Depresia și Memoria Autobiografică

=== a90c69d46fa1cdc37fb14e38ff0ae8fce33e031c_517750_1 ===

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE

Depresia și memoria autobiografică

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ABSOLVENT:

2017

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE

Depresia și memoria autobiografică

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ABSOLVENT:

CONDUCĂTORI ȘTIINȚIFICI:

2017

CUPRINS

Introducere

CAP. I CADRUL TEORETIC

Depresia

Semnificațiile depresiei

Depresia de-a lungul vârstelor

Simptomatologia depresiei. Diagnostic

Tratamentul depresiei

Memoria autobiografică

Semnificația memoriei autobiografice

Uitarea și prevenirea acestui fenomen

Influențele culturale asupra reamintirii

Modelarea memoriei autobiografice

Relatia dintre depresie si memorie

CAP. II OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1 Obiectivele și ipoteza cercetării

2.2 Metodele de cercetare.

2.3 Esantionul de lucru si tehnica de investigație

2.4 Metodologia cercetarii

CAP. III REZULTATELE CERCETĂRII

3.1 Prezentarea și analiza datelor

3.2 Interpretarea psihologică a rezultatelor

CAP. IV CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE

Referințe bibliografice

Anexe

Introducere

Pe lângă scopul academic pe care întreprinderea acestei lucrări îl are, teza prezentă poate fi la fel de bine adresabilă și unui lector nespecialist care intenționează să înțeleagă în profunzime ce semnifică depresia ori aceluia ce dorește să îl ajute pe unul dintre apropiații săi aflați în suferința prin abordarea incursiunilor în domeniul cunoștințelor actuale ale științei, expuse în prezentul material.

Motivul optării pentru lucrarea “Depresia și memoria autobiografică” derivă în primă instanță, din dorința și nevoia personală de documentare în acest domeniu în vederea unei aprofundări a acestui subiect precum și în vederea unei orientări spre o profesie în domeniu. În instanță secundă, abordarea subiectului se bazează pe lipsa de lucrări cu tematică asemănătoare (cel puțin în perioada contemporană) motiv pentru care se vor accentua, în mod expres, specificitățile existenței memoriei autobiografice în contextul formelor depresive în societatea prezentă.

Prin raportare la frecvența depresiei, epidemiologii au opus două noțiuni reprezentative: pe de o parte, numărul tuturor cazurilor recenzate la un anumit moment, fără nicio diferențiere între cazurile vechi și cele noi – cu alte cuvinte, prevalență, pe de altă parte numărul de cazuri noi declarate într-o unitate de timp – incidență.

Astfel, aceștia au determinat că prevalența anuală a episoadelor depresive majore în cadrul populației generale este, în Franța, de nouă procente. Cifrele cresc, variind funcție de durata luată în calcul și de sex. În acest context, într-o viață întreagă, aceasta trece de 10 procente la bărbați și de 20 de procente la femei (Barbier, 2005). Este considerat că, în Franța, un individ din șapte este deprimat.

Cu ajutorul Organizației Mondiale a Sănătății, Banca Mondială a inițiat, în anul 1992, un studiu clinic și prospectiv la nivel mondial asupra maladiilor (Canoui, 1998).

Rezultatele au pus sub semnul întrebării o multitudine de idei preconcepute. La ora actuală, depresia se identifică în a patra cauză mondială de handicap, inclusiv înaintea maladiilor cardiace.

În statele dezvoltate, depresia se situează pe cel de-al doilea loc imediat după bolile cardiace – angor pectoral și infarct – precedând afectările cerebrale vasculare.

Mai mult decât atât, previziunile pentru următorii trei ani permit să se întrevadă că în anul 2020 depresia va reprezenta a doua cauză globală de handicap, că va fi pe cel dintâi loc în statele în curs de dezvoltare, fiind, totodată, pe cel de-al treilea loc în statele dezvoltate (Zarifian, 2000).

Toate acestea dovedesc relevanța depresiei ce reprezintă astăzi, în vogă, o problemă primordială în sănătatea publică.

Depresia se identifică într-o afecțiune frecventă. Unii experți consideră că aceasta afectează o treime din populație măcar o dată în viață și că episoadele depresive majore au o prevalență mai ridicată de 15 procente (Bărbier, 2005).

Totodată, depresia este o afecțiune curabilă. Terapeutica medicamentoasă a depresiilor a progresat începând cu anii `60, perioadă în care au fost descoperite cele dintâi antidepresive (Franck et al., 1991).

Ulterior, au fost puse la punct o multitudine de molecule ce reprezintă avantajul că sunt mai facil de utilizat și că provoacă mai puține efecte secundare, aspect ce a schimbat întrutotul tratamentul depresiilor.

În afară de medicamente și în scopul de a interacționa cu acestea, astăzi există o multitudine de posibilități psihoterapeutice: psihanaliza, terapiile cognitive – comportamentale, psihoterapiile de inspirație psihanalitică ori terapiile interpersonale.

Lucrarea de față expune patru capitole dintre care unul teoretic și trei descriptive ale părții practice.

Primul capitol, încadrarea teoretică a depresiei și a memoriei autobiografice, cuprinde două subcapitole omonime: cel dintâi aparține unei succinte analize a depresiei din perspectiva semnificațiilor, a formelor de existență, a simptomatologiei, a diagnosticului și a tratamentului iar cel de-al doilea tratează subiectul memoriei autobiografice prin prisma semnificației, a prevenirii uitării, a influențelor culturale și a modelării.

Cel de-al doilea capitol va fi incipitul părții practice a tezei prezente și va cuprinde obiectivele și metodologia cercetării, fundamentat fiind pe obiectivele și întrebările cercetării, pe ipotezele cercetării, pe modelul cercetării, pe tehnicile de investigație și pe modalitățile de strângere a datelor.

Capitolul al treilea, în care vor fi regăsite rezultatele cercetării, va presupune prezentarea și analiza datelor și, ulterior, interpretarea psihologică a rezultatelor.

Finalmente, concluziile și aprecierile finale se vor regăsi în cel de-al patrulea capitol.

CAP. I CADRUL TEORETIC

Depresia

Semnificațiile depresiei

Reprezentând, de cele mai multe ori, un obiect de controversă prin prisma clinicienilor și a cercetătorilor, depresia se identifică într-un rău enigmatic, des ascuns ori nerecunoscut și apărând uneori chiar ca ceva rușinos, ca un semn de slăbiciune.

Depresia este o dramă, în primă instanță, pentru individ iar, ulterior pentru apropiații și pentru anturajul său (membrii familiei respectiv ansamblul tuturor celorlalte relații).

Depresia este o maladie neomogenă ce asociază (Balint, 1980):

schimbări somatice – cardiovasculare (identificabile în hipotensiune), motrice (identificabile în lentoare), digestive (identificabile în constipație ori în anorexie), endocrine (identificabile în tulburarea glandei endocrine cortico – suprarenale ce se caracterizează printr-o hipersecreție de cortizon ori în hipercorticism)

schimbări comportamentale – prin eventuale atacuri de panică, prin pierderea voinței și a energiei, prin oboseală, prin pierderea interesului, prin tulburări ale apetitului, prin tulburări ale vigilenței imputabile ori prin insomnie

tulburări caracteriale – prin intoleranță la frustrare, prin iritabilitate ori prin crize nemotivate de furie

schimbări afective – prin indiferență afectivă, prin anxietate ori tristețe

schimbări psihodinamice – prin idei suicidare, prin pierderea speranței ori prin dezgust de viață

schimbări cognitive – prin incapacitatea de a face față situațiilor de zi cu zi, prin tulburări ale concentrării, ale atenției și ale performanțelor intelectuale

schimbări ale gândirii – prin devalorizarea de sine, prin idei delirante de vinovăție, de incurabilitate ori de incapacitate și prin impresia pierderii interesului în ochii celorlalți.

În condițiile în care, din perspectivă medicală, depresia se identifică într-o entitate clinică definită, nu aceeași situație se regăsește și în viața de zi cu zi. În limbajul curent, conceptul presupune (Crane, 1957):

ori orice gen de afecțiune psihiatrică – de la schizofrenie la tulburările anxioase

ori o stare afectivă trecătoare similară, mai degrabă „spleen” –ul, în sens baudelairian și nu neapărat psihiatric.

Bref, depresia reprezintă o boală ce afectează, pe de o parte, modul în care individul acționează, simte și gândește și pe de altă parte corpul respectivului individ.

Depresia de-a lungul vârstelor

De-a lungul timpului, din anul 1940, cercetătorii au acceptat că sugarul poate să resimtă afecte triste și poate suferi de depresie (Delay, et al., 1959). În anul 1946, Spitz a fost cel dintâi care a descris depresia analitică a sugarului, cauzată de absența durabilă a mamei, absență identificabilă într-un dureros abandon (Deshaies, 1947).

O perioadă îndelungată s-a susținut faptul că un copil nu poate să fie depresiv prin prisma motivului că evoluția sa nu este definitivată. Același motiv a stat drept fundament și al ideii potrivit căreia depresia este rară în adolescență. Depresiile copilului și adolescentului au început să fie recunoscute de aproximativ 40 de ani. Tipurile de expresie ale depresiei copilului și adolescentului sunt diversificate funcție de modul de apariție al acestora (Durkheim, 1960):

adicții

refuz școlar

tulburări alimentare

fobii și inhibiție

atitudini de opoziție și delincvență.

Particularizând:

depresia copilului este mai puțin recognoscibilă în ciuda faptului că, din perspectivă simptomatică este mai reliefată

depresia adolescentului este trăită într-o manieră mai conștientă, fiind, mai degrabă, atipică.

Per genere, pot fi distinse, în acest context, trei perioade de depresie (Franck et al., 1991):

depresia copilului mic

depresia copilului prepuber – de la 6 la 12 ani

depresia adolescentului.

Din fericire, depresia copilului cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani este relativ rară.

Specificitățile depresiei copilului se identifică în (Gerin, et al., 1992):

o retragere

o atitudine absentă

o raritate a expresiei

un chip grav.

Tulburările atitudinale și caracteriale maschează, în cele mai multe dintre cazuri, o stare depresivă a copilului. Acesta este descris prin trăsături precum:

iritabilitate

agitație

o atitudine recalcitrantă

supărare

nemulțumire.

În scopul evitării unor probleme mai grave la adolescență și la vârsta adultă, este imperios ca părinții să identifice cât mai timpuriu apariția unei depresii la propriul copil.

Depresia copilului are nevoie de avizul specialistului ce îi va determina personalitatea subiacentă.

În condițiile unei nevroze infantile, depresia se identifică într-o dovadă a reapariției unor conflicte interne când copilul se confruntă cu un moment de îndoială în ceea ce privește propria persoană precum și cu impresia că celor din jur nu le mai pasă de el.

Depresia adolescentului este o patologie frecvent întâlnită ce afectează circa un adolescent din zece, fiind cauză a jumătate dintre motivele de spitalizare în spațiul psihiatric (Huber, 1993).

