Dezmembrarea Iugoslaviei

În 1941 Armatele Axei ocupă Iugoslavia care intră în război. Cel de-al doilea război mondial a adus cu sine un dezechilibru european cu schimbări radicale și rapide cărora Iugoslavia risca să nu le facă față. Prințul regent Pavle al Iugoslaviei dorea consolidarea acordului încheiat cu Macek și a ales calea de neutralitate între Italia și Germania. Adoptarea stării de neutralitate de către Iugoslavia a accentuat presiunile germane pentru ca neutralitatea să se traducă printr-o atitudine de colaborare cu Berlinul. Italia, de asemenea, dorea o colaborare cu Iugoslavia și nu numai, ci și cu sud- estul European, însă dorința acestuia nu era numai de colaborare ci și de dominare.Teama a fost mai mare din partea Italiei, iar Iugoslavia a căutat ajutor din partea Franței și Marii Britanii, din care doar prima s-a arătat interesată întrucăt dorea un nou front în Balcani pentru a se opune expansiunii naziste în Vest. Înfrângerea Franței a fost o nouă lovitură dureroasă pentru Iugoslavia, care a cunoscut sentimentul de izolare. Pavle a dezvoltat o politică de echilibru prin care dorea menținerea neutralității, a neimplicării țării în conflict, însă a reușit să matragă din nou atenția Germaniei și Italiei asupra Iugoslaviei, fiecare din cele două dorind lucruri diferite.

Iugoslavia nu dorea o colaborare cu Axa, rezistența față de aceasta creștea, iar prințul Pavle dorea o apropiere de Germania, însă cursa era deja întinsă de Hitler lui Pavle, timp în care cercul continua să se strângă: pe 1 martie Bulgaria a semnat Pactul tripartit și 2 zile mai târziu, într-o absolută discreție, trupele celui de-al Treilea Reich au intrat în țară .Pe 26-27 martie 1941 a avut loc o lovitură de stat prin care prințul Pavle a fost exilat în Kenia. Pe 6 aprilie 1941 Germania și Italia atacă pe neașteptate Iugoslavia care nu a putut face față. Preluarea teritoriilor cucerite de Axă au creat probleme atât italienilor, cât și germanilor din cauza împărțirii acestora. Războiul dus de Iugoslavia a trebuit dus pe două fronturi: eliberarea de ocupantul străin, confruntarea din punct de vedere etnic și înfruntarea din punct de vedere civil “asupra perspectivelor politico-institutionale de după război”. Cele mai importante bătălii dintre forțele de ocupație și partizani au avut loc pe Neretva și Sutjeska’, însă acestea s-au soldat cu foarte mari pierderi , dar cu neocuparea teritoriilor de străini. În anul 1943, ofensiva germană a fost respinsă , armată de partizani reușind să câștige eliberarea intrând în Serbia. Populația germană din Vojvodina și Istria s-a retras de teamă răzbunării anti-naziste ale învingătorilor, lăsând în urmă mari pierderi de populație. Ca și populația germană, italienii au plecat masiv din regiunea iugoslavă reușind să stabilizeze populația.

Iugoslavia iese victorioasă în lupta cu fascismul instalându-se noi motive de conflict între contradicțiile entice și ideologice. Lupta de partizani a iugoslavilor avea sprijin din partea anglo-americanilor, pe când sovieticii nu-și arătau acest interes. În 1945, Churchil și Stalin au acceptat ca fiecare să aibă puteri egale asupra Iugoslaviei. Tito a reușit să se alieze datorită lui Churchil cu guvernul monarchic în exil la Londra, iar regele recunoaște pe Tito ca “unicul conducător al rezistentenței iugoslave”. Englezii au fost singurii care de la începutul celui de-al doilea Război Mondial au avut ca scop favorizarea convergențelor regionale pentru a stabili un echilibru în Balcani și în Europa Central-Orientală , iar în 1942 au promis înființarea după război a unei Uniuni Balcanice, idee ce nu a fost pusă în funcțiune. Tot în 1942, Tito a dorit punerea bazelor unei alianțe iugoslavo-bulgare, întâlnindu-se la Craiova cu conducători ai partidului communist bulgar, alianță care a fost contestată de englezi și respinsă de sovietici.

