Depresia Si Sinuciderea ÎN Lumina Bibliei

DEPRESIA ȘI SINUCIDEREA ÎN LUMINA BIBLIEI

DEDICATĂ ORICĂRUI OM CARE ÎN SITUAȚII DIFICILE GĂSEȘTE CA SINGURĂ SOLUȚIE PEDEPSIREA DE SINE.

1.DEPRESIA

a)definiție

b)cauze

c)simptomatologie

d)forme clinice și evoluție

f)obiective de tratament

g)cazuri biblice. Relația spiritualitate-depresie.

2.SINUCIDEREA

a)definiție

b)istoricul sinuciderii

c) motive și tipuri de sinucidere

d)cazuri biblice-comentarii pe acest subiect

e)ce spune Biblia despre sinucidere.

f)este sinuciderea un păcat de neiertat?

f) unde mergem după moarte?

3.CONSILIEREA BOLNAVULUI DEPRESIV ȘI SUICIDAR.

a)Consiliere psihologică

b)consiliere spirituală

4.CUM SĂ-ȚI PĂSTREZI CREIERUL SĂNĂTOS( NOȚIUNI DE IGIENĂ ȘI SĂNĂTATE MENTALĂ).

a)Legile minții

b)creierul și stilul de viață(alimentație, odihnă, droguri, etc)

c)creierul și muzica

d)creierul și televizorul

e)creierul și literatura SF

f)creierul și Biblia

de căutat următoarele cărți

Cartea Urantia

Philo, Legațio ad Gaium

Istoria lui Nechifor Calist, vol2

Jurnalul Satanei-Iuda Iscarioteanul, Leonid Andreev, Ed Grai de suflet, 20 ron, disp.stoc.

SAUL- PRIMUL REGE AL EVREILOR

„Samuel a zis:„Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și

jertfele decât ascultarea de glasul Domnului?

Ascultarea face mai mult decât jertfele,

și păzirea cuvântului Său face mai mult decât

grăsimea berbecilor”(1Samuel 15,22).

Singurul popor de pe pământ care a stat cel puțin pentru un timp sub conducere teocratică a fost poporul evreu. Dumnezeu avea un scop cu acest popor, acela de a face cunoscut lumii voința Sa și, prin viața pe care o trăiau, aceea de a-L reprezenta pe pământ. Conducătorul națiunii era ales de Dumnezeu iar ei trebuiau să asculte de el. „Ei nu aveau puterea de a da legi națiunii”, ci „doar de a aplica legile date de Dumnezeu”(E.G.White, Patriarhi și Profeți, pg.623, Ed. Viață și Sănătate, București, 1999).

Cât timp au respectat aceste condiții au beneficiat de mâna protectoare a lui Dumnezeu și au prosperat ca națiune. Au fost hrăniți în mod miraculos, au avut apă în pustie, au fost apărați de dușmani aparent invincibili, au trecut obstacole de netrecut, au fost apărați de boli, au fost salvați de îngeri. Dar treptat respectul lor pentru Dumnezeu și pentru conducătorul lor pământesc a scăzut datorită unor greutăți închipuite, poftelor lumești, și mai ales datorită legăturilor de căsătorie cu popoarele idolatre. Tot ceea ce li se întâmpla rău datorită păcatelor lor începuse să le pună în sarcina guvernării lui Dumnezeu. Satana a avut mereu ținta aceea de a denatura caracterul lui Dumnezeu, de a îndemna pe oameni la nesupunere față de legile date de sus și la răzvrătire contra guvernării divine. Planul pe care l-a avansat în cer-acela de a înlătura guvernarea divină- îl aplică acum pe pământ îndemnând oamenii să-L înlăture pe Dumnezeu din mintea și din viața lor.

Samuel era la data aceea conducătorul poporului evreu, ales de Dumnezeu, și care îndeplinea întreita slujbă de judecător, profet și preot.Toată viața lucrase pentru binele poporului și sub conducerea lui națiunea a prosperat. Spre apusul vieții sale acesta se trezește cu o delegație alcătuită din bătrânii poporului care-i înaintează următoarea cerere. „Iată că tu ești bătrân, și copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi să ne judece cum au toate neamurile”(1Samuel 8,5).

Samuel n-a privit cu plăcere la planul acesta deoarece simțea că este o respingere a voinței lui Dumnezeu și la întreabat pe Domnul ce să facă. Iar Domnul îi răspunde: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ți va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă ca să nu mai domnesc peste ei!(1Samuel 8,7). Dumnezeu nu vrea să forțeze poporul la ascultare de El. Ba mai mult, îl și înștiințează despre răul cu care se va confrunta în urma alegerii lui(1 Samuel 8.11-18). Dar poporul n-a vrut să asculte. „Nu!„ au zis ei, „ci să fie un împărat peste noi, ca să fim și noi ca toate neamurile; împăratul nostru ne va judeca, va merge în fruntea noastră și ne va cârmui în războaiele noastre”(1Samuel 8,19-20). Și Domnul i-a ascultat și le-a dat ce au cerut.

Mulți cer cu insistență lui Dumnezeu lucruri pe care El vede că nu sunt spre binele lor, dar acceptă să le satisfacă dorințele „pentru ca, prin experiența amară care urmează, să-i facă să-și dea seama de nebunia lor și să se căiască de faptele lor!(E.G.White, Patriarhi și Profeți, pg.626,Ed. Viață și Sănătate, București 1999).

În contextul acesta apare pe scena istoriei poporului evreu împăratul Saul. Sătul de modestia, evlavia și consacrarea lui Samuel, poporul dorește să fie „ca toate popoarele”, așa că Domnul le dă un împărat după dorința lor. „Cu inima împovărată, Samuel i-a dat drumul poporului și a plecat și el pentru a pregăti marea schimbare de guvernământ”(idem pg.627-628).

Pentru a nu atrage disgrația lui Dumnezeu asupra poporului, Samuel a cerut ca regele să asculte în mod absolut de Dumnezeu și de profetul care vorbea în numele lui indiferent de situație.

Saul era fiul unui om puternic și bogat numit Chiș din seminția lui Beniamin. Pe când își căuta măgărițele pierdute de trei zile este îndreptat de niște oameni spre casa „văzătorului„(proorocului), Samuel. Are loc o întâlnire privată între cei doi. Domnul îl înștiințase pe Samuel de venirea lui Saul cu o zi mai înainte(1 Samuel 9,15), și-i confirmase că acesta va fi viitorul împărat ales. După o discuție de o noapte întreagă pe terasa casei, Samuel îl înștiințează pe Saul de cuvântul Domnului, acela de a fi ales căpetenia moștenirii Lui(1Samuel 10,1) și i-a prezentat „marile principii pe care fusese întemeiată conducerea lui Israel, căutând în felul acesta să-l pregătească într-o oarecare măsură, pentru înalta lui poziție”(idem pg.630). Apoi „a luat sticluța cu untdelemn și a turnat-o pe capul lui Saul”(1 Samuel 10,1). Samuel pricepe mirarea și nedumerirea lui Saul cu privire la vestea dată și citește pe fața lui o doză de neâncredere, așa că pentru a-i întări credința îi spune că la întoarcerea lui spre casă i se vor întâmpla niște semne(1Samuel 10.2-7), iar despre măgărițe îi spune că s-au găsit. Saul s-a întors acasă dar n-a spus nimic despre ceea ce vorbise cu Samuel”(1Samuel 10,16).

Ungerea lui Saul ca împărat nu fusese cunoscută poporului. Alegerea lui trebuia făcută în văzul tuturor prin tragere la sorț. Samuel a chemat tot poporul la Mițpa. După un serviciu divin de închinare înaintea Domnului are loc ceremonia solemnă a tragerii la sorț. A fost aleasă întâi seminția, apoi neamul, la urmă familia și în final omul. Sorțul a căzut pe Saul fiul lui Chiș din seminția lui Beniamn. Saul a fost adus în fața adunării. Oamenii s-au uitat la el cu mândrie și satisfacție. Avea o înfățișare nobilă, regească, și-i întrecea pe toți de la umăr în sus(1 Samuel 10,23). Era mai frumos decât oricare din copiii lui Israel(1Samuel 9,2). Mândria inimii poporului de a avea un împărat părea satisfăcută, iar Saul prin ceea ce izbea ochiul dădea impresia că este născut să comande. Însuși Samuel se prezintă în fața poporului și zice:„Vedeți pe cel pe care l-a ales Domnul? Nu este nimeni în tot poporul care să arate ca el”. Și tot poporul a strigat: „Trăiască împăratul!”(1 Samuel 10,24).

Samuel face cunoscut poporului drepturile împărăției apoi adunarea a luat sfârșit. Poporul a plecat acasă mândru de alegerea și de împăratul lor. Saul a plecat și el acasă la Ghibea, chiar dacă într-un spirit de o oarecare modestie totuși, plin de satisfacție pentru viitorul strălucit care-l aștepta. Doar Domnul și proorocul său credincios au plecat întristați de nerecunoștiința unor oameni care au fost slujiți și ajutați toată viața iar acum vor un alt conducător „ca să fie în rândul lumii”. Dorința aceasta de a fi ca lumea a adus și va aduce mulți oameni în brațele Satanei. Dumnezeu este pentru ei nepopular și îi stânjenește, ca atare I se rezervă un loc periferic. Este scos la iveală doar când se ivește vreun necaz sau o nenorocire de care este făcut și răspunzător. Dar Dumnezeu este îndelung răbdător cu toți. Așa a fost răbdător și cu Israelul din vechime care L-a substituit cu un împărat pământesc.

Saul avea calități dar avea și defecte. Calitățile sale erau mai mult exterioare, ce izbea ochiul, dar „lui Saul îi lipseau însușirile cele mai importante care formează adevărata înțelepciune”(idem, pg.629). Dacă Saul ar fi rămas doar în puterea sa, domnia se sfârșea rapid și lamentabil iar oamenii ar fi văzut cât de proaste sunt alegerile lor. Dar Dumnezeu a jucat cartea drept. El îl investește pe Saul, un om imperfect, dar îi dă și putere pe măsura responsabilității pe care i-o încredințează. „Duhul Domnului va veni peste tine …și vei fi prefăcut într-un alt om”(1Samuel 10,6). „Domnul a dat lui Saul un Duh nou, alte gânduri, alte idealuri și alte dorințe, de cum avusese mai înainte”(Letter 12 a, 1888).

Sub influența Duhului Sfânt al lui Dumnezeu în Saul s-a produs o mare schimbare. „ El s-a văzut așa cum era, cum îl vedea Dumnezeu. A văzut frumusețea sfințeniei. De acum era chemat să ducă lupta împotriva păcatului și a lui Satana și i s-a arătat că numai de la Dumnezeu trebuie să primească puterea necesară pentru această luptă. Planul de mântuire, care mai înainte i se păruse întunecos și nelămurit, i-a fost descoperit puterii sale de pricepere. Domnul i-a acordat curaj și înțelepciune pentru înalta chemare”( E.G.White Patriarhi și Profeți pg.631 Ed. Viață și Sănătate, București 1999).

De aici Saul putea s-o ia în sus sau în jos în funcție de atitudinea pe care o avea față de Dumnezeu. Domnul își făcuse datoria. Restul depindea de el.

La începutul domniei Saul este un bărbat promițător și plăcut. Părea „de dorit” pentru o națiune care îl căutase.

Pentru un timp ține sub control pornirile pătimașe ale inimii firești. Își înfrânează spiritul de răzbunare într-o situație delicată. Când a fost ales împărat „s-au găsit însă și oameni răi care ziceau: „Ce ne poate ajuta acesta? Și l-au disprețuit, și nu i-au adus nici un dar. Dar Saul s-a făcut că nu-i aude”(1Samuel 10,27).

Încă nu părăsise cetatea Ghibea pentru a sta pe tronul regal și Saul primește vestea că o parte din teritoriul țării este ocupat de amoniți care-i amenințau pe oameni cu scoaterea ochiului drept în semn de dispreț față de ei. Saul trimite soli în cetatea asediată că va interveni rapid. Mobilizează exemplar poporul, îl organizează în cete și a doua zi se aruncă asupra taberei amoniților provocându-le o înfrângere spectaculoasă. „Au pătruns în tabăra Amoniților în straja dimineții, și i-au bătut până la căldura zilei. Cei ce au scăpat au fost risipiți, și n-au mai rămas doi laolaltă dintre ei”(1Samuel 11,11). Victoria lui Saul era atribuită de oameni talentului strategic și militar al împăratului lor de care erau mândri și nu lui Dumnezeu care îl ajutase pe Saul. Ba mai mult, pentru a arăta cât de mult țin la onoarea lui declară că toți cei care s-au împotrivit lui Saul la investitură să fie pedepsiți cu moartea.(1 Samuel 11,12). „Dar Saul a zis: „Nimeni nu va fi omorât în ziua aceasta, căci astăzi Domnul a dat o izbăvire în Israel!(1Samuel 11,13). Saul nu-și arogă nici un merit și nicio victorie în această luptă, ci toată onoarea o îndreaptă către Dumnezeu. Pentru a doua oară el nu dă pe față o dorință de răzbunare, ci dimpotrivă de îndurare și iertare. Din păcate spiritul acesta nu l-a ținut mult, iar cauzele care i-au adus căderea au fost tocmai acelea care l-au înălțat.

Are loc încoronarea lui oficială ca rege la Ghilgal ce-i va da dreptul de a ocupa tronul. „Acolo, au adus jertfe de mulțumire înaintea Domnului; și Saul și toți oamenii lui Israel s-au veselit foarte mult acolo”(1Samuel11,15).

Dacă istoria lui Saul s-ar fi oprit aici, am fi putrut vorbi de el ca de un rege ales nu după voia oamenilor, ci după voia Domnului, dar din păcate de aici încolo Saul merge pe o pantă descendentă până la moarte.

Venise timpul ca Saul să fie pus la încercare. Încă din tinerețe el avea un spirit nesupus și nerăbdător. Temperamentul său era impulsiv și trebuia adus sub stăpânire. De asemenea viața spirituală a lui Saul era fragilă, iar credința sa în Dumnezeu trebuia încercată. El trebuia să dea dovadă că se încrede în Dumnezeu nu doar la lumină sau în victorie ci și în întuneric sau în situații dificile. Era nevoie de o criză pentru Saul care să-i pună în evidență defectele pe care apoi trebuia să le îndrepte.

La ceva vreme de la urcarea pe tron are loc o confruntare cu filistenii. Aceștia s-au adunat la Micmaș cu care de luptă, călăteți și o oștire „ca nisipul mării”(1Samuel 13,5). Saul proclamă și el cu trâmbițe războiul în toată țara chemându-i pe oameni la luptă iar chemarea i-a fost ascultată și poporul s-a strâns la Ghilgal. În situația aceasta Saul primise de la Samuel instrucțiuni ce să facă. „Să te pogori înaintea mea la Ghilgal; și eu mă voi pogorî la tine, ca să aduc arderi de tot și jertfe de mulțumire. Să mă aștepți șapte zile acolo, până voi ajunge eu la tine și-ți voi spune ce să faci”(1Samuel 10, 8). În tot timpul acesta Saul trebuia să îmbărbăteze poporul, să-i insufle încredere în Dumnezeu și să-l pregătească pentru serviciul de jertfă pe care trebuia să-l aducă Samuel atunci când sosea. Dar Saul pierde din vedere pe Dumnezeu. El se uită la ceea ce se vedea, adică la oastea fără de număr a filistenilor, la poporul său care din cauza întârzierii lui Samuel dezerta, la lipsa lor de armament, pentru că în afară de el și fiul său Ionatan nici unul nu avea o suliță sau o sabie(1 Samuel 13,22) și-l apucă descurajarea și deznădejdea. Era tot mai nerăbdător și neliniștit cu fiecare zi care trecea. Aștepta mai mult pe profet decât pe Dumnezeu. Nerăbdarea și neâncrederea clocoteau în inima lui Saul. Dar tocmai aceste defecte trebuiau stăpânite, așa că Dumnezeu a creat condiții ca să se întâmple, să le vadă și, să le îndrepte.

Timpul hotărât sosise și omul lui Dumnezeu nu apăruse îndată. „Providența lui Dumnezeu reținuse pe servul Său. Duhul neliniștit și nestăpânit al lui Saul n-a mai reușit să se înfrâneze”(idem pg. 640). Credința lui în Dumnezeu și în solul său piere ca fumul. În loc să se plece pe genunchi, să se roage și, să aștepte în tăcere ajutorul Domnului, Saul convoacă adunarea și motivând oarecum printr-un fel de reproș întârzierea profetului cere ca să oficieze el serviciu de jertfă. „Aduceți-mi arderea de tot și jertfele de mulțumire”. Și a jertfit arderea de tot”(1Samuel 13,9). Dumnezeu dăduse îndrumări precise și numai aceia care fuseseră consacrați pentru slujba sacerdotală puteau aduce jertfe, dar Saul așa îmbrăcat cu armura militară și cu uneltele de război se înfățișe înaintea Domnului și aduse jertfa. „El (Saul) putea să înalțe în umilință rugăciuni către Dumnezeu fără jertfă, căci Domnul primește chiar și cererile făcute în tăcere dintr-o inimă împovărată; dar în loc să facă aceasta, el s-a încumetat să facă slujba de preot”(Y,I,17 nov 1898).

Este prima abatere gravă a lui Saul de la porunca Domnului de la investirea sa în funcție. Încercarea aceasta era și pentru poporul care-l alesese pe Saul împărat. Ei trebuiau să vadă cum se comportă împăratul lor în criză. Spre surprinderea lor văd că împăratul urmând judecății lui proprii amestecă lucrurile sfinte cu cele ordinare, își pierde răbdarea și credința și face lucruri ce nu-l calificau pentru postul de încredere în care a fost investit.

Pe când sfârșea de adus arderea de tot, a venit Samuel, și Saul i-a ieșit înainte ce să-i ureze de bine”(1Samuel 13,10). La întrebarea lui Samuel: „Ce ai făcut?”, Saul începe să se justifice. În loc să se umilească și să-și ceară iertare, el înșiruie niște argumente care să motiveze logic fapta: „Când am văzut că poporul se împrăștie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, și că filistenii sunt strânși la Micmaș, mi-am zis: „Filistenii se vor pogorî înaintea mea la Ghilgal, și eu nu m-am rugat Domnului! Atunci am îndrăznit și am adus arderea de tot”(1 Samuel 13,12). Răspunsul pare rațional și mulți critici îl învinuesc pe Samuel că nu a ajuns la timp și pe Dumnezeu că se joacă cu sentimentele oamenilor. Dar în cele spirituale gândirea rațională nu este întotdeauna o călăuză. Gândirea rațională spunea că el și oastea lui erau în primejdie și Dumnezeu nu era acolo. Gândirea spirituală spune că trebuie să asculți mai întâi de Dumnezeu chiar dacă situația îți arată că nu ai nici un motiv logic s-o faci. Saul pică acest test important al vieții sale de conducător al lui Israel și este înștiințat de Samuel că nu este vrednic de chemarea făcută. „Ai lucrat ca un nebun și n-ai păzit porunca pe care ți-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui…”(1Samuel 13,13-14).

Încercara aceasta ne arată cât de important este să ne formăm un caracter creștin din tinerețe. „Saul nu-l iubise pe Dumnezeu și nu se temuse de Dumnezeu în tinerețea sa, iar duhul acela furtunos, pe care nu-l deprinsese din tinerețe cu supunerea, era întotdeauna gata să se revolte împotriva autorității divine!(idem, pg.642-643). El trebuia să suporte o criză care să-i cizeleze caracterul. De reacția pe care o avea față de adversitatea produsă el putea să se înalțe sau să cadă. Era nevoie de șlefuire, dar șlefuirea doare și mulți nu sunt dispuși s-o accepte. Saul nu acceptă să fie modelat după voia Domnului.

Dumnezeu face ca victoria în această luptă să nu-i mai aparțină lui Saul ci fiului său Ionatan care fără știrea lui atacă oastea filistenilor deoarece el credea că „nimic nu împiedică pe Dumnezeu să dea izbăvire printr-un număr mic, ca și printr-un număr mare”(1Samuel 14,6). Credința a fost a lui Ionatan și vitejia a fost a Domnului, pentru că „groaza Domnului”(1Samuel 14,15), s-a răspândit în filisteni și aceștia „au întors sabia unii împotriva altora”(1Samuel 14,20). Ionatan a gândit spiritual. El nu și-a făcut probleme cum va da Dumnezeu izbânda. Aceasta era treaba Lui. El s-a îngrijit doar de a fi ascultător.

Această luptă nu s-a terminat cu Saul, ea se duce și în zilele noastre cu fiecare dintre noi. Mulți ne lamentăm de modul „de neânțeles” al lui Dumnezeu și găsim justificări ale faptelor noastre păcătoase, dar învățătura deși este veche, este la fel de actuală. Treaba noastră este să credem în Dumnezeu și să ne supunem necondiționat cerințelor Lui. De aici mai departe doar Diavolul ne incită să mergem.

Cu toate acestea Dumnezeu nu l-a părăsit pe Saul. Deși acesta a greșit la Ghilgal faptele lui nu erau cu totul ireparabile. În îndurarea Sa Domnul dorea să-i mai dea încă o ocazie să învețe să creadă și să asculte fără a pune la îndoială. Și Domnul trimite pe solul Său cu o altă solie. Făcându-l atent că vorbește din însărcinare dumnezeiască profetul îi zice: „Du-te acum, bate pe Amalec, și nimicește cu desăvârșire tot ce este al lui; să nu-i cruți, și să omori bărbații și femeile, copiii și pruncii, cămilele și măgarii, boii și oile”(1Samuel 15,3).

Această relatare este luată de sceptici ca dovadă că Dumnezeu este un tiran lipsit de milă, simpatie și iubire atât față de oameni cât și de animalele necuvântătoare. Iar faptul că Saul n-a îndeplinit porunca până la capăt pare să spună că el era mai milos decât Dumnezeu. Noi nu cunoaștem amănunte în privința amaleciților; dar cunoscând caracterul lui Dumnezeu, dreptatea și îndurarea Sa putem fi siguri că într-un sens special al cuvântului nelegiuirea acestora ajunsese la măsura deplină și dădea chiar pe deasupra, înainte ca această poruncă să fie adusă la îndeplinire. Răsfoind istoria popoarelor sau indivizilor care au fost până la urmă distruși observăm un traseu standard al lui Dumnezeu. Mai întâi avertizează, apoi lasă timp de întoarcere. Este dispus să renunțe dacă are loc o pocăință, dar este nevoit să aplice pedeapsa dacă nelegiuirea atinge vârful.

