Dezbatere Vs Talk – Show

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS”DIN GALAȚI

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA: JURNALISM

DEZBATERE VS TALK – SHOW

Coordonator științific,

Lector dr. Daniela Bogdan

Absolvent,

Corozanu Andreea

Galați

2016

Cuprins

Introducere…………………………………………………………..……..

Capitolul 1. Televiziunea și comunicarea televizată…………..….………

1.1. Televiziunea în era digitală…………………………………………………………………………………

1.2. Echipa de televiziune și departamentele ……………………………………………………………….

1.3. Efectele sociale ale comunicării de masă……………………………………………………………..

1.4. Televiziunea……………………………………………………………………………………………………..

1.5. Fața nevăzută a comunicării……………………………………………………………………………..

1.6. Condiția spațiului public în postmodernitate. Rolul comunicării sociale…………………..

1.7. Manipularea opiniei publice prin televiziune ……………………………………………………….

Capitolul 2. Dezbaterea și talk – show – ul……………………………………………..

2.1. Secvențele de platou…………………………………………………………………………………………

2.2. Dezbaterea…………………………………………………………………………..….

2.2.1. O miză a spectacularizării…………………………………………………………………………

2.2.2. O dublă punere în scenă ……………………………………………………………………………

2.2.3. Variabilele punerii în scenă verbale……………………………………………………………

2.2.4. Variabilele punerii în scenă vizuale…………………………………………………………..

2.3. Talk – show – ul ………………………………………………………………………………………………………

2.3.1. Contextul talk – show – ului………………………………………………………………………….

2.3.2. Talk – show contra talk – show………………………………………………………………………

Capitolul 3. Dezbatere VS Talk – show………………………………………….

Concluzii…………………………………………………………………………………………………..

Bibliografie………………………………………………………………………………………………..

Listă figuri

Introducere

Românii au descoperit cu surprindere în 1990 campania electorală. Privită cu neîncredere și suspiciune în occident, campania electorală a ocupat imediat viața românilor, instalându-se pe primul loc în topul spectacolelor urmărite cu sufletul la gură. Impactul a fost imens, campania din 1990 (creată și însuflețită de oameni cel puțin la fel de neexperimentați ca și cei cărora le era adresată) reușind să provoace mutații serioase în sistemul relațiilor umane din societatea românească. A descătușat energii colosale și a împins la maxim oamenii spre limitele rezistenței fizice și mai ales psihice. A bulversat comunitățile și a canalizat cotidianul într-o singură formă: campania. Oamenii, descoperitori recenți ai televiziunii ca spectacol, stăteau în fața aparatelor ore în șir încercând să soarbă fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare imagine. Se înflăcărau și se înfuriau în funcție de mesajele pe care le primeau din cutia aceea micuță. Deși rezultatele erau previzibile, oamenii nu erau interesați de alegeri cât de preambulul lor. Era ca un imens show televizat la care erau invitați să participe.

Era, atunci în 1990, un joc nou și fascinant. Intelectualii râdeau de modul uneori pueril în care „nou – născuții“ politicieni încercau să-și croiască drum spre ceea ce avea să devină arena privilegiaților. Oamenii simpli se minunau de imaginile candidaților veniți din occident care le promiteau o viață minunată în schimbul simplului gest de a pune ștampila în chenarul cu numele lor. Se vorbea mai ales de viitor. Atacurile erau îndreptate spre o singură parte. Singura pe piață atunci, Televiziunea Română făcea cu greu față (din cauza lipsei tehnicii și a oamenilor pregătiți pentru astfel de evenimente) cerințelor campaniei. Norocul ei că și telespectatorii erau în faza de copilărie a „alegătorului“. În 1992, situația a fost aproape identică. Oamenii nu ieșiseră din febra înnoirilor postrevoluționare. Apele abia începuseră să se limpezească și marea ruptură între „idolii“ primilor ani, Roman și Iliescu, a avut darul de a însufleți campania electorală care, în alte condiții, ar fi fost iar o cursă cu un câștigător anunțat. De data aceasta, Televiziunea Română avea în dotare tehnică suficientă  pentru a prezenta poporului cursa electorală. Oamenii fuseseră specializați la televiziuni străine dar, chiar și așa, emisiunile electorale semănau tot cu o masă rotundă plictisitoare, la care oamenii nu comunicau între ei ci încercau să-i acopere pe ceilalți pentru a vorbi „poporului“. Dar, spre deosebire de 1990, candidații erau mult mai conștienți de importanța televiziunii și de eficacitatea aparițiilor televizate. Dacă în 1990, accentul a fost pus pe marile adunări electorale, 1992 a adus o modificare în politica partidelor. Candidații nu se mai oboseau să meargă prin țară ci se preocupau aproape exclusiv de prestațiile la televiziune. Clipurile electorale au început să fie mai elaborate, dar fără să depășească nivelul unei reclame la detergenți. Experiența electorală a convins partidele politice că deținerea unui canal mediatic este vitală pentru rezultatele alegerilor. Astfel încât, imediat după alegeri, partidele câștigătoare și-au asigurat controlul asupra televiziunii publice iar partidele din opoziție au trecut la atragerea de fonduri și investitori pentru a crea noi posturi de televiziune. Radiourile private existau deja din 1990, dar aveau o audiență relativ modestă față de Canalul național de actualități, condus, evident, de oameni apropiați de putere. Astfel că, din punct de vedere mediatic, putem vorbi de o adevărată campanie electoral abia în 1996, când, pe lângă Televiziunea Publică, intrau în joc și televiziunile particulare, unele dintre ele cu o pondere extrem de important în preferințele telespectatorilor urbani. Televiziunea Publică a rămas, totuși, lider de piață la nivel național, de aici și concentrarea fostei opoziții asupra prestațiilor de la emisiunile realizate de TVR, știut fiind faptul că punctual slab îl reprezenta țărănimea, reticență la schimbare, dar fidelă (mai mult din nevoie) Televiziunii publice.

Toți analiștii au fost de acord că alegerile au fost câștigate de cei care au folosit cel mai bine arsenalul de mijloace de propagandă (în special tehnicile de manipulare) puse la dispoziție cu generozitate de canalele mass – media prin care se transmiteau mesajele electorale spre populație. S-a aflat ulterior că anumite partide au apelat la specialiști care să coordoneze folosirea tehnicilor de propagandă. Toate partidele și toți candidații au avut stafuri din care făceau parte sociologi, psihologi, artiști, politologi, adică exact acele persoane obișnuite să folosească cu randament și rezultate maxime tehnicile de manipulare. Campania electorală la televiziune a avut mai multe elemente, rezultate ale posibilităților de prezentare a candidaților și a programelor politice: clipurile electorale, întâlnirile – dezbateri, știrile electorale.

În campania electorală din 1992 a fost experimentată pentru prima oară confruntarea dintre candidații la președinție. În 1996, s-au diversificat tipurile de confruntări între candidați, fiecare post de televiziune din România aplicând o tactic proprie. În primul rând a existat o diferențiere în modalitatea de alegere a candidaților prezenți la emisiuni. Televiziunea publică a permis accesul tuturor candidaților (16 la număr). Candidații au fost cei care au decis dacă vor sau nu să  participe la emisiuni. Astfel, aplicând legea, televiziunea public n-a creat cadrul necesar unei confruntări directe între ofertele electorale ci o înșiruire a lor.

Manipularea cu ajutorul televiziunii se face în mai multe feluri. Cele mai folosite sunt folosirea argumentelor falsificate sau folosirea unor adevăruri parțiale aranjate în secvențe false și combinarea mesajului cu acele elemente care fac apel la centrele emoționale non – raționale ale conștiinței umane. În timp ce prima formă de manipulare este grosieră și este folosită cu grupuri mari de oameni cu nivel coborât de inteligență și cultură, cea de-a doua este pusă în practică de profesioniștii care încearcă să-i influențeze pe cei mai greu de indus în eroare cu minciuni relativ ușor de descoperit prin folosirea logicii, a bunul simț, al culturii și al informaților.

Din păcate și oamenii cei mai inteligenți sunt ușor de stimulat într-o anumită direcție prin acțiunea directă și calculată asupra centrelor menționate anterior.

Talk – show – ul a căpătat noi definiții în România pentru că vremurile sunt în continuă schimbare iar nevoile telespectatorului sunt altele pe zi ce trece. Talk – show – ul este o producție extrem de ieftină, care își câștigă audiența prin spectacol verbal. Epoca de glorie a talk – show – urilor aproape că a apus odată cu scandalul din emisiunile difuzate din ce în ce mai des la marile posturi de televiziune. Probabil că după ce ani la rând oameni ca Robert Turcescu și Marius Tucă au promovat formate “inspirate” de la celebrul Jay Leno (Larry King, prezentatorul celui mai celebru talk – show american) românii preferă să urmărească originalele, direct de la sursă, ori retransmise de către televiziunile de la noi.

Deși realitatea arată că audiența talk – show – urilor din România nu mai este ce a fost odată, posturile românești continuă să promoveze acest gen de emisiune iar motivul este unul pe cât de simplu, pe atât de halucinant: talk – show – urile sunt producții ieftine de realizat. România este o țară de dimensiuni mici, în care actorii sunt puțini, iar subiectele nu reușesc să asigure prea multe exclusivități. Așadar, o adevărată provocare cade pe umerii producătorilor de talk – show – uri în încercarea de a transforma acest gen de program într-un adevărat festin pentru devoratorii de scandal (de regulă, se păstrează, un element substanțial de „circ“ monden, pe care moderatorul îl completează cu diverse campanii ce exploatează caracterul incitant al unor scandaluri politico – economice).

Este evident faptul că în România, talk – show – ul nu mai reprezintă demult doar o emisiune de tip informativ care să respecte cu strictețe regulile definitorii (menționate în capitolele teoretice ale acestei lucrări de licență). Acum, sfaturi precum documentarea temeinică, pregătirea invitaților, păstrarea unei atitudini imparțiale ale moderatorului în ceea ce privește subiectul discutat par desuete, iar toate acele elemente care definesc talk – show – ul ca fiind o emisiune de bun gust, un spectacol informativ tocmai pentru faptul că moderatorul joacă rolul de a obține informații calde, direct de la sursă, s-au pierdut în vremuri demult apuse. Din păcate sau din fericire, talk – show – ul se pliază pe ceea ce publicul cere și pentru că trăim o lume în care diversitatea, volumul, viteza și libertatea de circulație a informațiilor sunt indicatori principali ai stadiului dezvoltării societății românești, tabloidizarea oricărui tip de informație devine un must do pentru ca televiziunile noastre să mai funcționeze. Așadar, iată că dorința de a manipula poartă vina pentru alegerea temelor talk – show – urilor și automat se schimbă și modul în care acestea sunt discutate și analizate de-a lungul unei emisiuni.

Atitudinea moderatorului, care se împărțea cu succes între interesele telespectatorului și crearea unui climat prietenos, relaxant care să permită divulgarea de informații sincere, pertinente, din partea invitaților săi, a devenit una atât de respingătoare, încât pentru public exact acest aspect face deliciul întregului show, iar pentru invitat, reprezintă un motiv serios de a refuza orice altă participare în cadrul unui asemenea program TV.

În acest sens, se demonstrează că la nivelul psihicului telespectatorului are loc un proces de manipulare care lucrează în așa fel încât îl face pe acesta să creadă că tot ceea ce spune moderatorul este adevărat, ignorând cu desăvârșire declarațiile invitaților, tocmai pentru că poziția moderatorilor de superioritate față de invitați cere automat câștigarea credibilității, pentru a reuși procesul de manipulare ai nevoie de un discurs bine pregătit, un public nehotărât, un mijloc de comunicare în masă și o persoană carismatică, înzestrată cu talent în arta comunicării.

Am ales să fac temă de licență deoarece suntem în an electoral și pe toate posturile de televiziune, politicienii noștri ne invadează cu campaniilor lor electorale prin toate canalele de mass – media. Așadar am vrut să observ cum folosesc emisiunia de tip dezbatere și cea de talk – show pentru a manipula telespectatorii/ alegătorii. În ultimii ani se pune foarte mare accent pe acest tip de campanie electorală.

Lucrarea de față este structurată în trei capitol. În primul capitol am făcut o analiză a tipurilor de televiziune, pornind de la paleoteleviziune către neoteleviziune, astfel am încercat să subliniez importanța televiziunii în ziua de astăzi precum și prezentarea efectelor sociale pe care le are comunicarea de masă. În ultima parte a capitolul am analizat modul în care televiziunea poate manipula telespectatorul cu ajutorul emisiunilor.

În capitolul doi, în prima parte am aprofundat emisiunea de tip dezbatere, care sunt regulile pe care aceasta trebuie să le respecte pentru a putea vorbi de success. În partea a doua a capitolul am analizat emisiunile de tip talk – show, încercând la fel, ca la dezbatere, să fac o inventariere a regurilor și a efectelor pe care aceasta le are asupra telespectatorului.

În ultimul capitol am facut analiza a două emisiuni, una de tip dezbatere și a doua de tipul talk – show – ul ca mai apoi în partea de concluzii să subliniez care sunt asemănările și deosebirile dintre cele două.

Capitolul 1

Televiziunea și comunicarea televizată

Pe lângă funcțiile de informare și educativ – formative, mijloacele de comunicare în masă pun accent și pe funcția de relaxare reprezentată de zona divertismentului. O mare parte a telespectatorilor încearcă să-și satisfacă nevoia de divertisment, de evadare din realitatea imediată, ceea ce determină transformarea aproape a oricărui tip de mesaj într-un spectacol, doar pentru a veni în întâmpinarea publicului.

Creșterea consumului de produse audio – video și, implicit, a interesului acordat de telespectatori unuia sau altuia dintre canale a determinat și apariția unor disfuncții ale televiziunii. Marshall McLuhan demonstrează că principala disfuncționalitate a televiziunii este tocmai imensa ei putere asupra socialului.

Televiziunea devine disfuncțională din cauza efemerității mesajului tansmis care este receptat în măsura disponibilității de moment a publicului. Țintuirea telespectatorului pe fotoliu din fața televizorului are ca efect desocializarea indivizilor, restrângerea relațiilor lor sociale. Astfel, televiziunea devine cronofagă și afectează comunicarea dintre oameni, substituindu-se interlocutorului real. Însă una dintre cele mai grave disfuncții este aceea că televiziunea a creat un tip de cultură mediatică accesibilă maselor cărora li se adresează.

La începutul anilor ’90 au fost lansate pe piața conceptelor media noțiunile de paleo și neoteleviziune. Se remarcă existența unor diferențele dintre aceste două perioade ale audio – vizualului prin faptul că prima reprezenta o deosebire netă între real și ficțiune, în timp ce de-a doua amestecă practic ambele registre. François Jost stabilește trei etape distincte ale istoriei micului ecran. Prima perioadă încearcă o identificare a telespectatorului cu cetățeanul reprezentat de protagoniștii de pe ecran și încurajează astfel dezbaterile de conștiință. A doua etapă, caracteristică deceniului șapte al secolului trecut, declanșează o criză a reprezentării și găsește virtuți pedagogice și ludice în mixajul realitate – ficțiune. Cea de-a treia perioadă începe odată cu mileniul al treilea și apelează la orice metodă pentru a da autenticitate punerilor în scenă din spectacolul audio – vizual. În această etapă, publicul își revendică dreptul la celebritate și vrea televiziune ca în viață.

Odată cu trecerea de la televiziunea clasică la neoteleviziune s-au diluat și granițele dintre informație și divertisment, adică dintre realitatea arătată pe micul ecran și dramatizarea acesteia, spectacularul. O asemenea abordare se înscrie în seria teoriilor conform cărora televiziunea determină cererea. În această etapă, imperativul televiziunii este de a crea o comuniune emoțională între telespectator și scena catodică, de a-i da impresia celui ce privește spectacolul că se află în interiorul ecranului și nu doar în fața lui. Nevoile culturale autentice, de cunoaștere, estetice, creatoare, se transformă, în era posmodernă, într-o trebuință cu totul nouă și actuală, nevoia de divertisment.

Prin revoluția tehnologică în domeniul mediatic, noua televiziune s-a axat în special pe trei domenii: jurnalul tabloidizat, documentarul de televiziune, divertismentul pentru publicul larg.

Emisiunile de divertisment caracteristic neoteleviziunii domină în oferta de modele identice în lumea contemporană. Identitatea postmodernă se construiește în special în sfera timpului liber. Telespectatorul se confundă adeseori cu sinele tv, iar identitatea devine „un joc asumat, o prezentare teatrală a sinelui, în care individul se poate prezenta celorlalți într-o varietate de roluri, imagini, activități.” Astfel, cultura media devine o cultură a divertismentului mediatic, iar infotainment-ul se transformă într-o nevoie fundamentală a omului modern.

O altă particularitate a noii televiziuni este reflexivitatea. Neoteleviziunea se prezintă, se promovează, se celebrează, punându-și în scenă propriile condiții de enunțare, verbală și vizuală. Astfel, televiziunea care pretinde că este un instrument de crearea ei, o realitate încărcată adeseori de agresivitate. Un alt aspect deosebit de important este acela că violența în audio – vizual ține mai puțin de actele de violență propriu – zise, ci mai curând de caracterul anumitor emisiuni de divertisment și de dezinvoltura afișată în abordarea problemelor vieții cotidiene.

Neoteleviziunea, în special prin genul realy – show, lasă în urmă comentatorii, jurnaliștii și moderatorii și oferă publicului telespectator utopia telerealității, a unei lumi aparent transparente, în care fiecare este invitat nu doar să asiste ci să participe, dându-i senzația că într-un spectacol în care totul este la vedere se poate controla orice și nimic nu mai este ascuns. Daniela Zeca remarcă faptul că într-un astfel de realy – show „regăsim un vis imposibil al imediatului, ca și al obsesiei de a rămâne branșat și al libertății de decizie, pe care neoteleviziunea o încurajează prin instituirea unei sintagme paradoxale – telerealitatea – care azi nu mai surprinde pe nimeni.”

„Funcțiile reprezintă dimensiuni cu valoare analitică în studierea consecințelor mesajelor difuzate prin sistemul comunicării de masă. Informațiie difuzate au global o funcție socială de avertizare și prin aceasta de facilitate a integrării sociale. Mass – media tind să joace mai curând un rol funcțional, prin mesajele receptate oamenii sunt într-un fel pregătiți să răspundă la cerințele cotidiene ale funcționării societății.”

Programele de divertisment includ emisiuni de umor, parodii, concursuri și jocuri, realy show – uri, emisiuni sportive, emisiuni culturale, etc. Imediat ce media a reușit să transforme aproape totul în divertisment, efectul secundar este că totul, și aici ne referim inclusiv la artă, cultură, tinde să devină divertisment doar pentru a avea parte de atenția presei.

1.1. Televiziunea în era digitală

Era digitală a televiziunii a luat naștere în momentul în care Comisia Federală de Comunicații, pe 3 aprilie 1997 a adaptat un set de reguli (măsuri care schimbau modul de emitere a semnalului TV). Metoda analogică a fost cea folosită încă de la începutul secolului XXI, metodă dezvoltată în 1930. „Un fascicul de electroni scanează o imagine și creează un semnal electric, receptorul convertește din nou semnalul într-un fascicul de electroni, iar acesta bombardează un ecran fluorescent și creează o imagine”. În cazul televiziunii digitale (DTV) imaginea este la fel scanată numai că semnalul este unul de tip binar, atribuie biți de cod fiecărui pixel de pe un ecran TV, aceștia determinând culoarea și modul de luminare.

În anul 2003 toate stațiile TV trebuia să treacă de la transmiterea analogică la cea digitală datorită legii federale.

Cele trei elemente principale ale segmentului de distribuție TV sunt:

rețeaua, ajută la distribuirea de programe, fiind transmise prin satelit. Stația este cea care transmite apoi telespectatorilor programele;

rețelele de cablu transmit programele cu ajutorul microundelor spre sateliți, de unde sunt transmise sistemele de cablu locale. Sistemul local distribuie apoi programul abonaților;

companiile de distribuție încearcă să-și vândă programele la cât mai multe piețe. Cu cât aria de acoperire e mai mare cu atât programul va fi mai atrăgător.

