Design de Personaj

Introducere

Poveștile au nevoie de personaje puternice, intrigante, interesante si sofisticate: personaje negative care pun la cale planuri mârșave, și provoacă repulsie, frică si mânie in mințile audienței, personaje misterioase care apar dintr-o dată și ne fac să ne întrebam cine sunt si ce poveste au de spus, eroi in care putem sa credem si care ne duc toate sperantele spre un sfarsit fericit. Cel mai important personaj este, desigur, protagonistul sau personajul principal. El ne permite sa-l acompaniem in aventura lui si ne ofera o imagine a universului din care face parte. Vrem sa-l cuonoastem mai bine, s-ar putea chiar sa ne identificăm cu personajul, din moment ce am putea sa gasi lucrui comune intre noi si personajul principal, sau pur si simplu ni se pare fascinant deoarece reprezinta ceva ce noi nu stim si am vrea sa aflam ce, sau ceava ce simbolizează visurile , sperantele si dorintele noastre. El ne permite sa vedem lumea prin ochii lui sau sau cel putin sa-l acompaniem. Protagonistul si toate celelalte personaje structurează povestea si evolueaza prin actiunile lor, dar functia lor principala este de a crea o legatura cu publicul prin trezirea interesului si emotiilor in public.

Scopul acestei lucrari este de a incerca a ilustra visual personaje, deja conturate, din mitologia si basmele romanesti. Aceste personaje au caracteristici bine definite, la fel ca si universul din care provin.

Lucrarea mea se focuseaza pe a treia dimensiune a designului de personaj, aceasta fiind o cerinta speciala pentru mediile interactive, transferand personajul din mediul linear in mediul non-linear,cum ar fi jocurile video.

Proiectul meu se imparte in 3 etape, pe parcursul a patru semestre. Astfel ca, in primele doua semestre m-am concetrat pe partea teoretica, cercetand teoria designului de personaj, si mitologia romaneasca. In urmatorul semestru am trecut la schitarea personajelor, iar in ultimul semestru am finisat personajele adaugand ultimele detalii.

Lucrarile vor fi expuse sub forma unor planse care contin peronajele in diferite pozitii, detalii ale unor elemente din tinuta si cateva informatii despre personaje.

Personajele ilustrate sunt Fat-Frumos, Zmeii, Ochila, Gerila, Fomila, Setila, Statu-Palma-Barba-Cot.

Capitolul I

Etapele proiectului

1.Partea I

1.1. Design de personaj (Character design)

Poveștile au nevoie de personaje puternice, intrigante, interesante si sofisticate: personaje negative care pun la cale planuri mârșave, și provoacă repulsie, frică si mânie in mințile audienței, personaje misterioase care apar dintr-o dată și ne fac să ne întrebam cine sunt si ce poveste au de spus, eroi in care putem sa credem si care ne duc toate sperantele spre un sfarsit fericit. Cel mai important personaj este, desigur, protagonistul sau personajul principal. El ne permite sa-l acompaniem in aventura lui si ne ofera o imagine a universului din care face parte. Vrem sa-l cuonoastem mai bine, s-ar putea chiar sa ne identificăm cu personajul, din moment ce am putea sa gasi lucrui comune intre noi si personajul principal, sau pur si simplu ni se pare fascinant deoarece reprezinta ceva ce noi nu stim si am vrea sa aflam ce, sau ceava ce simbolizează visurile , sperantele si dorintele noastre. El ne permite sa vedem lumea prin ochii lui sau sau cel putin sa-l acompaniem. Protagonistul si toate celelalte personaje structurează povestea si evolueaza prin actiunile lor, dar functia lor principala este de a crea o legatura cu publicul prin trezirea interesului si emotiilor in public.

Design-ul de personar este o parte esentiala a oricarui proiect. Fie animatie,film, benzi desenate sau jocuri video, povestea are nevoie de personaje bine definite si pline de intriga pentru a ajunge la public si sa le ofere o fereastra in lumea lor. O poveste fara personaje bine conturate, nu functioneaza. Din acest motiv crerea personajelor trebuie facută cu grija, si orarul proiectului ar trebui sa ofere o perioada de timp generoasa pentru indeplinirea sarcini. Fiecare personaj trebui modelat si documentat cu atentie.

Un bun design de personaj are nevoie trei conditii de care trebuie sa tinem cont cat timp lucram la un personaj. Scopul principal este de a pune fundatia unei legaturi emotionale a audientei cu personajul. Asta inseamna ca publicul trebuie sa simte ceva pentru protagonist. Fiecare persona care aude o poveste sau vizioneaza un film, este invitat, in inceputul povestiri, sa cunoasca si sa se identifice cu eroul, sa se contopeasca cu el si sa vada povestea prin ochii lui. Asta nu inseamna neaparat ca publicului trebuie sa placa un personaj, pote sa-l urasca, sa i se para amuzant, enervant, sau infricosator. Pe scurt personajul trebuie sa fie intrigant pentru a starni atentia publicului.

Pentru a reusi sa stabilesti o legatura emotionala cu audienta, este important sa dai personajului, o istorie,credinte,motive care ar trebui sa fie credibile si convingatoare. Alegerile si actiunile lui trebuie sa fie in concordanta cu trecutul si personalitatea lui.

„Foarte multe personaje ilustrate, fie că le-am cunoscut prin intermediul unor desene animate, al unor jocuri sau al benzilor desenate, ne-au făcut să le iubim, să le urâm, ne-au amuzat și ne-au dăruit o parte din lumea lor de poveste. Dar ce anume le face atât de atrăgătoare? Ce elemente din designul lor le dau farmec și personalitate?