În discursul lui Abraam cu Dumnezeu cu privire la Sodoma vedem că Dumnezeu era dispus să renunțe la pedeapsă dacă acolo se găseau măcar zece oameni credincioși. Dar realitatea era că nu mai rămăsese decât Lot pe care trebuia să-l scoată de acolo. Pedeapsa este o măsură „ciudată”, adică contrară caracterului lui Dumnezeu și n-o aplică niciodată cu satisfacție, dar pentru sănătatea morală a creației Sale, El este nevoit să o aducă, așa cum un medic este nevoit să îndepărteze un segment de corp care s-a gangrenat și amenință tot organismul. Executarea poruncii de a distruge pe amaleciți fusese amânată timp de patru sute de ani, dar amaleciții nu se îndepărtaseră de păcatele lor. Venise timpul ca judecată să fie adusă la îndeplinire, iar lui Saul i se încredințase acest lucru.

Expediția aceasta războinică nu trebuia făcută nici pentru faimă, nici pentru îmbogățire, ci era un act de ascultare față de Dumnezeu în a aplica amaleciților pedeapsa stabilită de El. „Saul a bătut pe Amalec de la Havila până la Șur. A prins viu pe Agag, împăratul lui Amalec, și a nimicit cu desăvârșire tot poporul…Dar Saul și poporul au cruțat pe Agag, și oile cele mai bune, boii cei mai buni, vitele grase, mieii grași, și tot ce era mai bun; n-a vrut să le nimicească cu desăvârșire și au nimicit numai tot ce era prost și nebăgat în seamă”(1Samuel 15, 8.9). Biruința asupra amaleciților i-a stârnit mândria lui Saul și îmbătat de glorie hotărăște că este bine să asculte doar în parte de porunca Domnului. Agag era trofeul său de biruință și dorea să intre cu el viu în cetate, iar animalele grase urmau să le ia spre folosul lor. La auzirea veștii despre fapta lui Saul, profetul Samuel care îl iubea se întristează profund. Și de data aceasta Saul încearcă să motiveze fapta și să dea vina pe alții. „Poporul a luat din pradă oi și boi…. ca să le jertfească Domnului la Ghilgal”(1Samuel 15,21). Cât îl privește pe el spune că: „am ascultat glasul Domnului, și m-am dus pe calea pe care mă trimisese Domnul”(1Samuel 15,20).

Samuel pare constenat. Fățărnicia că a ascultat de glasul Domnului când el de fapt a lucrat independent i se părea de neacceptat. Indignarea lui Samuel și declarația hotărâtă a Domnului, indică faptul că împăratul Saul nu înțelesese greșit instrucțiunile lui, ci le-a încălcat cu o considerabilă deliberare.

Samuel a zis: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și jertfele decât ascultarea de glasul Domnului?…Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca și ghicirea, și împotrivirea nu este mai puțin vinovată decât închinarea la idoli și terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă și El ca împărat”(1 Samuel 15,22,23). Saul prin neascultarea de Împăratul ceresc își pierduse privilegiul de –L reprezenta pe Dumnezeu pe tronul lui Israel.

Saul trebuia să aibă în minte clar lucrul că„poruncile Domnului….trebuie executate la literă, nu contează cât de înălțat poate fi păcatul în demnitate și loc, și nu contează cât de prețios sau valoros, sau de dorit sau plăcut la gust ar putea fi păcatul pentru natura noastră decăzută”(http://wwwadevăr/prezent.com/studii/articole/r9-6-1.php.

Saul își dă seama că a mers prea departe în relația sa cu Dumnezeu, că n-a ascultat de cerințele Sale așa cum afirmase cu doar câteva momente mai înainte și temându-se pentru postul său, pentru pierderea autorității în fața poporului dar și pentru pedeapsa divină recunoaște că a greșit. Însă nici acum nu dă dovadă de o smerenie reală ci dă vina pe popor, și nu caută cu tot dinadinsul iertare la Dumnezeu. El se agață de Samuel care era un reper al moralității și al autorității divine pentru a-l reabilita în fața poporului. Dacă atunci ar fi făcut o pocăință sinceră Dumnezeu l-ar fi iertat și chiar dacă își pierdea postul, nu-și pierdea mântuirea. Din această lecție Domnul ne învață că noi trebuie să lepădăm păcatul în întregime. Dacă păstrăm bucăți din el, indiferent pentru ce, avem soarta lu Saul.

De aici încolo viața lui Saul s-a desfășurat între mândrie și ură, violență și depresie. Un „duh rău” îi stăpânea mintea și nu-i dădea pace împingându-l la acte de nebunie. Curtenii îi căutară un cântăreț care să-i facă viața mai plăcută. Așa ajunge David la curtea lui Saul. Pentru un timp harfa lui David se pare că-i alină neliniștea sufletului dar mai târziu biruit de patimă Saul a aruncat sulița spre David cu gândul să-l pironească de perete. Îngerul Domnului i-a acoperit capul și a abătut arma ucigătoare pentru că David era cel căruia Dumnezeu îi făgăduise împărăția. După biruința asupra lui Goliat, Saul îl reține pe David la sine și nu l-a mai lăsat să se înapoieze la tatăl său. A fost pus în fruntea oamenilor de război și David izbutea oriunde îl trimitea Saul pentru că Domnul era cu el.

Dar biruințele lui David stârnesc invidia și gelozia lui Saul. Era ambiția lui de a fi cel mai lăudat și prețuit dintre toți oamenii și David are o viață grea la curtea lui Saul. Pentru a-l elimina încearcă mai întâi metode indirecte, meschine. Îi făgăduiește de soție pe fiica cea mică dacă aduce dovada înfrângerii și omorârii unui număr de filisteni. Saul avea de gând să-l facă pe David să cadă în mâinile filistenilor, dar Domnul l-a ocrotit. Mândria l-a dus la invidie, iar invidia l-a condus la ură. De aici până la răzbunare și crimă nu mai era decât un pas. Saul nu mai încearcă să pună stavilă nici unei tendințe păcătoase. Dimpotrivă, dădu frâu liber tuturor patimilor, pe unele din ele stăpânite pentru un timp, și porunci pe față oamenilor săi să-l ucidă pe David. Acesta fuge din cetate în cetate și se ascunde prin locuri sălbatice, prin păduri și prin peșteri. Dumnezeu abătea întotdeauna mânia oamenilor nelegiuiți în altă direcție, așa că David deși prezent, nu putea fi de găsit. Saul bănuia că oamenii lui l-ar trăda și se hotărî să meargă el însuși în urmărirea celui care acum devenise pentru el cel mai mare rival și dușman. Deși avea dovezi că David era ocrotit de Dumnezeu și era convins că el va urma la tron, nu mai putea să-și stăpânească dușmănia și ura, așa că se hotărî ca dacă-l va găsi, să-l omoare cu propria lui mână, oricare ar fi fost urmările.

Dar Dumnezeu a condus de așa natură lucrurile ca Saul să vadă și să-și dea seama de răutatea care-i inundase inima și de două ori l-a pus în situația de a fi sub mâna lui David. Acesta îi cruță viața deși oamenii îl îndemnau să-l omoare. Saul recunoaște doar temporar că David, pe care îl numește „fiul meu”, este mai bun decât el, dar uită repede și urmează același drum, drumul crimei. Până la crima asupra lui David pe care nu i s-a îngăduit s-o aducă la îndepliniure, Saul ucide pe preoții din cetatea Nob deoarece David se ascunsese pentru un timp acolo. Optzeci și cinci de oameni care purtau efodul de in au fost uciși la porunca lui Saul(1 Samuel 22,18). Apoi ca și cum aceasta n-ar fi fost de ajuns, „Saul a mai trecut prin ascuțișul săbiei, cetatea preoțească Nob, bărbați și femei, copii și prunci, boi, măgari și oi: toți au căzut sub ascuțișul săbiei”(1Samuel 22 19). David se simte vinovat moral de aceste crime și pentru a scăpa definitiv de Saul fuge la filisteni. Domnul nu a văzut ca bună această faptă deoarece și-a sacrificat încrederea în El în ce priveșrte siguranța personală, dădea motive de bucurie vrăjmașilor lui Dumnezeu și motive de interpretare greșită conaționalilor săi. Dar David nu a încetat să I se închine lui Dumnezeu și a rămas devotat cauzei Lui chiar și în această situație greșită în care s-a aflat.

Saul se află pentru ultima oară în confruntarea cu filistenii, cu moartea și cu Dumnezeu.

Preocupat de urmărirea lui David, un dușman închipuit, a pierdut din vedere adevăratul dușman- filistenii. Un nou război îl amenință. Sleit de puteri, de ură și prejudecăți, Saul se vede singur în fața unui munte de greutăți. Samuel muruise. David cel care l-ar fi putut ajuta era alungat și era de acum în cetatea vrăjmașilor. Cuprins de îngrijorare pentru națiune dar și pentru viața lui proprie împăratul face un ultim apel la Dumnezeu, dar nu i se răspunde nici prin vise, nici prin Urim, nici prin prooroci. El nu căuta iertare și împăcare cu Dumnezeu ci scăpare de vrăjmaș. Saul se afla în fața celui mai greu test din viața lui în timpul când era cel mai slab în credință. Pas cu pas el s-a depărtat de Dumnezeu prin propria alegere iar credința lui se erodase. Anemia spirituală se vedea pe fața lui Saul care exprima deznădejde și se simțea în viața lui care arăta necredință.

Pentru a-și recăpăta sănătatea spirituală Saul avea nevoie de o „terapie de șoc”. Acum nu putea avea loc decât fie o întoarcere hotărâtă pe calea umilinței și a sfâșierii de inimă, fie o cedare totală în mâna Satanei. Dar Saul nu mai avea nicio putere de rezistență în fața păcatului. Acceptându-l în viață acesta s-a răspândit în toată ființa lui. Chinul și disperarea sa l-a făcut să nu mai vadă ajutorul lui Dumnezeu care încă ar mai fi fost posibil și se hotărî să caute ajutor în altă parte. Saul s-a abătut de la Domnul. În DEX a se abate înseamnă a schimba direcția. Saul s-a îndepărtat de la direcția trasată de Dumnezeu către veșnicie și a mers într-o altă direcție sub conducerea lui Satana către iad. Dumnezeu îl lepădă pe Saul ca urmare a lepădării acestuia de el. Acum Saul este robul aceluia pe care l-a ales. „ Atunci Saul a zis slujitorilor lui: „Căutați-mi o femeie care să cheme morții, ca să mă duc s-o întreb”(1 Samuel 28,7). Cu această decizie Saul se așează cu totul sub puterea lui Satan. El face acum ceea ce interzisese altă dată prin pedeapsa cu moartea. „Saul știa bine că prin această ultimă faptă consultând pe vrăjitoarea din En- Dor a rupt orice legătură pe care o mai avea cu Dumnezeu. El mai știa că dacă până atunci nu se despărțise pe deplin de Dumnezeu, acest act a pecetluit despărțirea și a făcut-o definitivă. El a făcut o înțelegere cu moartea și un legământ cu iadul. Cupa nelegiuirii lui se umpluse acum cu totul”(1S.P. 376-377).

Slujitorul care era cu el îi îndeplini porunca și îl duse la o vrăjitoare ce se afla în En-Dor. Deoarece porunca împăratului era drastică cu cei ce practicau ghicirea, vrăjitoria și necromanția se pare că aceasta era singura care mai rămăsese prin locurile acelea și lucra pe ascuns. Picioarele lui Saul merg acum pe cărarea morții printre stâncile abrupte și negura nopții spre En- Dor. Deghizat, fără haine regale, bat la poartă și cer o audiență. Femeia se sperie și inițial nu se pare că le-ar îndeplini cererea invocând chiar ordinul lui Saul. Dar Saul insistă și dă garanția că va fi în siguranță. Are loc dialogul între cei doi și Saul cere să-i scoale din morți pe Samuel. Vrăjitoarea era o unealtă a Satanei supusă total ordinelor lui și pretindea că are puterea de a dezvălui cele mai ascunse lucruri care sunt și care vor fi cu privire la persoane, popoare sau împărății. După ce a rostit formulele magice prin care intra în legătură cu Satana, vrăjitoarea s-a înspăimântat foarte mult. I se descoperă că în fața ei stă acum chiar temutul împărat Saul. „Pentru ce m-ai înșelat? Tu ești Saul!”(1Samuel 28,12) Femeia se temea acum de viața ei, dar Saul disperat, îi dă asigurarea că ni se va întâmpla nimic și o roagă să spună ce vede.

Femeia i-a zis. „Văd o ființă dumnezeiască sculându-se din pământ.” El i-a zis: „Cum e la chip?” Și ea a răspuns: „Este un bătrân care se scoală, și este învelit cu o mantie”. Saul a înțeles că era Samuel, s-a aruncat cu fața la pământ și s-a închinat. Samuel i-a zis lui Saul. „Pentru ce m-ai tulburat chemându-mă”? Saul a răspuns: „Sunt într-o mare strâmtorare: Filistenii îmi fac război, și Dumnezeu s-a depărtat de la mine; nu mi-a răspuns nici prin prooroci, nici prin vise. Și te-am chemat să-mi arăți ce să fac?”

Samuel a zis:„Pentru ce mă întrebi pe mine când Domnul s-a depărtat de tine și S-a făcut vrăjmașul tău? Domnul îți face așa cum îți vestisem din partea Lui; Domnul a rupt împărăția din mâinile tale și a dat-o altuia, lui David. N-ai ascultat de glasul Domnului…. De aceea îți face astăzi așa. Și chiar Domnul va da pe Israel împreună cu tine în mâinile Filistenilor. Mâine tu și fiii tăi, veți fi împreună cu mine…Îndată Saul a căzut la pământ cât era de lung și s-a umplut de groază(1 Samuel 28, 13-20)

Credința în viața de după moarte, în nemurirea sufletului și în posibilitatea comunicării cu morții a fost tactica lui Satan demarată din Eden, aplicată în toate veacurile și glorificată înainte de revenirea Domnului Hristos, care va înșela o mulțime de oameni de toate rangurile, culturile și religiile, deoarece are în ea sămânța miracolului care impresionează, sămânța cunoașterii a ceea ce nu a fost descoperit pentru care omul este înclinat și o doză de adevăr care întărește și dă culoare soliei. De aceea nu este de mirare că și astăzi oameni mari caută sfat pe această cale pentru a ieși din criză.

Nu trebuie să uităm că Satana este încă pe pământul acesta împreună cu îngerii săi. El are puterea de a contraface până la un punct lucrarea lui Dumnezeu pentru a amesteca și a deruta credința. El se poate preface chiar și în înger de lumină făcând să coboare până și foc din cer. El poate lua înfățișarea celor decedați, poate imita cu precizie vocea acestora și poate spune lucruri pe care aceștia le-au făcut și au fost poate ascunse. El poate prezice viitorul doar al acelora care i se supun deoarece știe ce va face cu ei.

Ceea ce s-a întâmplat în casa vrăjitoarei din En-Dor a fost o ședință de spiritism în care a fost chemat nu Samuel, ci Satana, să-i spună lui Saul ce se va întâmpla cu el. Satana nu poate readuce morții la viață, ca atare, ceea ce a văzut vrăjitoarea nu era decât o contrafacere a chipului lui Samuel. Faptul că mesajul transmis conținea un adevăr (acela că ceea ce i se va întâmpla lui Saul este pentru că l-a lepădat pe Domnul) este luat de unii sceptici ca mesaj venit de la Samuel și nu de la Satana deoarece Satana nu dă astfel de mesaje, dar aceștia trebuie să știe că o tactică a Satanei este aceea de a amesteca adevărul cu minciuna. Când te așezi complet sub controlul puterii demonice Satana îți poate prezenta grozăvia păcatului și neplăcera lui Dumnezeu doar pentru a-ți arăta lipsa oricărei nădejdi de a fi iertat și pentru a te arunca în disperare. Iar faptul de a-i fi spus cu exactitate lui Saul ceea ce o să se întâmple a doua zi cu el nu era prea greu de ghicit deoarece Satana știa ce o să-i facă.

Dar mesajul lui Satana are și o greșeală. Acesta îi spune lui Saul că mâine el și fiii săi vor fi cu Samuel( 1Samuel 28,19). Dacă era așa, vestea trebuia să-l bucure nu să-l facă să cadă jos de disperare. Dar Saul știa că prin ceea ce a făcut el nu va putea sta niciodată lângă Samuel. Planul mântuirii făcut cunoscut prin Duhul lui Dumnezeu la investitură îi apăru acum în minte și gândul judecății viitoare îl umplu de groază. Leșinat pe podea părea că își dă duhul. Vrăjitoarea se temea ca nu cumva împăratul să moară în casa ei, să dea socoteală de el, și-l imploră să se scoale să mănânce.

Înainte de a se lumia de ziua Saul pleacă împreună cu slujitorul său pentru a se pregăti în vederea luptei. Pe câmpiile Sunemului oștile israeliților și armatele filistenilor s-au ciocnit în luptă de moarte. Cuprins de desnădejde, Saul lupta pentru o împărăție care nu mai era. Armata era în dezordine și fiecare fugea să-și scape viața. „Arcașii s-au năpustit asupra lui Saul. El i-a văzut pe ostașii lui cum cad răpuși în jurul său și pe fiii săi tăiați cu sabia. El însuși rănit, nu mai putea nici să lupte, nici să fugă”(E.G.White Patriarhi și Profeți pg.702, Ed. Viață și Sănătate, București 1999). Scăparea nu mai era cu putință și, hotărât să nu cadă prins în mâinile filistenilor, i-a cerut celui ce îi purta armele: „Scoate-ți sabia și străpunge-mă, ca nu cumva acești netăiați împrejur să vină să mă străpungă și să-și bată joc de mine”(1Samuel 31,4). „Cel ce-i ducea armele n-a voit, căci se temea. Și Saul și-a luat sabia, și s-a aruncat în ea”(1Samuel 31,4).

„În felul acesta a murit primul împărat al lui Israel, purtând asupra sa vinovăția sinuciderii”(idem, pg702).

Saul nu a murit nici erou, nici martir, nici sfânt. Ceea ce ar fi putut ajunge și ceea ce a ajuns s-a datorat hotărârii sale. Și Dumnezeu nu hotărăște în dreptul omului altfel decât hotărăște omul însuși. Așa ia sfârșit o domnie aleasă după inima omului. Este singurul împărat în dreptul căruia sunt incertitudini cu privire la numărul anilor de domnie. Poate chiar neplăcerea Domnului față de acea domnie face ca un văl s-o acopere. Acum Dumnezeu va alege un împărat după inima Lui. Se pare că ne aflăm în anii 1005-1004.î.e.n.

Ce lecții putem învăța din viața lui Saul

1.Saul este prototipul omului care Îl slujește pe Dumnezeu pe jumătate sau după părerile proprii. „Dumnezeu nu poate accepta să-i fim loiali numai pe jumătate și să ascultăm numai în parte de poruncile Sale”(http://www adventist.ro/devoțional-lepădarea lui Saul). El reprezintă pe oamenii care în relația lor cu Divinitatea cred că merge și așa.

Tonul pentru această linie l-a dat Cain și de la el până la Saul și până în zilele noastre oameni care se declară creștini se conduc după părerile lor.

„Viața celui dintâi rege al lui Israel s-a dovedit a fi nereușită pentru că el a pus voința lui mai presus de voința lui Dumnezeu”(MS, 151, 1899).

2.Saul este un exemplu tipic pentru cei care au tendință să justifice păcatul împingând logica până acolo încât să te facă să crezi că prin aceasta îi face onoare lui Dumnezeu.

„N-am sacrificat vitele(așa cum era porunca) pentru că m-am gândit ca să le aducem jertfă Domnului”, sau „N-am mai așteptat pe Samuel( așa cum era porunca) deoarece m-am gândit că începea lupta și eu nu m-am rugat Domnului”.

Există și astăzi o tendință a oamenilor de a păcătui în numele Domnului. Nu mai respectăm închinarea în ziua poruncită de Domnul pentru că vrem să cinstim învierea.

Ne închinăm la icoane(chiar dacă ne interzice porunca) deoarece îi ajutăm pe cei ce nu pot abstractiza adevărul și-l reprezentăm prin figuri.

Din experiența regelui Saul ar trebui să învățăm că Tatăl nostru ceresc vrea să fim foarte atenți la cuvântul Său și să nu gândim nici un moment că-l putem îmbunătăți, sau că timpurile și împrejurările vor schimba cuviința ascultării noastre de El.

„Încrederea în Dumnezeu și ascultarea voinței Sale sunt mai prețioase în ochii Domnului decât rezultatele „pozitive” ce pot fi obținute prin neascultare și autosuficiență”(http://wwwprofamilia.ro/scriptura, după Paul Maiberger, Figuri ale Vechiului Testament).

3.Saul este un exemplu tipic care ne arată exact locul de unde Dumnezeu nu mai poate merge cu noi. Atunci când ne predăm Satanei indiferent din ce motiv ne mână situația, suntem părăsiți de Dumnezeu.

4.Saul este un exemplu tipic pentru ceea ce înseamnă să nu stăpânești sentimentul de ură. Saul nu numai că n-a stăpânit acest rău sentiment ci l-a cultivat și l-a îngrijit până ce a ajuns atât de mare încât l-a sufocat. Ura aproape întotdeauna te împinge la crimă și aceasta s-a văzut clar în viața acestui om.

5.Nu sinuciderea l-a despărțit pe Saul de Dumnezeu, ci despărțirea de Dumnezeu l-a dus pe Saul la sinucidere.

De ce s-a sinucis Saul?