Televiziunea reprezintă un mediu universal, circa 83 % din familii au cel puțin un televizor funcțional. Televiziunea este mediul dominant pentru știri și divertisment. Televizorul este principala sursă de știri și divertisment. Televizorul este principala sursă de știri, astfel el a devenit foarte important în societatea noastră.

Cu toate acestea televiziunea este o afacere costisitoare. Există două tipuri de televiziuni:

televiziunea comercială – reprezintă acele stații locale al căror venit este reprezentat de vânzarea spațiului de emisie doritorilor de publicitate;

televiziunea necomercială – venitul acestor stații are alte surse decât vânzarea de spațiu publicitar.

1.2. Echipa de televiziune și departamentele

Există foarte multe tipuri de organigrame în stațiile de televiziune. Unele stații au între 300 – 400 angajați și sunt repartizați în mai multe departamente. Alte stații au doar 20 – 30 angajați și doar câteva departamente. Figura următoare prezintă o posibilă structură a personalului.

Directorul general se află în vârful organigramei fiind cel care răspunde de toate activitățile stației. La nivel de rețea diviziile sunt mai complicate, deși fiecare rețea este organizată diferit, toate au departamente care îndeplinesc funcțiile următoare:

vânzări, se ocupă de reclamele difuzate și sunt în contact direct cu agenții de publicitate;

divertisment, pentru a putea dezvolta programe noi colaborează în permanență cu producătorii;

stații aflate în proprietatea rețelei și operate de aceasta; administrează stații al căror proprietar este rețeaua;

relația de afiliere, este o sarcină foarte importantă , supraveghează toate contractele cu stațiile afiliate la rețea;

știri, răspunde de toate știrile și programele de interes public difuzate de rețea;

sport, răspunde de toate programele sportive;

respectarea standardelor, nici un program al rețelei nu trebuie să încalce legea sau regulamentul de ordine interioară al rețelei;

operare, se ocupă de aspectele tehnice ale transmiterii efective a programelor.

Fig.1.2.1. Organigrama unei stații de televiziune de mărime medie

Sursa: J.R. Dominick, Ipostazele comunicării de masă. Media în era digitală, Ed. Comunicare.ro, București, 2009, p. 276.

1.3. Efectele sociale ale comunicării de masă

Există foarte multe modalități prin care putem analiza ce reprezintă sau nu un efect al comunicării de masă. Unii consideră că observațiile personale sunt modalitatea cea mai bună de a stabili unele dovezi. Unii analiști se concentrează asupra diverselor semnificații pe care publicul le extrage din anumite texte, iar alții se bazează pe opiniile și evaluările experților.

Atunci când se adună informații referitoare la efectele media, oamenii de știință pot utiliza două metode:

un sondaj ce se desfășoară în lumea reală, se folosește un grup mare de persoane cărora li se aplică un chestionar. Cu ajutorul sondajului se reunește stabilirea unor asocieri între cauză și efect. Un alt tip de sondaj este studiul panel care ajută la o mai mare siguranță în ceea ce privește atribuirea unor modele de cauză și efect. Cu ajutorul studiului panel se colectează date de la aceeași persoană în mai multe momente diferite;

un experiment, se desfășoară în laborator și de obicei se realizează prin manipularea controlată a unui singur factor în vederea determinării impactului său asupra unui alt factor.

Linia de demarație dintre atitudini și comportamente nu este clar specificată. În numeroase situații, putem doar deduce existența unei atitudini sau a unei percepții prin observarea unei comportări relevante. Astfel, multe dintre studiile menționate implică o cuantificare atât a comportării, cât și a atitudinilor.

Voi trece în revistă cele 5 subiecte care au generat cel mai mare interes din partea cercetătorilor:

rolul mass – media în cadrul socializării;

analiza cultivării;

impactul reclamelor TV asupra copiilor;

agenda – setting;

expunerea la media și aptitudinile cognitive.

Socializarea este modul în care o anumită persoană ajunge să adopte comportarea și valorile unui grup. Socializarea este un proces complex care se întinde pe mai mulți ani și implică totodată foarte multe persoane și organizații care sunt denumite generic, agenții de socializare.

Fig.1.3.1. Agenții de socializare

Sursa: Joseph R. Dominick, Ipostazele comunicării de masă. Media în era digitală, Ed. Comunicare.ro, București, 2009, p. 483.

Mass – media, televizorul îndeosebi, poate juca un rol foarte important în procesul de socializare în anumite contexte.

O componentă importantă în procesul de socializare o reprezintă învățarea, iar media reprezintă sursa de informații în foarte multe domenii. Există foarte multe motive de a crede că prezentările din mass – media reprezintă surse importante de informații cu privire la subiecte precum ocupațiile, fenomenul infracțional, aplicarea legii, consumul de alcool și droguri, mediul și minoritățile.

Tot cu ajutorul mass – mediei s-a reușit transmiterea de atitudini, percepții și convingeri. Televiziunea poate deveni o forță influentă atunci când intervin următorii factori:

aceleași idei, persoane sau comportări se repetă în mod consecvent de la un program la altul, cu alte cuvinte;

un copil este puternic expus conținutului programelor de televiziune;

un copil are o interacțiune limitată cu agenții de socializare și este lipsit de un set alternativ de convingeri care să servească drept un standard față de care să evolueze prezentările din mass – media.

În anumite condiții, televiziunea reprezintă o forță influentă în formarea opiniilor despre anumite subiecte.

Lumea televiziunii prezintă deseori imagini contrare realității. Dincolo de domeniul fenomenului infracțional și al agențiilor de aplicare a legii, stereotipia a caracterizat de asemenea și portretizarea rolurilor celor două sexe, descrierea ocupațiilor, metodelor de rezolvare a problemelor, prezentarea oamenilor de știință și descrierea afecțiunilor mintale.

O altă zonă de cercetare examinează relația dintre expunerea copiilor la reclame și materialism, adică preocuparea în direcția proprietăților și bogăției. Mai multe studii au scos la iveală o legătură între expunerea masivă la publicitate și adaptarea valorilor materialismului. În cadrul unui studiu, adolescenții care priveau într-o lumină favorabilă reclamele televizate erau de asemenea de părere că banii și proprietățile fizice erau necesare pentru a ajunge la fiecare.

Una dintre influențele mass – mediei care a fost adoptată de către foarte mulți cercetători a fost efectul de agenda – setting. Când afirmăm că instituțiile media influențează agenda – setting, înseamnă că au capacitatea de a alege și accentua anumite subiecte, determinând implicit publicul să perceapă aceste subiecte ca fiind importante.

Tipul de subiect prezentat are o influență asupra efectului de agenda – setting. Prezentarea unei probleme concrete exercită un efect mai pronunțat decât prezentarea unei probleme abstracte. Experiența unei persoane într-un anumit domeniu influențează efectul de agenda – setting.

1.4. Televiziunea

Lumea în care trăim oferă posibilitatea liberei circulații a informației, acest lucru realizându-se pe căi diverse, cu volume diferite. Volumul, diversitatea, viteza sunt factorii cu ajutorul cărora se exprimă performanțele economice ale statelor, dar în același timp și gradul în care sunt democratice.

Ceea ce cu ani în urmă se numea societate post – industrială astăzi se numește societate informatizată. Noul termen ajută în a defini mai bine o stare de fapt către care ne îndreptăm cu toții. Totul, în ziua de astăzi este influențat de informații.

Există trei forme de putere:

puterea militară represivă;

puterea conomico – financiară;

puterea informației.

Alvin Toffler consideră că dintre toate aceste puteri, puterea informației este net prevalată. Argumentele aduse de acest autor sunt foarte convingătoare. Acesta consideră că presa este a patra putere în stat, istoria presei, teoria presei, sociologia comunicării de masă sunt disciplinele care trebuie să specifice ce este reprezentant de-a lungul anilor și ce înseamnă mass – media în societate.

Apariția televiziunii nu a făcut altceva decât să grăbească lucrurile și în felul acesta informația s-a transformat într-un fenomen exploziv cu foarte multe posibilități de a agresa atât individul cât și societatea.

„Imaginea nu mai poate închipui realul, pentru că ea este realul. Nu mai poate visa, pentru că este ea însăși realitate virtuală. E ca și cum lucrurile și-ar fi înghițit oglinda, devenind transparente pentru ele însele, în loc ca ele înseși să fie absente în iluzie, sunt constrânse să apară pe mii de ecrane de pe care nu numai realul, dar chiar și imaginea a dispărut. Televiziunea și media au ieșit de mult din spațiul lor mediatic pentru a asedia viața reală din interior”.

Televiziunea nu mai trebuie să inventeze povești deoarece poate să acționeze asupra realului cu participarea directă a celor vizați. Limita care nu trebuie depășită este astfel o limită de nepășit la fel ca și orizontul.

Trebuie modificat echilibrul dintre contractul de informare /formare, dar și cel de seducție captarea reușind în felul acesta să schimbe granițele dintre informație și ficțiune.

Bettetini vorbește de „infotainment” (informație și entertainment) și de „faptacțiune” (fapt și acțiune) reușind prin alăturarea acestor termeni să apară un nou rezultat consacrat precum contopirea între „pe ecran” și „în fața ecranului”.

Televiziunea fixează, întreține și amplifică cererea. Nu este necesar doar să fie auzite știrile prezentate cât să fii prezent acolo emoțional cu scena prezentată astfel încât să crezi că ești în acel loc.

Pentru a putea răspunde la întrebarea „La ce folosește televiziunea?” trebuie să răspunzi la modul general fără a se lua în calcul anumite evoluții. Această întrebare ajută la a evidențierea unui rol, acela de „umplere” a lipsurilor.

În funcție de iluzia care o caracterizează, o instanță mediatică încearcă să ajungă la un anumit tip de public. Acest lucru este parte integrantă din contractul său de comunicare anume să formeze și totodată să fidelizeze un public de cititori/telespectatori prin intermediul rațiunii de supraviețuire economică și de imagine identitară. Publicul vizat se poate defini prin termenul „țintă”; reprezentând imaginea ideală pe care și-o dorește instanța mediatică.

Raportarea la țintă se poate studia numai cu ajutorul unor instrumente de măsurare socioeconomice (capital cultural, stil de viață), ca o realitate imaginară construită pe baza unui calcul cu privire la universul mintal al țintelor respective. Realitatea imaginară este studiată cu ajutorul instrumentelor de măsură psiho – socio – lingvistice ce sunt aplicate textelor, prin organizarea lor, identitatea reprezentată a țintei, care nu mai este considerată o instanță receptoare, ci o instanță destinatar.

În funcție de procesul în care își țintește publicul putem să identificăm caracteristicile televiziunii. Studiind televiziunile din anii 50 – 70 și cele din 80 – 90, făcând o comparație dintre acestea se poate observa cum s-a transformat „ținta”, atât din punct de vedere al efectului cât și al intelectualului.

În a doua perioadă amintită emisiunile sunt de toate genurile, care sunt bine definite și distincte, care au tematici diferite și o alternanță între ele gen magazin de informare, emisiuni culturale sau științifice relativ lungi. Acest tip de televiziune s-a dezvoltat pe un anumit ritm de trecere de la o activitate la alta.

Toate aceste caracteristici determină un public țintă de telespectatori echilibrând , atât în ceea ce privește latura intelectuală și cea afectivă. Media poate construi acest intelect ce și cum ar avea puncte de reper ce ar face diferențe și s-ar alege emisiunile lor. Cu ajutorul intelectului se exercită facilitățile de cunoaștere permițând astfel discriminarea, clasificarea și ierarhizarea evenimentelor actualității.

Pe de altă parte afectul este imaginat de media ca și cum i-ar caracteriza pe cei care sunt sensibili la marile drame ale vieții, dar și cu o mare stăpânire de sine.

Ținând cont de toate acestea televiziunea este văzută ca un cinematograf – ea nu face decât să prezinte spectacolul, dramele lumii, ca pe o ficțiune a realității. Indiferent cum stau lucrurile afectul se află mereu sub controlul intelectualului.

Televiziunea din anii 80 – 90 propune emisiuni care amestecă genurile și conținuturile tematice: așa cum arată acum jurnalele de știri actuale și talk – show – urile. Emisiunile sunt. Mai scurte, iar ritmul alternărilor este mai sacadat. Canalele sunt înmulțite prin privatizarea lor, prin concurența de pe piață, evoluția tehnologică și apariția telecomenzii. Cu ajutorul acestor caracteristici se face posibilă situația în care programele nu mai sunt oferite succesiv și în alternanță, ci într-o suprapunere ce antrenează îndoiala, ezitarea înainte de a face o alegere.

„Aceste caracteristici determină existența unei ținte de telespectatori al căror intelect este dezorientat și al căror afect este invadat. Intelectul dezorientat înseamnă că telespectatorul țintă are mari dificultăți în a se regăsi în acea organizare a lumii care îi este prezentată în televiziune.”

Nu se poate vorbi de intelect fragmentat ce este format din multe piese, fără ca telespectatorul să poată să le pună într-o anumită ordine, telespectatorul este solicitat de o acumulare de fapte și de cunoștințe care se succed în instaneitate și se expulzează unele pe altele. Intelectualul se realizează prin cunoașterea de etichetări, prin parcelare și prin adăugiri.

Există „două tipuri de raport între instanța mediatică și cea destinatară primul constă într-un raport de exterioritate și de transmitere de cunoștințe de la o instanță la alta, ținta fiind considerat un loc în care se predomină afectul. Dacă primul tip corespunde paleoteleviziunii, iar al doilea neoteleviziunii, trebuie că acestea coexistă în televiziunea actuală, datorită varietății programelor, dar și în interiorul aceluiași program”.

a. Comunicarea televizuală

Ca orice tip de comunicare, comunicarea televizuală trebuie să se supună constrângerilor din condițiile comunicării, dar și celor venite din partea „genului”.

În funcție de lumea reprezentată și de instanța care o construiește, dar o și difuzează, putem defini genul televizual. O emisiune de televiziune este formată dintr-o înlănțuire de secvențe. Secvența televizuală stă la baza oricărui program de televiziune. Aceste secvențe sunt:

secvența narativă, este organizată după o schemă inițială ce este transformată prin acțiune, cu ajutorul acestui tip de secvență se pot insera și alte tipuri de secvențe păstrând caracterul dominant;

secvența descriptivă, este secvența care actualizează operații de angajare;

secvența argumentativă, vizează acțiunea asupra comportamentelor. Împletește prezentarea enuanțiativă cu reprezentarea audiovizuală;

secvența explicită, este asimilată unui discurs informativ – expozitiv;

secvența dialogată;

secvența prescriptivă;

secvența poetică.

O emisiune se formează fie prin îmbinarea mai multor tipuri de secvențe, fie prin repetarea aceluiași tip de secvență. Televiziunea exploatează toate codurile la care are acces.

Programele de televiziune se pot interpreta în funcție de modalitățile enunțative:

modul informativ este cel care adoptă regulile aserțiunii;

modul fictiv;

modul ludic, are la bază regulile jocului.

„Prototipurile textuale în care se înscriu diversele forme televizuale pot fi definite în funcție de intenția comunicativă. Putem vorbi de un tip textual de informare, unul de persuadare și unul de seducție.”

Tipul textual informativ:

conține un mesaj referențial având acces direct la real;

combină modul de organizare descriptiv cu cel narativ.

Tipul textual persuasiv:

are la bază principiul raționalității utilizând un mod de organizare argumentativ – demonstrativ;

postura polemică a autorului.

Tipul textual seducător:

este fundamentat pe principiul plăcerii;

nu se adresează raționalității ci mai mult emoționalității.

„Față de lumea reală, instanța mediatică adoptă o anumită modalitate discursivă, un procedeu de construire a evenimentului mediatic care decurge din procesul de tratare a informației, a raporta evenimentul, a comenta evenimentul și a provoca evenimentul:”

evenimentul raportat este format atât din fapte cât și din declarații(ex. reportajul);

evenimentul comentat folosește o viziune explicativă despre lume (ex. comentariul, ancheta);

evenimentul provocat:”acesta nu raportează discursurile care circulă în spațiul public, ci contribuie la realizarea dezbaterii sociale printr-o punere în scenă exhibată ca la teatru, la producerea căreia intră în joc dispozitivele specifice”.

Se pot distinge două domenii comunicaționale televizuale în funcție de nivelul de informaționalitate, modalitățile discursului și formele de adresare : ficționalul/nonficționalul.

„În cazul emisiunilor de ficțiune raportul text – telespectator este marcat de principiul plăcerii și al imaginației, în cel al emisiunilor non – ficționale raportul text – telespectator se leagă de anumite tipuri de cunoaștere, reglementare și încadrare într-un tip de discurs cu adresare directă. Textele factuale incită telespectatorul să reacționeze, ceea ce implică a crede sau a nu crede, deci acord sau dezacord față de mesaj. Distincția între realitate și ficțiune nu provine din utilizarea din utilizarea imaginii, ci reiese din cunoașterea subiectului enunțării. Cuvintele structurează, de fapt, imaginea”.

Formele televizuale nu sunt altceva decât rezultatele combinării caracteristicilor celor trei elemente: dispozitivul televizual, imaginea, tipul de enunț.

b. Mesajul televizat

Primul aspect care trebuie luat în considerare este cantitatea mesajului. Dacă comparăm oferta televiziunii cu cea a presei scrise putem observa că televiziunea oferă mult mai multe informații chiar dacă există diversitate în presă.

În România, până în 1989 această realitate nu s-a aplicat și pentru noi deoarece nu a existat o abundență de oferte audiovizuale, programul TV era limitat la un singur canal și acela oferea informații doar 25 – 28 ore săptămânal.

Comparativ cu România, existau țări unde televiziunile transmiteau 24 de ore din 24 cu o ofertă de 32 – 34 canale alternative.

Forța de pătrundere a mesajului ține de capacitatea în care televiziunea poate acoperi toată populația. Dacă inițial trebuia doar să numărăm locuințele unde existau un aparat de distribuție a mesajului, acum începem să observăm lipsa/prezența unui aparat în localurile publice, în camerele de hotel, cluburi, birouri. Aceste noutăți în modul de receptare fac din mesajul televizat un tip de mesaj agresiv care să insinueze în timpul mai mult sau mai puțin liber al omului, în preocupările și chiar în intimitatea sa.

Mesajul televizat reușește să spargă orice barieră națională, continentală. Pe de altă parte mesajul audiovizual poate fi receptat și de persoane care sunt neștiutori de carte. Un avantaj în cazul mesajului audiovizual este acela că poate fi receptat în timp ce desfășoară alte activități. Mesajul televizat crează receptorului senzația participării la întâmplări și evenimente.

c. Viteza de transmitere a mesajului

Conceptul de viteză cu care se transmite mesajul este o noutate pentru comunicarea de masă. Atuul principal al mesajului radiofonic a fost acela că poate circula liber, fiind cel cu ajutorul căruia mesajul ajungea prima dată. Mesajul televizat avea mod asemănător de propagare, acesta preluând ambele caracteristici, viteza de circulație fiind una din explicațiile date pentru puterea sa.

Cu ajutorul înnoirii proceselor tehnice și tehnologică din cazul presei scrise face să fie redus timpului de la redactare până la difuzarea unei știri

Transmisiunea directă este modul în care televiziunea suprimă atât timpul cât și distanțele ce se află între evenimente și cei care vor primi mesajul, acest lucru fiind un factor foarte important în viteza circulației mesajului, este chiar un factor imposibil de înlăturat. Aceste lucruri vor avea efecte nu numai asupra comunicării de masă văzut ca sistem ci chiar asupra vieții sociale.

Cu ajutorul transmisiunii directe s-au ivit posibilități foarte noi pentru spațiul publicistic. Televiziunea s-a ambiționat să fie conectată „pe viu” cu unele evenimente și să le poată transmite mai departe, instant, cât mai multor persoane.

d. Forța de impact a mesajului audiovizual

Mesajul audiovizual devine un spectacol ce acționează asupra capacității noastre, dar și asupra fondului afectiv. „Un simplu anunț de crainic sau o simplă informație de câteva secunde prezentată în video – deci fără alt suport de imagine decât chipul crainicului – unește valențele textului cu expresivitatea mimicii, cu modulațiile vocii, cu trăirea afectivă a celui ce citește, încălcând, astfel sau, dimpotrivă, răcind telerecepția.”

Orice informație din mesajul televizat are în componența sa o caracteristică specifică spectacolului: forța de persuasiune folosind impactul emoțional.

