Desfasurarea Actiunilor Militare In Spatiul Montan Si Adiacent Acestuia

TEMA: „Desfasurarea actiunilor militare in spatiul montan si adiacent acestuia”

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1: Considerații privind zonele montane și zonele adiacente acestora

1.1 Clasificarea și caracteristicile zonelor montane europene și de pe teritoriul României

1.2 Cuantificarea senzitivității zonelor montane în raport cu acțiunile militare

Capitolul 2: Particularități ale desfășurării acțiunilor militare în spațiul montan

2.1 Modalități de aplicare a puterii de luptă

2.2 Procesul de selectare și angajare a țintelor

2.3 Particularități ale ofensivei în spațiul montan

2.4 Particularități ale apărării în spațiul montan

Capitolul 3: STX: Plutonul de vânători de munte în apărare din contact nemijlocit cu inamicul

1.3 Plan de desfășurare al STX

2.3 Ordinul de operație

3.3 Scenariul grafic al acțiunii

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Acțiunile militare desfășurate în spațiul montan și în zonele adiacente acestuia prezintă anumite caracteristici care le diferențiază de oricare alte tipuri de acțiuni. Terenul muntos a ridicat întotdeauna probleme greu de rezolvat în fața oamenilor, în general, și cu atât mai mult în fața trupelor specializate în ducerea acținilor militare în astfel de condiții. Dezvoltarea tehnicii militare, arta de a purta războaie au permis totuși desfășurarea unor campanii în munți, ceea ce a generat mai târziu anumite principii de luptă specifice. În prezent este posibilă desfășurarea unor acțiuni de amploare în teren muntos, dar, datorită particularităților acestuia, grupările de forțe și mijloace vor fi mai limitate decât cele utilizate în teren șes.

Asprimea regiunilor muntoase – intemperiile, densitatea redusă a căilor de comunicație, greutățile în aprovizionare și distanțele destul de mari între adăposturile pentru oameni – constituie obstacole importante în calea desfășurării acțiunilor de către unități (subunități) și mari unități, limitând libertatea de manevră a trupelor și supunându-le la eforturi deosebite.

Asemenea greutăți, inerente oricărei regiuni muntoase, sunt direct proporționale cu înălțimea la care se acționează și îi obligă pe toți comandanții să fie prevăzători și să ia decizii chibzuite. Totodată, trupele vor depune eforturi considerabile, deoarece, pe timpul îndeplinirii diferitelor misiuni ele nu numai că nu pot evita aceste greutăți, ci vor căuta să acționeze anume prin locuri socotite ca impracticabile, pe drumuri necunoscute și pe vreme nefavorabilă, pentru a da adversarului, prin surprindere hotărâtoare.

Aceleași greutăți se vor afla și în fața trupelor adverse. Victoria va fi de partea celui care este mai bine pregătit și dispune de trupe mai disciplinate și mai antrenate, care cunoaște bine terenul muntos și îl folosește cu pricepere, făcându-și-l aliat și nu dușman, cu atât mai mult cu cât în munți lupta nu se duce nu numai cu adversarul, ci și cu terenul puternic accidentat, cu vitregiile naturii.

În România, trupele specializate în ducerea luptei în teren muntos au fost considerate mult timp trupe de elită datorită pregătirii fizice pe care instrucția în mediul montan o oferă și datorită călirii fizice și psihice. Totuși în ceea ce privește lupta armată modernă, trupele specializate în mediul montan trebuie să pună accentul pe tehnici specifice luptei în teren muntos precum alpinismul, mobilitatea la altitudini mari, dar și pe integrarea sistemelor de armament și pe desfășurarea acțiunilor cu un mai mare sprijin aerian care să ofere o putere de foc și o mobilitate cât mai mare.

CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII PRIVIND ZONELE MONTANE ȘI ZONELE ADIACENTE ACESTORA

„Tot ce energia spiritului și a inimei, sentimentul național și valoarea militară pot să producă într-o armată, găsesc un câmp larg în războiul în munți”.

Col. Foucher, “Operațiunile militare în munți”

Clasificarea și caracteristicile zonelor montane europene și de pe teritoriul României

Muntele este o formă de relief pe suprafața pământului, mai mare decât dealul. Muntele este de obicei o forma de relief stâncoasă cu înălțimea de peste 800 de m. Pereții de stâncă pot fi verticali sau surplombați. „Munții sunt forme de teren, care se ridică mai mult de 500 de metri deasupra câmpiei din jur și sunt caracterizați prin pante abrupte. Înclinațiile de obicei variază de la 4 la 45 de grade. Stâncile pot fi verticale sau surplombate. Munții pot consta într-un vârf izolat, ghețari, câmpuri de zăpadă, sau lanțuri muntoase care se extind pe distanțe lungi și care obstrucționează mișcarea. Munții favorizează de obicei apărarea, cu toate acestea, atacurile pot reuși, prin utilizarea planificării detaliate, repetițiilor, utilizării elementului surpriză și prin conducerea corectă a trupelor”.

Munții, ca spațiu de viață și se luptă, s-au regăsit permanent într-o strânsă și indivizibilă unitate cu trupele specializate în acțiunile militare din spațiul montan, oferindu-le atât resursele necesare existenței, cât și posibilități de a duce acțiuni de luptă.

Clasificarea munților

Nu există un sistem clar de clasificare a munților, aceștia fiind clasificați în general după înălțimea lor, în funcție de relieful local. Munți joși au un relief local de 300-900 metri și vârfurile se găsesc sub limita climaterică a pădurilor. Munții înalți au un relief local care depășeste 800 metri și au specific zonele de gol alpin sterpe situate peste limita climaterică a pădurilor.

Din punct de vedere al înălțimii, munții din România dar și cei din Europa se clasifică în trei zone:

a) zona munților mici: între 500 și 800 metri;

b) zona munților mijlocii: între 800 și 1800 metri;

c) zona munților înalți: peste 1800 metri.

Zona munților mici ocupă o mare parte a munților din Europa și reprezintă zona cu cel mai mare grad de accesibilitate fiind străbătută de o rețea diversificată de căi de comunicații. În această zonă se află multe localități, obiective economice și turistice care oferă variate posibilități de adăpostire, hrănire și de aprovizionare cu diferite materiale sau carburanți a forțelor care desfășoară acțiuni militare în aceste teritorii.

Zona munților mijlocii este reprezentată de majoritatea munților de pe teritoriul european. Aceștia sunt acoperiți în general cu păduri de conifere, având un relief puternic frămantat. Prezența numeroaselor văi, cursuri de apă, dar și a cheilor și trecătorilor determină ca pregătirea și ducerea acțiunilor militare în aceste zone să fie condiționată de rețeaua de drumuri slab dezvoltată, necesitând ca deplasarea subunităților să se execute pe drumurile existente sau pe cele special amenajate.

Zona munților înalți este caracterizată printr-o rețea slab dezvoltată de drumuri amenajate și poteci montane. Predomină vegetația alpină și pășunile, stratul vegetal este foarte subțire, îngreunând executarea lucrărilor de amenajare genistică. Crestele și vârfurile sunt mult mai proeminente, pantele foarte abrupte, iar pereții stâncoși sunt lipsiți complet de vegetație. Vânturile sunt foarte puternice, vremea este foarte des schimbătoare, precipitațiile sunt foarte frecvente, temperatura și presiunea atmosferică sunt foarte scăzute, iar stratul de zăpadă este mult mai gros, persistând aproximativ 7-8 luni pe an.

Din punct de vedere al structurii rocilor, masivi nmuntoși din Europa se clasifică în:

a) masivii muntoși calcaroși, sunt caracterizați de pereți înalți, verticali; se diferențiază de celelalte roci prin culoarea lor galben albă, fiind acoperite cu un praf foarte fin; deoarece este solubil calcarul permite trecerea apei realizându-se astfel fisuri, chei, peșteri, doline;

b) masivii muntoși alcătuiți din conglomerate care au în compunere prundișuri și grohotișuri îmbinate cu un material natural, silicios sau calcaros ce asigură o mai bună aderență cățărătorilor; conglomeratele sunt ideale pentru practicarea alpinismului;

c) masivii muntoși din granit sunt roci eruptive ce au duritate și densitate mare; rocile sunt formate din cristale de cuarț, feldspat și mică; datorită faptului că se prezintă în forme masive acestea dau naștere la versanți regulați, cu pereți verticali; rocile granitice nu sunt foarte fiabile, având o masă mai omogenă, solid închegată, lustruite de acțiunea agenților climatici;

d) masivii muntoși formați din granituri omogeno-compacte, sunt relativ rari, fiind intercalați cu gnaisuri; având o vechime geologică foarte mare munții și rocile granitice se fărâmițează în blocuri de piatră de diferite mărimi;

e) masivii muntoși alcătuiți din șișturi cristaline sunt formați din roci friabile și sunt caracterizați de vârfurile piramidale și de pantele regulate;

f) masivii muntoși alcătuiți din roci de gresii se prezintă sub forma unor pante line, trapezoidale, în cele mai multe cazuri fiind rotunjite; straturile de gresii au grosimi diferite, separate între ele de alte straturi;

g) masivii muntoși formați din argilă și marnele au în componență roci sfărâmicioase ce formează un relief foarte puțin accentuat;

h) masivi muntoși alcătuiți din andezide și bazalte sunt munți vulcanici, friabilitatea rocilor diferind în funcție de anotim și temperatură.