Dacă pe Saul l-am propulsa în zilele noastre am spune că această sinucidere este una „rațională”, adică omul n-a avut gândul sinuciderii așa cum cei mai mulți care se sinucid își programează moartea mai dinainte cu amănunte și detalii. În cazul lui fiind rănit, și înfrânt în luptă, îl aștepta moartea și pentru a nu fi umilit, batjocorit și apoi omorât alege să se omoare singur probabil prin metode mai umane decât le-ar fi aplicat vrăjmașul. Mai mult, nu are nici curajul s-o facă singur, ci roagă pe purtătorul lui de arme să-l străpungă, dar cum acesta refuză, o face el aruncându-se în suliță. Japonezii numesc acest tip de sinucidere „de onoare”. Dar în fața lui Dumnezeu nicio sinucidere nu este nici rațională și nici de onoare. Sinuciderea fizică este rezultatul mai întîi al sinuciderii spirituale, adică al despărțirii de Dumnezeu. Nu există nici un necaz așa de mare pe care Dumnezeu să nu-l poată gestiona și nici un motiv atât de întemeiat care să te determine să-ți iei viața. Saul s-a sinucis pentru că a acceptat ca mintea lui să fie controlată de Satana.

Purtătorul de arme al lui Saul

Acestui om despre care nu i se spune nici măcar numele îi sunt rezervate puține pasaje din Biblie și i se descrie doar sfârșitul. Îl găsim pe câmpul de luptă alături de împăratul Saul ca un soldat credncios care-l însoțea, îi ducea armele și probabil că avea și misiunea de a-l apăra. Din cauză că Saul se așezase cu totul sub puterea lui Satana nu mai primește ajutor de la Dumnezeu în această luptă și ceea ce Samuel îi prezisese are loc acum pe câmpia Sunem de la poalele muntelui Ghilboa. Biblia relatează acest episod astfel: „Filistenii s-au luptat cu Israel, și bărbații lui Israel au luat-o la fugă dinaintea Filistenilor, și au căzut uciși pe muntele Ghilboa. Filistenii au urmărit pe Saul și pe fiii lui și au ucis pe Ionatan, Abinadab și pe Malchișua, fiii lui Saul.

Saul a fost prins în toiul luptei; arcașii l-au ajuns și l-au rănit greu. Saul a zis atunci celui ce-i ducea armele: „Scoate-ți sabia, și străpunge-mă, ca nu cumva acești netăiați împrejur să vină să mă străpungă și să-și bată joc de mine” . Cel ce-i ducea armele n-a voit, căci se temea. Și Saul și-a luat sabia și s-a aruncat în ea. Cel ce ducea armele lui Saul, văzându-l mort, s-a aruncat și el în sabia lui, și a murit împreună cu el. Astfel au pierit în același timp și în aceeași zi, Saul și cei trei fii ai lui, cel ce-i purta armele și toți oamenii lui”(1 Samuel 31.1-6).

Nu putem face comentarii multe pe seama sinuciderii acestui om. Nicio situație oricât de grea ar fi nu motivează sinuciderea, deși omenește ținând cont de conjunctura în care se afla atât el cât și împăratul gestul pare rațional. Același lucru îl întâlnim de pildă la deținuții din lagărele de concentrare de la Auachwitz care deși nu aveau gânduri suicidare, pentru a scăpa de atrocitățile la care erau supuși, preferau să se sinucidă prin electrocutare în gardurile electrizatede sârmă ghimpată.

Dacă putem trage o învățătură din aceste cazuri, atunci putem spune că ori de câte ori te deparți de Dumnezeu ai de suferit și nu vei ști ce atitudine să adopți atunci când te confrunți cu moartea.

PILAT DIN PONT

Nu putem despărți tragicul personaj Iuda de unul care a jucat în aceeași piesă, aceeași dramă și care a avut același destin și anume Pontius Pilatus.

Deși Biblia nu vorbește despre Pilat că s-a sinucis, cele mai multe scrieri istorice afirmă acest lucru, fără a avea clar certitudinea acestui gest precum și modalitatea prin care a făcut-o.

Pentru a înțelege caracterul și personalitatea acestui om precum și felul în care și-a încheiat viața trebuie mai întâi să știm cine a fost el, ce a făcut, ce atitudine a avut față de evenimentele vieții cu care s-a confruntat, în ce context istoric a trăit și care au fost cauzele care l-au determinat să-și pună capăt vieții, dacă într-adevăr a făcut-o.

Pilat din Pont sau Ponțius Pilatus, originar din Pontul Asiei Mici, a fost al cincelea prefect(guvernator roman) al Iudeei între anii 26-36, e.n, în timp ce la Roma era împărat Tiberius, fiu adoptiv al lui Octavian.

Despre viața și activitatea lui Pilat știm mai multe lucruri, unele din relatările evangelice, altele din scrierile istorice ale învățaților vremii. Astfel Josephus Flavius scrie o istorie a poporului evreu intitulată Antichități iudaice despre care el însuși declară: „Antichitățile conțin tradițiile istorice de la crearea primului om până în al doisprezecelea an al domniei lui Nero, depănând ceea ce ni s-a întâmplat nouă, iudeilor, în Egipt, Siria și Palestina, apoi ponoasele pricinuite de asirieni și babilonieni, precum și asupririle la care ne-au supus perșii și macedonenii, după ei venind la rând romanii.(Josephus Flavius, Antichități iudaice, vol II, pg 578, Ed Hasefer, București 2001). El amintește sumar de Isus pe care Îl numește „un om înțelept, dacă poate fi numit aievea om…autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul”(idem pg 446). Apoi spune despre Pilat cum a cârmuit în mod sângeros Iudeea și l-a crucificat pe Isus.

Mai târziu scriitori precum Philon din Alexandria, Origen(sec I), Iustin Martirul(108 dH), Tertullian(155-220), Tacit(sec.II), Eusebiu din Cezareea(sec.II), amintesc și ei fiecare câte ceva din aceste evenimente.

Apoi de-a lungul timpului și până în zilele noastre au apărut tot felul de scrieri ale istoricilor și teologilor, multe încărcate de emoție și subiectivism, așa că dacă le-am strânge pe toate nu am ajunge la un concluzie unanimă deoarece părerile merg de la a-l considera pe Pilat un erou care a împlinit o profeție până la a-l numi cel mai mare judecător nedrept al istoriei care a condamnat conștient la pedeapsa cu moartea pe Cel ce l-a declarat și găsit nevinovat.

La data aceea Palestina era sub ocupație romană. Pentru a se asigura pax romana țara a fost împărțită în patru regiuni administrative denumite:Iudeea, Samaria, Pereea și Idumeea. În anul 26 , prin decret al împăratului Tiberius este numit prefect al Iudeei temutul comandant al gărzilor pretoriene(gărzile personale ale împăratului) Ponțiu Pilat. I se conferi titlul de „imperium”, adică, puterea supremă în provincie. Acesta împreună cu soția sa Claudia Procula după zece zile de călătorie pe mare sosesc în Cezareea Maritimă, al doilea mare oraș al Iudeei unde își vor stabili domiciliu. Capitala spiritual religioasă a Iudeei era Ierusalimul în care se afla Marele Templu construit de Irod.

Ocupația imperială a indus în poporul evreu sentimente ostile de la nemulțumiri și revolte mocnite la rebeliuni pe față. Acestea erau accentuate și de conflictul major de mentalități și civilizații. Romanii deși erau suverani trebuiau să respecte iudeilor niște exigențe ale vieții acestora precum: închinarea la un singur Dumnezeu, înterzicerea chipurilor și imaginilor, sfințirea sabatului, obiceiuri alimentare specifice precum și importanța Templului care nu trebuia pângărit de către cei pe care ei îi considerau păgâni. Pentru romani care se închinau la mai mulți zei și care aveau cultul împăratului toate aceste pretenții erau considerate niște ciudățenii extravagante pe care nu le înțelegeau și nici nu erau dispuși să le menajeze.

„Niciodată însă Roma nu a putut găsi soluția care să-i permită stabilizarea deplină și armonioasă a provinciei și să facă să domnească aici o pace veritabilă, pax romana. Iudeea era una dintre cele mai îndepărtate provincii ale imperiului și, în orice caz, a rămas permanent reticentă în acceptarea ordinii romane, în ciuda atotputerniciei acesteia…În acest context de tensiune extremă Ponțiu Pilat preia funcția de prefect al Iudeei”(Mircea Duțu, Pilat din Pont Judecătorul lui Isus, pg.16-17, Ed. Herald, București, 2009), despre care va relata mai târziu: „blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Grațius la guvernarea Iudeei”(https:/valbo 52.wordpress. com/2012/03/16/523.Scrisoarea lui Pilat din Pont către Împăratul Tiberius).

Pilat era un administrator bun dar nu a avut niciodată abilitatea și nici dispoziția de a înțelege particularitățile poporului pe care era trimis să-l cârmiuască așa că l-a urât încă de la început.

Proaspăt venit la reședința din Cezareea el trimite către Ierusalim o trupă de soldați pentru a ierna în cetatea Antonia. Aceștia intră cu stindardele care purtau chipul împăratului lucru ce i-a ofensat foarte mult pe iudei. Legea iudaică interzicea chipurile și toți prefecții dinaintea lui Pilat au respectat convingerile religioase ale provinciei. Evreii au protestat în masă și l-au rugat pe Pilat să dea jos portretele. Din dorința de a-și afirma autoritatea dar și sub pretextul că ar aduce atingerea onoarei lui Tiberiu, Pilat a refuzat rămânând ferm pe pozitie. Timp de cinci zile evreii au protestat după care Pilat încearecă să facă ordine convocând pe un stadion public pe turbulenți. Aceștia nu renunță la revendicările lor iar Pilat ordonă soldaților să folosească forța. Dar evreii nu renunță nici ei și preferă moartea. Aceștia s-au strâns în fața palatului său și într-un gest de sfidare și-au plecat capetele până la pământ și l-au înștiințat că sunt gata să moară. Văzând că lucrurile se complică neașteptat, prefectul cedează.„Uluit de fermitatea cu care (evreii, n.a) își apărau legile, Pilatus a dat ordin ca portretele să fie duse numaidecât de la Hierosolima (Ierusalim, n.a) la Caesarea . ( Josephus Flavius, Antichități iudaice, vol II pg.445, Ed. Hasefer , București, 2001).

Deoarece s-a simțit umilit și oarecum înfrânt în această situația, s-a decis ulterior să-și recapete prestigiul repetând într-un fel asemănător experiența anterioară. El a agățat de zidurile palatului lui Irod din Ierusalim câteva scuturi de aur și le-a dedicat lui Tiberuis. Pe scuturi era și o înscripție care se referea la Cezar cu toate titlurile sale tradiționale, inclusiv titlul„ Cel divin”. Iudeii au protestat din nou. Pentru ei nimeni nu era divin decât Dumnezeu. Dar Pilat s-a hotărât să stea ferm pe poziție. De data aceasta iudeii au lansat o altă tactică. Fac un apel prompt către Roma. Potrivit lui Philo ei au formulat plângerea cu mult tact arătând respect pentru Cezar și învinuindu-l pe Pilat. .„Nu căutați pricină de răscoală. Nu faceți război împotriva noastră. Nu distrugeți pacea existentă. Cine onorează pe Cezar nu distruge în același timp legile vechi. Aceasta să nu fie pentru voi un pretext pentru batjocorirea națiunii noastre. Tiberius nu dorește să fie nimicite vreuna din legile noastre. Și dacă voi contestați aceasta, dați-ne atunci dovezi- fie o poruncă din partea voastră, o scrisoare sau ceva asemănător. Atunci noi….vom înceta să vă mai necăjim și să vă aducem rugămințile noastre de implorare”(http:/www. mesagerul-creștin. .net/CB-NT/PDF.ce-să-fac-cu-Isus, John F. MacArthur, după Philo, Legatio ad Gaium, pg.301).

Pilat s-a speriat din cauza conducătorilor iudei pentru acest lucru și s-a hotărât să formuleze el însuși un raport către Cezar încercând să se apere. Dar Tiberui era mâniat de cele întâmplate. Philo scrie: „El (Tiberius) a scris –fără să mai aștepte până a doua zi- o scrisoare, făcând reproșuri (lui Pilat) și acuzări, deoarece a acționat cu multă răutate și impertinență. I-a poruncit să dea jos imediat scuturile și să le ducă din capitala Iudeei în Cezareea( http:/ www mesagerul creștin.net/CB-NT/PDF,ce-să-fac-cu-Isus. John.F.MacArthur, după Philo, Legațio ad Gaium, pg.305).

De ambele dăți din aceste controverse Pilat a ieșit de fiecare dată învins. Iudeii și-au dat seama că lui Pilat îi este frică de ei și se teme de poziția sa înaintea lui Tiberiu de aceea se foloseau de această situație în dezanantajul guvernatorului în numeroase ocazii.

Un alt lucru pe care l-a făcut în defavoarea lui printre iudei a fost acela că a folosit o parte din banii Templului pentru construirea unui apeduct în Ierusalim. Mii de iudei au protestat împotriva acestui proiect deoarece considerau că romanii nu trebuie să se atingă de banii templului. Prezent la o sărbătoare în Ierusalim Pilat este înconjurat de iudeii revoltați care-i adresează injurii și amenințări. La fel ca și prima dată el încearcă o aplanare a conflictului printr-o judecată ad-hoc, dar fără rezultat. Pentru a nu mai da impresia folosirii armatei la reprimarea nesupușilor, Pilat își îmbracă ostașii în straie evreiești și dotându-i cu bâte a ordonat la un semn intervenția și mulți protestatari au fost uciși.

Evanghelistul Luca redă și el sumar un episod sângeros produs unor galileeni al căror sînge l-a amestecat Pilat cu jertfele lor.(Luca 13 1-3). Nu se cunosc cauzele acestui incident.

Dacă ar fi să tragem o concluzie după episoadele de mai sus care nu sunt singulare am putea să spunem că avem de-a face cu un om inflexibil, brutal dar și nestatornic. Felul în care vrea să-și impună voința urmează un traseu aproape identic. La început demarează cu autoritatea funcției de care dispune fără să țină cont de particularitățile locului și oamenilor. Urmează un fel de judecată ad-hoc din care la prima vedere pare că vrea să aplaneze conflictul. Eșuând face apel la forță, apoi cedează. Traseul acesta l-a urmat și în cel mai dificil caz din viața lui care l-a propulsat în istorie și în Crez și anume judecarea lui Isus Hristos.

Presupunem că putem da timpul înapoi până în primăvara anului trezeci e.n. și ne aflăm în Palestina. Poporul iudeu era sub dominație romană. Viața era în general strictă și apăsătoare. Existau două ordini juridice paralele: una de tip religios, cea iudaică care avea tribunalul său prezidat de Marele preot și alta de tip civil, cea oficială, care avea de asemenea tribunalul său la baza căruia stătea dreptul roman iar judecătorul unic și absolut era prefectul împăratului.

În întreaga Palestină la data aceea erau tot felul de tulburări, unele de ordin religios, altele de ordin social. Chiar și conducerea bisericii era divizată în partide opozante (fariseii și saducheii), care de multe ori erau în conflict. Populația aștepta un Mesia eliberator care să-i scape de romani și să-l pună pe tronul lui David. În acest context se naște , crește și apoi își desfășoară activitatea Fiul lui Dumnezeu Isus Hristos care îmbracă de bună voie haina umană pentru a izbăvi din păcat prin sângele Său omenirea pierdută.

Suntem cel mai probabil în ziua de vineri șapte aprilie, anul 30 e.n, la o oră foarte matinală. Era săptămâna Paștelui. În timpul sărbătorilor Pilat obișnuia să plece din Cezareea la Ierusalim împreună cu garda sa de ostași pentru a supraveghea personal păstrarea ordinii, deoarece cu acest eveniment populația orașului creștea numeric și de până la zece ori. În această zi de vineri în jurul orei cinci sau șase dimineața Isus a fost adus legat, sub escortă, în fața procuratorului roman. Rezidența lui Pilat din Ierusalim era cunoscută sub numele de Pretoriu și se afla lângă fortăreața Antonia unde se afla și puterea militară romană. Acesta cuprindea și o sală de judecată unde se judecau cele mai grele procese în special cele militare. O gloată pestriță de oameni furioși și agitați, gardienii Templului, și membrii tribunalului sinedriului au înconjurat Pretoriu și l-au sculat pe Pilat din somn ca să audieze la o oră nepotrivită un caz care după ei nu mai suferea nicio amânare.

Judecat în timpul nopții de către tribunalul religios, bătut, batjocorit și scuipat, trimis de la Ana la Caiafa, condamnat la moarte pentru blasfemie, Isus ajunge înaintea lui Pilat. Evanghelistul Ioan descrie cele întâmplate astfel: Au adus pe Isus în odaia de judecată: era dimineață. Ei n-au intrat în sala de judecată, ca să nu se spurce și să poată mânca Paștele.”(Ioan 18,28).

Pilat și Isus în odaia de judecată. Nu cunoaștem interogatoriul dar după toate cercetările și întrebările puse, Pilat își dă seama că este un complot al Sinedriului de a-L elimina pe incomodul Isus așa că„ a ieșit afară la ei”(Ioan 18,29), și le-a zis:„Ce pâră aduceți împotriva omului acestuia? Drept răspuns, ei i-au zis:„Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale”(Ioan 18,29-30).

Încă de la început mai marii Templului au vrut să-l pună pe Pilat în încurcătură.

-în primul rând că au venit în număr mare și la o oră nepotrivită pentru a sugera urgența cazului fără să aibă puțin respect pentru programul de lucru al guvernatorului.

-în al doilea rând, au tupeul de a-i spune lui Pilat ca procesul să fie judecat afară deoarece membrii Marelui sfat nu pot intra în reședința lui Pilat, căci după tradiția rabinică (și nu după învățătura biblică) se întinau ceremonial și nu puteau să serbeze Paștele. Este prima concesie pe care Pilat o face mulțimii așa că„ a venit afară la ei”.(Ioan 18,29). Probabil că le-a vorbit de la balconul rezidențial.

-în al treilea rând, cereau în mod expres ca acest proces să fie finalizat foarte repede înainte de a începe sărbătoarea lor, adică până seara, iar verdictul să fie acela dat de ei. De la Pilat așteptau doar confirmarea și punerea în aplicare a deciziei deja luată în cursul nopții de Marele sfat. Ei aveau în vedere ca să implice autoritatea romană în uciderea lui Isus căci aceasta ar fi contribuit la legitimitatea faptelor lor și nu se mai considerau vinovați de sângele Lui.

Dar nici Pilat nu pare că se lasă manipulat. Ca un judecător corect el refuză sentința dată de ei împotriva lui Isus fără ca să audă mai întâi acuzarea ce i se aduce. De aceea i-a întrebat:„Ce pâră aduceți împotriva Omului acestuia?”(Ioan 18,29).

Cu toate că ei Îl condamnaseră pe Isus pentru blasfemie, știau că o astfel de acuzare nu era suficientă ca să obțină din partea romanilor condamnarea la moarte. Romanii nu dădeau pedeapsa capitală pentru greșeli morale sau religioase, așa că neștiind cum să se descurce au zis:„Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale”(Ioan 18, 30).

Se pare că primele acuzații aduse de arhierei nu l-au convins pe judecător asupra faptelor imputate lui Isus părându-i-se minore, lipsite de caracter politic și , în consecință, magistratul roman încearcă să retrimită cauza la Sinedriu. „Luați-L voi, și judecați-L după Legea voastră”(Ioan 18,31).

Legea iudaică prevedea ca pentru o astfel de faptă(s-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu) vinovatul să fie ucis cu pietre, iar răspunsul lui Pilat „a dat de înțeles membrilor sfatului, că Roma va închide un ochi, dacă ei voiau în această situație să omoare pe Isus din cauza presupuselor Lui fapte împotriva credinței iudaice”(http/w.w.w. mesagerul-creștin. Net/CB-NT/PDF ce-s- fac-cu-Isus, John F. MacArtur).

Dar Marele sfat nu a fost mulțumit cu acest răspuns și îi atrag atenția lui Pilat că „Nouă nu ne este îngăduit de Lege să omorâm pe nimeni”(Ioan 18,31). Fiind sub ocupație romană legea nu le dădea voie la pedeapsa capitală pentru nici un fel de faptă , nici chiar cele referitoare la religia lor până ce nu era consultat tribunalul roman. Pilat care îi ura și care și-a dat seama de răutatea lor s-a bucurat că i-a făcut pe aceștia să mărturisească public faptul că sunt neputincioși în pronunțarea și executarea unei sentințe de moarte.

Deoarece mulțimea striga ba una, ba alta, Pilat se hotărî atunci ca acuzațiile aduse inculpatului să fie foarte clare și probabil și scrise. Atunci membrii tribunalului sinedriului se reuniră și văzând că acuzele religioase nu au greutate în fața judecătorului se repliază din mers și transformară procesul religios într-unul politic formulînd trei capete de acuzare.

1.îndeamnă poporul la răscoală(Luca 23,2)

2. înterzice oamenilor de a plăti tribut cezarului(Luca 23, 2)

3. S-a făcut pe sine Împărat. (Luca 23,2).

Acuzațiile aduse de data aceasta erau de ordin politic și incrimina fapta de lezmajestate care era condamnată de către romani cu moartea.

De data aceasta Pilat trebuia ori să demonteze acuzațiile, ori să le ia în serios, deoarece vizau stabilitatea și ordinea socială, cât și onoarea Cezarului, deși nu credea în niciuna din ele.

„Pilat a intrat iarăși în odaia de judecată, a chemat pe Isus și i-a zis:„Ești Tu Împăratul iudeilor?”(Ioan 18, 33).

Pilat nu aflase de Isus în ziua procesului. Din scrisoarea pe care acesta o trimite împăratului Tiberius îmediat după răstignire reiese faptul că Pilat a avut o întrevedere personală cu Isus cu mult înainte de acest eveniment, de care a fost profund impresionat și care-L vedea ca un om pașnic, motiv pentru care L-a și lăsat liber să-și desfășoare activitatea publică. El raportează Cezarului. „La început mă temeam ca acesta să nu fie vreun agitator care să ațâțe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Isus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor…Unul dintre răsculători dintre care sunt atâția în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului. Isus i-a răspuns:„Dați Cezarului cele ce se cuvin Cezarului și lui Dumnezeu cele ce se cuvin lui Dumnezeu”(https://valbo 52. wordpress.com/2012/03/16/523. Scrisoarea lui Pilat din Pont către Împăratul Tiberius).