Programul de televiziune este un spectacol permanent și din această cauză apar noi vedete, unele mai cunoscute decât celelalte, toate devin prezente în casele telespectatorilor.

„Rolul principal al televiziunii ține, poate, mai puțin de domeniul comunicării, cât de o altă funcție de bază: asigurarea legăturii sociale în societatea noastră individualizată de masă. Televiziunea este factorul de legătură între singularitățile organizate și comunitățile disciplinate – dar indiferente unele față de altele – ale unei societăți care reduce individul la un obiect. Conectându-se când vrea și cum vrea, de acasă, spectatorul participă liber, din locul cel mai intim, la o activitate care rămâne fundamental colectivă”.

1.5. Fața nevăzută a comunicării

a. Prețul vitezei – comunicarea ieftină. Perspectiva lui Bauman

Viziunile lui Bauman, dar și ale lui Harvey consideră că atât modernitatea cât și postmodernitatea sunt legate de experiența spațiului și a timpului, fiind marcate de sensibilități diferite.

Bauman precizează că modernitatea începe atunci când spațiul și timpul se separă de viață. „ Odată ce distanța parcursă într-o unitate de timp a ajuns să depindă de tehnologie, toate limitele moștenite ale vitezei de mișcare au putut fi depășite. Astfel, timpul a căpătat o istorie care îi permite să acopere, depășească sau să cucerească.”

Timpul devine astfel o armă prin care se cucerește spațiul și viteza mișcării și totodată accesul la mijloace de locomoție mai crescute.

Pentru transformarea mobilității mijloacele de comunicare au avut un rol foarte important. Bauman reușește să surprindă treptele acestei schimbări, dar și consecințele acesteia. Apariția World Wide Web reprezintă punctul culminant în toată această transformare schimbând semnificația noțiunii de distanță față de informație.

Bauman consideră comunitățile ca fiind create cu ajutorul discrepanței dintre comunicarea aproape instantanee dinăuntrul comunității a cărei dimensiune este determinată de capacitatea naturală de comunicare prin viu grai.

„Comunicarea ieftină presupune abundența, mușamalizarea sau deturnarea informațiilor primite, la fel cum înseamnă sosirea rapidă a știrilor”.

Deși informația are origini foarte diverse, cere să i se ofere atenție și totodată să intre și să rămână în memoria noastră.

b. Prețul vitezei – accelerarea consumului. Perspectiva lui Harvey

Harvey aduce în discuție problema compresiei spațio – temporale și a consecințelor pe care le-a avut acesta asupra sensibilității postmoderne plecând de la o analiză de tip economic, cu rădăcini în teoria marxistă.

„În producție, accelerarea a fost obținută prin schimburile organizatorice orientate spre dezintegrarea verticală , care au produs o circularitate sporită a producției, chiar și în contextul unei centralizări financiare crescute.”

Modul în care se îmbunătățesc sistemele de comunicații și fluxul de informație facilitează circulația cu viteză a bunurilor pe piață.

Dintre inovațiile în sfera consumului, Harvey subliniază două :

mobilizarea modei la nivelul piețelor de masă ce furnizează o cale de a accelera ritmul consumului;

reorientarea dinspre bunurile de consum înspre servicii.

c. Câștigul vitezei – societatea informației. Perspectiva lui Beninger

Ceea ce pentru Beninger este „societate a informației”, pentru Harvey este „condiția postmodernității”, iar pentru Bauman este fermenul ce face ca modernitatea noastră „să curgă”.

Revoluția controlului este dată de echiparea societății industriale de către societatea informației: informația joacă un rol foarte important în societatea actuală putând fi explicată cel mai bine prin studierea naturii sistemelor vii și în legătura dintre informație și control.

Societatea informației nu rezultă din schimbări recente ci din accelerarea proceselor de producție.

În perioada în care Beninger dorea să facă societatea informației, aceasta a apărut ca rezultat al crizei controlului, criză creată de către dezvoltarea căilor ferate și a celorlalte forme de transport motorizat. Ceea ce este important pentru autor este consecința socială despre convergența tuturor tehnologiilor informației (mass – media, telecomunicații și calculatoare) într-o singură infrastructură de control la nivel macro. Pentru ca această dezvoltare să se realizeze trebuie să apară procesul de digitizare cu ajutorul căruia să se realizeze comunicarea în formă digitală.

1.6. Condiția spațiului public în postmodernitate. Rolul comunicării sociale

Societatea este caracterizată în funcție de mulțimea dispozitivelor comunicaționale. Societatea s-a perfecționat prin practicile pe care le folosește comunicarea. Dintre aceste practici se poate face o confuzie frecventă în anumite cercuri intelectuale înclinate să supraestimeze puterea mass – media. Nu se pot trage granițe între persuasiune, propagandă, manipulare, acest lucru duce la o dezvoltare a comunicării prin apariție de noi practici ce ajută la noi scheme conceptuale.

Dacă mijloacele de comunicare se schimbă permanent apare dezvoltarea acestora, această dezvoltare se face discret și fără ca mediatorii să fie conștienți.

Irina Stănciugelu reușește să contabilizeze caracteristicile comunicării în câmpul social astfel:

asimetria, rezultă din importanța crescândă a dispozitivelor comunicaționale ce se folosesc în instituțiile sociale;

diversificarea modalităților de exercitare, mai multe tipuri de discurs: argumentativ, persuasiv, interactiv;

fărâmițarea în spațiu care se suprapune (comunicarea politică se poate suprapune cu cea publică sau cu cea publicitară);

o participare diferită în funcție de clasă și grup social, accesul la media se face în funcție de controlul social;

tendința spre o anumită întrepătrundere cu viața profesională și cu spațiul privat.

1.7. Manipularea opiniei publice prin televiziune

a. Manipularea prin invitați

În cadrul oricărui tip de televiziune talk – show – urile și dezbaterile nu lipsesc niciodată. Chiar dacă sunt lideri diferiți urmează mereu aceleași scheme în emisiunile lor. Problema tuturor acestor emisiuni este dacă sunt manipulați sau nu telespectatorii. Acest lucru este greu de observat pentru un ochi neinițiat, este nevoie de un specialist pentru acest lucru.

Studiile realizate de Berkeley au demonstrat că mare parte din cei care erau „abonați” la diferite posturi de televiziune, participă la emisiuni pentru a fi văzuți nu pentru a spune ceva cu adevărat important. Acești abonați sunt încadrați de către G. Deleuze în categoria pseudo – specialiștilor care nu pot fi siguri pe ceea ce gândesc ei, neputând deveni astfel celebri preferă să apară cât mai des la televizor pentru a atrage atenția chiar dacă nu-și pot susține punctul de vedere. În acest fel „abonatul” intră într-un cerc vicios și va primi invitații și de la alte televiziuni.

Câmpul jurnalistic reușește să domine prin intervenția oamenilor care participă la emisiuni dintr-un spațiu incert ce se află între câmpul jurnalistic și câmpul specializat respectiv.

Arbitrajul mediator este mai important atunci când obține credite prin consacrarea mediatică. Specialiștii din diverse domenii folosesc televiziunea ca o putere de influență, luând cu asalt cel mai important mediu de informare pentru a se putea face cunoscuți.

Această situație are neajunsul că permite pseudospecialiștilor (cu slabă pregătire) să caute recunoașterea cu ajutorul canalelor media.

În funcție de domeniul de cercetare specialiștii au două posibilități pentru a face față acestor amenințări:

să marcheze limitele domeniului;

să întărească granițele amenințate cu noul mod de gândire.

„Pentru realizarea acestui deziderat, specialiștii ar trebui să-și asume în mod colectiv această problemă și să negocieze cu jurnaliștii, fără a-i jigni, condamna sau combate pe aceștia, să-i facă să înțeleagă pericolul constrângerilor temporale și să găsească împreună un mod de a depăși pericolele de instrumentalizare”.

Specialiștii consideră că este nerecomandat refuzul participării la dezbaterile televizate. Chiar și așa există cazuri când există datoria de a o face, însă există întrebări ce sunt puse înainte de a participa la emisiune.

Cu ajutorul scenariului moderatorul conduce dezbaterea/emisiunea și astfel are un ajutor în arbitrarea părților. Atunci când mediatorul își trasează în linii mari scenariul (în urma unei discuții preliminare cu participanții) se lasă loc la improvizații care pot devia emisiunea în mod nu tocmai favorabil. Indiferent ce se întâmplă în cadrul emisiunii trebuie mențiut un limbaj politicos (fiind o regulă tacită a jocului).

b. Manipularea prin jurnaliști

În cele mai multe cazuri jurnaliștii sunt unii dintre cei mai importanți autori ai manipulării. Sunt două moduri prin care aceștia pot produce un mesaj manipulator:

când o fac cu intenții manipulatoare;

când sunt inconștient manipulați de către alții.

În procesul de comunicare, jurnaliștii reprezintă un factor care poate interveni, și pe de altă parte, au un rol de neglijat. Jurnaliștii care consideră că presa este a patra putere în stat consideră că acțiunea de enunțare a unor evenimente este de fapt una de denunțare a unora din persoanele sau părțile din spatele acestora.

Datorită puterii mass – media jurnaliștii consideră că le este uns orgoliul acestora. Jurnaliștii se pot bucura de o considerație disproporțională în raport cu meritele lor intelectuale.

Acest tip de manipulare se bazează pe faptul că jurnaliștii promovează specialiști care afirmă lucruri foarte apropiate de ceea ce gândesc ei. Specialiștii își mențin gradul de popularitate numai prin menținerea unor relații cu jurnaliștii.

Cu toate aceste lucruri, cu toată educația jurnaliștilor, chiar ei pot fi manipulați, în aceeași măsură în care manipulează, fără însă să-și dea seama. De cele mai multe ori jurnaliștii manipulează mult mai eficient atunci când sunt ei însuși manipulați și nu sunt conștienți de acest lucru.

Atunci când jurnaliștii se lasă conduși de propriile interese apar efecte dăunătoare.

Jurnaliștii pun accent foarte mare asupra efectului pe care îl are un discurs politic în detrimentul conținutului discursului. Pierre Bourdieu consideră că jurnaliștii au o poziție ambiguă asupra lumii politice, cultivând și promovând o filozofie a suspiciunii.

Atunci când o producție de televiziune caută cu orice preț divertismentul, poate lua forma unui spectacol sau, de ce nu, a unui scandal. În felul acesta toate problemele importante sunt filtrate astfel încât să rămână la suprafață doar lucrurile incitante chiar dacă ele sunt nereprezentative.

O altă problemă a secolului actual este modul în care indivizii studiază comportamentul persoanelor din jur, până la a intra în contact cu ei. În felul acesta el poate afla mai multe lucruri despre ei, le poate cunoaște modul în care acționează și în felul acesta se poate îmbunătăți modul în care interacționează.

Gesturile și mimica au fost remarcate de mult timp, comunicarea non – verbală fiind un proces complex care cuprinde atât omul, mesajul, starea sufletească, mișcările trupului.

În cadrul dialogurilor se poate manipula prin voce, privire, gesturi și chiar poziția corpului, însăși vocea este un element important în comunicarea non – verbală prin ritm, volum și tonul cu care se comunică verbal.

În momentul de față cercetătorii au observat foarte multe semne non – verbale. Potrivit unor specialiști, din totalul mesajelor, aproximativ 7% sunt verbale (cuvintele), 38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea și alte sunete guturale) și 55% sunt mesaje non – verbale.

Impactul pe care elementele comunicării îl au în cadrul unui dialog este următorul:

cuvintele au posibilitatea de a avea controlul cel mai mare în cadrul unei dezbateri;

un impact mare îl are și tonul vocii;

un impact foarte mare în cadrul unei comunicări sunt și simbolurile non – verbale .

„Potrivit cercetătorului lingvistic A. Pease, între 60 – 80% din comunicarea directă se realizează prin canale non – verbale și numai restul prin cele vocale și verbale. Atât limbajul trupului cât și metalimbajul (cuvintele și expresiile care pot releva adevăratele atitudini și gânduri ale unei persoane) pot trezi instinctual, intuiția, al 7 – lea simț, presimțirea că vorbitorul nu spune ceea ce gândește. Metalimbajul permite indivizilor să îi manipuleze pe alții fără ca aceștia să își dea seama”.

Capitolul 2

Dezbaterea și talk –show – ul

„Adevărata intrare în scenă a dezbaterii, convingătoare și eclatantă pentru public, s-a produs în Europa, în jurul anului1960, când intenția de a instaura la televiziune acest gen a fost însoțită de rigoarea unei teme, de o problematică de discutat, de recursul la statistici și la actualitatea sa latentă”.

Talk – show – ul a devenit un concept ce marca interacțiunea filmată pe platou între un moderator și invitați. Până la a se ajunge la acest termen s-a pornit de la metafora „masa rotundă”, apoi la termenul de dezbatere televizată și acum la talk – show. Trecerea de la o denumire la alta nu face altceva decât să arate evoluția gradual, atât a viziunii editorial, cât și a structurii.

În ziua de astăzi talk – show – ul este emisiunea în care se pune în scenă un spațiu deliberativ în care un jurnalist și un moderator, dar și un număr de invitați, discută o temă de interes public.

Trecerea de la noțiunea de „dezbatere televizată” la cea de „talk – show” face apel la o mobilizare emoțională, reușind să descentralizeze o structură care amenința să devină rigidă dintr-un exces de formalizare.

„Televiziunea anilor 50 se dorea culturală și se slujea, întrucâtva, de monopolul deținut pentru a le impune tuturor produse cu pretenții culturale și pentru a forma gustul marelui public. Televiziunea anilor 90 căuta, dimpotrivă, să exploreze și să flateze aceste gusturi pentru a cuceri o audiență cât mai largă, oferindu-le telespectatorilor produse brute, a căror paradigmă o constituie talk – show – ul: felul de viață, exhibare fără perdea a unor experiențe trăite, de multe ori extreme, apte să satisfacă o anumită formă de voyeurism și de exhibiționism”.

Noel Nel oferă o definiție mai amplă, mai nuanțată a talk – show – ului: „apoteoză a media, transpunere electronică a tragediei grecești, prin progresia dramatică pe care o conține și prin catharsis colectic, complement indispensabil al democrației, talk – show – ul reprezintă, finalmente, o structură în care intră în rezonanță și se contaminează două forme de reprezentare socială, statul – spectacol cu eroii săi politici, și Televiziunea – stat, cu socializarea instantanee pe care o propune în cadrul marilor dezbateri ideologice.”

Același teoretician considera că orice studiu asupra dezbaterii televizate trebuie să țină cont de comportamentul de comunicare al participanților la confruntarea televizată. Nu trebuiesc neglijate nici dinamica interacțională și abordarea spațiului și a tehnicilor de filmare.

Cea mai frecventă întrebare este aceea dacă a dispărut dezbaterea televizată și a fost înlocuită de talk – show, odată cu „americanizarea modelelor de comunicare televizată” sau cele două coexistă.

Mare parte din teoreticienii mass – media consideră că, atât dezbaterea, cât și talk show – ul există și se diferențiază prin nivelul dispozitivului de mediatizare. Noțiunea de „dispozitiv de mediatizare” a fost introdusă de către Noel Nel și dezvoltă un cadru de interpretare valabil pentru ambele structuri.

Dispozitivul de mediatizare folosit de televiziune este o dimensiune spectaculară a comunicării, iar orice analist care dorește să definească acest dispozitiv trebuie să țină cont de următoarele coordonate:

eterogenitate – comunicarea televizată implică mai multe resurse tehnologice și resurse simbolice;

rețea – dispozitivul de mediatizare este o rețea de parametri instituționali, producerea unei emisiuni este condiționată de mediatorul ce este coordonat de producător și de regizorul de emisie;

strategia – dispozitivul de mediatizare este format dintr-o rețea de elemente eterogene care îndeplinesc o funcție strategică, aceea de transpunere în fluxul televizual al unui proiect de comunicare.

Televiziunea este un sistem de reprezentare format din două niveluri de analiză:

unul figurativ – cuprinde configurațiile produse în timpul filmării și al transmisiei;

altul operativ – se aplică transformările produse la nivelul practicilor semnificante și al fondului epistemologic și instrumental.

Pentru a putea realiza o critică adecvată pentru dezbatere și talk – show trebuie să se țină cont de dinamica celor două emisiuni, ce apelează la concepte noi ale teoriei reprezentării și la noțiuni de epistemologie a comunicării.

Teoria reprezentării care ghidează demersul lui Noel Nel se sprijină pe următorii operatori fundamentali:

pentru nivelul percepției: a vedea și a înțelege;

pentru dimensiunea cognitivă: a gândi;

pentru nivelul afectiv și al credibilității: a crede.

În funcție de acești operatori se pot delimita două niveluri de transportare a mesajului audiovizual:

nivelul figurării;

nivelul reprezentării.

Lochard consideră că dispozitivul de mediatizare permite observatorului să sesizeze principii de organizare internă, corespunzătoare comunicării televizuale:

orice emisiune este rezultatul unei „logici instituționale” transpuse într-un proiect de comunicare”. O emisiune televizată este predeterminată de poziționarea pe piața media, de identitatea și de resursele canalului mediatic care o produce și o difuzează;

o emisiune televizată include un procent semnificativ de imprevizibil, o marjă de risc, care nu poate fi estimată în dispozitivul de mediatizare, fapt ce conduce la concluzia preliminară că, în general, emisiunea televizată reprezintă un cadru deschis de interacțiune.

2.1. Secvențele de platou

Dezbaterea televizată poate să folosească materiale înregistrate în cadrul transmisiunii directe pentru a explica sau intensifica argumentele dezvoltate în platou în urma intervențiilor participanților.

Tipologia cadrelor de filmare este foarte importantă atunci când se analizează o dezbatere, este important criteriul apropierii și al depărtării, dar și modul în care sunt dispuși participanții în platou.

Spațiul în care se realizează dezbaterea devine unul structurat foarte riguros. Atunci când secvențele vor fi puse în cadru se va ține cont de gramatica modurilor de dispunere teritorială și vizuală.

Studiul de televiziune devine un „topos valorizat” ce evidențiază atât comportamentele, relațiile cât și dispunerile spațiale ce au loc în interiorul său.

În felul acesta cele mai frecvente dispuneri spațiale în cadrul unei dezbateri televizate sunt: plasarea diametrală, concentrică și triadică.

Spațiul scenic este împărțit în două zone egale printr-o axă centrală, în dispunerea diametrală. Acest model diametral determină o închidere spațială ce va delimita o zonă a spațiului înglobat. Atunci când în acest spațiu sunt mai mulți locuitori, poziția sugerează confruntare și conflict.

În cadrul structurii concentrice, personajele sunt dispuse după un model spațial care se „autoînrămează”. În această plasare intervine o disfuncție evidentă între interioritatea centrală și exterioritatea periferică. Formula concentrică este una foarte dinamică. Dinamismul organizatoric al modelului este sesizabil și la nivel vizual, deoarece permite succesiuni, alerte de planuri, plan ansamblu, plan general de audiență, planuri medii și prim – planuri.

Structura triadică îmbină cele două structuri anterioare, cât și raportul dimensional între orizontalitate și verticalitate.

Modelele complexe de dispunere spațială sau de punere în scena vizuală fac astfel încât orice demers critic va trebui să părăsească modelul linear sau informațional de comunicare în favoarea unei abordări integrate.

Analiza comunicării televizuale din cadrul dezbaterii conduce în mod firesc către interpretarea spre modele constructiviste și discursive.

Fiecare produs final difuzat de media de informare (pe care receptorii le consumă, iar noi, cercetătorii, le analizăm/ este o configurație discursivă profund eterogenă, rezultat al unor negocieri multiple: produsul este traversat de strategiile diferiților actori care intervin în producerea sa. Astfel spus, este vorba de o suprafață discursivă care devine locul de întâlnire al unor operatori strategici de mare diversitate.

2.2. Dezbaterea

Cuvântul are rolul de a căuta adevărul. Căutarea îl ajută pe om să dezvăluie ascunsul îndărătul a ceea ce este manifest și să facă vizibil ceea ce este invizibil.