În adolescență, este dificil a se face o distincție între o stare depresivă existentă în adevăratul sens al cuvântului și unele momente depresive ce fac parte din procesul de maturizare, nefiind în cel de-al doilea caz, nevoie de medicamentație.

Prin raportare la intensitatea trăirii adolescentului este dificilă afirmarea existenței unui tablou original depresiv prin bazarea doar pe fragmentele depresive prin care trece tânărul.

În zilele prezente, s-a ridicat problema “burn out-ului” sau a sindromului de epuizare profesională ca fiind modelul depresiei tânărului adult. Acest “burn out” afectează, în mod expres, indivizii ce au optat în a îi ajuta pe cei din jur, care activează în domenii precum cel educațional, cel juridic sau cel medical. Sindromul îi vizează în special pe cei care lucrează în afara țării întrucât aceștia intră în contact direct cu boala, cu suferința ori cu nefericirea.

Acest tip de reacție este similar depresiei ori poate conduce la aceasta.

În acest context, există unele puncte comune cu depresia printre care:

impresia că munca invadează întreaga existență a individului, implicit viața privată

tulburări ale somnului

senzația de a fi în altă parte

tulburări digestive

lipsa dialogului

scăderea rentabilității

iritabilitatea în raport cu cei apropiați

senzația ridicată de epuizare cu impact asupra mediului familial.

În ceea ce privește depresia vârstnicului (a individului trecut de 70 de ani), aceasta este descrisă prin trei termeni – cheie:

depresia curabilă cu ușurință – existentă de când au apărut antidepresivele expuse de cea de-a doua generație

depresia ignorată – exprimată, de cele mai multe ori, sub forma unor simptome somatice ori a unor tulburări atitudinale ce sunt înșelătoare și falsifică diagnosticul

depresia frecventă.

Vârstnicii trebuie, pe de o parte, să învingă izolarea sau singurătatea iar pe de altă parte să facă față și să fi asimilat o multitudine de pierderi cum ar fi prezența impresiei inutilității, dispariția prietenilor ori a partenerului, mutările ori copiii care vin din ce în ce mai rar în vizită.

Periculozitatea depresiei vârstnicilor, în cazul indivizilor în vârstă, este identificabilă în violența tranziției la actul suicidar care este mai periculoasă decât la tinerii adulți. Dorința de a pune capăt întregii existențe este exprimată cu mai multă facilitate, aspect ce stă în spatele procentului de sinucigași la vârstnici, de două ori mai ridicat comparativ cu populația, per genere. Nu trebuie evitate echivalentele suicidare ce constau în faptul că unii vârstnici sunt lăsați să moară prin pierderea combativității, pierdere ce descrie un sindrom deja clasic.

Simptomatologia depresiei. Diagnostic

În cazul sugarului, depresia poate fi recunoscută prin intermediul a trei tipuri de simptome (Delmas, 1932):

o indiferență a bebelușului

o inerție

o închidere în sine.

Bebelușul nu mai poate fi apt să plângă, nu este prea expresiv, are atitudini repetitive și răspunde puțin la diversele solicitări ori expune grave tulburări psihosomatice, notorii sub numele de “echivalente depresive la sugar” (identificabile în mericism, în astm, în vomismente, în eczeme, în bulimie ori în anorexie).

În ceea ce privește depresiile copilului și ale adolescentului, semnele clinice variază într-o manieră considerabilă funcție de vârstă, în același timp în care cercetările moderne insistă cu privire la existența unei multitudini de simptome invariante prin care sunt asociate (Kline, 1958):

tranziția la actul suicidar

dezinteresul

ideile suicidale

tristețea

tulburările somnului

inhibiția intelectuală

abordările negative ale existenței.

În condițiile în care, la adolescenți este constatată o depresie atipică adolescentină nu trebuie să fie înlăturată posibilitatea unui început de schizofrenie. În ciuda faptului că nu există semne foarte concrete care să permită afirmarea evoluției probabile către o schizofrenie, este imperios să se acorde o atenție deosebită gravității episodului. Trebuie să se cunoască, totuși, faptul că un diagnostic cert are nevoie de mai mulți ani de “evoluție”.

În scopul de a înlătura excluderea progresivă a tinerilor, este imperios ca aceștia să fie ascultați fără a fi dramatizați, în mod expres cei care arată că se simt insuficient iubiți ori nefericiți. Astfel, trebuie făcută legătura cu simptome mai vechi ca anomaliile comportamentale din perioada copilăriei mici ori a preadolescenței, considerate disparate însă care vor ajuta, ulterior, la deciderea diagnosticului de depresie adolescentină.

În contextul existenței conceptului “baby – blues” (ce implică situațiile emoționale cu o puternică tonalitate depresivă observate în timpul nașterii în cazul anumitor mame), simptomele acestuia pot fi categorisite astfel:

simptome pozitive – prin care este exprimată dovada concretizată, formală și socială a fertilității, satisfacția, valorizarea de sine, bucuria, senzația unor datorii împlinite ori sentimentul de responsabilitate și de gravitate

simptome negative – prin care sunt asociate tulburările de memorie, iritabilitatea, labilitatea emoțională (ce o determină pe tânăra mamă să treacă facil de la râs la plâns, într-o manieră confuză), impresia de neputință, depresia ori anxietatea. Această multitudine de simptome generează din partea personalului medical reacții de conștientizare în ceea ce privește distanțarea angoasei depresive a mamei de aceasta.

În altă ordine de idei, principalul simptom în fața căruia tânără mamă întâmpină greutăți în a se afla este acela că maternitatea invocă o ambivalență: a fi mamă este o responsabilitate însă și o bucurie, totodată.

Mama, mai presus de orice, își va pune bebelușul pe primul loc, în așa fel încât va avea tendința de a își ignora ori de a își minimaliza simptomele.

Diagnosticul de depresie postnatală este tabu și implică o adevărată cursă cu obstacole întrucât s-a intensificat foarte mult în societatea românească conceptul tacit că o femeie ce a devenit mamă nu poate fi deprimată. Într-o formă sau alta, aceasta este o manieră de înlăturare a realității întrucât această stare depresivă maternală poate să aibă consecințe reprezentative în ceea ce privește evoluția bebelușului.

În ceea ce privește depresia postnatală, prevalența este mai ridicată de zece procente în ciuda faptului că aceasta variază funcție de populațiile studiate ori de simptomele reținute.

Depresia subiectului în vârstă este destul de rar diagnosticată, subiectul însuși negând-o ori nerecunoscând-o. În acest context, apare întrebarea referitoare la crearea unui “fatalism lucid” de către expunerea continuă la încercările vieții, care reprezintă o formă de depresie însă care este percepută ca un fel de imunizare psihologică la neajunsurile existenței pana ce persoana in vârstă cedează si se sinucide fara a atenționa pe nimeni. Exista si factori de risc de tranziție la actul suicidar care, în conjunctura în care ar fi luați în seamă ar orienta către diagnosticul de depresie, factori precum o boală fizică – în mod expres dacă este însoțită de dureri cornice mai mult ori mai puțin independente de tratament -, antecedentele depresive ori izolarea socială.

Pentru unii autori, circa jumătate dintre simptoamele demențiale se identifică, realmente, în depresii. Indiferent de originea lor – vasculară ori originară – majoritatea sindroamelor sunt însoțite de depresie (Kuhn, 1970):

de-a lungul unei patologii iatrogene

boala Alzheimer

la incipitul unei demențe, în contextul în care subiectul simte cum îi dispar abilitățile intelectuale

boala Parkinson.

Tratamentul depresiei

În cazul depresiei, tratamentul este fundamentat pe un dublu demers (Loo, et al., 1991):

asocierea unui sprijin ce este psihoterapeutic și a unui medicament numit antidepresiv

ascultarea individului depresiv pe de o parte din partea medicului, pe de altă parte din partea partenerului – în condițiile în care depresivul și-a dat acordul ca cel din urmă să fie alături de el

analiza de către medic a cauzelor stării individului

determinarea de către medic a simptomelor pe care le prezintă individul la momentul respectiv, punând în mod expres accent pe cele care îl supără cel mai mult

analiza de către medic a situatiei si evaluarea gradului de gravitate a bolii depresive.

Unicitatea tratamentului rezidă în următoarele aspecte (Olie, et al., 1995):

alegerea tratamentului are loc funcție de simptomatologia prezentată însă și funcție de antecedentele și de contraindicațiile pe care medicul le cunoaște foarte bine

luarea dozelor în maniera în care au fost prescrise de medic

lipsa de intenție a stopării bruște a tratamentului, în locul schimbării medicului și în locul luării unui alt tratament în avantajul contactării medicului în scopul de a i se aduce la cunoștință efectele secundare supărătoare care se constată.

Numai un deprimat din trei beneficiază de un tratament potrivit stării sale, aspect ce înseamnă că există încă o multitudine de depresii nerecunoscute ori insuficient tratate.

În altă ordine de idei, este luat în calcul faptul că tratamentul pe termen lung nu este suficient cunoscut de unii medici. În ciuda acestui fapt, acesta reprezintă, astăzi, obiectul unui consens veridic pe de o parte prin prisma practicienilor, pe de altă parte prin prisma clinicienilor (Rodary, et al., 1993):

este nevoie de aproximativ două luni în scopul de a obține o dispariție a simptomelor

aceasta se identifică în faza inițială a tratamentului – tratament de atac ori tratament de șoc

tratamentul antidepresiv nu trebuie întrerupt odată cu dispariția simptomelor depresive

continuarea tratamentului în decurs de patru – șase luni ulterior dispariției simptomelor depresive care scade riscul de reintrare, acesta identificându-se în tratamentul de consolidare

posologia recomandată de-a lungul etapei de consolidare este similară cu cea a etapei tratamentului de atac

tratarea recidivelor – tratament pe termen lung, ce durează de mai mulți ani – este motivant în ceea ce privește pacienții ce au avut măcar două episoade depresive.

posologia recomandată în scopul tratamentului profilactic este similară cu cea utilizată de-a lungul etapei tratamentului de atac

durata recomandată în scopul tratamentului profilactic este variabilă funcție de numărul episoadelor anterioare.

Memoria autobiografică

Semnificația memoriei autobiografice

Luând în calcul definiția memoriei autobiografice expusă de Robyn Fivush și de Katherine Nelson (2004), intră în discuție memoria explicită a unui eveniment ce a avut loc într-un anume loc și într-un anume moment în trecutul unui individ și faptul că memoria autobiografică este dependentă atât de evoluția de ordin neurologic a individului utilă în scopul emergenței, în genere, a memoriei, în mod expres a memoriei episodice cât și de interacțiunea factorilor comunicaționali, sociali ori cognitivi.

Prin raportare la pozitivitatea și la caracteristicile memoriei autobiografice, între tineri și vârstnici nu există distincții reprezentative. Mai mult decât atât, nu există un efect pozitiv conectat de vârstă în amintirile autobiografice conectate de genuri de evenimente caracteristice și de evenimente-cheie din existența unui individ. Așadar, nici caracteristicile memoriei autobiografice și nici pozitivitatea nu sunt predictori în ceea ce privește durata stării de bine, frecvența ori intensitatea nici în cazul adulților, nici în cazul vârstnicilor.