Și chiar dacă nu L–ar fi cunoscut mai dinainte pe Isus, Pilat avea tot felul de informatori ca să știe cine face dezordine în provincia sa, așa că asupra primelor două capete de acuzare nu mai revine. Are totuși o nedumerire. Se poate să se fi înșelat cu privire la Isus și să stea acum în fața unui autoproclamat împărat? De aceea îl întreabă direct:„Ești Tu Împăratul Iudeilor”? În tot interogatoriul Isus nu s-a apărat și nu a răspuns decât la întrebările care vizau misiunea Sa pe acest pământ, așa că-i spune:„De la tine însuți zici lucrul acesta, sau ți l-au spus alții despre Mine”?(Ioan 18, 34). Cu alte cuvinte, ești convins tu de lucrul acesta sau îi crezi pe cei care M-au acuzat? Lui Pilat nu-i place răspunsul și puțin iritat îi zice lui Isus:„Eu sunt iudeu? Neamul tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea:ce ai făcut?(Ioan 18,35). Apoi Isus îi spune ce fel de Împărat este și ce împărăție conduce.„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta…Dacă ar fi împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăția Mea nu este de aici”(Ioan 18, 36).

Pentru că Pilat nu prea înțelegea despre ce împărăție este vorba, reformulează întrebarea.„Atunci un Împărat tot ești”!(Ioan 18,37). Acum Isus îi răspunde direct:„Da…Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. Atunci Pilat I-a zis: „Ce este adevărul?”(Ioan 18,38).

Filozofia aceasta era prea grea pentru Pilat, un păgân, ca s-o înțeleagă, dar înțelege un lucru, anume că, omul pe care-l are în față nu este un pericol social și nici nu prezintă o amenințare politică asupra Romei. Așa că „După ce a spus aceste vorbe, a ieșit iarăși afară la iudei, și le- zis:„Eu nu găsesc nicio vină în El”(Ioan 18, 38). Este prima declarație publică în fața mulțimii că Isus după toate cercetările făcute este nevinovat. La punctul acesta Pilat putea să considere cazul încheiat și să împrăștie mulțimea agitată acasă. Dar el se temea de adunarea mare de demonstranți care ar fi putut provoca o răscoală ce l-ar fi decredibilizat și mai mult în fața autorităților de la Roma, precum și de mai marii Sinedriului pe care deși nu-i agrea nu voia să-i supere. Pilat se afla în fața unei dileme politice grele. Cu doar câteva minute înainte a stat față în față cu Împăratul universului și ar fi putut să afle răspunsul la întrebarea care l-a măcinat până la moarte:„ce este adevărul?” Dar Pilat încercând să împace și conștiința și lumea acceptă compromisuri crezând că va fi în stare să facă dreptate.

De aici încep bâlbele juridice ale lui Pilat care-l vor duce în final la un insucces total asupra cauzei pe care a declarat până în ultimul moment că o stăpânește.

Declarația de nevinovăție i-a întărâtat și mai mult pe iudei care stăruiau asupra condamnării și au început să strige:„Întărâtă norodul, și învață pe oameni prin toată Iudeea, din Galileea unde a început, până aici.

Când a auzit Pilat de Galileea a întrebat dacă omul acesta este galileean. Și când a aflat că este sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod care era și el în Ierusalim în zilele acelea(Luca 22,5-7).

Irod care tăiase capul lui Ioan Botezătorul are acum în față pe Unul mai mare decât acesta, pe Fiul lui Dumnezeu. Biblia spune că „Irod când a văzut pe Isus s-a bucurat foarte mult, căci de mult voia să-L vadă, din pricina celor auzite despre El, și nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune. I-a pus mai multe întrebări, dar Isus nu I-a răspuns nimic.(Luca 23,8.9).Tăcerea lui Isus l-a mâniat mult pe vanitosul și îngâmfatul rege. Părea ca o sfidare a autorității sale. „Arată-ne un semn care să dovedească faptul că ai puterea cu care Te-au acreditat zvonurile”(Ellen G.White, Viața lui Isus, pg.696. Ed. Viață și Sănătate, București, 2008). Dar misiunea lui Isus nu era aceea de a satisface curiozitățile bolnăvicioase ale oamenilor.

„Preoții cei mai de seamă și cărturarii stăteau acolo, și-L pârau cu înfierbântare”(Luca 23,10). Și mai înfierbântat decât aceștia Irod caută să-L provoace pe Isus.„Dacă ești un impostor, atunci moartea din mâinile acestora nu este decât ceea ce meriți; Dacă ești însă Fiul lui Dumnezeu, atunci salvează-Te săvârșind o minune”(idem, pg.698).„Irod cu ostașii lui de pază, se purtau cu El cu dispreț; și după ce și-au bătut joc de El, și L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat. În ziua aceea Irod și Pilat s-au împrietenit unul cu altul, căci erau învrăjbiți mai înainte”(Luca 23,11.12).

Pilat care credea că a scăpat de Isus se trezește din nou cu gloata la ușă. Atunci „a strâns pe preoții cei mai de seamă, pe fruntași și pe norod, și le-a zis:„Mi-ați adus înainte pe Omul acesta ca pe unul care ațâță norodul la răscoală. Și iată că, după ce L-am cercetat cu deamănuntul, înaintea voastră, nu l-am găsit vinovat de niciunul din lucrurile de care-L pârâți. Eu deci, după ce voi pune să-L bată Îi voi da drumul”(Luca 23.14-16).

Este pentru a doua oară când Pilat declară în fața mulțimii că Isus nu este vinovat de nici unul din capetele de acuzare ce I s-au adus. Ba mai mult, spune că cercetarea a fost temeinică și nici împăratul Irod nu l-a găsit vinovat. Dacă Pilat și-ar fi respectat conștiința și funcția în virtutea autorității pe care o avea, din nou putea să încheie procesul aici. Dar Pilat odată cu pronunțarea nevinovăției inculpatului, atașează un compromis pe care nu i l-a cerut nimeni și care era chiar contrar dreptului roman, acela de a-L da pe Isus ca să fie biciuit înainte de a-L pune în libertate. Dreptul roman interzicea aplicarea de pedepse înainte de a se fi clarificat vina, dar el spera că procedând așa va împăca mulțimea agitată și va fi satisfăcută la privirea unui astfel de supliciu. Flagelarea cu biciul era una dintre metodele cele mai crude aplicată de romani criminalilor și trădătorilor înainte de a fi executați. Curelele erau legate cu bile de plumb care atunci când te loveau produceau leziuni majore nu numai exterioare ci și rupturi de organe interne. Mulți condamnați au murit în timpul acestui procedeu și n-au mai apucat să fie executați. Cruzimea cu care au fost aplicate loviturile I-au făcut corpul lui Isus numai răni. Sigur pe sine Pilat se aștepta ca gloata să fie mulțumită. L-a adus afară pe Isus. Fața Sa era tumefiată si plină de sânge, spatele era sfâșiat de răni, pe cap purta o coroană de spini și L-au îmbrăcat în semn de batjocură cu o haină de purpură. Pilat iese în balcon și uitându-se către mulțime a zis: „Ecce Homo”-Iată Omul-(.Ioan 19,5.) Cu alte cuvinte: sunteți mulțumiți?

Dar gloata nu a priceput din gestul acesta decât slăbiciunea lui Pilat în a rezolva cazul și a căpătat un mai mare avânt spre revoltă pentru a-și atinge scopul propus.

„Întrupat ca Fiu al Omului, stătea acolo Fiul lui Dumnezeu. El fusese arestat fără nicio vină, acuzat fără dovezi, judecat fără martori, pedepsit fără nici un verdict și urma să fie curând condamnat la moarte de către un judecător nedrept care mărturisea faptul de a nu putea găsi o greșeală în El.”(http://www.urantia.org/ro/cartea urantia/cap.185-judecata-în-fața-lui-pilat.)

Când L-au zărit preoții cei mai de seamă și aprozii au început să strige:„Răstignește-L, Răstignește-L”.

.„Luați-L voi și răstigniți-L, căci eu nu găsesc nicio vină în El”(Ion 19,6).

„Concluzia care se degaje este că un păgân străin, crescut în afara Legii, a intuit mai bine de partea cui se află dreptatea dumnezeiască, decât cei care se pretindeau păzitorii ei”(Mircea Duțu, Pilat din Pont, Judecătorul lui Isus, pg.136, Ed. Herald, București 2011).

Niciun argument nu putea stăpâni furia persecutorilor ale căror strigăte păreau că dărâmă treptele Pretoriului. Pilat relatează lui Tiberiu în scrisoarea trimisă către acesta astfel: „In desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei popoarelor, dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta. Într-adevăr, s-ar putea spune că, în această ocazie toate spiritele rele din ținutul infernului s-au strâns la Ierusalim. Mulțimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând, precum valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porțile Pretoriului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în istoria Romei”. (http://valbo52.wordpress.com/2012/03/16/523,Scrisoarea lui Pilat din Pont, către Împăratul Tiberius).

Pilat încearcă pentru ultima dată să iasă din încurcătura în care l-a dus Marele Sfat.„Era un conflict între conștiință și carieră, între alternativele de a satisface pe iudeii odioși, sau pe Cezarul de care se temea. El a oferit poporului posibilitatea de a alege între doi întemnițați”(http/www. mesagerul creștin. net/CB-NT/PDF,ce-să-fac-cu- Isus, John F.MacArthur)

La fiecare sărbătoare de Paște era un obicei roman de a pune în libertate pe un întemnițat iudeu ca un gest de bunăvoință față de aceștia dacă rămâneau loiali. Astfel Pilat sperând să-L elibereze pe Isus prezintă în fața acestora pe un întemnițat acuzat de crimă, răscoală și jaf numit Baraba.(Luca 23,25; Ioan 18,40) și pe nevinovatul Isus.

„Pilat le-a zis:„Pe care voiți să vi-l slobozesc?Pe Baraba, sau pe Isus, care se numește Hristos? Căci știa că din pizmă dăduseră pe Isus în mâinile lui”(Matei 27, 17.18).

„Pe Baraba”, au răspuns ei(Matei 27, 21). Pilat le-a zis:„Dar ce să fac cu Isus , care se numește Hristos?”. „Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toții”(Matei 27, 22).Întrebarea „ce să fac cu Isus”?, nu este demnă de un magistrat. El trebuie să judece după probe, după fapte și după conștința proprie nu după vocea străzii. Această nehotărâre demonstra slăbiciunea sa de rezolva cazul și de ea s-au folosit cei care-L acuzau pe Isus.

În final Pilat mai primește o veste care l-a încurcat și mai mult. Un sol întră în sala de judecată cu o scrisoare din partea soției acestuia care-l avertiza: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui”(Matei 27, 19). Se pare că după primirea acestei scrisori Pilat avu o întrevedere personală cu soția sa. „Ponțiu părăsi sala judecății fără întârziere, și veni la mine. Eu mă aruncai la picioarele lui zicând:

-„Pentru tot ce-ți este mai drag și mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă, a unirii noastre, să nu te faci părtaș la vărsarea sângelui acestui neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am văzut într-un vis astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în fața Lui și printre nefericiții aceia, care fură aruncați în flăcările Gheenei, eu am recunoscut fața acestora, care cer moartea Lui!… Păzește-te a nu ridica prea puternica mână a ta împotriva Lui! O! crede-mă, că o singură picătură al acestui sânge, va desemna în veșnicie osândirea ta”. (http://www.philadelphia.com.ro/restituiri/scrisoarea-soției-lui-pilat-din-pont claudia-procula-către fulvia romelia…).

În urma acestei scrisori Pilat deveni și mai încurcat. Se părea că presiuni din toate părțile îi amenințau mintea și-i tulburau judecata.

Era ultima înștiințare dată de Duhul lui Dumnezeu unui judecător pământesc pentru a-l feri de a ajunge în fața tribunalului ceresc. Se crede că Pilat ar fi citit această scrisoare în fața publicului pentru a-l avertiza de osînda ce îi așteaptă pe toți cei care își vor murdări mâinile cu sîngele acestui neprihănit. Era ca o ultimă solie de har trimisă de cer pentru o mulțime orbită și condusă de Satana care cerea moartea Aceluia care venise să-i salveze.

Dar mulțimea avea mintea întunecată, ochii închiși și urechile astupate. Numai gura striga cu putere:„La moarte cu El”!

Apostolul Ioan redă ultimile confruntări între stradă și autoritate astfel:„Iudeii i-au răspuns: „Noi avem o Lege, și după Legea aceasta El trebuie să moară, pentru că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu”.(Ioan 19,7).

Pilat are o ultimă întrevedere personală cu Isus. Au intrat iarăși în odaia de judecată, și precum un om care și-a pierdut definitiv busola pune niște întrebări anapoda fără nicio logică.

– „De unde ești Tu?”

Dar Isus nu i-a dat nici un răspuns.

Pilat i-a zis:„Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să te răstignesc, și am putere să-Ți dau drumul?”, subliniind că încă puterea este în mâinile lui și este în stare să o folosească.

Dar Isus îi răspunde:„N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus”.(Ioan 19.11). Lecția dată de Isus în această situație ne este folositoare oricăruia dintre noi care ne confruntăm pe pământ cu necazuri. În orice încercare dacă ne-am aduce aminte de cuvintele acestea, nu ne-am mai teme de nimic. Demoni sau oameni n-au nicio putere asupra noastră decât dacă le este îngăduită de sus. Și orice vine de sus este sub controlul lui Dumnezeu și lucrează spre binele nostru. Oricât de disperată ar părea situația nu suntem la dispoziția furiei oarbe a Satanei. Ceea ce a fost îngăduit de sus cu Fiul lui Dumnezeu a adus salvarea noastră.

Pentru ultima dată Pilat iese afară. Mulțimea striga de părea că se aude până la Roma:„Dacă dai drumul Omului acestuia, nu ești prieten cu Cezarul”. „Oricine se face pe sine Împărat este împotriva Cezarului”. „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul”. Ia-L, ia-L și răstignește-L!

Ca să-și mai liniștească puțin conștiința Pilat împleti în mintea sa dictonul lui Caiafa: „Mai bine să moară un om decât să piară o națiune” cu dictonul roman: „mai bine o nedreptate decât o dezordine”.

„ Atunci Pilat își dădu seama că nu mai există nicio speranță de a-L salva pe Isus, de vreme ce nu era deloc dispus să îi sfideze pe iudei”(http://www.urantia.org.cartea- urantia, cap.183).

„Strigătul neântrerupt al mulțimii a biruit. Isus va fi crucificat. Pilat s-a văzut constrâns să facă tocmai ceea ce voia să evite. El a vândut cu multă tocmeală mântuirea veșnică a sufletului său, pentru asigurarea temporală a carierei sale”(http://www. mesagerul- creștin.net/CB-NT/PDF,ce-să-fac-cu-Isus. John F.MacArtur).

Atunci porunci unui sclav să aducă un lighan, luă apă și se spălă pe mâini în fața norodului spunând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” Și tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”(Matei 27, 24, 25). Cu alte cuvinte, dacă acesta este prețul pentru a-L da la moarte, noi suntem gata să îl plătim. Acesta a fost un vot național care a arătat o apostazie națională și care va duce curând la ruina națiunii. Rugăciunea aceasta le-a fost ascultată iar istoria a confirmat-o.

„ Atunci L-au dat în mâinile lor ca să fie răstignit (Ioan 19,16).

Fiul lui Dumnezeu răstignit de fiii oamenilor! Totodată, Pilat a intrat definitiv în memoria timpului ca judecătorul celui mai important și mai nedrept proces din istorie. Din renunțare în renunțare a comis nedreptatea nedreptăților spălându-se pe mâini. „Astfel, verdictul lui Pilat a devenit definitiv și irevocabil pentru eternitate.(Mircea Duțu, Pilat din Pont, Judecătorul lui Isus, pg. pg55).

Din tot contextul istoric putem face un portret acestui nefericit personaj care a ratat cea mai mare ocazie aceea de a cunoaște pe Fiul lui Dumnezeu pe care deși nu a dorit, L-a răstignit.

Pilat era un om cu pregătire și carieră militară meritorie, comandant al gărzilor pretoriene cu calități de bun administrator, dar fără charismă și iubire de oameni. Ferm până la aspru în raport cu supușii săi el însuși se caracterizează a fi un amestec de sânge iberic cu sânge roman care nu cunoaște frica și este nesupus emoțiilor.

I se încredințează funcția de prefect al Iudeei ca reprezentant al împăratului care presupunea atribuții multiple de administrator, judecător, comandant politic și militar în numele și interesele Romei.

Felul brutal de a-și impune voința l-a făcut neplăcut supușilor pe care mai mult i-a întărâtat împotriva lui, iar felul bizar și ciudat al acestora l-au făcut pe Pilat să-i urască și să-i sfideze. Faptul acesta a dat naștere la multe dezordini sociale și incidente soldate cu victime. Mândru de autoritatea de care dispunea nu se sfia să facă uz de forță în numele împăratului și al legii. Probabil un temperament coleric avea probleme cu stăpânirea de sine angajându-se în reprimarea celor nesupuși fără o cercetare temeinică, lucru ce i-a dăunat atât pe plan local cât și la Roma. Pentru a intimida mulțimea și a impresiona pe superiorii săi face fapte pe care predecesorii săi le-au evitat determinându- i pe aceștia să nu-i mai acorde minimul de simpatie. Iritat întotdeauna de prezența mulțimii, nu avea chef să discute cu ea și încerca să o ignore sau să recurgă la forță. În mintea sa neamul pe care era trimis să-l cârmuiască era un neam răzbunător și rău și nu putea să înțeleagă și să admită exclusivismul evreu.

Cu toată puterea și tăria lui de caracter Pilat avea și slăbiciuni. Pentru a-și atinge unele scopuri folosea uneori viclenia ca să inducă în eroare (a îmbrăcat ostașii romani în straie evreiești pentru a reprima o răscoală). Dar cea mai mare slăbiciune a lui Pilat care i-a pătat numele și l-a propulsat în istorie era nestatornicia și nehotărârea. Când simțea că-i este amenințată viața sau funcția ceda. Lucrul acesta a fost observat de iudei și exploatat în defavoarea lui, de multe ori luându-l în râs cu amenințările de răscoală sau de denunț la Roma.

Accepta compromisuri morale pentru a-și atinge scopurile sau pentru a rezolva o situație. Dacă aceste defecte nu le-ar fi avut sau și le-ar fi corectat ar fi rămas ca cel mai competent judecător al istoriei. Se pare că stăpânea bine dreptul roman și era dispus să-l aplice. Avea putere de intuiție în a-i dibui pe răufăcători și dorea o judecată corectă. Cu toate aceste abilități pus în fața marelui examen al vieții Pilat greșește. Și nu greșește din necunoaștere ci din slăbiciune. Procesul lui Isus a fost „teza lui de doctorat” în justiție pe care o putea promova excelent dacă făcea ce i-a dictat conștiința. În ciuda tuturor acuzațiilor aduse lui Isus, multe schimbate în decurs de ore, Pilat a fost convins până la sfârșit că Isus este nevinovat. Presiunea pe care i-o făcea Sinedriul și mulțimea nu l-au determinat niciodată să-și schimbe părerea, dar nestatornicia și nehotărârea l-au determinat să pronunțe o sentință nedreaptă.

De trei ori a ieșit în fața mulțimii și a spus același lucru: „Eu nu am găsit nicio vină în El”. Pentru judecata aceasta merită felicitat. Dar pentru cum a aplicat-o a fost condamnat.

Pilat nu a dorit să-L dea la moarte pe Isus. Dar nu a mai contat ce a dorit să facă ci, ce a hotărât, fiindcă decizia condamnării i-a aparținut. Mâna sa a semnat decretul de condamnare la moarte care a ajuns să fie cunoscut în toată lumea: „Possus este sub Pontiu Pillato! (El a fost răstignit din ordinul lui Ponțiu Pilat).

A fost urmărit până la obsesie de decizia dată care l-a măcinat până la moarte. Personal regret soarta a acestui personaj care nu a fost chiar cel mai rău om al istoriei dar care din slăbiciune și nestatornicie a parafat cea mai nedreaptă sentință a istoriei acestei lumi și anume

condamnarea la moarte a lui Isus Hristos.

După anul 30 viața lui Pilat a fost până la sfârșit un coșmar și un chin. Gânduri neașteptate și îngrijorătoare îi bântuiau mintea. Faptul de a fi fost umilit de evrei în mai multe rânduri în timpul guvernării sale, plus amintirea slăbiciunii sale în raport cu aroganța împinsă până la silnicie pe care o întrebuințaseră iudeii împotriva lui în procesul lui Isus i se părea de neacceptat. Pentru a-și răzbuna slăbiciunea și lașitatea deveni mai bănuitor, mai neânduplecat și mai crud. Părea că și-a pus în gând să stârpească și nu să cârmuiască „Orice murmur era pedepsit, orice crimă urmărită cu îndârjire până la complici, orice început de răzmeriță era nemilos înfrânt”(http://sinapsa.ucoz.ro/publ/religie, nu- rata-scrisoarea-soției-lui-pilat…..).

În anul 36 avu loc un incident în Samaria. Un fals profet Mesia a adunat mase de oameni pe muntele Garizim pretinzând că el cunoaște locul unde sunt ascunse niște vase sfinte puse acolo pe timpul lui Moise. După zile de săpături populația se revoltă împotriva acestuia deoarece s-a văzut înșelată. Auzind de la informatorii lui de mase strânse și de revoltă trimise armata cu ordin de a ucide pe toți așa-zișii săpători, dacă nu se vor întoarce la casele lor la cea dintâi poruncă. Cum samaritenii șovăiau i-a măcelărit pe toți.

