fond aplicarea conceptului de dezvoltare durabilă ar însemna nu numai o realiniere a forțelor economice și politice la nivel național și internațional, dar mai ales o schimbare fundamentală a relațiilor omului cu mediul său (Arseneau Th. și alții, 1992).

Ținând cont de varietatea condițiilor geografice la nivel mondial, de comportamentele foarte diferite, de nivelele de educație contrastante, toate demersurile întreprinse atât la nivel național, cât și internațional în materie de dezvoltare durabilă ar putea fi inutile. Nu este cumva dezvoltarea durabilă o utopie? Probabil că dacă se încearcă plasarea dezvoltării durabile pe poziția unui scop în sine, aceasta nu va depăși granița unei utopii. Dar dacă forțele de cercetare converg spre a o transforma într-un instrument de planificare teritorială, care să permită societății să atingă un anumit echilibru între mediul natural, populația și infrastructurile sale, atunci aceasta poate deveni deosebit de eficace.

Conceptul de dezvoltare durabilă este cunoscut a fi ambiguu și destul de vag, dar se pare că este singurul care ar putea realiza o legătură între cei care se ocupă cu probleme de amenajare (dezvoltare) și cei cu probleme de mediu, între economiști și ecologiști. Respectiv, "amenajatorii" vor simți că problemele mediului trebuie integrate în procesele de dezvoltare, iar "environmentaliștii" își vor spori rolul în acțiunile practice de dezvoltare. Termenul de dezvoltare durabilă este tentant pentru cercetarea academică, având în vedere că abordarea sa implică o colaborare interdisciplinară, că permite integrarea unor științe ca ecologia, geografia și biologia cu științele pur sociale. În raportul Brundtland dezvoltarea durabilă este concepută ca fiind dezvoltarea ce asigură nevoile prezentului, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și asigura propriile nevoi. In același timp, aceasta este considerată un proces în care exploatarea resurselor, direcționarea investițiilor, orientarea dezvoltării tehnologice și schimburile internaționale sunt în armonie pentru a asigura nevoile și aspirațiile omului.

Un punct de vedere interesant exprima în 1989 Barbier, care referindu-se la dezvoltarea economică durabilă, o concepea ca pe un nivel optim al interacțiunii sistemelor biologic, economic și social, nivel realizat printr-un proces dinamic și adaptiv al cererii și ofertei. Economiștii, în general, maximizează beneficiile nete ale dezvoltării, în condițiile menținerii serviciilor și resurselor naturale peste timp.

In raportul Viitorul nostru comun, accentul în definirea dezvoltării durabile se pune mult mai puțin pe nevoile umane, decât pe relațiile dintre sistemele economice și biologice. O abordare mult mai focalizată pe "om" este cea întreprinsă de Chambers (1988), care introduce conceptul de existență durabilă, evident mult mai sărac în conținut și ca sferă de cuprindere, în raport cu cel de dezvoltare durabilă. După Redcliff , dezvoltarea durabilă "este asigurarea nevoilor umane sau menținerea creșterii economice sau conservarea capitalului natural sau chiar toate trei la un loc".

Chiar dacă există o unanimitate de păreri în legătură cu definirea unui concept global și că acesta s-ar putea numi dezvoltare durabilă, se poate constata că aceasta este o noțiune cu care încă nu se poate opera eefectiv. Problemele principale care se pun sunt următoarele:

– care nevoi trebuie să fie durabile, cele calculate la populația actuală sau la cea viitoare?

– care este nivelul minim de nevoi și care ar fi structura acestora?

– la ce nivele trebuie asigurată "durabilitatea", având în vedere că ceea ce este considerat durabil pentru unul nu este durabil pentru altul? Spre exemplu, nivelele următoare: sat, oraș, regiune, națiune etc. au foarte diferită limita durabilității;

– conceptul este aplicat de unii autori la nivele de producție, iar de alții la nivele de consum. Este clar că nu poate fi realistă generalizarea la scară globală a nivelelor de consum, realizate astăzi în țările bogate și din această cauză, cele mai multe preocupări se axează pe producția orientată.

– de la ce praguri intervențiile actuale sau chiar nivelele de dezvoltare pun în pericol obiectivele dezvoltării durabile?

Relația dintre creșterea economică și degradarea mediului nu este una simplă, cum sunt tentați să creadă ecologiștii. Frecvent aceștia abuzează de concept, solicitând fonduri financiare nejustificate. În același timp, este cert că în mod curent creșterea economică este cea care cauzează probleme ecologice majore, prin activități ce degradează mediul, consumându-i resursele. Pentru a măsura raportul dintre activitate economică și mediu, s-a introdus coeficientul de impact asupra mediului , reprezentând cantitatea de resurse ale mediului consumate printr-o creștere exagerată a venitului național.

Impactul asupra resurselor mediului sau bunurilor naturale, în contextul dezvoltării durabile, va fi unitatea de măsură a activităților economice. În general, se apreciază că funcțiile economice vor fi în mod necesar conectate cu patru caracteristici importante: aprovizionarea cu inputuri de resurse naturale, asimilarea producției de deșeuri, conservarea sistemelor suport ale vieții și asigurarea condițiilor de viață prin evaluarea corectă a valorilor naturii.

După câte se cunoaște structura resurselor naturale relevă existența a trei categorii distincte: resurse nelimitate (cu caracter continuu), resurse reînnoibile și resurse neregenerabile. Din prima categorie fac parte tipurile de energii neconvenționale provenind din energia solară, energia vântului sau energia mărilor și apelor, în general. Utilizarea acestora și consumul lor nu ridică probleme deosebite, ele fiind nelimitate cantitativ și puțin folosite. Din categoria resurselor reînnoibile fac parte cele reprezentate de plante, animale, aer și apă, resurse dependente în mare măsură de cele nelimitate. Cele mai mari probleme sunt ridicate de utilizarea resurselor neregenerabile (combustibili fosili, minerale etc.), care pe lângă faptul că se epuizează, folosirea lor implică mari cantități de deșeuri. Ideea de bază în ce privește această categorie de resurse este cea a păstrării unui stoc în funcție de trei activități: descoperirea de noi rezerve exploatabile economic, reciclarea deșeurilor și de reducerea cererii în astfel de resurse (sau înlocuirea lor cu altele).