Cel de-al doilea Război Mondial se încheie într-o stare de nesiguranță și haos, relațiile dintre cei trei mari: Roosevelt , Churchil și Stalin s-au deteriorat din cauza contrastelor naționale ale regiunii și cele ideologice “ dintre communism și capitalism, dintre lumea liberă și societatea superioară și avansată”.

Marele salt al societății iugoslave a avut loc după cel de-al optulea Congres al Ligii (1964) când pe data de 24 iulie 1965 Parlamentul federal iugoslav a reușit să prezinte o reformă economică și financiară transpusă în 35 de legi. Schimbarea țintea către democratizarea societății și introducerea Iugoslaviei pe piața internațională inserându-se astfel într-o mișcare generală de transformări economice legate mai ales de problema prețurilor comune Uniunii Sovietice și țărilor din blocul sovietic, ea a fost fără îndoială cea mai radicală pentru prima oară o țară socialistă se înfrunta concret cu probleme care priveau convertibilitatea propriei monezi cu competitivitatea internațională a propriei producții și cu deschiderea internațională a propriei activități comerciale.

Datorită acestor caracteristici dar și datorită consecințelor politice și sociale pe care le-a produs reforma din 1965 a semnalat o fază crucială în istoria Iugoslaviei lui Tito în care economia se dezvoltă foarte mult, se schimbă fizionomia țării care din prevalent agrară a devenit industruială și comercială. După consecințe favorabile din punct de vedere economic și social s-a manifestat în Iugoslavia un adevărat val de democrație. În 1968 a explodat, însă contestarea politică și socială și a studenților împotriva îmbogățiților necuvenit, a corupției și speculației. Din cauza mișcării studențești, din păcate însă, reforma economică a suferit o încetinire importantă pentru statul iugoslav. Diversitatea socialistă iugoslavă s-a reflectat pe larg în politica externă a lui Tito care a menținut un echilibru în relațiile interetnice care au făcut din Iugoslavia un punct de referință original și interesant, un model pentru multe alte țări din lumea a 3-a pe măsură ce acestea își câștigau independența.

Destrămarea Iugolsaviei înseamnă desprinderea tuturor republicilor din Iugolsavia de Patria Mamă. Drept consecință, au avut loc o serie de schimbări politice iar mai târziu ștergerea Federației de pe harta Europei. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia se întindea din Europa Centrală până în Balcani, era alcătuită din 6 republici regionale și 2 provincii autonome fiind divizate în 1990 în mai multe țări independente. Cele 6 republici au fost : Slovenia, Croația, Bosia și Herțegovina, Muntenegru, Serbia, Macedonia iar cele 2 provincii autonome au fost : Kosovo și Voivodina. Iugoslavia a fost declarată ca fiind o țară cu șapte frontiere, șase republici, cinci naționalisme, patru limbi, trei religii, două alfabete și un șef.

Începutul destrămării Iugoslaviei s-a produs pe fondul morții lui Tito, pe data de 4 mai 1980, în momentul în care tensiunile etnice au luat amploare. Constituția din 1974 a micșorat puterile instituționale și materiale ale guvernului federal ducând sistemul decizional într-un impas fără ieșire. Aceasta a diminuat influența Serbiei asupra Kosovo și Voivodinei. Au avut loc o serie de crize constituționale: Kosovo a solicitat statul de republică, iar Serbia dorea să aibă statut de principală putere. În 1986 a fost înființat un memorandum de către Academia Sârbă de Științe și Arte, cu privire la grupul etic dominant sârb din Iugoslavia. Slobodan Miloșevici, liderul comunist sârb, a reușit să micșoreze autonomia provinciilor Kosovo și Voivodina. Congresul Ligii Comuniștilor din Iugoslavia a fost convocat în ianuarie 1990. Delegația sărbă insista ca politica: un om, un vot să fie aplicată, în schimb slovenii susținuți de croați doreau să reformeze Iugoslavia. Drept consecință Delegația slovenă iar în cele din urma și cea croată au părăsit Congresul iar întregul Partid Comunist a fost desființat. (David MARTIN, Ally Betrayed : The Uncersorted Story of Tito and Mihailovich)