Atât dezbaterile cât și talk – show – ul pun în scenă, într-o manieră mai mult sau mai puțin conștientă, acest imaginar al cuvântului și diferitele sale activități: descoperirea unei cunoașteri savante, chiar dacă aceasta este coborâtă la nivelul vulgarizării, în emisiunile științifice; revelarea unei cunoașteri ținând de opinie în anumite emisiuni organizate sub formă de dezbateri publice; emergența unei cunoașteri care vizează inconștientul în anumite emisiuni de tip psiho – show.

Televiziunea își construiește emisiunile făcând apel, în maniere diverse în funcție de genuri, la aceste diferite funcții ale imaginii, cu toate că putem constata o predominanță a „prezentificării”, mai ales în talk – show – uri.

Când, în anumite emisiuni de dezbatere, se inserează reportaje avem de-a face cu figurarea și cu efectul ei de verosimilitate. Când, într-o emisiune științifică, apare un insert cu un gros plan al unei mașini, sau mecanismul ei, acompaniat de grafice explicative, avem de-a face cu vizualizarea și cu efectul ei de descoperire a ce este ascuns. Când, în fine, sunt arătați participanții la o dezbatere, decorul și chiar și rateurile (voite sau nevoite) în organizare, vorbim despre prezentificare și efectul ei de autenticitate.

Dezbaterea televizată este cuvântul pus în imagine pentru a face vizibilă o parte din ceea ce se petrece în spațiul public. Este una dintre formele care au evoluat în cursul propriei istorii, creând anumite modele, distrugându-le pe altele sau în cea mai mare parte a timpului, făcând să coexiste mai multe asemenea modele.

Este în rivalitate cu talk – show – ul, dezbaterea menține aparența de „duel reglementat” ce este vizibil în toate campaniile electorale sau ori de câte ori reportarea la actualitatea imediată reclamă aducerea în fața opiniei publice a unei probleme stringente sau de larg interes.

Cu ajutorul acestui tip de emisiune se realizează un spațiu deliberativ în care există cel puțin trei actori mediatici, ce sunt „orchestrați” de un moderator ce nu face decât să descrie, să explice și să evalueze subiectul.

Atât Charaudeau (1998) cât și Lochard (2000) considerau că există trei coordonate în cadrul dezbaterilor:

numărul actorilor mediatici expuși dispozitivului televizual;

identitatea socio – instituțională a actorilor mediatici;

rolurile de comunicare.

a. Numărul actorilor mediatici expuși dispozitivului televizual

În cadrul dezbaterii există un număr limitat de participanți: minim trei (2 interlocutori și un moderator) și maximum 6 participanți. Dacă nu sunt respectate aceste limite nu se poate garanta finalitatea proiectului de comunicare.

b. Identitatea socio – instituțională a actorilor mediatici

La o dezbatere pot participa mai multe categorii de persoane actori politici, comentatori, persoane publice, profesiuni și afilieri. În cadrul acestui tip de dispozitiv, identitatea socio – instituțională este actualizată sub forma unui statut mediatic asumat de către participant. Un element ce reușește să diferențieze dezbaterea de talk – show este prezența fizică a publicului în spațiul televizat, în cadrul dezbaterilor, publicul nu se poate exprima când dorește, de obicei este o prezență controlată și nu poate interveni), pe când în cadrul talk – show – ului publicul poate emite mesaje ce sunt afișate pe banda forum ce este afișată pe parcursul întregii emisiuni.

În ultima perioadă s-a încercat ca în cadrul dezbaterilor să fie posibilă și interacțiunea cu publicul ce este privit ca o instanță enunțiativă (prin televoting – uri sau prin vox – uri).

Foarte mulți teoreticieni consideră televotingul, vox – urile și mesajele de pe bandă ca fiind practici media din seria interacțiunilor simulate ale actorilor expuși dispozitivului televizual, cu publicul telespectator.

c. Rolurile de comunicare

Dezbaterea are roluri bine definite în cadrul comunicării, unele dintre aceste roluri sunt și cele ale moderatorului, participanților și publicului din platou.

Rolul invitaților este prioritar unul explicativ sau evoluativ , rolul moderatorului diferă în funcție de implicarea acestuia în contextul mediatic.

Nu trebuie uitat faptul că în cadrul talk – show – ului putem vorbi de o mai mare spontaneitate și emergență decât în cadrul dezbaterilor. Astfel dezbaterea este conversațională, imprevizibilă și nu este obligatoriu să fie structurată în funcție de o anumită tematică. Subiectul disputat în cadrul dezbaterilor trebuie prezentat, explicat sau elucidat pentru publicul telespectator.

„Ar fi eronat să presupunem că dezbaterea televizată nu implică, în dispozitivul său de vizibilitate și o importantă miză spectaculară, însă în talk – show textul spectacular și calitatea de actori sociali a invitaților și implicit, a moderatorului sunt net superioare, comparativ cu dezbaterea. De astfel, o distincție esențială între dispozitivul mediatic al talk – show – ului și acela al dezbaterii e operată prin rolul moderatorului”

În cadrul dezbaterilor putem să întâlnim:

un rol constitutiv și reglator – deschide și include dialogul filmat folosind formule stereotipice, prezintă interlocutorii, distribuie luările de cuvânt, dar păstrează statutul de arbitru echidistant în cadrul negocierilor și a schimburilor care se produc în structurile conversaționale ale contractului de comunicare dintre participanți.

un rol evaluator – atunci când intervenția moderatorului depășește limita unui monolog minimal, cu funcție coercitivă privind accesul la cuvânt sau durata aserțiunii fiecărui participant la dezbatere, depășind postura de gardian al firului narativ pentru a se implica în dezvoltarea ierarhiei conversaționale prin inițiative de tipul infirmării, confirmării sau acceptării, al investigării, al ofertei ori al cererii de informație.

un rol de autoreprezentare – se află în strânsă legătură cu identitatea mediatică a jurnalistului, încadrat în ierarhia unei redacții. „În politica editorială a postului de televiziune e marcată de întreruperea unei rutine mediatice, iar apariția inedită a moderatorului extern” capătă caracter de excepție: capitolul de imagine al jurnalistului invitat ca moderator modifică orizontul de așteptare al publicului telespectator, în general în sensul amplificării exigențelor acestuia”

2.2.1. O miză a spectacularizării

Istoria dezbaterii televizuale de la origine (în anii 60) și până la formele sale contemporane a făcut deja obiectul mai multor studii. Mai multe perioade par să puncteze evoluția dezbaterii, cu mici diferențe determinate de criteriile pe care le utilizează autorii. Dacă urmăm propunerile lui Noel Nel, vom găsi patru mari perioade:

cea a apariției genului (1960 – 1968), perioadă ce este marcată de controverse politice;

1968 – 1974, perioada în care sunt abordate subiecte culturale sau care țin de societate;

1974 – 1981;

1981 – 1986, perioada spectacularului.

Dezbaterea se caracterizează pentru fiecare dintre aceste perioade, prin coexistența mai multor modele, chiar dacă unul dintre ele pare să fie dominant.

Ceea ce este interesant nu este să refacem istoricul, cu atât mai mult cu cât acesta depinde de criteriile de analiză alese, ci să scoatem în evidență variabilele care caracterizează dispozitivul de punere în scenă a dezbaterii și să arătăm cum aceste variabile constituie factorii de variație a modelelor de dezbatere.

Miza este importantă în raport cu două tipuri de poziționare care apar în prezent în ceea ce privește televiziunea în general și dezbaterile și talk show – urile în particular.

Una dintre aceste poziționări este de ordin empiric. Este cea asumată în egală măsură de lumea media și de cea politică. Prima în grija ei de a legitima aceste tipuri de emisiune în fața criticilor care vin atât din rândurile ei, cât și din exterior, nu face deloc lumină în privința acestor genuri televizuale. Bazându-se pe criterii care sunt relative la practica profesională, ea tinde să confrunte tipuri de emisiuni care totuși , din punct de vedere al punerii lor în scenă, sunt diferite. Cea de-a doua, lumea politică, în grija ei de autolegitimare, pactizează cu media – pe care le consideră totuși reprezentate ale diavolului uzează de strategii de alianță de acestea și contribuie astfel la confundarea diferitelor scene mediatice, cum sunt cele care țin de public și de privat, de serios și de divertisment.

Cealaltă poziționare este de ordin științific. Este cea asumată de diferitele discipline ale științelor umane și sociale, și în interiorul acestora, de diferitele curente disciplinare. Ea pune problema alegerii pe care suntem nevoiți să o facem în privința acestor diverse puncte de vedere analitice.

2.2.2. O dublă punere în scenă

Ce este o dezbatere? Este un schimb de cuvinte în fața unui public, într-un spațiu fizic în care acesta este prezent. Ce este o dezbatere televizată? Este, de asemenea, un schimb de cuvinte în fața unui public, dar acesta are caracteristica de a fi prezent – absent datorită camerei interpuse, ceea ce are ca efect crearea unui al doilea spațiu, pe care-l vom numi „spațiu de demonstrare”. Vom spune că dezbaterea televizată face obiectul unei duble puneri în scenă verbală este, verbală și vizuală.

Punerea în scenă verbală este internă spațiul fizic în care are loc schimbul de cuvinte . Ea constă în a organiza acest schimb într-o manieră particulară , în funcție de scopul urmărit, ținând seama de diferitele mize care pot produce în cadrul ei. Putem defini astfel de mize:

o miză de lucru în posesie a cuvântului, declanșează o luptă între participanții la dezbatere pentru apropierea cuvântului. Această miză determină un spațiu de exprimare în care se dezvoltă strategii ale luării cuvântului;

o miză a influenței între participanți, care determină relații de conflict sau de coaliție, de alianță sau de respingere între aceștia. Această miză determină un spațiu de relație în care se dezvoltă strategii de consens sau de opoziție în legătură cu temele tratate;

o miză a adevărului, care îi determină pe participanți să se poziționeze în raport cu ceea ce cred că este adevărat sau fals, să susțină sau chiar să impună universul lor de gândire, valorile, opiniile lor. Această miză determină un spațiu de tematizare în care se dezvoltă strategii de raționament și de argumentare.

2.2.3. Variabilele punerii în scenă verbale

Această punere în scenă depinde de dubla finalitate a contractului de comunicare mediatică: a informa și a capta. Pentru a realiza acest lucru, fiecare emisiune dispune de diferite variabile care depind de elementele componente ale contractului: tematica, identitatea partenerilor și dispozitivul fizic.

a. Tematica dezbaterii

Tematica circumsrie sectorul spațiului public despre care va fi vorba în cadrul dezbaterii. Tematica poate fi divizată în cinci tipuri: actualitatea politică, viața artiștilor, cultură, societate, știință.

Actualitatea politică: este vorba despre a dezbate teme politice, dar în raport cu actualitatea care joacă rol de justificare a dezbaterii. Această tematică îi proiectează pe telespectatori în universul valorilor legate de „ce înseamnă să fii cetățean” și vizează obținerea unui efect de „responsabilitate”.

Viața artiștilor: este vorba despre star – sistem și actorii săi. Această tematică își propune să-l introducă pe telespectator în universul seducător al vieții intime a marilor vedete, în culisele lumii spectacolului și vizează obținerea unui efect de „voyeurism” .

Cultura: este vorba în acest caz despre niște lumi judecate de către televiziunea însăși, ca fiind cele mai nobile: literatura, muzica, artele. Putem afirma că dezbaterile ce se axează pe aceste domenii vizează obținerea unui efect de „plăcere”, care este dat nu de cunoașterea operelor, ci de aceea a autorilor lor.

Societatea: este vorba de toate fenomenele societății, de la cele mai anodine la cele mai dramatice, de actualitate sau nu, în ochiurile cărora sunt prinși cetățeni.

Știința: este vorba despre o tematică ce nu privește știința însăși ca disciplină intelectuală de cercetare, ci care prezintă anumite rezultate ale activității științifice, cunoștințele ce permit să se ridice un văl de pe misterele lumii. Nu este vizată în acest caz o însușire a cunoașterii, ci o plăcere care este dată mai mult de admirație decât de cunoaștere, un efect de „fascinație”.

b. Identitatea participanților la dezbatere

Participanții sunt considerați din punct de vedere al calității lor. Prezența lor oferă o idee despre maniera în care va fi tratată tema, pentru că ei însuși sunt reprezentanți ai spațiului public. Putem găsi următoarele statute:

om politic, statut de la care așteptăm producerea „unui discurs angajat” referitor la guvernarea țării

expert, statut de la care așteptăm producerea unui discurs științific, care poate să explice fenomenele lumii sau ale societății

cetățean anonim, de la care așteptăm un discurs de mărturie privind problemele cetățenești

domnul/doamna Anonim, de la care așteptăm, de asemenea, un discurs de mărturie, clar, de această dată, în raport cu rolul pe care el/ea îl are, ținând cont de ceea ce el/ea a trăit și de motivul pe care el/ea a fost convocat(ă).

La toate aceste categorii de participanți vom adăuga categoria public, care poate juca un rol de prezență mută sau poate fi lăsat să intervină.

c. Gestiunea dezbaterii

Alegerea modului de gestiune este revelatoare, pe de o parte, din punct de vedere al tipului de control pe care animatorul dorește să-l aibă asupra schimburilor ce au loc în cadrul dezbaterii și, pe de altă parte, din punct de vedere al intenției sale de a prezenta dezbaterea ca un schimb de cuvinte serios sau spectaculos. Acest animator poate juca mai multe roluri: de clepsidră, de coordonator, de interogator, de provocator, de profesor, de moașă, de amuzator public, mai multe astfel de roluri putând fi jucate în aceeași dezbatere.

Clepsidra – animatorul se înmulțește, așa cum s-a putut vedea în unele întâlniri politice față în față, să prezinte temele, să repartizeze și să amintească timpul alocat fiecăruia pentru a vorbi, nepermițându-și nici o întrebare de relansare, ci doar de declanșare. În acest caz, reprezentantul instanței mediatice trece aproape neobservat, jucând doar un rol de contabil al timpului scurs și al folosirii lui de către fiecare dintre cei doi protagoniști.

Coordonatorul: animatorul prezintă temele și nu pune decât întrebări legate de tematică, solicitând participantul care i se pare mai potrivit să răspundă în cazul respectiv. Conduce dezbaterea și o punctează după un plan stabilit în prealabil, fără a lansa opinii sau reflecții personale.

Interogatorul: animatorul pune întrebări directe care pot să pună în cauză nu numai opinia celui întrebat, ci și maniera sa de a răspunde. Trebuie să demonstreze că este însuși bine documentat, pentru a se bucura de credibilitate în ochii telespectatorilor. Dacă acest interogatoriu este aprofundat, dezbaterea constă într-o succesiune de interviuri.

Provocatorul: reprezentantul instanței mediatice este foarte activ, atât înainte, adică, în cursul pregătirii dezbaterii, cât și în timpul desfășurării acesteia. În acest caz, el joacă un rol de adevărat animator, prezentând invitații, gestionând după bunul plac timpul de vorbire al fiecăruia, distribuind luările de cuvânt, întrerupându-le sau, oferindu-le după propria voință, provocându-i pe unii sau pe alții, temperând conflictele, păstrând controlul temerilor care vor fi tratate și permițându-și să exprime păreri personale.

Profesorul: acest termen ar fi refuzat de mulți dintre profesioniștii media, dar trebuie luat în considerare faptul că un animator joacă rol din momentul în care intenția sa este de a face să se înțeleagă.

Moașa: animatorul trebuie să se găsească într-un dispozitiv de ansamblu care nu se pretează la confruntări. Printr-un mod de chestionare întru câtva socratic, un ton lipsit de agresivitate, deseori amuzat, va încerca să-l ajute pe celălalt să producă acel gen de discurs pe care nu l-ar putea produce în mod spontan.

Amuzatorul public: animatorul, pe lângă rolurile precedente, joacă el însuși rolul unui actor care folosește, în același timp, umorul, caricatura, trecând de la un interlocutor la altul, de la o temă la alta, într-o manieră mai degrabă alertă.

d. Dispunerea participanților la dezbatere

Alegerea numărului de participanți la o dezbatere, ca și aranjarea lor stau mărturie pentru modul de confruntare ales de către instanța mediatică și tipul de control pe care ea încearcă să-l exercite asupra acestuia.

Numărul variază de la doi la un număr mic sau, în fine, un număr mare de participanți, știut fiind faptul că nu există un criteriu obiectiv care să ne permită să spunem ce înseamnă un număr mic sau un număr mare.

O dezbatere cu un număr mic de participanți ar trebui să permită schimbări relativ aprofundate și să producă un efect de credibilitate, dar totul depinde de maniera în care sunt gestionate acele schimburi. O dezbatere cu un număr mare de participanți, indiferent de felul în care este condusă, nu va permite schimburi aprofundate și va putea produce un efect de forum.

Poziționarea poate corespunde unor modele diferite: concentric, în cerc sau în formă de potcoavă – această dispunere produce un efect de parteneriat în căutarea comună a unui adevăr și amplifică imaginea de seriozitate a instanței mediatice; diametral – această aranjare împarte locul în două zone identice care îi pun pe participanți într-o relație de frontalitate, de tip față în față și o întâlnim mai ales în dezbaterile politice; policentrat – această dispunere împarte locul în mai multe zone, uneori pe diferite niveluri, permițând fie diferențierea participanților după statutul lor sau rolul care le este atribuit, fie punctarea etapelor emisiunii prin schimbarea locurilor în momentul în care animatorul schimbă tema.

e. Locul – cadru al dezbaterii

Alegerea locului, a cadrului dezbaterii are legătură cu tipul de legitimitate pe care media doresc să și-l confere. Se poate alege studioul sau un loc exterior acestuia, iar decorul poate fi natural sau artificial.

Studioul: acesta oferă întotdeauna telespectatorului indicii pentru identificarea lui. Fiind recunoscut ca atare, sugerează că instanța mediatică este cea care are inițiativa acestei întâlniri între persoane convocate să vină pentru a dezbate.

Exteriorul: corespunde adesea unui spațiu natural, extern studioului, dar întotdeauna delimitat într-un mod sau altul. Acest loc sugerează faptul că instanța mediatică a ieșit din lumea proprie pentru a se duce acolo unde se petrece ceva autentic, indiferent dacă este vorba de un univers privat sau instituțional. Acest lucru urmărește producerea unui dublu efect de legitimitate, instanța mediatică se autodesemnează ca „dinamică”, pentru că nu se mulțumește să aștepte evenimentul, ci merge în întâmpinarea lui; ea satisface totodată constrângerile legate de „realism”; pentru că instanța arătată se găsește în mediul ei natural.

Decor natural: în acest caz „natural” înseamnă că decorul este în concordanță semantică cu tema și cu modul de desfășurare a dezbaterii.

Decor artificial: se caracterizează printr-o punere în scena decorativă care prezintă sau chiar problematizează ea însăși tema dezbaterii, într-o manieră mai mult sau mai puțin figurativă. Acest tip de decor are ca efect declanșarea unui „imaginar ficțional” particular, destinat să îndemne la visare sau să distreze telespectatorul. Am putea vorbi chiar și de un efect de „ficționalizare”.

2.2.4. Variabilele punerii în scenă vizuale

Variabilele punerii în scenă vizuale nu intervin niciodată singure, ci întotdeauna în combinație unele cu altele. Astfel, le vom grupa în trei categorii după cum acționează asupra vizibilității spațiului arătat, a axelor vederii sau a secvențializări.

a. Vizibilitatea

Vizibilitatea fiind un procedeu care constă în a scoate în evidență o prezență și un mod de prezență a participanților, este susceptibilă de a orienta și de a influența telespectatorul în ceea ce privește impactul pe care unul sau altul dintre participanți îl poate avea asupra lui.

Prezența depinde de numărul de apariții ale unui participant pe ecran și de timpul cât durează apariția lui în imaginea. Ea permite stabilirea „capitalului vizual” al fiecărui participant și realizarea unor serii de comparații.

Modurile de prezență sunt relative la o variabilă proxemică care este măsurată prin diferitele tipuri de planuri atribuite diverșilor participanți și susceptibile de a produce diverse efecte – gros – planul și efectul de personalizare:

planul umăr, planul talie și efectul de personalizare;

planul american și mediu și efectul de socializare;

planul semn – ansamblu și de ansamblu și efectul de spațiu public.

b. „Axele vederii” sau punctele de vedere

Axele vederii subiectivizează relația între ceea ce este arătat și telespectator în măsura în care, obligând privirea să adopte un anumit punct de vedere asupra obiectului pus în scenă, produc un efect de concentrare.