Astăzi, specialiștii sunt focusati în ceea ce privește raportul dintre tipul de cultură – individualistă ori colectivistă- și memoria autobiografică.

În acest domeniu, există cercetări legate de relevanța variabilei interpersonale în relația părinte-copil în explicarea distincțiilor culturale cu privire la accesibilitatea generală, la conținutul, la emergența și la structura memoriei autobiografice (Wang, 2011, p. 2).

Într-o cercetare de actualitate cu privire la copiii bilingvi din Hong Kong, Qi Wang și colaboratorii săi (2010) au descoperit distincții în memoria autobiografică în raport cu limba vorbită: copiii ce vorbeau limba chineză se concentrau pe raporturile sociale în același timp în care copiii vorbitori de limbă engleză se focusau pe autonomie sub identitatea de agent al construirii selfului.

În reprezentarea memoriei autobiografice expusă de Qi Wang, reamintirea lipsită de claritate a comunicării părinte-copil îl ajută pe cel din urmă să reconstituie evenimentele din punct de vedere lingvistic, expunându-i un cadru de structurare a memoriei.

Variabila “emoție” poate să influențeze memoria autobiografică, în acest context, permițându-i-se individului pe de o parte să interpreteze și pe de altă parte să priceapă în ce conjunctură a experimentat o emoție anume, ce importanță are emoția respectivă și dacă poate fi memorată.

Copiii au tendința de a uita mai repede și mai facil în raport cu adulții, întrucât le lipsesc procesele de ordin neuronal ce adună împreună toate fragmentele informaționale care intră în alcătuirea memoriei autobiografice.

Conform specialiștilor Universității California – Irvine, în lume există numai 33 de indivizi ce își pot aminti fiecare moment al propriei vieți, fiecare moment reprezentativ trăit ulterior vârstei de 10 ani, ținând minte integral toate detaliile. Aceste persoane au ceea ce specialiștii văd drept “memorie autobiografică superioară”.

De la descoperirea creșterii exagerate a bunei dispoziții în stări maniacale (hipertimiei), cercetătorii amintiți anterior au descoperit peste 500 de indivizi ce, aparent, sunt avantajați prin existența unei memorii autobiografice superioare (Nelson, et al., 2004).

Uitarea și prevenirea acestui fenomen

Indivizii ce își amintesc fiecare zi din propria existență beneficiază de ceea ce este notoriu drept memorie autobiografică. Aceștia pot să își amintească detalii raportate la modul în care se îmbrăcau în urmă cu două decenii. În pofida acestei aptitudini, indivizii nu înregistrează rezultate foarte bune în ceea ce privește amintirile concrete pe termen scurt ori testele (din cauza faptului că unele părți ale creierului sunt mai mari).

În timpul somnului, creierul este ocupat cu fortificarea amintirilor. Integrarea noilor informații precum și accesarea amintirilor au loc în condițiile stării de veghe, motiv pentru care starea de somn este deosebit de importantă.

Legumele, în mod expres spanacul și broccoli-ul, sunt eficiente pentru memorie.

Indivizii consumatori ai legumelor verzi au experimentat o degradare mai înceată a memoriei. Adjuvanți în păstrarea pe termen cât mai lung a memoriei rezidă și în alimentele bogate în acid folic ca cerealele fortificate, ca mazărea ori lintea alături de pește întrucât este bogat în acizi grași omega-3.

Indivizii ce suferă de probleme de vedere tind să aibă rezultate scăzute la testele de memorie. În acest context, poate fi susținut faptul că problemele de vedere generează îndepărtarea de activitățile stimulative, creierul pierzându-și claritatea.

Un studiu întreprins în 2011 a indicat că indivizii ce au rezolvat frecvent cuvinte încrucișate, au încetinit rata pierderii memoriei cu aproximativ 3 ani (Wang, 2011, pp. 1-12), rezultat independent de ocupația ori de educația celor care au participat.

Dispozitivele mnemotehnice se identifică în trucuri de memorie ce au fost utilizate din Grecia Antică și până în prezent, modalități prin care indivizii sunt ajutați să își amintească informații aleatorii prin adjuvanți mentali, prin rime și prin acronime.

Influențele culturale asupra reamintirii

Psihologia experimentală și-a avut incipitul în studiul memoriei. În ciuda faptului că au trecut mai mult de 130 de ani de când scientologii studiază memoria și, totodată, uitarea, aceste procese psihice fiind departe de a își fi dezvăluit multitudinea de mecanisme neuro – fiziologice. Memoria este identificabilă într-un “laborator deschis”. Actualmente, specialiștii sunt concentrați în ceea ce privește raportul dintre memoria autobiografică și tipul de cultură, respectiv individualist ori colectivist.

Luând în calcul definiția memoriei autobiografice propusă de Nelson și Fivush (2004), intră în discuție memoria explicită a unui eveniment ce a avut loc într-un anumit loc și moment în trecutul unui individ prin raportare la memoria autobiografică dependentă, atât de evoluția neurologică a individului necesară în scopul emergenței, în principiu, a memoriei, în mod expres a memoriei episodice, cât și de interacțiunea factorilor comunicaționali, sociali și cognitivi.

Pentru o lungă perioadă de timp, s-a considerat că studiind mecanismele cerebrale vor fi înțelese, deopotrivă și secretele sistemului de recuperare și de stocare a informațiilor, respectiv maniera cum este percepută, în genere, memoria.

În acest context, exemplele pot fi identificabile în cercetările relativ recente organizate de Wang (2011, p. 2) profesoară de psihologie la Universitatea Cornell din Statele Unite ale Americii, ce au scos în evidență atât funcția reprezentativă a variabilelor intrapersonale, respectiv cunoașterea emoției și construirea sinelui cât și relevanța variabilei interpersonale, respectiv reminiscența copil – părinte, în explicarea distincțiilor culturale legate de accesibilitatea, de conținutul, de emergența și de structura generalistă a memoriei autobiografice.

Într-o cercetare legată de copiii bilingvi din Hong Kong, alături de colaboratorii săi, Wang (2010) a descoperit distincții în memoria autobiografică funcție de limba vorbită: copiii vorbitori de limbă engleză erau focusati pe autonomie sub identitatea de agent al construcției selfului, în același timp în care copiii vorbitori de limbă chineză se concentrau pe interacțiunile sociale.

În ceea ce privește cunoașterea emoției, sub identitatea de variabilă intrapersonală, aceasta face raportare la cunoașterea schematică a conjuncturii, a precedentelor emoțiilor trăite, de pildă, sărbătorirea onomasticii. Această variabilă poate să influențeze memoria autobiografică, oferind individului oportunitatea de a interpreta și de a înțelege în ce conjunctură a experimentat o emoție nume, care este importanța respectivei emoții și dacă este sau nu memorabilă.

Prin raportare la reminiscența copil – părinte, în tiparul memoriei autobiografice alcătuit de Wang, reamintirea lipsită de claritate a comunicării copil – părinte îl ajută pe copil în restabilirea evenimentelor în formă lingvistică, conferindu-i un cadru organizatoric a memoriei. Prin intermediul acestei variabile interpersonale sunt transmise copilului regulile sociale, conceptul relevanței reamintirii evenimentelor trecute și modelele de reamintire a trecutului.

Pe lângă progresul în domeniul cunoașterii științifice a proceselor de memorare în conjunctura vieții de zi cu zi și de înțelegere mai intensă a distincțiilor culturale în societatea actuală, rezultatele cercetărilor manageriate de Wang au implicații în diverse domenii respectiv în ceea ce privește spațiul școlar – educativ – atunci când este evaluată abilitatea școlarilor și a preșcolarilor de rechemare în memorie a întâmplărilor timpurii – interviurile de angajare în societățile multinaționale, alcătuirea ori menținerea armoniei cuplurilor maritale variate, din punct de vedere cultural sau negocierile de afaceri.

Luând în calcul dimensiunea religioasă, cauza și principiul gândurilor semnifică, ulterior încălcării poruncilor, distrugerea memoriei omogene și simple.

Soluția, în ceea ce privește vindecarea memoriei, rezidă în stăruința și nestatornica aducere aminte a lui Dumnezeu prin rugăciune. În acest context, cultura televiziunii stopează această amintire întrucât în cazul spaimelor și necazurilor individului propune o evadare în propria lume. Astfel, vindecarea implică dezactualizarea vieții conduse de memoria periculoasă a gândurilor.

În context educativ, Ebbinghaus (1913) a realizat experiențe pe propria persoană în ceea ce privește memoria, descoperind că numărul de repetări și mărimea materialului aveau efecte reprezentative în învățare.

Modelarea memoriei autobiografice

În ultimii zeci de ani, memoria are tendința de a deveni un concept de tip refugiu (atât ca ideal al societăților existente într-o epocă post – istorică, cât și ca obiect de studiu cu deschideri interdisciplinare spre științele umaniste). Pe lângă conjuncturile tehnologice, istorice ori politice, obiective ce au pregătit această stare prezentă (nefericirile celui de-al XX-lea secol ca nazismul și comunismul), memoria se identifică în unul din cele mai adecvate concepte legate de postmodernitate. Actualmente, științele socio – umane, ce se ocupă de modelizarea semnificărilor literare, religioase, politice ori istorice apelează astăzi la metafora memoriei în scopul de a își contura obiectul de studiu în cadrele democratizate ale acesteia.

Prin apelare la trecut, memoria implică actualizarea sa în cadrul de referință al prezentului. Memoria este “poziționată” mereu „în gardă”, sprijinind obiectivitatea și fidelitatea propriilor reprezentări prin auto – reflecția critică în ceea ce privește propriile mijloace. Așa cum subliniază filosoful cultural Assmann (2013, p. 23), memoria unei societăți nu este niciodată confundă cu tradiția ce o alimentează: comparativ cu tradiția ce garantează și postulează continuitatea, memoria se va focusa pe revoluții, pe atenția spre întreruperi, pe restaurări, pe conflicte și pe inovații.

În ultimele zeci de ani, studiile legate de memorie au cunoscut un „boom” în Statele Unite ale Americii și în Europa, în mod expres în acele științe cărora nu le aparțin drept obiect de studiu studiile literare și culturale, ca istoriografia, ca sociologia și ca filosofia. Odată ce părăsește teritoriul neurostiintelor și psihologiei, memoria individuală alături de procesele sale primordiale (amintirea și uitarea) se transformă în concepte cu o tradiție teoretică bogată.

Prin memoria culturală, colectivă și socială se intră în spațiul metaforologiei, pentru că grupurile, culturile ori societățile nu au o memorie asemănătoare cu cea a individului uman.

Modelele memoriei colective de această natură, ce datează din anii douăzeci ai secolului trecut, prin lucrările lui Halbwachs (1992), sunt deja utilizabile, în ciuda faptului că se află în centrul dezbaterilor legate de oportunitatea de a postula existența unei memorii non – individuale.

Prin raportare la memoria de lucru, volumul atenției este mai fluctuant decat volumul memoriei de lucru.