În jurul datei de 27 iunie 1991 în Iugoslavia a izbucnit un război care a zdruncinat viziunile despre o nouă Ordine Mondială. Scopul principal al acestuia a constat în purificarea etnică — de ștergere a oricărei urme de cultură străină. Iugoslavia și-a încetat formal existența la data de 15 ianuarie 1992, când toti cei 12 membri ai Comunității Europene au recunoscut oficial Slovenia și Croația ca state independente. Trei luni mai târziu, în încercarea de a stopa escaladarea violențelor în Bosnia și Herțegovina, SUA au recunoscut și ele, după multe ezitări în mod oficial independența Sloveniei, Croației și Bosniei.

Comunitatea Internațională s-a implicat direct în conflictul din Iugoslavia de îndată ce războiul a izbucnit în Slovenia când Comunitatea Europeană și-a asumat rolul de mediator. Pagubele acestui război estimează un număr de morți de aproximativ 300.000. Forțele ONU au fost acceptate în cadrul unui acord de pace în 1992 în urma căruia s-a încheiat Războiul din Croația.

În 1993 numai costurile operațiunilor Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiați au depășit 505 milioane de dolari. Cristofor Bennett este încă sceptic cu privire la șansele de încetare a violențelor și revenirii la o stare de normalitate în Balcani, respectiv fostul stat iugoslav. El consideră aceste șanse ca fiind firave datorită mijloacelor fizice-armele și a urii generate de încăierările recente mass media șovină locală și dorința de răzbunare. Singura certitudine este că operațiunile ONU în fosta Iugoslavie vor continua să fie extrem de costisitoare și că întreaga comunitate înternațională va avea de suferit de pe urma acestei situații.

Războiul Iugoslav a fost zdruncinat doar superficial în Slovenia în Iunie 1999 și de atunci cu violență în Croația nepărând să fie un succesor merituos în războiul European dintre anii 1939-1945, dar poartă toate semnele conflictelor europene și globale. Astfel, putem spune că în acest război, ca în cele care au prefigurat la momentul respectiv colapsul Imperiului Otoman și al celui Habsburgic, diferite probleme de ordin interior s-au iscat în momente de ruptură sistemică. Ierarhiile vulnerabile au colapsat sub greutatea ideologiilor fragmentate. Națiunile au sperat la eliberare și redresarea tuturor greșelilor. Granițele vechilor state care se întindeau până la malul oceanelor timp de decade sau secole întregi, au fost remodelate de numeroase valuri de atacuri. În același timp, majoritatea elitelor "leneșe și temperamentale" au avut tendința să nu ia seama micilor conflicte locale. Asta nu pentru că erau prost informați, dar erau usor de manipulat, asimilând flacăra puterii și fricii- puterea vechiului privilegiu și teama de nesiguranța. Problema acceptării cauzelor și probabil a consecințelor războiului care a distrus Iugoslavia a devenit un pariu scolastic de luptă. Diferit față de situația din vremea lui Ferrero, costurile creșteau treptat în Elveția noastră academică. Legende înfricoșătoare sunt reamintite și altele noi inventate. Media selectează rămășițele pentru bătăliile gladiatorilor Sârbo-Croați. Tezele câștigătoare vorbesc despre ura care îi patronează pe sălbaticii Balcanici. Astfel, ziarele de notorietate printau lucruri revelatoare, precum: Tudjman, Milosevic, și oricine altcineva din Iugoslavia sunt victimele istoriei. De secole întregi, înaintașii lor trăiau într-un stat sărac și analfabet unde rumoarea umplea spațiul gol al lipsei de cărți și documentare. Apoi au urmat 45 de ani de totalitarism comunist când multe cărți au fost publicate, toate cuprinzând numai minciuni. Războiul Sârbo-Croat din Iugoslavia este efectul a câatorva milioane de minți, toate dezorientate și toate fără a avea dreptul la libera exprimare.