Dezvoltarea durabilă impune, în ce privește deșeurile, existența unui raport direct proporțional între cantitatea de reziduuri eliminate și cele absorbite. Aceasta implică atât o tehnologie superioară cât și o responsabilitate directă legată de echivalența relației dintre creșterea economică și conservarea valențelor naturale ale mediului.

Sistemele de suport ale vieții sunt reprezentate de teritoriu, a cărui conservare în forme utilizabile reprezintă un deziderat de bază în acest tip de dezvoltare. Păstrarea potențialului de locuire al unui teritoriu, respectiv nealterarea condițiilor fizice de bază ale mediului și conservarea situurilor sunt esențiale pentru existența durabilă a omenirii.

Un aspect mai puțin atenționat este cel referitor la conservarea esteticii naturii. Complicarea realității teritoriale, foamea de spațiu și de resurse în general, tinde să mutileze natura și să-i diminueze capacitatea recreativă. Antropizarea excesivă, fără a lua în calcul nevoia reală de destindere a omului, este incompatibilă cu dezvoltarea durabilă.

Dimensiunile conceptului de dezvoltare durabilă. Pentru a stabili un cadru conceptual adecvat este necesară identificarea principalelor dimensiuni ale dezvoltării durabile. Printre cele mai importante, considerate prioritare, se numără dimensiunile politică, economică și epistemologică.

Dimensiunea politică a dezvoltării durabile presupune câteva elemente distincte, dintre care se detașează menținerea unei anumite ordini economice, greutatea de a atașa la agentul uman ideea de gospodărire a mediului și raportul dintre cunoaștere și putere în rezistența la punctul de vedere global asupra mediului și resurselor. In ce privește primul aspect, chiar dacă nu este declarată, ideea de a menține diferențierea actuală dintre state în legătură cu nivelul de viață, rezultă din deviza conservării ecosistemelor naturale din țările slab dezvoltate și limitarea accesului lor la propriile resurse. Schimbul ar fi echitabil, dacă în termeni de echivalență, statele bogate ar oferi, "în schimbul aerului și apei curate", asigurate de statele sărace, tehnologia și resursele pentru creșterea calității vieții în acestea.

Al doilea aspect este dependent de crearea unui comportament al agentului uman, încât acesta să nu se mai considere în afara mediului, ci chiar în interiorul lui și integrat în acesta. Legat de cel de-al treilea aspect, sunt de remarcat trei domenii de rezistență la efectele universale ale societății moderne. Este vorba ca țăranii din mediile profund rurale să se opună la noile forme de exploatare agricolă, ca grupurile etnice mai puternice să le domine pe celelalte (inclusiv cu viziunea lor asupra mediului), iar țările sărace să se opună la punctele de vedere globale legate de mediu. In fond, toate aceste tipuri de rezistență ar avea ca obiectiv conservarea mediului și revenirea la modul de viață tradițional.

Dimensiunea economică este dată de raportul dintre creșterea economică și factorii de mediu. Incă de la sfârsitul secolului trecut s-a exprimat ideea de conservare a Naturii în fața creșterii nelimitate a dezvoltării economice, dacă se vrea salvarea vieții pe această planetă. Revenirea la activitățile economice tradiționale ar putea constitui astăzi o alternativă la tendințele existente. Gândirea Malthusiană și Neomalthusiană a pus pe primul plan raportul dintre populație și resursele naturale, demonstrând caracterul limitat al acestora din urmă. In opoziție cu aceasta gândirea Ricardiană, care a dominat aproape în totalitate primele 8 decenii ale acestui secol, a avut un punct de vedere optimist asupra raportului dintre creșterea economică, populație și resurse. Această viziune s-a bazat pe spiritul novator al omului și ingeniozitatea sa, pe avantajele decurgând din dezvoltarea științei, viziune care a accelerat utilizarea resurselor. Practic acest spirit optimist a fost stopat de publicarea lucrării "Limitele creșterii", care prin noi argumente a demonstrat caracterul restrictiv al resurselor planetei.

Dimensiunea epistemologică rezultă din necesitatea integrării noțiunii de dezvoltare durabilă într-un sistem conceptual. Chiar dacă nu este încă foarte clar definit, conceptul de dezvoltare durabilă se afirmă ca având o conotație științifică relativ clară, că acesta se încadrează într-un sistem epistemologic universal. In deplină concordanță cu realitatea teritorială tot mai complicată, acest concept dă un sens dezvoltării viitoare, cu toate că ar putea fi inclus în categoria unei cunoașteri tradiționale abstracte. Valențele sale interdisciplinare îl fac viabil în abordările actuale, mai ales în societățile în care nu se face o distincție netă între știință și cultură.

Noțiuni similare utilizate în organizarea sistemelor teritoriale

In ciuda faptului că noțiunea de organizare a sistemelor teritoriale este mai rar folosită fiind preferate noțiuni stricte de organizare a unor sisteme particulare, totuși anumite noțiuni și concepte similare au putut fi frecvent întâlnite în literatura de specialitate. În cazul tuturor, obiectivul central îl constituie armonizarea relațiilor dintre om și natură, societatea fiind conștientă de efectele unei utilizări abuzive a resurselor naturale. Printre noțiunile cele mai vehiculate se numără ecodezvoltarea, planificarea ecologică, amenajarea teritoriului pe termen lung, planificarea environmentalistă (a mediului), organizarea spațiului și dezvoltarea durabilă.