În condițiile în care atenția se identifică într-o mulțime variabilă de unități cognitive din memoria de lucru, pot fi făcute măcar două previziuni care se pot emite pe fundamentul acestei teorii:

în condițiile în care există și alte unități cognitive active în afara celor aflate sub atenție, apartenente ale memoriei de lucru însă nu și atenției, atunci efectul acestora va putea fi înregistrat

fiind vorba și în cazul memoriei de lucru și în cazul atenției de unități cognitive (echivalente cu suma mecanismelor de procesare și a informațiilor) existente într-o stare de activare identică, atunci fenomenele observate în ceea ce privește atenția vor fi descoperite și în ceea ce privește memoria de lucru.

Disjuncția existentă între memoria semantică și memoria episodică a fost propusă de Tulving (1985).

Memoria episodică face referire la memoria evenimentelor autobiografice, cu alte cuvinte unde și când s-au trăit anumite evenimente (activitățile din ziua precedentă, amintirile legate de cel din urmă Revelion sau cea dintâi zi de școală fac parte din memoria episodică).

Acest tip de memorie cuprinde o multitudine de informații corelate cu conjuncturi spatio – temporale propriu-zise.

Memoria semantică face referire la cunoștințele generaliste care sunt deținute cu privire la spațiul în care se trăiește.

Cunoștințele ce fac parte din memoria semantică sunt neasociate unei anumite conjuncturi spațio-temporale.

Cele mai multe dintre cunoștințele oferite de cursurile și de manualele școlare iau în calcul atât memoria conceptuală cât și memoria semantică. Pe de altă parte, întâmplările trăite pe parcursul vieții alcătuiesc conținutul memoriei episodice.

Cercetările ultimilor ani în ceea ce privește baza neurofiziologică cu privire la cele două genuri de memorie au ajuns la concluzii mai puțin categorice. Actualmente, se consideră că și memoria semantică și memoria episodică sunt dependente de structurile cerebrale degradate în ceea ce privește amnezia și, totodată, că memoria episodică este dependentă de integritatea lobilor frontali.

Cunoștințele existente în memoria episodică sunt structurate cronologic în același timp în care cunoștințele din memoria semantică sunt grupate în rețele semantice și în scheme.

Cunoștințele existente în memoria episodică sunt corelate cu reacțiile emoționale, putând fi structurate în preajma unui nod emoțional, în același timp în care cunoștințele semantice sunt lipsite de o dimensiune afectivă, sunt neutre.

În ciuda acestor aspecte, datele expuse pot fi justificate printr-un model monist al memoriei.

În cazul amneziei, informația semantică, folosită și procesată de mult mai multe ori în raport cu cea legată de un context spațio-temporal anume, poate fi mai bine înregistrată în memorie, mai robustă și mai puțin afectată în raport cu cea episodică.

Cu privire la memoria episodică, stocarea se descrie printr-un caracter autobiografic, vizând propriile experiențe cu lucrurile, cu evenimentele și cu indivizii cu care a existat un raport personal. Aceasta se identifică într-o experiență individuală care include detalii legate de timpul și de locul în care au fost întâlnite respectivele conjuncturi și evenimente.

Propunerea sintagmei de “memorie autobiografică” implică înregistrarea experiențelor individului din trecut.

În memorie rămân aspecte ce pot fi clasificate funcție de imaginile înțelese.

Ca urmare a unui experiment întreprins de Carmichael, Hagan și Walter (1932), a fost observabil faptul ca desenele din memorie sunt distorsionate funcție de categoriile din care sunt parte obiectele.

Păstrarea în memorie a imaginilor mintale a fost expusă prin experimentele întreprinse de Shepard (1967), de Standing (1973) și de Bahrick & Wittlinger (1975).

Paivio (1971) a emis o ipoteză a codului dual, potrivit căruia prodigiozitatea memoriei imagistice este datorată asocierii cu un cod verbal.

Prin raportare, din nou, la memoria de lucru – activă în rezolvarea unei singure probleme – sunt reținute numai cinci elemente ale unei imagini complexe – unele elemente din noua imagine se rețin în defavoarea altora. Durata păstrării imaginii în memoria de lucru depinde, pe de o parte de viteza de refacere a elementelor acesteia iar pe de altă parte de rapiditatea degradării.

Relația dintre depresie și memorie

Depresia geriatrică apare pe fundamentul chestiunilor problematice cognitive corelate procesului de îmbătrânire și, totodată instalată, afectează funcționarea cognitivă. Câteodată tulburările cognitive ale vârstnicului depresiv pot să sugereze un tablou demențial iar debutul demențial poate să aibă loc în unele conjuncturi specifice depresive. Din perspectivă clinică este reprezentativă diferențierea tulburărilor cognitive corelate depresiei de cele corelate demenței.

Depresia și demența se identifică în tulburările cele mai predominante în populația vârstnică. Potrivit lui Beekman (1999). Studiile populaționale cu privire la vârstnici au raportat o predominantă a depresiei cuprinsă între 10 si15 procente. Conform lui Kokmen (1996), până la 25 de procente dintre indivizii de peste 65 de ani expun tulburări depresive și cognitive.

Circa 30 de procente dintre pacienții cu demență expun și sindroame depresive cu diverse intensități (Forsell și colab. 1998).

Prezența unor tulburări cognitive în cazul vârstnicilor depresivi este notorie.

Depresia vârstnicului apare pe fundamentul degradării cognitive inerente procesului de îmbătrânire. Odată apărută, depresia poate să diminueze stadiul funcționării cognitive (Yaffe, 1999), domeniile cognitive afectate putând fi asemănătoare cu cele apartenente ale demenței în stadiu incipient (Cassens, 1990).

Există perspective distincte raportate la caracterul ireversibil ori reversibil al tulburărilor cognitive ale depresiei geriatrice. Unele cercetări au expus o perfecționare a rezultatelor depresivilor în cazul aplicării probelor neuro – cognitive, ulterior răspunsului favorabil la tratamentul antidepresiv (Tarbruck și Paykel 1995), alte cercetări indicând persistența, măcar a unora dintre acestea și ulterior, remisiei depresiei (Nebes și colab., 2001).

Reducerea resurselor de prelucrare a informațiilor reprezintă o trăsătură stabilă a pacienților suferinzi de depresie geriatrică, aceasta păstrându-se și ulterior ameliorării de după tratament a dispoziției (Nebes și colab., 2000). Existența tulburărilor cognitive în depresia geriatrică a fost asociată cu o rată ridicată de cronicizare, cu un răspuns mai slab la tratamentul antidepresiv, cu o rată ridicată de recurență și cu o evoluție nefavorabilă (Alexopoulos și colab. 2000). În manieră clasică, rezultatele mai scăzute ale depresivilor vârstnici în ceea ce privește probele cognitive au fost justificate prin simptomatologia depresivă, fiind conectate de strategiile de lucru foarte atente legate de reducerea riscului de eroare, de lipsa motivațională și de lentoarea psihomotorie (Mialet și colab., 1996).

Depresia geriatrică este influențată de afectarea circuitelor fronto – subcortical – bazale (Simpson și colab. 2001).

În cazul pacienților suferinzi de depresie majoră recurentă, unele studii au indicat o atrofie hipocampică (Sheline și colab., 1996). Lipsele executive din spațiul depresiei geriatrice au fost conectate de afectarea circuitelor cortico – striato – palidotalamo-corticale (Alexopoulos și colab., 2000). Depresia, alături de afectarea funcțiilor executive, însoțește afectarea nucleilor bazali și a proiecțiilor lor prefrontale în boala Huntington, în maladia Parkinson, în demența cu corpi Lewy și în demența vasculară (Alexopoulos și colab., 2002).

Sindromul amnestic reprezintă, în genere, cel dintâi sindrom ce apare în demența majoră a vârstnicilor și în boala Alzheimer (Ilsley și colab., 1995). În cazul bolnavilor cu demență dar și în cazul depresivilor vârstnici sunt observabile suprimările activităților rutiniere și reducerea participării afective (Bourin și Vercelletto, 2001). Printre simptomele reversibile ale depresiei se numără hipomimia, apatia, reducerea fluxului verbal, lentoarea psihomotorie și lipsa de spontaneitate (Elfgren și colab., 1993).

În genere, depresivii expun o curbă de procurare normală în sarcini de învățare verbală, în același timp în care pacienții cu demență au lipsuri reprezentative în cadrul unor astfel de probe (Spinnler și colab. 1988). În cazul depresiei, sunt afectate, în mod expres, rezultatele legate de probele mnezice ce implică un efort de prelucrare a datelor însă nu și cele la care prelucrarea se întâmplă automat, în același timp în care în cazul demenței nu apare o variație de această natură, rezultatele fiind afectate în ambele sarcini (Weingartner și colab., 1982).

În contextul dat, în principiu, cele dintâi lipsuri apar la nivelul memoriei episodice, urmând tulburările memoriei semantice și ulterior afectarea stadiu cu stadiu a tuturor spațiilor cognitive (Perry și Hodges 2000).

Afectarea hipocampului și a structurilor adiacente încă din cele dintâi etape evolutive ale demenței Alzheimer justifică lipsurile timpurii ale memoriei episodice.

Pornind de la faptul că tulburările de ordin mnezic, în mod expres cele apartenente memoriei episodice, apar din etapele incipiente ale demenței, au fost studiate specificitățile acestor funcții în ceea ce privește cele două afecțiuni.

Proba de învățare de ordin auditiv – verbal, Rey (1964) a evaluat memoria episodică, una dintre cele dintâi funcții neuro – cognitive afectate în demență.

În cazul persoanelor vârstnice, depresia poate fi greu de diagnosticat deoarece:

unele simptome sunt corelate într-o manieră greșită îmbătrânirii normale: tulburări ale memoriei, dezinteres, lentoare psihomotorie, oboseală, tulburări ale somnului sau scădere a apetitului alimentar

se poate ca la indivizii în vârstă, dispoziția depresivă să aibă loc într-o măsură mai slab evidențiată.

În ceea ce privește pseudodemența, afectarea funcțiilor cognitive – memoria, atenția – se identifică în elementele primordiale ale tabloului clinic.

În acest context sunt notabile:

nivelul de nesiguranță în spațiu și în timp

chestiunile problematice legate de concentrare

chestiunile problematice legate de memorie

chestiunile problematice legate de raționalizare.

Bref, specificitățile pacientului depresiv se identifică în:

ameliorarea depresiei datorită unui tratament antidepresiv

inițiativa pacientului de a veni la consultație și plângerea cu privire la chestiunile problematice legate de memorie

existența rudelor cu depresie

existența unor plângeri somatice din partea pacientului

expunerea tulburărilor de apetit și de somn

cauzarea uitării de către dezinteres, existența lipsei de concentrare, existența frecventă a răspunsurilor pacienților raportate la sintagma „nu știu”

pierderea resimțirii plăcerii

resimțirea greutăților de atenție și de concentrare, oboselii, lentoarei psihomotorii ori a dezinteresului.