Aceia care sunt destinați să comande se tem de aceia care sunt destinați să se supună; în cuvintele lui Ferrero, Cain se teme de Abel. Atlanticistul se arată cu autodeterminarea care a luat parte la revoluția din lumea moartă a socialismului ca fiind parte din temuta asimetrie a timpurilor noastre. Stânga se temea de revoluția lui Mazzini și Garibaldi. Dreapta spune că doar proștii se bucură când un imperiu decade. "Simetria prefigurată de Alexis de Tocquevile cu referire la o lume îimpărțită între America și Rusia este depășită.". La fel s-ar părea că s-ar petrece și cu imperiile mici ca Iugoslavia. Posibil ca Ferrero să fi avut dreptate atunci când a observat legăturile și ambiția ca o consecință a războiului. Oricum, frica a fost la originea cosmică a războiului.

Una dintre limitările în literatura despre Slavii Sudici este necesitatea spunerii poveștilor de la început. Cunoștințele despre lucrurile Slavilor Sudici este într-adevăr puțin cunoscută pentru vestici, așa cum este văzut din referințele istorice din media, incluzând presa de top. În numele bravurii acest fapt este de notat: conflictul actual dintre Slavii sudici, mai exact dintre Sârbi și Croai nu este străvechi, până când termenul de străvechi se intersectează cu sfârșitul secolului al XIX-lea și nu este unul religios, cu toate că religia a jucat un rol important în acest conflict. Principalul motiv de război este conflictul ideologic și politic. Pentru a-l înțelege trebuie să începem cu continuitatea elitelor naționale individuale slave sudice și statelor (unde existau) punând accentul pe național și ideologiile politice, nu pe studiile modernizatoare și cercetările despre structurile sociale. Serbia are o importanță în mod particular din acest punct de vedere. De la căderea statului medieval sârb până la cel Otoman – proces care a început în 1389 odată cu înfrângerea Serbiei în bătălia din Kosovo și încheiata în 1459 prin abolirea despotismului vasal sârb. – Sârbii nu și-au pierdut numai independența, dar și elitele. Conducerea națională a fost preluată de Patriarhul Ortodox sârb (1557-1766), ai cărui clerici au înlocuit nu numai pentru nobilime, ci și pentru atribuțiile sale în ceea ce privește cultura naționala și memoria istorică. De atunci, revoltele sârbilor împotriva turcilor (1804, 1815) erau ambele confesionale și naționale, fiind transpuse într-o suspiciune religioasă de durată și diversitate națională. Revoltele au creat cadrul pentru creșterea statului Sârb care a continuat să se extindă spre Sud, de jur împrejul Serbiei, Kosovo și Macedoniei în trei etape (1831-1833;1878;1912-1913)- acesta reprezentând modelul Sârb de unificare (bazat pe o economie agrară ținută de clase sociale egale – nu tolerau diferențele de clasă).

Reformele lingvistice și culturale sârbe din prima jumătate a secolului al XIX-lea au creat noi probleme. Vuk Karadzic (1787-1864), principalul reformator al limbii și un important ideolog, a contribuit la secularizea națională sârbă într-un mod bizar. În mod treptat el îi definea pe sârbi în mod "științific" după folosirea dialectului sud-slavic, și nu după apartenența la religia ortodoxă. Ideologia lui Karadzic a lingvismului naționalizat, stă la baza noii credințe sârbe ca toți vorbitorii stokavieni, printre care majoritatea erau croați catolici și toți musulmanii bosniaci – toți fiind sârbi, drept normal era natural să-i asimileze. Ideologia secularizării naționale, și nu religia, au oferit cadrul propice confruntărilor permanente dintre sârbi și vecinii lor vestici. Dar, cu toatea astea, finalizarea asimilării și expansiunii nu pot rezulta crearea Serbiei acolo unde ei nu există. Ferrero a citat din declarația lui Levy Bruhl adresată africanilor, îndemnând la curaj din partea nativilor sârbi.