Vederea frontală corespunde axei „subiect privit – privitor – subiect privitor”, un actor al instanței arătate privind în față telespectatorul. Acesta pare că se adresează în mod direct telespectatorului.

Vederea în acompaniament îl determină pe telespectator să urmărească axa vederii a unuia dintre actorii instanței arătate, fiind obținută prin tehnica câmp – contracâmp.

Vederea în ansamblu nu poate fi nici ea atribuită decât unui actor al instanței arătate, ci doar unei camere, care, grație felului în care este poziționată, adică plonjat, devine un focar de vederi.

Vederea de interiorizare nu poate fi nici ea atribuită decât unei camere, focar al vederii, care printr-o poziție de contraplonjat poate produce un dublu efect de derealizare și de voyeurism.

Vederea compozită prezintă o împărțire a ecranului în mai multe imagini. Este obținută incluzând mai multe planuri în cadru și fragmentându-l pe acesta, ceea ce produce un efect de „ubicuitate”.

c. Secvențializarea

Secvențializarea, care constă în a realiza un anumit tip de înlănțuire a imaginilor în relație cu spațiul vorbirii, conferă un anumit ritm și un anumit estetism dezbaterii ca spectacol, însă operează și anumite focalizări fie asupra discursului, fie asupra corpurilor. Putem repera patru cazuri de articulare între ceea ce se petrece în instanța arătată și punerea în scena vizuală.

Sincronizarea cu discursul: instanța care prezintă în imagini actorii instanței arătate pe cale de a interveni.

Nesincronizarea cu discursul: inversul cazului precedent, instanța care arată nu îl prezintă pe cel care vorbește. Acesta se găsește în afara câmpului vizual.

Sincronizarea cu situația: instanța care arată, printr-un joc de cadraj și de puncte de vedere, prezintă ansamblul situației de schimb de cuvinte.

Sincronizarea cu conținutul discursurilor „instanța care face să apară elemente concrete care constituie suporturile sau ilustrarea tematică a ceea ce se spune.

Combinarea acestor tipuri de relaționare cu tipurile de vizibilitate și cu cele ale axelor vederii conduce la determinarea a două tipuri de legături:

legătura omogenă: regularitatea apariției acelorași procedee într-o secvențializare a imaginii care se desfășoară paralel cu secvențializarea cuvintelor, ea însăși omogenă, produce un efect de „focalizare pe conținutul” dezbaterii;

legătura eterogenă: multitudinea procedeelor ce apar într-o secvențializare a imaginii, care nu este paralelă cu secvențializarea cuvintelor, produce un efect de focalizare asupra imaginii și amplifică aspectul spectacular al dezbaterii.

Pornind de la studiul acestor variabile de punere în scenă a dezbaterii televizate, de la combinările lor, de la modurile lor de realizare, putem determina asemănările și diferențele dintre dispozitive care au prevalat într-o epocă sau alta sau care prevalează într-o țară sau alta.

Orice constatare de conformitate sau de neconformitate în cazul unei realizări particulare trimite așadar la luarea în considerare a dispozitivului care a fost ales ca normă sau ca model de referință însă, se cuvine acum, pentru a evita să ne lăsăm angrenați în declarații sclipitoare, dar premature despre marile schimburi de modele, să distingem ceea ce se referă la contact de ceea ce se referă la variantele acestuia.

Contractul de comunicare, corespunde finalității globale a unui act de schimb. El răspunde la întrebarea „suntem aici pentru a spune ce?” și determină în același timp identitatea partenerilor în funcție de condițiile fizice ale schimbului. Fiind vorba despre un contrast de comunicare mediatică, acesta rămâne identic în dubla sa finalitate de „credibilitate” și de „captare”, între o instanță mediatică furnizoare de informație și de spectacol și o instanță receptoare ce consumă cunoștințe și spectacol. Acest lucru ne împiedică apariția variantelor în maniera de realizare a termenilor contractului, iar singurul lucru pe care îl putem spune este că, de la începuturile sale, contractul privind informația televizată a suferit câteva modificări.

2.3. Talk – show – ul

Atunci când o persoană este invitată la un talk show îi sunt comunicate ora, locația, canalul de televiziune, moderatorul, dar și formatul emisiunii și bineînțeles cel mai important lucru, tema de discuție. Atunci când sunt comunicate toate aceste lucruri trebuie să fie prudenți atunci când vorbesc la telefon sau prin e – mail. Acest lucru trebuie să se realizeze prudent din cauza faptului că în urma talk – show – ului se poate declanșa o adevărată aventură mediatică atât pentru moderator cât și pentru interlocutori.

Atunci când un interlocutor acceptă invitația la un talk – show este posibil să devină celebru și totodată supus intempestiv tuturor urgențelor acesteia.

Dacă în cadrul unei dezbateri participantul se pare a fi credibil, combativ și convingător, în cadrul unui talk – show participantul trebuie să rămână captiv în rețea. Termenul de rețea va combina discursivitatea și strategia, interioritatea și exhibarea, altfel spus medierea socialului.

Distanța de la dezbatere la talk – show se realizează prin trecerea de la „credibil” la „seducător”, de la „competent” la „carismatic” de la „polemic și combativ” la „sociabil și disponibil”.

Participanții la talk – show interacționează pentru a putea fi „văzuți” și pentru „a da bine la televizor”. Participantul „își arogă rapid inclusiv dreptul la o anumită complicitate cu auditorul său, telespectatorul din fața ecranului, în raport cu care devine un fel de enunțiator autorizat al normei, al conversației firești, oferite temporar și pe cauțiune unui medium”.

În cadrul talk – show-ului chipul participanților se află în prim plan și este detașat de contextul inițial pentru a se putea lega noi relații de proximitate.

Talk – show-ul apelează la mecanisme prin care să se realizeze amplificarea simbolică a unei întregi infrastructuri dramaturgice. Noel Nel consideră că talk – show – ul apare ca o concesie făcută supremației audienței și indicelui de satisfacție prin televiziune, o simplă discuție amabilă, de salon, fără asperități și fără profunzime, îndepărtată de euristică, cea care convocă scenele imaginare ale stadionului sau ale scenei.

Pierre Bourdieu propune talk – show – ul ca „model de constrângere pentru participantul care nu este un profesionist al platoului și nu cunoaște regulile jocului. Există un univers al clienților buni, care se simt ca peștele în apă și există, apoi, ceilalți, pești din afara apei, când nu ești cât de cât pregătit, ajunge să răspunzi la niște chestiuni care nu se pun”.

În cazul talk – show – urilor, tematica nu abordează în aceeași măsură domeniile de reprezentare tratate de dezbatere . Niciodată nu se spune explicit în talk – show – uri: „noi tratăm o temă politică, religioasă sau științifică” ci „noi tratăm un fapt social” (delincvență, secte, criminalitate, nedreptăți, epidemii,etc.).

Acest lucru poate avea incidente asupra marilor domenii de reprezentare care fac obiectul dezbaterilor, dar ele nu reprezintă scena principală a schimbului verbal. În plus, faptul social în chestiune va fi tratat fie prin intermediul experienței sau al expertizei unui anonim, fie prin intermediul experienței personale care permite pătrunderea într-un spațiu privat. Suntem aici în afara câmpului spațiului public ca loc de organizare sociopolitică a vieții cetății de către cei care sunt responsabili de acest lucru și cei care îi mandatează, exceptând cazul în care considerăm că, sub presiunea media,spațiul public și-a lărgit câmpul de acțiune. De altfel, mixajul publicului și privatului la care recurge punerea în scenă a talk – show – urilor tinde să abordeze frontiera între aceste două spații.

Cât despre finalitatea în care se înscrie această tematică, ea nu constă în problematizare și înțelegere, ci în „conflict” și „spectacol al conflictului”. Conflict, în măsura în care instanța mediatică construiește schimburile în scenarii de confruntare, cu o vagă problematizare, cadru lipsit de limite precise care permit doar recentrarea numeroaselor digresiuni. Spectacol, în măsura în care toate dispozitivele acestor emisiuni sunt arătate pentru a fi „exhibat” conflictul însuși.

Dezbaterea televizată este deci o formă de schimb organizată astfel încât să scoată la iveală adevărul, indiferent care i-ar fi convingerea, în legătură cu o temă problematizată, printr-o confruntare a unor cunoașteri diferite asupra acestei teme și cu ajutorul unui dispozitiv televizual care să permită ca expunerea acestora diferit și confruntarea lor să facă lumină în privința anumitor aspecte ale problematizării, rămânând în același timp cât mai inteligibil posibil. Putem afirma că dezbaterea corespunde unei puneri în schemă a cuvântului apte să servească unei abordări raționale a descoperirii adevărului”.

În schimb, talk – show – ul este o formă de schimb organizată astfel să scoată la iveală conflictul și/sau drama umană, sub diverse configurări, în legătură cu o temă – pretext , printr-o confruntare a unor judecăți și opinii exprimate tranșat și cu ajutorul unui dispozitiv televizual care se complace în a ilustra aceste conflicte sau a sugera drama. Putem afirma că talk show-ul corespunde unei puneri în spectacol a cuvântului apte să servească unei abordări sensibile, emoționale a celor două forme de dezordine umană care sunt conflictele între indivizi și dramele intime ale persoanei, toate acestea fiind puse în slujba „dezvăluirii ființelor”.

2.3.1. Contextul talk show-ului

Televiziunile care difuzează talk – show – uri, le interpretează în grila de programe în intervalul orar 19 – 22. Este un gen reactiv, dezinhibat și informal, iar de obicei aceste emisiuni sunt prezente în grila de program în zilele lucrătoare sau ca o emisiune cu frecvență săptămânală (se evită zilele de weekend).

Atunci când un post de televiziune își „definește în mare măsură identitatea prin profilul principalului jurnal de știri, difuzat în prime time, barometrul temperamentului său mediatic este talk – show – ul pe care îl programează de obicei, pe același tronson orar, de luni până joi.”

În cadrul talk – show – ului moderatorul și invitatul au poziții egale pentru a nu interveni polemici din acest punct de vedere. În spațiul studioului atât moderatorul cât și invitații își vor putea construi o lume comună ce este generată doar de cât de lungă este interacțiunea dintre ei.

Între părțile talk – show – ului există un contract de comunicare inițial ce este de cele mai multe ori urmat de un proiect de comunicare. Acest proiect are intenția să devină repetabilă a mesajelor paralingviastice, acestea fiind indicatori ai reprezentării atât pentru moderator cât și pentru invitat.

Talk – show – ul are atât un caracter public cât și unul televizat, aceste caractere fac să existe un insurmontabil element de intruziune în afișata familiaritate a actorilor mediatici. Moderatorul talk – show – ului are un întreg rol și nu afișează doar un comportament de enunțare, în felul acesta el devine un adevărat personaj.

Patrick Charaudeau (1998) atrage atenția că „talk – show – ul acordă prioritate în special argumentelor și conduitelor de comunicare bazate pe experiența cotidiană a invitatului și a moderatorului, în timp ce originea acestui gen al audiovizualului ar trebui căutată în dezbaterea unor fapte de societate”.

Fig. 2.2.3.1.1. Schema invariantelor structurale în dezbaterea televizată

Sursa: D. Zeca – Buzura, Jurnalismul de televiziune, Editura Polirom, 2005, Iași, p. 147

„Raționamentul principal în virtutea căruia susținem că talk – show – ul este nu doar o comunicare sincretică, așa cum afirmă Noel Nel când vorbește despre dezbatere, ci o situație totală de comunicare, este acela că finalitatea proiectului său în a-l capta pe interlocutor, în timp ce pare că îl informează, că îl flatează chiar și că îl amuză.”

Fig.2.2.3.1.2. Modele de dispunere a participanților

Sursa: D. Zeca – Buzura, Jurnalismul de televiziune, Editura Polirom, 2005, Iași, p. 147

2.3.2. Talk – show contra talk – show

În ciuda unui anumit număr de similitudini, să includem în aceeași categorie talk – show – urile – diferențiate din punctul de vedere al tipului de discurs – polemice, și respectiv, introspective. Primele aduc în prim – plan persoane care, pentru că au fost implicate într-o „situație conflictuală” și indiferent de statutul lor social, sunt chemate să se confrunte în legătură cu o temă. Acestea sunt caracterizate prin antagonismul lor și sunt incitate să producă schimburi polemice mai mult sau mai puțin virulente.

Cel de-al doilea tip, talk – show – urile introspective, aduc în prim – plan persoane care, în majoritatea timpului, au trăit în comun o aceeași experiență și care sunt îndemnate să o povestească, fiecare din punctul ei de vedere, ce poate fi diferit de al alteia, uneori chiar opus dar întotdeauna orientat către mărturia personală și comentariul acesteia.

a. Tematica

Emisiunile de tip polemic tratează un fapt social, dar emisiunea îl prezintă ca și cum ar fi vorba despre o „situație conflictuală”. O „situație conflictuală” este un ansamblu de fapte despre care se presupune că sunt legate unele de altele într-o manieră complexă, inextricabilă, este ceva ale cărui conexiuni sunt greu de sesizat, care se referă la acte mai mult sau mai puțin delictuale, care implică persoane, unele victime, altele responsabile, dar ale căror cuvinte sunt întotdeauna puse la îndoială, și care, în sfârșit, este adus în fața publicului prin acțiunea media.

Orice astfel de „situație conflictuală” aparține deci spațiul public, suscită emoția și discuția.

Tipul introspectiv tratează tot fapte sociale, dar le prezintă ca și cum ar fi vorba despre un „caz „. Un caz, în sensul medical al termenului, este o stare de boală care se caracterizează prin „tipicitatea” ei; cu alte cuvinte este determinat printr-un ansamblu de simptome repertoriate care permit să fie clasat într-o categorie definită și să-i fie aplicat un tratament adecvat. Acest tip de emisiune, tema are ambele accepțiuni. Ea corespunde unui fapt social prezentat ca un caz determinat, care poate fi recunoscut, categorizat, repertorizat, dar este înfățișată în același timp ca fiind extraordinară și singulară, prin intermediul unor persoane care suferă și care sunt chemate să vorbească despre acest lucru.

b. Participanții

În talk – show – urile polemice aduce în platou invitați ce reprezintă arhetipuri de actori sociali care au fost implicați în situații conflictuale, sunt deci în raporturi antagoniste, vorbesc despre ceea ce au făcut, acuză, se apără prin intermediul unui discurs ce emite judecăți asupra celorlalți, se justifică, atacă. Avem de-a face aici cu un „eu – care – acționează”, care gândește și vorbește.

În talk – show – urile introspective sunt aduși în platou invitați care reprezintă arhetipuri anonime de victime, care mărturisesc ceea ce au trăit, au simțit, prin intermediul unui discurs constant modalizat ce își face drum prin labirintul amintirilor și al impresiilor, fiind orientat către sine, și nu către celălalt. Avem de a face aici cu un „eu – care – este”, adică un eu care este „esență” și nu „acțiune”, încercând să se determine în ființa lui suferindă, care simte și se exprimă.

c. Tehnica transmiterii imaginilor

Talk – show – urile polemice se caracterizează printr-o mare diversitate de planuri, de mișcări ale camerei, de puncte de vedere scopice uneori ireale, printr-o secvențializare foarte ritmată, uneori sacadată, prezentând o vedere a scenei dezbaterii care corespunde cu ceea ce am numi o estetică a clipului.

Din contră, în talk – show – urile introspective se poate observa o mare stabilitate și fixare a planurilor, cu mișcări de zoom înainte care merg până la gros – plan, o secvențialitate foarte destinsă cu prelungiri considerabile ale planurilor fixe, prezentând un fel de vedere a pătrunderii progresive a unei interiorități umane care ar corespunde unei estetici a documentului clinic.

d. De la un catharsis la altul

Din aceste diferite caracteristici că avem de – a face cu două subgenuri de talk – show. Fiecare pretinde prin vocea producătorilor și a moderatorilor că are un rol de „reparare a dezordinii sociale”, de refacere a legăturilor psihologice întrerupte.

Cel mult, talk – show – urile respective joacă un rol de catharsis (rolul este revendicat și de promotorii acestor tipuri de emisiuni), această „purificare a pasiunilor” de care vorbește Aristotel, această presupusă eliberare a pulsurilor, a tabuurilor îngropate în inconștient, al cărui spectacol are un efect terapeutic asupra telespectatorului.

Aici, telespectatorul poate să se identifice cu acești/aceste „domni/doamne Anonim” care îi seamănă în anonimatul său ca un frate sau o soră și, identificându-se cu actorii care au trăit o dramă socială sau psihologică, ar putea împărtăși efectele salutare ale acestei terapii.

Dacă există catharsis el este diferit în cazul celor două genuri de emisiuni, pentru că una presupune discursuri ce țin de conflict, iar cealaltă discursuri ce țin de confesiune.

e. Puncte comune: genul talk – show

Există diferite forme de talk – show – uri: tocmai am văzut două dintre ele, dar am putea adăuga și altele. Aceste diferențe nu țin de simpla formă retorică. Ele corespund unor mize de construcție socială a sensurilor, dintre care unul se referă la abordarea socialului ca arenă a luptelor de idei, iar celălalt, la abordarea intimului ca ședință de exorcizare a pulsiunilor ascunse.

Făcând distincția de dezbatere, putem evidenția anumite caracteristici specifice talk – show – ului:

ocupă un loc special în spațiul public, având totodată tendința de a lărgi câmpul acestuia din urmă: integrează aici domeniul privat, intim;

se oferă vederii într-o punere în scenă proprie, își pune în evidență propriul dispozitiv de gestiune, utilizează un discurs pe cât de vizibil, pe atât de golit de conținut, funcționând doar ca un discurs de moment, fără origine, care pretinde să reveleze ceea ce este ascuns și în final apare golit, fără adevăr, fără nici o enigmă de rezolvat;

face auzit și exhibă un discurs „eu – noi”. Un discurs al unui eu individual în asemenea măsură „mediu”, în asemenea măsură un „cel mai mare divizor comun”, într-atât de banal și, în final, de abstract încât devine exemplar, valabil pentru toată lumea, jucând rolul de figură emblematică a unui simptom colectiv în care fiecare trebuie să se regăsească. Prin urmare – în ciuda tuturor discursurilor de justificare produse de autorii talk – show – urile despre interactivitatea și participarea telespectatorului, un eu fără voi, un eu fără tu, pentru că voi și tu sunt integrați în „eu – oglinda – mea – însumi” și „ a celorlalți”. Și astfel, talk – show – ul se prezintă ca o tautologie identitară:”acel –eu – însumi sunt eu – însumi”;

talk – show – ul exaltă o nouă normă, un nou spectacol, o nouă ideologie. O nouă normă a unei opinii publice care nu ar mai fi externă dezbaterii publice, ci inclusă în aceasta, generând-o și oferindu-i, via media, un răspuns de reparare a dezordinii sociale. Un nou spectacol, căci este vorba despre desprinderea de un model de structurare a informației mediatice în care sunt distinse cu grijă temele, genurile și actorii.

Talk – show – ul se definește deci ca un paradox: el este oferit, prezentat, justificat, legitimat ca înscriindu-se într-un contract de interacțiune cu telespectatorul, în timp ce acestuia i se confiscă cuvântul. Este, la drept vorbind, ideologia simulacrului.

Capitolul 3

Dezbatere VS Talk – show

În ceea ce privește peisajul audiovizual s-a putut observa o diversificare a acestuia imediat după 1990, prin modernizarea stațiilor TV comerciale, anul 1994 a fost cel mai accentuat an al acestui proces. Stațiile TV s-au supus la cerințele de pe piață și astefl a apărut o formă „laicizată” de programe ce sunt axate în primul rând pe interacțiunea socială cu publicul. În felul acesta s-a adoptat o nouă politică editorială care dorește să îmbine mai multe genuri publicistice și totodată să redefinească și să elimine treptat conținutul a ceea ce înseamnă media tradițional. Cu noua politică adoptată emisiunile de tip talk – show au devenit ca fiind de referință pentru toate televiziunile contemporane românești.

