Dezvoltarea Abilităților de Comunicare ale Elevilor din Ciclul Primar
=== 1503c84e3fdd41651318e743bd209cea10b03f45_126191_1 ===
COMPETENȚE DE COMUNICARE LA ȘCOLARUL MIC
,,Competențe de comunicare la scolarulmic,pentru a nu face experiment
INTRODUCERE
Acumulând un bogat tezaur de cultură și artă a cuvântului,folosit de marii gânditori și maeștrii ai vorbirii,timp de milenii,nu putem spune totuși că omul a învățat să conștientizeze tainele și focul intern al cuvântului.
Din punct de vedere psihologic ,comunicarea este un proces prin care una sau mai multe persoane transmit o judecată de valoare,o atitudine sau o stare emoțională.Din punct de vedere al teoriei generale a informației,comunicarea reprezintă un transfer de informații de la o sursă la alta ( de la emițător la receptor),iar din perspectivă psiholingvistică este o transmitere de semnificații cu ajutorul semnelor.
Considerată ca atribut fundamental al ființelor cuvântătoare, comunicarea a fost definită drept mod de interacțiune psihosocială a persoanelor.De fapt această perspectivă psihosocială a deschis un câmp larg de cercetări pentru diferite categorii de specialiști:lingviști,psihologi,sociologi,logicieni,informaticieni, etc.,care s-au străduit să găsească limbajul comun care să le unească eforturile în abordarea acestei probleme.
Din punct de vedere psihologic,vorbirea este o activitate comunicativă ce se însușește treptat,se învață și sistematizează prin nenumărate exersări,experiențe ce debutează în copilărie și se extind pe parcursul vieții.În sens larg,prin comunicare se înțelege contact și colaborare;în sens strict,prin comunicare înțelegem schimbul de idei sau transmiterea de informații cu ajutorul mesajelor .
Istoric și funcțional,procesele comunicării au stat la baza umanizării,a constituirii psihologice și culturale a oamenilor.Ele au asigurat și asigură transmisia permanentă a experienței sociale,constituind totodată căile cele mai eficiente de influență educativă, formativă asupra generațiilor.Psihologia urmărește procesul însușirii limbii în condiții concrete,relevă formele și stadiile la care se ajunge și semnalează dificultățile întâmpinate și modul de depășire a lor în perfecționarea vorbirii și însușirea scris-cititului.
Dezvoltarea comunicării ca și eventualele sale deteriorări trebuie considerate numai în cadrul evoluției întregului sistem psihic uman pentru că acesta influențează limbajul,iar la rândul său, comportamentul verbal are adânci rezonanțe în întreaga personalitate.
Din aceste considerente,în lucrarea de față se fac și o serie de referiri la locul și rolul comunicării în dezvoltarea abilităților de comunicare a elevilor din ciclul primar.
Un asemenea demers este cu atât mai necesar,cu cât este știut faptul că în dezvoltarea sa psihică ființa umană parcurge etape relativ liniștite,dar și etape cu salturi calitative și cantitative în care pot să apară și unele fenomene de perturbație.
Înțelegerea cadrului general al unei astfel de abordări deschide perspectiva angajării în activitatea de stimulare și educare conștientă nu numai a comunicării ci a întregii personalități.
Din cele menționate,actul de comunicare ,sau manifestarea comunicării ,poate fi considerat,în ultimă instanță un comportament sau o activitate cu caracter strict propriu, fie că se referă la ,, o vorbire colectivă,,,fie că vorbitorul se adresează unei alte persoane sau își vorbește sieși prin limbaj interior sau monolog exterior.
CAPITOLUL 1
PROFILUL ELEVILOR DIN CICLUL PRIMAR
1.1.Caracteristici psihofizice ale școlarului din ciclul primar
Creșterea și dezoltarea sunt doi indicatori ai stării de sănătate a copilului dar nu singurii;lor li se alătură dezvoltarea psihointelectuală și capacitatea de apărare imună.Vârsta școlară este marcată de schimbări importante în planul dezvoltării somatice,psihice și relaționale.Deși există mai multe teorii,modele de abordare a personalității,aceasta poate fi studiată și este, mai ales de către pedagogie, sub aspectul dezvoltării, căutându-se astfel identificarea celor mai eficace modalități, metode, mijloace de stimulare.
Dezvoltarea este un proces complex, de trecere de la vechi la nou, de la inferior la superior, de la simplu la complex, printr-o succesiune de etape, de stadiu, fiecare reprezentând o unitate funcțională mai mult sau mai puțin închegată, dar cu un specific calitativ propriu.
Trecerea de la o etapă la alta implică atât modificări cantitative, cât și salturi calitative.Creșterea și dezoltarea sunt doi indicatori ai stării de sănătate a copilului dar nu singurii; lor li se alătură dezvoltarea psihointelectuală și capacitatea de apărare imună.În plan psihic,dezvoltarea semnifică formarea proceselor și însușirilor psihice,dar și restructurrea lor-în diferite persoane de vârstă-la nivele funcționale tot mai înalte,care să permită adaptarea elevului la condițiile și cerințele mediului natural și sociocultural.
Este un fapt unanim recunoscut că fără condiții igienico- sanitare și de ambianță, elevii nu pot reține în mod optim cunoștințele predate în cadrul orelor de clasă, iar starea de sănătate a elevilor este influențată negativ putând constitui un obstacol de limbaj pentru însușirea cunoștințelor.Organismul în creștere al elevilor este foarte sensibil la condițiile deficitare de ordin igienicosanitar din instituțiile de învățământ.Vârsta școlară este marcată de schimbări importante în planul dezvoltării somatice, psihice și relaționaleTrecerea de la mediul familial, la mediul școlar este marcată de diferențe de solicitare și de diversificare a conduitelor, care îi accelerează copilului dezvoltarea și îi lărgesc considerabil orizontul de cunoaștere. (Paul Popescu Neveanu ,Mielu Zlate,Tinca Crețu ,2008,p.111)
O dată cu trecerea spre o etapă de dezvoltare (vârsta școlară) orizontul copilului depășește cadrul restrâns al familiei.Frecventând școala, el este pus în fața unor condiții de viață și a unor cerințe noi, mult deosebite față de cele din perioada anterioară. Influențele educative sunt mult mai complexe și mai bine organizate.În fața copilului se deschide, într-o anumită măsură, aspecte ale vieții cotidiene și familiale. În această nouă lume care i se dezvăluie, el este atras de activitatea oamenilor și de obiectele cu care lucrează.
Școlarul imită ceea ce observă în jurul său, tinde să-și însușească în mod efectiv felul de trai și de muncă al oamenilor din jurul său, dar nu trebuie uitat că în activitățile sale pot interveni obstacole de instruire-învațare, obstacole ce nu pot fi depășite fără ajutorul învățătorului .Forma caracteristică de reflectare a realității înconjurătoare este pentru școlari cunoașterea care devine activitatea sa dominantă.
Alături de cunoștințele noi acumulate, viața elevului ocupă un loc important în procesul de instruire și învățare, care se transformă într-o ocupație specială; activități obligatorii ce se pot transforma în dificultăți pentru unii elevi.În cadrul acestor ocupații, copii își însușesc cunoștințe și deprinderi care-i pregătesc pentru școală sau pentru viață.( Florinda Golu,2010,pg.188)
Învățatul devine activitatea dominantă a elevului, introducând schimbări însemnate în planul cogniției, motivației și atitudinii față de alții. Se diminuează egocentrismul, cresc indiciile de sociabilitate, cresc obstacolele întalnite în activitățile de instruire-învațare, apar dificultăți de memorare și reținere a lecțiilor.Exuberanța senzorio-motorie se asociează cu îmbogățirea și flexibilizarea limbajului, care conduc la dezvoltarea unei gândiri coerente, combinative.
Se observă o oarecare depășire a egocentrismului anterior, astfel că de multe ori școlarului nu îi place să împartă sau să împărtășească cu ceilalți atât idei, cât și experiențe.Elevul este în echilibru atât cu persoanele și lucrurile din jur cât și cu el însuși, iar maturizarea treptată îl va conduce spre o mai mare securizare față de sine și față de ceilalți.
Ajuns în faza de școlaritate, la vârsta de 7-10 ani, elevul este pe traseul unei mari focalizări. Dar trebuie ținut cont de faptul că este posibil ca de multe ori acesta să nu își depășească condiția, lovindu-se astfel de obstacole întâlnite în procesul învățării
Totodată elevul devine mai timorat, în sensul că, o dată implicat în sarcină, nu reușește să o ducă la bun sfârșit mai bine decât în perioadele anterioare și necesită un control mai mare din partea adultului. (Octavian Popescu, 2012,pg.166)
Dar unii elevi nu le place să vorbească, nu vor să analizeze verbal diverse aspecte legate de ideile expuse de învățător sau colegi, nu sunt dornici să argumenteze pro și contra faptelor acestora. Se observă o înrăutățire a controlului și a abilităților personale:
●Un mod de exprimare mai neintelectuală;
●Capacități mai scăzute de a face față frustrărilor;
●Un control motric mai fin;
● Un neinteres pentru litere și cifre.
La 7 ani se poate vorbi de o așa numită descătușare a copilului pe toate planurile:
●În plan motric– școlarul lovește, aruncă, sparge obiecte, fuge, se joacă;
●În plan emoțional– episoadele de furie intensă alternează cu momente derâs zgomotos;
●În plan verbal– se observă un vocabular din ce în ce mai sărac, în cuvinte și expresii;
●În plan interpersonal– copilului îi place să sfideze normele impuse de părinți, chiar și pedepsele severe par să nu aibă efecte corective minore;
●În plan imaginativ– suntem marorii unei imaginații fără limite, căci linia de demarcație între real și ficțiune este subțire și flexibilă; acum este momentul când unii școlari nu savurează nenumărate prietenii imaginare.
Începând cu vârsta de 8-10 ani suntem martorii unei perioade de echilibru încântător când școlarul tinde să fie relativ stabil și bine adaptat în comportament, autosecurizat, calm și prietenos, nu prea pretențios în relațiile cu ceilalți. Intrând în școlaritatea mare, se impune un anumit ritm al creșterii și dezvoltării. (Florinda Golu,2010,pg.186)
Copilul este destul de tumultos din punct de vedere emoțional, emoțiile și trăirile lui poziționându-se la extreme; ceea ce îi place acum, urăște în momentul următor.Spre deosebire de vârsta anterioară școlarul devine pretențios și foarte rigid în cereri și nevoi, sau nu se poate adapta cu ușurință.Are tendința de a fi extrem de negativ în răspunsurile date celorlalți; însuși faptul de a fi rugat să facă ceva este un motiv suficient de puternic pentru a refuza .Totuși vârsta de 7 ani este destul de încântătoare în ceea ce privește vigoarea, energia, interesul, pentru nou.
Deschiderea lui pentru nou ar trebui să fie absolut fascinantă. Însă copilul nu poate fi extrem de cald și entuziastmat, nu este gata de acțiune, atâta vreme cât părintele sau educatorul nu reușește să descopere și să utilizeze modalități cât mai variate de stimulare a acestuia.
Spre sfârșitul preșcolarității mari, pe la-7 ani apare din nou o perioadă de calm în dezvoltarea copilului, dar și de retragere și izolare, îi place să fie singur, vrea să aibă o cameră doar a lui unde să-și poată proteja propriile lucruri, îi place să privească, să observe, să asculte și să gândească, să analizeze, formându-și astfel chiar conștiința de sine.Dezvoltarea intelectuală ar trebui să cunoască acum o curbă ascendentă prin intensificarea capacităților de discriminare în percepție și reprezentare.
Trecând prin toate aceste subetape, elevul ar trebui să se descoperă pe sine ca subiect activ fiind conștient de universul înconjurător, ar trebui să descopere realul concret, lucruri, fapte și oameni, trăiri și emoții variate, nevoi și interese marcante, însă unii din ei nu își conștientizează traseul evolutiv al existenței, nu devin apți de cunoaștere și autocunoaștere, nu reușesc să se autoadapteze optim și eficient sarcinilor din ce în ce mai complexe cu care vine în contact, nu își însușesc tehnici și strategii rezolutive, nu parcurg diverse momente tensionale și conflictuale, și nu crează universul care poate fi extrem de variat în relațiile interumane.Pentru toate aceste achiziții școlaritatea devine o etapă deosebit de importantă a dezvoltării sale, un vârf evolutiv, o vârstă concomitent fascinantă și încântătoare atât pentru copil, cât și pentru cei din jurul său. (Elena Joița ,2012,pg.232)
Menționând literatura de specialitate este specificat faptul că ,educația pentru schimbare și dezvoltare își propune atât responsabilitatea elevului cât și pregătirea lui pentru afirmare și adaptare,deoarece dezvoltarea potențialului uman determină,în ultimă instanță,succesul sau eșecul dezvoltării sociale.În descrierea științifică a personalității,psihologia apelează la conceptele de structură și de proces.Personalitatea unui copil ,se dezvoltă în cursul vieții dintr-un substrat germinativ greu de deslușit sau chiar de nedeslușit și abia prin faptele noastre se va vedea cine suntem .
După cum copilul trebuie să se dezvolte pentru a fi educat, personalitatea trebuie de asemenea să se desfășoare mai întâi pentru a putea fi supusă educației.Vorbind la modul general ,conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice și astfel,,să prezinte un tablou coerent al modalităților în care o persoană gândește,simte și se comport.Personalitatea se dezvoltă în cursul vieții dintr-un substrat germinativ greu de deslușit sau chiar de nedeslușit și abia prin faptele noastre se va vedea cine suntem . ( Constantin Stanciu,pg.66,2009)
1.2.Unitatea și dinamica personalității elevilor din ciclul primar
După cum copilul trebuie să se dezvolte pentru a fi educat, personalitatea trebuie de asemenea să se desfășoare mai întâi pentru a putea fi supusă educației. Iar aici apare deja pericolul. Vorbind la modul general, conceptul de personalitate al elevilor tinde să acopere toate procesele psihice și astfel ,,să prezinte un tablou coerent al modalităților în care o persoană gândește, simte și se comportă”.Inspirându-se din cadrul acestei teorii,Paul Popescu Neveanu ajunge să pună semnul de egalitate între întregul sistem uman și personalitate.