De la Mickey Mouse la Homer Simpson sau Mario e un drum lung și o diferență considerabilă. Personajele ilustrate au evoluat mult în ceea ce privește aspectul, dar cu toate astea, principiile din spatele lor au rămas aceleași și încă funcționează.

În primul rând, ele sunt antropomorfe. Fie că este vorba de șoareci, extratereștri sau creaturi care sunt simple roade ale ficțiunii, toate acestea au trăsături similare celor umane. Poate fi privirea, anumite elemente de vestimentație sau comportamentul, ideea este ca privitorul să se regăsească pe sine sau pe ceilalți în aceste personaje.

Apoi, aproape că fiecare personaj are măcar o trăsătură fizică exagerată. Ochii foarte mari, nasul extrem de ascuțit, burta Fig.1.1. Mickey Mouse

foarte rotundă, toate aceste trăsături vor ieși în evidență și vor sugera cum este caracterul personajului ilustrat. În general, liniile curbe și formele pline sunt folosite în creionarea personajelor pozitive, în vreme ce unghiurile ascuțite și liniile drepte sunt utilizate pentru ilustrarea personajelor negative.

Același lucru îl putem spune și despre culori: culorile vesele sunt atribuite reprezentanților binelui, iar cele sumbre, tonurile pământii sunt folosite pentru răufăcători. Iar dacă personajele voastre au super puteri, e recomandat să apelați la culori vibrante pentru a le reprezenta.

Este foarte important de reținut, atunci când desenați asemenea personaje, că ele sunt stereotipuri cu trăsături de personalitate puternice și aflate la extreme, de obicei fără note de mijloc. Ele sunt ori bune, ori rele, ori vesele, ori triste, ori romantice, ori întunecate. Mediocritatea aparține prin excelență oamenilor, nu personajelor fictive.”*

*Ctrl-D.ro, 2013,Un periplu în lumea designului de personaje

1.2 Mitologia Românească

Românii au avut din toate timpurile, o multitudine de obiceiuri, basme și poeme referitoare la dragoste, credință, regi, prințese, și vrăjitoare. Etnologiștii, poeții, scriitorii și istorici au încercat de secole să colecționeze și să păstreze basmele, poemele, baladele și au încercat să descrie cât mai bine posibil obiceiurile și tradițiile legate de diferite evenimente din an. Tradiții legate de perioade fixe din an sunt colindele – de Crăciun, sorcova – de Anul Nou sau mărțișorul, obicei legat de venirea primăverii sărbătorită pe 1 martie. Alte obiceiuri presupuse a avea origini pre-creștine, ca Paparuda, ritualul de evocare a ploii vara, sau teatrul folcloric cu măști sau Ursul și Capra din iarnă.

Probabil cel mai mare colecționar de basme din folclor a fost nuvelistul și povestitorul Ion Creangă, care, printr-un limbaj foarte pitoresc, a dat viața unor povești acum clasice ca Harap Alb sau Fata babei și fata moșului. De asemenea poetul Vasile Alecsandri a publicat cea mai de succes variantă a baladei Miorița, un poem trist, filozofic, centrat în jurul unei intrigi simple: complotul a doi ciobani de a-l omorî pe un al treilea din cauza invidei ce i-o poartă pe starea materială. Alt editor prolific de basme preluate din folclor a fost Petre Ispirescu, care, în secolul XIX a publicat un număr impresionant de volume conținând un număr larg de nuvele scurte și basme din mitologie. Ele sunt centrate în jurul unor personaje populare asemeni lui Făt-Frumos, prințesa Ileana Cosânzeana, monștrii Zmeu sau Căpcăun, dragonul Balaur sau creaturi fantastice ca buna Zână și malefica Muma Pădurii.

Mitologia româneasca este foarte variată având o frumusețe nebănuită.Chiar dacă in concepția metafizică nu ar fi într-u totul originală, forma dualistă a întelegerii vieții prin lupta necontenită dintre bine si rău și continuarea vieții in moarte prin suflet au primit, în fantezia populară, o plasticizare într-o lume aparte, cu tipuri și fapte ce pot rivaliza cu toată cinstea, în inspirația artistică cu lumea mitologică greco-romană. Legendele romane sau asiatice s-au întețesut pe pământ dacic cu mituri si credințe tracice.

Toți intelectualii au fost vrajiți de frumusețile mitologiei greco-romane într-atât, încât și-au apropiat-o, nu ca o credința în sensul antic, ci ca un mod de exprimare poetică. Nu există stil înflorit în orice limbă cultă, care să nu pomenească frumusețea Venerei, temperamentul războinc al lui Marte ori eventurile extraconjugale ale lui Jupiter.

Religiile păgâne au invăluit credințele lor in legende atât de sugestive, de atrăgătoare și de plastice, încât, în toate timpurile, miturile a salvat credința contra atacurilor științei pozitiviste. Mitul greco-roman a căzut în fața credinței creștine, care, si ea, la rândul ei, a folosit mitul ca armă de propagandă și de apărare. Ca formă primară de credință, mitul poate însa fi pus cu toată onestitatea pe aceeași treaptă poetica cu poeziile populare. Dar mitul greco-roman a încântat într-atât intelectualitatea culturii medievale , a Renașterii și chiar a timpurilor moderne, încât a fost preferat povestirilor mito-istorice a Vechiului Testament și Noului Testament chiar de către predicatorii Bisericilor Creștine.