Lucrul acesta i-a adus căderea. Plângerile populației au ajuns până la Roma și din ordinul lui Vitelius, legatul Siriei și superiorul lui fu trimis să dea socoteală de faptele lui în fața Cezarului. Împreună cu familia Pilat fu nevoit să plece. Era iarnă. Călătoria spre Roma a fost grea și anevoioasă din pricina vremii fiind nevoiți să poposească și să aștepte în mai multe locuri. Gândul că este inculpat și că va trebui să fie judecat îl măcina. Îi veni în minte întrebarea „ce este adevărul”? Va avea parte de o judecată dreaptă? Apoi îi apăru în față chipul acela senin și nevinovat al lui Isus și se simți pentru o clipă alături de El.

Își spălase mâinile închipiundu-și că apa va șterge urmele vinovăției dar acum vedea sângele Neprihănitului aceluia pe mâinile lui. Mintea lui avu de suferit și căzu în depresie.

Pilat se temea de Tiberius. Josephus Flavius îl descrie pe Tiberius ca fiind „un om din cale afară de mânios, care nu putea să-și strunească furia chiar și când ura lui nu avea motive întemeiate, firea lui fiind înclinată spre sentiințe aspre, întrucât pronunța condamnări la moarte pentru vinile cele mai ușoare”(Josephus Flavius, Antichități iudaice, vol II, pg468, Ed. Hasefer, București 2001). Dar până să ajungă la Roma află că Tiberui murise iar Senatul recunoscuse ca singur urmaș pe Caius Iulius Cezar, supranumit Caligula. Pilat nu știa dacă trebuie să se bucure sau să se întristeze de vestea aceasta. El nu-l cunoștea personal pe noul împărat.

Ajuns la Roma, Caligula nu l-a primit imediat pentru a fi ascultat. Faptul că timpul trecea îi sporea și mai mult teama . Dar Caligula nu avea nicio grabă să descurce acea problemă încâlcită.

Sosi în sfârșit și ziua audienței. Întră într-o încăpere retrasă, fără martori, pentru a sta în fața împăratului. Luară loc. O distanță era între ei ce se cuvenea între un împărat și un inculpat. Mimica împăratului era inexpresivă și îl făcea să semene mai mult cu o statuie decât cu un om. Simțind răceala cu care a fost întâmpinat, Pilat prevedea verdictul ce va fi dat. Știind că de felul cum își va apăra cauza depindea viața sa, Pilat ca un bun orator începu să depene cu deamănuntul lunga și încâlcita poveste a cârmuirii sale în Iudeea, să dea de înțeles că acel popor rău și încăpățânat era totdeauna pus pe scandal, că răscoalele pe care a trebuit să le înăbușe le-a făcut pentru buna cârmiure a regiunii și pentru protecția imperiului iar el nu numai că nu a avut nicio vină, ba mai mult a suferit și a fost umilit de aceia pe care trebuia să-i conducă. Apoi începu a spune și despre procesul lui Isus din Nazaret care înăsprise neânțelegerile dintre ei și capii Ierusalimului. Dar nu apucă să termine deoarece Caligula plictisit de obositoarea apologie îl întrerupse brusc:

-„Ai tu dovezi de cele ce-mi spui?Ai adus martori ai purtării tale în Iudeea? Ai scrisori de la Tiberiu care îți porunceau măcelărirea poporului aceluia?

-N-am martori, nici scrisori. Dar crezi tu că adevărul se poate afla în cuvintele spuse sau scrise?. Știi tu Cezare, care domnești asupra Romei și asupra lumii, ce este adevărul?”(http://sinapsa.ucoz.ro/publ/religie,nu-rata-scrisoarea-soției-lui-pilat…)

Caligula își dete seama că Pilat nu mai avea mintea întreagă și aproape că i se făcu milă de el. Pentru a intra în grațiile Senatului și ale poporului Caligula intră în funcție dând o amnistie așa că beneficie și Pilat de ea, dar îi dete de înțeles acestuia că nu trebuie să mai respire aerul Romei.

Voi fi binevoitor față de tine,dar îți voi spune în ce provincie a Imperiului va trebui să trăiești de aici înainte. Apoi puse garda să îl scoată afară.

Pilat înțelese că este vorba de o sentință de exil. Aceasta veni după câteva zile. Pilat trebuia să plece în Galia și să se așeze în Vienne o frumoasă colonie din Transalpina.

La sfârșitul verii Procuratorul demis împreună cu soția sa Claudia Procula se aflau pe malul râului Ron. Deși pedeapsa a fost blândă nu a fost de ajuns să vindece rănile sufletului.„Pilat nu simțea nicio remușcare pentru sfârșitul Acelui nefericit; ci că nu știuse în acea dimineață să se apere de scârbosul târg al Sinedriului, că nu avusese istețimea și tăria să înfrângă silnicia săvârșită împotriva puterii sale. Se căina doar că a răbdat o grea ocară, dar înțelegea că acea ocară era legată de acel Isus și nu era cu putință să gonească amintirea, să șteargă din minte chipul palid, cuvintele tainice și încă mai tainica Lui tăcere”(idem).

Îi moare copilul. Despre acest eveniment soția sa notează:„Nu peste mult timp copilul meu muri, în brațele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit, ca fericit, a scăpat de blestemul care ne urmărește, el descarcă în spatele lui uriașa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea într-una, din cauză, că în toate părțile existau creștini; chiar aici, în această sălbatică patrie unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării și ale stâncilor ciudate, chiar și aici pot auzi cu câtă indignare se pronunță numele bărbatului meu!” (http://www.philadelphia.com.ro/restituiri/scrisoarea- soției- lui pilat către-fulvia-romelia…)

Starea sa mintală răvășită, de la melancolie și visare până la furie și spaimă puse pe gânduri familia dar și pe medicul personal care nu izbutise nici să priceapă, nici să tămăduiască boala. Probabil un sindrom bipolar( psihoză maniaco- depresivă) îl stăpânea. Zilele erau nesuferite și nopțile fără somn. Ce este adevărul? Poate sunt vinovat! Erau cuvinte pe care le auzea în minte.

Se spune că avea două manii, aceea de a întreba pe oricine întâlnea ce este adevărul și aceea de a se spăla pe mâini ori unde vedea o sursă de apă.

Înainte de plecarea în exil, Pilat vru cu orice preț să aibă o întâlnire cu cel care în vremea aceea era cel mai vestit filozof din Roma: Lucius Anneus Seneca. De cum îl cunoscu, Pilat îi puse veșnica chinuitoare întrebare: Ce este adevărul?Acesta încercă să-l liniștească încercând să-i spună că atât timp cât sufletul omului este închis în temnița trupului, omul nu poate cunoaște purul și divinul adevăr. Dacă vrei să ști ce este adevărul, atunci trebuie să mori.

Într-o dimineață de aprilie senină și limpede Pilat se plimba pe marginea unui lac. În oglinda sa Pilat își privi chipul nefericit aducându-și aminte de acel lighean de aramă pe care într-o altă dimineață dintr-un alt aprilie un sclav îl puse dinainte ca să se spele pe mâini. Și în timp ce privea lacul îi veniră în minte cuvintele lui Seneca: Pentru ca să afli ce este adevărul trebuie să mori!.

„Cu mișcări liniștite și solemne, Pilat își lepădă toga grea și încălțămintea. Apoi se apropie de marginea lacului limpede, se urcă pe un colț ce înainta peste apele adânci și, fără să spună un cuvânt, se scufundă în azurul tăcut”.(http://sinapsa. ucoz.ro/publ/religie,nu-rata-scrisoarea-soției-lui-pilat…)

Dacă sinuciderea lui Pilat este adevăr sau legendă, nu știm. „Eusebiu din Cezareea, istoric creștin pretinde că ar fi găsit, la istoricii latini pe care nu-i menținează însă, mențiunea suicidului între anii 39-40 e.n„( Mircea Duțu…) Dar chiar dacă nu s-ar fi sinucis fizic, Pilat s-a sinucis spiritual fiind pierdut pentru totdeauna.

Pilat se va mai întâlni odată cu Isus, la judecata finală. Cei doi se vor privi față în față pentru ultima dată. Pilat va plânge că a pierdut veșnicia. Isus va plânge că a pierdut un fiu.

Unde a greșit Pilat în raport cu Isus și ce învățături putem trage din acest caz?

1.Pilat a greșit atunci când nu a acționat după lumina primită. Nu toți au aceeași cunoștință despre adevăr, dar toți au mărturia adevărului în mințile lor pusă chiar de Dumnezeu , suficient cât să nu greșească și să poată fi mântuiți. (Romani 1, 19.20, Evrei 10, 16).

Este periculos a lupta împotriva conștiinței. Iar de fiecare dată când ignori sau respingi ceea ce Dumnezeu îți descoperă devii mai vulnerabil și mai slab la următoarea confruntare până ce te trezești total în perimetrul lui Satana care te conduce așa cum vrea el.

Dacă Pilat acționa după lumina descoperită ar fi fost salvat pentru veșnicie și ar fi rămas în istorie ca unul dintre cei mai străluciți magistrați.

Unii sunt tentați să spună că dacă nu exista un Pilat trebuia să fi fost un altul pentru ca profeția să fie împlinită. Dar profeția nu a predestinat pe nimeni pentru această faptă ci a prevăzut-o. Nu era nevoie de un om pentru a-L omorî pe Isus. El murea de greutatea vinei păcatelor noastre care a fost pusă asupra Lui. De fapt chiar și crucificat aceasta a fost cauza principală a morții Sale. Așa se explică și faptul că a murit neașteptat de repede față de timpul unei morți prin acel procedeu..

2.Pilat a greșit atunci când a făcut primul compromis. Deși declară că Isus este nevinovat se compromite moral și juridic dându-L pe Isus să fie biciuit numai pentru a împăca o mulțime setoasă de sânge.

„Aici Pilat și-a dat pe fațã slãbiciunea…Mulțimea, dându-și seama de nehotãrârea lui, a cerut mai insistent viața celui arestat. Dacã Pilat ar fi rãmas de la început hotãrât, refuzând sã condamne un Om pe care L-a gãsit nevinovat, el ar fi rupt atunci lanțul fatal care avea sã-l lege în remușcare și vinovãție cât timp avea sã mai trãiascã. Dacã ar fi adus la îndeplinire convingerile lui despre dreptate, atunci iudeii n-ar fi îndrãznit sã-i dicteze. Domnul Hristos ar fi fost dat morții, dar vina nu avea sã cadã asupra lui Pilat. Pas cu pas, Pilat a pãșit pe drumul violãrii conștiinței sale. El s-a sustras judecãții dupã dreptate și adevãr și acum s-a trezit aproape fãrã putere în mâinile preoților și conducãtorilor. Șovãiala și nehotãrârea s-au dovedit a fi ruina lui”. (Ellen G.White, Viața lui Isus, pg,732, ed. Electrenică)

Pilat va rămâne pe scena istoriei ca un avertisment îngrozitor pentru urmașul nehotărât al lui Isus.

3.Pilat a greșit atunci când a cântărit interesele. Între interesele vremelnice și cele veșnice, între a sta de partea adevărului sau a compromisului, între a apăra dreptatea sau a o vinde.

Alegerea pe care o face Pilat de data aceasta este fatală, care i-a adus nu numai oprobiul public ci și pierderea vieții .

Fiecare din noi facem alegeri zilnic. Unele mai puțin importante, altele cu importanță majoră și fiecare alegere ne direcționează viața fie într-o parte, fie în alta. Chiar și alegerile făcute sub presiune nu justifică sacrificarea adevărului. Pilat a făcut o alegere sub presiune. În ochii oamenilor s-ar putea să fie scuzabilă, dar Dumnezeu spune că nu suntem vrednici de El dacă în alegerile pe care le facem punem orice alt interes deasupra Lui.

Cel care cedează sub presiune pare să spună că nu cunoaște prea bine ce este adevărul. Biblia spune:„ Cuvântul Tău este adevărul”. Dumnezeu este adevărul. Dacă-l cunoști vei avea și posibilitatea să-l aperi. La ziua judecății toți cei care se vor fi spălat pe mâini ca Pilat sacrificând adevărul vor vedea că nu este treaba altora ci a lor. Expresia „treaba voastră”, n-a spălat sângele de pe mâinile lui Pilat. El va avea o ultimă ocazie la judecata finală să vadă mâinile străpunse ale Mântuitorului din ordinul său.

4.Pilat a greșit pentru că nici după moartea lui Isus nu s-a smerit, nu s-a umilit și n-a căutat împăcarea. Isus a murit pentru toată lumea inclusiv pentru Iuda și pentru Pilat. Dar Pilat ajunsese prea departe. A vrut să știe ce este adevărul dar nu l-a aflat deși a stat față în față cu el.

Claudia Procula soția lui Pilat vorbește despre intenția ei de a-i face cunoscut nefericitului soț că există iertare. Aplecată spre creștinism și înțelegând ceva din el, Claudia dorea să aline durerea și descurajarea soțului ei îndemnându-l să privească spre Acela care are toată puterea. Dar Pilat nu mai era în stare să-și revină. Pentru el era prea târziu!

„Într-un timp, eu am voit a-i vorbi de pocăință și de regretarea păcatului, dar niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică, și cuvintele lui pline de furie și fără nădejde”. (http://philadelphia.com.ro/restituiri/scrisoarea-soției-lui-pilat-din-pont-către-fulvia-romelia).

Este cumplit să te mustre conștiința divină și să simți că nu te mai poți întoarce.

De durerea aceasta vor avea parte toți cei care în această viață „L-au răstignit pe Hristos” și se vor întâlni cu El la judecată. E prea târziu!, se va spune de toți aceia care vor pierde veșnicia.

5. Pilat a greșit atunci când a crezut că poate sta singur în criză. Nu avea nevoie nici de mai mulți ostași, nici de consilieri mai capabili, nici chear de Cezarul de la Roma ci, avea nevoie de un singur lucru: să știe și să se hotărască, de partea cui se află în criză. Dacă ne luăm pe noi ca reper și ca măsură a tuturor lucrurilor greșim. Judecata noastră ne poate compromite iar puterea ne poate lăsa. În această mare luptă dintre bine și rău pe care mulți o ignoră deși o confruntă nu există poziție de neutralitate. Sunt doar două variante: fie ești cu Dumnezeu, fie ești cu Satana. Tu nu ești chemat să lupți. Ești chemat să faci o alegere, să spui de care parte a baricadei te afli. Dacă stai de partea lui Dumnezeu, atunci El conduce lupta, și aceasta pentru că în joc este acum însăși onoarea numelui Său.

Dacă Pilat asculta de glasul conștinței dat prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu greșea. Dar Pilat a luptat singur și a greșit.

Când ești în încurcătură, în necaz sau în criză amintește-ți că nu trebuie să ști decât un singur lucru: Pe care Comandant îl slujești!

6.Pilat a greșit atunci când a căutat să afle adevărul în filozofia lumii și nu în cuvântul lui Dumnezeu.Viața lui ne arată că Dumnezeu a lucrat mereu la inima sa pentru a-l scăpa de la moarte, dar l-a preferat pe Seneca filozoful vremii aceleia care i-a spus: „ Dacă vrei să afli adevărul trebuie să mori!”. Mesajul acesta îl transmite Satana tuturor care caută adevărul la El.

Mulți blamează pe Pilat și justiția romană spunând că ei nu ar fi în stare să facă asemenea nelegiuiri. Dar mă întreb: Dacă Isus ar fi judecat astăzi, ce decizie ar lua justiția, și eu de ce parte aș fi? Biblia spune că cei care au fost luminați de Dumnezeu cu privire la adevăr dar care au respins lumina trimisă rămânând în păcat „răstignesc din nou pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit”(Evrei 6,6).

Poate nu suntem în Pretoriu să strigăm „răstignește-L”. Dar același lucru îl facem dacă suntem acasă, la muncă, la distracție sau în orice alt loc și nu trăim adevărul așa cum a fost descoperit. Orice cuvânt rău, orice faptă de nedreptate, orice injurie adusă aproapelui, orice calomnie, etc, este o palmă dată peste fața lui Isus care încă mai îndură o lume păcătoasă și un blam al Satanei la adresa Lui.

Faptul că nu-Și răzbună sângele ne arată dragostea și marea Sa lucrare de a ne salva. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”(Ioan 3 16-17). Așează-te de partea Lui dacă vrei să trăiești!

IUDA ISCARIOTEANUL

Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon Iscarioteanul(Ioan 6,71) originar din Iudeea, provincia de sud a Palestinei, a rămas în istorie și în memoria oamenilor ca „cel care L-a vândut pe Isus”. Ori de câte ori se vorbește sau se scrie despre el, numele lui este de obicei însoțit de această mențiune care îl stigmatizează.

Semnificația denumirii „Iscarioteanul ”este nesigură. Există două păreri cu privire la etimologia acestui nume. Prima, care pare și cea mai reală este că derivă din evreescul Is-Kerioth, sau „om din Keriot”, o localitate din Iudeea aflată la 25-30 km sud- est de Hebron.

O altă interpretare posibilă este aceea că „Iscarioteanul” ar putea fi asociat cu mișcarea politică a zeloților. În limba latină zeloții erau numiți „sicarius”(jefuitor). Aceștia erau grupuri radicale și extremiste care aveau ca scop lupta împotriva stăpânirii romane. Unii istorici cred că această mișcare s-ar fi format după anul 40 e.n, când deja Iuda nu mai era, ca atare trebuie luată cu precauție această presupunere.

În Geneza 29,35 scrie că Iuda îneamnă „lăudat să fie Domnul”. Probabil că părinții lui erau credincioși și ar fi vrut ca acest copil să fie predat Domnului. Dar, pe cât de minunat este numele lui, pe atât de murdar a devenit prin viața pe care a reprezentat-o.

În final Biblia îl numește pe Iuda „fiul pierzării”(Ioan.17,12).

Cu excepția lui Iuda toți ceilalți ucenici eru galileeni. Iudeii se uitau spre galileeni cu un simțământ de dispreț. Mulți erau cărturari uitându-se de sus la presupusa lipsă de rafinament a galileenilor care nu atingea standardele lor, majoritatea din ei fiind pescari.

Despre alegerea lui Iuda la apostolie sunt păreri diferite.

Unii sunt de părere că Iuda a fost ales de Isus ca răspuns la rugăciunea Lui către Tatăl, căci își petrecuse toată noaptea aceea în rugăciune.

„În zilele acelea, Isus s-a dus în munte să se roage, și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi, și a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, și anume: Pe Simon, pe care l-a numit și Petru; pe Andrei, fratele lui; pe Iacov; pe Ioan; pe Filip; pe Bartolomeu; pe Matei; pe Toma; pe Iacov, fiul lui Alfeu; pe Simon, numit zilotul; pe Iuda , fiul lui Iacov; și pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător”(Luca6 12-16).

Alții consideră că Marcu ar spune altceva . „În urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, și ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-I aibă cu sine, și să-i trimeată să propovăduiască. Le-a dat și putere să vindece boalele și să scoată dracii”(Marcu3.13-15). Apoi spune numele celor doisprezece , ultimul fiind Iuda Iscarioteanul.

Din relatarea lui Marcu înțelegem că Isus a chemat la El „pe cine a vrut”, adică pe cine a știut că este potrivit pentru lucrarea pe care trebuia să le-o încredințeze. Dar și Marcu îl nominalizează pe Iuda.

Matei ne face să înțelegem mai bine cum a fost cu această chemare.

Iuda era și el cu cei care-L însoțeau pe Isus. Când a auzit de o alegere și mai ales de o înzestrare cu o putere mai mare decât ceilalți oameni cere și el să facă parte din acest grup. „Atunci s-a apropiat de El un cărturar, și I-a zis:„Învățătorule, vreau să te urmez oriunde vei merge”(Matei 8,19). Dorea și el să fie chemat dar se mira că asupra lui plana suspiciune și neîncredere. El vine în fața lui Isus cu un angajament ca o măsură suplimentară de a spori încrederea. „Învățătorule, te voi urma ori unde vei merge”. Cu alte cuvinte, îmi pare destul de rău Învățătorule că nu Ți-ai dat seama, dar eu o să fiu un soldat credincios! Este singurul jurământ de credință dat la primirea în această chemare făcut de Iuda și în final Iuda a fost singurul care l-a încălcat.

Evangheliile nu se contrazic ci se completează. Ucenicii au fost aleși prin rugăciune și Isus i-a chemat la El. Iuda cere și el să facă parte din acest grup și Isus nu-l respinge. Gândul lui Iuda era că Isus este drumul spre o prosperitate personală. Înțelegând ce era în gândul lui, Isus îi spune:„ Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul”(Matei 8,20).

Isus i-a spus acestui ucenic încă de la început că nu trebuie să se aștepte la avantaje și foloase pământești dacă Îl urmează. Dar Iuda acceptă. Este doar începutul. Și speră că nu se va înșela crezându-se destul de destoinic. Faptul că toți evangheliștii îl enumeră ca fiind ultimul, nu derivă numai din faptul că l-a trădat pe Isus și nu merită alt loc, ci și din faptul că el a fost acceptat ultimul.

Ucenicii doreau ca Iuda să facă parte din numărul lor. Ei nu puteau să pătrundă în inima lui așa că judecând după ceea ce se vedea: statură impunătoare, minte ageră , bun orator și priceput în a mânui banii, apreciau că aceste calități i-ar ajuta în lucrare. Dar pentru Isus, Iuda era o carte deschisă. El știa că iubirea lui pentru Mamona era mai mare decât iubirea pentru Domnul Hristos, știa câtă suferință va avea din partea lui, știa că-L va trăda, dar mai știa că și acest om poate deveni un cetățean al Împărăției lui Dumnezeu dacă se lasă modelat de iubirea Sa. Dacă l-ar fi respins, ucenicii s-ar fi îndoit de înțelepciunea Domnului lor.

Dar și lumile necăzute în păcat pentru care noi suntem o priveliște trebuia să știe că Dumnezeu dă șanse egale și nu respinge pe nimeni de la mântuire. Poarta vieții veșnice este deschisă pentru toți. Nu există nicio restricție, nicio calificare, în afară de credința aceluia care vine. Așa că Iuda a fost acceptat în numărul celor doisprezece.