Războiul din Kosovo

Războiul din Kosovo a avut diferite feluri de impact asupra populației din Iugoslavia și mai ales din Serbia. Evident, conflictul armat a provocat multă suferință asupra populației. Mai mult de atât, a plasat regimul iugoslav pentru prima oară într-un conflict vizibil cu opoziția comunității internaționale. Înainte de bombardamentul NATO, confruntarea dintre regim și țările vestice nu luase niciodată o formă și o direcție exactă. Bombardarea Bosniei de către Serbia în 1995 s-a petrecut în momentul în care Milosevik rupsese deja legăturile cu conducerea sârbă din Republica Sârbă. Războiul din Kosovo, sau mai de grabă războaiele, pe de o parte bombardarea Iugoslaviei de către NATO și campania de expulzare și crimă din Kosovo de către armata iugoslavă și grupurile paramilitare pe de altă parte, au avut efecte contradictorii asupra Serbiei și asupra naționalismului acesteia, care a fost un fenomen dominant în politica sârbă în ultima decadă.

Ruptura în relațiile transatlantice în abordarea problemei Kosovo-ului a fost evidentă. Abordările diferite adoptate de către Uniunea Europeană și SUA au fost o sursă de tensiune, Statele Unite acționând milotar cu prima ocazie în timp ce UE deși dorea o cale diplomatică nu era în stare să rezolve, printr-o unitate a statelor membre, o problemă foarte apropiată regional. Această fisură în spațiul european va fi din nou observabilă și în războiul din Irak din 2003 unde Marea Britanie din nou se va împotrivi deciziei spațiului european, fiind pe aceeași lungime de undă cu SUA. Natura însăși a conflictului, trebuie luată în considerare, în faptul că, deși SUA și Marea Britanie erau pregătite să utilizeze forța încă din aprilie 1998, niciuna din acestea, nu dorea să utilizeze forțe terestre. Intervenția acestora, a fost de așa natură de a ține trupele în siguranță prin utilizarea lor în atacuri aeriene.

Kosovo, în conformitate cu perspectiva sârbă, este "leagănul civilizației" lor, atât în context cultural, cât și religios, fiind de asemenea locul înfrângerii sârbilor de către otomani în 1389, constituind un simbol al tragediei naționale. Pe de cealaltă parte, albanezii consideră că această regiune le-a aparținut încă din secolul al VI-lea.

Capacitatea ambelor grupuri de a coexista pașnic de-a lungul secolelor nu a fost realizată. În 1981, la mai puțin de un an după moartea lui Tito, etnicii albanezi din regiunea Kosovo, aproximativ 90% din populația de 2 milioane de locuitori, au cerut încă o dată independența, o cerere care a fost reprimată violent.

Un răspuns internațional concret la violența în creștere din Kosovo, a fost foarte prudent și treptat. Cu toate acestea, încă din decembrie 1992, George Bush sr. a emis "avertismentul de Crăciun", arătând că "în caz de conflict în Kosovo, cauzat de acțiuni sârbești, SUA va fi pregătită să folosească forța militară împotriva acestora, atât în regiunea disputată, cât și în Serbia propriu-zisă." Abia în 1995, Kosovo a fost preluată ca o problemă de către Adunarea Generală a ONU, în 1998 devenind o problemă majoră a agendei internaționale.