În momentul acesta se poate vorbi despre o instituționalizare a genului, fiecare post de televiziune difuzează astfel de emisiuni zilnic. Aceste emisiuni sunt promovate sub diverse forme: dezbateri publice, sociale, talk – show – uri, chat show – uri, în acestea se tratează subiecte din viața publică și nu fac altceva decât să activeze patern – uri atât lingvistice cât și interacționale specific. În prezent se poate observa o ascensiune dar și o multiplicare a talk – show – urilor din registrul divertismentului – folosind tematică intimă și domestică.

Dacă dorim să facem o analiză a talk – show – urilor trebuie să putem răspunde la întrebarea: “de ce urmăresc oamenii talk – show – urile?” în felul acesta s-a încercat o identificare a rolului pe careaudiența îl atribuie acestor emisiuni în a satisface anumite nevoi individuale. O astfel de analiză este de fapt una sociologică, astfel acest demers este cu atât mai justificat cu cât apar tot mai multe contribuții despre reflectarea controverselor generate de acest fenomen. Aceste talk – show – uri au implicații culturale positive sau negative.

În România, talk – show – ul a căpătat noi atribute, având costuri foarte mici de producție și prin faptul că aduce audiența prin spectacol verbal și nu prin scenarii bine gândite sau prin diversitate. Este mult mai puțin costisitor să chemi un invitat în studio decât să plătești pentru deplasri în teren, montaje și decoruri importante.

O televiziune ar trebuii să aibă maxim 2 talk – show – uri, nu mai este de actualitate epoca de glorie a acestora. Ani la rând oameni ca Florin Călinescu, Marius Tucă nu au făcut decât să promoveze formate de emisiuni inspirate de JayLeno și Larry King, însă acum românii doresc să urmărească originalele.

Acum audiența talk – show – urilor nu mai este ca “pe vremuri”, însă toate posturile românești continuă să promoveze acest gen de programe, nu este nici un mister în explicație, talk – show – urile sunt programe la care producția este una ieftină. Asta nu înseamnă ci “grupurile de interes” disctează politica editorial a televiziunilor sau facptul că există scopuri oculte în emisiuni noi de dezbatere. Numai că în România nu dispunem de banii pe care le au producțiile TV din străinătate dar chiar și așa publicul de la noi este la fel de interest ca cel de afară de creațile angajaților din televiziune.

Sunt posturi care la noi oferă nenumărate talk – show – uri în timpul săptămânii, care doresc doar să deslușească anumite evenimente pe înțeesul telespectatorilor. Chiar și așa România este o țară mică, în care actorii sunt puțini și subiectele nu reușesc să asigure exclusivitate.

Talk – show – urile au luat amploare numeric imediat după perioada post revoluționară, toate posturile de televiziune, atâtcele particulare cât și cele naționale au fost inundate de către spații de emisie ce erau date moderatorilor care acordau subecte interesante care aveau audiență foarte mare. Temele preferate de către oameni erau cele politice sau cele sociale. Promovarea interactivității a fost considerată prima inovație important deoaree pentru prima dată telespecatatorul are posibilitatea să participle efectiv la discuție și poate să ceară unui om informații suplimentare în timp real cu ajutorul telefonului.

Atât în cazul tal – show – ului cât și în cazul dezbaterii participanții sunt selectați în funcție de competența lor în raport cu tema aleasă pentru emisiune. Participanții au roluri instituționale și roluri interacționale pe care aceștia și le asumă în relația cu ceilalți. Moderatorul are sarcina de a ține cont de toți factorii care sunt importanți în urmărirea secvențelor metacomunicative din cadrul talk – show – ului.

În cadrul talk – show – ului modul în care sunt alcătuite întrebările este esențială. Interacțiunea din cadul talk – show – ului serealizează pe baza unor reguli ce sunt centrate asupra unei teme, dar chiar și așa se pot observa trăsături distinctive ale discursului convențional, mai exact schimbarea spomtană a rolurilor de emițător și de receptor dar și perechi de adiacență înițiate de participanți.

În cadrul talk – show – ului românesc discursul prezent este construit după o formă convențională și este modelat de foarte multți factori sociali și culturali.

Voi analiza în continuare în primul rând un dispozitiv mediatic din categoria – dezbaterilor care, de regulă, abordează teme politice. Dezbaterea politică este considerată de către presa din România foarte relevant pentru a ne face o imagine despre candidații la primărie de la noi din localitate și nu numai. Astfel aceste dezbatere se desfășoară între oamnei politic ice reprezintă puterea și opoziția, se instituie astfel un spațiu public care reproduce la scală specifică raportul de forțe de pe scena politică și discursul antagonic politico – electoral.

Prima dezbatere electorală între candidații de la Primăria Capitalei a fost pe 16 mai, seara, la Digi24. Dezbaterea a fost mai degrabă marcată de întreruperi, atacuri și devieri de la subiect decât de propuneri propriu – zise de soluții pentru Capitală.

Moderatorul emisiunii a fost jurnalistul Cosmin Prelipceanu. Acesta a plecat de la Realitatea TV în noiembrie 2010. În prezent el este, potrivit site – ului oficial al Raiffeisen, Manager Departament Media și Relații Publice al băncii. Jurnalistul a lucrat la Realitatea TV din decembrie 2004. A făcut o scurtă pauză, de un an și jumătate, când a lucrat la TVR. A revenit la Realitatea TV în iulie 2007, înainte de schimbarea din funcție a președintelui TVR Tudor Giurgiu.

Cosmin Prelipceanu realizează emisiunea „Jurnal de seară”, de luni până vineri, de la ora 20.00, unde dezbate cele mai fierbinți subiecte ale zilei, trece în revistă evenimentele care contează și le comentează alături de cei mai cunoscuți experți.

Prima dezbatere are loc la “Jurnal de seară” în data de 16 mai 2016 unde sunt invitați trei dintre candidații la funcția de primar general al capitalei. Începând cu ora 20.30. Gabriela Firea, Robert Turcescu și Nicușor Dan se vor afla față în față și le va prezenta alegătorilor planurile lor pentru București. Candidatul PNL, Cătălin Predoiu, a refuzat invitația.

Gabriela Firea candidează la Primăria Capitalei din partea Partidului Social – Democrat (PSD). Candidata PSD are 43 de ani, este senator la primul mandat și președinta Organizației PSD București. Gabriela Firea a absolvit Facultatea de Litere și este de profesie jurnalist.

Activistul civic Nicușor Dan candidează din parte formațiunii pe care o conduce: Uniunea Salvați Bucureștiul (USB). În vârstă de 46 de ani, Nicușor Dan a candidat și în 2012 la Primăria Capitalei, dar a pierdut. De profesie matematician, Nicușor Dan a absolvit Universitatea din Paris.

Robert Turcescu este candidatul Partidului Mișcarea Populară (PMP). Candidatul PMP are 41 de ani, este de profesie jurnalist și a absolvit Facultatea de Jurnalism.

Prin dispozitiv, participanților la dezbatere le-au fost “trasate” anumite locuri simbolice, anumite raporturi între invitați și moderator și între invitații îînșiși.

Invitații sunt situați în fața moderatorului, în jurul unei mese rotunde, moderând astfel într-un stil autoritar schimbul discursive. Moderatorul este cel care distribuie luările de cuvânt și îi întrerupe pe invitați atunci când consider că este necesar, participând la dezbatere în calitate de commentator. Fiecărui invitat îi este solicitat să comenteze întrebarea jurnalistului, însă acest lucru se petrece sub forma unui răspuns dat de journalist, fără a exista dialog cu ceilalți interlocutori.

Un element important, ce ține de punerea în scenă vizuală, sunt ecranele din spatele participanților,care se interpune între moderator și invitați, și înre aceștia și spectator.

Miza debaterii este de “a lua act” de ceea ce se întâmplă și de a găsi “soluții”. Publicul trebuie să cunoască realitatea factual, “așa cum este” sau “cum s-a petrecut”, analizând “ce se poate face.”

Prima problemă despre care dorește moderatorul să vorbească sunt spitalele din București – 19 aflate în subordinea Primăriei.

Gabriela Firea: Fostul Guvern, Guvernul Ponta, a semnat un acord pentru construirea a 3 spitale regionale și încă 2 spitale verzi și din nefericire, nu știu care este argumentația, actualul guvern a considerat că e nevoie de 150 de milioane de euro, deși se aprobasera 600 de milioane de euro.

Robert Turcescu: Mă gândeam că cei 600 de milioane de euro din afacerea Rompetrol s-ar putea folosi pentru spitale. S-a spus că nu se știa ce este în spitale. Eu ca jurnalist am făcut interviuri cu medici. Toți știau că este o nenorocire.

Nicușor Dan: Scandalul Hexi Pharma e o exemplificare pe pielea noastră a ceea ce înseamnă corupția. Medicamentul este sistem de proceduri și de achiziții foarte transparente. Înainte de a vorbi de noi spitale, trebuie să vorbim de o analiză pentru a vedea care este necesarul în sănătate, pe fiecare specializare.

A doua problemă este despre traficul din București:

Nicușor Dan: E o rușine că nu am fost în stare să avem șoseaua de centură a Bucureștiului. Ar trebui să avem un trafic predictibil, să știm la ce orpa ajungem dintr-o parte în alta.

Gabriela Firea: Soluțiile mele încep cu dezvoltarea și punerea accentului pe transportul public, pe transportul în comun. RATB trebuie transformată din regie într-o societate 100% controlată de stat. Prima măsură pe care o voi lua ca primar este de a îmbunătăți acest lucru, pentru a nu mai sta 300 de autobuze blocate în garaj. E important ca banii RATB să fie prioritizați, pentru a fi folosiți eficient. Biletele pentru pensionari trebuie să rămână în continuare gratuite. Nu intenționez să scumpesc transportul în comun.

Robert Turcescu: Au fost peste 600 de accidente grave în București anul trecut și am avut 70 de morți. Sunt 6 mii de gropi semnalizate în București de o aplicație pe telefonul mobil. Cuvântul care caracterizează traficul din București este dezastru. Soluția sunt benzi unice pentru transportul în comun, pentru taxiuri și pentru salvări. Transportul da dimensiunea de civilizație a unui oras, Bucureștiul stă jalnic.

Cosmin Prelipceanu întreabă de proiectele despre clădirile cu risc seismic:

Gabriela Firea: Una dintre cele mai importante probleme pe care au adus-o în discuție asociațiile de proprietari cu care m-am întâlnit. Asociațiile de proprietari au criticat modul defectuos în care Primăria a ales să discute cu cei care au proprieăți în clădiri cu risc seismic. Unde se mută? Pentru cât timp? Pe cheluiala cui? Dacă lucrarea de reabilitare nu se realizează în timpul prevăzut, cine suportă costurile depășirii termenilor din contract? Am discutat cu mai multe asociații de proprietari și ei spun că sunt deschiși, dar vor să vadă o contribuție din partea Primăriei și Ministerului Dezvoltării, mai ales că se pot obține fonduri europene, în cazul clădirilor de patrimoniu.

Robert Turcescu: Să spunem lucrurilor pe nume. Avem clădiri încadrate în această clasă, la un cutremur de 7 grade am avea 50 de mii de victime. Din motive diverse, majoritatea celor care locuiesc în aceste clădiri nu vor să le părăsească. Bănuiesc că exista foarte mulți baieți deștepțti care stau în clădiri, unele dintre ele în buricul târgului, unde pot fi mutați acești oameni. Primul pas este inventarierea locurilor unde se pot muta acești oameni. În cazul unora dintre aceste imobile poate costa reconsolidarea mai mult decât reconstrucția. Trebuie realizată o evaluare. Trebuie constructori care să garanteze că se poate lucra în 3 schimburi la reconsolidarea acestor clădiri, nu în dulcele stil românesc. Oamenilor trebuie să le dăm un orizont clar: când începe consolidarea și când se termină.

Nicușor Dan: S-au expertizat 2.600 de clădiri, cu totul, din care 2.400 au fost clasate în diferite clase de risc seismic. În prima clasă de risc seismic sunt 350. În ceea ce privește imobilele consolidate, ele au fost 13 consolidate de Primărie și 60 de către proprietari. Teoretic, lucrurile ar trebui să meargă bine: există un fond guvernamental din care se acordă împrumuturi fără dobândă, iar odată reabilitate, valoarea imobilelor crește. Ce strică este corupția Primăriei: Primaria obligă proprietarii să lucreze cu firmele Primăriei. Singura soluție e să recâștigăm încrederea cetățenilor în primărie. Oamenii trebuie să se mute din casă și ce află? Află că persoane aflate în situatia lor s-au mutat pentru 6 luni din casa și lucrările nu au fost gata după ani. Din cauza neîncrederii, oamenii refuză să consolideze. Există soluția clasică, de consolidare, există soluții moderne, cum s-a experimentat și la Primărie: o pădure de picioare elastice care preiau șocul cutremurului.

În a doua parte a emisiunii se pun întrebări între candidați:

Gabriela Firea despre prioritățile sale: Sistemul sanitar. Sunt școli și grădinițe care nu au medic. Există o încăpere încuiată. Trebuie ca fiecare cabinet medical din școli, grădinițe și creșe să aibă medic și asistent. Cabinetele stomatologice de pe lângă școli trebuie echipate modern. Aceste lucruri le voi aplica din primele luni ca primar general. În ceea ce privește rețeaua de termoficare, cât mai rapid, nu avem o strategie energetică la nivel de București. Avem garantată suma de 187 de milioane de euro bani europeni nerambursabili pentru reabilitarea rețelei de termoficare din București.

Nicușor Dan: Ați avut majoritatea în Consiliul General. În al doilea rând, chiar programul dumneavoastră pentru București spune că această sumă de 187 de milioane de euro nu ajunge pentru modernizarea rețelei de termoficare.

Gabriela Firea: Suma totală este de 500 de milioane de euro, acești 187 sunt pentru prima etapă.

Nicușor Dan: Am citit cu atenție programul dumneavoastră, nu pot să spun că cu plăcere, dar l-am citit.

Gabriela Firea: Asta este o grosolănie, de la un domn candidat la o doamnă, în campanie.

Nicușor Dan: Întrebarea pentru doamna Firea: În acest program pe care l-am citit… Știți de ce nu mi-a făcut plăcere? Pentru că l-am citit de nenumărate ori, în aceeași formă, și nu s-a respectat. În anul 2008, la insistența a 40 de ONG-uri, PSD, împreună cu președintele PSD și candidații la Primărie, spuneați explicit că contractele vor fi publice pe site. A venit 2012, domnul Oprescu, contractele vor fi publice pe site. 2016 – contractele vor fi publice pe site. Ați promis și nu v-ați ținut de cuvânt. Credeți că bucureștenii vă vor crede și de data asta?

Gabriela Firea: Mă bucur că ați făcut această documentare, ați putea fi viceprimar. Vă propun ca în 2016 să vorbim despre ce vom face pentru București, nu despre ce au făcut alți candidați când eram noi în liceu. Eu nu am cum să dau socoteală pentru toți cei care au greșit.

Nicușor Dan: Întrebarea este: cineva care a promis de 4 ori?

Gabriela Firea: Cine?

Nicușor Dan: PSD.

Gabriela Firea: Acest PSD a făcut foarte multe lucruri bune la guvernare.

Nicușor Dan: La PSD aveți pe șeful dumneavoastră, domnul Dragnea, condamnat.

Gabriela Firea: Nu pentru corupție, ci pentru că a îndemnat oamenii să vina la vot. Candidează domnul Dragnea la Primăria Capitalei?

Nicusor Dan: Dumneavoastră l-ați validat președinte la PSD.

Gabriela Firea: L-a validat congresul PSD.

Robert Turcescu: Pentru Titus Corlățean, ministru de Externe în perioada alegerilor prezidențiale din 2014, DNA a cerut Senatului încuviințarea urmăririi penale. Gabriela Firea era purtător de cuvânt al lui Victor Ponta, candidatul PSD la prezidențiale. Doamna Firea a spus că diaspora nu a fost împiedicată să voteze. Vă deziceți de ce ați declarat atunci?

Gabriela Firea: Ca de fiecare dată, atât eu, cât și colegii mei, nu ne vom opune solicitărilor din justiție. Nu știu însă când va avea loc, pentru ca în această perioadă… Avem o nouă lege electorală, foarte multe lucruri care au fost atunci eronate sau greșit înțelese s-au corectat. Ceea ce s-a întâmplat atunci eronat nu se mai poate întâmpla.

Robert Turcescu: Domnule Nicușor Dan, am vazut un afiș cu dumneavoastră în care spuneți “Salvați Bucureștiul de politicieni!”. USB a depus o cerere de înregistrare ca partid. Nicușor Dan e un om, e un extraterestru, ce e în această competiție? USB e partid politic.

Nicușor Dan: Ce pot să vă spun sigur e că nu sunt extraterestru. Bucureștenii înțeleg foarte bine ce înseamnă politician. Oamenii asociază politicienii cu corupție și dispreț față de interesele cetățeanului. Eu mă refer la schimbarea modului de a face politică. Cred ca bucureștenii au înțeles foarte bine ce am vrut eu să spun și cred că vor face distincția între acel tip de politician și un nou mod de a face politică.

O altă emisiune analizată este un talk – show prezentat de Miha Gâdea, “Sinteza zilei”

https://www.youtube.com/watch?v=MnibWjFtqOs

Mihai Gâdea (numele complet Emanuel – Mihai Gâdea) este un realizator de programe de televiziune din România. Începând cu data de 14 mai 2010 este directorul postului de televiziune Antena 3, după ce în prealabil a condus Antena 2 și a fost moderatorul emisiunii „Sinteza zilei”, unde îi avea ca invitați permanenți pe Valentin Stan și Ion Cristoiu.

În 1999 este doctorand în istorie, Institutul de studii istorice “Nicolae Iorga”, cu lucrarea “Ionel Brătianu și epoca sa”. A absolvit Facultatea de Teologie Adventistă în anul 2000.

Între anii 2002 – 2004 a fost realizator de programe în cadrul postului Realitatea TV, iar între 2004 – 2005 a realizat programe tv la Antena 1. Actualmente este directorul posturilor de televiziune Antena 2 și Antena 3.

Emisiune de referință deja, "Sinteza zilei" s-a impus ca emisiunea în care se fac cele mai importante dezvăluiri din actualitatea cotidiană. Mihai Gadea alături de invitații din platou oferă publicului toate punctele de vedere asupra evenimentelor celor mai importante de peste zi.

Mihai Gâdea este unul dintre cei mai populari jurnaliști din România din momentul de față, acesta s-a evidențiat prin emisiunea “Sinteza zilei”. După câțiva ani de emisiune a căpătat o reputație de jurnalist intransigent și obiectiv. Talk – show – ul este difuzat în prime time, fiind cea mai urmărite emisiune de acest gen, Mihai Gâdeaa îndrăznit să invite nu numai politicieni, cât și oameni de afaceri dar și persoane din showbiz sau personalități ale culturii. Pentru a păstra standardele de audiență și calitate, celebrul moderator și-a conceput un stil ofensiv, direct, care nu menajează invitații. Rolul cel mai important în cadrul emisiunii este de a pune întrebări și este foarte greu de intimidat și este foarte greu de mulțumit cu răspunsuri amăgitoare și revine mereu la subiect atunci când nu este mulțumit.

Realizatorul emisiunii este mereu de partea telespectatorului având rolul de a scoate totul de la invitat. Principalul scop al moderatorului este de a convinge audiența că el este neutru și mereu obiectiv. Câmpul de luptă este delimitat clar, iar moderatorul este categoric, dar nu și agresiv.

Formatul emisiunii este unul clasic, invitații sunt supuși la o serie de întrebări. Emisiunea durează 45 minute. Invitații sunt membrii ai partidului ALDE.

Talk – show – ul a avut loc în studiourile Antena3, invitații au fost așezați de o parte și de alta a moderatorului, fiind o formulă dinamică care a conferit cadrului sugestia unui spațiu deliberativ. Timpul alocat a fost de 45 minute. În primele minute moderatorul a făcut o scurtă prezentare a subiectului emisiunii, după care Cătălin Popescu Tăriceanu prezintă restul invitaților.

Participanții la talk – show au fost nume sonore din viața politică: Călin Popescu Tăriceanu, Daniel Barbu, Grațiela Gavrilescu, Alexandru Băișanu, Ionela Covaci, Ionuț Șandru, Domnul Vladu, Gigi Chiru, Ionela Ciotlăuș, Radu Botez, Mircea Irimia Remus Grigorescu, Ilarie Boreiașu, Andrei Gerea, Andrei Neder.