În continuare autorul citat definește personalitatea mai amănunțit ca reprezentând un concept sintetic integrator,care desemnează individualitatea umană,considerată ,,în unitate structurată și ierarhizată a trăsăturilor și manifestărilor sale comportamentale;manifestări subordinate unui anumit efect adaptativ în contextual situațiilor de viață ,,
Avem de-a face cu ceva imprevizibil, nu știm cum și înspre ce se va dezvolta personalitatea în devenire și am aflat destule despre natura și realitățile lumii pentru a fi, pe bună dreptate, cam neâncrezători.
Elevul dispune de o ereditate care privește nu doar morfologia și funcțiile organismului său,ci și posibilitățile de acțiune ale creierului și organelor de simț.Există un potențial ereditar pentru ceea ce va fi omul,existența sa .
Pentru ca potențialul genetic să fie valorificat și dezvoltat ca un sistem operațional sunt necesare:
●maturizarea organismului și a sistemului nervos central;
●adaptarea la mediul natural și social în condițiile unor necontenite interacțiuni dintre subiect și ambianță;
● educarea și învățarea prin care sistemele operaționale se organizează progresiv și se construiesc la diverse niveluri calitative.
Trăirea emoțională (afectivitatea) este considerată ca fiind un proces psihic care desemnează un nivel al existenței,al relației și care se definește prin antiteză cu cogniția,conceptualizarea,cu rațiunea.Personalitatea integrează ca sistem în sine organismul individual,structurile psihice umane și relațiile sociale în care omul este prins.( Constantin Stanciu,pg.68,2009)
La nivelul ciclul primar elevii dispun de o ereditate care privește nu doar morfologia și funcțiile organismului lor, ci și posibilitățile de acțiune ale creierului și organelor de simț.
Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural. Personalitatea este subiectul uman privit în cele trei ipostaze (Constantin Stanciu,pg.71,2009):
●subiect pragmatic al acțiunii; ce transformă lumea și o stăpânește;
● subiect epistemic al cunoașterii cele care ajung la conștiința de sine și de lume;
●subiect axiologic purtător și generator de valori.
Complexitatea relațiilor umane este incontestabilă întrucât nimeni nu poate ignora dificultățile care apar în comunicarea cu elevii din ciclul primar. În relația cu copilul, această complexitate este accentuată de însăși faptul că din punct de vedere psihologic, acesta trebuie să aibă o relație de comunicare permanentă. Constantin Stanciu,2009, pg.69)
Pentru ca elevilor din ciclul primar să li se dezvolte personalitatea, învățătorii trebuie să aibă expectanțe în funcție de nivelul de dezvoltare a copilului să planifice activitățile din timp, iar când aceștia întâmpină dificultăți să fie ajutați, să fie lăudați pe latura comportamentului pozitiv și a efortului chiar dacă rezultatul muncii nu este perfect, să ofere posibilitatea elevilor de a alege și, mai ales, să ofere recompense pentru munca depusă.
Unii pedagogi susțin că elevii vor reuși să asimileze un conținut de cunoștințe sau să-și însușească un anumit mod de comportare ,numai cu condiția ca activitatea pe care o desfășoară să fie plăcută,atractivă și accesibilă.Alții,dimpotrivă ,sunt de părere că munca desfășurată trebuie să solicite un efort și să prezinte dificultăți.
Ambele păreri pun în evidență factori care-i conduc pe elevi la o anumită performanță.În realitate succesul unei acțiuni este în strânsă legătură cu forța motrică a unui motiv interior.În unele cazuri, elevii desfășoară bucuroși o activitate care cere consum de energie și efort costisitor ,pentru a atinge un scop pe care-l doresc intens,pe câtă vreme în alte situații rămâne indiferent și pasiv,deși munca este plăcută ,însă rezultatul nu-l interesează.
1.3.Particularitățile intereselor elevului
Neastâmpărul propiu al elevului la această vârstă se explică, în bună măsură, prin predominarea proceselor excitative asupra celor inhibitive.Interesele se dezvoltă în strânsă interdependență cu celelalte procese și însușiri psihice ale elevului. Îndeosebi formele condiționate ale inhibiției sunt slab dezvoltate. Ele se conformează întotdeauna motivațiilor și activităților caracteristice perioadei de vârstă respective.
În etapele timpurii ale dezvoltării elevului, orientarea atenției se manifestă sub forma cea mai elementară, și anume, sub forma reflexului necondiționat de orientare. Orice stimulent nou care atinge un anumit grad de intensitate poate provoca reflexul de orientare al elevului. O particularitate caracteristică școlarului, , este marea sa mobilitate.Acest reflex de orientare se îmbină însă treptat cu o comportare tot mai activă față de anumite obiecte sau fenomene, ceea ce înseamnă că se transformă treptat în interes propriu-zis.( Tiberiu Bogdan ,Ilie I.Stănculescu,pg.135, 2008)
Particularitățile de vârstă ale elevilor, în perioadele vârstei școlare trebuie umărite astfel:
●În relatările lor, adesea sărace în conținut, predomină încă elementul de imitație simplă; ele se reduc de multe ori la repetarea stereotipă a unor acțiuni.
●Comunicarea reciprocă între colegi în timpul activităților școlare nu este încă suficient dezvoltată.
●Procesele psihice– percepția, memoria, gândirea, nu s-au deprins încă de acțiune.
Astfel, observarea faptelor externe nu prezintă un caracter sistematic; percepției elevului i se impun trăsăturile mai vii ale obiectelor, ceea ce ,,sare în ochi”, lăsând la o parte alte însușiri mai importante.Reacțiile emotive sunt foarte vii, fără să aibă însă adâncime.
În comportarea elevilor predomină reacțiile emotiv-impulsive, caracteristice activității involuntare.Îndrumând în mod sistematic ocupațiile copiilor, organizând treptat colectivul de copii, punând în fața lor cerințele noi, psihoterapeutul dezvoltă școlarilor mici noi calități psihice.La școlarii cu vârsta între 7-8 ani, cercul de cunoștințe despre lumea ce-i înconjoară se lărgește simțitor. (Tiberiu Bogdan ,Ilie I.Stănculescu ,2008,pg.135)
Activitatea școlarului devine mai variată, mai complexă:
●Conținutul lecțiilor se îmbogățește;
●Activitățile obligatorii implică un efort intelectual și fizic mai mare;
●Cunoștințe mai bogate.
Ca urmare întreaga activitate psihică a copilului se dezvoltă intens. Trebuie menționat faptul că unii psihologi susțin că vârsta între 7-8 ani este vârsta curiozității deoarece în această perioadă activitatea copilului se intensifică.În acest stadiu ca și în următoarele, cei mai de seamă stimulenți ai activității de investigație, ai curiozității sunt:
noutatea;schimbarea;contrastul; neprevăzutul. (Tiberiu Bogdan ,Ilie I.Stănculescu ,2008,pg.136)
De menționat faptul că unul dintre factorii care contribuie la individualizarea, și în același timp diferențierea intereselor elevului, îl constituie dispozițiile native. Labilitatea intereselor se explică pe de-o parte prin faptul că școlarul are cunoștințe superficiale în legătură cu diferite domenii de activitate, iar pe de altă parte prin aceea că școlarul trăiește prin excelență în prezent.
Trebuie menționat faptul că în primii 7-8 ani de viață, copilul realizează 50% din întregul potențial al dezvoltării psihice umane.În următorii 2 ani, copilul realizează o creștere cu încă 30 % a acestui potențial, astfel încât la vârsta de 10 ani ajunge la 80% din dezvoltarea intelectuală a adultului.
Ceea ce definește normalul din punct de vedere psihic sunt criteriile mai mult sau mai puțin obiective: motricitatea;activitatea de cunoaștere;vorbirea;afectivitatea ; sociabilitatea.Aceste criterii trebuie să le întrunească copilul la o vârstă dată, în comparație cu majoritatea copiilor de vârsta respectivă. (Constantin Stanciu,2009, pg.75)
Privită astfel, în evoluția dezvoltării psihice, se poate distinge:
●Copil școlar redus;
●Copil școlar dezvoltat mediu;
●Copil școlar bine;
●Copil școlar foarte bine;
●Copil școlar supranormal ( supradezvoltat)
Încadrarea într-o categorie sau alta este o acțiune foarte grea și necesită profunde cunoștințe medicale și psihologice.Psihicul copilului școlar evoluează pozitiv și ascendent sub aspectul dezvoltării comportamentului motor și social-afectiv,al limbajului și cunoașterii.
1.4. Capacități de memorare intenționată (voluntară)și de memorarelogică
1.4.1.Senzații
Senzația este un act psihic elementar ,,monomodal ,, De realizare a imaginii singulare a unor însușiri ale obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare .Acest proces psihic elementar se produce în urma acțiunii fenomenelor lumii material asupra organelor de simț .Senzațiile reprezintă izvorul inițial al tuturor informațiilor .
Nefiind însă simple copii ale însușirilor obiectelor și fenomenelor,ele sunt imagini subiective ale lumii obiective.Prin aceasta se înțelege că imaginea reflectată devine element de conștiință a subiectului și ca atare ,ea nu este material ,ci de ordin ideal.
Se poate deci spune că senzația,ca formă de reflectare a lumii are următoarele două particularități :
a.Este instrument de reflectare nemijlocită a lumii material între ea ,ca element reflectat în conștiință ,și realitatea obiectivă existând doar sistemul analizator asupra căruia se acționează direct ;
b.Senzația reprezintă întotdeauna reflectarea pe plan ideal a propietăților separate ale obiectelor și fenomenelor concrete .
1.4.2.Percepții
Percepțiile sunt procese senzoriale elementare,care se disting prin sintetism ,unitate și integritate ,ele redând realitatea obiectuală în imagini de ansamblu .Semiologia percepției se poate baza pe :cenestezie perfectă; stare de bine cu senzație de bună funcționare a tuturor organelor și sistemelor organismului;iluziile sub forma falselor recunoașteri sunt prezente uneori determinate de labilitatea atenției și de accelerarea proceselor asociative .Sub aspect subiectiv ,percepția trebuie privită ca o structură internă diferită.
Pregnanța structurii interne –departe de a fi determinată univoc de intensitatea fizică a elementelor obiective- depinde de sensibilitatea psihofiziologică a componentelor și de semnificația lor pentru subiect .
În condițiile promovării unui exogen exagerat,lui S.L.Rubinstein îi revine meritul de a fi restabilit rolul subiectivității insului în reflectarea realității și în determinarea psihologică.,,Efectul psihologic al oricărei influențe exterioare care se exercită asupra persoanei ,este condiționat de istoria dezvoltării acestei persoane,,. Actul perceptiv nu poate fi conceput decât ca desfășurându-se în anumite limite spațiale și într-un anumit interval de timp .
Percepția realizează astfel nu numai imaginea ansamblului însușirilor ,ci și a raporturilor spațio-temporale .Imaginea perceptivă poate fi considerată de aceea , ca un ansamblu sistem de raporturi între însușirile concrete ale lucrurilor .Reflectarea raporturilor contribuie la realizarea aspectului calitativ superior pe care–l reprezintă percepția în comparație cu actul elementar monomodal , de realizare a imaginilor singular ,particulare ,ale ambianței obiective prin senzații. (Rodica Ciurea Codreanu ,pg.169)
Multitudinea obiectelor și fenomenelor din lumea înconjurătoare ar dezorganiza conduita ,dacă omul nu ar avea posibilitatea să selecteze din acestea ceea ce este comun ,esențial ,general și stabil.Caracterul abstract al gândirii este determinat nu numai de sesizarea esențialului și generalului din obiecte și fenomene ,ci și din edificarea relațiilor dintre acestea ,în intercondiționarea și dinamismul lor perpetuu.În desfășurarea sa ,acest process de construcție ideativă procedează prin așa-numitele ,,operații ale gândirii,,(Aurelia Ionescu ,G.Ionescu,E.Papadima ,pg.138)
1.4.3.Gandire
Desfășurându-se larg,în mai multe faze ( discursivitate) și apelând la resursele celorlalte procese psihice- nu numai memorie dar și afectivitate și voință-în vederea progreselor,adâncirii și extensiuni cunoașterii , gândirea îndeplinește în sistemul psihic uman un rol central și este definitorie pentru om , ca subiect al cunoașterii logice,raționale.
Centralitatea gândirii constă nu numai în faptul că ea antrenează toate celelalte disponibilității ( pentru a trece dincolo de aparențe la esență , dincolo de formă la conținut , dincolo de particular la general),dar și în faptul că instalându-se ca un ,, stat major,, al sistemului , orientează , conduce , valorifică celelalte procese și ficțiuni ( percepții ce devin observații ,comunicare verbală ce dobândește înțeles, subordonându-se normelor logice , voința ce-și precizează scopurile pe bază de predicție și își urzește planurile în baza unor raționamente).Procesualitatea gândirii duce , de la o o secvență la alta , la anumite produse : idei , concluzii , sisteme cognitive încheiate .
În analiza și studiul gândirii , este necesar să se facă referire, cu deosebire ,la următoarele patru categorii de fapte:
1.Sistemele operaționale de nivel intelectual,prin care gândirea se definește;
2.natura conceptului ca unitate de bază a gândirii și formarea acestuia printr-un proces de învățare ;
3.latura funcțională permanentă a gândirii ,și anume înțelegerea ca decodificare semantică;
4. rezolvarea de probleme ca domeniu de realizare performanțială a proceselor gândirii .
Teoria lui Watson .Pentru explicarea relației între limbaj și gândire ,au fost elaborate câteva teorii.Una dintre primele astfel de teorii a fost avansată de către psihologul behaviorist J.B.Watson (1913) ,care consideră că gândirea nu este ,de fapt ,nimic altceva decât limbaj.El susținea că,atunci când gândim ,facem mici mișcări inconștiente din gâtlej și laringe-cam tot așa cum oamenii care nu sunt obișnuiți să citească își mișcă buzele,pronunțând cuvintele pentru ei înșiși.