În teren muntos acțiunile militare se desfășoară, de regulă, pe trei nivele diferite de terenuri operaționale:

a) terenul de nivelul I; este localizat de-a lungul căilor de comunicații și pe fundul văilor; în acest tip de teren pot acționa trupele mecanizate însă spațiul destinat manevrei este adesea restricționat;

b) terenul de nivelul II este localizat între văi și crestele munților; drumurile sunt mult mai înguste având ca principală întrebuințare traversarea sistemului de creste montane; mobilitatea terestră este foarte dificilă iar forțele trebuie să depună eforturi mari pe aceste creste;

c) terenul de nivelul III, include terenul dominant al regiunilor din vârf; acestea pot conține teren relativ accesibil, însă mobilitatea la terenul de nivelul III rămâne cea mai dificilă; acest tip de teren poate oferi avantaje decisive forțelor pentru a ataca flancurile și spatele inamicului; luptătorii cu o pregătire montană foarte bună pot profita de avantajele acestui teren și se pot infiltra și ataca cu o mai mare ușurință liniile de comunicații, bazele logistice, zonele de apărare antiaeriană și punctele de comandă.

Nivelurile de terenuri operaționale

Terenul muntos limitează acțiunile forțelor și conduce adesea la fragmentarea acestora, ceea ce implică apariția unor serii de lupte executate de unități mici. Deasemeanea terenul muntos limitează manevra de schimbare a forțelor, aceasta realizându-se cu dificultate și necesitând un timp mai mare. Unitățile/subunitățile vecine sunt, în mod frecvent, despărțite de formele proeminente de teren care fac imposibil sprijinul. De aceea, în anumite cazuri, este imposibilă utilizarea unor subunități de eșalon mai mare decât plutonul.

Clasificarea terenului muntos în funcție de mobilitatea forțelor.

„În teren muntos există numeroase condiții care afectează și chiar împiedică mobilitatea. Forța care își poate păstra mobilitatea, chiar și în aceste condiții restrictive, are cele mai mari șanse de a câștiga lupta. Reducerea mobilității este o primă limitare de care trebuie ținut cont pe parcursul tuturor fazelor planificării unei operații montane. Terenul accidentat, anotimpul, vremea  și inamicul au o influență decisivă  asupra deplasării în munte.”

Realizarea operațiilor în teren muntos presupune înțelegerea de către comandant a efectului pe care nivelul operațional îl are asupra mobilității forțelor debarcate, de aceea, terenul muntos mai poate fi clasificat în 5 categorii, în funcție de capacitatea de deplasare a luptătorilor. Astfel acțiunile desfășurate în terenul din clasele 1 și 2, necesită minimum de abilități în alpinism, iar cele desfășurate în clasele 3, 4 și 5 necesită o pregătire temeinică a luptătorilor, pentru a se realiza o deplasare sigură, rapidă și eficientă.

Clasificarea mobilității forțelor debarcate

Caracteristicile zonelor montane

Relieful montan prezintă anumite particularități care fac lupta în mediul montan unică, oferind avantaje uimitoare unităților care duc lupta de apărare în mediul montan. Însă mediul montan nu avantajează numai unitățile care se apără. Unitățile aflate în ofensivă pot să folosească relieful pentru a surprinde inamicul, pentru a se infiltra in dispozitivul acestuia sau pentru a se apropia foarte mult de dispozitivul acestuia.

Sub aspect morfografic, relieful montan se remarcă prin masivitate. Această caracteristică se datorează faptului că specificul constituției geologice a potențat structural și litologic o morfologie masivă în majoritatea lanțurilor montane, impresionantă nu doar prin înfățișarea de blocuri puternice, aproape compacte pe arii întinse, ci și prin morfometria ei.

Pe lângă masivitate reliefului montan îi sunt caracteristice un număr important de trăsături care pot influența lupta armată:

-înclinarea pantelor conduce la lipsa de viabilitate, care merge de la a limita la maximum drumurile carosabile până la interzicerea mersului cu piciorul, încetinirea ritmului de marș, imposibilitatea de a folosi vehiculele (auto sau cu tracțiune animala), micșorarea mobilității diferitelor trupe;

-crestele înalte si punctele dominante oferă vederi întinse, dar acoperirile abundente (pădurile) și fenomenele meteo (norii, ceața etc.), dimpotrivă, limitează la maximum observarea, favorizând într-un înalt grad posibilitățile de surprindere;

-variația formelor de teren și abundența acoperirilor îngreunează mult orientarea;

-compartimentarea terenului, prin natura formelor sale, de asemenea, poate să fie un avantaj pentru cine știe să o subordoneze scopului său sau, invers, o cauză a epuizării forțelor umane și animale, un obstacol în fața acțiunilor de luptă, a manevrei, a focului, a legăturii și cooperării.”

Un munte poate fi format din: văi, căldări glaciare, lacuri glaciare, platouri, versanți, creste, muchii, șei, pasuri și trecători.

Figura 1

Valea este o depresiune alungită în forma unui curs de apă sau a unui ghețar și mărginită de pantele terenului din jur. Conform dicționarului explicativ român valea reprezintă „depresiune, adâncitură de teren alungită, străbătută (permanent sau vremelnic) de o apă curgătoare; regiune de șes situată sub nivelul ținuturilor din jur (și udată de o apă curgătoare)”

Căldarea glaciară este o cavitate formată de o masă de gheață care se topește și se desprinde dintr-un ghețar care se retrage; în unele cazuri se umple cu apă pentru a forma un lac glaciar.

Platoul este definit ca fiind „întindere de teren aproape plată, situată la o anumită altitudine, care domină împrejurimile”. Platoul este de obicei delimitat de văi adânci, cu stânci abrupte.

Versantul este o față montană de diferite înclinații și care se extinde din vale până în vârf sau până la o creastă; un versant poate fi format dintr-un perete vertical de stâncă, dintr-un culoar de gheață sau dintr-un culoar de zăpadă înghețată, ultimele două fiind specifice munților înalți unde întâlnim zăpadă tot timpul anului. De asemenea versantul poate fi acoperit de păduri sau de pajiști alpine.

Creasta este linia care delimitează două fețe montane. Aceasta poate să pornească din vale și să ajungă până în vârf.

Muchia este o creasta aflată foarte aproape de vârf, având aproximativ aceași altitudine pe toată distanța ei. Șaua este o formă de relief reprezentând o depresiune între crestele unui lanț muntos.

Pasurile și trecătorile reprezintă o depresiune care permite trecerea prin lanțul muntos în care se află pasul.

Clima

„Datorită specificului profesiunii lor, militarii sunt confruntați în permanență cu numeroși factori externi care le influențează sănătatea și capacitatea de luptă”. Climatul montan influențează în mod deosebit sănătatea și capacitatea de luptă a militarilor datorită temperaturii mai scăzute, vântului mai puternic și nivelului de precipitații mai ridicat.

În general, zonele cu climă de munte tind să fie reci si cu mai multe precipitații. Cele mai multe regiuni montane prezintă cel puțin două zone climatice diferite – o zonă la altitudini mici și alta în apropierea vârfului. Condițiile se schimbă semnificativ, cu altitudinea, latitudinea, și expunerea la vânt. În plus, clima poate sa fie diferită în două zone muntoase chiar dacă acestea se află la aceleași latitudini.

De asemenea oceanele influențează climatul de munte. Munții aflați în apropierea oceanelor prezintă un climat oceanic. Climatul maritim aduce cu sine temperaturi mai ridicate și precipitații mai bogate. Iarna întâlnim zăpadă multă, iar vara temperaturile nu sunt foarte rididcate. Munții care nu sunt aproape de oceane prezintă un climat continental. Iernile în acest tip de climat sunt de multe ori mai reci, în timp ce verile pot fi extrem de calde. Nivelul de precipitații este mult mai redus decât in cazul munților cu climat oceanic.

Lanțurile muntoase prezintă un nivel ridicat de precipitații pe versanții expuși la vânt deoarece vântul care întâlnește versanții se ridică și pe măsură ce aerul cald se ridică la altitudini mai mari întâlnește aer rece formându-se precipitații. Versanții opuși vor prezenta extrem de puține precipitații iar vântul va fi unul uscat.

Vremea de munte este foarte imprevizibilă și poate varia de la temperaturi extrem de scăzute până la temperaturi ridicate. Militarii trebuie sa fie pregătiți să îndure capriciile vremii, să posede o condiție fizică foarte bună pentru a-și putea transporta echipamentul, armamentul și materialele necesare înfruntării acestui „inamic”, vremea.

Temperatura este un factor important care influențează acțiunile militare, afectând atât personalul cât și tehnica de luptă.

Temperatura scade o dată cu creșterea altitudinii, aceasta scade cu 6° la fiecare 1000 m. Totuși în diminețile mai reci, cu cer senin, militarii vor observa o încălzire a aerului pe măsură ce urcă spre vârf. În plus iarna, temperatura este mai ridicată pe timpul furtunilor decât atunci când cerul este senin. Însă datorită precipitațiilor și a vântului militarii vor simți o temperatură mai scăzută în timpul furtunilor.

La altitudini mari diferența de temperatură dintre zonele aflate în umbră și cele expuse la soare este și mai mare, putând ajunge până la 10 grade, diferență care este similară cu cea din deșert, între temperatura de pe timpul zilei și cea de pe timpul nopții.

Vântul este de obicei intensificat de terenul montan, ceea ce îl face să influențeze operațiile militare mai mult decât în terenul de deal sau de câmpie.

Intensitatea acestuia crește o data cu altitudinea, astfel întâlnim vânturi foarte puternice pe vârfuri sau în apropierea acestora. În contrast cu zonele înalte ale muntelui în văi vântul nu este foarte puternic. Principalele sisteme de vânturi, care au o influență puternică asupra climei zonelor și regiunilor pe care le străbat sunt: alizeele, musonii, vânturile de vest, vânturile polare, calmele ecuatoriale.