CAP. II OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

Obiectivele și ipoteza cercetării

În cele două capitole teoretice ale tezei „Depresia și memoria autobiografică” au fost tratate o serie de aspecte legate, pe de o parte de depresie luând în calcul aspecte reprezentative pornind de la semnificațiile depresiei până la tratamentul depresiei iar pe de altă parte de memoria autobiografică, pornind de la abordarea semnificațiilor acesteia până la relația acestui tip de memorie cu depresia.

Acest capitol se identifică în partea practică ce susține teoria mai sus – menționată, în care va fi expusă o analiză ca urmare a unei micro – cercetări la nivelul studenților la psihologie cu privire la raportul dintre depresia non – clinică și memoria autobiografică în cazul pacienților suferinzi de această boală.

Obiectivele cercetării arată “ce informații sunt necesare în vederea fundamentării alternativelor decizionale optime pentru fiecare dimensiune a problemei investigate" (Balaure, Veghes, Roșca, 2002).

În contextul de față, obiectivele care au stat la baza întreprinderii acestui studiu se identifică în:

investigarea concepției studenților cu privire la depresie și la memoria autobiografică

descoperirea nivelului de cunoștințe al studenților cu privire la cele două concepte prin raportare la societatea actuală

identificarea frecvenței de utilizare a celor două concepte în viața cotidiană de către studenți

identificarea gradului de implicare a depresivilor în îmbunătățirea propriei memorii autobiografice, din perspectiva studenților

identificarea celor mai frecvente strategii în perfecționarea memoriei autobiografice în condiții depresive, din perspectiva studenților

măsurarea eficienței intervențiilor în scopul îmbunătățirii memoriei autobiografice în cazul pacienților depresivi, din perspectiva studenților.

Definirea ipotezei cercetării este strâns legată de obiectivele elaborate și reprezintă “anticiparea răspunsurilor la problema investigată. În esență, ipoteza este o propoziție afirmativă sau negativă nedovedită, referitoare la un factor sau un fenomen care prezintă interes pentru cercetător” (Balaure, Veghes, Roșca, 2002).

Ipoteza ce a stat drept fundament al punerii în practică a cercetării de față rezidă în conceptul potrivit căruia persoanele cu depresie non – clinică au o memorie autobiografică slabă.

2.2 Metodele de cercetare

În scopul strângerii datelor pentru analiză, prin care să se verifice ipoteza formulată anterior și să se obțină răspunsuri în ceea ce privește problema luată în calcul, au fost utilizate două metode de cercetare:

observația – a fost utilizată în toate etapele studiului, reprezentând un adjuvant în acumularea materialului faptic. Observația a fost suplimentul celeilalte forme de cercetare.

chestionarul – a fost principalul instrument aplicat în cercetare, utilizat în scopul cunoașterii, pe de o parte, a personalității subiecților și, pe de altă parte, a conjuncturilor în care activează aceștia și deopotrivă a perspectivelor pe care subiecții le au în ceea ce privește subiectul abordat. In acest context, au fost utilizate trei teste dintre care doua pentru depresie (prin raportare la International Personality Item Pool) si un chestionar de memorie autobiografica.

Eșantionul de lucru și tehnica investigației

În ceea ce privește subiecții pe care s-a pus accent în cadrul acestui studiu spre a le aplica chestionarul, aceștia se identifică într-un eșantion de 88 de indivizi. Eșantionul care a fost analizat a cuprins persoane de ambele sexe, cu vârste cuprinse între 18 și 55 de ani.

Cercetarea a fost aplicată la nivel online, respondenților, prin intermediul instrumentului Google Docs (https://docs.google.com/forms/d/e/1FAIpQLSeHfvwZ6JXZhg2MchLQfRdKTSGknTtUCHL8Xolewtd3LMCCOA/viewform?c=0&w=1) prin prisma căruia respondenții au putut oferi răspunsurile întrebărilor din chestionar ce au putut fi ulterior transpuse în Microsoft Excell și prelucrate prin intermediul graficelor.

Cercetarea a avut loc în perioada 09 mai – 23 iunie 2017, pornind de la aplicarea chestionarului și până la interpretarea rezultatelor.

2.4 Metodologia cercetării

În cadrul studiului de față, ca variabile demografice au fost luate în calcul vârsta și sexul respondenților.

Primul dintre testele aplicate online, cel legat de depresie, a cuprins 10 itemi prin care s-a dorit identificarea percepției respondenților despre propria individualitate. Cei 10 itemi s-au identificat în următorii:

Deseori mă simt trist (ă).

Nu-mi place propria persoană.

Sunt deseori nefericit (ă).

Am o părere proastă sau mai puțin bună despre mine.

Am frecvent schimbări ale stării de spirit.

Deseori mă simt disperat (ă), nu mai știu ce să mă fac.

Simt că viața mea nu are o direcție clară.

Rareori mă simt trist (ă) sau melancolic (ă). (R)

Mă simt bine și împăcat (ă) cu mine însumi (însămi). (R)

Sunt foarte mulțumit (ă) de mine însumi (însămi). (R)

În ceea ce privește scorarea, a fost utilizată scala sumativă. Itemii marcați cu (R) au fost reversati iar scorurile astfel obținute pentru itemi au fost, ulterior, însumate.

Cel de-al doilea test aplicat online a fost raportat la lipsa depresiei care ar putea reieși din răspunsurile oferite de participanți, cuprinzând 6 itemi, după cum urmează:

Rareori mă simt trist (ă) sau melancolic (ă).

Iubesc viața.

Trec ușor peste eșecuri.

Deseori mă simt trist (ă). (R)

Sunt deseori nefericit (ă). (R)

Am frecvent schimbări ale stării de spirit. (R)

În ceea ce privește scorarea, a fost utilizată scala sumativă. Itemii marcați cu (R) au fost reversati iar scorurile astfel obținute pentru itemi au fost, ulterior, însumate.

Al treilea instrument aplicat a fost chestionarul de memorie autobiografică alcătuit din 31 de afirmații legate de un eveniment pe care respondenții au fost solicitați să îl aibă în vedere la răspunderea acestora. Scala de evaluare, în acest context, s-a identificat în următoarea:

(-3) – dezacord total

(-2) – dezacord puternic

(-1) – dezacord moderat

(0) – neutru

(1) – acord moderat

(2) – acord puternic

(3) – acord total

Pentru chestionarul de memorie autobiografică, intervalul de încredere a fost de 95% prin urmare marja de eroare luată în calcul a fost de 5%.

CAP. III REZULTATELE CERCETĂRII

3.1 Prezentarea și analiza datelor

După cum s-a menționat și anterior, numărul participanților la studiul de față a fost de 88 de respondenți.

Dintre cei 88 de respondenți, 46 dintre aceștia au fost de sex feminin iar 42, de sex masculin.

Fig. 3.1.1 Genul respondenților

Sursa: Interpretare proprie

Cu privire la vârstele respondenților, acestea au fost foarte variate, cuprinse fiind între 18 și 55 de ani. Astfel, au existat respondenti din următoarele categorii: 11 respondenți cu vârsta de 18 ani, 11 respondenți cu vârsta de 19 ani, 12 respondenți cu vârsta de 20 de ani, 9 respondenți cu vârsta de 21 de ani, 6 respondenți cu vârsta de 22 de ani, 5 respondenți cu vârsta de 23 de ani, 5 respondenți cu vârsta de 24 de ani, 5 respondenți cu vârsta de 25 de ani, 2 respondenți cu vârsta de 26 de ani, 2 respondenți cu vârsta de 27 de ani, 2 respondenți cu vârsta de 29 de ani, 3 respondenți cu vârsta de 30 de ani, 2 respondenți cu vârsta de 31 de ani, 2 respondenți cu vârsta de 32 de ani, un respondent cu vârsta de 33 de ani, 3 respondenți cu vârsta de 35 de ani, un respondent cu vârsta de 36 de ani, un respondent cu vârsta de 37 de ani, un respondent cu vârsta de 38 de ani, un respondent cu vârsta de 45 de ani și un respondent cu vârsta de 55 de ani.

În ceea ce privește primul item al testului prin care s-a dorit identificarea percepției respondenților despre propria individualitate, acesta s-a raportat la existența sentimentului de tristețe resimțit uneori. În acest context, 4 dintre respondenti au fost în acord total cu afirmația, 19 respondenți au fost în acord parțial, 19 respondenți nu au fost nici în acord nici în dezacord, 31 de respondenti au fost în dezacord parțial cu afirmația iar 15, în dezacord total.

Fig. 3.1.2 Vârstele respondenților

Sursa: Interpretare proprie

Fig. 3.1.3 “Deseori mă simt trist / ă”

Sursa: Interpretare proprie

Prin raportare la cel de-al doilea item al primului test invocat s-a urmărit identificarea gradului de satisfacție cu privire la propria persoană. Astfel, 3 dintre respondenți au fost în acord total cu faptul că nu le place propria persoană, 11 indivizi au fost in acord parțial cu afirmația, 12 dintre respondenti nu au fost nici în acord nici în dezacord, 23 de respondenți au fost în dezacord parțial cu afirmația iar 39 de respondenți au fost în dezacord total.

Fig. 3.1.4 “Nu-mi place propria persoană”

Sursa: Interpretare proprie

Cel de-al treilea item al acestui test a vizat descoperirea procentajului de respondenți care se consideră nefericiți în cea mai mare parte a timpului. În acest context, 5 dintre respondenti au afirmat că se simt în cea mai mare parte a timpului nefericiți, 20 dintre respondenti au fost în acord parțial, 14 nu au fost nici în acord nici în dezacord, 19 au fost în dezacord parțial iar 30 nu au considerat că sunt, în genere, nefericiți.

Fig. 3.1.5 “Sunt deseori nefericit / ă”

Sursa: Interpretare proprie

Următorul item, al patrulea al testului, a urmărit părerea respondenților despre propria persoană (raportare făcându-se la o părere proastă / mai puțin bună). Astfel, 6 dintre respondenți au susținut faptul că părerea acestora despre propria persoană este una nu foarte bună, 13 dintre respondenti au fost în acord parțial cu afirmația, 16 dintre respondenti nu au fost nici în acord nici în dezacord, 23 au fost în dezacord parțial iar 30 de respondenți (majoritari, de altfel) au expus faptul că părerea despre propria persoană este una bună prin exprimarea dezacordului total în raport cu afirmația expusă.

Fig. 3.1.6 “Am o părere proastă sau mai puțin bună despre mine”

Sursa: Interpretare proprie

Cel de-al cincilea item al testului a urmărit identificarea frecvenței schimbării stării de spirit a respondenților.

Fig. 3.1.7 “Am frecvent schimbări ale stării de spirit”

Sursa: Interpretare proprie

Din graficul anterior, este observabil, potrivit procentajelor expuse, că 10 dintre respondenți au fost în acord total cu faptul că se confruntă des cu schimbări ale stării de spirit, 27 au fost în acord parțial cu afirmația, 20 dintre respondenti nu au fost nici în acord nici în dezacord, 17 dintre respondenți au fost în dezacord parțial iar 14 în dezacord total cu afirmația respectiv cu faptul că starea lor de spirit este una permanentă, neconfruntandu-se cu schimbări ale acesteia.