Această ipoteză a fost investigată într-un studiu efectuat de către Smith,Brown,Toman și Goodman.Ei s-au gândit că, dacă Watson ar avea dreptate ,atunci subiecții care ar fi puși în situația de a nu putea efectua aceste mici mișcări ,ar fi incapabili să săndească .În consecință,ei au utilizat o otravă paralizată, curară pentru a împiedica mișcările gâtlejului și ale laringelui (menținând subiecții în viață prin respirație artificială) și le-au prezentat niște probleme și niște exerciții de perspicacitate.Cercetătorii au constatat că subiecții erau perfect capabili de a gândi,chiar și paralizați,lucru care a infirmat teoria lui Watson. (Roxa Rascanu ,pg.48, 2005)
Teoria lui Wittgenstein .O altă versiune a acestei ipoteze a fost propusă de către filosoful Wittgenstein,care susținea că gândirea este pur lingvistică și că tipurile de procese mintale identificate la animale sau la copiii mici nu reprezintă,de fapt,o formă de gândire.În acest raționament, Wittgenstein avansa un punct de vedere similar celui al unui filosof mult mai vechi.Totuși,deși aceste opinii au fost importante pentru filosofie și au avut influență asupra unor psihologi.De exemplu,un stundiu efectuat de către Humprey (1951) ,într-o serie de cercetări asupra formării conceptelor ,a arătat că subiecții au reușit de multe ori să utilizeze corect anumite concepte,fiind însă incapabili să explice în cuvinte regulile pe care s-au bazat.Se pare că nu trebuie neapărat să fim capabili să verbalizăm conceptele,pentru a le putea folosi,deci beneficiem de forme de gândire care reprezintă mai mult decât,simpla utilizare a limbajului. (Roxa Rascanu ,pg.48-49, 2005)
Relativitatea lingvistică .O altă ipoteză asupra legăturii dintre gândire și limbaj,care nu este la fel de extremistă ca ipotezele propuse de Watson sau de Wittgenstein,constă în aceea că gândirea ar depinde,cumva,de limbaj.Acest lucru a fost exprimat pentru prima dată,într-o formă extremistă,de doi antropologi,Sapir (1927) și Whorf (1952) care au sugerat că,pentru a ne putea gândi la ceva,limbajul nostru trebuie să continuă cuvintele pentru a desemna acel lucru.
Astfel,persoanele care cunosc,de exemplu,doar trei cuvinte pentru culori,ar fi incapabile să gândească sau să distingă mai mult de trei nuanțe.Această versiune extremistă se numește forma dură a teoriei,care este cunoscută sub denumirea de ipoteză a relativității lingvistice.Totuși,o serie întreagă de cercetări interculturale au arătat că,de fapt,comunicarea este dependentă de limbaj într-o asemenea măsură. (Nicky Hayes ,Sue Orrel,pg.312,2010
1.4.4.Memoria ,
Primii ani de școlaritate se caracterizează prin trecerea treptată a copilului de la memorarea neintenționată spre memorarea intenționată și la memorarea mecanică la memorarea logică.În afară de memorarea intenționată,în cadrul sarcinilor de învățătură,școlarul din ciclul primar își însușește multe cuvinte și expresii,reține fapte petrecute în jurul lui ,deci memorează multe lucruri.
Dobândirea și îmbunătățirea acestor achiziții spontane constituie o preocupare permanent a școlii.Cuvintele învățate incorect,fenomenele reținute și interpretate greșit ca rezultat al memorării neintenționate sunt reluate de învățător și restructurate continuu ,pentru a se fundamenta cât mai bine gândirea logică,scopul fiind acela de dezvoltare a abilităților de comunicare a elevilor.Capacitatea de memorare intenționată ,indiciu al maturității de școlarizare a elevilor din ciclu primar ,trebuie să fie folosită cu multă atenție de către învățător.
El trebuie să selecționeze cu grijă materialul de memorat în așa fel încât la sfârșitul primelor patru clase elevii să aibă dispoziție și abilitate ,prin memorare trainică ,elementele de bază ale cunoștințelor cu care va avea de operat ulterior.
Abilitățile de comunicare se pot efectua cu înțelesul sau fără înțelesul conținutului respective.Vorbim în această privință de memorarea mecanică (fără sens) și de memorarea logică ( cu sens).
Prin memorarea mecanică se întipăresc în memorie cuvinte și date pe care elevii din ciclul primar nu le înțeleg ,ca de exemplu un text într-o limbă necunoscută sau formulat într-un limbaj care depășește puterea de înțelegere a acestora.Tot prin memorare mecanică se însușesc cunoștințe care nu au în sine vreo legătură logică: denumirile geografice, datele cronologice ,întipărirea în memorie a tablei înmulțirii . (Tiberiu Bogdan ,Ilie I.Stănculescu ,2008,pg.138)
Reținerea , deci memorarea unor asemenea date ,este strict necesară ,ea nu poate fi neglijată în nici un fel ,chiar dacă necesită eforturi mari din partea elevilor. Memorarea logică constă în întipărirea și reținerea unui material care în totalitatea lui ca și în elementele sale component a fost înțeles de către elevi.În etapa micii școlarități se manifestă adesea tendința elevilor de a memora mechanic .Mulți elevi reproduce fidel pasaje întregi din tezte sau rețin multe date destul de complicate ,față de înțelegerea lor.SSpre exemplu,din poezia ,,Mama ,, de G.Coșbuc ,nu toți elevii înțeleg versurile:
….Iar plopii în umedul amurg
Doinesc eternal jale ,,
În mod greșit ,mulți părinți și adesea și unii învățători încurajează performanțele legate de memorarea mecanică,invocând falsul pretext că astfel ,,se dezvoltă memoria și inteligența copilului ,,.Fără a evita memorarea mecanică, învățătorul va recurge la ea numai în măsura în care elevii trebuie să-și imagineze jaloanele care vor constitui mai târziu elementele memorării logice.Treptat elevii trebuie să fie îndrumați spre o memorare logică.
Cu cât elevul avansează în vârstă ,I se dezvoltă gândirea logică și parallel memorarea logică face progrese în activitatea de învățare verbal dezvoltându-i mai târziu abilitatea de a comunica. Spre sfârșitul clasei a IV-a , elevul reușește să memorize texte lungi, cu conținut complex. (Elena Joița ,2012,pg.238)
La lecțiile de istorie ,la bucățile de lectură cu conținut literar ,elevii din clasa a-IV-a reușesc să respecte firul logic al povestirii ,să-și dezvolte abilitățile de a comunica ,de a povesti ,să subordoneze aspectele de amănunt față de ideile esențiale.În afară de procesul fixării (intenționate sau neintenționate, mecanice sau logice),o altă latură a memoriei este păstrarea materialului.
Pe plan psihologic afirmăm că reținerea s-a efectuat mai durabil sau mai puțin durabil,dacă elevii manifestă capacitatea de reproduce materialul memorat după scurgerea unui anumit interval de timp.Dacă reproducerea și recunoașterea sunt indicia certe că un material a fost reținut ,aceleași posibilități nu ne dovedesc și faptul că materialul a fost înțeles.Acest adevăr trebuie să fie bines ă fie cunoscut de către învățători.
Fidelitatea în reproducerea unui text,certitudinea în recunoașterea unui tablou,a unei hărți,reproducerea și recunoașterea în general înseamnă numai că aceste procese memorial funcționează normal sau foarte précis,dar nu înseamnă și înțelegerea materialului. (Elena Joița ,2012,pg.238)
Elevii au înțeles într-adevăr o lecție de istorie nu atunci când o reproducere cu toate detaliile ce se găsesc în manual,ci când este în stare să redea cunoștințele într-o ordine personal,când motivează afirmațiile,când descoperă asemănări și deosebiri între evenimentele istorice și formulează concluzii cu character general.
Orice elev de 6-10 ani normal dezvoltat poate reține materialul care este cuprins în programele claselor I-IV, bineânțeles cu condiția ca memorarea să se fi făcut temeinic și în concordanță cu particularitățile de vârstă și individuale ale elevului. Pentru o bună însușire a materialului sunt necesare repetițiile și exercițiile aplicative. Prin repetiție se dezvoltă abilitățile de a comunica și legăturile associative ,care asigură trăinicia păstrării și capacitatea actualizării ,adică a recunoașterii și reproducerii materialului parcurs.
1.4.5.Imaginația
La nivelul vârstei de 7-10 ani nu se poate vorbi de inteligența emoțională , dacă nu se pune în lumină și imaginația ,care la această vârstă are un rol bine determinat pentru dezvoltarea psihologică și cognitivă a elevilor .Altfel spus imaginația se definește ca un proces cognitiv complex și mediat de colaborare a unor noi imagini și idei pe baza combinării și recombinării într-o manieră original a datelor experienței anterioare .
În clasele primare activitatea de combinare proprie pentru imaginația elevilor implică un ansamblu de procedee semănătoare într-o anumită măsură gândirii prin faptul că are o schemă de desfășurare selective constant,ce pot aplica pe conținuturi foarte variate ,dar se deosebesc de ele și suportă o anumită modelare și o defsfășurare imediată în fiecare act imaginative.Procesul imaginative prin întregul lui dcție de acte noul. .( Constantin Stanciu,pg.111,2009)
Imaginația reprezintă cel mai important factor al creativității în orice domeniu .Esența procesului de imaginație creatroare constă în reactualizarea și transformarea informațiilor anterioare ,în combinarea și recombinarea faptelor , a datelor , a ideilor , în reorganizarea experienței cognitive în structuri noi , originale, prin descoperirea unor legături între obiecte și fenomene , între imagini și idei .O formă superioară a imaginației creatoare este ingeniozitatea .
Imaginația – care se situează la jumătate de drum între conduit intelectuală rațională și gândirea strict individual supusă afectivității ( vis , reverie)- este legată de structura caracterială.Pentru a rupe cu un anumit mod de gândire și a crea noi sinteze mentale,este necesară o anumită suplețe a spiritului ce depinde în bună măsură de aptitudinile profunde ale școlarilor din ciclul primar .
Pentru acești elevi,produsele imaginare sunt,de altfel,mai bogate atunci când controlul este mai slab.Capacitatea creatoare poate fi solicitată sau , dimpotrivă,frânată de mediu.Dacă împrejurările afective creează adeseori climatul necesar creativității,totuși imaginația creatoare în formele ei superioare este un act de gândire.
Imaginația școlarilor din ciclul primar apare inseparabilă de inteligență,de aptitudinea de a sesiza,înțelege și sintetiza raporturile dintre obiectele și fenomenele lumii reale.Pentru școlarii din ciclul primar,ea se finalizează în găsirea unor soluții , simple surprinzătoare și originale , pentru rezolvarea unor situații dificile , în decoperirea unor tehnici sau metode de lucru foarte simple , dar cu mare grad de eficiență .
În imaginația creatoare a școlarilor din ciclul primar este implicată inteligența și sunt antrenate , la un nivel superior , procesele de analiză și sinteză , de abstractizare și generalizare .Ca metode de prelucrare , de combinare și reorganizare a datelor , a faptelor , a experiențelor , psihologia citează :
●amplificarea sau diminuarea unor imagini ;
●contopirea mai multor imagini într-o formă nouă
●adiționarea și diminuarea ;
●asociativitate ;
●tipizarea și procedeeele previzionale.
Originalitatea este finalizarea creativității în produse materiale sau spirituale inedite , nemaintâlnite , sub formă de soluții sau idei noi , în domeniul științei , tehhnicii artei, ori sub forma unor metode și tehnici originale de cercetare .
Desigur imaginația școlarilor din ciclul primar nu este întotdeauna creatoare:poate fi ,,combinatorie,, sau ,,novatoare,,.Eluard spunea,,trebuie să văd realitățile astfel de cum sunt,,Acesta este scopul imaginației ,în care primul creator poate fi recunoscut ca ,,inventator,, .Este vorba de rolul determinant al unicității în creație.
CAPITOLUL 2
COMPETENȚE DE COMUNICARE LA ȘCOLARUL MIC
2.1.Comunicarea-delimitări conceptual
Procesele de comunicare umană sunt fundamentale în organizarea oricărei grupări sociale,deoarece în afara lor nu sunt posibile nici interacțiunea rațională a persoanelor,nici coordonarea lor conștientă și nici cooperarea și influența reciprocă a subiecților în colectivitate.Privite,din punct de vedere istoric și funcțional,procesele comunicării umane au stat la baza însăși a umanizării,a construirii psihologice,cultural și spiritual a oamenilor.
Ele au asigurat și asigură transmisia permanentă a experienței sociale,constituind,totodată,căile cele mai eficace și mai extinse de influență educativă și formativă,asupra generațiilor.După G.A.Miller,modul de comunicare între membrii diferitelor grupuri ar fi chiar un determinant important al însăși structurii date.
Din punct de vedere al psihologiei sociale fenomenul comunicării interumane se situează între,,sistemele fundamentale de schimb social,, ale colectivității,comunicarea fiind,prin excelență,un sistem de schimb de semnificații (Levi-Strauss),distinct de schimburile economice-materiale,generatoare de relații de rudenie între indivizi-sisteme cu care comunicarea umană este în raport complementar și de influență reciprocă.( George A.Miller- Paris,PUF,1956,D.337)
Procesele de comunicare se referă la transmisia și schimbul de informații între persoane,la circulația de impresii și comenzi,de trăiri afective și decizii raționale,de judecăți de valoare cu finalitatea precisă de a obține modificări comportamentale la indivizi,manifestate în atitudini personale sau de grup,în reprezentări și opinii,în cunoștințele acestora.
Fiecare persoană este influențată,pe de o parte,de comunicările ce le recepționează,iar pe de altă parte,de efectele pe care le produc comunicările proprii emise în conduita interlocutorilor.