Vântul poate cauza schimbări de temperatură și poate crea furtuni de zăpadă, de nisip care reduc vizibilitatea sau împiedică deplasarea. De asemenea datorită vântului militarii pot simți temperaturi mai scăzute decât în realitate.

Precipitațiile constituie un alt factor care influențează extrem de mult lupta armată în mediul montan. Nivelul precipitațiilor crește o dată cu altitudinea până în jurul altitudinii de 1800 m. Precipitațiile în zona montană sunt sub formă de zăpadă sau sub formă de ploaie. Ploaia pune aceleași probleme și în mediul montan ca și în celelalte zone: împiedică accesul tehnicii militare și are un efect negativ asupra psihicului militarilor. Zăpada influențează la rândul său ducerea acțiunilor militare în mediul montan, având efecte negative asupra mobilității trupelor și asupra ritmului în care se desfățoară acțiunile militare.

Furtunile în munte constituie un real pericol pentru personalul și tehnica de luptă neadăpostite. Crestele și vârfurile ascuțite devin pe timpul furtunilor puncte și focare ale descărcărilor electrice. De aceea este recomandat ca înaintea începerii furtunii să se părăsească vârfurile și crestele, să se coboare în văi adânci sau să se intre în case, cabane, peșteri, departe de pereții acestora, de stâncile izolate sau de obiectele metalice.

1.2 Cuantificarea senzitivității zonelor montane în raport cu acțiunile militare

Zonele montane reprezintă arii operaționale speciale, unde atât comandanții, cât și trupele trebuie să facă față unor provocări psihice și fizice unice. Muntele este neutru, afectând ambele forțe beligerante în mod egal, însă tabăra care prezintă militare mai bine antrenați pentru acțiunile desfășurate în zonele alpine va avea un avantaj distinct. Acțiunile militare desfășurate în zonele montane necesită un grad ridicat de disciplină. Cea mai mică eroare a unui luptător poate provoca pierderi serioase atât acestuia, unității proprii, cât și echipamentului.

Pentru a putea identifica și evalua zonele montane din Europa, cu senzitivitate ridicată voi folosi un model ce se bazează pe două probleme ce vor fi supuse analizei, sensibilitatea spațială și impactul asupra acțiunilor militare. Cele patru criterii de sensibilitate sunt ordonate pe o scală cu patru niveluri de intensitate (tabelul 1). În mod asemănător se procedează cu nivelul intensității factorilor de impact asupra acțiunilor militare. Rezultatele vor fi transpuse într-o matrice de analiză (fig. 1).

Fig. 1. Matricea nivelurilor de sensibilitate/impact.

Zonele în care se înregistrează niveluri de senzitivitate și de impact foarte mari sau mari identifică zonele montane senzitive în raport cu acțiunile militare.

Analizând criteriile din prima parte se stabilesc o serie de criterii spațiale, esențiale în analiza senzitivității zonelor alpine. Criteriile cât și influența lor asupra impactului generat de condițiile de desfășurare a acțiunilor militare sunt prezentate în tabelul 2.

Tabelul 2.

Pentru evidențierea impactului asupra acțiunilor militare voi prezenta în tabelul 3 o analiză extinsă a indicatorilor și a impactului acestora asupra acțiunilor militare desfășurate în zonele montane.

Tabelul 3.

Zonele montane prezintă o sensibilitate aparte față de desfășurarea acțiunilor militare, descrisă prin grupuri de indicatori. Aceste zone acționează ca bariere naturale pentru acțiunile militare și determină studiul amănunțit al tuturor factorilor ce pot influența lupta astfel încât acțiunile militare să fie desfășurate cu succes.

CAPITOLUL 2

PARTICULARITĂȚI ALE DESFĂȘURĂRII ACȚIUNILOR MILITARE ÎN SPAȚIUL MONTAN

„Tactica trupelor este ca apa; apa se scurge de pe înălțimi și se precipită la vale. La fel și în război, metoda de a evita punctele tari constă în a lovi în punctele slabe”.

Sun Tzu

2.1 Modalități de aplicare a puterii de luptă

În Dicționarul explicativ al limbii române puterea este definită ca fiind „capacitatea, însușirea, posibilitatea fizică, morală și intelectuală de a acționa, de a realiza ceva”. „Puterea de luptă reprezintă capacitatea, posibilitatea fizică, morală, intelectuală a unei structuri tactice de a acționa și îndeplini misiunea de luptă primită. Mai pe larg, puterea de luptă reprezintă capacitatea, posibilitatea unei forțe în orice moment de a obține rezultate în dezvoltarea unei misiuni specifice asupra unui anumit inamic, într-un mediu specific de luptă”. Puterea de luptă a unităților exprimă abilitatea acestora de a executa operații prin combinarea vectorială a elementelor: „comandă, puterea de lovire, manevra, informațiile, protecția”, la care trebuie adăugat și sprijinul logistic.

Comanda și controlul se exercită pe baza următorilor factori: uman, organizatoric și procedural. Factorul uman presupune existența unor comandanți pregătiți să ia decizii pe baza unui risc calculat și a unei aprecieri corecte a echilibrului între concentrarea efortului, economia de forțe și securitatea (protecția) forțelor. Disciplina bazată pe autocontrol trebuie formată la toți comandanții și trebuie exprimată prin: curaj, echilibru, agresivitate și hotărâre în situații de criză, altfel moralul va fi afectat, nu poate fi menținută acțiunea ofensivă, iar scopul acțiunii nu va mai fi atins. Natura terenului muntos face foarte grea influența directă a comandanților asupra unităților, responsabilitatea execuției căzând pe umerii comandanților de la eșaloanele mici. În munte, din cauza greutăților în menținerea comunicațiilor, nu se mai pot actualiza ordinele date inițial, mai ales în timpul acțiunii. Din aceasta cauză este absolut necesar ca ordinele de acțiune să exprime clar ideea de manevră și misiunea fiecăruia, lăsând comandanților din subordine inițiativa pentru a putea face față neprevăzutului sau pentru a exploata succesul.

Factorul organizatoric, presupune ca forțele repartizate pentru o anumită misiune să fie grupate sub o singură comandă, altfel selectarea și menținerea obiectivului acțiunii, concentrarea efortului devin dificil de stabilit și de comandant. Este necesară constituirea unor grupări de forțe echilibrate sub aspectul capacității acționale a forțelor ce o compun, pentru a fi în măsură să desfășoare acțiuni independente, realizeazând acțiunea ofensivă și flexibilitatea (în haosul luptei, forțele de manevră pot exploata oportun situațiile favorabile) surprinderea și libertatea de acțiune.

Factorul procedural presupune aplicarea principiului comanda prin misiune, prin intermediul căruia comandantul direcționează deciziile subordonaților prin precizarea intenției comandantului, efortului principal, a schemei de manevră și finalității misiunii. Aceste caracteristici ale comenzii și controlului sunt determinate de faptul că în teren muntos, angajarea în luptă se face, de regulă, independent, coloanele de marș au o lungime mare, iar sprijinul reciproc este dificil de realizat datorită fracționarii forțelor ce acționează pe direcții independente și este adesea foarte dificil să realizezi o luptă coordonată.

Puterea de foc este influențată de limitările impuse de teren și de condițiile meteorologice. Manevra traiectoriilor este limitată de compartimentarea terenului, gruparea de ansamblu va lipsi, iar fracționarea artileriei va fi realizată până la baterie și chiar secție. În teren muntos necesarul de sprijin de artilerie crește considerabil datorită terenului puternic accidentat și mobilității extrem de reduse. Zonele moarte, zonele mari nevăzute micșorează posibilitățile de executare a focului. Probleme deosebite apar și în stabilirea pozițiilor de tragere, fiind necesar ca unele categorii de armament să fie poziționate mai în față pentru a asigura focul de interdicție de la distanță mare. Datorită terenului accidentat tragerile sunt executate cu unghi de tragere mare, distanțele de tragere fiind reduse, iar artileria trebuie deplasată frecvent pe poziții de tragere noi.

„Fără manevră, lupta armată nu poate exista, nu are conținut”. Manevra reprezintă ansambul de acțiuni și măsuri prin care se realizează cea mai judicioasă grupare de forțe, mijloace și de foc, în locul și la momentul stabilit, și prin care această grupare de forțe este adusă într-o situație favorabilă față de inamic, în scopul executării loviturilor decisive asupra inamicului, respingerii acțiunilor acestuia sau sustragerii de sub loviturile lui. Terenul muntos restricționează desfășurarea forțelor majore, și fragmentează acțiunile într-o succesiune de lupte desfășurate la nivel unitate, în primul rând de nivel batalion. Influența terenului muntos asupra manevrei, se concretizează în: reducerea amplorii manevrei în raport cu cea executată în afara spațiului montan în ceea ce privește cantitatea de forțe și mijloace și a spațiului de desfășurare; mărirea duratei de desfășurare și a ritmului de execuție; frecvența mai ridicată a manevrelor executate cu grupări mai mici și detașamente.

Informațiile reprezintă sarcinile și sistemele care facilitează înțelegerea cadrului operațional, a inamicului, terenului, precum și a aspectelor civile ale acțiunii de luptă. Informațiile includ acele sarcini asociate cu cercetarea, supravegherea, recunoașterea/Intelligence, Surveillance și Reconnaissance/ ISR. Acestea combină o structură flexibilă și ajustabilă de proceduri, personal, organizații și echipamente pentru a asigura comandantului informații relevante și alte produse specifice legate de amenințările din zona de operații, caracteristicile populației și ale mediului de operare din zona de operații. Înțelegerea situației tactice și superioritatea informațională permit evitarea surprinderii forțelor proprii, luarea rapidă a deciziilor, executarea deplasării și manevrei și obținerea rezultatelor dorite.