La momentul intervenției NATO în Kosovo, în 1999, premisa guvernelor occidentale era că respectarea granițelor internaționale era mai puțin importantă decât încercarea de a opri epurările etnice ce se întâmplau din acel spațiu. Decizia SUA de a se aventura cu toată forța sa politică și militară în Kosovo a reflectat dorința acesteia de a-și remedia greșelile din anii 1990, respectiv eșecurile morale în Somalia, Rwanda și Bosnia; de asemenea era și o bună oportunitate pentru ca SUA să își etaleze puterea ca proaspătul hegemon al lumii. Punctul de vedere occidental, era că președintele sârb, Slobodan Milosevic, dorea din nou epurarea unei populații în numele "Serbiei Mari", acesta necesitând să fie oprit. Principala preocupare însă, era o reacție a Rusiei: consilierii lui Clinton s-au temut că Moscova ar putea folosi ulterior intervenția NATO în Kosovo ca să își justifice și să legitimeze acțiunile sale transnaționale în foste regiuni ale Uniunii Sovietice.

. Consiliul de Securitate al ONU e emis rezoluția 1199 cerând încetarea imediată a focului. În timp ce SUA a dorit mai multe sancțiuni pentru a nu repeta o situație similară Bosniei, statele europene au fost împotriva unor astfel de măsuri radicale, dorind să urmeze calea diplomatică. În acest context, se poate chiar observa o fisură în Uniunea Europeană, Marea Britanie ținând parte SUA în vederea măsurilor punitive. Ruta diplomatică părea să funcționeze atunci când s-a ajuns la un acord între președintele Milosevic și negociatorul american, Richard Holbroke, în august 1998, permițând ca 2000 de observatori OSCE să fie trimiși în Kosovo. Acest acord împreună cu acordul Rambouillet din 1999, care avea ca condiții retragerea trupelor sârbești din regiune au fost în van, ajugându-se la decizia de a bombarda ținte strategice din regiune începând cu data de 24 martie 1999, durând 78 de zile

Puțini au fost îgrijorați cu privire la impactul pe termen lung care s-ar fi putut întâmpla din pricina ajutării acestor victime față de separatiștii violenți. În acest context însă, în jurul Kosovo-ului își luau avengura factori care aveau să modifice opiniile guvernelor occidentale asupra acestui spațiu; Kosovo se îndrepta spre independență. Acest lucru a pus în prisma discuțiilor internaționale, posibilitatea ca Kosovo să acționeze ca un catalist de revigorare a mișcărilor separatiste din toată lumea, ducând la o posibila dezmembrare a sistemului internațional.

Se pune în discuție rolul pe care l-a jucat naționalismul în principal și în timpul războiului Kosovo-ului în Serbia; consecințele pierderilor din Kosovo de pe scena politică de dupa iunie 1999. În primul rând se vorbește despre rolul guvernului în mobilizarea politicii patriotice în ceea ce privește Kosovo și suportul public, sau lipsa lui în alte circumstanțe, pe care s-a ocupat sa mo asigure. În al doilea rând va pune în prim plan impactul pierderii suferite de Kosovo în opoziția politică și impactul asupra schimbării regimului din septembrie/octombrie 2000. În final se va pune în discuție rolul teoriilor conspiraționale în relație cu naționalismul care pus în funcție odată cu războiul din 1999 și discuția câtorva încercări de după război, la adresa crimelor comise în numele poporului sârb.

În timp pece suportul pentru Milosevik și al partidului său socialist continuă să scadă până în anii 1990, lipsa criticismului politicii naționale a guvernului din segmente largi a falsei sau realei opoziții, a creat apariția unui larg sau extins consens peste politica din Kosovo. Guvernul a continuat să avanseze o pozitie care popunea un dialog si compromis cu populația din Albania, dar asta respingea orice dezacord semnificativ al autorității teritoriale facând sau lasând ca oferta de facto să fie inutilă.