De aceași importanță sunt și miturile germano-scandinave, care au prilejuit acele opere de o solemnă măreție ale ciclurilor wagneriene. Miturile slave sa scoțiene au frumusețile lor, care pot egala in mințile artistico-creatoare ale popoarelor respective miturile antichitații eleno-latine.

Mitologia romaneasca e tot asa de încantăatoare ca și mitologia scandinavă sau greco-romană și are aceași savoare poetica si artistică întocmai ca poeziile noastre populare.

1.2.1 Ființele fabuloase din mitologia romanească

Făt-Frumos

Făt-Frumos este personajul din basmele românesti, care întruchipează frumusețea trupească, frumusețea suflețească și vitejia fără seamăn. În imaginația poporului, Făt-Frumos are toate calitățile și nici un defect. Nu are puteri supranaturale, ci rămâne în toate acțiunile sale un om, pe care, pentru bunătatea sufletului său și pentru curățenia intentiilor și faptelor sale, il ajuta toate zânele, toate babele sfinte, toate duhurile bune și insași Maica Domnului. E veșnic în luptă cu duhurile necurate,reprezentate de zmei, pajure, Muma Pădurii si vrajitoare, învingându-le după lungi și interesante peripeții.

Pentru că viața îi e o continuă luptă , imaginația populară îi dă si naștere ciudată.Ori e găsit într-un sicriaș pe apă de către un pustnic, ori se naște, ca un al doilea Ion Botezatorul, către apusul vieței împarătesei, sau e fiul Iepei. Făt-Frumos crește într-o zi, ca alții intr-un an, uimește pe toți cu deșteptăciunea sa și, dupa ce îndeplinește faptele pentru care a fost ursit, se căsatorește cu Ileana Cosânzeana sau cu vreo zână, ori chiar cu fica vreunui împarat, care-i da și jumatate din împarație.

Zmeul

Zmeul are, in credințele românești, două infățișări deosebite.În basme, zmeii sunt niște ființe cu chip de om, dar cu proporții mai mari. Au o coadă solzoasă, o înfațișare fioroasă, sunt foarte puternici și umblă de cele mai multe ori pe cai năzdrăvani cu mai multe inimi. Sunt în lupta veșnică Făt-Frumos, care iese totdeauna învingător, și se cunună cu cea mai tânără dintre domnițele furate de zmei și scapate de el. Când lupta devine mai înverșunată, zmeul și Făt-Frumos se prefac în câte-o roată de foc de diferite culori, unul pară vânătă și celălat pară galbănă, unul de pară roșie și celălalt de pară verde.

Arma zmeilor este buzduganul, care, aruncat, de departe, în semn de sosire, izbește cu vuiet poarta și ușa, deschizându-le, sare apoi pe masă, de unde, după ce se învârtește de trei ori, în semn ca bucatele să fe gata, se așeaza singur în cui. Când îl întâlnește pe Făt-Frumos, îl provoacă astfel : ” Cum vrei să ne luptăm? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă dreaptă să ne luptăm?”

Zmeii trăiesc pe tărâmul celălalt, unde au palate strălucitoare. Un erou, care s-a întors de acolo, povestește: ” Mândrețe, ce am văzut în palaturile acele, nu se poate povesti. Grădini cu fel de fel de flori și pomi cu poame de aur si argint, casele învelite cu argint, care strălucește la soare ca oglinda. Pereții erau împodobiți cu chipuri și flori săpate, iar ciubucile erau poleite. În grădini și pe săli se găseau fântâni, care aruncau apă în sus.”

O apă mare si lată sau un râu de foc desparte moșia oamenilor de cea a zmeilor.

Zmeii sunt îndragostiți veșnic de domnițele frumoase, pe care le fura și le țin închise în palatele lor, de unde sunt scăpate de Feți-Frumosi. Nu numai domnițe, dar tot ce se găseșt mai frumos în lume, caută să aducă pe moșia lor.Moșiile lor se ănvecinează cu ținutul zânelor, cu care nu trăiesc în bune relații de vecinătate și care ajută pe Făt-Frumos să-i răpună. Mama zmeilor are o figură mai răutăcioasa și mai sălbatică. Ea se ia după inamci c-o falca-n cer si cu alta în pământ, aruncând foc pe nări și pe gură ca dintr-un cuptor.

Zmeii pot lua diferite forme.Tot așa copii lor, cand sunt în urmarirea inamicilor, se prefac in pădure și izvor, fântână și rug, dar protagonistul le lovește cu paloșul și sângele negru ce curge din apă sau arbore, dovedesc pe cel ce se ascunsese în ele.

Zmeul da dovada de o nu prea o mare inteligență, adesea fiind inșelat de oameni si Făt-Frumos.

În a doua infățișare, zmeul este confundat cu Zburătorul.

Muma Padurii
Ca si zmeul, Muma Padurii este infatisata in basme ca fiind personajul negativ si duce o viata singuratica in padure. Aspectul poate sa difere de la basm la basm insa de fiecare data este o fiinta infricosatoare, cu crengi prinse in parul incalcit, noduroasa si rea din cale-afara.
In anumite regiuni ale tarii se crede ca aceasta era o faptura magica ce, daca era prinsa, putea indeplini o dorinta.