În consecință dispunem de multiple modalități de comunicare,ca:
-modalitatea comunicării prin gesturi;
-comunicarea afectivă-expresivă (prin mimică emoțională);
-modalitatea practică-operatorie,de efectuare concretă a unor acțiuni cu reproducerea lor directă de către ceilalți;
-comunicarea atitudinală;
-și cel mai important lucru,dispunem de sistemul comunicării verbale,realizat prin intermediul cuvintelor și al limbajului sonor.
Apoi avem drept corespondent al acestuia,comunicarea prin scris;în sfârșit,am putea enumera comunicarea prin simboluri logice,matematice ori prin imagini plastic-artistice,constituind-în general-tot atâtea limbaje numite artificial:științific,artistic,etnic,etc.
Toate aceste moduri însă păstrează ca trăsătură esențială și definitorie calitatea de schimb de semnificații,ele funcționând numai pe baza acelor elemente cognitive generalizatoare pe care le percep și înțeleg la fel toți indivizii care comnică între ei.Această constatare subliniează în plus că fenomenul comunicării interumane este o realitate psiho-socială,de relație interpersonală:indiferent dacă acesta se realizează în mod direct,de la individ la individ,sau mijlocit,prin verigile intermediare posibile.
Comunicarea reprezintă trecerea informației de la o persoană la alta . Informația poate fi orice,de la o grimasă adresată unui prieten ,semnalând că v-ați plictisit să ascultați profesorul,până la o teză complexă închegată a unui doctorand,care prezintă rezultatul mai multor ani de cercetare într-un raport detaliat,care poate că nu va mai fi citit vreodată decât de câteva persoane.( Dinu, M, ,2003,p.86)
Cu alte cuvinte ,comunicarea este un proces bidirecțional între oameni aflați la diferite nivele ierarhice , în cadrul tuturor funcțiilor care are loc în sus și în jos sau pe orizonală
Comunicrea trebuie înțeleasă ca un proces deosebit de complex ,în aparență simplu dar care trebuie tratată ca un factor vital în atingerea obiectelor organizaționale și individuale.Cea mai simplă schemă de comunicare între două persoane cuprinde următoarele elemente:emițătorul,codul, canalul de comunicare,mesajul,receptorul sau destinatarul, conexiunea inversă de la destinatar la emițător.Într-un dialog,rolurile de emițător și de destinatar-receptor se schimbă alternativ.
Dialogul (comunicarea directă dintre două persoane) presupune un schimb de mesaje și deseori cooperarea în tratarea unei teme sau precizarea unor informații.( Paul Popescu Neveanu ,Mielu Zlate,Tinca Crețu, 2008,p.112)
În orice proces comunicațional se recurge la coduri de diverse tipuri.Codul este un sistem de semene prin care se semnifică ceva , adică se receptează sau transmite un mesaj informațional.Se face o distincție între semnalizarea senzorială și semnalizarea intelectivă sau semantică.Aceasta din urmă,întrucât presupune semnificații de nivel conceptual, se realizează la om (în ipoteza lui de homo lonquens sau vorbitor) cu ajutorul acelui vast și complicat sistem de coduri care este limba.
Literatura de specialitate menționează faptul că vorbirea este o activitate comunicativă ce se însușește treptat,se învață și sistematizează prin nenumărate exersări,experiențe ce debutează în copilărie și se extind pe parcursul întregii vieți.Psihologia urmărește procesul însușirii limbii în condiții concrete, relevă formele și stadiile la care se ajunge și semnalează dificultățile întâmpinate și modul de depășire a lor în perfecționarea vorbirii și în însușirea scris-cititului .În competența psihologiei intră și fenomenul limbajului intern.
Comunicarea poate fi:
-intraindividuală, în care informația se produce și circulă la nivelul persoanei în scopul analizei și formării de concluzii;
-interpersonală, când informația vizează o altă persoană , într-un scop expres sau de validare a corectitudinii;
-intraorganizațională, când privește entitățile structurii în funcțiune.( Nicky Hayes ,Sue Orrel, 2010, p.279,)
Circuitul informației (în procesul de comunicare implică următoarele activitățiși etape:
●emitentul;
●codificarea mesajului, într-un ansamblu de simboluri standardizate,dependente de pregătirea și experiența celui care transmite mesajul;
●transmiterea mesajului, în structura, forma și pe canalele de comunicare cele mai adecvate;
●decodificarea, constă în interpretarea corectă a mesajului primit;
●receptorul, constituie persoana sau colectivul țintă a mesajului .
Dar toate aceste comunicări fac uz neapărat de semnificații verbale,plastice ori atitudinale generalizate,istoric-social și cultural statornicite în comportarea oamenilor și fără de care nu s-ar putea înțelege.Reținem deci pentru natura psiho-socială a comunicării umane prezența următoarelor elemente sucesive:
●intenția comunicării (scopul);
●mijloacele psiho-sociale (modalitățile);efectele comunicării (modificările de comportament).
Comunicarea argumentează ideea că tematica deciziei, și mai ales a deciziei în condiții de incertitudine, dezvoltată la „marginea” științelor clasice – psihologie, psihologie socială, sociologie – va putea produce schimbări de structură în aceste științe prin asimilarea ei organică.Noțiunea de comunicare implică o anumită reciprocitate,fiind mai generală și mai completă decât informarea,pe când aceasta din urmă nu este decât o varietate sau o latură a comunicării.
Comunicarea presupune o procesualitate circulară,care se înscrie într-o anumită temporalitate de care ține cont și care,la rândulei,o modelează.De altfel,timpul pare să fie un element relevant,cu un puternic caracter informant în anumite context discursiv.Temporalitatea se poate converti într-un agent semiotic suplimentar pentru profesorul care stăpânește arta prefacerilor prin limbaj ale coordonatelor trecut-prezent-viitor. (Paul Popescu –Neveanu ,Mielu Zlate,Tinca Crețu ,2008, p.71)
Temporalitatea discursului este altceva decât timpul obiectiv.Dacă timpul cronologic este unul singur și nu poate fi alterat,cel discursiv se metamorfozează în,,timp,,precum timpul subiectiv,timpul ficțional,timpul personajelor,situațiilor și faptelor invocate,timpul de enunțat și timpul enunțului,care pot stabili relații de anterioritate,simultaneitate sau posterioritate,sugerând și accentuând elemente cognitive și configurații ideatice prin diverse construcții sintactice sau combinații lexical.
În ultimele decenii, s-a dezvoltat o largă varietate de abordări ale tematicii deciziei.Acestea s-au petrecut însă în afara sau la marginea științelor social-umane „fundamentale”: sociologie, psihologie socială, psihologie. Sunt desigur multe studii care vizează decizia plasată în contextul psihic și social,ceea ce înseamnă că tematica deciziei nu a fost asimilată organic în paradigma psihologiei și psihologiei sociale .Aceste discipline se caracterizează încă prin inerție în asimilarea în teoriile lor centrale a tematicii deciziei.( Constantin Cucoș, ,2006, p.127)
Și cu toate acestea , noțiunea de comunicare implică o anumită reciprocitate,fiind mai generală și mai completă decât informarea,pe când aceasta din urmă nu este decât o varietate sau o latură a comunicării.C.Ahansman și A.L.Wilson (1998) susțin ideea că modelele cognitive centrate pe mecanismele procesării mentale a informațiilor nu se realizează decât prin interiorizarea a ceea ce s-a extras din contextul sau situația reală.
Ea arată cum cunoașterea este o relație între individual și social sau între situație și cel care învață.Rezultatul cunoașterii,din perspectiva situațională,nu este un proces mental interiorizat independent,ci este profund determinat,ca un produs al activității,contextului,culturii.
Astfel,se dă sens recunoașterii și apoi ,înțelegerii lumii , interacțiunilor,problemelor,negocierilor între scopuri și activități,dialogurilor între novici și experți,între elevi normali și elevi cu diferite tipuri de handicap.(Constantin Cucoș, ,2006, p.128)
Pornind de la definiții diverse asupra comunicării didactice,Luminița Iacob (1994,pg.238) realizează o serie de sublinieri ce se dovedesc deosebit de utile în acest context:
a.Astăzi actul comunicării este văzut ca o unitate a informației cu dimensiunea relațională,aceasta din urmă fiind purtătoare de semnificații, contextualizând informația;de exemplu,o informație verbal imperativă (vino!,citește!,spune!),în funcție de situație și de relația dintre actorii comunicării,poate fi :poruncă,provocare,îndemn,sugestie,ordin,sfat, rugăminte,renunțare,etc;
b.Perspectiva telegrafică asupra comunicării este înlocuită de modelul interactiv,care analizează actul comunicativ ca o relație de schimb între parteneri care au fiecare,simultan,un dublu statut-emițător-receptor;ca urmare,mai vechea atribuire a rolului de emițător profesorului și a celui de receptor elevilor devine discutabilă;
c.Analiza exclusivă a informațiilor codificate prin cuvânt și ,implicit,concentrarea pe mesajele verbale pierd tot mai mult teren în fața cercetării diversității codurilor utilizate (cuvânt,sunet,gest,imagine,cinetică,proximitate) și a acceptării multicanalității comunicării (visual,auditiv,tactil,olfactiv,etc.);în ansamblul său,comportamentul interlocutorului are valoare comunicativă;
d.Comunicarea ca formă de interacțiune,presupune câștigarea și activarea competenței communicative,care este deopotrivă aptitudinală și dobândită;absența acesteia sau prezența ei defectuoasă explică eșecul sau dificultățile pe care profesorii,unii dintre ei foarte bine pregătiți științific,le au în activitatea curentă;a fi profesor înseamnă nu numai a poseda cunoștințe de specialitate,dar și capacitatea de a le transpune și traduce didactic,adică posibilitatea de a ști,ce,cum,când,în ce fel,cu ce,cui ,etc oferi.
Comunicarea este un circuit care se autoidentifică și autoreglează permanent,pe când informarea ține mai mult de reguli statornicite a priori.În cazul unui proces de comunicare,interlocutorii,,creează și inventează nu numai conținuturi,dar și procese și reguli,procedee și modalități ale schimbului lor,,.
Comunicarea didactică implică ambele strategii,predominanța uneia într-un anumit context fiind justificată de obiectivele vizate,conținutul transmis,metodele și mijloacele didactice desfășurate.În timp ce profesorul emite,locutorul-elev își construiește,pe baza elementelor informaționale remise,mesajul său,care ,în parte,va fi returnat (explicit sau prin transparența mimicii,gesturilor,etc) profesorului.( Ardoine,1988,p.62)
2.2.Evoluția limbajului în ciclul primar
Existența unui comportament reflexiv nu este posibilă fără existența unui limbaj,deoarece gândirea nu există fără sistemul său coordonator central.
,,În cursul reflexiei,în fiecare clipă,gândirea revine asupra sa însăși pentru a se lansa în noi direcții; acesta este un tatonament dirijat care implică totdeauna posibilitatea întoarcerii la un punct. În general elevii posedă un limbaj expresiv relative dezvoltat. (Emilia Albu,pg.116,2014)
,,Limbajul articulat-spune J.Piaget -social transmis prin educație,nu pare astfel necesar în formarea structurilor operatorii,dar el joacă un rol adjuvant indisolubil și constituie,se pare,condiția necesară,cu toate că nu suficientă ,de finalizare a acestor structure sub forma lor generalizată,, .(Constantin Păunescu,pg.135,1993)
În ciclul primar ,dorința de a fi aproape de alții și de a trăi în colectiv își găsește satisfacția în apartenență la noul grup social, clasa școlară.Începând din clasa a-III-a,colectivul de elevi este resimțit ca o grupare cu viață proprie,cu activități interesante ,desfășurate în comun (plimbări , jocuri excursii,serbări). Mediul social al clasei constituie premisele formării unor trăsături positive de character exprimând atitudinea față de oameni,de societate։sociabilitatea,colectivismul, politețea ,cinstea,sinceritatea.
Cadrul familial pune la îndemâna elevului exemple positive de dragoste ,comportare delicată și respect reciproc.La diferite lecții,elevii află că cinstea și sinceritatea reprezintă factori de bază care apropie pe copii ca și pe adulți și statornicesc relații bazate pe încredere cu părinții,cu învățătorii ,cu colegii de clasă.
Activitatea școlară este un factor foarte însemnat care educă atitudinea abilitatea justă față de învățătură.În cadrul învățăturii,dezvoltarea abilităților de comunicare , formează la elevul din ciclul primar sârguința,perseverența,spiritual de ordine ,conștiinciozitatea ,respectful față de educație.Prin urmare , un copil cu o personalitate pozitivă se asociază cu performanțele școlare, cu o bună comunicare cu ceilalți.Analiza limbajului,așa cum arată E.Verza,trebuie realizată în termenii unei conduite complexe.
Comportamentul verbal al elevilor din ciclul primar la intrarea în școală,este util și trebuie să fie analizat prin raportare la caracteristicile dezvoltării limbajului.Legătura indisolubilă care există între limbaj și comunicare,pe de o parte și descifrarea structurilor de personalitate și specificului proceselor psihice ale fiecărei individualități,pe de altă parte,a fost,până în prezent, subliniată de numeroși psihologi,pedagogi,lingviști și chiar sociologi. (Constantin Păunescu,pg.136,1993)
P.P.Neveanu sublinia,încă din 1977,ca pe o concluzie a acestor cercetări,faptul că ,,subiectul este activ și în orice comunicare își exprimă întreaga personalitate ,,.(63,vol.2,pag.27) .Această idée se poate dezvolta în sensul că și celelalte forme de comunicare își aduc contribuția importantă la descifrarea specificului fiecărui subiect.
Analizele conduitelor verbale investite în actul comunicării la elevii din ciclul primar au relevat că personalitatea lor prezintă o conduită verbal simplificată,mutilată,neorganizată,iar transportul de informație se face incomplet,atât din punct de vedere al recepției,cât și al producerii.Analiza complexă dintre personalitate și limbaj,se poate face pe două planuri,derivând din accepțiunile diferite ce le implică conceptul integrator al personalității elevului. (Constantin Păunescu,pg.137,1993)
Prin intermediul limbajului percepția se îmbogățește și câștigă în claritate,sunt conturate imaginile la nivelul memoriei,sunt combinate și construite diversele reprezentări pentru a produce imagini originale la nivelul imaginației,sunt reprezentate scopurile și mijloacele implicate în voința sau trebuințele care stau la baza motivației.