Protecția forței se realizează atât prin măsuri și acțiuni specifice (siguranță, mascare, protecție genistică, protecție antiaeriană etc.), cât și prin acțiuni indirecte, care asigură protecția forțelor prin diminuarea puterii de luptă a adversarului. Importantă este protecția împotriva puterii de lovire a adversarului (protejarea personalului și mijloacelor de luptă, de focul de toate categoriile al inamicului). Existența acoperirilor permite ascunderea dispozitivelor, deplasările pe comunicații pentru realizarea grupării de forțe, executarea în ascuns a lucrărilor genistice. Siguranța se realizează la toate eșaloanele, în special la flancuri și în intervalele de subunități, deoarece infiltrarea în dispozitivul propriu este o amenințare permanentă, de aceea fiecare element de dispozitiv trebuie să-și organizeze siguranța nemijlocită circulară.

Sprijinul logistic în teren muntos impune comandantului să prevadă nevoile înainte ca acestea să fie analizate de structurile de logistică. Diferența principală între operațiile desfășurate în spațiul montan și cele desfășurate în alt teren este reprezentată de problemele de transport și securitate, care trebuie realizate de-a lungul liniilor de aprovizionare lungi și extrem de dificile. Din cauza terenului frământat este nevoie ca structurile de logistică să fie poziționate cât mai aproape de forțele de manevră. Problemele logistice care nu sunt rezolvate se pot transforma rapid în dezastre și vor conduce inevitabil la eșecul misiunii. Operațiile executate în mediul terestru generează o creștere a combustibilului la vehicule cu 30-40%, determinând acțiuni de aprovizionare cu combustibili mult mai frecvente. Comandanții trebuie să calculeze foarte bine necesarul de încărcături logistice-pachete individuale, deoarece echipamentul și rezervele în exces reduc eficiența militarilor.

2.2 Procesul de selectare al țintelor

„Procesul de selectare și angajare a țintelor (targeting) reprezintă acel proces de alegere a obiectivelor și a celui mai potrivit răspuns, având în vedere cerințele operaționale și capacitățile forțelor proprii.”

Procesul de selectare și angajare a țintelor (targeting) are la bază următoarele particularități:

– sprijinul de foc se organizează în funcție de caracteristicile reliefului (gradul de accidentare și acoperire al zonei) și de condițiile meteorologice specifice din zonă (ploi și ninsori abundente, viscol, ceață etc.); acestea determină restricționarea utilizării diferitelor mijloace de foc, ceea ce impune o repartiție optimă a misiunilor de foc pe categorii de mijloace (artilerie, aruncătoare, elicoptere de luptă);

– volumul mare al misiunilor de foc care trebuie îndeplinite, durată mare a ducerii acțiunilor de luptă, dificultăți mari în aprovizionarea oportună cu muniție ceea ce conduce la eșalonarea strictă a stocurilor de muniție și stabilirea consumurilor pe momente ale luptei și categorii de mijloace;

– nevoi diferențiate de sprijin de foc pe direcții și adâncimi diferite care determină descentralizarea organizării și conducerii focului până la nivelul celei mai mici subunități în concordanță cu particularitățile fiecărei direcții pe care acționează forțele

– stabilirea țintelor de înaltă valoare care trebuie neutralizate sau distruse în funcție de rolul acestora în dispozitivul de acțiune al adversarului, misiunile de foc fiind executate asupra unor obiective sigure, grupate în punctele și momentele de maximă vulnerabilitate (pe văi largi, de-a lungul trecătorilor, pe creste descoperite, în noduri orografice și pasuri)

Metodologia D3A (decizie,detecție, atac/ angajarea țintelor,evaluarea) asigură cadrul necesar pentru ciclul de targeting. Ciclul de targeting nu înlocuiește procesul de luare a deciziei (MDMP), acesta reprezentând o capabilitate MDMP. Prin urmare targetingul este integrat în MDMP. Funcția de decizie rezultă în urma analizării informațiilor critice (pentru identificarea țintelor). Funcțiile de detecție și evaluare se bazează pe ISR (culegerea informațiilor, supraveghere și recunoaștere), care este direcționat de pregătirea informativă a câmpului de luptă (IPB) și MDMP.

Țintele vor fi angajate de-a lungul trecătorilor, pe spațiile de creastă accesibile, pe drumurile de pătrundere, la flancurile dispozitivului (unde pot acționa detașamente de întoarcere), în raioanele probabile de debarcare a forțelor aeromobile, la punctele obligate de trecere, în funcție de cum și unde se va realiza efortul adversarului: pe vale, de-a lungul trecătorii, pe creastă, pe una sau mai multe direcții și care ar putea fi acestea. Țintele de înaltă valoare, reprezintă acele structuri (forțe de manevră; puncte de comandă; forțe de sprijin de luptă – artilerie și aruncătoare, structuri de geniu, de apărare antiaeriană, mijloace de război radioelectronic; forțe de sprijin logistic-depozite de combustibil, de muniție, structuri de mentenanță; rețeaua de drumuri de pătrundere, de rocadă, de manevră), care din punctul de vedere al adversarului, sunt esențiale pentru aplicarea concepției sale de acțiune. Țintele prioritare sunt selectate din lista țintelor de înaltă valoare și reprezintă acele structuri din dispozitivul adversarului (subunitățile aflate în curs de regrupare sau de executare a unor manevre, punctele de comandă dispuse pe adâncimea tactică apropiată, artileria și aruncătoarele în poziții de tragere sau în deplasare, rezervele tactice apropiate dispuse pe văi, în lungul comunicațiilor de pătrundere sau de rocadă sau pe creste descoperite), care din punctul de vedere al forțelor proprii, trebuie nimicite, distruse, neutralizate, dezorganizate sau întârziate, pentru realizarea misiunii proprii.

Funcția „detecție” presupune localizarea și urmărirea țintelor prioritare (HPTs) care urmează a fi angajate, pe baza planului de culegerea a informațiilor, supraveghere și recunoaștere (ISR). Urmărirea țintelor prioritare este elemental esențial pentru etapa de detecție: cu ce putem detecta (mijloacele disponibile)? ce are nevoie comandantul să cunoască (cerințe prioritare de informații)? care sunt țintele noastre posibile (lista țintelor de înaltă valoare)? unde se află țintele noastre posibile lista țintelor prioritare)? cine, ce, când, unde și cum vom detecta țintele (planul ISR)?

Funcția de „atac/angajare” a țintelor (letal/nonletal)- pentru angajamente letale se utilizează muniție letală (artilerie, aruncătoare, aviație/elicoptere de sprijin) în scopul lovirii cu foc a elementelor de dispozitiv ale adversarului atunci când oferă ținte grupate, masate pe un spațiu restrâns, blocate în puncte obligate de trecere, pe trecători și exploatarea oportună a efectelor misiunilor de foc prin ieșirea rapidă a forțelor de manevră în raioanele lovite de artilerie, aruncătoare, elicoptere de luptă. Focul în adâncime care presupune angajarea țintelor în spatele zonei de contact pentru distrugerea, dezorganizarea și întârzierea forțelor neangajate în contact, înainte ca acestea să fie angajate în luptă directă rămâne sarcina principală a acestei funcții.

Funcția „evaluare”presupune determinarea efectelor asupra țintelor și a cerințelor de reangajare a țintelor dacă nu s-au realizat efectele dorite.

2.3 Particularități ale ofensivei în spațiul montan

„Operația ofensivă reprezintă ansamblul acțiunilor ofensive duse de către forțele componente pe baza unei concepții unitare într-o perioadă de timp determinată și într-un spațiu în care se găsesc obiectivele ce necesită a fi îndeplinite.”

Ofensiva în teren muntos întâmpină o serie de dificultăți și greutăți, care se resimt în mod direct și profund asupra personalului, în ritmul scăzut al acțiunilor, amploarea și intensitatea manevrei de forțe și mijloace, în conducerea trupelor. Acestea se datorează caracteristicilor zonelor montane cum ar fi gradul accentuat de compartimentare și acoperire, altitudinea, condițiile climatice, numărul ridicat de zone depresionare, densitatea relativ scăzută a comuniucațiilor. Pentru a anticipa și evita aceste dificultăți este nevoie de o cunoaștere temeinică a caracteristicilor și avantajelor zonei în care se organizează ofensiva. Ofensiva trebuie să realizeze o superioriatate asupra apărării, iar acesta nu se va putea obține prin sporirea numărului de forțe, ci prin folosirea unor factori calitativi, de eficiență ridicată. Nici o manevră, în special învăluirea sau întoarcerea nu poate fi concepută și executată fără o cunoaștere specializată a zonei, așa cum nici un dispozitiv de luptă eficient nu poate fi adoptat dacă se ignoră ori neglijează caracterisiticile terenului muntos.

Operațiile ofensive în teren muntos se caracterizează printr-o serie de lupte separate pentru a câștiga controlul asupra crestelor și înălțimilor dominante care oferă control asupra căilor de acces, de aceea manevrele sunt focalizate pe tacticile unor unități mici: grupă, pluton, companie, batalion. Cele mai eficiente forme de manevră în zona montană, rămân învăluirea, întoarcerea și infiltrarea. Efectele maxime se obțin prin executarea infiltrărilor, învăluirilor și întoarcerilor adânci, prin alegerea direcțiilor de manevră astfel încât manevra să fie executată de pe înălțimi, nu de-a lungul unor văi adânci, iar acestea să se finalizeze prin acțiuni de surprindere declanșate de sus în jos, în flancurile și spatele dispozitivului adversarului. Învăluirile succesive se execută la nivelul întregii grupări aflate în ofensivă, și învăluiri de mai mică amploare se execută de eșaloanele subordonate , eforturile ofensivei se mută din zona contactului direct cu inamicul în adâncimea dispozitivului său, urmărindu-se angajarea simultană a eșaloanelor întâi și doi ale adversarului, lovirea rezervelor în raioanele de concentrare și pe timpul deplasării în vederea introducerii în luptă.