Ecodezvoltarea o putem considera noțiunea cea mai apropiată de conținutul care se atribuie astăzi dezvoltării durabile, iar aceasta din urmă reprezintă, practic, același conținut, dar cu o mai mare tentă politică. Conceptul de ecodezvoltare se regăsește foarte bine explicitat în lucrarea lui Brookfield H. (1975), care face o remarcabilă demonstrație asupra dezvoltării interdependente (Cunha A. și alții, 1980). Ecodezvoltarea este o dezvoltare a populațiilor prin ele însele, utilizând mai bine resursele naturale, adaptându-se la un mediu pe care ele îl transformă fără a-l distruge. Aceasta se petrece în căutarea unui echilibru dinamic între viață și activitățile colective ale grupărilor umane și contextul spațio-temporal al implantării lor.

Ideea de ecodezvoltare s-a impus aproape de la sine, dintr-un consens asupra faptului că protecția mediului, echitatea socială și creșterea economică sunt nu numai interdependente, dar mai ales compatibile și necesare. A ralia omul naturii într-un proiect social orientat în perspectiva unei dezvoltări endogene, respectând diversitatea culturală și capacitatea de acoperire a nevolor fundamentale, acesta este obiectivul fundamental al ecodezvoltării. Având în vedere tendința de epuizare a unor resurse naturale precum și presiunile politice conjuncturale, din lucrările privind ecodezvoltarea rezultau trei teme importante de reflecție, care se succed într-o veritabilă relație metodologică: analiza resurselor, alternativele de alocare în timp și spațiu a acestora și gestiunea resurselor.

Planificarea ecologică a fost concepută ca o armonizare a dezvoltării cu mediul natural, armonizare care este vitală pentru nevoile și existența oamenilor. In general, planificarea ecologică prezintă trei componente principale:

– analiza obiectelor biofizice, care era fundamentală în luarea unor decizii, îndeosebi în planificarea tradițională;

– "cartografierea ecologică", înțelegând prin aceasta operațiunea de inventariere și întocmire de hărți, absolut necesare în evaluarea restricțiilor, a aptitudinilor și potențialului mediului pentru anumite utilizări;

– elaborarea propunerilor de intervenție, utilizând implicit sau explicit conceptul de determinism ecologic. Orice propunere care privește intervenția într-un spațiu dat, trebuie să se facă pe baza unei analize a caracteristicilor biofizice ale teritoriului, încât varianta optimă va fi cea care respectă în cel mai înalt grad mersul natural al proceselor mediului. Deci, caracteristicile biofizice ale spațiului sunt determinante în materie de amenajare a teritoriului.

Planificarea environmentalistă se deosebește de cea ecologică prin faptul că recurge la o perspectivă mai globală, chiar sistemică, și pune un accent mai mare pe efectele asupra mediului datorită activităților economice și sociale. Se constată o insistență desoebită asupra restricțiilor exercitate de mediul biofizic și îndeosebi pe pragurile de echilibru. Caracterul sistemic al abordărilor cu accent pe externalități, îi dă posibilitatea determinării unui mare număr de consecințe, precum și de alternative posibile de evoluție. In același timp, prin luarea în considerație a conflictelor care apar între actorii ce își desfășoară activitatea într-un teritoriu, se identifică zona de acceptabilitate reciprocă, înainte de adoptarea unor decizii.

Deosebirea esențială în plan practic între cele două tipuri de planificare este că în timp ce planificarea ecologică are în atenție mediul fizic, planificarea environmentalistă ia în calcul și efectele asupra dezvoltării. Examinând întreaga bibliografie referitoare la aceste două noțiuni și comparând listele autorilor vom constata, în mod surprinzător că aceiași teoreticieni susțin azi termenul de dezvoltare durabilă, cu toate că în esență conținutul este același.

Amenajarea teritoriului. Amenajarea teritoriului implică o punere în valoare rațională a spațiului și o utilizare optimă a resurselor naturale în vederea unei dezvoltări economice mai armonioase (Lajugie J. și alții, 1979). Noțiunea în sine exprimă o concepție globală, sau mai curând globalistă, care acoperă și depășește toate conceptele parțiale deja evocate, pentru a ajunge la o politică economică unde omul ocupă primul loc.

În lucrarea "La géonomie ou l'organisation de l'espace", publicată în anul 1947, Rouge M.F. amintește că "obiectul amenajării teritoriului este de a crea printr-o organizare rațională a spațiului și prin implantarea de echipamente adecvate, condiții optime de punere în valoare a teritoriului și a cadrului cel mai bine adaptat dezvoltării umane a locuitorilor. In acest caz amenajarea teritoriului coreespunde ideii unei geografii voluntariste, unei geonomii" (Rouge M.F. definește geonomia ca știința și arta amenajării spațiului). Nu este vorba numai de a înregistra fenomenele economice și demografice, de a explica aposteriori structurile naturale și umane, dar și de a promova structurile geografice cele mai viabile pentru producție și locuire, condiția prosperității economiei și locuitorilor unui teritoriu.

Amenajarea teritoriului trebuie să răspundă la probleme economice (să suprime obstacolele creșterii produsului național, care cunoaște diferențieri regionale) și la probleme sociale (realizarea unei societăți mai bine integrate prin eforturi conștiente de solidaritate națională). Concilierea obiectivelor economice și a celor sociale este destul de dificilă, în ciuda unei anumite relații de dependență reciprocă. De altfel amenajarea teritoriului nu are ca scop unic favorizarea dezvoltării economice ci și de a corela această dezvoltare cu o anumită calitate a vieții.

Amenajarea teritoriului, cum s-a arătat, este prin ea înseși o politică voluntaristă și, din anumite puncte de vedere, chiar prospectivă. Pentru a realiza o organizare a teritoriului sau o reorganizare a acestuia, trebuie să definim conceptele operaționale și opțiunile principale. Nenumărate obiective apar ca legitime, ca opțiuni sigure, însă acestea trebuie corelate cu mijloacele concrete de realizare, cu posibilele baraje tehnice sau psihologice, cu pretențiile regionale, aparent fondate, dar adesea antagoniste și neconciliabile. Aceste opțiuni și aceste "arbitraje" răspund ideii de asigurare a unei mai bune integrări economiei naționale și presupun o perfectă încadrare a planurilor de amenajare regională în planurile prevăzute la nivel național.