Flămânzilă

Flămânzilă este un om mare îndoit de spate si foarte slab, numai piele si os. Ochii îi sunt mici și lucesc ca niște licrici, fugând in toate partile dupa mâncare. Din cauza ca este foarte slab, hainele de pe el ți cădeau si păreau lungi. Coastele i se vedeau și stomacul îi era lipit de șira spinării. Tot ce vedea mânca. Chiar și brazdele de pământ le mânca și tot striga ca ii e foame. Pe unde umbla tot stingea, de lăsa foamete în urma lui.

Setilă

Setilă era frate cu fomilă, dar nu semănau deloc la înfațișare. Era un om mic, gros cât un butoi, si cu o burtă mare ca un burduf. Umbla veșnic cu buzele fripte de sete și cu limba scoasă și uscată. Unde vedea un râu, îl sorbea, de rămâneau peștii zbătându-se pe uscat. Setilă și cu Flămânzilă sunt spaima ogoarelor.

În urma lor rămânea pământul uscat și toate orătăniile fugeau din locurile acelea, să nu moară de foame.

Statu-Palmă-Barbă-Cot (Tartaco)

Statu-Palmă-Barbă-Cot este un om mic, de care sunt pline poveștile noastre. Era o pocitură de om, mic ca un copil de 5-6 ani, înalt de o palmă și cu barba de un cot, cu capul cât nuca, cu ochii cât talgerele, cu mâinile cât fusele, cu picioarele cât drugii și cu șezutul cât o față de arie. E tartorul piticilor și umblă de colo până colo, călare pe un butuc, căruia îi pune frâul în cap și zboară unde îl duce gândul. Împreună cu piticii lui a strâns comori în fundul pământului,a acolo unde-și are el locuința și le păzește ca ochii din cap. E totdeauna gata de șotii, dar face mai mult rău decât bine. I se mai zice și Tartacot-cu-barbă-cu-tot și umblă pe un iepure șchiop.

Strâbă lemne

Strâmbă lemne este un om voinic, de statură uriașă și de o putere strașnică. Ocupația lui e să îndaie copacii cu mâinile, așa cum ar îndoi cineva o nuia. Om bun, de altfel, și săritor la nevoie. Tovarăț de necazuri și de luptă a lui Făt-Frumos și al lui Harap-Alb.

Sfarmă Piatră

Tovarăș de voinicie de al lui Strâmbă-Lemne. Poate si mai pternic decât el, sfarmă cu ușurință stâncile și bolovanii și tulbură apele cu sfărmăturile lor.

Gerilă

Este o dihanie de om ce se perpelește la un foc foarte mare și tot strigă că îi e frig. La înfățișare era urât ca naiba. Avea niște urechi clăpauge și niște buzoaie groase și dăbălate. Când sufla cu ele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesupt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Ori ce atingea suflarea lui, se punea promoroaca, groasă de o palmă. Nu era chip să te apropii de dănsul, că așa tremura de tare, de parcă îl zghihuiau dracii. Toate făpturile și lucrurile dimprejur îl țineau hangulȘ vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicăreau, pietrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veverițele găvozdite una peste alta în scoruburi de copaci, sflau în unghii și plângeau în pumni, blăstămându-și ceasul în vstr d-si născut. Harap-Alb nmai o țâra cât a stat și s-a uitat la el și a făcut țurțuri la gură.

Gerilă era tartorul vânturilor de iarnă și al frigurilor.

Ochilă

Era un om ce avea în frunte un ochi, mare cât o sita și când îl deschidea nu vedea nimic cu el, da chior peste ce apuca. Iar când îl ținea închis, fie zi, fie noapte, spunea că vede cu dânsul și maruntaiele pământului. Toate lucrurile i se arătau găurite ca sitișca și străvezii ca apa cea limpede. În văzduh vedea o mulțime de ființe văzute si nevăzute de ochii muritorilor de rând. Vedea chiar iarba când crește din pământ. Vedea și soarele cum se rostogolea după pământ. Luna și stelele cufundate în mare, copacii cu vârful în jos, de partea cealalta a pamântului.

La înfățișare părea un boț chilimboț, boțit, urât și tot încrețit ca fețele babelor bătrâne si era spân.

Balaurii

Balaurii poveștilor, care se deosebesc de balaurii norilor, sunt niște animale groaznice la vedere și tare crude în apucături. Un balaur din poveste avea înfățișare înspăimântătoare, pentru că în el se întâlnea tot ce era mai urât și mai groaznic de la celelalte animale. Avea un cap mare, dar cu 12 limbi, de cele mai multe ori însă avea până la 7 capete. Gura îi era largă de putea cuprinde un om întreg și semăna cu cea de la șarpe sau de la crocodil. Ochii îi erau bulbucați ca la broască. Nările semănau cu cele de la cal și puteau zvârlii foc si pară asupra celui cu care se lupta. Trupul îi era lung ca de șopârlă, dar era acoperit cu solzi și de placi de fier ori de piatră. Avea patru sau mai multe picioare, așa cum au șopârlele, dar avea gheare de leu. Coada îi era lungă ca la șarpe, dar așa de puternică, încât cu o lovitură ucidea un taur. Unii aveau și aripi în spate, dar cei mai multi se târau numai pe pământ și locuiau în păduri, în peșteri ori fântâni. Se hrăneau cu carne de om, pe care îl înghițea cu tot cu cal, după care adormeau și stăteau așa zile întregi. Sfântul Gheorghe, Făt-Frumos si altți eroi de basm s-au luptat cu ei si i-au ucis.