Sub aspect educativ în vederea dezvoltării abilităților de comunicare a elevilor din ciclul primar,trebuie studiat înainte de toate limbajul deoarece el reprezintă principalul instrument de informare și de formare a elevilor în școală.Principalele funcții ale limbajului sunt de :comunicare;de comandă;de cunoaștere
Prin prisma dezvoltării copilului ,limbajul este un mod de comportament care transform elevul și desăvârșește formarea lui ,prin cuvânt el devenind părtaș al tezaurului cultural al națiunii .În același timp,utilizând limbajul, copilul se adaptează la grupa lui de vârstă,devine membru active al micului colectiv de clasă școlară din care face parte.
Este sufficient să ne gândim la elevii cu defecțiuni de vorbire sau la cei,,bilingvi,, , care au dificultăți de exprimare în limba vorbită de majoritatea covârstnicilor.Acești elevi ocupă o poziție periferică în grupele de joc sau de învățătură,ceea ce arată marea importanță sociopedagogică a folosirii limbajului ca instrument tipic uman în interacțiunea dintre ei și alți colegi sau învățător.
Se remarcă de asemenea că elevii care au succese la învățătură și pe plan social,elevii care ajung să fie conducători/lideri se caracterizează prin mânuirea abilă a cuvântului ,prin puterea lor de convingere și comandă,toate acestea având la bază resursele nesfârșite pe care le oferă limbajul. .(Constantin Păunescu,pg.138,1993)
În școală,ca efect al procesului didactic ,se îmbogățește vocabularul elevului.Această îmbogățire nu trebuie înțeleasă numai ca un spor numeric al fondului de cuvinte ,ci și ca o adăugire de sensuri noi la cuvinte vechi ,iar pe de altă parte, ca o îmbogățire a vocabularului active.
Într-adevăr ,elevii în școală,fiind mereu solicitați să vorbească ,să se exprime,încep să utilizeze cu mai multă ușurință cuvintele pe care înainte le înțelegeau,dar nu le foloseau.Astfel ,se stabilește un echilibru mai adecvat între vocabularul active și cel pasiv al școlarilorPrivind prin prisma rolului învățătorului ,procesul de instrucție este un process de comunicare de cunoștințe.
Prin comunicare înbțelegem orice schimb de mesaje cu semnificație sau sens ce are loc între doi sau mai mulți indivizi,ori între două sau mai multe grupe de indivizi.Orice comunicare-deci și cea care are loc în timpul lecției- presupune o interacțiune dintre persoana care comunică ( emițător) și persoana căreia I se comunică ( receptor).În cursul acestei interacțiuni,se transmite un anumit conținut informațional care se numește mesaj.
Mesajul plecat de la emițător către receptor devine un stimul pentru receptor,care apoi,la rândul lui ,devine el emițător;emite și el mesajul prin care răspunde receptorul.
Comunicarea verbală este deci bilaterală sau multilateral ,iar fiecare mesaj este și stimul și reacție în același timp.Mesajele ( în cazul nostrum cuvintele învățătorului) nu constau numai din cuvinte sonore ,ci acestea sunt însoțite de gesture,sunt subliniate de intonație,etc.În sala de clasă,între emițător ( învățător) și receptori ( elevii),mesajele nu circulă uniform.Elevii din față recepționează mai bine decât cei din fundul clasei.
Există apoi pe parcursul,,canalului,, și o seamă de ,, surse de zgomot,, care alterează sau tulbură mesajul (bruiaj).Orice comunicare își atinge scopul atunci când mesajul este interpretat în același fel de către receptor dar și de către emițător.Înțelegerea mesajului nu este întotdeauna ușoară.Elevii au adesea greutăți în recepționarea corectă a mesajelor ori de câte ori învățătorul nu ține cont de experiența verbal anterioară a elevilor ,de nivelul lor de înțelegere ,de tendințele lor de interpretare .
De asemenea , trebuie să ținem cont și de atmosfera general în care se desfășoară comunicarea.În fața unui învățător prea sever ,care la cea mai mică greșeală aplică sancțiuni ,elevii ( și în special cei mai timizi) se află în stare de surescitare emotivă,care le inhibă cortexul și deci devine imposibilă recepționarea corectă a mesajelor.
În general stările emotive negative acționează ca elemente perturbatoare (,, surse de zgomot,,) și transform procesul de comunicare ( lecția) într-o pseudocomunicare.Cunoscând aceasta,învățătorul trebuie să folosească metoda discuției în procesul de învățământ,pentru a se convinge dacă mesajele au fost corect recepționate ,deoarece recepția corectă este premise înțelegerii și a reținerii durabile a celor communicate.Succesul comunicării mai depinde în mare măsură de dicțiunea clară a învățătorului ,de modul în care se adresează elevilor,de răbdarea binevoitoare cu care primește mesajele venite de la elevi.
Poziția lui în sală,în fața elevilor,la catedră , pentru a putea fi văzut și auzit bine de toți,liniștea din clasă ,obținută fără constrângere brutal, asigură condiții optime de recepționare a conținutului materiei de învățământ.Atenția învățătorului trebuie să fie îndreptată și spre cultivarea comunicărilor verbale ale elevilor.
Prin exerciții de povestire și compunere ,ei trebuie să fie îndrumați să se exprime correct ,adică să emită mesaje care să poată fi recepționate tot așa de correct de către alții.Grija pentru cultivarea limbajului elevilor nu se oprește numai la o îmbogățire a limbii ca scop în sine.Învățând pe elevi să vorbească corect,să formulize clar ceea ce au de spus , le dăm posibilitatea de a duce o viață social corespunzătoare cerințelor .
De obicei în școală se pune accentul pe comunicarea dintre învățător și elev.Intercomunicarea dintre elevi se urmărește mai puțin, ceea ce este o mare lipsă în educație.Se observă că elevii care pot comunica correct cu adulții ,în societatea covârstnicilor ,, nu găsesc tonul,, , sunt retrași și mai puțin sociabili.
Una din cauzele acestui fenomen stă în faptul că elevii aceleiași clase , cu excepția unor mici grupuri de prieteni ,nu sunt obișnuiți să vorbească unii cu alții mai mult, comunicarea dintre ei se reduce la temele de joacă. Formarea la școlari a obișnuinței de a vorbi ,de a asculta de a dezbate mici problem ,trebuie să fie în atenția învățătorului.
Cu ocazia excursiilor ,a activităților ,intercomunicările verbale dintre elevi trebuie să fie mult stimulate. Alături de aceste aspect ale comunică verbale ,mai există și alte laturi special cărora trebuie să le acordăm atenție.Prin limbaj noi nu comunicăm numai idei,ci și sentimente ,ne exprimăm atitudinea față de semenii noștri și apartenența noastră regională sau profesională.
În limbajul elevilor, în special al celor proveniți din rândul oamenilor cu nivel cultural mai scăzut ,găsim câteodată expresii vulgare, grosolane ,uneori chiar utilizate conștient pentru a ofensa pe altu.Asemenea expresii nu sunt numai semen de degradare a limbajului ,ci constituie fermenți de dezagregare a colectivului .În clasele școlare unde asemenea manifestări rămân neobservate de învățător și tolerate de elevi,nici coeziunea nu poate crește ,iar brutalitatea verbal-la început expresie a brutalității afective- poate degenera ușor în brutalitatea acțională. Din acest motiv se recomandă o atenție deosebită față de astfel de manifestări și obligarea strict a elevilor de a evita orice expresie care poate leza fie colegii ,fie adulții din jur.
Politețea verbală ,modul de a se adresa cuviincios și demn, utilizarea formulelor de politețe ,, mulțumesc,, , ,,vă rog,, , sunt obligatorii în educația școlară.Aceste obișnuințe de ordin verbal civilizează nu numai manifestările de exprimare în grai ci , prin efectul regulator și frenator al cuvântului ,îi fac pe elevi mai atenți și mai controlați față de anturajul social ,calități indispensabile unei vieți sociale civilizate.Uneori,prin observații sistematice ,surprindem la copii din clasele a –III-a și a-IV-a formarea unor grupulețe sau ,, cete,, în care membrii utilizează un,, limbaj secret ,, , comunică între ei prin semen special,în dorința de a nu fi înțeleși de alții din afara grupului lor.
Apariția,prezența și dezvoltarea unor asemenea manifestări,prezența și dezvoltarea unor asemenea manifestări indică lipsuri în educație,trădează o tendință centriufugă a grupului respective ,putând să degenereze în acțiuni nesănătoase.În aceste cazuri,prezența limbajului secret nu este dăunătoare în sine,dar constituie un simptom care trebuie să atragă atenția educatorilor pentru a urmări mai atent scopurile grupului.
Funcția de comandă a limbajului se realizează în școală prin mesaje unilateral de la învățător spre elevi ,declanșând mai ales reacții motorii immediate.Funcția de comandă a limbajului este foarte important ,îndeosebi în primele două clase.De modul cum știe să ,, comunice ,, învățătorul depinde în mare măsură nu numai buna desfășurare a procesului de învățământ,ci și integrarea fiecărui elev în colectivul clasei.
Disciplinarea se obține în principal cu ajutorul cuvântului.De aceea forța stimulatoare și reglatoare a acestuia trebuie să fie mânuită cu pricepere de către învățător.Repetarea continuă a acelorași comenzi diminuează efectul stimulator și regulator inițial și în cele din urmă slăbește autoritatea învățătorului.
Funcția de cunoaștere a limbajului constă în faptul că prin cuvânt se oglindește (în mod mijlocit) realitatea.Prin caracterul generalizator al cuvântului,prin puterea lui de stimulare echivalentă chiar cu stimuli naturali ( în circumstanțe date reacționăm la cuvântul ,, foc !,, ca și focul real),cuvântul devine în procesul de învățământ principal cale de recunoaștere a realității.În cursul vieții elevului , se consolidează continuu legătura dintre cuvânt și obiectul corespunzător.În momentul intrării în școală ,această legătură li se pare elevilor cu totul firească și,mai mult chiar , li se pare indisolubilă.În mentalitatea copilului,obiectul sau fenomenul și denumirea lui în limba maternă sunt atât de strâns legate ,încât nici nu se poate concepe disocierea dintre ele.
Psihologul elvețian J.Piaget ,descoperind acest fenomen,a făcut o cercetare în cadrul căreia a întrebat pe copii։,, Am putea numi ,, soarele lună ,, și ,, luna ,, soare ?.Copii au protestat și au arătat că așa ceva nu este cu putință.Pentru procesul de învățământ,acest adevăr este important.Încetul cu încetul în școală,copiii trebuie să înțeleagă că obiectul și cuvântul care îl denumește sunt două realități distinct și că este o pură întâ,plare că un anume obiect este desemnat în românește prin grupul sonor ,, m,a,s,a,, și nu ,,t,a,b,l,e,, ca în limba franceză.
Precum știm,cuvintele sunt legate de obicei în propoziții sau în fraze; le găsim în ceea ce se numește context.Contextul sau mai précis contextual verbal este acela care dirijează cel mai adesea sensul cuvintelor.Dincolo de context,sensul unui cuvânt,mesajul pe care îl poartă depend în mare măsură și de tonul cu care se pronunță,de gestul însoțitor de relația socială în care se află interlocutorii.Toate aceste nuanțe atrag atenția învățătorului asupra necesității de a mânui instrumental limbii cu maximum de precauțiune.
2.3.Comunicare și interacțiune didactică :definiție,structură,cadru,mecanisme,caracteristici
Comunicarea didactică este o formă particulară a comunicării pedagogice sau educaționale .Din perspective educației formale ,comunicarea didactică constituie baza procesului de transmitere-asimilare a cunoștințelor în cadrul instituționalizat al școlii și are loc între parteneri cu status- roluri determinate (profesori,elevi).
Comunicarea didactică este cu atât mai dificilă,cu cât cea mai mare parte a elementelor ei component sunt destul de evanescente,mai puțin vizibile și mai greu comprehnsibile.pentru elevii din ciclul primar ,noțiunea de comunicare implică o anumită reciprocitate,fiind mai generală și mai completă decât informarea,pe când aceasta din urmă nu este decât o varietate sau o latură a comunicării.,,Comunicarea presupune o procesualitate circulară,care se înscrie într-o anumită temporalitate de care ține cont și care,la rândul ei,o modelează.,,(Cucoș,C. pg.127,2007).
Formă a comunicării umane,comunicarea didactică presupune o interacțiune cooperantă ; acțiunea didactică ,înțeleasă ca proces de comunicare ,este preocupată de ceea ce se transmite și de cum se transmite,ținând seama de particularitățile elevilor din ciclul primar.Acțiunile de comiunicare didactică sunt strategiile de susținere și activitățile didactice propriu-zise ,subordonate obiectivelor pedagogice.
Analiza actului comunicativ comportă,pe lângă consens (interacțiune bazată pe schimbul de semnificații),suficiente momente de interogație꞉ orice interacțiune didactică este comunicativă ,intenționalitatea și reciprocitatea reprezintă diferența specifică a comunicării față de alte forme de relaționare.
Competența comunicativă este sinonimă competenței lingvistice.În mediul educațional ,comunicarea nu are alte caracteristici decât comunicarea general-umană,ci doar că ea este influențată în forme ,mijloace și conținut de scopurile specifice acestui domeniu de activitate.
Deși preponderent instrumental (cu intenția unui efect la interlocutor), comunicarea didactică nu încetează a fi ,în același timp ,consumatorie (fără intenția unui asemenea efect) deoarece actul transmisiei școlare nu se realizează în mod mecanic ,ci pe fondul unui climat interuman care conține și reproduce toate datele relaționării interpersonale.