Trebuie să subliniem că un plan național de amenajare a teritoriului nu poate fi o sumă, o simplă adiție, a planurilor de amenajare regională și locală. Punerea în operă a unei politici de amenajare a teritoriului nu poate fi suma vocațiilor și ambițiilor fiecărei regiuni sau comunități locale. O bună articulare a planului național cu aceste programe este indispensabilă pentru trasarea cadrului unei politici regionale și locale coerente, cadru în sânul căruia ar putea să se înscrie operațiuni punctuale, ale căror compatibilitate și eficacitate vor fi mai bine asigurate.

Principii de acțiune în organizarea sistemelor teritoriale.

Pentru realizarea dezideratelor propuse printr-o organizare optimală a sistemelor teritoriale se recomandă aplicarea în toate acțiunile a unor principii, care orientează în fond tot complexul de măsuri ce urmează a fi întreprins. Aceste principii se referă în mod direct la modalitățile de orientare a intervențiilor, în așa fel încât efectele acestora să fie benefice pentru sistemele teritoriale respective, pentru funcționarea lor la maximum de eficiență economico-socială sau naturală. Dintre aceste principii subliniem următoarele:

a. Preferința pentru obiective, în locul programării detaliate. Dată fiind complexitatea evoluției sistemelor mari, de tipul celor teritoriale, în care atingerea unor obiective se poate realiza pe mai multe căi, dintre care unele necunoscute, este de preferat fixarea obiectivelor finale și pe etape, fără a se face o programare detaliată a evoluției. Asigurarea unui control riguros pe etape este mult mai eficient decât controlul permanent al modului de realizare a unei programări foarte detaliate. Deci, definirea obiectivelor și a mijloacelor de a le atinge este mult mai importantă decât o programare rigidă a acțiunilor. Altfel, există riscul interpretării greșite a direcției de evoluție, prin utilizarea ca date de referință a unor momente de analiză, care pot oferi o bază falsă de indicii.

b. Conservarea varietății. Un element de bază în păstrarea stabilității unui sistem teritorial este menținerea varietății acestuia. Reducerea componentelor sau a unor relații dintre acestea va avea efecte negative asupra flexibilității geosistemelor în calea intervențiilor externe neprevăzute, diminuându-i rezistența la schimbare și pregătindu-l pentru integrarea deplină în mediu, respectiv pentru pierderea individualității sale. În cazul unei creșteri a numărului de componente cu o unitate, efectele vor fi extrem de accentuate, prin multiplicarea în progresie geometrică a relațiilor și apariția de noi legități în funcționarea sistemului teritorial respectiv, fără însă a-l schimba.

c. Depistarea punctelor de amplificare. Prin analizele întreprinse asupra sistemului teritorial și prin tehnici de simulare se pot identifica punctele sensibile ale unui sistem complex. Intervenind la acel nivel se declanșează fie amplificări, fie inhibări controlate, în funcție de scopul urmărit. În spiritul menținerii productivității sistemului teritorial și eventual al creșterii acesteia, acțiunile vizează, de regulă, stimularea punctelor de rezonanță teritorială, prin care efectele benefice sunt multiplicate. Totodată, un rol important pentru controlul evoluției ulterioare îl are identificarea punctelor de blocaj, fie pentru a fi înlăturate, fie pentru a li se accentua caracterul, strangulând fluxurile de pierdere energetică, de exemplu.

d. Menținerea selectivă a restricțiilor. Un sistem teritorial poate să funcționeze în moduri și direcții diferite. Unele dintre acestea sunt dorite, iar altele nu, întrucât conduc la dezorganizarea sistemului. Dacă se vrea menținerea unui anumit comportament care să conducă la o dezvoltare durabilă, atunci trebuie menținute, selectate și impuse numai anumite restricții. Corectarea evoluției pe termen lung a sistemului teritorial se face prin revizuirea setului de restricții aplicate inițial.

e. Intervenția cu prudență în sistemul buclelor de reglare.

Intervenția abuzivă în sistemele de autoreglare a geosistemelor poate conduce la efecte cu totul neașteptate și contrare scopului urmărit. Uneori efectele obținute pe termen scurt par a fi cele așteptate, dar pe termen lung acestea se dovedesc a fi catastrofale. Prudența în intervențiile de reglare se recomandă și prin imposibilitatea anticipării reacțiilor unor componente.

f. Restabilirea echilibrelor prin descentralizare. In procesele de dezvoltare apar numeroase dezechilibre, fie datorită schimbărilor care au loc în interiorul sistemului teritorial, fie datorită unor intervenții anterioare. In sistemele puternic antropizate cele mai frecvente sunt dezechilibrele dintre centru și periferie. Restabilirea echilibrelor se poate face în acest caz printr-o intervenție directă în localizarea (relocalizarea) activităților, la nivelul fiecărui subsistem. De o mare importanță este însă posibilitatea de transfer a dezechilibrelor de la nivelul sistemelor teritoriale, la nivelul subsistemelor și rezolvarea acestora la palierul respectiv. In cazul sistemelor mari este preferabilă această preocupare, întrucât intervențiile cele mai eficiente sunt la nivel local.

g. Integrarea prin diferențiere. Dezvoltarea durabilă a unor sisteme teritoriale presupune numeroase procese de integrare pe verticală sau pe orizontală. Pentru a realiza această integrare este nevoie de o diferențiere prealabilă, diferențiere generatoare de complementarism și deci de cooperare între subsisteme. Unitatea în diversitate este cea care contribuie la atingerea unor nivele înalte de organizare, la creșterea complexității. Evident că această diferențiere nu se poate introduce haotic, ci având la bază repartiția clară a resurselor, posibilitățile de valorificare locală și de creere, astfel, a unei diversități interne, care să impună cooperarea prin complementaritate.