Ofensiva în munte se poate executa:

– în lungul unei creste înalte, fie la același nivel, fie de jos în sus;

– în lungul crestelelor secundare, care coboară din creasta principală către vale;

– în lungul unei văi largi sau înguste;

– pe platouri de înălțime sau depresiuni;

– în lungul unui versant perpendicular pe crestele și văile secundare;

– de pe un versant pe altul, într-un compartiment mai larg.

Problema majoră a ducerii acțiunilor ofensive în munți apare atunci când trebuie să se stabilească dacă efortul principal trebuie direcționat asupra crestelor adiacente văii și deschiderea văii prin manevre succesive de învăluire și întoarcere executate de la înălțime de sus în jos sau dacă efortul principal trebuie concentrat pe vale, angajând însă și înălțimile adiacente. Această problemă se datorează faptului că manevra tactică are ca finalitate nimicirea inamicului din punctele tari de teren care se află în contradictoriu cu principiul conform căruia inamicul trebuie lovit în punctele slabe.

Prima opțiune, efortul principal trebuie concentrat pe versanți și crestele adiacente este indicat când ofensiva se execută pe o vale îngustă (deschiderea unei trecători), iar decizia se obține după ce au fost cucerite crestele adiacente, de pe care se poate executa focul de flanc cu ajutorul armamentului de infanterie și artilerie.

Cea de-a doua opțiune, ofensiva în lungul văii, sugerează că decizia trebuie căutată se află pe fundul văii, executându-se de-a lungul acesteia acțiuni în forță, pentru a creea breșe astfel încât să se creeze posibilitatea manevrării flancului și spatelui înălțimilor adiacente (de jos în sus). Stabilirea efortului principal de-a lungul văii este corectă numai dacă forțele care ocupă înălțimile și crestele adiacente nu pot influența desfășurarea operațiilor.

Repartiția forțelor și mijloacelor în cadrul dispozitivului de luptă în zonele montane poate fi următoarea:

– dispozitivul nu trebuie să permită blocarea ofensivei în raioane greu accesibile, angajarea în acțiuni de durată, ci trebuie să permită manevre de încercuire, de lovire a inamicului în flanc și spate, obligându-l să lupte cu frontul răsturnat, să permită pătrunderea adâncă și blocarea direcțiilor de manevră ale inamicului;

– pe direcțiile de efort principal (văi largi, creste de capacitate tactică mare, spații depresionare), acționează majoritatea forțelor în dispozitive compacte, în scopul nimicirii rezistențelor organizate pe noduri orografice, în pasuri, pe înălțimile adiacente unor trecători;

– pe direcțiile greu accesibile și pe direcții de capacitate tactică mică, se acționează cu forțe mici pentru nimicirea unor grupuri izolate;

– între direcțiile de ofensivă și acolo unde terenul muntos este foarte accidentat, se acționează cu patrule de cercetare, elemente de siguranță în vederea prevenirii infiltrarii;

– forțele de pe direcția efortului principal vor trece frecvent la ofensivă, prin manevră de învăluire, simplă sau dublă și vor avea dispozitivul structurat în una la două grupări de manevră și o grupare de fixare ( pentru acțiuni ofensive preponderent frontale); dispozitivul de luptă poate fi stabilit pe două grupări distincte: o grupare care va executa manevra de învăluire sau de întoarcere a dispozitivului inamic, grupare de manevră; o grupare de fixare, destinată tot pentru trecerea la ofensivă dar care va angaja frontal inamicul executând infiltrări adânci și folosind detașamente de întoarcere;

– atacul de front, cu scop de fixare a inamicului, va fi sprijinit de majoritatea mijloacelor de foc, iar atacul învăluitor cu maximum de efective și mai puțin armament greu, deoarece practicabilitatea terenului nu va permite forțelor care învăluie să ducă suficientă artilerie sau armament greu de infanterie care să le sprijine;

– când dispozitivul adversarului este eșalonat în adâncime, impune constituirea unui dispozitiv ofensiv adânc eșalonat (pe două sau chiar trei eșaloane), care să aibă aceiași capacitate de manevră ca a inamicului; repartiția forțelor și mijloacelor între eșalonul întâi și doi (trei) trebuie să asigure raportul de forțe care se impune a fi realizat pe fiecare direcție și, în cadrul acestora, pe etape ale misiunii;

– când ofensiva se desfășoară împotriva unei apărări organizate în grabă, dispozitivul ofensiv poate avea majoritatea fortelor în eșalonul întâi, cu o rezervă suficient de puternică și se va baza pe angajarea a numeroase subunități în acțiuni de infiltrare și ca detașamente de întoarcere.

Spre deosebire de sistemul de foc organizat în apărare, unde mijloacele îndeplinesc misiunile din poziții preponderent fixe, sistemul de foc al ofensivei este unul mobil care se bazează pe manevra continuă a subunităților și care se adaptează continuu nevoilor luptei. Focul în munți se organizează și execută luând în considerare caracteristicile terenului și condițiile climatice specifice mediului montan. Terenul puternic accidentat și cu posibilități de acoperire diversificate au un rol decisiv asupra densității de foc ce trebuie realizată în anumite raioane și pe anumite direcții, asupra procedeelor de executare a focului. Clima, prin condițiile meteo aspre (ninsori abundente, ploi, ceață, viscol) restricționează utilizarea anumitor mijloace de foc.

2.4 Particularități ale apărării în spațiul montan

Apărarea are ca scop, în condițiile războiului întregii populații, menținerea cu orice preț a unei porțiuni de teren încredințate și nimicirea inamicului care încearcă cucerirea acesteia. Această idee trebuie să constituie pentru fiecare luptător un izvor nesecat de eroism în luptă pentru apărarea pământului strămoșesc.

Apărarea în teren muntos se caracterizează printr-o mare diversitate a situațiilor în care se pregătește și se desfășoară, iar acestea, sunt la rândul lor extrem de complexe. Situațiile în care se poate organiza și desfășura apărarea în teren muntos pot fi puse în evidență și analizate prin gruparea lor în raport cu mai multe criterii: misiunea; concepția probabilă de acțiune a inamicului; natura și importanța militară, economică și politică a obiectivelor care sunt apărate; dispunerea zonei muntoase; spațiul în care se pregătește și desfășoară acțiuni de apărare etc. Fiecare criteriu permite studierea unor situații care au elemente generale comune, dar care se și deosebesc.

Terenul muntos, datorită caracteristicilor sale, conferă avantaje apărătorului deoarece el realizează canalizarea acțiunilor adversarului și împiedică adversarul să execute acțiuni manevriere. Adversarul trebuie forțat să atace frontal, ceea ce va permite apărării să distribuie mai puține forțe împotriva atacului, și să asigure punctele cheie ale poziției astfel încât să asigure cât mai multe forțe pentru executarea manevrei. Forțele trebuie concentrate în zonele de teren importante din punct de vedere tactic, în „nucleele de rezistență”.

Apărarea pe poziții reprezintă principala formă de apărare. Selectarea pozițiilor de apărare presupune: ocuparea înălțimilor dominante de pe flancurile direcției de interzis, acoperirea cu foc și observare a căilor (direcțiilor) de apropiere (atac) către punctele-cheie; orice direcție de manevră spre flancurile proprii și spre adâncimea dispozitivului propriu, trebuie interzisă cu foc și forțe, iar flancurile trebuie să se sprijine pe cât posibil pe obstacole naturale; ele trebuie observate și acoperite cu focul artileriei și armamentului de infanterie; crearea stocurilor de muniții și materiale pe poziții și stabilirea procedeelor de aprovizionare și reaprovizionare a pozițiilor

care pot fi încercuite; analiza intervalelor dintre punctele de sprijin care pot avea mărimi diferite.

Apărarea manevrieră este o formă a apărării care se folosește în teren muntos atunci când apărarea pe poziții nu se poate aplica sau nu este indicată. Chiar dacă zona montană ridică o serie de dificultăți în realizarea apărărării manevriere, există, totuși, o multitudine de factori care o favorizează, în anumite situații mai mult ca în terenul mediu frământat. Apărarea în munți are, în ansamblu, o capacitate de manevră comparabilă cu a inamicului aflat în ofensivă, uneori chiar superioară.Menținerea cu fermitate a înălțimilor dominante, concentrarea efortului pe direcția principală, dispunerea judicioasă a rezervelor asigură apărării posibilități pentru manifestarea inițiativei. Dominând punctele înalte și cele tari, manevra în apărarea se execută, în general, de sus în jos, de-a lungul crestelor, iar când inamicul manevrează, de jos în sus.Un rol important în apărarea manevrieră îl joacă detașamentele de întoarcere (constituite, de regulă, în cadrul eșaloanelor mari), folosite, în special, pentru executarea contraatacurilor și distrugereadesantului aerian inamic întrebuințat în adâncimea apărării.

Apărarea în contrapantă are ca scop realizarea unor acțiuni de surprindere a inamicului deorece apărarea se execută într-o manieră neobișnuită pentru inamic. Acest tip de apărare reduce efectul masării focului direct de artilerie, aruncătoare și aviație. Are ca scop principal forțarea inamicului de a executa atacul împotriva pantei amplasate cu fața spre el. În cele mai multe situații zonele montane favorizează apărarea care se combină din pozițiile amplasate pe pante cu pozițiile amplasate pe contrapante. Aceste poziții permit executarea focului asupra căilor de apropiere ale inamicului, peste creste și asupra pantelor adiacente. Apărarea în contrapantă este realizată cu succes atunci când adversarul nu poate atinge creasta topografică nici prin focu nici cu ajutorul trupelor.