Balaurul simbolizează forța unită cu răutatea și pornirile rele. Balaurii se nasc din șerpi. Într-p anumită zi de primăvară, se strâng la un loc o sumedenie de șerpi, veniți de departe și mai mari și mai mici și mai tineri și mai bătrâni. Locul acela este în munte printre pietre și stânci și-i înconjurat de bălării, încât picior de om n-a putut ajunge acolo. Cică e într-o văgăună așa de priporă, că îți vine amețeală, numai dacă te uiți în jos. Când se apropie ziua aceea, care cade o data la 7 ani, toți șerpii încep să se neliniștească, nu-și mai aflu locul, joacă la lună și apoi deodată pornesc așa, de parcă ar fi chemați de vreun glas ori fluier vrăjit. Acolo toți șerpii aceștia se strâng unii în alții și-și pleacă capetele în dreapta și-n stânga, fluierând mereu până se adună toți șerpii. Atunci, pe rând își varsă balele într-un loc ferit, în timp ce cel mai bătrân șarpe descântă un descântec, numai de el știut. Din balele acestea, amestecate și vrăjite, se formează o piatră scumpă, cu focuri de soare. Pentru ea se iau toți la bătaie. E o frământare și o încolăcire de trupuri, unduiri de solzuri, mușcături, sfărmări de oase, până ce cel mai tare se apropie de piatra aceea și o înghite.

Toată ceremonia aceasta se numește ”fiertul mărgelei”. Șarpele după ce-a înghițit piatra, fuge prin păduri și codrii și, daca 7 ani de-a rândul nu vede față de om, atunci se tranformă în balaur.

Pe tărâmul celălalt balaurul, se hrăneste cu cu pui de pajură sau zgripțuroaică.

Solomonarii

În vremurile nu tare de demult, ba în locuri și acum, umblă niște oameni zdreanțărosi din casă în casă și din sat în sat, neavând cu ei decât o desagă în spate și sunt tare bine primiți oriunde se prezintă.

Aceștia sunt solomonarii. Românii cred despre ei că simt oameni tare evlavioși și, mai ales, cu mută știință de carte și foarte deschiși la minte. După ce au învățat toate cărțile, câte sunt în țara noastră, au plecat într-o țară spre soare răsare, undeva prin țara muscalului, ori poate și mai departe, prin țările unde a dormit Por împărat și acolo stau într- peșteră și scriu la o masă de piatră și într-o carte mare scriu toată știința și învățătura, câta se află în lumea asta.

Ei se întorc în țara noastra pe calea norilor. Ei stau pe nori ca pe un cal, țin în mână o cârjă cu care conduc norul și cartea cu toate învățăturile lumii.

Solomonarul are, în urma științei căpătate în școlile solomonărești, o mare putere asupra norilor si balaurilor. Dacă oamenii dintr-un sat l-au primit bine și l-au rugat pentru ploaie, atunci el cheamă norii și plouă cât le spune el. Dacă dimpotrivă, l-au alungat și i-au aruncat vorbe rele, atunci el pleacă supărat și ducându-se la cel mai apropiat iaz, își scaote cartea din desagă și citește din ea, până îngheață apa. Atunci se duce pe gheață până în mijlocul lacului și lovind cu cârja, sparge gheața ca să iasă capul balaurului afară. Dacă balaurul ce iese afara e prea mic, îi da cu frâul de coajă de mesteacăn, să meargă înapoi sa crească. Dacă, însă e destul de mare atunci aruncă frâul în capul balaurului și, încășecând pe spinarea lui, îi dă pinteni și se suie cu el în înaltul văzduhului. Cu cârja face semne în cele patru vâturi, și vântul cel mai apropiat îi aduce furtunos nori negrii, ce întunecă cerul. El cu balaurul stă deasupra și în mijlocul lor și le porunceste ca un capitan in lupta. Norii incep sa clocoteasca, sa se framante.

Solomonarii primesc darul și puterile aceastea numai pentru un anumit timp de ani. După ce le trece timpul, ei se fac oameni cinstiti și gospodari de frunte in satul lor.

Solomonarul este văzut ca un bărbat înalt cu ochii bulbucați și părul roșcat, îmbrăcat într-o haină albă.Solomonarii poartă un topor din fier descântat cu care se crede acesta fabrică grindina dar care are și un rol de paratrăznet când este împlântat în pământ sau în pragul casei, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta strunește, îmblânzește și dirijează balaurul grindinii, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea și știința lor,iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul invocă Vântoasele.În unele părți din recuzita solomonarului are și niște legături din cârpe ce poartă, „moime”, nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună. Solomonarul este văzut ca un bărbat înalt cu ochii bulbucați și părul roșcat, îmbrăcat într-o haină albă.Solomonarii poartă un topor din fier descântat cu care se crede acesta fabrică grindina dar care are și un rol de paratrăznet când este împlântat în pământ sau în pragul casei, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta strunește, îmblânzește și dirijează balaurul grindinii, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea și știința lor,iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul invocă Vântoasele.În unele părți din recuzita solomonarului are și niște legături din cârpe ce poartă, „moime”, nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Căpcăunii

Capcânii au fost oameni care au trăi cândva demult. Ei erau cu doua obrazuri: unul de om și altul de câine și cu el urmăreau oamenii dupa miros si adulmecau urma cuiva ca un capău.

Era foarte urâți la vedere. Aveau numai un ochi în frunte și altul la ceafa, o nara de caine si una de om, iar gura mare pana la ureche. Unii aveau trei, altii cinci picioare. Nu puteau vorbii, ei racnau ca fiarele.