Intensificarea conflictului din Kosovo tras la răspundere de răspunsul brutal la adresa creșterii armatei de eliberare Kosovo, a dus la prompta schimbare în politica Partidului Socialist din Serbia. Începând cu ultima fază a războiului din Bosnia, înainte de începerea conflictului din Kosovo, Partidul Socialist a adoptat o politică pro-pace și s-a prezentat pe plan internațional ca un factor și garant al păcii și s-a angajat în multe acțiuni strigătoare la cer de autoritarianism, împotriva legii. Normalizarea pe care Serbia începe să o experimenteze după 5 ani de participare la război, sancțiuni și căderi ale ordinii sociale, s-au dovedit a fi mult mai amenințătoare regimului decât toți anii precedenți de criză. În timp ce regimul reușeste în divizarea opoziției și aproape câștigă alegerile prezidențiale în Serbia nivelul crescut de insatisfacție în rândul segmentului larg de populației a rămas. Mișcarea de renaștere sârbă a alui Vuk Draskovic a format cel mai mare partid de opoziție, a intrat în guvernul federal cu puțin înainte de începerea războiulul și părăsindu-l în aprilie 1999, în timp ce majoritatea forțelor din opoziție au continuat mișcarea de rezistență la orice cooperare cu regimul în timpul războiului.

Lunile de după război au văzut raza de răspândire a protestului împotriva regimului, în special în orașele mici din Serbia. Aceste proteste nu au fost în natura lor naționaliste în sensul acuzării regimului pentru că s-au angajat într-un război care a condus la un rezultat care s-ar fi putut încheia pașnic în martie 1999.

Campania electorală din august și septembie 2000 care a condus la victoria opoziției a rămas enențială pe 3 poli. Primul fiind „Mișcarea Otpor” constând în majoritate din studenți și persoane mobilizate împotriva lui Milosevic, pune unitatea opoziției în vârful agendei politice. În cel de-al doilea pol, campania de opziție comună a urmărit în mare parte să promoveze programul de reformă economică având parte doar de puțină atenție. Polul 3 tratează candidatura la președenție a lui Kostunica, care a acordat o mare importanță Kosovo-ului, vizitându-l în timpul campaniei sale și criticând administrarea internațională pentru eșecul în protejarea sârbilor.

Astăzi nu există niciun consens în oricare ar fi fost pierderile Kosovo-ului, rămând doar o suprafață a agendei politice fară niciun rol signifiant în politica internă a Serbiei, sau oricare ar fi fost atitudinea partidelor politice asupra Kosovo care determină succesul sau eșecul lor. Vladan Batic, președinte al Partidului Creștin Democrat a insitat într-un interviu în noiembrie 1999 că „problema Kosovo” este fosrte scăzută pe lista de priorități a electoratului, e al șaselea loc după sărăcie și calitatea vieții, crimă și corupție, democrație și drepturile omului, participarea în organizații internaționale și întoarcerea generației tinere din exil.

Pe de altă parte, liderul formal al Alianței Civice din Serbia, Vesna Pesic a argumentat că naționalismul este încă o forță importantă în politica sârbă, împreună cu guvernul și opoziția. Kostinica: „În Serbia problema națională va avea un impact semnificativ, în timpul alegerilor, datorită situației create de bombardament și propaganda asupra Serbiei de către Milosevic. O mare parte din opoziția sârba nu se teme de acest lucru. Astfel că este subestimată importanța scopului național. Noi trebuie să încercăm să găsim posibilitatea de a face un compromis între importanța scopului național și importanța Serbiei ca un menbru normal al organizației interaționale. Cred că această parte a opozițieisubestimează acest of naționalal Kosovo-ului.”

Coaliția care a avenit la putere în octombrie 2000 acceptă administrația națională a provinciei pentru o perioadă lungă de tranziție în timp ce încearcă să sublinieze nevoia de a ține provincia ca parte din Serbia si/sau Iugoslavia. Cea mai mare parte a atenției se concentrează pe întoarcerea în Serbia a refugiaților din Kosovo și îmbunatățirea situației securității sârbilor. Cu participarea a celor mai mulți lideri politici din opoiția Kosovo orice discuție asupra statusului acestuia după schimbarea regimului este mai mult ca probabilă includerea intereselor și poziției sârbilor din Kosovo.