Apărarea în teren muntos solicită luptători temeinic pregătiți, mânuitori iscusiți ai armamentului și tehnicii de luptă, capabili să facă față tuturor greutăților, să depășească cele mai dificile momente ale luptei, inclusiv atunci când acționează în condiții de izolare.

CAPITOLUL 3. STX: PLUTONUL DE VÂNĂTORI DE MUNTE ÎN APĂRARE DIN CONTACT NEMIJLOCIT CU INAMICUL

STX cu plutonul de vânători de munte

1. TEMA: Plutonul de vânători de munte în apărare din contact nemijlocit cu inamicul.

2. OBIECTIVE:

pentru pluton:

-antrenarea subunității pentru rezolvarea unor situații ce pot să apară pe câmpul de luptă și includ, în afară de activități pentru dezvoltarea deprinderilor, misiuni pentru comandanți;

comandanții de grupă:

-perfecționarea cunoștințelor teoretice și a deprinderilor practice pentru organizarea și conducerea acțiunilor plutonului/grupei în organizarea apărării;

– perfecționarea deprinderilor teoretice și practice privind parcurgerea algoritmului de luare a deciziei (TLP);

pentru șefii de echipe:

-perfecționarea deprinderilor practice de cooperare între echipe și militari, în cadrul grupelor pentru ducerea cu succes a acțiunilor de luptă în cadrul apărării în afara contactului cu inamicul;

pentru luptători:

-creșterea rezistenței la efort fizic și psihic prelungit în condiții de efort fizic și psihic prelungit.

3. INTERFAȚA: Acest STX este sprijinit de executarea anterioară a următoarelor ASIE:

-2-3-0010 – Deplasarea sub acoperire;

-2-3-0016 – Executarea acțiunilor la contact;

-2-3-0059 – Executarea apărării împotriva armelor de distrugere în masă, chimice, biologice, radiologice și nucleare – ADMCBRN;

-2-3-0090 – Desfășurarea procesului de conducere a forțelor/ executarea TLP;

-2-3-0092 – Pregătirea pentru luptă;

-2-3-0111 – Apărarea unui punct de sprijin;

-2-3-0115 – Executarea întârzierii/ apărarea pe aliniamente intermediare;

-2-3-0119 – Executarea unei retrageri fără menținerea contactului cu inamicul;

-2-3-0133 – Executarea activității de consolidare și reorganizare.

4. INFORMAȚII DESPRE INSTRUCȚIE:

A. Instrucțiuni: Intructorul trebuie să recapituleze sarcinile individuale și colective care se vor executa în cadrul STX și să determine care dintre acestea trenuie exersate înainte de începerea exercițiului.

1). Pregătirea individuală: Se va pune accent pe pregătirea sarcinilor critice din „Manualul Luptătorului” care sunt necesare pentru acest STX. Se

recomandă folosirea sarcinilor individuale prevăzute în fiecare misiune. Pregătirea individuală se bazează pe condițiile, sarcinile și standardele din „Manualul Luptătorului”. Pregătirea trebuie să fie practică și orientată spre performanță. În timpul instrucției, comandanții evaluează nivelul de pregătire atins de luptător după standardele prevăzute în manualul plutonului și grupei de vânători de munte, acordând indicații și corectând. Programul de pregătire și evaluare a pregătirii individuale include teste individuale de autoperfecționare, testarea sarcinilor comune și evaluarea comandantului.

2). Pregătirea colectivă: Se va pune accentul pe sarcinile colective, critice în executarea STX-ului. Exercițiile de luptă și STX-urile sunt uneltele de bază în pregătirea colectivă a grupei și plutonului de vânători de munte. Ca și în cazul sarcinilor individuale, exercițiile trebuie executate la standarde, asigurându-se feedback-ul necesar.

3). Pregătirea comandantului: Aceasta ar trebui să se axeze pe sarcinile necesare pentru exerciții, precum și pe sarcinile individuale. Când nu sunt disponibile materiale sau facilități, soluția este inovația. Pregătirea nu se limitează la metodele prezentate:

-discuții purtate în sală asupra modului de planificare a exercițiului și de implementare a SOP-ului grupei;

-recunoașterea pe hartă pentru a ușura analiza terenului – se va folosi harta zonei în care se va desfășura STX-ul;

-confecționarea unei machete sau exersarea la lada cu nisip pentru a dobândi o perspectivă tridimensională – macheta trebuie să corespundă cu terenul în care se va desfășura exercițiul;

-exercițiile tactice fără trupe permit comandanților să se pregătească în teren exerând deplasarea în teren, raportarea și alte atribuții care le revin;

-simulări și jocuri ca parte a unui program de perfecționare pentru subofițeri;

– extinderea cursurilor de pregătire prin prezentarea informațiilor și demonstrații asupra modului de executare la standarde, cu ajutorul echipamentelor audio-vizuale.

B. Indicații metodice:

1). Cunoașterea cerințelor necesare pentru a executa trecerea liniei frontului – F.T./V.M.-4, Manualul pentru luptă al plutonului de vânători de munte, capitolele IV și V, executarea apărării și executarea deplasării tactice;

2). Participarea la executarea recunoașterii zonei de către comandantul de grupă, pentru a elimina comiterea unor greșeli care șă provoace pierderi de timp;

3). Recapitularea standardelor pentru misiuni care se execută în cadrul exercițiului.

4). Există mai multe opțiuni pentru executarea acestei misiuni

a). focul indirect poate fi asigurat folosind simulatoare de artilerie; dacă nu, evaluatorul poate anunța „vine”, pentru a indica atacul cu foc indirect;

b). exercițiul poate fi executat cu sau fără muniție, însă se recomandă folosirea acesteia pentru mai mult realism;

c). exercițiul poate fi executat cu sau fără simulatoare;

d). Exercițiul poate fi executat în toate condițiile de mediu, atât ziua cât și noaptea, cu sau fără ADMCBRN;

5). Instrucțiunile pentru acest STX sunt următoarele:

a). exercițiul se va desfășura la viteză normală numai după ce s-au executat pregătirea individuală și exercițiile necesare atingerii nivelului de execuție;

b). standardele misiunilor pentru acest exercițiu se găsesc în cap. 5; pentru a obține beneficii maxime aceste standarde trebuie respectate;

c). exercițiile ar trebui executate pe baze ciclice pentru a menține nivelul de pregătire; de vreme ce multe din misiunile cuprinse în acest STX se regăsesc și in altele se recomandă exersarea prin integrare și mai puțin prin repetarea aceluiași STX;

d). Se recomandă ca numărul și capacitatea de luptă a OPFOR să fie suficiente pentru a crea un nivel de amenințare cât mai realist;

e) pentru controlul activităților OPFOR ar trebui desemnat cel puțin un evaluator; acesta va evalua acțiunile OPFOR, asigură realismul, accentuează măsurile de siguranță și evaluează pierderile și pagubele; dacă OPFOR sunt împărțite în grupuri ce desfășoară mai multe acțiuni simultane, va fi nevoie de evaluatori suplimentari pentru acestea;

f). OPFOR ar trebui să arate și să lupte precum potențialul inamic; acest lucru ajută militarii să înțeleagă tacticile și doctrina precum și sistemele de armament cu care se confruntă.

C. Modalități de intensificare a pregătirii:

În cadrul acestui STX, plutonul de vânători de munte trebuie să execute deplasarea la locul de executare al misiunii, ocuparea și amenajarea dispozitivului de apărare, ducerea luptei de apărare și retragerea pe o poziție de rezervă.

1). După atingerea nivelului de bază în executarea misiunilor din acest STX, acesta poate fi executat în condiții de vizibilitate redusă, cu sau fără aparatură de vedere pe timp de noapte.

2). Pe măsură ce se îmbunătățesc performanțele, exercițiului poate fi desfășurat la niveluri operaționale.

5. SITUAȚIA GENERALĂ

Forțele inamicului:

Forțele inamicului, constituite din unități specializate pentru desfășurarea acțiunilor în teren muntos împădurit, dezvoltă cu succes ofensiva pe un aliniament situat la aproximativ 20 km NORD localitatea FRASINUL. În urma desfășurării activităților de reorganizare si reaprovizionare, puterea de luptă a inamicului este estimată la 85%. Inamicul are în dotare armament ușor de infanterie, armament antiblindate, iar la nevoie poate fi sprijinit de artilerie și aviație.

Forțele proprii:

Sub puternica presiune a inamicului, trupele proprii au pierdut apărarea organizată pe poziția principală de luptă și se repliază, pe aliniamente succesive, organizate lșa 15-20 km NORD de localitatea FRASINUL. Compania 3 VM a acționat în cadrul Batalionului 1 VM și la acest moment se găsește regrupată într-un raion cu centrul la 10 km VEST localitatea FĂGEȚELU.

6. SITUAȚIA SPECIALĂ:

Forțele inamicului:

Detașamente înaintate, constituite din plutoane și comapanii specializate în lupta din teren muntos, exploatează intervalele mari dintre subunitățile noastre și se infiltrează în adâncime cu scopul executării manevrelor de învăluire și întoarcere, precum și cucerirea unor forme dominante din teren de pe care să dezvolte ofensiva spre localitatea FĂGEȚELU.