Zânele Bune

Zânele sunt niște fecioare frumoase si bune, care vin in ajtorul oamenilor. Nu se stie cate sunt, dar se rede ca e o zana a florilor, o zana a padurilor, una a poienilor, alta a paraielor, alta a pasarilor si ca au toate o Zana Zanelor, care de frumoasa ce e, nu te poti uita la ea. Ele locuiesc in palate de clestar, in parcuri ca rupte din rai, si nu au dusmani mai mari ca Zmeii.

În basmele noastre, ele ajuta pe toti cei ce lupta pentru dreptate, pentru frumos sau pentru dragoste. Cateodata se-indragostesc de cate vreun Făt-Frumos si, casatorinduse cu el, devin muritoare.

Ielele
Ielele sunt niste duhuri, in chip de fete tinere, 3, 5, 7, 9 sau 12 la numar, de o frumusete uimitoare. Dupa unii, au aripi, sunt imbracate in alb, de sus pana jos, au zale pe piept si clopotei la picioare. Umbla despletite si capul le e impodobit cu flori. Traiesc in paduri departate si in zavoaie si, cand trec zburand prin vazduh dintr-un zavoi intr-altul, peste varfurile copacilor, se aude cum chita din gura, din viori, din fluiere sau din cimpoaie. Uneori trec pe deasupra intr-o caruta luata de pe pamant. Cateodata au cu ele lumanari, cand vezi pe sus niste luminite, cand trec ele insotite de lautari sau cimpoieri. Se hranesc cu flori si beau apa din izvoare. Aici e locul lor de intalnire si tot aici se scalda. Petrecerea lor e cantarea si jocul. Versul lor e asa de duios, ca nu se poate asemana cu nici o cantare de fiinta omeneasca. Daca joaca pe pamant, isi aleg o poienita curata, in inima codrului sau a zavoiului, o gradina cu iarba verde sau o fata de arie, unde apoi isi intind masa. Pe unde au jucat ele, nu mai creste iarba. Iarba care a fost verde se usuca, parc-ar fi fost parlita de foc. Se vede uneori pe pajiste cate un rotocol fara iarba, pe unde au calcat Ielele jucand. Creste mai tarziu otava pe locul acela parlit, dar vitele nu vor s-o manance. Daca trece cineva pe locul unde fac ele hora sau pe unde au jucat Ielele, il pocesc, si omul nu se mai face bine nici cu leacurile babelor, nici cu ale doftorilor. De aceea, cel ce vede pe undeva un rotocol de iarba calcata, sa se fereasca de a calca pe acolo, caci e locul unde au jucat Ielele si poate sa-l poceasca; i se zgarcesc mainile si picioarele. Daca sade cineva in vatra lor, se spuzeste pe tot trupul sau se umple de bube. Daca le superi de la veselia lor, ele se inraiesc si te ologesc ; daca insa le lasi in voia lor, nesuparate, iti dau cateodata tot ce le ceri. Cine aude cantarea lor ramane surd, iar cel ce raspunde, cand il striga ele pe nume, ramane mut. Daca cel ce le-a simtit ca vin, nu s-a trantit cu fata la pamant si nu si-a pus ceva in cap, ca sa nu le vada si sa nu auda cantarea lor, Ielele vin la dansul, si omul ramane mut si schilod.  

Celălalt Tărâm

Celălalt Tărâm este divizat în mitologia românească în sectoare: unele mirifice, populate de zâne, altele cumplite, pline de făpturi teriomorfe. Contactul călătorului cu acel tărâm, care nu-i este nici prielnic, nici ostil, poate surveni fie accidental, fie, mai rar, în mod deliberat. În acest ultim caz, omul (de regulă Făt-Frumos) nu poate ajunge în Celălalt Tărâm decât cu ajutorul unui animal ori monstru cointeresat. Deși Paradisul ca atare, așa cum e descris el în tradiția creștină, este cu totul altceva decât Celălalt Tărâm există și texte folclorice care fac o confuzie, până la urmă firească, între cele două „zone”, localizând Raiul nu în cer, ci într-un univers mitic paralel, plasat mai spre est. În acest caz, subliniat de unii autori, Raiul este văzut ca o grădină verde, în care nu se face niciodată noapte, foarte asemănătoare „Insulelor Fericiților” din mitologia greacă.

Accesul spre acest loc, spre „fortunata insulae” unde locuiesc Blajinii, se face prin intermediul Apei Sâmbetei, care după unele teorii izvorăște din lumea oamenilor, după altele direct din iad. Cel mai interesant atribut al Celuilalt Tărâm rămâne însă Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, obiect al mult mai cunoscutului basm omonim.

În general, cele două tărâmuri (al nostru și celălalt) sunt văzute ca două teritorii ce comunică între ele, iar circulația e asigurată numai celor aleși, de pildă lui Făt-Frumos.

2. Etapa a doua

Ilustrarea personajelor

Personajele mele au influente din desenele animate, cu caracteristici exagerate, adresandu-se unui public tânăr.

Făt-Frumos

Personajul principal, al povești, întruchipează frumusețea trupească, frumusețea suflețească și vitejia fără seamăn. În imaginația poporului, Făt-Frumos are toate calitățile și nici un defect. Nu are puteri supranaturale, ci rămâne în toate acțiunile sale un om, pe care, pentru bunătatea sufletului său și pentru curățenia intentiilor și faptelor sale, il ajuta toate zânele, toate babele sfinte, toate duhurile bune și insași Maica Domnului. E veșnic în luptă cu duhurile necurate,reprezentate de zmei, pajure, Muma Pădurii si vrajitoare, învingându-le după lungi și interesante peripeții.