Printre caracteristicile comunicării didactice se numără:
•caracterul bilateral-fiecare din cei doi poli (emițător și receptor) poate emite și recepționa cunoștințe;
•desfășurarea plurimodală-frontală ,pe grupe și individuală;
•coexistența componentelor semantic (cunoștințe) și ectosemantică (stări affective,atitudini,moduri de apreciere,accente axiologice);
•mesajul selectat și structurat logic de către professor în conformitate cu logica științei perspective ,cu prevederile programei școlare,cu particularitățile de vârstă;
•realizarea obiectivelor instructiv-educative,prin asimilarea conținutului informațional și respectarea principiilor didactice ;
•deplasarea accentului de la comunicarea telegrafică la o comunicare circulară;
•reglarea și controlul cu ajutorul tipurilor de retroacțiune (feed-back-ul și feed-forward-ul).
Comunicarea didactică este una dintre conținuturi purtătoare de instruire ; are un effect de învățare și urmărește modificarea și stabilitatea comportamentului .Pentru a stabili relații de comunicare optime ,profesorul trebuie să cunoască funcțiile acesteia:
•de informare-formare;
•de evaluare-control;
•de rezolvare a problemelor elevilor și ale grupului în sens terapeutic;
•de stimulare;
•de facilizare în rezolvarea sarcinilor;
•de favorizare a coeziunii grupului ,de protecție;
•de valorizare a grupului;
•de unitate socio-culturală;
•de facilitare a grupului pentru a devein cadru de referință pentru individ.
Comunicarea presupune activarea competenței communicative care este deopotrivă aptitudinală și dobândită.Departe de a fi un fenomen linear ,omogen și mechanic ,comunicarea se prezintă ca un process dinamic ,în cursul căruia unele strategii iau locul altora ,conducându-i pe interlocutori la deplasarea unuia spre celălalt.
Comunicarea de tip școlar desemnează actul prin care una sau mai multe persoane transmit și primesc mesaje ( posibil a fi distorsionate de zgomote diverse),care se întâmplă într-un anumit context ,are anumite efecte și creează anumite oportunități de feed-back.Există mai multe orientări paradigmatice care explică procesele comunicării ( sistematică,informațională,cibernetică,psihologică,psihanalitică,semiotică,psihosocială,sociolingvistică,pedagogică). (Elena Joița,2003,pg.347)
Dintre toate direcțiile paradigmatice enumerate anterioare ,putem extrage câteva consecințe valoroase pentru domeniul educațional:
•modelul comunicării didactice include un emițător și un receptor (profesorul /elevii) ,repertoriul profesorului și repertoriul elevilor ,canalul,calea de comunicare ,mesajul (conținutul informațional transmis/receptat),cadrul și contextul instituțional ,tipul de cod, situația enunțiativă ,factorii de bruiaj,conexiunea inversă;
•fiecare dintre partenerii relației educaționale participă la interacțiune cu întreaga personalitate;
•dat fiind specificul organizațiilor școlare ,se operează în același timp cu semnificații școlare și cu semnificații neșcolare (partennerii emit atât mesaje cu conținut informațional- cunoștințe ,cțt și mesaje cu conținut interpersonal-emoții,stări,atitudini);
•procesul comunicării interumane se bazează pe o relație intersubiectivă deoarece se stabilește între două entități complexe care acționează și reacționează mai mult sau mai puțin conștient una în raport cu alta;
•interacțiunea trebuie să funcționeze după principiile circularității ,ceea ce reprezintă crearea unor posibilități de retroacțiune.
Orice comportament solicit anumite maniere și presupune existența mai multor faze:dorința de a acționa,aprecierea situației de acțiune,acțiunea propriu-zisă și sfârșitul acțiunii.Tuturor formelor comportamentale le corespund anumite niveluri de comunicare:
a.nivelul convențional de comunicare,atestat atunci când omul doar simte necesitatea de a intra în contact cu alții ,dorind să comunice (la acest nivel,subiectul cercetează obiectul comuniării);
b.nivelul primitiv de comunicare când subiectul consider obiectul (interlocutorul) comunicării drept obstacol al comunicării;
c.nivelul de manipulare ,când subiectul comunicării consider că obiectul comunicării reprezintă pentru el un fel de concurrent ,adversar care trebuie învins;
d.nivelul umanist care ,pe lângă faptul că ia în considerație obiectul comunicării,manifestă și interes deosebit pentru el;
e.nivelul professional care se referă nu numai la comunicarea specific unui domeniu sau altul ,ci cuprinde și interese ,dorințe ,necesități communicative specific umane;
f.nivelul spiritual,cel mai înalt nivel de comunicare umană ,în care obiectul comunicării este conceput de către subiect drept purtător de idealuri morale ,etice și spirituale.
Comunicarea în clasa de elevi are specificul său ,determinat de cadrul instituțional în care se desfășoară și de logica specific activității dominante-învățarea (ca modalitate esențială de instruire și educare).
Personalizarea comunicării didactice face ca același cadru instituțional, același conținut formal (programă ,manual) ,același potențial uman (clasa de elevi) să fie exploatat diferit și cu rezultate diferite,cu profesori diferiți.În funcțiile de propriile particularități,de structura psihică și de filosofia educației la care aderă conștient sau nu, profesorul accentuează una sau alta din dimensiunile comunicării (informativă,relațională) creând premise de răspuns complementar din partea elevilor. .,,(Cucoș,C.,pg.129,2007).
2.4.Comunicare în actul didactic :tipuri,disfuncții,blocaje
Relațiilor de comunicare li se acordă o atenție deosebită în literature de specialitate deoarece comunicarea implică o anumită reciprocitate și este privită ca o formă fundamental de interacțiune psihosocială.Ea este o modalitate specific de interacțiune,o relație de schimb informațional între parteneri și,în același timp,un process în cadrul căruia aceștia se înțeleg și se influențează reciproc.
În situațiile de instruire domină mai ales, pentru și prin vehicularea conținuturilor prin predare-învățare,relațiile conturate în jurul efectuării unor operații specific comunicării (didactice):emitere (de mesaje,informații,idei,însușiri,semen,limbaje,sensuri,structuri, algoritmi,acțiuni,fapte,date rezultate),transmitere,atragere a atenției,demonstrare, convingere,explicare,adaptarea la receptori.
Una dintre cele mai frecvente diferențieri utilizate în analiza comunicării umane are la bază,natura semnelor utilizate în codarea informației și canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat.
Fiind în același timp relație,informație,acțiune,tranzacție,comunicarea umană presupune o taxonomie cu diversitate de criteria.În cadrul cercetărilor pedagogice,problema comunicării umane s-a bucurat de un real interes în ultima vreme.Complexitatea procesului ,formele,conținuturile și nivelurile comunicării ,diversitatea codurilor,canalelor,situațiilor,modalităților în care ea se produce,ne determină să afirmăm necesitatea unei taxonomii. (Elena Joița,2003,pg.348)
2.5.Comunicarea –disciplină școlară în vederea dezvoltării competențelor de comunicare ale elevilor din ciclul primar
Una din cele mai importante sarcini ale ciclului primar o constituie cultivarea capacităților de exprimare a elevilor.Realizarea acestei sarcini în condiții dintre cele mai bune are implicații favorabile pentru întreaga evoluție intelectuală a școlarilor.
În activitatea de învățare la toate disciplinele nu poate fi conceput un succes real fără ca elevii să dispună de posibilitatea de a se exprima.
Această capacitate se răsfrânge pozitiv asupra întregii lor formații,influențând nemijlocit atât procesele de cunoaștere,prin conținutul informativ pe care-l vehiculează,cât și întregul comportament al elevilor din ciclul primar.Capacitatea de exprimare a elevilor din ciclul primar se cultivă în toate împrejurările,atât în activități didactice,cât și extradidactice-în care aceștia sunt puși în situația să exerseze actul vorbirii.
Datorită importanței deosebite a cultivării acestei capacități,în planul de învățământ al claselor I-III a fost intodusă o disciplină specială, care are ca principal obiectiv dezvoltarea posibilităților de exprimare a elevilor din ciclul primar.Sarcina principală a acestei discipline complexe este sugerată de însăși denumirea ei- comunicarea.
Sarcinile comunicării formulate de programa școlară au în vedere asigurarea continuității între ceea ce se realizează în grădiniță,pe linia cultivării capacității de exprimare a copiilor și ceea ce trebuie să se facă în școală.De asemenea,aceste sarcini țin seama de influeanța pozitivă a exprimării corecte pentru învățarea citirii și scrierii.
Abordarea metodologică a manualelor în vederea dezvoltării competențelor de comunicare a elevilor din ciclul primar are în vedere ,printre altele,exersarea organului fonator al vorbirii,în vederea asigurării unei pronunții clare pentru prevenirea unor greșeli sau corectarea unor defecte de pronunțare a sunetelor sau a cuvintelor.( Emilia Albu,pg.176,2014)
O altă sarcină este îmbogățirea vocabularului, însușirea corectă a sensului cuvintelor,activizarea vocabularului prin folosirea cât mai frecventă a cuvintelor noi învățate,precum și prin introducerea acestora în structuri corecte de limbă.
Pe lângă aspectele care țin mai mult de tehnica exprimării corecte, comunicarea ca disciplină școlară are și o evidentă funcție formativ-educativ.Ea contribuie în mare măsură la dezvoltarea proceselor de educație estetică și morală a copiilor.Obținerea unor rezultate bune în activitatea de învățământ în clasa I este condiționată de adaptarea cât mai rapidă a copiilor la specificul muncii școlare.
Această adaptare este influențată în foarte mare măsură de posibilitățile de exprimare de care dispun elevii,iar acestea sunt determinate ,printre alți factori ,de măsura în care ei au exersat actul vorbirii atât în perioada preșcolară,cât și după intrarea în școală.Ca orice activitate de învățare ,și în deprinderea exprimării corecte succesul depinde mai ales de măsura în care elevii participă activ și efectiv la procesul respectiv al învățării,în cazul de față la exersarea exprimării.
Nu se poate concepe învățarea exprimării fără ca elevii înșiși să exerseze această activitate.Faptul că elevii ascultă și înțeleg ceea ce li se relatează de către o altă persoană ( de către învățătoare) nu poate fi suficient pentru a învăța să exprime ei înșiși,în mod liber,ceea ce cunosc,observațiile,impresiile sau gândurile proprii.
Exersarea verbalizării libere,încă din clasa I,în special de către elevii cu greutăți în exprimare,creează premisele depășirii dificultăților de adaptare la specificul muncii școlare,le stimulează încrederea în posibilitățile de a relata aspecte din experiența personală,impresii și observații pe care le-au făcut asupra realităților în mijlocul cărora trăiesc și își desfășoară activitatea.
Până la intrarea în școală,atât în grădiniță,cât și în familie,precum și în activitățile libere de joc,împrejurările în care copiii exersează verbalizarea în mod liber sunt foarte frecvente,în unele situații nelimitate.O dată cu intrarea lor în școală,rigorile procesului de învățământ, mai ales în cazul unor clase cu efective mari,reduc simțitor ocaziile în care școlarii pot să se exprime liber,să exerseze liber actul comunicării. (Emilia Albu,pg.177,2014)
În condițiile lecțiilor în care nu se folosesc metode active de învățare,se pot întâlni elevi care pe parcursul unor ore sau chiar zile întregi nu exersează deloc actul vorbirii,sau dacă totuși fac aceasta,verbalizarea lor se rezumă la reproducerea unei întrebări și la completarea răspunsului cu lucruri dinainte cunoscute.În asemenea situații ,efortul elevilor este cu totul neânsemnat,verbalizarea reducându-se doar la aspectul ei exterior.Firește,rigorile care asigură desfășurarea normal a lecțiilor impun ca elevii să vorbească numai când sunt întrebați și acest lucru nu poate fi neglijat.
Totuși,există posibilități pentru extinderea considerabilă a situațiilor în care elevii să fie angajați în exersarea actului exprimării libere.Acest lucru trebuie realizat la toate disciplinele școlare,precum și în activitatea extradidactică.Cel mai prielnic cadru în care elevii pot exersa actul vorbirii,în vederea cultivării capacităților lor de exprimare,îl constituie lecțiile speciale de dezvoltare a vorbirii.Eficiența acestor lecții este determinată de gradul exersării în cadrul lor a actului vorbirii .
Se înțelege că în clasa I,unde elevii nu și-au însușit încă o,,tehnică,, a exprimării scrise, se recurge cu precădere la exprimarea orală.Fiind vorba de folosirea exprimării orale și nefiind îngrădiți de rigorile exprimării scrise ,elevii pot fi îndrumați să se exprime în mod liber, anticipându-se astfel compunerile libere folosite în orele de compunere.În acest sens ,se poate spune că începutul compunerilor libere poate fi realizat încă din clasa I,chiar din perioada preabecedară.
De altfel,acest început are loc încă de la grădiniță ,și se concretizează,mai ales,sub forma povestirilor create de copii.Copii din clasa I au întotdeauna ceva de relatat din experiența lor de viață ,oricât de redusă ar fi aceasta.Totul e să fie stimulați și încurajați în a-și reda liber observațiile ,impresiile ,părerile ,simțămintele,chiar dacă uneori această relatare este lipsită de o logică riguroasă ,în înlănțuirea ideilor.
De fapt, nu logica expunerii trebuie să stea pe primul plan,ci verbalizarea în sine,exersarea liberă a actului exprimării.Intervenția învățătorului trebuie îndreptată în mod obligatoriu spre corectitudinea exprimării.
După cum se vede ,aceste așa-zise compuneri libere elaborate încă din clasa I sunt,de fapt ,rezultatul punerii lor în situația de a relata în mod liber aspect cunoscute de viață,întâlnite,observate sau trăite de ei.Din aceste relatări nu vor lipsi creațiile,plăsmuirile proprii ale copiilor.Asemenea situații pot fi create nu numai la orele speciale de dezvoltarea vorbirii ,ci și la alte discipline,în special la cunoașterea mediului înconjurător.