„Atunci când s-a alăturat ucenicilor, Iuda nu era insensibil la frumusețea caracterului lui Hristos”(E.G.White, Viața lui Isus, pg273, Ed. Viață și Sănătate, București 2008). Era un om ca și ceilalți, cu rațiune și sentimente, care începea să resimtă influența binecuvântată a caracterului lui Isus. Stând zi de zi lângă Isus, are ocazia să vadă toate minunile Sale: bolnavi vindecați, morți înviați, suflete descurajate întărite, mulțimi de oameni hrănite. Iuda a avut aceleași ocazii ca și ceilalți ucenici de a-și modela caracterul .„Dacă și-ar fi deschis inima față de Hristos, harul dumnezeiesc ar fi îndepărtat demonul egoismului, iar Iuda ar fi devenit un supus al împărăției lui Dumnezeu(idem, pg.273).

„Acela care nu venise să zdrobească trestia frântă, nici să stingă mucul care fumegă nu voia să respingă acest suflet chiar dacă o slabă dorință îl îndemna către lumină”(Ellen G.White, Viața lui Isus, pg 273, Ed, Viață și Sănătate, București 2008).

Toți ucenicii aveau defecte atunci când au venit la Isus. Toți aveau în ei tendințe moștenite sau cultivate spre rău. Petru era impulsiv și necontrolat în vorbire, Toma era înclinat spre îndoială, fii lui Zebedei erau ambițioși și certăreți, Simon zilotul se declara pe față contra Romei, iar Iuda era stăpânit de lăcomie și egoism. Dar cu trecerea timpului unii și-au deschis inima față de influența dumnezeeiască și au devenit nu numai ascultători, ci și împlinitori, pe când Iuda a ales să-și păstreze defectele.

Dacă Isus l-ar fi tratat cu răceală, Iuda avea motive să se revolte, dar Isus s-a ocupat de el ca și de ceilalți ucenici. I-a dat lecții de lepădare de sine, l-a pus de multe ori în situația de a-și vedea părțile rele ale caracterului, a potolit certurile provocate de el în cercul ucenicilor și în final S-a lăsat crucificat doar pentru a scoate un om din ghearele Satanei. „ Dar trăirea adevărului pe care o cerea Hristos nu se potrivea cu dorințele și scopurile lui și el nu voia să-și sacrifice ideile pentru a primi înțelepciune dumnezeiască”E.G.White, Viața lui Isus, pg.274, Ed. Viață și Sănătate, București 2008)…Și-a înăsprit inima atunci când i-au fost arătate defectele și, cu mândrie și răzvrătire, a ales ambițiile lui egoiste. În felul acesta, s-a făcut nepotrivit pentru lucrarea pe care Dumnezeu ar fi dorit să i-o dea.”(idem pg274).)

Au existat trei momente de cotitură în viața lui Iuda care l-au dus din ce în ce mai departe de Isus , iar după ultimul s-a despărțit total de El.

Primul a fost cunoscut sub numele de „criza din Galileea”.

De când își începuse lucrarea publică Isus era înconjurat de mulțimi de oameni. Cei mai mulți veneau la El ca să fie vindecați. Alții veneau pentru pâine și pește. Cei cu interes politic vedeau în El un eliberator al poporului de sub stăpânirea romană și erau gata să se alăture acestei lupte. Gândul că ar putea obține posturi în viitoarea conducere îi motivau să-L urmeze.

Exista și un serviciu de spionaj al vremilor acelora care-L urmărea pe Isus din umbră, și anume conducerea religioasă a vremii. Iscoade erau trimise pretutindeni pe urmele Lui ca să vadă ce vorbește și ce face. Dacă oamenii vedeau în El un eliberator, fie și numai de suferințe, mai marii bisericii vedeau în El un impostor care răstoarnă tradițiile pe care le puseseră mai pe sus de cuvântul lui Dumnezeu, un rebel care nu respectă legile ceremoniale împovărate atât de mult de ei și un călcător al sabatului deoarece vindeca pe bolnavi în această zi. Faptul de a le da pe față și viclenia devenise pentru ei ceva de nesuportat și căutau mereu prilej de a-L prinde în cursă ca să-I descopere vreo vină de moarte. Opoziția bisericii față de Isus s-a manifestat pe toată durata vieții Lui publice și s-a amplificat până la moarte.

Minunile de vindecare a bolnavilor, de înmulțire a pâinilor, de stăpânire asupra elementelor naturii impresionaseră mințile oamenilor care se țineau după El. Entuziasmați ei declară: „Cu adevărat, acesta este proorocul cel așteptat de lume”!. Dar se mirau de ce nu Își folosește puterea pentru a lua în stăpânire tronul lui David? De ce nu este mai energic și mai hotărât? Unii erau de părere că doar modestia Îl împiedica să facă cest lucru, așa că s-au sfătuit cum să-L ia cu forța și să-L facă împărat. Dar Isus fiindcă știa ce au de gând să facă părăsește locul și se îndreaptă spre munte numai El singur. (Ioan 6,15).După o absență de o zi a ajuns la Ghenezaret. Dar și aici L-au înconjurat mulțimile și erau nerăbdătoare în a-L vedea mai repede pe tronul lui David.(Marcu 6,53-56).

De data aceasta Isus care le citea inimile nu voia să le înșele așteptările și nici să fie induși în eroare cu privire la lucrarea Sa. Începe o cuvântare în sinagogă care se pare că le taie tot zelul și le încurcă mințile. El zice:„ Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare , ci pentru mâncarea care rămâne, pentru viața veșnică, și pe care v-o va da Fiul Omului”(Ioan 6,27).Cu alte cuvinte, dați prioritate preocupării pentru viața viitoare. Chiar pâinea pe care le-a dat-o Moise în pustie prin voia lui Dumnezeu nu a fost suficientă decât pentru viața aceasta trecătoare, dar adevărata pâine este cea care vine din cer. Apoi le spune ce pâine trebuie să caute ca să trăiască. „Eu sunt Pâinea vie, care s-a cobot din cer. Dacă mânâncă cineva din Pâinea aceasta va trăi în veac; și Pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care Îl voi da pentru viața lumii”(Ioan 6,51) „Cine mănâncă trupul Meu, și bea sângele Meu,are viața veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi”(Ioan 6,54).

Mulți din cei prezenți la acea întrunire s-au tulburat la auzirea acestor cuvinte. Oare nu este El fiul lui Iosif și al Mariei, cum de ne zice că a venit din cer și să mâncăm dar trupul Lui? Apoi au zis:„Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere?(Ioan 6,60)

Chiar și ucenicii cârteau împotriva vorbirii acesteia. Isus care știa în Sine că ucenicii Săi murmură le-a zis.„vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire?”(Ioan 6,66).

Prin aceste cuvinte Isus face clar cunoscută calea pe care trebuie să meargă cei ce pretind că Îl urmează. Pe această cale nu au loc ambțiile egoiste, dorința de întâietate, spiritul de critică, iubirea de bani, mândria lumească etc.

„Încercarea era prea mare. Entuziasmul celor care căutaseră să-L ia cu forța și să-L facă împărat se răcea. Cuvântarea aceasta ținută în sinagogă, ziceau ei, le-a deschis ochii. Acum nu mai erau înșelați. Pentru mintea lor, cuvintele erau o mărturisire directă că nu era Mesia și că nimeni nu avea să câștige vreo răsplată pământească din legătura cu El. Ei salutaseră cu bucurie puterea Lui făcătoare de minuni…dar nu voiau să aibă nicio legătură cu viața lui de sacrificiu. Nu-i interesa împărăția spirituală tainică de care vorbea El”(Ellen G.White, Viața lui Isus, pg.370, Ed. Viață și Sănătate, București 2008).

„Din clipa aceea, mulți din ucenicii Lui s-au întors înapoi, și nu mai umblau cu El”(Ioan6,66). „L-au părăsit pe Isus cu inima nemulțumită, mai agitați ca niciodată de când Îl recunoscuseră ca Domn al lor. Murmurau din cauză că nu le îngăduisesă-L proclame împărat.”(Ellen G.White, Viața lui Isus, pg.357, Ed. Viață și Sănătate, București, 2008) Toți cei egoiști, cei nesinceri și nemulțumiți s-au îndepărtat de Isus și au fost luați în stăpânire de un alt duh. Au devenit dușmanii Lui, căutau să-I pună viața în primejdie și L-au urmărit până la moarte.

Din toată mulțimea de oameni care-L înconjurase Isus rămâne decât cu cei doisprezece. Atunci le zice:„Voi nu vreți să vă duceți?” Doar un singur ucenic are un răspuns.„Doamne”, i-a zis Simon Petru: „la cine să ne ducem?” „Tu ai cuvintele vieții veșnice”(Ioan 6, 68). Apoi așa cum avea el de obicei vorbește și în numele celorlalți:„Și noi am crezut, și am ajuns la cunoștința, că Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu”(Ioan 6,69). Dar Isus știa că nu toți au ajuns la această cunoștință. Știa că unul din cei care-I zisese odată:„Învățătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge”, în urma acestei cuvântări se hotărî să fie foarte prevăzător. Isus făcu descoperit că nu toți vor merge după El. Menajând identitatea celui care în mintea lui deja luase o hotărâre Domnul le spune:„ Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Și totuși unul dintre voi este un drac.”(Ioan 6.70). Iuda se hotărăște în urma acestei cuvântări să ia distanță, să stea pe post de observator și să supravegheze derularea evenimentelor. Începe să semene îndoială printre ucenici pentru a-i arunca în valurile nesiguranței. De aici începe clivajul lui Iuda de Isus. În momentul acela nu L-a părăsit pe față dar „s-a hotărât să să nu se unească atât de strâns cu Hristos, încât să nu se mai poată desface”(E.G.White, Viața lui Isus, pg.684, Ed. Viață și Sănătate, București 2008). Pentru că se considera prea deștept ca să facă o greșeală și destul de isteț ca să se oprească la timp, alege să meargă alături de ceilalți ucenici mai departe.

Al doilea mare episod din viața lui Iuda care-l desparte și mai mult de Isus este la ospățul din casa lui Simon.

Ne aflăm în Betania. Lazăr înviase în văzul tuturor după patru zile de stat în mormânt. Simpatia oamenilor față de Isus creștea. Mai marii Sinedriului au văzut că prezența lui Isus slăbea stăpânirea lor asupra poporului. Turbau de furie dar nu puteau face nimic pe față de teama poporului. Se hotărâră atunci să-L omoare pe Isus dar și pe Lazăr, mărturia vie a puterii lui Isus.

Cu doar șase zile înainte de Paște Isus se afla în casa lui Lazăr. Sunt invitați împreună la un ospăț. Un fariseu pe nume Simon fusese vindecat de lepră și voia să dea un ospăț pentru Mântuitorul și ucenicii Lui Isus.

La masă Isus avea acum alături de Sine pe Simon vindecat de acea boală teribilă, pe Lazăr care-l înviase din morți, pe Marta și Maria surorile lui Lazăr și pe cei doisprezece ucenici care-L însoțeau.

Maria sta la picioarele Mânuitorului și sorbea orice cuvînt care se auzea rostit de gura Lui. „Ea Îl auzise pe Isus vorbind despre moartea Lui apropiată și, în întristarea ei adâncă, dorise să-L onoreze”(Ellen G. White, Viața lui Isus, pg.528, Ed. Viață și Sănătate, București, 2008). Ea a vrut să fie cea dintâi care să dea onoare Domnului ei așa că în tăcere a luat toată agoniseala muncii ei „un vas de alabastru, cu mir de nard curat, foarte scump: Și după ce a spart vasul, a turnat mirul pe capul lui Isus”(Marcu 14,3).„Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei, și să le șteargă cu părul capului ei; le săruta mult și le ungea cu mir”(Luca 7,38). „Și s-a umplut casa de mirosul mirului”(Ioan 12,3up).

Fapta aceasta a nemulțumit pe cei prezenți dar în mod special pe doi oameni. Pe Simon cel care credea că este suficientă o masă pentru sănătatea pe care o primise în dar de la Isus și pe Iuda care contabilizând consumația părea că sufere pentru săraci și voia să se răzbune. Ucenicii murmurau și ei. Printre invitați se face tulburare. Maria se simte vinovată de extravaganță și caută să iese din scenă. Dar Isus care le cunoștea la toți inima are de spus fiecăruia câte ceva. Apreciind gestul Mariei de a-L onora le zice:„Lăsați-o în pace; de ce-i faceți supărare? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine; căci pe săraci, îi aveți totdeauna cu voi, și le puteți face bine oricând voiți:dar pe Mine nu mă aveți totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte pentru îngropare. Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi și ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei”(Marcu 14,6-9).

Simon era cel care o atrăsese pe Maria în cursă ca să păcătuiască. În urma acestui gest zice în sinea lui:„ Omul acesta dacă ar fi un proroc, ar ști cine și ce femeie este cea care se atinge de el că este o păcătoasă”(Luca 7,39). Dar Isus i-a citit inima și prin pilda cu cămătarul și cei doi datornici, precum și prin observația că nu-și îndeplinise nici măcar ritualurile ce se cuveneau unui invitat precum spălarea picioarelor, Simon începe să se vadă acum într-o lumină nouă și își dă seama că stă în fața Unuia mai mare decât el. „Mândria i-a fost umilită, s-a pocăit, și mândrul fariseu a devenit un ucenic smerit, gata de sacrificiu”(idem 536).

Dar cea mai mare agitație a făcut-o Iuda care a privit cu multă neplăcere lucrul acesta. Avea o înaltă părere despre sine și despre capacitățile sale de a manageria banii și văzând ce se întâmplă el strecură cuvinte care să genereze nemulțumire și neîncredere. Întorcându-se către ucenici zise:„Ce rost are risipa aceasta?(Matei 26,6).”. „De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei, și să se fi dat săracilor? Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț, și, ca unul care ținea punga, lua ce se punea în ea”(Ioan 12.5,6).

Maria când a auzit de moartea Domnului Isus a spus: „ce pierdere”! și a socotit că este bine ca să fie prima care să-L onoreze. Iuda când a văzut gestul Mariei a spus și el: „ce pierdere” și a socotit că este bine ca să fie primul care să-L trădeze.. Iuda s-a simțit mustrat de Domnul și nu suporta lucrul acesta.

După cuvântarea din Galileea s-a hotărât să ia distanță. După mustrarea din casa lui Simon s-a hotărât să se răzbune. Iar după evenimentul din camera de sus, s-a răzbunat.

„De la momentul când Isus îl mustră pe Iuda, acesta a început în inima lui o mustrare pentru timpul petrecut cu Isus”(http://creștinismtrăit.blogspot.ro predicatul-predicator). Iuda a declanșat tot ce acumulase ca ură, răutate, invidie și prejudecăți. „De la cină a mers direct la palatul marelui preot, unde a găsit consiliul întrunit, și s-a oferit să le dea în mâini pe Isus ”(idem 531).

De două ori s-a întâlnit Iuda cu preoții și cărturarii înainte de Paște și s-au sfătuit cum să-L dea pe Isus în mâinile lor. S-a stabilit un preț. S-a hotărât un timp și s-a fixat un loc.

Al treilea episod și ultimul în care Iuda ia hotărârea finală de a complota la arestarea lui Isus este „în camera de sus.”

Ne aflăm în Ierusalim în ajunul Paștelui. Pentru ultima dată Isus stătea la masă în camera de sus a unei locuințe din acel oraș împreună cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Părea tulburat. Pe fața Lui se citea o profundă tristețe. El știa că sosise ceasul ca să plece din lumea aceasta și să meargă la Tatăl, știa că va trebui să bea cupa mâniei și să primească ultimul botez al suferinței, știa că va fi trădat, știa că va fi omorât prin cel mai umilitor mijloc asemenea criminalilor, știa de asemenea că jertfa Sa nu va fi primită de toți, știa cât de crudă și de nerecunoscătoare era o lume pe care venise s-o salveze. Dar nu acestea Îl tulburau, ci faptul că ucenicii Săi nu erau pregătiți pentru un ceas ca acesta. Isus le spune: „Am dorit mult să mănânc Paștele acesta cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că, de acum încolo, nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăția lui Dumnezeu”(Luca 22.15,16). Dar ucenicii n-au priceput nimic din această cuvântare. Tristețea de pe chipul lui Isus, cuvintele care exprimau o suferință și un ultimatum au făcut doar o slabă impresie în mintea lor. Ba mai mult, între ei s-a iscat o ceartă provocată de Iacov și Ioan cu privire la cine va sta la dreapta și la stânga tronului lui Hristos, după ei în împărăția pământească, pe care se așteptau ca Isus s-o ia în stăpânire. Și de data aceasta Iuda se simte cel mai iritat și are un dur schimb de cuvinte cu Iacov și Ioan. Dacă era un loc mai de frunte, el era hotârât să-l aibă.

Ca și cum acest lucru nu ar fi fost de ajuns se mai iscase o cauză de neînțelegere. Era obiceiul ca la astfel de sărbători un slujitor să spele picioarele oaspeților. Se pregătise ligheanul cu apă, ștergarele, dar cum nu se găsea nici un slujitor de față unul din ucenici trebuia să facă lucrul cesta. Stăpâniți de mândrie și de dorința de supremație fiecare s-a hotărât în sinea lui să nu fie el acela. Isus a așteptat un timp ca să vadă fiecare ce va face. Momentul devenise apăsător. „Apoi El, Învățătorul ceresc, S-a ridicat de la masă. Lăsând la o parte veșmântul care I-ar fi împiedicat mișcările, a luat ștergarul și S-a încins. Ucenicii priveau surprinși și plini de interes și, în tăcere, așteptau să vadă ce va urma”(E.G.White, Viața lui Isus, pg.615, Ed. Viață și Sănătate, București 2008). „Apoi a turnat apă într-un lighean, și a început să spele picioarele ucenicilor, și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins”(Ioan 13,5). „Fapta aceasta a deschis ochii ucenicilor. O rușine și o amară umilință le-au umplut inima. Au înțeles mustrarea nerostită și s-au văzut într-o lumină cu totul nouă”(idem, pg615). Petru iese din nou din decor. El refuză să-I spele Domnul picioarele simțindu-se nevrednic, apoi când aude că dacă nu se supune nu va avea parte de Împărăția lui Dumnezeu trece în extrema cealaltă și vrea să fie scăldat de tot.

„Isus i-a zis: „Cine s-a scăldat, n-are trebuință să-și spele decât picioarele, ca să fie curat de tot; și voi sunteți curați, dar nu toți. Căci știa pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis:„nu sunteți toți curați”(Ioan 13, 10,11).

Iuda cu un aer neutru ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic participa și el la pregătirile pentru cina pascală. Prezența lui printre ucenici era doar o formalitate. Inima o vânduse deja împreună cu planul de a-L trăda pe Isus. Nici unul dintre ucenici nu cunoștea planurile lui. Afirmația lui Isus: „nu sunteți toți curați” i-a străpuns inima. Se simțea vinovat de fapta pe care era pe cale s-o înfăptuie dar se simțea împins de iubirea divină să se destăinuie. O luptă stranie se dă în mintea lui. „Când mâinile Mântuitorului i-au spălat picioarele murdare și le-au șters cu ștergarul, inima lui Iuda s-a cutremurat de dorința ca atunci și acolo să-și mărturisească păcatul”(E.G.White, Viața lui Isus, pg. 615, Ed. Viață și Sănătate, București 2008). Dar Iuda pierde și această ocazie. O voce lăuntrică pare că îl oprește. Iuda, nu renunța la planul tău! E cea mai bună cale de a-L sili pe Isus să dobândească tronul. Tu trebuie să-L ajuți cu inteligența ta. Du-te și vinde-L! Ca și Lucifer în ceruri are ocazia să se pocăiască sau să se afunde în abis. În final se hotărăște și asumându-și conștient toate riscurile, merge mai departe. „Și-a împietrit inima și nu s-a pocăit, iar vechile porniri, date pentru o clipă la o parte, au ajuns din nou să-l stăpânească”(idem, pg 616).

„Iuda s-a simțit jignit de faptul că Hristos spălase picioarele ucenicilor. Dacă Isus se putea umili în felul acesta, gândea el, nu putea să fie împăratul lui Israel. Toate speranțele de a fi onorat într-o împărăție pământească erau acum spulberate. Iuda era mândru că nu se putea câștiga nimic urmându-L pe Hristos. După ce a văzut că se înjosește, cum credea el, s-a decis să se lepede de El și să susțină că s-a înșelat”(idem, pg 616). Rețineți expresia: „s-a decis să se lepede de El și să susțină că s-a înșelat”. În acea cameră de sus unii se umilesc, alții se împietresc. Iuda pierde în cascadă ocazie după ocazie în decurs de câteva ore și coboară treptele fărădelegii până la ultima. Fiecare ocazie pierdută i-a slăbit puterea de a percepe pericolul mortal înspre care se îndrepta iar întunericul i-a învăluit mintea. El s-a hotărât de a desăvârși lucrarea pe care o acceptase, aceea de a-L trăda pe Isus. Actul trădării a rezultat din propria sa hotărâre.

Ucenicii nu știau nimic ce se pertecea în mintea lui Iuda și nici nu pricepeau ce voia să le spună Domnul lor cu privire la cine nu este curat. Isus nu voia să-l demaște pe Iuda în fața ucenicilor pentru a nu-i da ocazia de a se mânia și apoi să se depărteze de El. Dar nici nu putea să nu-i descopere păcatul, așa că mai face o ultimă încercare de a-l întoarce de pe drumul pierzării. „Pe când mâncau, El a zis:„Adevărat vă spun că unul dintre voi mă va vinde. Ei s-au întristat foarte mult, și au început să zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?”(Matei 26, 21,22). Iuda simțind că tăcerea l-ar trăda întreabă și el:„Nu cumva sunt eu, Învățătorule?” „Da”, i-a răspuns Isus, „tu ești” (26,25). Iuda pare paralizat. Era obișnuit cu menajamente din partea lui Isus. Nu se aștepta să fie demascat.Dar el trebuia oprit pe orice cale de la pierzare. Isus face ultimul apel și Iuda are ultima ocazie. Dacă acum s-ar fi umilit și ar fi recunoscut fapta el ar fi fost salvat. Hristos murea și fără intervenția lui Iuda pe care unii o văd providențială pentru a aduce un plan la îndeplinire. Isus spune: „Negreșit, Fiul omului se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!(Matei 26,24).