h. Acceptarea agresiunilor. Se știe că, în general, un sistem homeostatic nu poate evolua decât dacă este agresat de evenimente din lumea exterioară. Intrucât, așa cum s-a arătat orice sistem teritorial nu există izolat, ci conectat la mediul său extern, neacceptarea agresiunilor i-ar diminua posibilitățile de comunicare cu lumea. O organizare optimală a sistemelor teritoriale trebuie să fie în măsură să capteze acești germeni ai schimbării și să-i integreze în evoluția sa. Acceptarea intervențiilor este însă selectivă, întrucât uneori este mai importantă asigurarea protecției componentelor sau structurii, în ansamblu, a sistemului teritorial. Evaluarea caracterului intervenției și a momentului declanșării este deosebit de utilă în atitudinea de acceptare sau non-acceptare

i. Respectarea timpului de răspuns. Sistemele teritoriale complexe integrează, în propria evoluție și organizare, durata. Fiecare intervenție nu trebuie apreciată numai prin prisma efectelor imediate, ci pentru o apreciere reală este necesară respectarea unui anumit interval de timp pentru răspuns din partea subsistemelor sau componentelor. Extensiunea acestui interval depinde de complexitatea și de specificul sistemului respectiv, de viteza cu care acesta percepe intervenția și îi apreciază efectele.

j. Utilizarea eficientă a energiei de comandă. In sistemele teritoriale, ca de altfel și în alte categorii de sisteme, există două tipuri de energii: una de comandă și alta de putere, de execuție. Prima o declanșează pe a doua și îi controlează evoluția. Condiția esențială este ca energia de comandă să fie aplicată în punctele sensibile, de unde să corecteze întreaga evoluție a energiilor declanșate. În același timp, este necesar ca acest control să se exercite cu un minim de energie, dar care amplificată ulterior să asigure stimularea tuturor centrilor locali de comandă și de execuție.

Aceste principii, dacă sunt respectate, asigură, în ansamblul lor, o evoluție a oricărui sistem teritorial spre o armonie a subsistemelor natural, economic, social și cultural, pe termen lung.

Dezvoltarea durabilă și organizarea sistemelor teritoriale

Una din tendințele evidente desprinse din acumularea fără precedent a studiilor elaborate la nivel local, regional sau planetar este de creștere a preocupărilor asupra efectelor cumulate ale transformărilor izolate, relativ punctuale, asupra mediului la scară mondială. Sporirea exponențială a populației, internaționalizarea proceselor economice și schimbările petrecute în concentrarea teritorială a acestora constituie elemente care determină o regândire a modului de organizare a spațiului, chiar la scară globală. De altfel, în istoria omenirii procesele de organizare a spațiului, cel puțin sub un aspect foarte general, au fost prezente sub forme foarte variate. Una dintre acestea a fost aceea de împărțire a sferelor de influență și de organizare a fiecăreia dintre acestea în funcție de interesele metropolelor, respectiv supraputerilor. Mult mai recent au început să se amplifice semnele de îndoială asupra capacității omenirii de a rezolva toate problemele ce decurg din continuarea ritmurilor actuale de exploatare a resurselor, îndeosebi neregenerabile. Există riscul teoretic de a priva generațiile viitoare de a beneficia de o stare acceptabilă a resurselor de bază, respectiv apa și aerul.

Diversitatea sistemelor teritoriale, relevată de ecologia umană, antropogeografia fizică și geografia umană

În aprecierea corectă a diversității sistemelor teritoriale trebuie să relevăm importanța abordării ecologice a acesteia, abordare care scoate în evidență dinamismul elementului antropic, precum și capacitatea de reacție a celorlalte componente biotice și abiotice. Pentru a releva semnificația deosebită a factorului antropic, un rol important revine unor științe, care au fost denumite foarte diferit de-a lungul timpului și care s-au axat foarte mult pe analiza modului de inserare a acțiunii factorului uman în condițiile concrete ale mediului. Este vorba de ecologia umană, de antropogeografia fizică sau chiar de geografia umană.

Ecologia umană este fondată pe o ipoteză de muncă ce împrumută conceptele sale și o parte a metodologiei de la ecologia animală și a vegetației. Procese fundamentale ca toleranță, competiție, teritorialitate, succesiune găsesc aplicații evidente în analiza habitatului uman. Omul nu face excepție de la legile ecologiei, iar comportamentul său se pretează la o formulare ecologică. În acest sens trebuie lărgită definiția care a fost dată ecologiei în sensul extinderii și asupra acestor elemente. Nu întâmplător, Simmons în anul 1979 a lărgit noțiunea și a demonstrat necesitatea introducerii unei noi discipline, care să fie numită biogeografie culturală.

Fără a ne opri la o redefinire a termenilor (biocenoză, biogeocenoză, ecosistem etc) și disciplinelor (biogeografie, ecologie generală, ecologia peisajului etc.), vom releva complexitatea unuia dintre cele mai complexe sisteme teritoriale, care este orașul. În acest caz avem de-a face cu structuri diferite ale ecosistemelor, cu un mozaic geografic al ocupării terenurilor și al satisfacerii nevoilor.

Corelația dintre spațiu, ocupare și comportament nu se poate face fără o definire independentă a structurilor și funcțiilor. Cercetând dimensiunile ecologice trebuie să ne referim la procesele proprii ecologiei, cercetând urbanizarea trebuie să invocăm procesele care o disting de alte forme de ocupare a spațiului. Se va ajunge astfel la particularizarea a diverse așezări umane, care exprimă o urbanizare mai mult sau mai puțin accentuată, mai mult sau mai puțin diversificată sau marcată de procese specifice.

Ecologia s-a dezvoltat datorită a două categorii de studii: unele focalizate pe metabolism, iar altele pe comportamentul individual al speciilor de plante și animale. Se pot distinge: autecologia, care se ocupă cu studiul modului de adaptare a plantelor și animalelor la mediul în care trăiesc; sinecologia, care măsoară și clasifică unitățile multispecifice, biocenozele, resursele pe care acestea le ocupă; dinecologia, care este consacrată fenomenelor de schimbare și echilibru.