Pe măsură ce elevii dispun de posibilitatea de a se exprima în scris, ei vor trece la relatarea scrisă a creațiilor lor.Ajutorul învățătorului va viza în special evitarea greșelilor de ortografie ,etc.
Programa școlară recomandă și felurile de activitate prin care realizează sarcinile dezvoltării vorbirii,care sunt în continuare a unor forme similar de activitate din grădiniță.Acestea sunt:convorbirile,povestirile,memorizările,copierile și dictările.În fiecare din aceste activități se poate asigura ,în măsură mai mare sau mai mică,exersarea liberă a actului vorbirii de către elevi.( Emilia Albu,pg.178-179,2014))
Convorbirile se bazează,cum de altfel sugerează chiar denumirea lor, pe conversație.Ele pot avea ca teme:obiecte,întâmplări și situații din mediul cunoscut al copiilor,precum și aspect din natură și din viața oamenilor ,care nu pot fi percepute direct de copii .La acestea din urmă se utilizează ilustrații,filme și alte mijloace audio și video,care înfățișează obiecte sau aspect din viață și activitatea oamenilor.
Convorbirea începe prin pregătirea copiilor pentru activitatea de dezvoltare a vorbirii,prin orientarea lor care tema respectivă,fie prin folosirea unor mijloace intuitive,fie prin evocarea unor date sau fapte semnificative sau prin recitirea unor versuri potrivite ,cu rezonanță afectivă.
Desfășurarea propriu-zisă a convorbirii are ca aspect esențial succesiunea întrebărilor,care determină răspunsurile elevilor.Cerințe față de întrebări și răspunsuri ( care asigură eficiența convorbirii) sunt cele cunoscute de la pedagogie.Fiind vorba de o activitate care urmărește cu prioritate dezvoltarea exprimării ,întrebările trebuie să fie astfel formulate încât să corespundă posibilităților reale ale elevilor,adică să fie ,,accesibile,, și legate de tema convorbirii ,să orienteze atenția elevilor spre această temă .De asemenea ,întrebările trebuie să determine un răspuns care solicit efortul de gândire al elevilor.( V.Predescu ,pg.228, 2016)
În esență,întrebările trebuie astfel concepute încât să determine răspunsuri complete,pe cât posibil cuprinzătoare,care să asigure o exersare adecvată a actului vorbirii libere.O altă cerință este asigurarea unei succesiuni logice,astfel încât să se realizeze o contribuție firească în înlănțuirea ideilor,iar întregul conținut al temei dezbătute să fie rezultatul activității de vorbire a elevilor,rezultatul răspunsurilor lor.
Povestirile ,cu formă de activitate specific folosită la orele de dezvoltare a vorbirii,oferă condiții sporite pentru exersarea actului vorbirii.Narațiunea este procedeul prin care scriitorul înfățișează o întâmplare sau un șir de întâmplări.
Șirul întâmplărilor înfățișate de scriitor formează subiectul povestirii. Urmărind desfășurarea întâmplărilor din povestire,trebuie observant cum autorul le aranjează într-o anumită ordine.După introducere ,urmează povestirea propriu-zisă,cuprinzând mai multe întâmplări strâns legate între ele.
Așa cum arată însăși denumirea lor,ele oferă prilejul de a spune cu de-amănuntul întâmplări,de a istorisi,de a nara.Povestirile iau forme diferite,în funcție de gradul de intervenție creatoare în relatarea lor.
Astfel,mai accesibilă pentru copii,solicitând în mai mică măsură activitatea lor creatoare,este povestirea realizată de învățător a unor istorioare ,basme sau după diferite texte literare,cu un evident conținut educative și valoare artistică.După introducerea elevilor în tema respectivă se trece la povestirea propriu-zisă de către învățător.Povestirea oferă cel mai prielnic mijloc de a dezvălui elevilor valențe multiple ale conținutului unei teme;în special cele cu mare forță evocatoare,care au rol educative și dezvoltă trăiri emoționale.
De aceea,povestirea se cere să fie plastic,expresivă, folosindu-se o intonație ,mimică,gesture,ritm,pause și accente în conformitate cu conținutul celor povestite.Dacă în timpul povestirii învățătorului,participarea elevilor este legată doar de înțelegerea mesajului povestirii,activitatea ce urmează trebuie să determine și o participare în ceea ce privește exprimarea impresiilor proprii ,a gândurilor și aprecierilor elevilor în legătură cu faptele relatate.O povestire este cu atât mai reușită,cu cât ,după terminarea ei, elevii au cât mai multe de spus.
Dacă se dă curs acestei dorințe a lor, lăsându-I să verbalizeze liber,activitatea în ansamblu este cu adevăr eficientă.De aceea,după povestirea învățătorului urmează discuții libere cu elevii în legătură cu conținutul acesteia.O formă a povestirii care angajează în mai mare măsură verbalizarea elevilor este repovestirea.
Aceasta pune elevii în situația de a exersa actul vorbirii,chiar dacă ei nu fac altceva decât să reproducă o povestire,un basm ,în general o lectură literară cunoscută,fie din povestirea învățătorului ,fie din lectura ei. De asemenea,repovestirile pot fi organizate și după un șir de ilustrații ,după un plan verbal dat de învățător ,precum și în mod absolute liber.Repovestirile constituie o treaptă spre povestirea în mod liber de către școlari a anumitor întâmplări din viața lor.
Drumul spre aceste povestiri libere poate fi ușurat de povestiri ale copiilor realizate după modelul învățătorului.Acesta relatează întâmplări la care a fost martor cu scopul de a reactualiza în mintea copiilor impresii asemănătoare ,fapte trăite ,trezind dorința lor de a le relata.Povestirile copiilor pot fi organizate și pe baza unui început dat de către învățător.Acest tip de activitate presupunere o experiență pe care elevii o pot dobândi prin celelalte forme de activitate la care ne-am referit și de aceea ele vor fi planificate în ultimul trimestru al anului școlar. (V.Predescu ,pg.229-230, 2016)
Memorizările ,ca formă de activitate pentru dezvoltarea vorbirii ,sunt foarte solicitate de școlarii mici.Activitățile de dezvoltare a vorbirii ,care ,așa cum s-a văzut,se desfășoară pe cale orală sunt completate cu exerciții de copiere și dictare, care vor pregăti elevii pentru trecerea treptată la realizarea unor mici compoziții scrise. Realizarea unor compuneri scrise este determinată de exersarea unor forme de activitate pentru dezvoltarea vorbirii ,care se desfășoară oral.De aceea organizarea acestor activități în așa fel încât elevii să exerseze actul vorbirii ,pe cât posibil liber,constituie orientarea de bază ce trebuie dată lecțiilor de dezvoltare a vorbirii.
Planul simplu și rezumatul.Ca să reținem conținutul unei opera literare sau al unui fragment de opera literară este nevoie să scoatem ideile principale în ordinea dată de povestitor,scopul fiind acela de a dezvolta competențele de comunicare ale școlarului mic.Pentru aceasta educatoarea,citește textul în întregime,apoi pe fragmente (unități mari ale textului).După ce planul simplu a fost întocmit,el poate fi dezvoltată, oral sub formă de rezumat. (V.Predescu ,pg.230, 2016
2.6.Comunicarea instrument de bază ale activității intelectuale
În rândul instrumentelor activității intelectuale,cele mai importante sunt atât,cititul ,scrisul cât și comunicarea ca urmare a orelor de lectură cuprinse în programa școlară. A învăța elevii din ciclul primar să comunice ,cu ajutorul basmelor,în perspectiva evoluției lor intelectuale viitoare înseamnă a-i învăța cum să învețe folosindu-se de aceste instrumente de cunoaștere.
A instrui elevii din ciclul primar cum să studieze și să comunice înseamnă a-i înarma cu tehnici pe care să le poată folosi independent,în vederea acumulării unor noi cunoștințe,a formării lor.Familiarizarea elevilor din ciclul primar cu procesul comunicării,ca unul din principalele instrumente ale muncii de învățare și formare a acestora constituie ,prin urmare,un obiect de prim ordin al comunicării.
Se poate afirma,nu fără temei,ca întreaga evoluție a elevilor din ciclul primar,atât în școală,cât și apoi ,în viață, depinde de măsura în care ei și-au însușit comunicarea ,până la nivelul în care aceștia și-au însușit ,în ciclul primar și chiar în primele clase ale acestui ciclu, capacitatea de a comunica depend randamentul școlar și prevenirea rămânerii în urmă la învățătură. (G.Ionescu,V.Pavelcu ,pg.115,2010 )
Abordarea metodologică a basmului în vederea dezvoltării competențelor de comunicare ale elevilor din ciclul primar,ca instrumente ale oricărei activități intelectuale ,își justifică și mai mult valoarea în condițiile revoluției științifice și tehnice actuale.
Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacele audio-vizuale în difuzarea culturii ,cartea a rămas și va rămâne unul din cele mai importante mijloace de autoinstruire,de formare a omului societății moderne.
Mai mult decât din tehnicile ,audio-vizuale prin care sunt transmise cunoștințe diferite ,lectura cărții oferă cititorului ,pe lângă satisfacțiile ce le adduce orice noutate ,prilejuri unice de reflecție ,de meditație;ea angajează valori formative-educative,care se răsfrâng în întregul comportament al cititorului .Iată deci un argument în plus pentru a susține că cititul reprezintă unul dintre cele mai de preț instrumente ale activității intelectuale.
Procesul familiarizării elevilor din ciclul primar cu abordarea metodologică a basmului în vederea dezvoltării competențelor de comunicare ale școlarului mic,ca instrument al muncii de învățare,se realizează într-o perioadă de timp relative lungă.Când afirmăm acest lucru avem în vedere faptul că a comunica nu înseamnă a te rezuma la simpla descifrare a unui text…,,
A știi să comunici (…) înseamnă a fi dobândit tehnică ce nu prezintă valoare și interes decât dacă cel ce știe să citească înțelege ceea ce citește;(….) faptul că știi să numeri nu înseamnă că știi matematică,,.Această comparație a comunicării cu matematica atrage atenția că simpla cunoaștere a literelor și posibilitatea de a realiza procesul comunicării în rândul elevilor din ciclul primar cu ajutorul basmului sub aspectul său exterior nu sunt suficiente pentru ca acest act să constituie cu adevărat un mijloc pentru propria instruire.
Abordarea metodologică a basmului în vederea dezvoltării competențelor de comunicare ale elevilor din ciclul primar nu constituie un scop în sine,ci un mijloc de prelungire a efortului educativ individual,cu resurse proprii .
Realizarea comunicării înseamnă cunoașterea unor tehnici de lucru corespunzătoare,care să permit celui ce comunică să se orienteze în text, să înțeleagă mesajul acestui text,cu multiplele lui valențe.Însușirea tehnicii comunicării este subordonată sarcinii de a-i învăța pe elevi cum să folosească manualul și în general cartea. Având în vedere importanța deosebită a comunicării,această activitate se bucură,în ciclul primar,de o atenție specială.
Comunicarea cu ajutorul basmului figurează ca o disciplină școlară la toate clasele,acordându-i-se cel mai mare număr de ore în planul de învățământ.Chiar în condițiile deuzoltării impetuoase a mijloacelor de comunicare în masă ,care ,așa cum s-a mai arătat ,au un mare rol în transmiterea valorilor culturii umane ,scrisul va rămâne,pentru multă vreme, unul din instrumentele fundamentale ale activității intelectuale.
Valoarea instrumentală a deprinderilor de comunicare în rândul elevilor din ciclul primar,trebuie privită și prin prisma posibilităților lor de transfer asupra altor deprinderi cu care se interferează . (G.Ionescu,V.Pavelcu ,pg.117,2010 )
2.6.1.Cultivarea expresivității limbajului
În repetate rânduri,în cadrul orelor de citire ,învățătorul insistă asupra unei schimbări ,din partea elevilor ,a caracterului comunicării,prin solicitarea de a vorbi sau a citi mai frumos sau expresiv.Copiii își modifică nu de puține ori felul rostirii sau al citirii mai mult intuitiv ori prin imitație decât rațional.Practica școlară a relevat că într-o măsură insuficientă li se explică elevilor în ce constă frumusețea sau expresivitatea comunicării și cum poate fi ea obținută.
Alături de coerență,corectitudine,ritm,precizie,expresivitatea este o trăsătură a limbajului corect.A.Spuntov identifica în termenii următori mijloacele de construcție a expresivității .,,Principalele modalități ale expresivității limbajului oral constau în tonul vorbirii,ritm,volum, accent logic,gestică și mimică,,.În cadrul lecțiilor de limba română,elevii din ciclul primar ,urmează să se familiarizeze și să utilizeze aceste elemente generatoare de expresivitate.( Letiția Pintea- pg.231,2008)
În activitatea de cultivare a limbajului,nu se pune problema ca învățătorul să opereze cu noțiunile respective,dar el va construi circumstanțele capabile să producă formarea calităților de expresivitate a comunicării.Este însă necesar ca învățătorul să dețină informație teoretică.
Tonul vorbirii exprimă o calitate generală a comunicării :mlădiere,inflexiune a vocii , intonație .Ritm înseamnă desfășurare gradată,treptată.Volumul este forța sau amploarea sunetelor emise de o voce.Accentul constă în intonația specială a unei silabe dintr-un cuvânt,pusă în evidență prin mărirea intensității vocii sau prin accent logic prin care înțelegem intonarea specială a unei părți dintr-un mesaj , cu scopul de a evidenția valoarea acelei secvențe ,detașând-o de restul comunicării tocmai prin această accentuare.
În cadrul activităților școlare,învățătorul le va atrage atenția elevilor asupra componentelor expresivității , solicitându-i să identifice și să compare manifestările expresive de cele neutre sau inexpresive.Pentru a exemplifica diferențele directe dintre cele două tipuri de abordare a textului literar și reacția elevilor în raport cu ele ,oricând învățătorul poate apela la următoarea activitate:lectura aceluiași text literar de două ori.