Iritat la culme de demascarea sa în fața ucenicilor, Iuda după ce a luat bucățica de pâine a ieșit afară. După el s-au închis două uși. Ușa de la camera de sus și ușa harului lui Dumnezeu. Ultimul tren pentru Iuda trecuse. Hotărârea definitivă fusese luată. El trecuse hotarul ultimei posibilități. Biblia notează momentul: „Era noapte”(Ioan13,30). „Dar mai mult decât atât era noapte spirituală pentru Iuda care plecase din prezența Luminii lumii(Ioan 8,12) spre a fi posedat și îndrumat de domnul întunericului”(comentariu biblic adventist/ my Bible). Iuda se află de acum sub conducerea unui alt stăpân ca rezultat al propriei sale hotărâri. Expresia :„a intrat Satana în el”(Ioan 13,27), denotă faptul că l-a luat deplin în stăpânire. „Iuda Iscarioteanul nu L-a vândut pe Domnul Hristos, ci, în realitate, s-a vândut pe sine. El a pus pe propria persoană prețul de treizeci de monede de argint. La judecata finală, Dumnezeu își va așeza pecetea pe această valoare pe care și-a stabilit-o singur”(Edward Heppenstall, Devoțional 2015, pg383, Ed. Viață și Sănătate, București 2015).Tot ce va face Iuda de aici înainte va fi dictat de Satana, inclusiv felul cum își va încheia viața.

În camera de sus mai rămăseseră doar unsprezece ucenici. Pentru Isus timpul era pe numărătoare inversă. Privind la ei plin de simpatie le ține ultima cuvântare. El le spune tot ce are să se întâmple peste câteva ore: trădarea, lepădarea de El, arestarea, moartea și în final învierea și plecarea la Tatăl pentru a le pregăti un loc. Dar ucenicii parcă au urechile înfundate și nu pricep mai nimic din tot ce li s-a spus. Petru plin de entuziasm declară că el va fi cu totul aparte, va merge alături de Isus chiar și la moarte, dar Domnul îi face cunoscut ceea ce nici el nu știa despre sine și care se va adeveri peste puțin timp.

Isus a ieșit apoi afară cu ucenicii și s-a dus„într-un loc îngrădit, numit Ghetsemani”(Marcu 14,32) ca să se roage. Acest loc al rugăciunii va deveni peste puțin timp locul vânzării. De multe ori se rugase Domnul în acel loc și primise asigurarea că Tatăl este cu El„ dar acum, avea simțământul că este despărțit de lumina prezenței lui Dumnezeu, care-L susținea”.(E.G.White, Viața lui Isus, pg.652, Ed. Viață și Sănătate, București 2008). El luase asupra Sa povara păcatelor noastre,nelegiuirea noastră, a tuturor, simțea cât de mare este greutatea vinei pe care trebuia s-o poarte, și cât de înspăimântător este păcatul în ochii lui Dumnezeu încât era ispitit să creadă că va fi despărțit pentru totdeauna de Tatăl Său.

Isus lasă pe ucenici la intrarea în grădină dar ia cu el pe trei dintre ei: pe Petru, Iacov și Ioan cerându-le să se roage pentru ei și pentru El. Hristos dorea să aibă prezența lor lângă El. Pentru a nu fi martori la chinul prin care avea să treacă i-a lăsat la mică distanță.„Rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine!(Matei 26,38).„S-a aruncat la pământ și se ruga ca dacă este cu putință să treacă de la El ceasul acela”(Matei 14,36).„Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului”…și „S-a temut ca nu cumva, în natura Sa omenească, să nu poată fi în stare să suporte conflictul care-I stătea în față”.(idem, pg654). Pentru prima dată Fiul lui Dumnezeu cere ajutor la fiii oamenilor și-i găsește adormiți și indiferenți. Când s-a întors la ucenici aceștia dormeau. Cel care spusese că-L va însoți chiar și la moarte avea ochii îngreunați de somn. De trei ori i-a rugat și de trei ori i-a găsit dormind.

„Isus trăiește această ultimă noapte a vieții Sale terestre, cea de joi spre vinerea mare, drept„ultima noapte a condamnaților la moarte”, chiar dacă judecata nu avusese loc, dar decizia fusese deja luată. Înconjurat de măslini, starea de angoasă ajunge la paroxism și chiar dacă nu a cedat tentațiilor acesteia, i-a cunoscut din plin efectele. Nimeni nu-I răspunde…Starea de tulburare atinge limitele, iar neliniștea devine extremă”(Mircea Duțu. Procesul lui Isus, pg.55, Ed. Herald, București, 2011).. Evanghelistul Luca menționează această stare astfel:„A ajuns într-un chin ca de moarte, și a început să se roage și mai fierbinte; și sudoarea i se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”(Luca22,44).Fenomenul este cunoscut sub numele de hemathidroză explicat de medicină abia la sfârșitul secolului XIX.

„În această atmosferă grea, tensionată până la paroxism, are loc prinderea lui Isus”(idem pg.56). Ucenicii treziți pentru a treia oară din somn pierd ultima ocazie de a veghea cu Învățătorul lor. Dacă ar fi vegheat împreună cu El, n-ar fi fost atât de slabi în lupta care-i aștepta. „Dormiți de acum, și odihniți-vă”!, le-a spus Isus. Destul! A venit ceasul! Iată că Fiul omului este dat în mâinile păcătoșilor. Sculați-vă; haidem să mergem: iată că se apropie vânzătorul”(Marcu 14,41.42).

„Și îndată, pe când vorbea El încă, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, și împreună cu el a venit o mulțime de oameni cu săbii și cu ciomege, trimiși de preoții cei mai de seamă, de cărturari și de bătrâni”(Marcu 14,43). Are loc o primă confruntare între Isus încă liber și gloată. Îndreptându-se spre ei Isus le-a zis: „Pe cine căutați?” Ei I-au răspuns:„Pe Isus din Nazaret”!Isus le-a zis: „Eu sunt”! Iuda vânzătorul era și el cu ei.(Ioan 18.4,5). Are loc o străfulgerare a divinătății lui Hristos care pune gloata la pământ.„Când le-a zis Isus: „Eu sunt”!, ei s-au dat înapoi și au căzut cu fața la pământ.(Ioan 18,6). Dar răutatea din inimile lor întrecea orice manifestare miraculoasă, se scoală de jos și se repetă evenimentul. „El i-a întrebat din nou:„Pe cine căutați?”„Pe Isus din Nazaret”, i-au zis ei. „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se ducă!(Ioan 18,7.8).

Pentru a arăta că-și merită banii Iuda trece în față și având grijă să nu se facă vreo încurcătură în identificarea persoanei le dădu semnul acesta:„Pe care-L voi săruta, acela este!”(Marcu 14,44). „S-a apropiat îndată de Isus, și I-a zis:„Învățătorule! Și l-a sărutat mult!(Marcu 14,45). Obrazul nevinovat al Domnului Isus este mînjit de sărutul mizeriei umane. Știind că Isus ar putea să scape le face următoarea remarcă: „să-L prindeți și să-L duceți sub pază”(Marcu 14,44).

Petru vede că situația se complică și pentru a-și arăta devotamentul scoate sabia din teacă și taie urechea robului marelui preot(Ioan 18,10). Isus îl mustră și face ultima minune înainte de moarte. „S-a atins de urechea omului aceluia și l-a vindecat”(Luca 22,51). Dar nici minunea aceasta nu mișcă vreo inimă „Ceata ostașilor, căpitanul lor, și aprozii iudeilor, au prins deci pe Isus, și L-au legat.”(Ioan 18 12).„Atunci toți ucenicii L-au părăsi și au fugit(Marcu 14, 50).

Era trecut de miezul nopții. Mântuitorul legat și păzit cu strășnicie trece pe străzile liniștite ale unui oraș adormit însoțit de gloata batjocoritoare și gălăgioasă spre a fi judecat. S-a convenit a fi adus mai întâi înaintea lui Ana.(Ioan 18,13). Acesta nu mai era în funcție, dar era preot onorific, participa la toate întâlnirile Sinedriului și sfatul lui era apreciat ca fiind voia lui Dumnezeu. Planul diabolic al Sinedriului pentru condamnarea lui Isus era bine ticluit și prevedea următoarele:

Isus să fie în aceeași zi acuzat, judecat și condamnat. Amânarea procesului, fie și pentru câteva zile, ar fi trezit simpatia oamenilor care-L apreciau și s-ar fi putut împotrivi Sinedriului.

Să fie găsiți martori mincinoși care să jure că L-au auzit sau L-au văzut făcând fapte condamnabile ce merită moartea.

Să-L determine pe Isus să spună ceva care pentru ei să fie considerată o blasfemie care dădea dreptul lor să procedeze la execuția capitală.

Fiind sub stăpânire romană trebuia înventată și o vină precum incitarea la răscoală sau fapta de lezmajestate, pentru care romanii pedepseau cu moartea.

Pe deasupra le mai trebuia o gloată gălăgioasă și incultă care să incite spiritele așa că au luat toată pleava Ierusalimului.

În decorul acesta Isus intră noaptea în sala de judecată a Marelui preot Ana.„El (Ana,n.a) a căutat să stoarcă niște declarații prin care să se dovedească faptul că Isus căuta să înființeze o societate secretă cu scopul de a stabili o nouă împărăție. Atunci preoții ar fi putut să-L dea în mâinile romanilor, ca pe unul care tulbură pacea și conduce la răzvrătire!(E.G.White, Viața lui Isus, pg665, Ed. Viață și Sănătate, București 2008).

„Isus i-a răspuns: „Eu am vorbit lumii pe față; totdeauna am învățat pe norod în sinagogă și în Templu, unde se adună toți iudeii, și n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceștia știu ce am spus”(Ioan 18.20-21). Iritat de răspunsul acesta și neștiind ce să mai spună Ana se simte jignit. Unul din aprozi percepând situația îi dă o palmă peste față lui Isus și zice:„Așa răspunzi marelui preot”?Isus, singurul care stătea calm în acea mare agitată a spiritelor rele îi roagă să spună unde a greșit, dar ei nu mai au răbdare și Îl scot afară pentru a fi dus acum în fața marelui preot în funcție, Caiafa, ginerele lui Ana. Era spre dimineață dar încă nu se luminase bine de ziuă. „La lumina torțelor și a felinarelor gloata înarmată și Prizonierul ei au pornit spre palatul marelui preot„(idem pg668). Se întrunește consiliul, se aduc martorii acuzării, sunt prezenți și soldații romani pe platformă mai jos de tron.

În fața marelui preot sta Marele Rege al universului acuzat de o vină pe care se străduiau s-o născoceasă și nu puteau. Caiafa făcea parte din partida saducheilor care erau și mai înverșunați împotriva Domnului Hristos. El era tot atît de aspru și fără inimă ca și socrul său Ana. Pretinzând că va face o judecată corectă dădu cuvântul martorilor dar aceștia nu se potriveau în declarații. A fost găsit unul care a declarat că L-a auzit pe Isus spunând. „Eu pot să stric Templul acesta și să-l zidesc iarăși în trei zile”, dar chiar și modul acesta tendențios în care a fost pusă această acuzație nu a fost considerată de romani ca o crimă vrednică de moarte.

Deoarece judecata nu făcea deloc progrese „Hristos trebuia determinat să se condamne singur!(idem pg671). Iritat la culme Caiafa îi zice lui Isus: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceștia împotriva Ta? Dar Isus tăcea. El nu a spus nici un cuvânt în apărarea Sa. În cele din urmă Caiafa ridicându-se de pe scaun și îndreptând mâna spre cer ca și cum ar rosti un jurământ zice: „Te jur , pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?(Matei 26,63) La întrebarea aceasta Hristos nu mai putea rămâne tăcut, deoarece viza chiar menirea lui pe acest pământ , inclusiv momentul acesta care reprezenta jertfa Sa pentru neamul omenesc. „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt!”. „Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, și venind pe norii cerului!(Matei 26,64).„Pentru un moment, divinitatea Domnului Hristos a străfulgerat prin veșmântul său omenesc. Marele preot Caiafa pare speriat. Gândul că va sta în fața judecății finale și va da socoteală de lucrurile pe care el le crezuse demult uitate îi răscolesc mintea. Dar cum toată viața negase doctrina învierii din morți, a judecății și a vieții viitoare scena s-a șters repede din viziunea lui și cuprins de o furie satanică își apucă poala veșmântului preoțesc și-l rupse de jos până sus în semn de protest solemn față de o blasfemie rostită de arestat. O voce răsunătoare se auzi în toată sala .„Ce nevioe mai avem de martori? Iată că acum ați auzit hula Lui”(Matei 26,65). „Arestatul să fie condamnat pentru blasfemie”. Și toți L-au condamnat.Tot ce mai trebuia făcut acum , gândeau ei, era ca romanii să ratifice această condamnare la moarte, ei neputând s-o facă deoarece erau sub ocupație romană. Așa că L-au dus înaintea lui Pilat. Era dimineață.

În sala de judecată pe lângă membrii Sinedriului și gloata plină de furie nu mai erau decât doi dintre ucenicii lui Isus. Iuda care era cu mulțimea și urmărea cu atenție desfășurarea evenimentelor ce nu se făcea întocmai după planul său și Ioan ucenicul iubit de Isus. Ioan n-a încercat să ascundă faptul că era un urmaș al Domnului său. „El a căutat un loc retras, ferit de privirea mulțimii, dar cât mai aproape cu putință de Isus. De aici, el putea vedea și auzi tot ce se spunea la judecarea Domnului”(E.G.White, Viața lui Isus, pg.676, Ed. Viață și Sănătate, București 2008).

Petru se hotărî să rămână în curtea de afară. Văzând cum se derulează lucrurile „el era surprins și mânios că Domnul Isus trebuia să se umilească pe Sine și să-și umilească și pe urmașii Săi, supunându-se unui astfel de tratament”(idem, pg676), așa că asociindu-se cu aceia pe care trebuia să-i evite părea că este doar un simplu spectator și nu este interesat de ceea ce se întâmplă. Dar expresia feței l-a demascat. În timp ce căuta să arate nepăsător o slujnică din curtea templului îl recunoscu , a venit la el și i-a zis: „Și tu erai cu Isus Galileanul”!Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, și i-a zis: „Nu știu ce vrei să zici”. Când a ieșit în pridvor l-a văzut o altă slujnică, și a zis celor de acolo: „Și acesta era cu Isus din Nazaret!”. El s-a lepădat iarăși, cu un jurământ, și a zis: „Nu cunosc pe omul acesta”. Peste puțin timp, cei ce stăteau acolo,, s-au apropiat, și i-au zis lui Petru: „Nu mai încape îndoială că și tu ești unul din oamenii aceia, căci și vorba te dă de gol. Atunci el a început să se blasteme și să se jure, zicând:„Nu cunosc pe omul acesta!”În clipa aceea a cântat cocoșul(Matei 26.69-75).

Pentru o clipă privirea Mântuitorului se îndreptă de la judecătorii Săi aroganți către sărmanul său ucenic. Fața palidă și suferindă a lui Isus dar plină de compasiune și iertare îi străpunse inima lui Petru precum o săgeată. Ca o panoramă îi trecură prin minte toate învățăturile și avertizările date de Isus pe când erau împreună. Îl tortura gândul că a mai adăugat și el o durere la povara și așa destul de chinuitoare pa care Isus o purta. În clipa aceea vede cum o mână se ridică să-L lovească pe Isus. Nemaiputând suporta scena iese afară plângând cu amar. „În singurătate și întuneric, el a mers înainte fără să știe și fără să-i pese încotro merge. În cele din urmă, s-a pomenit în grădina Ghetsemani….Chiar în locul acela în care Domnul Hristos Își revărsase sufletul înaintea Tatălui, Petru a căzut cu fața la pământ și a dorit să moară”(E.G.White, Viața lui Isus, pg,678, Ed. Viață și Sănătate, București 2008). Pentru Isus negarea lui Petru a fost mai grea decât trădarea lui Iuda. Dar faptul că Petru s-a smerit, s-a umilit și s-a pocăit a fost iertat și reabilitat.

Spre deosebire de Petru, Iuda are un alt drum. Sigur pe planurile și calculele lui credea că Isus nu va îngădui să fie prins. El stătuse trei ani lângă Isus, fusese martor la atâtea evenimente miraculoase și era deplin convins că Isus va scăpa din această cursă la care și el a luat parte.

„Vânzându-L, planul său era de a-I da o lecție. El intenționa să joace un rol care să-L facă pe Mântuitorul să fie mai atent de aici înainte și să-l trateze cu respectul cuvenit”(idem pg.686).

„Iuda socotea că, dacă Domnul Hristos avea să fie crucificat, atunci evenimentul trebuia să aibă loc. Partea sa în trădarea Mântuitorului n-ar fi schimbat rezultatul. Dar, dacă Domnul Isus nu trebuia să moară, atunci el nu făcea decât să-L forțeze să se elibereze. Orice s-ar întâmpla, Iuda avea să câștige ceva de pe urma trădării Lui. El a considerat că face o afacere iscusită vânzându-L pe Domnul său”(idem, pg686).

Dar dacă la început Iuda era convins de cele ce credea, pe măsură ce timpul trecea devenea tot mai nedumerit până la confuz. Ce este cu El? De ce nu se eliberează? De ce se lasă torturat și batjocorit? Pentru un timp nu-și pierde speranța gândind că se va elibera tocmai când momentul va fi considerat imposibil, dar cum ceasurile treceau și Isus se supunea tuturor abuzurilor din ce în ce mai mari o teamă teribilă îl cuprinse.

Când Sinedriul Îl condamnă pe Isus la pedeapsa cu moartea și îl trimite spre tribunalul roman înaintea lui Pilat, Iuda nu mai suportă și făcându-și loc printre mulțime se îndreaptă către scaunul de judecată pe care încă mai stătea marele preot.

Figura lui mare și impunătoare îl ajută să-și facă loc. Toți ochii se îndreptară acum de la Isus spre Iuda. Cu fața palidă și plină de sudoare se îndreaptă spre cel ce deținea puterea și strigă cu o voce puternică și zguduitoare: „Cruță-L, Caiafa! Este nevinovat!”Apucă pe Caiafa de haină și-l imploră stăruitor să dovedească îngăduință. Apoi scoase din buzunar cei treizeci de arginți, prețul vânzării Domnului său și-i aruncă pe podeaua templului. Odată cu zgomotul straniu al monezilor se auzi din nou glasul disperat al lui Iuda: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat”(Matei 27,4).Mulțimea părea înmărmurită. Unii nu cunoșteau de târgul acesta, iar marele preot pentru o clipă se simți primul vinovat, dar recâștigându-și stăpânire de sine zice batjocoritor: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta!”(Matei 27,4).

Iuda își dă seama că a fost tras pe sfoară de oficialitățile religioase și politice ale poporului său și Isus va fi răstignit.

Disperat face o ultimă încercare. „S-a aruncat la picioarele Domnului Hristos, recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu și rugându-L să se elibereze. Mântuitorul nu i-a reproșat nimic vânzătorului Său. El știa că Iuda nu se pocăise; mărturisirea sa era stoarsă din sufletul său vinovat de sentimentul îngrozitor al condamnării și judecății viitoare, dar el nu simțea o durere profundă și zdrobitoare de inimă pentru că Îl vânduse pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Domnul Isus n-a rostit nici un cuvânt de condamnare. El a privit cu multă milă la Iuda și a spus: „Pentru ceasul acesta am venit în lume”(E.G.White, Viața lui Isus, pg 688, Ed. Viață și Sănătate, București 2008):„Iuda era frământat de remușcări amare și rușine din cauza trădării lui Isus, iar când a văzut maltratarea pe care a suportat-o Mântuitorul, a fost copleșit. Iuda iubise pe Isus dar iubise mai mult banii”(EGWhite, Scrieri Timpurii, pg.201). iar aceștia l-au învins. Acum Iuda s-a convins că toate stăruințele lui erau zadarnice și a exclamat: „E prea târziu! E prea târziu!”El simțea că nu va putea trăi să-L vadă pe Isus crucificat. Buimăcit iese din sală și pentru a doua oară picioarele lui caută aceleași cărări ale nopții de afară. În disperarea lui s-a dus și s-a spânzurat.

În aceeași zi pe drumul care ducea de la palatul lui Pilat la Golgota strigătele mulțimii care-L conduc pe Isus la locul execuției sunt întrerupte dintr-o dată; într-un loc retras la rădăcina unui copac un trup neânsuflețit zace cu o funie legată de gât. Sub greutatea corpului creanga se rupsese și acum trupul său zace la pământ zdrobit și sfârtecat de câini. Mulțimea îl recunoaște și râde. Și el a fost cu Isus! Priviți-l!. Un singur suflet plânge, Isus. Nu plânge pentru suferințele Sale, nici pentru moartea care-I sta înainte, ci pentru bietul ucenic pe care L-a pierdut pentru veșnicie!.

Pentru a înțelege gestul final care a încheiat viața lui Iuda vom face pe scurt portetul moral-spiritual al acestui ucenic nevrednic de ucenicia lui.

Portretul moral

-era un om bun de afaceri dar nu întotdeauna cinstite.

-nu știa să piardă și era înclinat către ură și suspiciune.

-cultiva obiceiul de a răspunde cu aceiași monedă.

-critica adesea pe ucenici, dar și pe Maestrul său.

-simțul valorilor era defectuos.

-avea o părere foarte bună despre sine și îi privea pe frații săi ca fiind inferiori în judecată și iscusință.

– „sugestiile lui ațâțau totdeauna dorințe ambițioase după realizări pământești” (E.G.White, Viața lui Isus, pg.685, Ed. Viață și Sănătate, București, 2008).

Mândria și iubirea de bani l-a propulsat într-un eveniment pe care nu l-a gestionat cum trebuie. Orbit de Diavol, Iuda nu mai realiza ceea ce urma să săvârșească. Când a văzut rezultatul l-a apucat teama de consecințe și văzând că lucrurile sunt de neschimbat s-a dus și s-a spânzurat.

Portretul spiritual.