Călin Constantin Anton Popescu – Tăriceanu este un om politic român, prim – ministru al României între 28 decembrie 2004 și 22 decembrie 2008, președinte al Partidului Național Liberal din 2005 până în 2009. În anul 1990 a fost fondator al Partidului Național Liberal, îndeplinind apoi funcția de secretar executiv (1990 – 1992). În prima legislatură după Revoluția din decembrie 1989, a fost deputat de Arad pe listele PNL (1990 – 1992), îndeplinind în această calitate funcția de membru în Comisia economică și în Comisia pentru învățământ, știință, tineret, sport a Camerei Deputaților.

Pentru o scurtă perioadă a fost lider al PNL – Aripa Tânără. Tăriceanu a candidat fără succes, sub sigla formațiunii ”Noul PNL„, la funcția de primar al municipiului București. În anul 1993 revine în cadrul PNL, îndeplinind funcția de vicepreședinte al PNL (1993 – 2004). Ca urmare a câștigării alegerilor parlamentare din octombrie 1996 de către Convenția Democrată Română (din care făcea parte și PNL), Călin Popescu – Tăriceanu este ales ca deputat de București pentru legislatura 1996 – 2000, fiind în această calitate membru în Comisia pentru politică economică, reformă și privatizare.

În perioada 12 decembrie 1996 – 5 decembrie 1997, Tăriceanu îndeplinește funcția de ministru de stat, ministrul industriei și comerțului în Guvernul Victor Ciorbea. La alegerile din noiembrie 2000 a fost ales deputat de București pe listele PNL. În legislatura 2000-2004 a îndeplinit funcțiile de vicepreședinte al grupului parlamentar al Partidului Național Liberal (decembrie 2000 – februarie 2004) și de vicepreședinte al Comisie pentru Buget, Finanțe și Asigurări în Camera Deputaților.

În anul 2003 a devenit vicepreședinte al Partidului European Liberal Democrat. După alegerile parlamentare din noiembrie 2004, Călin Popescu – Tăriceanu este reales ca deputat de București pe listele PNL, fiind în această calitate și membru în Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale din Camera Deputaților.

În 20 martie 2009 pierde funcția de președinte al PNL cu 546 de voturi față de cele 873 de voturi ale contracandidatului său Crin Antonescu.

Daniel Constantin Barbu este un istoric român, senator de București din partea PNL, fost ministru al culturii în perioada 21 decembrie 2012 – 12 decembrie 2013. Daniel Barbu a activat ca muzeograf în cadrul Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, din 1981 până în 1986, la Oficiul pentru patrimoniul cultural. Între anii 1987 și 1998, a fost cercetător științific, la fostul Institut de Studii Sud – Est Europene al Universității din București, actualmente Academia Română. Conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității din București, 1993 – 1996. Din 1997 a fost numit printr-un ordin de ministru al ministrului învățământului, profesor de știință politică la Universitatea din București. În 1999, prin alt ordin al ministrului educației naționale, a fost numit conducător de doctorat în științe politice, și confirmat în 2007 de ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului.

Scopul emisiunii a fost aproprierea alegerilor pentru funcția de primar și de consilieri de la nivelul fiecărui oraș.

Ritmul impus de moderator a fost unul alert, a permis ca invitații să-și adreseze întrebari unul altuia, și a introdus mai multe mesaje către telespectatori.

Tonul emisiunii a fost unul oficial, au fost situații când rolulurile s-au inversat între moderator și invitași, iar fiecare participant și-a exprimat liber opinia.

Situația comunicării. Participanții au păstrat caracterul formal al întâlnirii, nu au apărut formule de adresare care se întâlnesc de pildă în cadrul familia. Formulele de adresare ale moderatorului au respectat principiile pronumelor personale de politețe – adresare la persoana a II-a plural. Misiunea moderatorului a fost mult ușurată de faptul că toți invitații activau în mediul audio – vizual, știau ce însemană timpul într-o emisiune și fiecare a avut intervenții scurte, la obiect, fără a se pierde în amănunte ori explicații inutile.

Emisiunea începe cu politicosul “Bună seara doamnelor și domnilor” dar și rapiditatea cu care Mihai Gâdea, moderatorul acestui talk – show, prezintă detaliile, tema și invitatul principal, denotă graba de a demostra un adevăr de care numai el știe (se remarcă atitudinea de deconspirator). Decorul este mai amplu față de emisiunea lui Cosmin Prelipceanu. Pe banda de jos sunt derulate știri cu intenția de a fi citite, însemană că se caută distragerea atenție telespectatorului de la principal sursă de informare și anume subectul acestui talk – show.

Moderatorul se comport precum un judecător tăios care nu scuză nici un invitat și își asigură dreptul de a reprezenta acea categorie de telespectatori care nu iartă nimic. Pe parcursul emisiunii Mihai Gâdea dă dovadă că este foarte documentat cu privire la subiectul emisiunii.

Mihai Gâdea nu este un moderator comod, limbajul acestuia este constituit în mare parte din replici acide, întrebări sarcastic care de cele mai multe ori nu mai necesită răspuns, acesta fiind Indus. Deși caută să fie avocatul poporului, moderatorul reușește să facă invitații să se simtă confortabil.

Moderatorul își atribuie poziția unui decident, adoptând retorica autoritar – interpelativă a unei instanțe care solicită soluții și răspunsuri în numele comunității („acest foc care ne arde pe toți”), identificându-l totodată pe responsabilul principal și, implicit, problema „reală” („pentru ceea ce se întâmplă vinovat este…”). Mai mult, înainte de a aștepta soluțiile propuse de interlocutorii săi, moderatorul avansează el însuși o soluție pe care o consideră fezabilă.

Doamna Ionela Ciotlaus candidată la Primăria Tg. Mureș prezentă în studiourile Antenei 3 alaturi de Co – președintele ALDE Călin Popescu Tăriceanu și domnul Daniel Barbu candidatul la primăria capitalei. Președintele ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, a explicat care este miza acestor alegeri.

Gădea: Ce seară frumoasă aș zice la Antena 3, întâlnirea cu cei care vor să vă câștige încrederea, vă cer votul, într-un moment ca acesta are nivelul ei de speculozitate și așa cum și dumneavostră doriți să urmăriți fiecare strategie, fiecare candidat, fiecare echipă din spate, ce fac ei de multe ori este rezultatul unei munci foarte serioase în campanie. Am ajuns la Alianța Liberalilor Democrați din România, condusă de Călin Popescu Tăriceanu. Candidat pentru București este profesorul Daniel Barbu și cred că este o întâlnire importantă și pentru dumneavoastră și pentru candidați. Președintele Tăriceanu a ales să vină în această seară cu un număr impresionant de candidați. Bună seara tuturor, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea. Domnule Popescu Tăriceanu, domnule profesor Barbu dacă aveți amabilitatea să ne spune-ți pe cine ați ales pentru această seară.

Călin Popescu Tăriceanu: câțiva dintre colegii mei care reprezintă în primul rând zonele mari, istorice și geografice din România, regiunile istorice. Dacă îmi permiteți o să încep din partea stângă unde alături de mine este profesorul universitar Daniel Barbu, apoi Grațiela Gavrilescu, candidat la Ploiești, fost ministru al mediului, Alexandru Băișanu, candidat și candidat deputat la Suceava, Ionela Covaci, la Reșița, Caraș Severin. Ionuț Șandru candidat de consilier la sectorul 3. Domnul Vladu, candidat la primăria Giurgiu. Apoi în dreapta, îmi pare rău că nu încep cu o doamnă, dar primul este Gigi Chiru, senator , candidat la Constanța, Ionela Ciotlăuș, Târgu Mureș, Radu Botez Iași, Mircea Irimia la Turda, Remus Grigorescu Râmnicu Vâlcea, profesorul universitar Ilarie Boreiașu la Timișoara, Andrei Gerea, deputat , fost ministru al energiei și întreprinderilor mici și mijlocii, candidat la Pitești, jud Argeș și ultimul Andrei Neder, candidat la Buzău. Avem după cum vedeți o reprezentare echilibrată, oameni cu experiență politică deja, parlamentari, oameni care provin din alte medii, mediul universitar cum este și profesorul Bordeiașu, profesorul Băișanu, dar care este și om politic cu experiență, oameni care nu au avut nici o legătură cu mediul politic, cum este de exemplu domnul Radu Botez, oameni care au experiență bună în administrație, Ionela Ciotlăuș, fost viceprimar la Tg. Mureș. Deci, am încercat într-un fel să aratăm și care este diversitatea resursei umane, faptul că nu ne-am bazat numai pe oameni politici consacrați pentru că la nivelul societății observăm, este un discurs pe care trebuie să ținem cont de el, nu numai un discurs, o atitudine, dorința de schimbare a clasei politice, lucru care ne-a făcut să venim cu oameni proaspeți dar care au o carte de vizită profesională, au experiență fie în mediul administrativ, fie în domeniul afacerilor, fie în altă parte unde au putut să arate că au condus niște oameni. Nu poți să vii la primărie și să spui vreau să fiu primar, vrei să conduci un oraș de zeci de mii sau sute de mii de locuitori fără să ai nici un pic de experiență.

Gădea: Domnul Călin Popescu Tăriceanu care este în opinia dumneavoastră, miza reală a acestor alegeri pentru România, este o miză personală pentru toți cei care s-au implicat într-o competiție, îmi imaginez că își doresc să câștige, nu să piardă, dar în opinia dumneavoastră, al Alianței Liberalilor și Democraților din România, care este miza pentru aceste alegeri?

Călin Popescu Tăriceanu: aș spune că pentru noi, așa cum văd eu lucrurile, cetățenii vor avea în mare două opțiuni: fie să meargă pe formulele consacrate, primari în funcție, pe cei pe care îî cunosc deja, mai cu bine mai cu rău, și atunci nu cred că se va schimba mare lucru sau să stea să analizeze totuși o ofertă alternativă a unor oameni care vor să producă o schimbare care nu se bazează numai pe discurs ci și pe un element esențial. Eu cu toți colegii mei am discutat și cred că după 26 de ani, România poate să se angajeze într-un proiect nou, acest proiect de țară nu se poate realiza singur. Presupunând că ar exista capacitatea de coagulare a energiilor la nivelul critic al partidelor, trebuie să pornească și de jos în sus. Împreună cu ei am discutat cum să facem acest lucru, eu pun foarte mare accent pe componenta de drept, pe dezvoltare economică a tuturor localităților care să genereze în final un plus de bunăstare la nivel local, care să genereze venituri în plus, pentru ca proiectele pe care și le imaginează să fie puse în aplicare, pentru că altfel rămânem numai cu discursul și cu promisiunile. Eu plec de la această premisă, dacă cu toții împărtășim această viziune pentru o altfel de Românie, pentru o Românie mai puternică, proiectul meu pentru țară l-am mai prezentat, dumneavostră îl știți, vreau în special să vorbesc pentru telespectatori. Eu vreau să văd România a șaptea putere economică a Europei, acest lucru știu că este posibil cu un efort subordonat, care am spus că trebuie să meargă simultan, să fie un efort de jos în sus dar și de la administrație în sus și cu colegii mei cred că suntem capabili să facem un astfel de proiect viabil. Am o experiență de 26 de ani și mai ales experiența de prim ministru mi-a dat posibilitatea să vă spun că un astfel de proiect nu este o utopie, este ceva realizabil. Dar sigur că nu se poate în mod haotic acționa, trebuie un efort organizat și pentru lucrul acesta îmi dedic toată energia și politica și priceperea și experiența pe care am acumulat-o din diferitele funcții pe care le-am deținut în decursul timpului.

Gâdea: Mulțumesc. Domnule profesor Barbu, aveți șansa într-un fel de a fi urmărit de către contracandidații dvs, ați văzut pe domnul Nicușor Dan, domnul Călin Predoiu, domna Gabriela Firea. Ați avut sentimentul că au reușit mai mult în această seară decât în campania de până acum?

Barbu: Nu, cred că fiecare dintre cei trei candidații pe care i-ați menționat, și-a păstrat profilul și performanța a fost pe viteza de croazieră cum se spune, care au stabilit-o unii din precampanie chiar și mi s-a părut uitându-mă la ei și gândindu-mă la ce spune multă lume, că votul ar trebuii să fie util, că nu merită să votezi candidați care nu merită, care nu au o șansă evidentă. M-am gândit la o nouă misiune, poate mai puternică, așa mi se pare mie, a votului util. Ce e cu adevărat votul util în aceaste alegeri locale și cred că mult mai util pentru cetățeni să voteze o alternativă, o alternativă reală. Vorbesc despre orașul meu, dar situația se repetă la cei mai mulți dintre colegii și prietenii mei în țară. Acest oraș a fost guvernat 26 de ani de majorități PSD, PNL, fie separat fie împreună. Acest oraș, iată se prezintă cu o nouă forță, ați început programul din această seară cu ea, care spune că este societate civilă, mie mi se pare că este societate civilă în sensul în care sunt birourile de avocați. Adică este o societate cu capital anonim. Societate civilă, capital anonim, societate care reprezintă marile corporații, era aici o doamnă foarte distinsă care candidează la sectorul 1 și care a condus Distrigaz Sud, GDF Suez, și deci e cineva care e foarte implicată în viața Bucureștiului, de la poziția șefului unei mari corporații, unui mare furnizor de utilități private, deci nu este adevărat că întreaga societate civilă, a oamenilor obișnuiți, așa cum îi numea Havel, a oamenilor fără putere, care din când în când au ambiția de a vorbi cu putere, dacă nu pot să o dețină măcar să spună cuvinte care au putere sau să facă gesturi puternice cum poate să fie duminică gestul de a veni la urne și de a vota. De a vota util, singura forță politică pe care am dovedit-o dacă nu istoric, că istoria noastră est scurtă, peste câteva zile, 19 iunie, partidul nostru va celebra un an de la înființare. Dar e vorba de faptul că de când ni s-a instalat acest guvern, ne-am dovedit a fi singura opoziție reală, singura alternativă democratică și liberală la un regim politic care nu mai este democratic, din păcate am spus că nu mai este democratic în emisiunile dumneavostră cu luni în urmă, acum merg cu un pas mai departe, numai un regim civil, devine un regim din ce în ce mai militarizat, deci democrația este în urmă, erau vremuri frumoase când ne întrebam câtă democrație mai avem, acum ne întrebăm câtă guvernare civilă mai avem și cît suntem guvernați cu mână forte de militari. Este un regim, noi suntem o alternativă liberală, un partid profund de liberali, nu în care instituții sunt considerate mai puternice decât cetățeanul, sunt făcute pentru a zdrobi cetățeanul. Luni, acum 2 săptămâni, vă vorbeam de unul dintre alegătorii mei, care nu va mai vota pe 5 iunie, nu pentru că nu mai e interesat de vot ci pentru că pur și simplu a murit în urma unei agresiuni a statului, nu e singurul concetățean al nostru din București care a căzut victimă a forțelor represive ale statului. Deci cea mai mare utilitate pentru cetățeanul român în această clipă, pe 5 iunie, peste 2 zile, este să voteze alternativa democratică și liberală pentru această seară. Orice altceva este inutil, spun cu respect pentru persoanele contracandidaților mei, nu pentru programele lor, ci pentru persoanele lor, orice altă alternativă este profund inutilă și va adânci declinul de guvernare civilă și ne va înfunda într-un alt liberalism total, în care tot ce face statul și instituțiile lui alese, servicii secrete, instituții coercitive de tipul parchetului. Ceea ce face statul este perfect așa cum spunea domnul președinte Iohanis, tot ceea ce fac cetățenii e greșit, faptul că ești cetățean înseamnă că ești vinovat și dacă azi nu ești vinovat că doar cum spunea o celebră budată sovietică că încă nu ai interesul autorităților, mâine autoritățile pot deveni interesate de tine și atunci ești tu vinovat. E util să dăm votul marilor corporații, deja marile corporații conduc cu guvernul meu, adică acest guvern, am convingerea, are câteva directive, limitate 2 – 3, legate de păduri, de industria farmaceutică, de energie aflăm acum la campania București, legată de Apa Nova. Dacă vrem să votăm inutil ar trebuii să ne gândim că acest vot inutil, adică pentru celelalte partide, repet nu vreau să mă adresez unor persoane, înseamnă să votăm pentru instituțile de forță și pentru marile corporații, un regim ideal, mulți și-l doresc, este un regim fuzional în ciuda diferențelor de limbaj, de atitudine, cei 3 contracandidați împărtășesc fundamental aceste valori, adică acest regim, măcar taci dacă nu îți place, nu cred că colegilor de la PSD le place neapărat ce se întâmplă, dar pentru motivul pe care nu avem timp să îl discităm aici, și nici nu le știu detalii, parcă nu am energie de a vorbi răspicat, de a apăra regimul civil, nici nu mai spun de democrație, alții sunt activi angajați în fluidizarea regimului și în punerea lui la remorca marilor corporații. Asta este ceea ce se întâmplă după părerea mea, deci le spun cetățenilor cu toată modestia, nu e vorba de persoana mea, nu e vorba de persoanele prietenilor mei care sunt în studio, sunt oameni remarcabili, toți sunt mai buni decât mine, nu vă invităm să votați niște oameni pentru că ar avea calități cu totul extraordinare, radical diferite de cele ale celorlalți candidați, ci vă rog să votați ALDE pentru că candidații din fiecare oraș, fiecare comună, pentru că numai candidații ALDE sunt o garanție că acest scurt al istoriei care a început în toamna trecută cu instalarea guvernului Ciocolș, ar putea fi oprit, numai noi putem decide, cu puterile pe care dvs. ni le veți da, prin votul de duminică și prin votul de la toamnă să blocăm acest proces de depreciere a democrație, de militarizare a regimului democratic și de domnie a marilor corporații.

Gâdea: Aș vrea să îi rog pe colegii mei, Oana Stancu Zamfir și Răzvan Dumitrescu să adreseze câte o întrebare.

Oana Stancu Zamfir: înainte vreau să spun un lucru, fără să ies din linia de echidistantă maximă, pe care mi-am propus-o în această campanie, admițând tot ce am văzut în această seară, au calități pentru care să fie votați, trebuie să vă spun că prețuirea mea pentru domnul profesor Barbu, a fost un mod surprinzător, chiar și pentru mine în această campanie, discutând cu domnia sa, am constat că nu este nici pe departe în zona de teorie, să spun așa, este singurul care a știut în detaliu problemele ale Bucureștiului, nu mai spun că a știut să meargă în Ferentari, cred că s-a văzut pe fața mea la filmare că a știu cu exactitate, a știut se alimentează Bucureștiul cu apă potabilă, ce probleme sunt acolo, ca atare întrebarea mea pentru domnia sa nu va fi din zona aceasta de provocare pentru a afla cât competitiv ar fi pentru conducerea Bucureștiului, sunt convins că un profesionist ca domnia sa, este profesionist în zona în care își manifestă activitatea 100%. Întrebarea mea va fi una inspirată de ceea ce am spus. Domnule profesor Barbu, domnule președinte Tăriceanu, cred că amândoi ați putea un răspuns la această chestiune: Consilierul președintelui Iohanis, despre posibilitatea unui guvern tehnocrat chiar și după alegerile parlamentare din această toamnă, atunci vă voi întreba în mod direct și concret: Dacă nici unul dintre partide nu ar avea majoritatea, dacă PSD și PNL va fi din nou de acord cu un guvern tehnocrat, dumnevoastră personal cei din ALDE ce veți face?

Tăriceanu: astă seară eu nu ar trebuii să vorbesc prea mult, o să vă răspund așa foarte expeditiv, îl las pe domnul senator Barbu, că vreau să îi las pe ei mai mult în lumina reflectoarelor. Vreau să vă readuc aminte că în momentul în care președintele a venit cu această propunere de guvern tehnocrat, noi i-am spus președintelui că noi suntem ferm împotrivă și am ieșit să spunem acest lucru afară și i-am explicat de atunci rațiunile pentru care considerăm că este o rațiune proastă. A trecut puțin timp și s-a dovedit că este proastă s-a dovedit mai proastă decât ne imaginam, adică eșecul este de proporții, prin urmare, dacă acest lucru se întâmplă, punctul meu de vedere, nu ne-am consultat, este o bombă lansată, dar în ipoteza în care se va propune așa ceva o să le propun colegilor mei să rămânem în opoziție. Acesta este lucrul pe care cred că trebuie să îl facem. Dacă vrem să rămânem consecvenți trebuie să rămânem în opoziție. Nu știu cum vede Barbu această problemă, eu v-am spus părerea mea.