La prima lectură,nu va schimba tonul,nu-și va modifica mimica,gestica.A doua lectură va fi realizată cufolosirea tuturor mijloacelor despre care cunoaștem că asigură expresivitatea mesajului oral.După aceea , copiii vor fi întrebați care dintre cele două lecturi le-a plăcut,ce nu a înțeles din prima lectură,etc.
Învățătorul le poate astfel evidenția care este rostul mimicii și al gesturilor,al modulării vocii:de a completa mesajul transmis prin cuvinte ,de a-l face mai convingător,mai inteligibil.Alte exerciții propuse de către învățător vor avea scop obținerea expresivității prin intonație și volum .
Fiecare dintre aceste elemente accentuează o anumită parte a mesajului și reflectă atitudinea vorbitorului față de ceea ce relatează.Același eveniment poate produce o reacție de bucurie,de întristare,de suprsaturare;el este redat prin aceeași structură fonică ( aceleași sunete),dar intonația prin care se încorporează scopul comunicării,atitudinea vorbitorului față de ceea cerelatează , le diferențiează.
Pentru ca elevii să înțeleagă mai bine modul în care vorbitorii apelează la resursele de expresivitate ale limbajului ,învățătorul poate antrena clasa în mai multe tipuri de exerciții:
1.Va pronunța interjecția bravo în fața elevilor în moduri diferite,solicitând clasa să identifice starea exprimată: laudă , mulțumire,ironie,mustrare.Copiii vor încerca apoi să imagineze situații în care să se justifice respectivele rostiri ale interjecției.
2.Învățătorul prezintă elevilor un dialog ce s-ar putea desfășura acasă, pe stradă , în tramvai,etc.Dacă el ar fi fost reprezentat în scris,fără nici un fel de explicație cu privire la comportamentul participanților,nu s-ar fi sesizat nimic grav,dar,prin rostire,învățătorul a indicat o conduită nepoliticoasă.De exemplu: -Ionel,poți să vii mai repede?/-Vin !
3. Se cere elevilor ca aceeași propoziție să fie rostită astfel încât să exprime diferite stări sufletești .De exemplu: A venit iarna / poate exprima bucuria după o lungă așteptare a venirii zăpezii și a sărbătorilor sau părerea de rău ori groaza celui care se află nepregătit în fața amenințării frigului .
4. Copiii ascultă mai multe povestiri / și li se cere să determine tonul utilizat în povestire /poezie:vesel,trist ,glumeț,răutăcios,etc .
Învățătorul poate veni cu întrebări de orientare:
De ce această povestire sau poezie am spus-o pe un ton vesel /trist ?
Ce cuvinte ne obligă să folosim acest ton?
Cât de afectați sunteți de situația greierului ?
De ce nu putem rosti această povestire /porzie pe un ton vesel /trist ?
Povestea veselă ,a șoricarilor v-a dat o stare de bine ,sau stare de tristețe ?
5.Pentru acasă,elevii vor fi invitați să pregătească povestirea unui text și să-l povestească pe un ton adecvat conținutului .În ora următoare,vor fi ascultați câîiva copii (4-5),ceilalți elevi urmând să stabilească tonul rostirii și să motiveze folosirea lui . Cultivarea expresivității limbajului nu are înrâuriri numai în direcția capacității de comunicare a elevilor ,ci le îmbogățește viața sufletească,le educă sensibilitatea și receptivitatea față de ceea ce există. (Letiția Pintea- pg.232,2008)
2.6.2.Elevul ,coautor al comunicării educative în actul de predare-învățare
Abordarea textului literar ,comentariul său,se realizează în concordanță cu direcțiile dezvoltării criticii literare.Metodele și procedeele implicate în formarea capacităților elevilor din ciclul primar.Literatura este o ramură a artei ,ca și muzica ,pictura,sculptura,arhitectura ,coregrafia,cinematografia.
Arta comunicării ,la rândul ei, circumscrie un domeniu important al activității elevului,un anume fel de manifestare a acestuia în relațiile cu mediul înconjurător ,cu alte cuvinte ,o modalitate specifică de reflectare a realității în conștiința umană.Arta comunicării este deci o formă specifică a conștiinței umane ,o expresie a conștiinței omului
Un prim aspect care se impune a fi menționat ,în cadrul acestor observații preliminare ,îl constituie relația dintre artă și cuvânt.În rândul instrumentelor activității intelectuale,cele mai importante sunt atât,cititul ,scrisul cât și comunicarea ca urmare a orelor cuprinse în programa școlară.
A învăța elevii din ciclul primar arta de a comunica , în perspectiva evoluției lor intelectuale viitoare înseamnă a-i învăța cum să se folosească de aceste instrumente de cunoaștere. A instrui elevii din ciclul primar cum să studieze și să comunice înseamnă a-i înarma cu tehnici pe care să le poată folosi independent,în vederea acumulării unor noi cunoștințe,a formării lor. (Letiția Pintea,pg.202, 2008)
Familiarizarea elevilor din ciclul primar cu arta cuvântului ,ca fiind unul din principalele instrumente ale muncii de învățare și formare a acestora ,constituie ,prin urmare,un obiect de prim ordin al comunicării.Se poate afirma,nu fără temei,că întreaga evoluție a elevilor din ciclul primar,atât în școală,cât și apoi ,în viață, depinde de măsura în care ei și-au însușit comunicarea ,până la nivelul în care această capacitate depinde de randamentul școlar și prevenirea rămânerii în urmă la învățătură.
Abordarea metodologică a literaturii și implicit a lecturii , mai précis expunerea cuvintelor sub formă de artă în vederea dezvoltării competențelor de comunicare ale elevilor din ciclul primar,ca instrument ale oricărei activități intelectuale ,își justifică și mai mult valoarea în condițiile revoluției științifice și tehnice actuale.Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacele audio-vizuale în difuzarea culturii ,cartea a rămas și va rămâne unul din cele mai importante mijloace de autoinstruire,de formare a omului societății modernă.
Mai mult decât tehnicile ,audio-vizuale prin care sunt transmise cunoștințe diferite , cuvintele cărților oferă elevilor,pe lângă satisfacțiile ce le aduce orice noutate ,prilejuri unice de reflecție ,de meditație; cuvintele angajează valori formative-educative,care se răsfrâng în întregul comportament al elevilor.Iată deci un argument în plus pentru a susține că arta cuvântului /arta comunicării ,reprezintă unul dintre cele mai de preț instrumente ale activității intelectuale.
Procesul familiarizării elevilor din ciclul primar cu abordarea metodologică a literaturii în vederea receptării textului epic ,ca instrument al muncii de învățare,se realizează într-o perioadă de timp relativ lungă.Când afirm acest lucru am în vedere faptul că a receptarea textului literar în rândul elevilor din ciclul primar nu înseamnă a te rezuma la simpla descifrare a unui text…,,A știi să comunici (…) înseamnă a dobândi o tehnică ce nu prezintă valoare și interes decât dacă cel ce știe să citească înțelege ceea ce citește;(….) faptul că știi să numeri nu înseamnă că știi matematică,,.
Această comparație în care este implicată arta cuvântului atrage atenția că simpla cunoaștere a literelor și posibilitatea receptării textului literar în rândul elevilor din ciclul primar sub aspectul său exterior nu sunt suficiente pentru ca acest act să constituie cu adevărat un mijloc pentru propria instruire.
Receptarea textului literar în rândul elevilor din ciclul primar nu constituie un scop în sine,ci un mijloc de prelungire a efortului educativ individual,cu resurse proprii .
Realizarea receptării textelor literare în rândul elevilor din ciclul primar înseamnă cunoașterea unor tehnici de lucru corespunzătoare,care să permită celui ce comunică să se orienteze în text, să înțeleagă mesajul acestui text,cu multiplele lui valențe.Însușirea tehnicii de receptare a textului literar este subordonată sarcinii de a-i învăța pe elevi din ciclul primar cum să folosească manualul și în general cartea.
Chiar în condițiile dezvoltării impetuoase a mijloacelor de receptare a textului literar în rândul elevilor din ciclul primar,care ,așa cum s-a mai arătat ,are un mare rol în transmiterea valorilor culturii umane , cuvântul va rămâne,pentru multă vreme, unul din instrumentele fundamentale ale activității intelectuale.Valoarea instrumentală a deprinderilor de receptare a textului literar în rândul elevilor din ciclul primar,trebuie privită și prin prisma posibilităților lor de transfer asupra altor deprinderi cu care se interferează.
Predarea literaturii române în ciclul primar ridică,în momentul de față, una din cele mai de seamă probleme: în ce măsură se realizează în lecții înțelegerea unității dialectice dintre fond și formă,unitate care constituie însăși viața operei literare ?Problema nu are,însă , un caracter didactic,ea este comună și criticii literare .Sau , mai precis,tocmai pentru că ea a fost ridicată și dezbătută în legătură cu sarcinile criticii literare , a trecut cu mai multă acuitate și stringent în domeniul practicii didacticii .
O înțelegere îngustă și dogmatic a aplicării principiilor esteticii pe care pune accent mulți autori în ceea ce privește analiza operei literare a dat naștere unei interpretări sociologizante a creației artistice , subsumându-I valoarea estetică până la anhilare .
Au fost scoase în evidență tocmai elementele extraestetice ,în loc ca opera literară să fie privită în lumina care îi reliefează unitatea complexă și indisolubilă dintre haina artistică și fondul pe care îl îmbracă.Expresia artistic nu este niciodată independent de mesajul pe care îl poartă. (Letiția Pintea,pg.204, 2008)
Unitatea lor dialectică și epică este o legitate a creației artistice, o implicație a specificului artei. Atunci când forma artistică nu se ridică la nivelul semnificației conținutului pe care îl transmite,discrepanța devine mai vizibilă.Esența valorii estetice a operei literare,elementul viabil al frumosului constă tocmai în unei depline fuziuni între conținut și formă în intuiția lor concretă,care este imaginea artistică.
Orele de lectură dezvoltă în rândul elevilor din ciclul primar ,cercul de cunoștințe însușite la grădiniță,continuă cultivarea pentru comunicare,dând posibilitatea de a stabili criterii ferme de selectare a marilor valori.Scopul orelor de lectură, la ciclul primar, fiind educația estetică a elevilor, formarea unui cititor de literatură receptiv la valorile artistice și epice , capabil să manifeste un interes viu pentru cunoașterea și însușirea limbii și literaturii române ,trebuie să-i ofere elevului metode de investigare a textului literar,să-i învețe pe elevi nu numai pentru a ști, ci pentru a ști să comunice.
De aceea comentarea textelor citite la clasă ,reprezentativ oferă elevilor din ciclul primar , reale virtuții formative,contribuind la transformarea acestora dintr-un element care contemplă,într-un factor dinamic și activ , capabil să re-creeze o lume nouă,izvorâtă din paginile cărții citite,dând posibilitatea de a avea abilități în a comunica.
Nu trebuie uitat , așadar ,că comunicarea , implică , emoții , trăiri afectivitate,pur și simplu ține , în fond,de miza pe termen lung a învățătorului care nu ar trebui să uite faptul că doar în momentul în care elevilor le place să comunice , în momentul în care ei resimt dorința și nevoia de a citi,această țintă, dacă nu cumva deziderat al disciplinei, devine o realitate.
Încă din prima copilărie ,este cât se poate de transparentă necesitatea absolut uluitoare a celor mici de a asculta povești cu eroi și antieroi , cu feți-frumoși , cosânzene și smei , deși nici fabulele în care rolurile le aparțin necuvântătoarelor subit înzestrate cu darul vorbirii nu sunt refuzate,odată ce schematizează aceeași veche , dar atât de actuală ( și de gustată !) temă a conflictului dintre bine și rău. (Letiția Pintea,pg.204-205, 2008)
De această nevoie de ficțiune materializată în eternul ,, spune-mi o poveste !,, , de această frază a perceperii universului imaginar nici copiii mai mari ,adolescenții , nici chiar maturii nu se vor aliena până la capăt , niciodată , câtă vreme , cum bine se știe , umanitatea are nevoie întotdeauna de istorie , de o poveste savuroasă ori măcar mulțumitor de interesantă.Cu cât elevii vor fi atrași de povestea pe care un univers epic o propune: chiar și când aceasta nu există /nici nu poate exista,în sensul că specificitatea textului respectiv nu o impune (cum este cazul liricului) elevii din ciclul primar au nevoie de un substituit mulțumitor.
O poveste de dincolo de text sau din spatele textului ,ar spune: fie o picanterie biografică ce ar justifica o manifestare afectivă a sensibilității poetice , fie un fel de ,, istorie ,, potențială ,deși subtil ocultată de textul liric.Necesitatea îndrumării spre comunicăre a elevilor din ciclul primar este indiscutabilă.nu se pot contesta incapacitatea copilului de a se ghida fără greș în noianul de opere ce-i stau la îndemână și nevoia călăuzirii lui în anii de formare intelectuală.
Important este în ce măsură se poate exercita îndrumarea și până unde trebuie să meargă ea.,În privința aceasta , unii pedagogi sunt categorici.Belinski, de exemplu ,punea accent deosebit pe alegerea cărților,arătând că lucrul principal este alegerea acestora pentru copii și că pedagogii cei dintâi sunt de acord că a citi cărți prost alese este mai rău și mai dăunător pentru ei decât a nu citi nimic.
Aceeași poziție categorică o adoptă și alți pedagogi.Cu toate acestea , îndrumarea și controlul lecturii elevilor din ciclul primar sunt necesare chiar și în zilele noastre,când scriitorii își dedică talentul lor unor țeluri și idealuri bine definite .
Această necesitate izvorăște din scopul fundamental al educației: formarea personalității umane.A realiza această personalitate nu este lucrul cel mai ușor.Pentru aceasta sunt necesare o mulțime de acțiuni bine coordonate ,printre care trebuie să figureze, ca o preocupare de seamă,îndrumarea la timp , cu tact și cu pricepere a lecturii elevilor din ciclul primar,în primul rând pentru a-i feri de influența unor cărți dăunătoare educației. (Letiția Pintea,pg.205, 2008)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dezvoltarea Abilităților de Comunicare ale Elevilor din Ciclul Primar (ID: 113857)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.