În cea ce priveste proportiile corpului, capul intră de 3 ori in lungimea corpului.

Făt-Frumos este în mitologia românească personajul-erou pozitiv. În majoritatea poveștilor, acesta se luptă cu balauri, zmei și vrăjitoare pentru a-și elibera aleasa inimii.

Elemente vestimentare

Pentru imbracainte am folosit elemente din hainele traditionale românești, cum ar fi, camasa traditionala, ie, pieptar.

Detalii vestimentare

Zmeii

Zmeul are, in credințele românești, două infățișări deosebite.În basme, zmeii sunt niște ființe cu chip de om, dar cu proporții mai mari. Au o coadă solzoasă, o înfațișare fioroasă, sunt foarte puternici și umblă de cele mai multe ori pe cai năzdrăvani cu mai multe inimi. Sunt în lupta veșnică Făt-Frumos, care iese totdeauna învingător, și se cunună cu cea mai tânără dintre domnițele furate de zmei și scapate de el. Când lupta devine mai înverșunată, zmeul și Făt-Frumos se prefac în câte-o roată de foc de diferite culori, unul pară vânătă și celălat pară galbănă, unul de pară roșie și celălalt de pară verde.

Arma zmeilor este buzduganul, care, aruncat, de departe, în semn de sosire, izbește cu vuiet poarta și ușa, deschizându-le, sare apoi pe masă, de unde, după ce se învârtește de trei ori, în semn ca bucatele să fe gata, se așeaza singur în cui. Când îl întâlnește pe Făt-Frumos, îl provoacă astfel : ” Cum vrei să ne luptăm? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă dreaptă să ne luptăm?”

Zmeii trăiesc pe tărâmul celălalt, unde au palate strălucitoare. Un erou, care s-a întors de acolo, povestește: ” Mândrețe, ce am văzut în palaturile acele, nu se poate povesti. Grădini cu fel de fel de flori și pomi cu poame de aur si argint, casele învelite cu argint, care strălucește la soare ca oglinda. Pereții erau împodobiți cu chipuri și flori săpate, iar ciubucile erau poleite. În grădini și pe săli se găseau fântâni, care aruncau apă în sus.”

O apă mare si lată sau un râu de foc desparte moșia oamenilor de cea a zmeilor.

Zmeii sunt îndragostiți veșnic de domnițele frumoase, pe care le fura și le țin închise în palatele lor, de unde sunt scăpate de Feți-Frumosi. Nu numai domnițe, dar tot ce se găseșt mai frumos în lume, caută să aducă pe moșia lor.Moșiile lor se ănvecinează cu ținutul zânelor, cu care nu trăiesc în bune relații de vecinătate și care ajută pe Făt-Frumos să-i răpună. Mama zmeilor are o figură mai răutăcioasa și mai sălbatică. Ea se ia după inamci c-o falca-n cer si cu alta în pământ, aruncând foc pe nări și pe gură ca dintr-un cuptor.

Zmeii pot lua diferite forme.Tot așa copii lor, cand sunt în urmarirea inamicilor, se prefac in pădure și izvor, fântână și rug, dar protagonistul le lovește cu paloșul și sângele negru ce curge din apă sau arbore, dovedesc pe cel ce se ascunsese în ele.

Zmeul da dovada de o nu prea o mare inteligență, adesea fiind inșelat de oameni si Făt-Frumos.

Caracteristici:

Pielea verde

Cap mare

Fioros

Împracăminte:

Ochilă

Era un om ce avea în frunte un ochi, mare cât o sita și când îl deschidea nu vedea nimic cu el, da chior peste ce apuca. Iar când îl ținea închis, fie zi, fie noapte, spunea că vede cu dânsul și maruntaiele pământului. Toate lucrurile i se arătau găurite ca sitișca și străvezii ca apa cea limpede. În văzduh vedea o mulțime de ființe văzute si nevăzute de ochii muritorilor de rând. Vedea chiar iarba când crește din pământ. Vedea și soarele cum se rostogolea după pământ. Luna și stelele cufundate în mare, copacii cu vârful în jos, de partea cealalta a pamântului.

La înfățișare părea un boț chilimboț, boțit, urât și tot încrețit ca fețele babelor bătrâne si era spân.

Vestimentatie

Fig.1. Imurluc

Fig.2.Opinci

Imurlucul (fig.1) este o manta bărbătească făcută din dimie sau din postav (cu glugă și împodobită cu găitane)

Gerilă

Este o dihanie de om ce se perpelește la un foc foarte mare și tot strigă că îi e frig. La înfățișare era urât ca naiba. Avea niște urechi clăpauge și niște buzoaie groase și dăbălate. Când sufla cu ele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesupt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Ori ce atingea suflarea lui, se punea promoroaca, groasă de o palmă. Nu era chip să te apropii de dănsul, că așa tremura de tare, de parcă îl zghihuiau dracii. Toate făpturile și lucrurile dimprejur îl țineau hangulȘ vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicăreau, pietrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veverițele găvozdite una peste alta în scoruburi de copaci, sflau în unghii și plângeau în pumni, blăstămându-și ceasul în vstr d-si născut. Harap-Alb nmai o țâra cât a stat și s-a uitat la el și a făcut țurțuri la gură.