Pe direcția forțelor noastre este posibil să treacă la ofensivă o Companie inamică cu misiunea:

-nimicește tehnica de luptă și personalul din raionul cu centrul la 25 m muntele MIC (1400 m), dezvoltă ofensiva în adâncime și cucerește aliniamentul exclusiv STÂNA, exclusiv muntele MIC, exclusiv VIROAGA;

-ulterior, continuă acțiunile pe direcția muntele MIC, înălțimea cu cota 1480 m, 50 m VEST localitatea FĂGEȚELU și cucerește aliniamentul exclusiv pădurea FĂGET, 50 m VEST localitatea FĂGEȚELU, exclusiv pădurea BRADU.

Forțele proprii:

Compania 3 VM se alfă într-un raion de concentrare situat la 12 km VEST localitatea FĂGEȚELU și este pregătită pentru îndeplinirea unei noi misiuni de luptă.

Plutonul 3 VM se află în raionul de concentrare al Companiei 3 VM, unde și completat stocurile de muniție carburanți, echipamente, alimente, apă și medicamente și este în măsură să treacă la îndeplinirea unei noi misiuini de luptă.

Exercițiul începe cu primirea de la comandantul de companie a ordinului de avertizare (WARNO) privind pregătirea plutonului în vederea trecerii la apărare. La 30 de minute după primirea acestuia comandantul plutonului primește „Ordinul de operație” (OPORD) pentru organizarea apărării.

7. SECVENȚE DE INSTRUIRE

7.1 Partea introductivă:

-verific prezența și ținuta;

-prelucrez NSSM;

-controlez armamentul, tehnica și asigurarea materială.

7.2 Partea fundamentală-conform părții tabelare;

7.3 Partea finală:

-adun subunitatea;

-controlez armamentul;

-execut APA (analiza post-acțiune);

-stabilesc sarcini de învățat.

Partea fundamentală

ORDINUL DE OPERAȚIE NR. 1

AL COMANDANTULUI PLUTONULUI 3 VM

Referințe:

-OPORD Nr. 01 al comandantului Companiei 3 Vânători de munte;

-Hărți: 35T KL 97575 6150;

-Timp operativ: 31.07 1500;

Organizarea pentru misiune a Plutonului 3 VM:

-grupa I (ALFA);

-grupa II (BRAVO);

-grupa III (CHARLIE);

1. SITUAȚIA

1.1 FORȚELE INAMICE:

Batalionul 1 I. Mc., constituit din subunități antrenate în ducerea acțiunilor în teren muntos, dezvoltă cu succes ofensiva pe un aliniament situat la aproximativ 20 km NORD localitatea FRASINUL. Pentru succesul operațiilor Batalionul 1 I. Mc. a desfășurat activități specifice refacerii capacității de luptă și la acest moment capacitatea de luptă este estimată la 85%.

Compania 1 I. Mc. acționează în cadrul Batalionului 1 I. Mc. urmând să execute atacul pe direcția principală de efort a Batalionului în vederea nimicirii forțelor proprii aflate pe direcția de interzis și consolidării aliniamentului atins.

Compunerea și dispunerea inamicului:

Compania 1 I. Mc.:

-3 Plutoane manevră;

-1 Pluton Aruncătoare 82 mm;

-1 Pluton Antiblindate;

-1 Grupă Lunetiști;

-1 Grupă Sanitară;

-1 Grupă Întreținere Tehnică.

Dispunerea inamicului:

Eșalonul I: 3 plutoane manevră și plutonul antiblindate pe direcția principală de efort;

Sprijin prin foc: 1 pluton aruncătoare 82 mm.

Inamicul dispune de armament ușor și greu de infanterie, armament antiblindate, mijloace de transport și de luptă blindate, mijloace CBRN, iar la nevoie poate beneficia de sprijinul artileriei sau al aviației.

Cel mai probabil curs al acțiunii:

Inamicul va executa atacul pe direcția localitatea FRASINUL, muntele MIC, localitatea FĂGEȚELU, va fi oprit și neutralizat de forțele proprii.

Cel mai periculos curs al acțiunii:

Inamicul va executa atacul pe direcția localitatea FRASINUL, muntele MIC, localitatea FĂGEȚELU, va nimici forțele proprii aflate pe direcția de interzis, urmând să consolideze aliniamentul atins și trecerea la următoarea misiune.

1.2 FORȚELE PROPRII

Batalionul 1 VM execută apărarea în afara contactului cu inamicul nu mai târziu de 311500LIUL15 în apropiere de localitatea FĂGEȚELU pentru a bloca ofensiva inamicului de pe direcția localitatea FRASINU, muntele MIC, localitatea FĂGEȚELU.

Compania 3 VM acționează în cadrul Batalionului 1 VM și execută aparare în afara contactului cu inamicul începând cu 311500LIUL15 pe aliniamentul 500 m VEST pădurea MEZEȘ, STÂNĂ, 500 m EST pădurea FĂGET. Compania 3 VM se află pe direcția principală de atac a inamicului și are misiunea de a interzice ocuparea localității FĂGEȚELU de forțele inamice.

2. MISIUNEA

Plutonul 3 VM execută apărarea în afara contactului cu inamicul într-un punct de sprijin cu centrul la 50 m EST muntele MIC începând cu 311500LIUL15 cu scopul de a bloca infiltrarea inamicului și ocuparea de către acesta a localității FĂGEȚELU.

3. EXECUȚIA

Intenția

Intenționez să blochez pătrunderea inamicului și ocuparea localității FĂGEȚELU de către acesta prin executarea apărării pe poziții cu două grupe în eșalonul 1 pe direcția principală și o grupă aflată pe direcția secundară, în eșalonul 2.

Punctul decisiv va fi reprezentat de angajarea cu foc a inamicului la reperul 1 (R1-conform schemei de acțiune) cu grupele 1 și 2, astfel încât inamicul să fie canalizat pe calea de apropiere R1, R2 (conform schemei de acțiune), STÂNĂ.

Sarcini cheie:

-ocuparea și organizarea dispozitivului de apărare adaptat la teren;

-folosirea puterii de foc la capacitate maximă;

-executarea deplasării pe pozițiile de rezervă prin sprijin reciproc și prin foc controlat;

-protecția forței și menținerea aliniamentul de apărare.

Concepția

Schema de acțiune a Plutonului 3 VM este influențată de cele două cursuri de acțiune ale inamicului.

1. Cel mai periculos curs al acțiunii: inamicul atacă pe direcția localitatea FRASINU, muntele MIC, localitatea FĂGEȚELU, pătrunde in dispozitivul propriu și consolodează aliniamentul atins în apropierea localității FĂGEȚELU. În acest caz:

-Grupa 1 se retrage pe o poziție de rezervă la marginea de EST a pădurii BRADU de unde va sprijini cu foc retragerea grupei 2;

-Grupa 2 se retrage pe o poziție de rezervă la 150 m SUD-VEST muntele MIC, de unde va executa foc asupra inamicului pătruns în dispozitivul propriu;

-Grupa 3 rămâne pe poziția inițială și sprijină cu foc retragerea pe poziția de rezervă a grupelor 1 și 2, după care va angaja inamicul de pe direcția sa.

2. Cel mai probabil curs al acțiunii: inamicul dezvoltă ofensiva pe direcția localitatea FRASINU, muntele MIC, localitatea FĂGEȚELU și este oprit de forțele proprii pe linia dinainte a apărării. În acest caz:

-Dacă inamicul de pe direcția principală de interzis este oprit, plutonul se va regrupa în raionul de concentrare al Companiei 3 VM.

Misiunea plutonului 3 VM va fi exectuată pe 4 faze astfel:

-Faza 1: deplasarea din raionul de dispunere al Companiei 3 VM la locul de executare al misiunii;

-Faza 2: ocuparea și amenajarea dispozitivului de apărare;

-Faza 3: ducerea luptei de apărare;

-Faza 4: retragerea pe o poziție de rezervă.

Echipe speciale

Instrucțiuni de coordonare

Repere:

Sectoare de foc concentrat:

Limitele dintre subunități:

-dreapta: Pd. FĂGET;

-stânga: VIROAGA.

Modul de acțiune la contactul cu inamicul: se raportează comandantului de pluton și se execută foc la ordin.

Deschiderea focului: la ordin până la limita barajului general, din proprie inițiativă, în barajul general de foc.

Barajul general la R3 (COPACUL IZOLAT).

Comandanții de grupă raportează, la fiecare 30 de minute, despre situația în sectorul lor.

Poziția de rezervă se află la aproximativ 150 m SUD-EST Pd. BRADU.

Semnale pentru conducerea acțiunilor:

4. Sprijinul logistic

a. Armanent individual-conform ordinii de bătaie;

b. Muniție: pentru 24 h până la prima reaprovizionare;

c. Hrană: pentru 24 h până la reaprovizionare;

d. Tehnică auto: 3 TAB-uri, 1 camion, 1 ARO;

e. Reaprovizionare pentru luptă: după 24 h la cerere/ordin;

f. Echipament special:

-binocluri: 4 buc.;

-busole: 4 buc.;

-aparatură de vedere pe timp de noapte: 16 buc.;

-3 stații Radio Harris portabile;

-3 stații Radio Harris vehiculare;

-o trusă TSE (pentru culegerea informațiilor);

-plase de mascare: 4 pentru tehnică și cort; individuale pe efectiv;

-un cort pentru punctul de comandă;

-truse de prim ajutor: 2 principale și individuale;

5. Comanda și comunicațiile

Comanda

a. Lanțul de comandă: Cdt. Pluton – Locț. Cdt. Pluton – Cdt. Gr. 1 – Cdt. Gr. 2 – Cdt. Gr. 3;

b. Locul comandantului Plutonului 3 VM: Punctul de comandă al Plutonului 3 VM: la aproximativ 50 m EST muntele MIC pe durata celor 4 faze.