Prin itemul al șaselea s-a urmărit frecvența cu care respondenții se simt deprimați și, totodată, frecvența cu care aceștia consideră că nu mai au alternative în a îmbunătăți această stare.

Fig. 3.1.8. “Deseori mă simt disperat / ă, nu mai știu ce să mă fac”

Sursa: Interpretare proprie

În acest context, s-a aflat că 6 dintre respondenți se regăsesc în situația de a se simți disperat de a nu mai găsi nicio rezolvare cu privire la conjuncturile în care se află (exprimându-se prin acord total), 10 dintre respondenți au fost în acord parțial cu afirmația, același număr de respondenți nu au fost nici în acord nici în dezacord, 25 de respondenti au fost în dezacord parțial cu afirmația iar 37 au expus faptul că nu se află într-o situație de disperare în așa măsură încât să nu mai știe ce măsuri să ia (exprimarea făcându-se prin dezacord parțial cu afirmația).

Prin itemul al șaptelea al testului s-a dorit sublinierea tendinței respondenților de a înclina spre lipsa unei direcții concrete a propriei vieți.

Fig. 3.1.9 “Simt că viața mea nu are o direcție clară”

Sursa: Interpretare proprie

Observabil este faptul că cel mai mare procentaj l-au înregistrat cei 26 de respondenți care au fost în dezacord total cu afirmația, respectiv faptul că știu care este propria directie în viață și că nu au dubii cu privire la aceasta. Pe de altă parte, 12 dintre respondenți au fost în acord total cu afirmația, 14 dintre respondenti au fost în acord parțial cu afirmația, 11 nu au fost nici în acord nici în dezacord iar 25 de respondenti au fost în dezacord parțial cu expunerea.

Cel de-al optulea item al testului a urmărit frecvența existenței stării de tristețe ori de melancolie în cazul respondenților participanți. Acesta este unul dintre itemii reversati.

Fig. 3.1.10 “Rareori mă simt trist / ă sau melancolic / ă”

Sursa: Interpretare proprie

Ponderea majoritară, în acest caz, a fost înregistrată de cei 32 de respondenți care au fost în acord parțial cu faptul că rareori se simt triști sau melancolici. Următorul procentaj a fost înregistrat de cei 18 respondenți care nu au fost nici în acord, nici în dezacord cu afirmația, urmat de cei 17 respondenți care au fost în dezacord parțial și de cei 13 respondenți care au fost în acord total cu afirmația (respectiv 13 indivizi au considerat, prin analogie, că sunt total de acord cu faptul că situațiile în care se simt melancolici ori triști sunt frecvente). Ultimul procentaj a fost înregistrat de cei 8 respondenți care au fost în dezacord total cu afirmația (aspect ce conduce la interpretarea opusului afirmației, respectiv la faptul că situațiile în care respondenții au o astfel de stare sunt mai frecvente).

Cel de-al nouălea item a urmărit ponderea respondenților care se simt împăcați cu propria persoană. Acesta este unul dintre itemii reversati.

În contextul dat, 34 de respondenți au fost în acord parțial cu afirmația, 18 respondenți au fost în dezacord parțial cu afirmația (cu alte cuvinte, există și situații excepționale când cei 18 respondenți nu se simt împăcați cu propria persoană), 16 respondenți au fost în acord total cu afirmația iar 14 respondenți nu au fost nici în acord nici în dezacord. Finalmente, 6 respondenți nu au fost deloc de acord cu afirmația expusă (astfel că 6 dintre indivizi nu se simt în nicio situație împăcați cu propria individualitate).

Fig. 3.1.11 Mă simt bine și împăcat / ă cu mine însumi (însămi)

Sursa: Interpretare proprie

Ultimul item, cel de-al zecelea, al acestui test, a urmărit procentajul de indivizi care au un grad de satisfacție ridicat în raport cu propria persoană. Acesta este unul dintre itemii reversati.

Fig. 3.1.12 Sunt foarte mulțumit / a de mine însumi (însămi)

Sursa: Interpretare proprie

32 de respondenți au fost în acord parțial cu afirmația, 20 de respondenți au fost în dezacord parțial (respectiv au expus faptul că în unele conjuncturi nu sunt mulțumiți de propria persoană), 19 indivizi nu au fost nici în acord nici în dezacord, 10 respondenți au fost total de acord cu afirmația iar 7 nu au fost deloc de acord cu afirmația (cu alte cuvinte în nicio conjunctură aceștia nu se simt satisfăcuți de propria persoană).

Primul item al celui de-al doilea test, cel al lipsei depresiei, a urmărit cât de mult respondenții își iubesc și își apreciază viața.

Fig. 3.1.13 “Îmi iubesc viața”

Sursa: Interpretare proprie

Prin raportare la graficul anterior, 46 dintre respondenți au fost total de acord cu faptul că își iubesc viața, 20 dintre respondenți au fost în acord parțial cu afirmația, 14 nu au fost nici în acord nici în dezacord cu afirmația, 6 au fost în dezacord parțial iar 2 au fost în dezacord total (cu alte cuvinte, 2 dintre respondenți nu sunt satisfăcuți de propria existență, și astfel, nu își iubesc viața).

Cel de-al doilea item al testului luat în calcul a urmărit cât de ușor consideră respondenții că trec peste propriile eșecuri.

Fig. 3.1.14 “Trec ușor peste eșecuri”

Sursa: Interpretare proprie

25 dintre respondenti au fost în acord parțial cu afirmația, respectiv cu faptul ca trec facil peste eșecuri, 22 dintre respondenti nu au fost nici în acord nici în dezacord cu afirmația, 19 indivizi au fost în acord total, cu alte cuvinte, aceștia sunt convinși că trec ușor peste eșecuri iar 14 dintre respondenti au afirmat că sunt în dezacord parțial cu afirmația. Ultimamente, 8 dintre respondenți au susținut faptul că nu depășesc facil eșecurile prin care trec.

Al treilea item a urmărit dacă frecvența cu care respondenții se simt triști este una crescută sau nu. Acesta este unul dintre itemii reversati.

Fig. 3.1.15 “Deseori mă simt trist / ă”

Sursa: Interpretare proprie

În acest context, 35 dintre respondenți au fost în dezacord parțial cu afirmația (apropiindu-se de înțelesul că perioadele în care aceștia se simt triști nu sunt foarte frecvente), 17 respondenți au fost în dezacord total cu afirmația (cu alte cuvinte, ori perioadele de tristețe sunt foarte rare ori sunt inexistente), 16 dintre respondenți nu au fost nici în acord nici în dezacord iar 14 dintre respondenți au fost în acord parțial. Astfel, cei 6 respondenți rămași au fost în acord total cu afirmația adică perioadele în care se simți triști sunt foarte frecvente.

Următorul item al testului a vizat procentajul respondenților care se află în situația de a se simți frecvent nefericiți.

Fig. 3.1.16 „Sunt deseori nefericit / a„

Sursa: Interpretare proprie

Prin raportare la itemul luat în calcul, cea mai mare parte a respondenților, 27, au fost în dezacord total cu afirmația (în sensul că ori sunt mai rar nefericiți ori nu sunt deloc). 25 de respondent au fost în dezacord parțial cu afirmația, 17 respondenți nu au fost nici în acord nici în dezacord iar 15 dintre aceștia au fost în acord parțial. În cele din urmă, 4 respondenți au fost total de acord cu afirmația, cu alte cuvinte aceștia din urmă „au recunoscut„ că frecvent se simt nefericiți.

Ultimul item al acestui test a urmărit procentajul respondenților care suferă frecvent schimbări ale stării de spirit.

Fig. 3.1.17 „Am frecvent schimbări ale stării de spirit„

Sursa: Interpretare proprie

Cel mai mare procentaj l-au înregistrat cei 24 de respondenți care au susținut că sunt în acord parțial cu afirmația, urmat de cei 36 de respondenți care, în mod egal, au menționat că sunt în dezacord parțial respectiv în dezacord total cu afirmația (cu alte cuvinte, schimbările stării de spirit nu sunt frecvent spre deloc schimbate). 17 dintre respondenți nu au fost nici în acord nici în dezacord cu afirmația. 11 dintre respondenti au fost în acord total cu afirmația, cu alte cuvinte, aceștia s-au confruntat cu situații dese ale schimbării stării de spirit.

Chestionarul de memorie autobiografică a propus respondenților să aibă în vedere, la completarea sa, un eveniment pe care să se focuseze pe parcursul duratei completării răspunsurilor.

Cel dintâi item a pus respondentul în fața faptului de a retrăi respectivul eveniment măsurând cât de predispus este acesta spre reamintire. Cel mai mare procentaj dintre respondenți, identificabil în 24 dintre aceștia, au menționat că sunt în dezacord moderat cu afirmația, cu alte cuvinte, nu au reușit să retrăiască în totalitate evenimentul pe care l-au avut în minte. De cealaltă parte, procentajul cel mai scăzut a fost înregistrat de singurul respondent care a fost în dezacord total cu afirmația, așadar acesta nu a reușit sub nicio formă să își reamintească sau să retrăiască evenimentul pe care și l-a propus.

Fig. 3.1.18 „Retrăiesc evenimentul original„

Sursa: Interpretare proprie

Cel de-al doilea item al chestionarului a urmărit capabilitatea respondenților de a merge înapoi în timp la momentul în care a avut loc evenimentul ales.

Fig. 3.1.19 „Călătoresc înapoi în timp la momentul la care s-a întâmplat„

Sursa: Interpretare proprie

Majoritatea respondenților, mai exact 22 de respondenți, au fost de acord (moderat) cu afirmația, cu alte cuvinte, cei 22 au avut capacitatea de a se putea „reîntoarce„ din punct de vedere mental la evenimentul pe care și l-au ales. Cel mai mic procentaj, identificabil în doi respondenți, a fost înregistrat de cei care au fost în dezacord total cu afirmația, adică au „recunoscut„ că nu au reușit să revină la momentul întâmplării evenimentului pe care și l-au ales.

Cel de-al treilea item al chestionarului a urmărit nivelul de convingere al respondenților că ceea ce au în minte cu privire la evenimentul pe care și l-au ales este o amintire mai degrabă decât un eveniment în sine.

Fig. 3.1.20 „Îmi amintesc de el mai degrabă decât doar să știu că s-a întâmplat„

Sursa: Interpretare proprie

Cei mai mulți dintre respondenți (26) au avut o atitudine neutră cu privire la acest item, de aici reieșind ori neștiință de a răspunde, ori confuzia cu privire la ce reprezintă pentru aceștia evenimentul pe care și l-au ales. La polul opus, din partea a 3 respondenți a fost evidențiat dezacordul total în raport cu acest item, cu alte cuvinte, aceștia au luat în considerare într-adevăr evenimentul respectiv, nu s-au raportat numai la amintirea acestuia.

Al patrulea item a urmărit siguranța pe care respondenții o au în ceea ce privește veridicitatea evenimentului ales și încrederea acestora în faptul că întâmplarea chiar a avut loc.