Mergând pe ipoteza că ecologia este la baza științelor mediului, considerăm 7 procese, invocate de o plantă sau un animal încă în stare naturală și a unui grup uman mai mult sau mai puțin avansat în privința capacității sale de a amenaja peisajul pe care îl locuiește. De-a lungul timpului se pot individualiza următoarele procese:

schimbul, care este condiționat de secvențele metabolice și de capacitatea de exploatare a agenților. Acesta implică procese de colectare și de livrare, relativ simple în societățile mai puțin avansate, unde este vorba de schimbul realizat între indivizi sau comunități locale, dar deosebit de complexe în societățile moderne;

împărțirea resurselor, ce poate fi interpretată ca rezultatul unei competiții sau(și) cooperări sau al încheierii unui conflict. În funcție de resursele care le-au revenit, dar și de nișa pe care și-au regăsit-o într-un mediu puternic antropizat, grupurile socio-economice ocupă spații distincte într-un oraș;

productivitatea este în raport cu bogăția și disponibilitatea grupului socio-economic și cu capacitatea metabolică a agenților care utilizează și transformă resursele. Aceasta se traduce în cantitatea de biomasă pe unitatea de suprafață, respectiv cea de produse pe locuitor, în sistemele puternic antropizate;

eficacitatea relevă utilizarea relativ complet a capacității individului, populației și spațiului în realizarea unor obiective. Ansamblul proceselor de selecție naturală permite supraviețuirea, dar nu și eficacitatea, pe când selecția artificială și amenajarea spațiului vizează randamentul spațiului. Populația, de-a lungul evoluției istorice a promovat anumite caracteristici ale plantelor și animalelor sau anumite aptitudini ale oamenilor, chiar dacă aceasta a însemnat sacrificarea altora, în scopul obținerii unor condiții de viață mai bune;

strategia ecologică rezultă dintr-un complex de elemente și caracteristici (exigență, toleranță, coerență) ale unui individ, ale unei populații, ale unui spațiu, definind modul de participare la depistarea, crearea și împărțirea resurselor. Un rol important în sistemele antropizate revine concordanței dintre realitate și proiecția dezvoltării, evaluării corecte a structurii inputurilor pentru o dezvoltare viitoare;

diversitatea unui mediu reflectă complexitatea resurselor și compatibilitatea agenților participanți la producerea și împărțirea acestora; Această diversitate rezultă nu numai din numărul agenților, dar și din varietatea aptitudinilor, din poziția și configurația nișelor pe care le ocupă;

impactul, forța și sensul acestuia depind de concordanța sau discordanța intervenției în raport cu orientarea evoluției naturale, firești a sistemului teritorial. Evaluarea consecințelor este în mare parte dependentă de intensitatea intervenției și caracterul ei mai mult sau mai puțin selectiv.

Aplicarea conceptelor ecologice în analiza și gestiunea resurselor se repune după anul 1950. Adoptarea unei metodologii ecologice explicite în științele umane (de la antropologie la arhitectură, trecând prin inginerie și economie) este mult mai recentă. Pentru un environmentalist, mediul urban și industrial se pretează mai bine chiar decât mediul sălbatic la aplicarea criteriilor ecologice.

Se cunoaște că societatea este studiată de sociologie, producția de bunuri de economiști, natura (inclusiv viața organică) de naturaliști, pământul, însă, ca rezultantă a factorilor naturali, sociali, economici, cu alte cuvinte ca întreg nedisociat de geografi. Aceștia urmează nu numai să informeze asupra realității terestre în ansamblul său, semnalând diferențele în spațiu și timp, dar să adopte și o atitudine critică față de excesele naturii, societății și utilizării mijloacelor și resurselor planetei noastre. Geografia trebuie să devină, dacă încă nu a devenit, un fel de apărător, obligat să contribuie la apărarea împotriva degradării mediului terestru (natural și social).

După cum remarca cel mai mare geograf român, Simion Mehedinți, judecând după efectele în peisaj și în dinamica lui, geografia trebuie să aprecieze prin cercetări proprii și cu ajutorul științelor sociale și economice, necesitățile și potențialul indivizilor, grupărilor sociale, mijloacelor tehnice și metodelor folosite, modul de exploatare a condițiilor și resurselor globului. Nu este obligația geografiei să analizeze în amănunt formele și procesele social-economice, dar fără o cunoaștere esențială a acestora nu poate înțelege nimic din transformările suferite de peisajul terestru și nici de dinamica lui. Această viziune extrem de modernă pentru timpul său, i-a făcut pe mulți geografi să-l considere pe Simion Mehedinți ca un precursor al aplicării teoriei generale a sistemelor în domeniul geografiei

Antropogeografia fizică este studiul relațiilor dintre om și mediul înconjurător, privind problemele fiziologice și psihologice, înaintea celor sociale și economice. Deci grija pentru dezvoltarea individului și personalității umane rămân pe primul plan al preocupărilor din toate timpurile, dar adaptată desigur la legile sociale și la imperativele economice curente. Nu se recomandă deci neglijarea acestui mare capitol al geografiei umane, numit astăzi: ecologie umană, antropogeografie fizică, studiul om-biosferă ș.a.m.d.

Redusă la relațiile biologice dintre om ca individ și mediul înconjurător, antropogeografia fizică a trecut prin mai multe etape, dintre care două extremiste: determinismul geografic și voluntarismul sau posibilismul geografic. De adaptarea fizică a omului la condițiile de mediu, cu schimbările fiziologice și anatomice se ocupă, însă. alte științe, geografia având ca obiect de cercetare diversitatea regională a rezultatelor acestei adaptări, populația umană ca factor sau agent al sistemelor teritoriale, ca element component al peisajelor și dinamicii acestora.