Comunicațiile

Comunicații de bază – stațiile Radio Harris:

Scenariul grafic al exercițiului

Concluzii

Lupta în munți este o luptă atât cu ajutorul cât și împotriva terenulu,i care are o influență decisivă. De aceea lupta în munți este mai mult o luptă de infanterie, întrucât muntele limitează forțele și mijloacele ce pot fi puse în acțiune, iar rezultatul luptei depinde de abilitatea adaptării la teren a acțiunilor și nu de numărul (cantitatea ) forțelor care acționează. Terenul muntos impune o configurație discontinuă și etajată (pe verticală) a câmpului de luptă – lupta decisivă se va da pe înălțimile dominante deasupra văilor sau prin pasuri montane. În regiunile muntoase se întâlnesc condiții specifice care afectează în mod semnificativ operațiile militare.

Operațiile militare desfășurate în teren muntos necesită echipament special, aclimatizare și pregătire specială, precum și un grad mare de autodisciplină. Terenul muntos (de importanță militară) este caracterizat, în general printr-un teren compartimentat și puternic frământat, care prezintă pante abrupte și foarte puține căi de comunicații rutiere. Împractibilitatea unor zone muntoase restrânge spațiile unde forțele pot acționa, în timp ce insuficienta practicabilitate a altor zone limitează zonele active, în care efectivele pot manevra și în care se pot susține logistic. Ambele situații creează zone active și pasive pentru desfășurarea unor forțe numeroase și ducerea acțiunilor de luptă.

Vremea în aceste regiuni muntoase reușește să parcurgă întregul spectru plecând de la temperaturi extrem de coborâte, cu zăpadă și gheață în majoritatea regiunilor pe durata iernii, până la temperaturi extrem de ridicate în perioada verii. Aceste extreme ale vremii reprezintă considerații importante pentru planificarea unei acțiuni militare, iar instabilitatea vremii fie și pentru un timp scurt și în diferite zone situate în interiorul unei arii mici influențeză semnificativ operațiile tactice.

Analizând condițiile actuale ale câmpului de luptă modern, saturat de tehnologie, referindu-ne la condițiile meteorologice specificice mediului montan, apreciez că unele dintre ele pot diminua până la anihilare, posibilitățile acționale ale diferitelor categorii de arme moderne. De exemplu aviația cu toate performanțele tehnice actuale, este încă mult dependentă de situația meteorologică cum ar fi de exemplu perioadele de timp cu ploaie, lapoviță, ninsoare, plafon noros redus, viscol, ceață. În special elicopterele, sunt deosebit de sensibile față de vremea nefavorabilă, având în vedere că se preconizează utilizarea lor masivă pentru diferite misiuni caracteristice fizionomiei războiului modern.

Rețeaua de comunicații pentru vehicule grele de sprijin este limitată, la fel ca și ocuparea pozițiilor de tragere a unităților de artilerie terestră și artilerie antiaeriană, deoarece zonele de sprijin sunt adesea fragmentate de-a lungul văilor. În teren muntos baza o reprezintă aprovizionarea și evacuarea medicală pe calea aerului, folosind elicopterele și aviația. Comandanții trebuie să înțeleagă impactul pe care condițiile grele de mediu îl au asupra capabilităților unităților proprii. Este necesară desfășurarea unei pregătiri speciale, a unui echipament specific.

Operațiile în munți au la bază aceleași principii și norme ca în teren obișnuit, dar în munte, mediul și formele terenului, exercită influențe pozitive sau negative asupra acțiunilor de luptă, conferind principalelor forme de luptă (ofensiva și apărarea), caracteristici diferite decât în câmpie. În acest sens putem evidenția următoarele particularități: ofensiva rămâne forma principală a acțiunilor de luptă terenul favorizând surprinderea, manevra, dispersarea și concentrarea forțelor, dar reducând ritmul acțiunilor de luptă datorită terenului puternic frământat, numeroaselor obstacole și condițiilor meteorologice deosebite; apărarea prezintă avantaje sub aspectul economiei de forțe și mijloace, folosirii avantajelor terenului și realizării unui puternic sistem de foc. Din cauza zonei extinse și din cauza terenului puternic accidentat și compartimentat, care separă diferitele grupări de forțe, luptele se desfășoară independent, în propriul compartiment de teren, de aceea este aproape imposibil să se realizeze manevra de forțe și de sprijin de foc, pentru a da operației acel caracter unitar care constituie aspectul fundamental al bătăliei. Operațiile în zona montană sunt cele mai dificile dintre toate deoarece obstacolele se acumulează odată cu timpul nefavorabil, dificultățile de aprovizionare pun constant în pericol unitățile care acționează, pierderile datorate frigului sau bolilor depășesc pierderile prin foc.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

1. Atanasiu D., Factorul geoclimatic și lupta armată, București, Editura Militară, 1969.

2. Atanasiu D., Momente ale artei militare contemporane, București, Editura Militară, 1977.

3. Bărbulescu I., Habian L., Lege, principiu, normă a luptei armate – corelații, Editura Ager, Târgu Jiu, 2003.

4. Cheval D., Furtună C-tin, Geografie generală – Manual, Editura Teora, București, 1997.

5. Col. Chiriac M., Cercetarea în acțiunile de luptă, Editura Militară, București, 1989.

6. Col. (r.) Cucu M., Zonele împădurite și acțiunile de luptă, București, Editura Militară, 1983.

7. Col. Gogorovici Al., Cercetarea în lupta armată, București, Editura militară, 1978.

8. Col. dr. Otropel V., Hărțuirea inamicului, Editura Techno Media, Sibiu, 2003.

9. Col. (r) Pricop V., Suman Gh., Zaharia M., Epopeea vânătorilor de munte din armata română, Editura Militară, București, 1992.

10. Col. (r) Pricop V., Gh. Suman, Istoria vânătorilor de munte din armata română, Editura Militară, București.

11. Col. Zaharia M., Ofensiva în zone muntoase, București, Editura Militară, 1989.

12. Col. (r) prof. univ. dr. Stăncilă L., Gl. bg. (r) Țenu C., Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.

13. Col. Suman Gh., Muntele – spațiu de viață și luptă, București, Editura militară, 1990.

14. Conf. univ. dr. Ostropel V., Conf. univ. dr. Neag M., Lect. univ. dr. Radu Gh., Geografie militară – curs, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2008.

15. Cpt. Ionescu M., Cpt. Roman E., Acțiuni ofensive în lupta de apărare, București, Editura Militară, 1983.

16. Dr. Neag M., Corelația dintre centrul de greutate al forței și momentul critic în acțiunea militară, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2006.

17. Dr. Neag M., Trocan C-tin., Studii de geografie militară, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2006.

18. Dragomirescu V., Conducerea acțiunilor militare în războiul modern, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007.

19. Gl. Mr. Dragu M., Lupta în munți, București, Editura Militară, 1978;

20. Iosipescu V. – Razboaiele locale si panoplia zeului Marte, București, Editura Militară, 1985.

21. Lt. Col. Habian L., Acțiuni de luptă zonale, București, Editura Militară, 1989.

22. Lt. Col. Zaharia M., Apărarea în zone muntoase, București, Editura militară, 1987.

23. Prof. Univ. Dr. Udeanu Gh., Prof. Univ. Dr. Neag M., Elemente de artă militară-Artă operativă și Strategie militară- Curs, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2008.

24. Provocări la adresa securității și strategiei la începutul secolului XXI. Sesiunea de comunicării științifice cu participare internațională – 14-15 aprilie 2005 – Secțiunea – Tactică, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.

25. Tratat de știință militară –Volumul I, Editura Militară, București, 2001.

26. Tratat de știință militară – Volumul II, Editura Militară, București, 2001.

Autori străini

1. Liddel Hart B.H., Strategia. Acțiunile indirecte, București , Editura Militară, 1973.

2. Wiseman J., SAS – Ghidul supraviețuitorului, cum să supraviețuiești oricând și oriunde, Editura Nemira, 2014.

3. Von Clausewitz C., Despre război

Dicționare:

1. Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

2. Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Academiei, 1984.

Legislație:

1. Cunoașterea munților și influența factorilor de mediu montan asupra vieții și operațiilor montane, Predeal, 2007.

2. F.T./V.M.-4 Manualul pentru luptă al plutonului de vânători de munte, București, 2013.

4. F.T./V.M.-8 Manualul privind operațiile militare în teren muntos, Predeal, 2010.

Surse Internet:

1. FM 3-97.61 Military mountaineering, p. 17 http://www.globalsecurity.org/military/library/policy/army/fm/ accesat la data de 19.03.2015.

2. http://rft.forter.ro/2009_4_t/03-to/04.htm accesat la data de 23.03.2015.

3. http://www.globalsecurity.org/military/library/policy/army/fm/3-21-21/chap3.htm accesat la 25.04.2015.

4. https://ro.scribd.com/doc/47647653/asigurarea-actiunilor-de-lupta-si-ptotectia-fortelor accesat la 25.05.2015.

5. http://www.scritube.com/geografie/Particularitatile-regiunilor-m11122161717.php accesat la 24.03.2015.

6. http://visual.merriam-webster.com/earth/geology/mountain.php accesat la 23.04.2015.

7. http://www.rft.forter.ro/cd_2009/08-sub8/01.htm accesat la 17.04.15.

Anexe

Reprezentarea schematică a conceptului

„Puterea de luptă”

Formarea munților prin încrețire

Munții Ural

Munții Jungfrau, Elveția

Avalanșă

Furtună în munți

Supraviețuirea în condiții extreme

Tehnică de escaladare a obstacolelor