Fig. 3.1.21 „Cred că evenimentul din amintirea mea chiar s-a întâmplat„

Sursa: Interpretare proprie

Maximul procentaj înregistrat la acest item a fost cel al celor 43 de respondenți care au fost în acord total cu afirmația, respectiv certitudinea acestora a fost de 100% cu privire la existența reală a evenimentului ales. Niciunul dintre respondenți nu a fost în dezacord total cu afirmația, cu alte cuvinte, nu a existat niciun respondent care să nu fie sigur pe veridicitatea întâmplării pentru care a optat.

Cel de-al cincilea item a măsurat cât de convinși sunt respondenții că amintirea lor este una eronată și că tot ce și-au amintit a stat sub egida imaginației.

Fig. 3.1.22 „Aș putea fi convins că amintirea mea este greșită„

Sursa: Interpretare proprie

Cei mai mulți dintre respondenți (46) au susținut faptul că sunt în dezacord total cu afirmația, cu alte cuvinte, aceștia sunt convinși că amintirea evenimentului pe care l-au ales este una reală și nu eronată. Niciunul dintre participanții la studiu nu au fost în acord total cu afirmația prin urmare nimeni nu a considerat 100% că evenimentul ales nu a fost unul real ci imaginat(r).

Prin al șaselea item al chestionarului s-a dorit aflarea procentajului respondenților capabili să proiecteze evenimentul ales în propria minte.

Fig. 3.1.23 „Pot vedea amintirea în mintea mea„

Sursa: Interpretare proprie

Majoritatea respondenților (36) au fost în acord total cu faptul că au evenimentul ales ilustrat în propria minte (implicit că au această capacitate) comparativ cu singurul respondent care a fost în dezacord total cu propria abilitate de a vedea evenimentul ales în mintea sa.

Cel de-al șaptelea item al chestionarului a urmărit puterea de rememorare a evenimentului ales de către respondenți ca și cum s-ar întâmpla în momentul prezent.

Fig. 3.1.24 „Văd amintirea că și cum ar fi în fața ochilor„

Sursa: Interpretare proprie

23 dintre respondenți (majoritatea), au fost în acord total cu faptul că au capacitatea de a repune în actualitate evenimentul ales. De partea cealaltă s-au situat cei patru respondenți care, în mod egal, au fost în dezacord puternic și în dezacord total cu siguranța lor în ceea ce privește transpunerea fidelă în realitate a evenimentului ales.

Prin cel de-al optulea item a fost testată memoria respondenților prin aflarea procentajului acestora care își amintesc locul în care s-a petrecut evenimentul ales.

Fig. 3.1.25 „Îmi amintesc locul la care s-a întâmplat„

Sursa: Interpretare proprie

Cel mai mare procentaj a fost înregistrat de cei 53 de respondenți care au fost de acord total cu faptul că își amintesc locul petrecerii evenimentului ales. Cel mai scăzut procentaj a fost înregistrat de singurul respondent care a fost în dezacord puternic cu rememorarea locului întâmplării evenimentului ales, cu alte cuvinte, cu incapacitatea sa de a își aduce aminte un detaliu important al evenimentului ales, respectiv locul petrecerii acestuia.

Al nouălea item a urmărit eficiența memoriei respondenților prin raportare la abilitatea acestora de a auzi, la nivel figurativ, ceea ce s-a întâmplat odată cu petrecerea evenimentului ales.

Fig. 3.1.26 „Pot auzi în mintea mea ceea ce s-a întâmplat atunci„

Sursa: Interpretare proprie

Este observabil, potrivit graficului de mai sus, că 29 dintre respondenți au exprimat un acord puternic față de capacitatea de a transpune în realitate, din perspectivă auditivă, evenimentul ales, comparativ cu cel mai mic procentaj înregistrat de singurul respondent care a fost în dezacord total cu afirmația.

Cel de-al zecelea item a urmărit procentajul respondenților care și-au identificat emoțiile prezente cu emoțiile trăite la petrecerea evenimentului ales.

Fig. 3.1.27 „Simt aceleași emoții pe care le-am simțit atunci„

Sursa: Interpretare proprie

Cel mai ridicat procentaj a fost înregistrat de cei 26 de respondenți care au fost în acord moderat cu afirmația, cu alte cuvinte, gândindu-se la eveniment, aceștia au descoperit aceleași emoții pe care le-au simțit la petrecerea evenimentului. 2 dintre respondenti au fost în dezacord total cu afirmația în sensul că nu au regăsit sub nicio formă aceleași emoții pe care le-au trăit la petrecerea evenimentului ales.

Itemul al 11-lea al chestionarului a urmărit procentajul respondenților care au resimțit intensitatea emoțiilor la același nivel ca în timpul evenimentului ales.

Fig. 3.1.28 „Simt emoțiile la fel de puternic cum le-am simțit atunci„

Sursa: Interpretare proprie

Cel mai ridicat procentaj a fost înregistrat de cei 20 de respondenți care au fost neutri în ceea ce privește oferirea răspunsurilor la acest item, astfel nici confirmând nici infirmând similaritatea emoțiilor resimțite din punct de vedere al intensității. Cel mai mic procentaj a fost înregistrat de cei 3 respondenți care au fost în dezacord total cu afirmația, respectiv au infirmat faptul că emoțiile resimțite în timpul reamintirii evenimentului ar fi fost aceleași cu cele din timpul real al petrecerii acestuia, din perspectiva intensității.

Prin aplicarea celui de-al 12-lea item s-a urmărit percepția intensității emoțiilor retrăirii evenimentului propus, din perspectiva respondenților.

Fig. 3.1.29 „Emoțiile sunt foarte intense„

Sursa: Interpretare proprie

21 dintre respondenți au alcătuit majoritatea celor care au fost în dezacord moderat cu afirmația, cu alte cuvinte, cei care au susținut că intensitatea emoțiilor nu a avut un nivel foarte ridicat în același timp în care 6 respondenți au fost în dezacord total cu faptul că ar fi observat la propria persoană o intensitate accentuate a emoțiilor.

Al 13-lea item a rămas în același registru, al emoțiilor, urmărind procentajul respondenților care consideră că emoțiile pe care le resimt în timpul reamintirii evenimentului ales se descriu printr-un nivel ridicat de pozitivism.

Fig. 3.1.29 „Emoțiile sunt extrem de pozitive„

Sursa: Interpretare proprie

Cele mai multe dintre păreri (19) au aparținut respondenților care au avut o opinie neutră în ceea ce privește gradul ridicat de pozitivism al propriilor emoții încercate în timpul reamintirii evenimentului ales, chestiune, de altfel, interpretabilă în sensul că cei 19 respondenți pot considera că emoțiile nu au avut un grad foarte ridicat de pozitivitate sau, dimpotrivă, că au fost negative. Cel mai mic procentaj l-au înregistrat cei 18 respondenți care, în mod egal, au fost în dezacord moderat respectiv în dezacord total cu afirmația, prin urmare, poate fi sesizabilă o urmă de negativism în ceea ce privește emoțiile resimțite de respondenți prin raportare la evenimentul ales.

Cel de-al 14-lea item, într-o formă sau alta, opus celui anterior, a urmărit procentajul respondenților care consideră că emoțiile pe care le resimt în timpul reamintirii evenimentului ales se descriu printr-un nivel ridicat de negativism.

Cel mai mare procentaj l-au înregistrat cei 31 de respondenți care au fost în dezacord total cu afirmația, cu alte cuvinte, ori aceștia nu consideră emoțiile extreme de negative ori au identificat în acestea un grad de pozitivism. De cealaltă parte, 3 respondenți au reprezentat minoritatea, respectiv cei care au fost în acord moderat cu afirmația, altfel spus, cei care au descoperit în propriile emoții legate de evenimentul ales o doză de negativism.

Fig. 3.1.30 „Emoțiile sunt extrem de negative„

Sursa: Interpretare proprie

Al 15-lea item a urmărit impactul puternic al readucerii în memorie a evenimentului ales în raport cu respondenții prin intensificarea bătăilor inimii, din perspectiva acestora.

Fig. 3.1.31 „Îmi simt inima bătând foarte tare„

Sursa: Interpretare proprie

Părerea neutră în ceea ce privește acest item a fost împărțită de majoritatea respondenților (21), altfel spus, impactul reamintirii evenimentului ales nu se clasează nici la un grad superior însă nici inferior. Cel mai mic procentaj l-au înregistrat cei 3 respondenți care au fost în acord total cu afirmația respectiva cu faptul că impactul reamintirii evenimentului ales este unul ridicat.

Prin următorul item al chestionarului, al 16-lea, s-a dorit identificarea procentajului respondenților care se simt tensionați în conjunctura reamintirii evenimentului ales.

Fig. 3.1.32 „Mă simt tensionat„

Sursa: Interpretare proprie

29 dintre respondenți, respectiv cei majoritari, au fost în dezacord total cu afirmația, înțelegându-se, astfel, că nu simt tensiunea, în contextul dat, la niciun nivel. La polul opus, cei doi respondenți care au fost în acord total cu afirmația, au reprezentat minoritatea, în cazul acestui item, astfel, înțelegându-se că aceștia au recunoscut starea de tensiunea pe care reamintirea evenimentului ales le-o provoacă.

Cel de-al 17-lea item a vizat, în continuare, starea respondenților în urma reamintirii evenimentului ales (prin raportare la existența sau lipsa unor „stări„ de transpirație cauzate de factori ce țin de conjunctura expusă).

Fig. 3.1.33 „Mă simt transpirat sau lipicios„

Sursa: Interpretare proprie

La poluri opuse sunt poziționate cele două variante extreme ale itemului. Astfel, procentajul majoritar a fost înregistrat de cei 53 de respondenți care au menționat că sunt în dezacord total cu afirmația, respectiv că nu au „simptome„ de această natură iar 2 respondenți au susținut că sunt în acord total cu afirmația respectiv că au stările expuse de afirmație din cauza diverșilor factori cauzați de conjuncturile date.

Itemul al 18-lea a urmărit identificarea procentajului respondenților care descriu alte stări determinate de amintirea evenimentului ales, precum fluturi în stomac, noduri sau crampe.

Fig. 3.1.34 „Simt noduri, crampe sau fluturi în stomac„

Sursa: Interpretare proprie

31 dintre respondenți, majoritatea, au susținut faptul că nu au niciuna dintre senzațiile expuse de enunț, fiind în dezacord total cu afirmația comparativ cu cei 3 respondenți, minoritari, care au fost în acord total cu afirmația, cu alte cuvinte, au confirmat unul dintre cele trei simptome expuse de enunț.

Al 19-lea item al chestionarului a vizat procentajul respondenților ce au avut în timpul reamintirii evenimentului ales o reacție fizică determinată de aceasta.