Așa zisul front unit al țărilor din NATO a determinat creearea unui război limitat împotriva Iugoslaviei și criticismului limitat al politcicii din Rusia, China și țările non-europene, toate părând să confirme noțiunea romantică a Serbiei de a sta singură în timp ce toată lumea ar trebui să susțină reala și perseverenta izolare a Serbiei. Războiul a dat de asemenea naștere la numeroase teorii conspiraționiste ce scot în evidență motivele sinistre a NATO de sprijinire a războiului: dominația geopolitică, interesul economic, șidorința de a diviza Balcanii în state mici și lipsite de putere. Chiar și după retragerea ostilităților, massmedia din Serbia la fel ca și din alte republici, a raportat planuri imaginte de „cealaltă tabără” sau alte puteri din afară cu intenția de a domina sau disruge Iugoslavia sau măcar națiunea în cauză. O teorie conspirativă este o informație neconfirmată ce caută să explice evenimente ca rezultate dintr-un plan elaborat, de obicei proiect clandestin și secret. Baza oricărei teori conspirative este un zvon, o parte dintr-o informație neoficială răspandită pe cale orală.

Teoriile conspirative au funcționat de-a lungul aceleași linii pe durata întregii faze a războiului. Propagarea acestor teorii de către media au contribuit la răspandirea credințelor acestora. În cazul Kosovo, crimele care au fost comise de câțiva albani împotriva sârbilor încă de la începutul administrației internaționale a funcționat înăuntrul structurii de a „dovedi” natura premeditată a războiului și de a ajuta nu doar să justifice rezistența Iugoslaviei la intervenția vestică, dar de asemenea represiunea decadei anterioare. Chiar și după războiul din Kosovo încheiat cu schimbarea de regim din 5 octombrie 2000, teoria conspiraționistă ca element al naționalismului contemporan este viabilă fără nicio urmă de îndoială și de la sine înțeles în discuțiile despre crimele și războaiele anilor 1990. În timp ce războiul din Kosovo a contribuit la reintroducerea izolării în care Serbia se afla în 1999-2000 intensificând efectele naționalismului, a avut și efecte contrare. Implicarea directă a guvernului iugoslav în expluzarea albanezilor din Kosovo și crimele comise în acel timp, au stabilit o linie clară a responsabilității care nu a fost atât de vizibilă ca în timpul războiului din Croația și Bosnia. Pe timpul războiului din Bosnia, Biserica a intrat în conflict cu regimul pentru că politica acesteia nu se îmbina cu credințele și tradițiile conduătorilor sârbi din Bosnia. Războiul din Kosovo a condus la schimbarea poziției Bisericii.

Numai schimbarea regimului în Serbia a deschis ușa spre angajarea într-un proces de dialog mai înțelegător care vizează crimele din trecut. Poziția formată în Serbia este divizată astăzi pe adresarea resposabilității, care e un rezultat din trecut, în timp ce partidele mici au fost rocile critice în războaiele din anii 1990, altele, incluzând președintele iugoslav Vojislav Kostunica într-un fel sau altul au mușamalizat câteva crime comise de regimul sârb în Croația, Bosnia și Kosovo. Problema Kosovo rămâne nerezolvată, chiar și după un aranjament formal al statusului final al provinciei.

În 1998, Drăgan Steneljanin a scris că : „Fiind în mijlocul situației complexe din Kosovo apare imposibilitatea Serbiei să devină o societate total democratică atâta timp cât Kosovo e parte din ea. O condiție de independență pare a fi probabil cel mai lung punct terminal venit din afara provinciei dacă aceasta este urmată prea ostil și prematur, poate crește riscul de a pune în pericol procesul de democratizare și reformă în Serbia

Bibliografie :

Florian BIEBER, " Serbia after the Kosovo War: The Defeat Of Nationalism and Change of Regime" in Florian Bieber and Zidas Daskalovski, eds., Understanding the War in Kosovo (London: Frank Cass, 2003), 321-338.

Ivo Banac, "The Fearful Asymmetry of War: The Causes and Consequences of Yugoslavia's

Demise," Daedalus, Vol. 12 1, No. 2, 141-1 74.

Stefano BIANCHI- Problema Iugoslavă, capitolul 3, pag 51, Editura All, 2003