Barbu: s-a văzut cu ochiul liber că planul cu tehnocrați a dat greș, tehnocrații sunt oameni cu agendă, fără a fi cu adevărat profesioniști în resorturile pe care le guvernează din jurul mesei executivului, putem spune că măcar la nivelul buzunarului ar fi acceptabil, dar sunt oameni care au câteva obiective clare, cu care au venit la comandă și care nu sunt interesați de nimic altceva. Unii au dovedit că nu sunt capabili de nimic altceva. Eu îl știu pe domnul Ștefan, mi-a fost student, a fost mereu un om retras, un om cu misiune, deci nu trebuie să dăm mare importanță unor asemenea oameni.

Gâdea: apropo de discuția asta, întrebarea Oanei este una esențială și eu nu știu dacă lucrurile acestea nu se reglementează, poate inclusiv prin constituție, ce rost ar mai avea votul pentru alegerile generale, Eu mă uit la diverse…

Tăriceanu: ar fi o întrebare foarte corectă.

Gădea: mă uit la modelul democratic britanic, german, ce vrem noi, acolo în momentul în care eu am ales social democrații sau conservatorii sau știu eu pe cine, eu în momentul respectiv aleg și varianta de prim ministru al acelui partid, nu așa se conduce democratic?

Barbu: și mai este ceva…spune-ți drept, cel care ia cele mai multe voturi, în același timp toți cetățenii sunt reprezentați în parlament de opoziție. Noi am ajuns la modelul de guvernare al uniunii europene, la întâlnirea pe care am avut-o cu Cioloș a spus că nu îi place guvernul plat din parlamentari din Uniunea europeană și cu un guvern fără responsabilitate politică și susținea că așa ar trebuii să fie și la București.

Dumitrescu: Poate ar fi vrut să sugereze că îi plăcea salariu de la comisia europeană.

Barbu: posibil că și salariul a contat, dar domnul Cioloș ne vorbea în momentul acela doar despre model și implicit că îi place foarte mult.

Dumitresuc: pot să vă pun o întrebare în prelungirea întrebării Oanei? Credeți că această analiză a dumneavoastră ține loc de vot? Așa cum arată România astăzi.

Barbu: asta numesc eu votul cel mai util, atunci când cetățenii votează măcar să aibă o voce, să vorbească cine în numele lor, să aibă un avocat. Votul util este pentru acele partide care sunt cu adevarat partide de convingere, partide de mesaj.

Grațiela: dacă îmi permiteți, eu nu cred că de acum încolo, va fi vreun partid politic care va susține un guvern tehnocrat. Acest guvern tehnocrat ne-a dat cu mulți mulți ani înapoi. Domnul Tăriceanu spune corect că dorim să fim a șaptea putere în stat, numai să vedem cum vom face acest lucru, cu ce strategie, cu ce vizune. Ploieștenii sunt atipici, așa cum spunea și Caragiale, iar ploieștenii nu își doresc un guvern tehnocrat, își doresc partide politice care să aibă viziune și din această cauză, umblând pe stradă printre oameni am observat aprecierea acestora pentru presedintele Tăriceanu și pentru ALDE.

Gâdea: domnule Președinte Tăriceanu, doamna Alina Gorghiu a vorbit despre faptul că intenționați după aceste alegeri locale să îl supendați pe președintele Iohanis alături de PSD. Ce răspundeți acestei chestiuni?

Tăriceanu: sigur că urmăresc declarațiile tuturor, chiar dacă nu mă dau în vânt după ceea ce declară doamna Gorghiu, anumite lucruri sar în evidență. 2 lucruri mi-au reținut atenția pe acest final de campanie: sunt copiate după tiparul lui Băsescu, lucrul acesta mă face să spun cu regret, că PNL-ul nu mai este ce a fost, este doar o firmă, dar partidul este acum făcut după modelul PDL, întotdeuana în campanii Băsescu venea cu niște declarații foarte grave. Cum a declarat și domana Gorghiu, alegerile vor fi fraudate iar celălaltă: Tăriceanu cu Dragnea vor să declanșeze suspendarea președintelui. Dărâmarea guvernului este o procedură democratică și se folosește peste tot. Pot spune că nu a fost nici măcar o discuție referitoare la acest subiect, eu ca președinte al senatului, din poziția pe care o am mă voi opune unei astfel de proceduri, cel puțin atâta timp cât Președintele Iohanis va respecta constituția.

Gâdea: să vedem dacă colegii mei mai au vreo întrebare, știu că Oana mai vroia să puncteze ceva despre campania murdară.

Oana: îmi pare rău să constat că nici aceste alegeri nu au fost lipsite de astfel de incidente murdare.

Barbu: PDL încă trăiește, că din zona aceea vin toate aceste lucruri.

Gâdea: ceea ce am văzut eu este o mizerie.

Oana: ceea ce mă deranjează pe mine cel mai tare este că nu putem trece peste aceste mizerii.

Gâdea: am remarcat pe Ionuț Șandru, cel care este simbolul revoltelor din 2012, unul dintre cei care nu au mai suportat dictatura din România. De ce ai intrat în ALDE, unde candidezi exact?

Ionuț Șandru: Sectorul 3.

Gâdea: De ce ai luat decizi asta?

Ionuț: bănuiesc să știți că nu putea să nu i-au o decizie, trebuia să fac mai mult decât să protestez. În echipa ALDE, în afară de domnul Tăriceanu am cunoscut oameni în care pot să am încredere. Sunt oameni tineri, cu foarte multă experiență.

Gâdea: ce mai aveți de spus și nu ați reușit în această campanie și vreți să o faceți acum?

Tăriceanu: de când am început viața politică, am susținut că este foarte important să avem niște modele. I.C. Brătianu este unul dintre ele, a fost extraordinar să facă o Românie independentă. PNL a demonstrat că este suficient de capabil să facă această schimbare.Noi reprezentăm o altenativă care se bazează pe un proiect major în care vrem să agrenăm și politicieni și societatea. Nu promit că voi face pentru că nu pot să fac singur.

Gâdea: domnule profesor…

Barbu: pentru că pe vremea când armata era obligtorie, eu am fost declarat inapt, am spus ani mai târziu că este de datoria mea să prestez pentru țară un serviciu civil. Sunt mândru că fac acest serviciu de trei ani și jumătate, nu am nici un interes personal. Ce vreau să fac pentru Bucureșteni este un lucru foarte simplu: toate măsurile ne spun că trăim cu un sentiment al injustiției, ceea ce doresc eu să fac este să fac un oraș de drept.

Gâdea: această ultimă parte a fost dedicată Alianței Democratică și Liberală, cred că figurile cunoscute ale domnului Tăriceanu și a domnului Barbu și a celorlalți participanți au putut să își transmită mesajele în funcție de disponibilitatea timpului. Eu vreau să vă mulțunesc.Fiți vigelenți pentru că în București și în alte orașe importante vor fi reprezentați din partea tuturor partidelor. În localități mai îndepărtate de București, unde atenția este mai mică, cine știe, poate nu ar fi deloc o pierdere de vreme să votați.

Acestea sunt cele două emisiuni asupra cărora m-am oprit pentru această cercetare. Asemănările, deosebirile dintre acestea le-am prezentat în partea de încheiere a licenței, în concluzii.

Concluzii

Rolurile instituționale ale participanților, rolurile interacționale pe care ei înșiși și le asumă în relația cu ceilalți, importanța temei pentru fiecare participant în parte, rolul moderatorului reprezintă factori importanți de care trebuie ținut cont în urmărirea secvențelor metacomunicative în cadrul talk – show –ului.

Alcătuirea întrebărilor este esențială pentru structura talk – show – ului și este eficientă prin sondarea vieții profesionale și/sau particulare a invitaților, fiind în același timp relevantă pentru personalitatea moderatorulu. Deși este, în mod clar, guvernată de reguli și contrată asupra unei teme, interacțiuni în talk – show indică trăsături distinctive ale discursului conversațional: schimbare spontană a rolurilor de emițător și de receptor, perechi de adiacență inițiate de participanți.

Una dintre cele mai simple tehnici de manipulare este cea a distorsiunii temporale. Câteodată cel mai bun mod de a influența persoana – țintă este ca să te comporți ca și cum ceea ce vrei tu să obții de la aceasta, s-a și întâmplat. Este foarte util să te referi la o decizie pe care respectivul încearcă să o ia, ca și cum ar fi deja făcută, vorește-i ca și cum ți-a fi acceptat deja propunerea, și că i-ar fi făcut chiar și plăcere.

Este știut faptul că oamenii simt nevoia de a răsplăti favorurile care le-au fost oferite. Un favor poate declanșa sentimente de îndatorire, și ca rezultat, apare la subiect o mare nevoie de a se elibera de povara psihologică a datoriei. Pentru a realiza această eliberare, oamenii devin mai doritori să întoarcă favorul, chiar unul mai mare decât cel pe care l-a primit.

Din punct de vedere terminologic, plecăm de la două component: “Talk” – discuție, conversație, dar și bârfă și de la “show” – spectacol, expoziție, fast. Dacă ar fi să cercetăm istoria acestui gen care, practic, a revoluționat televiziunea, ar trebui să ne întoarcem în anul 1985, atunci când se difuza prima ediție a celebrei “Larry King Live”, emisiune difuzată de CNN care a ajuns acum, după mai bine de două decenii, la peste un milion de telespectatori în fiecare noapte.

Dintr-un punct de vedere putem considera talk – show – ul ca fiind emblema a ceea ce am putea considera, cu un termen împrumutat din geologie sau din istorie, neoteleviziunea. Păstrând aceeași terminologie, dezbaterile clasice ar putea fi datate într-o epocă ce ar putea fi plasată în paleo sau, cel mult, mezoteleviziune.

După peste două decenii de la apariția genului, acest termen l-a înlocuit aproape cu totul pe cel de dezbatere. Cu toate acestea, cele două genuri, unul caracterizat prin sobrietate și accentul pus pe informare, iar celălalat pe spectacol, coexistă.

Spre deosebire de dezbatere, talk – show – ul este o formă de schimb organizată astfel încât să scoată la iveală conflictul, drama umană, sub diverse aspect, în legătură cu o temă pretext, printr-o confruntare a unor judecăți și opinii exprimate tranșant și cu ajutorul unui dispozitiv televizual care se complace în a ilustr aceste conflicte sau a sugera drama. El corespunde unei puneri în spectacol a cuvântului apt să servească unei abordări sensibile, emoționale a celor două forme de dezordine umană care sunt conflictele între indivizi și dramele intime ale persoanei.

Una dintre caracteristicile talk – show – ului este aceea că invitații unei astfel de emisiuni sunt solicitați în calitate de persoane combative, fie de victimă. Rolul acestora este acela de a reprezenta cel mai bine categoria din care fac parte, astfel încât printr-o regie pusă la punct de moderator, “conflictul” să capete o amploare cât mai mare, spre deliciul sau compătimirea telespectatorilor.

Organizarea emisiunii este orientată în întregime către dramatizare și divertisment, cu prezentarea unor documente și anchete care constituie mărturii ale acestei dezordinii sociale și scot în evidență aspectele cele mai dramatice. Formatul unei astfel de emisiuni utilizează diferite genuri (interviuri, reportaje, confesiuni, muzică, anchete), astfel încât tensiunea să fie cât mai mare, iar efectul asupra publicului cât mai puternic. Moderatorul unui talk – show are misiunea de a provoca, de a determina antagonism, de a declanșa o stare puternică de emoție în rândul invitaților dar, mai ales, al publicului care privește emisiunea.

Talk – show – ul se diferențiază de emisiunile de tip dezbatere printr-o suită de caracteristici:

au un loc foarte important în spațiul public, rol care are un mare potențial de creștere. El se adresează domeniului privat, intim, centrându-se pe racordarea la judecățile și sensibilitățile omului obișnuit.

Are o punere în scenă proprie, un propriu system de gestiune, un discurs propriu, foarte vizibil dar lipsit de o mare profunzime. Din acest punct de vedere.

Promovează o nou normă, un nou spectacol, o nouă ideologie. O nouă normă a unei opinii publice care nu ar fi exernă dezbaterii publice, ci inclusă în acesta, generând-o și oferindu-i, via media, un răspuns de reparare a dezordinii sociale. Ni se propune un nou tip de spectacol, în care temele spațiului public se amestecă cu cele ale spațiului prvat, seriozitatea cu divertismentul, identitatea anonimă cu cea de erou, chiar și mediatic.

Un element esențial, care departajează dezbaterea de talk – show, este prezența fizică a telespectatorilor în spațiul televizat, agregată de dezbatere ca o instanță de interacțiune stimulată (publicul se exprimpă foarte rar, de regulă este o prezență controlată, care, cel mult aplaudă, fără să-i fie admise alte intervenții), în timp ce în talk – show publicul se constituie ca o instanță enuanțiativă semnalată (emite mesaje pe bandă forum, afișată permanent pe parcursul emisiunii), dublând astfel dispozitivul conversațional instaurat și vizualizat în studioul de televiziune.

Dezbaterea este o discuție publică, în care principalii actori încearcă să ajungă la un consens între perspective și opinii, în scopul prevenirii unei problem ce va fi afcetat cetățenii unei societăți. Dezbaterea este un schimb de cuvinte în fața unui public, într-un spațiu fizic în care acesta este present.

Dezbaterea este un mecanism de funcționare a unui discurs, o confruntare de interese în arena public, în care comportamentele actorilor influenți devin transparente. Dezbaterea este un mecanism de funcționare a societății democratice, contribuind la structura socială, având loc o așezare a valorilor. Este un mijloc de cristalizare a sensului de realitate, un spațiu în care raporturile de putere se modifică, astfel încât să se ajungă la un consens, pentru preîntâmpinarea unui dezastru, luându-se în calcul toate mijloacele necesare pentru evitarea acestuia.

Dezbaterea aleasă respect regulile generale ale acestui timp de emisiune, emisiunea conține un moderator, 3 invitați care joacă rolul de actori pricipali în această discuție, un platou în care să fie pusă în scenă dezbaterea, o temă foarte bine stabilită ce este prezentată de către moderator încă de la începutul emisiunii.

Fiecărui invitat i se alocă un anumit număr de minute pentru a-și putea susține opinia, menținerea echilibrului de către moderator, astfel încât nici un invitat să nu încerce să monopolizeze conversația.

Distanța de la dezbatere la talk – show sau, în altă ordine, de la interviu televizat la talk – show este aceea de la credibil la seducător, de la competent la charismatic, de la polemic și combative la social și disponibil, talk – show – ul încercând să acrediteze ca valabile și funcționale atuuri pe care celălalte genuri ale audiovizualului le clasifică în registrul second al spectatorului.

Dacă la un spectacol de teatru, de pildă, distanța socială și spațială între scenă și fotoliul spectatorului se menține aproape constant, în talk – show, grație dispozitivului televiziual, chipul actorului mediatic e izolat în prim – plan și detașat de contextual său inițial, pentru a fi instalat într-o nouă relație de proximitate: cu alți participanți din platou și față în față cu privitorul, în propria lui sufragerie.

Ziarul „Adevărul“ a analizat criteriile care stau la baza talk – show – urilor politice actuale și a stabilit, cu ajutorul analistului media Iulian Comănescu și sociologului Mircea Kivu, care sunt elementele prin care își definesc succesul.

Mihai Gâdea, realizatorul talk – show – ului „Sinteza Zilei“, de la Antena 3, este un alt moderator care se remarcă prin confirmarea și operaționalizarea preconcepțiilor politice ale publicului specific postului. „Sinteza Zilei“ reușește să simplifice adevărul până ajunge de nerecunoscut, totul pentru a arăta cu degetul vinovați clari. „Sinteza Zilei” e un fel de panel show – talk cu mai mulți invitați – primitiv, pentru un public îmbătrânit, sărac și cu mult timp la dispoziție, pe de altă parte interesat de politică, deci bun votant. Cam acesta e publicul tuturor talk – show – urilor politice din România, în momentul de față, iar el interesează bineînțeles politicienii. Televiziunile politice își împart publicul în funcție de opțiunea politică și formatele gen Gâdea se ocupă cu confirmarea și operaționalizarea preconcepțiilor politicie, cu instrumente foarte simple.

La “Sinteza Zilei” are loc cea mai brutală operațiune de simplificare a adevărului și actualității politice, care ajung de nerecunoscut, dar devin astfel inteligibile pentru un anumit gen de telespectator, care așteaptă vinovați clari și indicații la fel de clare despre diferența dintre bine și rău. Gâdea creează mistificări pe gustul publicului, spre deosebire de alți moderatori poziționați politic, care execută întocmai indicațiile de la politicieni, adesea inepte și cu mult mai multă legătură cu propriii dușmani politici decât cu ceea ce ar putea interesa publicul.

Listă prescurtări și acronime

Ed. – editura

P. – pagină

Fig. – figură

PSD – Partidul Social Democrat

PNL – Partidul Național Liberal

PMP – Partidul Mișcarea Populară

ALDE – Partidul Alianța Liberalilor Democrați

Bibliografie

Agnes, Y., (2011), Introducere în jurnalism, Ed. Polirom, Iași.

Bălășescu, M., (2003), Manual de producție de televiziune, Ed. Polirom, Iași,

Bărbat, A., (2004), Talk – show, Ed. Paralela 45, București.

Bejan, S., (2008), Inițiere în televiziune, Ed. Fundației România de Mâine, București.

Bertrand, C.J., (2001), Introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, Iași.

Bourdieu, P., (2007), Despre televiyiune, Ed. Art, București.

Brusini, James, (1998),Voir la vérité. Le journalism de télévision, ediția a II-a, 1998, PUF, Paris.

Bucheru,I., (2004), Fenomenul televiziune, Ed. Fundației România de Mâine, București.

Căprioară, A., (2009), Discurs jurnalistic și manipularea, Ed. Institutul European, Iași.

Charandeau, P., Ghiglione, R., (2005), Talk show – ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Ed. Polirom, Iași.

Coman, M., (2001), Manual de jurnalism, Ed. Polirom, Iași.

Coman, M., (2003), Mass – media în România post – comunistă, Ed. Polirom, Iași.

Coman, M., (2007), Introducere în sistemul mass – media, Ed. Polirom, Iași.

Constantinescu, M., (2002), Posmoderismul: cultura divertismentului, Ed. Univers, București.

Drăgan, I., (2007), Comunicare – paradigme și teorii, Ed. RAO, București.

Dominick, J. R., (2009), Ipostazele comunicării de masă. Media în era digitală, Ed. Comunicare.ro, București.

Goodwin,A., Whannel,G., (2004), Televiziunea pe înțelesul tuturor, Ed. Institutul European, Iași.

Lecomte, P., (2004), Comunicare, televiziune și democrație, Ed. Tritonic, București.

Mallender, A., (2008), Cum să scrii pentru multimedia.Tehnici de scriere interactivă. Rezumatul. Derularea. Scenariul, Ed. Polirom, Iași.

Ruxăndoiu I, Ruxăndoiu, L., . (1999), Conversația. Structuri și strategii, Ed.All Educational, București.

Ruxăndoiu I, Ruxăndoiu, L., (2003), Limbaj și comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică, Ed. All Educational, București.

Roșca, L., (2010), Formarea identității profesionale a jurnaliștilor, Ed. Tritonic, București.

Sălăvăstru, C., (2009), Arta dezbaterilor publice, Ed. Tritonic, București.

Stănciugelu, I., (2009), Măștile comunicării de la etică la manipulare și înapoi, Ed. Tritonic, București.

Traciuc, V., (2007), Jurnalism radio, Ed. Tritonic, București,

Toffler, A.,(1995), Powershifi. Puterea în mișcare, Ed. Antet, București.

Volton, D., (1990), Elogiul marelui public – o teorie critică a televiziunii, Ed. Flammarion, Paris.

Zeca – Buzura, D., (2007), Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother, Ed. Polirom, Iași.

Zeca – Buzura, D., (2005), Jurnalismul de televiziune, Ed. Polirom, Iași.