Fig. 3.1.35 „Am avut o reacție fizică„

Sursa: Interpretare proprie

Procentajul cel mai ridicat a fost înregistrat de cei 30 de respondenți care au fost în dezacord total cu afirmația, prin urmare, aceștia nu au înregistrat reacții fizice în urma reamintirii evenimentului ales. De cealaltă parte, s-au situat cei 14 respondenți care, în mod egal, au fost atât în dezacord moderat cât și în acord total cu afirmația, 7 dintre aceștia susținând însă nu în totalitate lipsa unei reacții fizice, iar alți 7 susținând totalmente ca a fost cazul unor reacții fizice ca urmare a reintrării în contact cu evenimentul ales.

Cel de-al 20-lea item al chestionarului a urmărit procentajul respondenților care au considerat revenirea în memorie a evenimentului ales una instantanee și nu „premeditată„.

Fig. 3.1.36 „Această amintire mi-a venit din senin„

Sursa: Interpretare proprie

18 dintre respondenți, respectiv majoritatea, au fost în acord moderat cu afirmația, adică au fost întrucâtva de acord cu faptul că amintirea evenimentului ales a fost una instantanee și nu gândită. În același context, 5 dintre respondenți au fost în acord total cu enunțul, respectiv integral cu faptul că amintirea evenimentului a fost bruscă și nu analizată în prealabil.

Prin raportare la cel de-al 21-lea item, s-a avut în vedere identificarea procentajului respondenților care consideră că în orice moment pot apărea lucruri care să le reamintească de evenimentul ales, fără să plănuiască neapărat acest lucru.

Fig. 3.1.37 Există lucruri care îmi pot evoca amintirea în mod neașteptat

Sursa: Interpretare proprie

Majoritatea respondenților (23) au fost în acord total cu afirmația, respectiv cu faptul că respondenții s-au poziționat, la un moment dat, în situația de a își aminti evenimentul ales în urma intervenției unor factori aleatorii, nedependenți neapărat de respondenți. 5 dintre respondenti, minoritatea, au fost, pe de altă parte, în dezacord total cu afirmația susținând că amintirea evenimentului ales nu apare în lipsa dorinței respondenților (cu alte cuvinte, nu există ori nu le este permis factorilor externi să inducă amintirea evenimentului ales în mintea acestora).

A 22-a afirmație a chestionarului a dorit aflarea procentajului respondenților care pe parcursul timpului s-au gândit la evenimentul pe care și l-au ales pentru a se raporta în cadrul acestui studiu.

Fig. 3.1.38 „De-a lungul timpului m-am gândit la acest eveniment„

Sursa: Interpretare proprie

În acord total au fost majoritatea respondenților (22) care au susținut faptul că evenimentul ales le-a mai venit în minte cu diverse ocazii, prin urmare memoria i-a ajutat ocazional, funcție de situație, să reconstituie evenimentul pentru care s-a optat. În dezacord puternic, 2 dintre respondenți au susținut faptul că de-a lungul timpului evenimentul ales nu le-a trecut prin memorie din posibile mai multe motive (din cauza indiferenței, din cauza lipsei capacității de a rememora respectivul eveniment, etc).

Cel de-al 23-lea item a dorit să urmărească procentajul respondenților care au purtat discuții pe parcursul trecerii timpului despre evenimentul ales, care au abordat acest subiect sau care au avut curajul (depinde de evenimentul ales) să discute despre întâmplarea respectivă. Maximul procentaj a fost înregistrat de cei 32 de respondenti care, în mod egal, au fost în acord moderat și în dezacord moderat cu afirmația, cu alte cuvinte, au existat și persoane care au discutat, care au expus detalii cu privire la evenimentul ales însă și indivizi care nu au adus în discuție evenimentul ales, în timp. 5 respondenți au fost în dezacord total cu afirmația respectiv au negat total aducerea în discuție a evenimentului ales cu cei din jur din diverse motive pe care fiecare le-a avut la baza (indiferența, durerea pricinuită de respectivul eveniment ori alte sentimente trezite de respectivul eveniment).

Fig. 3.1.39 „De-a lungul timpului am vorbit despre acest eveniment„

Sursa: Interpretare proprie

Itemul al 24-lea a urmărit ponderea respondenților care se descriu printr-un grad scăzut de interes în raport cu evenimentul ales (aspect ce conduce implicit la gândirea foarte rară la acesta).

Fig. 3.1.40 „Mă gândesc cât de puțin posibil la acest eveniment„

Sursa: Interpretare proprie

Cea mai mare pondere a fost înregistrată de cei 38 de respondenti care în număr egal au fost în dezacord puternic cu afirmația (19 – adică ori nu încearcă să se gândească la respectivul eveniment sau chiar nu se gândesc ori se gândesc mai mult decât ar voi). 3 dintre respondenti au fost în acord total cu afirmația, adică au recunoscut faptul că încearcă să acorde tot mai puțin atenție evenimentului ales (motivele pot fi la fel, variabile – evenimentul redă o stare negativa, poate influența negativ respondentul, îi poate crea disconfort, poate implica persoane față de care respondentul vrea să stea departe – și fizic și psihic -, etc).

Cel de-al 25-lea item al chestionarului a expus procentajul respondenților dispuși să etaleze evenimentul ales atât față de propria persoană cât și față de cei din jur.

Fig. 3.1.41 „Descriu în detaliu acest eveniment pentru mine și pentru ceilalți„

Sursa: Interpretare proprie

În acest caz, 22 dintre respondenți (respectiv procentajul cel mai ridicat) au susținut că sunt în dezacord puternic cu afirmația, altfel spus, aceștia nu împărtășesc tuturor detalii legate de evenimentul luat în calcul sau pot exista situații în care să nu fie capabili să recunoască unele lucruri legate de eveniment față de propria persoană. Procentajul minim este înregistrat de cei 18 respondenți, dintre care 9 sunt în acord total cu afirmația iar 9 sunt în dezacord total. Prin urmare, opiniile sunt împărțite, o mare pondere având tipul evenimentului pe care aceștia și l-au ales – este foarte important dacă evenimentul ales este unul pozitiv sau negativ întrucât starea psihică a respondentului este dependentă de urmele lăsate de acesta în mintea respondentului.

Al 26-lea item a urmărit pentru câți respondenți evenimentul ales reprezintă parte din propria lor existență, cu alte cuvinte, pentru câți respondenți evenimentul ales este unul definitoriu.

Fig. 3.1.42 „Evenimentul a devenit parte din identitatea mea„

Sursa: Interpretare proprie

Cel mai ridicat procentaj a fost înregistrat de cei 34 de respondenți care, în mod egal, au fost în acord moderat cu afirmația respectiv au avut o atitudine neutră față de aceasta. Altfel spus, cei 17 respondenți au recunoscut faptul că evenimentul pe care l-au ales a fost reprezentativ în propria existență, lăsând chiar și urme ulterior producerii sale. Cel mai mic procentaj a fost înregistrat de cei 8 respondenți care au fost în dezacord moderat în raport cu afirmația, de aici reieșind faptul că evenimentul ales, pentru aceștia, nu a avut o semnificație deosebită în viața acestora în așa fel încât sa le marcheze existența.

Itemul al 27-lea a urmărit ponderea respondenților care au realizat că există o conexiune între evenimentul ales și ulterioarele experiențe pe care aceștia le-au avut, că acest eveniment a condus la o înșiruire ulterioară de fapte și de sentimente determinante ale existenței ulterioare a respondenților.

Fig. 3.1.43 „Văd conexiuni între eveniment și experiențele mele„

Sursa: Interpretare proprie

Procentajul cel mai ridicat a fost înregistrat de cei 21 de respondenți care au fost în acord puternic cu afirmația, cu alte cuvinte, motivele care au stat în spatele alegerii evenimentului la care să se gândească, i-au determinat pe aceștia să considere că acest eveniment a condus la producerea ulterioarelor experiențe pe care le-au avut. În partea opusă, cei 4 respondenți care au fost în dezacord moderat cu afirmația au reprezentat minoritatea, în cazul acestui item, altfel spus, aceștia nu au găsit neapărat un liant între evenimentul pe care și l-au ales și experiențele ulterioare prin care au trecut.

Prin a 28-a afirmație a chestionarului s-a măsurat imaginea evenimentului proiectat în mintea respondenților în cuvinte.

17 dintre respondenți, majoritatea, au susținut faptul că sunt în dezacord moderat cu afirmația, de aici putându-se înțelege că aceștia văd evenimentul ales mai mult din alte perspective – ale imaginilor, ale sunetelor – și mai puțin din ale cuvintelor. Cei mai puțini dintre respondenți (5) au fost în acord total cu afirmația respectiv au recunoscut faptul că evenimentul pe care l-au luat în calcul a fost transpus de către aceștia integral în cuvinte.

Fig. 3.1.44 “Evenimentul îmi reapare în cuvinte”

Sursa: Interpretare proprie

Antepenultimul item, al 29-lea, a urmărit ponderea respondenților pentru care evenimentul pe care și l-au ales apare cu toate detaliile, coerent legate, inteligibile și logice în ierarhia acțiunilor implicate.

Fig. 3.1.45 “Îmi reapare ca o poveste coerentă”

Sursa: Interpretare proprie

Majoritatea respondenților (23) au menționat că sunt în acord puternic cu afirmația, cu alte cuvinte, propriile evenimente pe care le-au luat în considerare le-au reapărut sub o formă concretă, aceștia și le-au putut reaminti logic, fără probleme. La nivelul cel mai scăzut s-au poziționat procentajele celor 24 de respondenți care, în mod egal, au avut o atitudine neutră, au fost în dezacord moderat și în dezacord total. Astfel, s-a observat că unii respondenți au întâmpinat probleme de memorie, de reamintire a evenimentului propus sau de înșiruire logică a respectivelor întâmplări.

Penultimul item, al 30-lea, a urmărit procentajul respondenților cărora evenimentul pe care l-au ales le-a apărut în mintea acestora fragmentat, cu lipsuri, incomplet.

Fig. 3.1.46 “Îmi reapare în fragmente cu bucăți lipsă”

Sursa: Interpretare proprie

În acest caz, 23 de respondenți au fost în dezacord total cu afirmația, cu alte cuvinte, acești respondenți nu au lipsuri în ceea ce privește amintirea despre evenimentul propus, nu și-l amintesc în fragmente sau distorsionat. La polul opus, 4 dintre respondenți au fost în acord total cu afirmația, astfel că au “confirmat” faptul că amintirea evenimentului ales nu este integrala, aceasta descriindu-se ca fiind fragmentată, lipsită de coerență și disproporționată.

Prin al 31-lea item, ultimul al chestionarului, s-a dorit identificarea procentajului respondenților în cazul cărora propria amintire a evenimentului ales este fundamentată pe detalii caracteristice pentru viața acestora.

Fig. 3.1.47 “Amintirea mea este bazată pe detalii specifice pentru viața mea”

Sursa: Interpretare proprie

Cei mai mulți dintre respondenți, 20, au avut o părere neutră cu privire la afirmație, procentajul cel mai scăzut înregistrându-l cei care au fost în dezacord puternic cu afirmația, cu alte cuvinte, cei care nu au susținut faptul că amintirea legată de propriul eveniment ales este fundamentată pe lucruri cu adevărat importante în viața respondenților.