Una dintre atitudinile cele mai clare împotriva acțiunilor de degradare a mediului este exprimată de Simion Mehedinți, vis-à-vis de schimbările care au loc în spațiile forestiere: “Ferăstrăul de apă care dă mereu de muncă locuitorilor dimprejur, cruță mereu cadrul natural, păstrează neatins și asigură sporul populației, dându-i pâinea cea de toate zilele, cum a dat-o și generațiilor din trecut; ferăstrăul acela suplu este un semn de mare civilizație, pe când fabrica modernă care taie pădurile zi și noapte, pustiind ținutul întreg și lăsând munții dezgoliți până la stâncă, iar pe oameni muritori de foame, este un semn de mare barbarie și regres” . Este o interfață a modului tradițional și modern de exploatare a lemnului, ceea ce nu înseamnă că Mehedinți ar fi fost împotriva progresului, dar acesta trebuie aplicat în condițiile păstrării nealterate a condițiilor de mediu. Este o modalitate de a demonstra cele două extreme ale diversității sistemelor teritoriale: unele foarte antropizate, până la degradare, iar altele neatinse de activitatea antropică, în care singurele relații sunt stabilite între componentele naturale.

In acest context general al analizei diversității sistemelor teritoriale, geografia umană, care este definită ca descrierea explicată a ecumenului, studiază relațiile om-mediu înconjurător și reflexul acestora în peisajul terestru și în dinamica lui. Sintetic, s-ar putea individualiza trei obiective principale:

analiza spațială a populației pe întinderile pământului (număr, caracteristici și activități);

analiza ecologică a relațiilor dintre populație și mediul său (sistemul om-biosferă);

elaborarea de sinteze regionale, care combină primele două analize într-o diferențiere areolară pe suprafața pământului.

Geoecologia clasică construiește geosistemul și ansamblul său, care constituie mediul geografic terestru, pornind de la nivele de integrare succesive. Coerența care rezultă din această construcție epistemologică nu explică într-un mod convenabil diversitatea și gestiunea geosistemelor umane. Mediul face să intervină elemente naturale (aer, apă, etc), cicluri și actori. În fața acestor sisteme multiparametre și centre de decizie multiple, alte moduri de analiză trebuie să fie introduse. Primul mod ste de a pune accentul pe noțiunea de parametru-resursă, care se regăsește în geosistem.

Materia, spațiu, energia, diversitatea și timpul, semnalul, informația sunt parametri indispensabili pentru a descrie sistemele unde densitatea și omul nu au un rol determinant. Geosistemele umane implică introducerea a altor parametri ca factori financiari și economici, diferitele achiziții ale patrimoniului: construcțiile, cultura, morala etc.

Parametrii de descriere a unui sistem teritorial au, printre altele, dimensiunea suplimentară de a fi resurse, care pot fi utilizate de întreg sistemul pentru a-i asigura funcții diferite și supraviețuirea sa. Dinamica sistemelor teritoriale antrenează diferite resurse, care fac ca deficitul sau excedentul uneia dintre ele să poată imprima atingerea sau depășirea nivelului homeostatic prin interacțiunile cu altele.

Nivele trofice

In geoecologia clasică și în geografia modernă s-a încetățenit noțiunea de geosistem, care față de definiția inițială data de G. Bertrand și-a schimbat doar scara. Dacă în concepția lui Bertrand geosistemul se întindea de la câțiva kmp la câteva sute de kmp, astăzi acesta este acceptat pe o scară foarte variabilă, până la nivel planetar. Similar cu noțiunea de geosistem a fost folosită și noțiunea de regiune geografică. Aceasta, după ce a fost uneori definită ca cea mai mare diviziune într-un stat, iar apoi suprapusă pe regiunile naturale în totalitate, din punct de vedere al extinderii spațiale a fost apreciată ca având o geometrie foarte variabilă: "de la mărimea unui crov, până la întreaga planetă". Din această cauză, în demersul nostru, geosistemul, ca și regiunea geografică, reprezintă cazuri particulare de sisteme teritoriale.

Caracteristica generală a sistemelor teritoriale este că acestea nu reprezintă numai o realitate spațială, dar constituie chiar concretizarea unei anume metodologii de cercetare a naturii și societății în interacțiune. Relația fundamentală într-un sistem natural este cea dintre potențialul ecologic și tipul de exploatare a acestuia, cu materializarea directă în peisaj.

Similar altor entități spațiale, sistemul teritorial reprezintă un spațiu limitat unde reciclarea resurselor se desfășoară pe mai multe nivele trofice, prin intermediul a numeroși agenți. Aceștia, utilizând simultan și succesiv procesele compatibile existente, introduc în circuite mai lungi sau mai scurte diverse produse utilizabile. Sintetic, principalele componente ale unui sistem teritorial sunt următoarele:

resurse – elemente care alimentează în diverse moduri procesele de ciclare, fie de natură minerală, biologică sau antropică (neferoase, grâu, animale, informație);

agenți – elemente sau organisme capabile să faciliteze unele procese ale metabolismului prin absorbție, transformare, stocare, canalizare și transportul resurselor;

procese – mecanisme prin care resursele suferă schimbări și transmutări: anabolice, metabolice și catabolice. Aceasta implică transferuri de energie (pedogeneză, fotosinteză, absorbție, îndiguiri, transmiterea electricității, intrarea pe piață, speculația bursieră, legislația);

produse – obiecte sau servicii, rezultând din procese care prelucrează resursele. Produsul obținut la un anumit nivel poate deveni resursă pentru alt nivel;

nivele trofice, care reprezintă etape mai mult sau mai puțin marcate și stratificate în spațiu și timp. Fiecare dintre aceste nivele este un ansamblu de procese. Astfel, în ordinea complicării lor se remarcă următoarele:

mineralotrofia – dezagregarea, coraziunea, eroziunea, pedogeneza;

fitotrofia – fotosinteza, respirația, înrădăcinarea, dispersia;

zootrofia – fitofagia, migrația, reproducția, construcția, stocarea pentru ierbivore, prădarea, migrația, reproducția, vânătoarea, construcția, pentru carnivore;

tehnotrofia – stocarea, canalizarea, calificaarea forței de muncă, construcția, urbanizarea;

nootrofia – amenajarea, planificarea, finanțarea, dezvoltarea.