Vestimentație:

Setilă

Setilă era frate cu fomilă, dar nu semănau deloc la înfațișare. Era un om mic, gros cât un butoi, si cu o burtă mare ca un burduf. Umbla veșnic cu buzele fripte de sete și cu limba scoasă și uscată. Unde vedea un râu, îl sorbea, de rămâneau peștii zbătându-se pe uscat. Setilă și cu Flămânzilă sunt spaima ogoarelor.

În urma lor rămânea pământul uscat și toate orătăniile fugeau din locurile acelea, să nu moară de foame.

Statu-Palmă-Barbă-Cot

(Tartaco)

Statu-Palmă-Barbă-Cot este un om mic, de care sunt pline poveștile noastre. Era o pocitură de om, mic ca un copil de 5-6 ani, înalt de o palmă și cu barba de un cot, cu capul cât nuca, cu ochii cât talgerele, cu mâinile cât fusele, cu picioarele cât drugii și cu șezutul cât o față de arie. E tartorul piticilor și umblă de colo până colo, călare pe un butuc, căruia îi pune frâul în cap și zboară unde îl duce gândul. Împreună cu piticii lui a strâns comori în fundul pământului,a acolo unde-și are el locuința și le păzește ca ochii din cap. E totdeauna gata de șotii, dar face mai mult rău decât bine. I se mai zice și Tartacot-cu-barbă-cu-tot și umblă pe un iepure șchiop.

Balaurii

Balaurii poveștilor, care se deosebesc de balaurii norilor, sunt niște animale groaznice la vedere și tare crude în apucături. Un balaur din poveste avea înfățișare înspăimântătoare, pentru că în el se întâlnea tot ce era mai urât și mai groaznic de la celelalte animale. Avea un cap mare, dar cu 12 limbi, de cele mai multe ori însă avea până la 7 capete. Gura îi era largă de putea cuprinde un om întreg și semăna cu cea de la șarpe sau de la crocodil. Ochii îi erau bulbucați ca la broască. Nările semănau cu cele de la cal și puteau zvârlii foc si pară asupra celui cu care se lupta. Trupul îi era lung ca de șopârlă, dar era acoperit cu solzi și de placi de fier ori de piatră. Avea patru sau mai multe picioare, așa cum au șopârlele, dar avea gheare de leu. Coada îi era lungă ca la șarpe, dar așa de puternică, încât cu o lovitură ucidea un taur. Unii aveau și aripi în spate, dar cei mai multi se târau numai pe pământ și locuiau în păduri, în peșteri ori fântâni. Se hrăneau cu carne de om, pe care îl înghițea cu tot cu cal, după care adormeau și stăteau așa zile întregi. Sfântul Gheorghe, Făt-Frumos si altți eroi de basm s-au luptat cu ei si i-au ucis.

Concluzie

Prin această lucrare am încercat sa aduc la viață personaje românești, din mitologia si credințele românești, oferândule o identitate visuală. Am creat aceste personaje astfel încât sa poate fi incluse in jocuri video.

La fel cum mitologia greaca a inspirat nenumărate romane, poezii, filme, jocuri video,la fel si mitologia românească este capabilă sa inspire filme si jocuri video, din acest motiv am ales sa ilustrez aceste personaje.

Design-ul de personar este o parte esentiala a oricarui proiect. Fie animatie,film, benzi desenate sau jocuri video, povestea are nevoie de personaje bine definite si pline de intriga pentru a ajunge la public si sa le ofere o fereastra in lumea lor. O poveste fara personaje bine conturate, nu functioneaza. Din acest motiv crerea personajelor trebuie facută cu grija, si orarul proiectului ar trebui sa ofere o perioada de timp generoasa pentru indeplinirea sarcini. Fiecare personaj trebui modelat si documentat cu atentie.

Un bun design de personaj are nevoie trei conditii de care trebuie sa tinem cont cat timp lucram la un personaj. Scopul principal este de a pune fundatia unei legaturi emotionale a audientei cu personajul. Asta inseamna ca publicul trebuie sa simte ceva pentru protagonist. Fiecare persona care aude o poveste sau vizioneaza un film, este invitat, in inceputul povestiri, sa cunoasca si sa se identifice cu eroul, sa se contopeasca cu el si sa vada povestea prin ochii lui. Asta nu inseamna neaparat ca publicului trebuie sa placa un personaj, pote sa-l urasca, sa i se para amuzant, enervant, sau infricosator. Pe scurt personajul trebuie sa fie intrigant pentru a starni atentia publicului.

” Mitologia românească e de o frumusețe tulburătoare. Originală, bogată, magică, dar și contradictorie, nu contenește nicio clipă să ne surprindă. Tot astfel cum nu încetează să ne intrige nici atitudinea nu foarte consecventă pe care oamenii de rând o au față de domeniul supranaturalului, față de ființele fantastice pe care le-au venerat, de care s-au temut sau pe care le-au admirat secole de-a rândul.

Solomonarii sunt buni sau răi? Sunt temuți sau iubiți? Drăgaicele sunt tot Iele, vestite pentru cruzimea lor, sau fac parte din categoria zânelor benefice, protectoare ale holdelor, prosperității caselor și tinerelor fecioare? Blajinii sunt înalți, blonzi și înțelepți sau sunt mici de statură și semiretardați? Iată doar câteva dintre întrebările pentru care cititorul neavizat va trebui să se mulțumească cu răspunsuri de genul: „în general, da”, „în cele mai multe zone ale țării se consideră că…”