Analiza fizionomiei unui sistem teritorial poate fi efectuată prin anchete sau statistici, luând în considerație forțele care o generează. Pentru a crea o imagine cât mai veridică asupra sistemelor teritoriale trebuie să avem în vedere următoarele mari componente:

Natura, care înglobează ansamblul interacțiunii forțelor biofizice ale climatului, solului, vegetației și faunei spontane;

Omul, care dispune ereditar de facultăți adaptative și capabile de răspunsuri mai mult sau mai puțin eficiente de apărare și exploatare;

Societatea, ce înseamnă o grupare bioistorică ocupând un spațiu dat, mai mult sau mai puțin legat de propriile invenții și tradiții;

Construcții și recipienți, care asigură adăpost, loc de muncă, loc de rugăciune etc. Acestea prezintă o mare varietate, atât ca materiale de construcții, cât și ca extindere sau mod de combinare spațială;

Rețelele, prin care se înțeleg structuri și tehnici de transport, de comunicare și de control.

În analizele teoretice privind structura unui sistem teritotrial poate fi adoptat pentagonul lui Doxiadis, care este în esență o grilă de analiză. În același timp acesta ține cont de mijlocul de intervenție, care trebuie să fie foarte bine analizat și documentat. În acest sens se poate stabili un parcurs al demersului, care ar trebuie să aibă următoarea structură:

întrebările sunt primele elemente pe care și le pune comunitatea interesată în gestionarea unui sistem teritorial. Acestea rezultă în urma apariției sau iminentei apariții a unor conflicte legate de utilizarea spațiului, de beneficiile inegale, de absența și șansele sociale (societatea), de inconfortul fizic (omul). Totodată, întrebări pot apare și ca urmare a dorinței comunității respective de ameliorare a standardului de viață;

crizele reprezintă faza acutizată a unei problme sau a unui set de probleme, fiind naturale sau de antropice. Cele mai frecvente crize sunt axate pe dificultăți majore, fiind echivalente cu poluarea intensă, sărăcia profundă, persecuția, opresiunea, discriminarea, suprapopularea sau penuria;

principiile sunt situate la baza oricărei atitudini vis-ŕ-vis de natură (spre exemplu păstrarea resurselor neregenerabile în parametrii optimi), de om ca ființă umană (dreptul la viață, la sănătate, la securitate, drepturile omului în general) de societate (păstrarea resurselor, participarea la decizii);

cercetările reprezintă faza cea mai importantă din derularea unui asemenea demers, fiind considerate baza care fundamentează, în final, deciziile pe care le ia comunitatea. Cercetările presupun investigarea , spațial și temporal, a fenomenelor naturale și antropice din sistemul teritorial studiat, formularea de ipoteze de muncă, experimentarea, iar apoi, generalizarea concluziilor și difuzia lor;

soluțiile sunt, în realitate, măsurile preconizate, ca urmare a încheierii analizei întreprinse asupra alternativelor de evoluție ulterioară. Cursul normal al adoptării de decizii implică opțiunea clară pentru una din soluții sau recomandări în domeniul amenajării, dezvoltării, legislației, educației etc.

În perspectiva unei organizări optime a sistemelor teritoriale unul din elementele fundamentale îl reprezintă nevoile individuale, care, așa cum au fost definite de Doxiadis, pot fi cuprinse în 8 categorii. Este vorba practic de matricea nevoilor individuale, unde apar nevoile fiziologice (lumina, aerul, apa, hrana, adăpostul), psihologice (spațiu, liniște, reproducție, relațiile dintre indivizi), sociale (vecinătatea, proprietatea individuală, munca, asocierea), economice (venit minimal, decizii economice, conservarea proprietății), politice (educația, informarea, participarea), etice (adeziunea la o doctrină, congregația, etica – presiuni economice și politice, aculturația), nevoile și drepturile societății (gestiunea, investiția, planificarea, legislația, cultura), nevoile și drepturile spațiului (conservarea diversității, continuitatea productivității, ajutorul necondițional al dezvoltării, restricții legate de introducerea în circulație a elementelor radioactive, nocive).

Complicarea structurală a sistemelor naturale prin apariția și includerea în aceasta a factorului conștient și translarea spre sisteme teritoriale puternic antropizate, a schimbat fundamental comportamentul unor componente și al sistemelor teritoriale, în general.

Individualizarea spațială a sistemelor teritoriale este o acțiune absolut necesară în procesul analizei și organizării spațiului, dar și în studiile academice, pentru depistarea și stabilirea unei metodologii concrete de acțiune. Pornind de la geosistemul planetar, descendent, se individualizează, după principiul factorului (setului de factori) determinant, sisteme teritoriale de diferite ranguri. În funcție de unitatea majoră de raportare, cu scop euristic și practic, se disting macro-, mezo- și microsisteme teritoriale. Ceea ce la nivel național, de exemplu, ar părea de tip macro-, la nivel planetar se plasează pe nivelul microteritorial.

Concluzia este, deci, că distincția în funcție de scara spațială este absolut necesară și că nivelele respective au geometrii variabile in funcție de mărimea unității maxime de analiză. Ceea ce poate fi "micro" pentru o unitate dintre acestea, poate fi "macro" pentru alta ș.a.m.d.

Raportul dintre diversele categorii spațiale este de integrare succesivă, încât marile unități funcționale ale unui teritoriu reflectă însușiri noi, care nu se regăsesc la nivelele inferioare. Organizarea de ansamblu a unui teritoriu necesită analiza pe nivele ierarhice a realității, după care prin operațiuni de agregare (dezagregare) funcțională pot rezulta unități viabile pentru o dezvoltare de perspectivă.