Iuda a fost un om care a greșit ca atâția alții în istorie. El a avut ocazii speciale pentru a-și vedea propriile defecte și să le îndrepte. A avut lumină suficientă cu privire la calea adevărului mai ales că trei ani a fost alături de Isus. A fost impresionat de caracterul și învățăturile Maestrului său și avea dorința să se schimbe. Avea capacități care dacă le punea în slujba Domnului ar fi ajuns un ucenic destoinic. Era o persoană cu putere de influență. Iuda n-a fost un incurabil.

Dar Iuda mai avea ceva care l-a tras în jos. Avea propria lui părere despre lume, despre adevăr, despre Isus, despre afaceri, despre colaboratorii apropiați, despre autorități, despre viață, iar părerea lui era cea care conta. Pentru că a pus mai presus propria sa viziune despre ce ar trebui să fie și să facă Isus, a mers pe un drum teribil de periculos care l-a aruncat în prăpastie.

Iuda n-a fost niciodată dispus să se lase modelat de puterea transformatoare a lui Dumnezeu. A stat lângă Isus dar nu a fost de acord cu El. Ori de câte ori i se arăta vreo greșeală în loc să se umilească și s-o corecteze nutrea un spirit de amărăciune, răzbunare și ură. Din cauza aceasta el nu a avut o relație sinceră cu Isus. A lăsat cu bună știință o ușă deschisă prin care să intre Diavolul deoarece avea idoli la care nu putea renunța. Avea inima legată de avantajele și privilegiile lumii acesteia mai mult decât de Hristos. El nu a reușit să facă progrese în experiența sa spirituală.

Pentru că nu s-a predat total lui Hristos ajunsese să se îndoiască de divinitatea Sa „și căuta să aibă o explicație a lucrurilor sale minunate”(E.G.White, Viațaa lui Hristos, pg.684, Ed. Viață și Sănătate, București, 2008).

Iuda, în timp ce a acceptat poziția unui slujitor al Domnului Hristos nu s-a pus pe sine la dispoziția Divină. El a simțit că poate să-și păstreze propria judecată și opinie și a cultivat dispoziția de a-i critica pe alții, inclusiv pe Isus.

Traseul căinței lui Iuda este asemenea unui drum înfundat. El nu caută iertare la Cel căruia i-a greșit ci la preoți. Chiar și atunci când disperat se îndreaptă spre Hristos nu-și cere iertare, ci Îl imploră să se salveze din situația la care el a luat parte.

În cele ce a făcut, Iuda s-a căit, dar nu s-a pocăit.

Expresia „i-a părut rău” poate însemna două lucruri.

Că s-a căit și dorea să se pocăiască, dar nu ni se spune că ar fi făcut-o.

Că i-a părut rău de faptul că s-a înșelat cu privire la părerile lui. Părerea de rău a lui Iuda la sfârșitil acțiunii lui nu era o pocăință sinceră. El nu se temea decât de ceea ce-l va aștepta la judecată. Legătura lui cu Satana l-a făcut incapabil să ducă la bun sfârșit pocăința lui. Terenul inimii sale era nedesțelenit pentru pocăință deoarece o viață întreagă a neglijat să-l îngrijească.

De ce s-a sinucis Iuda?

Mulți oameni se sinucid. Se pare că cel puțin astăzi cele mai multe sinucideri coincid cu lipsurile, cu greutățile, cu pierderea slujbei, cu lipsa mijloacelor de subzistență, cu izolarea socială, cu lipsa de iubire, etc. Iuda nu avea nici unul din motivele de mai sus. Era un om cu vază, a avut o personalitate puternică, avea o mare stimă de sine, nu era izolat social, avea o slujbă, era un om religios, a mers alături de Isus și I-a cunoscut planurile, a fost sănătos, n-a dus lipsă de bani și totuși a făcut-o. De ce? Pentru că sinuciderea are și o altă față. Priviți la oamenii bogați ai lumii, la starurile hollywoodiene care nu duc lipsă de nimic ce i-ar putea împinge la sinucidere și totuși o fac. De ce? Pentru că trăiesc independent de Dumnezeu. Sunt liberi, spun ei. Dar nimeni nu este liber. Este fie sub protecția lui Hristos, fie sub robia lui Satana. Iar Satana te poate duce unde vrea el inclusiv la sinucidere.

Iuda n-a mai putut suporta situația pe care n-o prevăzuse. Pentru el viața era mai apăsătoare decât moartea. Gândul că s-a înșelat în a aprecia corect pe Isus precum și gândul că va sta în picioare în fața Aceluia care l-a sărutat trimițându-L la moarte l-a dus la disperare. Se simțea vinovat. Și Satana te poate mustra, dar nu te poate îndrepta. Satana „ i-a întunecat discernământul în privința mărimii păcatului în care cădea în clipa în care îi dădea ghes să-l făptuiască; iar, după ce l-a făptuit, i-l dezvălui tot atât de hidos pe cât era de fapt în toate amănuntele sale și-l împiedică în același timp să-și amintească de nesfârșita milostenie a lui Dumnezeu, ceea ce-l aruncă în brațele deznădejdii, și prin deznădejde, în iad”(George Minois, Istoria Sinuciderii, pg.79, Ed. Humanitas, Bcurești, 2002). . Iuda s-a sinucis din deznădejdea în care l-a aruncat Satana deoarece a acceptat ca să colaboreze cu el decât cu Isus.

Ce lecții putem învăța din viața lui Iuda?

1.Modul cum a trăit Iuda ne învață că nu putem sluji la doi stăpâni. Nu putem fi și cu lumea și cu Dumnezeu. A fi lângă Isus nu este același lucru cu a fi cu Isus. Asocierea cu Isus nu ne face una cu El. Poți să stai lângă Dumnezeu dar să nu fii de acord cu El. A veni la biserică nu este suficient. A cunoaște adevărul de asemenea nu este suficient. Trebuie să te predai total lui Dumnezeu și să te lași modelat și condus așa cum cere El. Iuda a respins apelurile Duhului Sfânt al lui Dumnezeu de a-i transforma caracterul, ca atare a respins singura putere care-l putea ajuta. Iuda nu căuta pocăință ci scăparea din situație. El s-a așezat singur în afara protecției divine.

2.Dacă pentru oameni mândria și lăcomia nu sunt decât mici defecte morale nesancționate de legi omenești, Dumnezeu arată că acestea sunt rădăcina tuturor relelor. „Căci uibirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință, și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri”(1Timotei 6,10). Iuda L-a iubit pe Hristos dar a iubit și banii iar aceștia din urmă au învins. Un singur păcat nemărturisit și nepărăsit te poate desparte de Isus și te duce la moarte. Iuda a lăsat o ușă deschisă ispitei. El s-a hotărât în inima lui să lase în mod conștient un colț în care Satana să poată locui. Legătura lui cu Satana l-a făcut incapabil să ducă la bun sfârșit pocăința lui.

3.Iuda reprezintă pe cei de astăzi cărora nu le place să le fie date pe față păcatele. Ei reprezintă o mare clasă de oamenă care nu vor să audă adevărul. Nu unt dispuși să se cerceteze pe sine, dar sunt gata să critice pe alții.

4. Iuda reprezintă pe cei din zilele noastre care spun: „Doamne Te iubesc”! dar Îl trădează respingând cu bună stiință principiile lui Dumnezeu și reforma Bibliei. A-L vinde pe Isus nu înseamnă neapărat a-L pune pe cruce. A-L vinde pe Domnul înseamnă a schimba valoarea lui Isus cu altă valoare. „Nu este deloc greșit să avem o poziție socială bună, putere sau bani. Problema apare atunci când aceste lucruri trec înaintea credincioșiei față de Dumnezeu”(http. studiu biblic-majori.ro 22 iunie 2015)

5.Iuda este prototipul omului care L-a căutat pe Isus doar pentru viața aceasta. Biblia spune că dacă facem așa suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii(1Corinteni 15,19). Pe cei mai mulți nu-i interesează un Dumnezeu care să le dea mântuirea, care să la transforme caracterul, nu-și doresc nici măcar viața veșnică, ci dodesc un Dumnezeu care să-i ajute în planurile și proiectele lor lumești, sau să intervină atunci când în viața lor se ivește o situație necontrolabilă. Ca și Iuda ei nu rnunță la ambițiile lor lumești.

6. Iuda avea îndoieli cu privire la divinitatea lui Isus iar viața lui ne arată tot ceea ce se întâmplă cu cei care gândesc la fel. Mulți care se declară creștini se îndoiesc de bunătatea Lui, de puterea Lui și chiar de divinitatea Lui. Cel care va pierde mântuirea va vedea că în viața lui a avut o rezervă față de Hristos.

7. Există pentru fiecare om o ultimă noapte, un ultim apel și o ultimă șansă. Dacă o pierzi, ai pierdut totul. Fiecare ocazie pierdută, fiecare apel respins slăbește capacitatea de a mai percepe voia lui Dumnezeu și puterea de a o împlini. Cel mai periculos lucru din lumea aceasta este să te joci cu mântuirea proprie. Procesul mântuirii nu se face peste noapte. El cere timp și bătălii împotriva firii.

Iar „Satana își dispută jocul vieții pentru fiecare suflet”(Mărt. Vol 6, pg.264, ed engleză.)

7.Iuda a murit dar caracterul său a rămas și se vede în noi sau printre noi. Lumea nu l-a urât, ca dovadă că defectele lui sunt virtuți pentru alții. Un aforism spune: „Omenirea l-a clonat pe Iuda nu pe Iov”. Dar avertismentul rămâne valabil indiferent cât timp a trecut de la moartea lui Iuda: Cel ce va proceda ca Iuda, va sfârși la fel ca el.

Ahitofel

Ahitofel a fost cel mai capabil și mai abil dintre conducătorii politici de la curtea împăratului David, consilierul personal al acestuia, ale cărui sfaturi erau considerate ca venind de la Domnul.

„Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca și când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot așa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom”(2 Samuel 16, 23).

Spre sfârșitul vieții, împăratul David se confruntă cu o situație dificilă din cauza unor conflicte interne de palat care l-au adus în pragul deznădejdii. Din cauza păcatului cu Bat-Șeba el a pierdut influența morală asupra familiei cât și asupra poporului. Copiii pe care-i avea de la mai multe neveste au ajuns nesupuși, neascultători, violenți și răi. Are loc un viol între un frate și o soră vitregă. David nu mai era în stare să dea lecții de morală fiilor săi și nici să-i mai țină sub control. Influența atitudinii de nepăsare și nehotărâre s-a extins și asupra supușilor. În contextul acesta Absalom, unul din fiii săi, căuta să câștige favoarea poporului pentru a-și detrona tătăl. Orice pricină de nemulțumire, plângere sau nedreptate reclamate de popor erau speculate și îndreptate împotriva conducerii. Bazându-se pe simpatia poporului Absalom pregătește o răscoală. În această uneltire îl câștigă de partea lui pe Ahitofel „unul din sfetnicii lui David, un om vestit pentru iscusința lui, a cărui părere era socotită ca fiind atât de sigură ca și a unui oracol. Ahitofel s-a unit cu conspiratorii, iar sprijinul dat de el lucrării lui Absalom a părut ca izbânda să pară sigură”(E.G.White, Patriarhi și profeți, pg.755, Ed. Viață și Sănătate, București, 1999). Absalom strânge sub steagul său o mulțime de oameni rebeli. Vestea ajunge la palat. David care toată viața avusese biruințe în războaie este acum pus în fața unei situații inedite, aceea de a se lupta cu fiul său. Smerit și plin de întristare David stă și cântărește această situație. O confruntare directă chiar dacă i-ar fi adus izbânda ar fi provocat multe victime și multă vărsare de sânge. Pe de altă parte inima lui de tată nu era în stare să ridice sabia asupra fiului său rebel, așa că lăsă rezultatul conflictului în mâna lui Dumnezeu.„Cu smerenie și întristare, David a ieșit de pe poarta cetății Ierusalimului, alungat de pe tronul său, din palatul său și de la chivotul lui Dumnezeu de revolta fiului său iubit”(idem)

Cu capul acoperit, cu picioarele goale și cu o mână de oameni care-i rămăseseră loiali, David a trecut pârâul Chedron și se îndrepta spre pustie. Au venit oameni la el și i-au spus: „Ahitofel este împreună cu Absalom printre uneltitori”. David vedea în această trădare urmările păcatului său. „Trădarea lui Ahitofel, cel mai abil și mai capabili dintre conducătorii politici, pornea din răzbunare pentru rușinea făcută familiei prin dezonoare Bat-Șebei, nepoata lui”(idem, pg.758). În această situație David nu are altă scăpare decât la Dumnezeu. În rugă el își înalță glasul și zice: „Nimicește Doamne sfaturile lui Ahitofel”.

Ce sfat a dat Ahitofel lui Absalom? Cât de bun era acel sfat pentru atingerea scopului propus? Cât de moral era acel sfat?

Biblia relatează: „Absalom a zis lui Ahitofel: „sfătuiți-vă împreună; ce avem de făcut?” Și Ahitofel a zis lui Absalom: „ Intră la țiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău pentru paza casei; astfel, tot Israelul va ști că te-ai făcut urât tatălui tău, și mâinile tuturor celor ce sunt cu tine se vor întări. Au întins un cort pentru Absalom pe acoperiș, și Absalom a intrat la țiitoarele tatălui său, în fața întregului Israel”(2 Samuel 16.20-22).

Ahitofel știa că soarta lui David nu este chiar desnădăjdiută, că are încă pe lângă el ostași credincioși și generali iscusiți. El a luat în calcul și faptul că răscoala ar da greș iar Absalom s-ar putea împăca cu tatăl său. Atunci el ca sfetnic principal ar fi fost socotit primul vinovat de rebeliune și primul care era pedepsit. Pentru a face imposibilă împăcarea fiului cu tatăl acesta îl sfătuiește să facă un lucru imoral care-i aducea dezonoare tatălui său.

„Intră la țiitoarele tatălui tău în fața întregului Israel și fă-te urât tatălui tău”. Acesta era un sfat satanic menit să aducă ocară împăratului, poporului și lui Dumnezeu și nu trebuia urmat chiar dacă i-ar fi adus succesul. El izvora dintr-o inimă vicleană, nepocăită, plină de răzbunare și ură având ca scop nu stabilitatea împărăției ci discreditarea ei.

Dar Absalom l-a urmat crezând că-i va aduce onoare și putere. Primul sfat pe care-l dă Satana vreunui om pe care vrea să-l tragă de partea lui este acesta: „fă-te urât Tatălui tău”, adică „fă-te urât lui Dumnezeu, fă ceva care să-I producă neplăcere”. Și dacă reușește să ne aducă în stare a ne certa cu Dumnezeu atunci este sigur de reușită. Satana nu are nicio influență asupre omului cât timp acesta se află sub mâna lui Dumnezeu. Dar dacă se desprinde de El omul nu are nicio putere să stea singur în fața provocărilor vieții.

Dacă Absalom ar fi trăit o viață evlavioasă și-ar fi dat seama că acest sfat nu era de urmat indiferent cine l-a dat, fie el oricât de abil și isteț.

Un al doilea sfat pe care Ahitofel îl dă lui Absalom era de data aceasta un sfat politico-militar care viza prinderea împăratului și uciderea lui.

„Ahitofel a zis lui Absalom: „Lasă-mă să aleg douăsprezece mii de oameni! Mă voi scula, și voi urmări pe David chiar în noaptea aceasta. Îl voi lua pe neașteptate când va fi obosit, și va avea mâinile slăbite, îl voi înspăimânta, și tot poporul care este cu el va fugi. Voi lovi numai pe împărat, și voi aduce înapoi la tine tot poporul, moartea omului pe care-l urmăreștiva face ca toți să se întoarcă, și tot poporul va fi în pace”. Cuvintele acestea au plăcut lui Absalom și tuturor bătrânilor lui Israel”(2 Samuel, 17, 1-5).

Cel de al doilea sfat din punct de vedere omenesc era bine ticluit și gândit în așa fel să facă rău lui David și dacă Domnul n-ar fi fost cu el, împăratul cădea în mâinile vrăjmașului. Dar Domnul care este stăpân peste toate evenimentele conduce din culise lucrurile de așa natură încât lasă răul să se desfășoare pentru a putea fi văzut așa cum este, ca apoi să-l lase să se distrugă cu propria mână.

Absalom luă de bune sfaturile lui Ahitofel, dar cum la curtea lui venise și unul din cei mai buni prieteni ai lui David, și anume, Hușai Architul, vru să asculte și sfatul acestuia. Din loialitate față de David, Hușai trecu de partea lui Absalom doar pentru a spiona cele ce se petrecea în tabăra adversă pentru a-l ajuta pe David.

Absalom a zis bătrânilor din Israel: „Chemați și pe Hușai, Architul, să auzim și ce va zice el”. Hușai a venit la Absalom, și Absalom i-a zis: „ Iată cum a vorbit Ahitofel; trebuie să facem cum a zis el, sau nu? Spune tu!”. Hușai a răspuns lui Absalom: „De data aceasta, sfatul pe care ți l-a dat Ahitofel nu este bun. Tu cunoști vitejia tatălui tău și a oamenilor lui; sunt înfuriați ca o ursoaică de pe câmp, căreia i s-au răpit puii. Tatăl tău este un om de război, și nu va petrece noaptea cu poporul, iată, acum, stă ascuns în vreo groapă sau în vreun alt loc. Și dacă, de la început, vor cădea unii sub loviturile lor, se va auzi îndată, și se va zice: „Poporul care urma pe Absalom a fost înfrânt!”. Atunci cel mai viteaz, chiar dacă ar fi avut o inimă de leu, se va înspăimânta; căci tot Israelul știe că tatăl tău este un viteaz, și că are niște viteji cu el. Sfatul meu este dar ca tot Israelul să se strângă la tine, de la Dan până la Beer-Șeba, o mulțime ca nisipul de pe marginea mării. Și tu însuți să mergi la luptă. Dacă vom ajunge la el în vreun loc unde l-am găsi, vom cădea peste el cum cade roua pe pământ; și nu va scăpa nici unul, nici el, nici vreunul din oamenii care sunt cu el. Dacă va fugi într-o cetate, tot Israelul va aduce funii la cetatea aceea, și o vom trage în pîrîu, până când nu va mai rămânea nicio piatră în ea.”Absalom și toți oamenii lui Israel au zis:„Sfatul lui Hușai, Architul, este mai bun decât sfatul lui Ahitofel”. Dar Domnul hotărâse să nimicească bunul sfat al lui Ahitofel, ca să aducă nenorocirea peste Absalom”(2Samuel 17, 6-14).

Hușai a văzut că dacă planul lui Ahitofel ar fi fost urmat, David ar fi fost ucis. El propune pentru noul împărat un plan ademenitor care corespundea cu firea egoistă, încrezută și dornică de putere a lui Absalom.

Ahitofel își dă seama acum că dacă Absalom merge pe pista aceasta victoria va fi de partea lui David, iar soarta lui viitoare va fi fără speranță. „Ahitofel îl încurajase pe Absalom la revoltă. Îl sfătuise să facă cea mai nelegiuită faptă pentru dezonoarea tatălui său; dăduse sfatul să fie ucis David și făcuse planul executării acestui sfat; tăiase și cea mai slabă posibilitate de împăcare cu împăratul; iar acum, un altul era mai prețiut decât el, și chiar de Absalom”(idem pg.764).

Mânios, plin de gelozie și cuprins de disperare văzând că sfatul lui nu a fost urmat, a pus șaua pe măgar și a plecat acasă în cetatea lui. „Și-a pus casa în rânduială, și s-a spânzurat.Când a murit l-au îngropat în mormântul tatălui său”(2Samuel 17,23).

În urma luptei David iese învingător, Absalom este ucis iar răscoala înăbușită.

Așa ia sfârșit cariera unui „mare sfetnic” al împăratului David.

Lecția care se desprinde din viața acestui om este că oricât de multe calități ai avea, dacă nu le pui în slujba lui Dumnezeu nu-ți vor fi de nici un folos. Tocmai ceea ce te înalță te va doborî. „Ahitofel era prețuit foarte mult pentru înțelepciunea lui, dar era lipsit de lumina care vine de la Dumnezeu. Începutul înțelepciunii este frica de Domnul(Prov9,10) și pe aceasta Ahitofel nu o avea”(idem, pg762). De fapt Lucifer a fost desăvârșit în înțelepciune, dar când a hotărât să se desprindă de Dumnezeu a folosit înțelepciunea spre rău. Si astăzi vedem că istoria se repetă cu fiecare din noi. Să descoperi puterea atomului este înțelepciune, dar s-o folosești distructiv este nebunie.

Ahitofel a fost un om abil și isteț în problemele lumii dar nu și în viața proprie. A dat sfaturi altora dar nu s-a putut sfătui pe sine. Stăpânit de mândrie și orgolii se credea de neânlocuit. El a lăsat ca păcatul să-l domine, ba chiar l-a și cultivat iar acesta l-a dus la sinucidere. Faptul că i-a fost nesocotit sfatul l-a afectat atât de tare încât spânzurătoarea i-a părut mai acceptabilă. La aceasta s-a adăugat cel mai probabil și teama de consecințele pe care trebuia să le suporte datorită „sfaturilor lui inteligente”. Cei care au un eu foarte expandat nu pot suporta înfrângerea. Pentru ei aceasta este mai rea decât moartea. De-a lungul istoriei au existat multe persoane dotate, creative, care dintr-un mic eșec au ajuns să-și pună capăt zilelor. Îmi vine în minte cazul scriitorului american John Kennedy Toole, născut în 1937, Louissiana, New Orleans. Profesor la Universitatea din Tulane scrie romanul „A Confederacy of Dunces”. Îl duce pentru a vedea lumina tiparului la editura Simon &Schuster, dar manuscrisul nu i-a fost publicat. Motivul: manuscrisul nu era destul de atrăgător în ce privește intriga. În urma acestei respingeri a suferit vizibil, starea sa de sănătate s-a deteriorat și în urma unei mici dispute cu mama s-a sinucis. Mai târziu, în 1981, manuscrisul este reevaluat și primește premiul Pulitzer pentru ficțiune la 12 ani de la moartea autorului. Cazuri ca acestea arată că mintea deși este extrem de importantă, nu este suficientă ca să duci o viață normală. Trebuie s-o supui lui Dumnezeu și să-L lași pe El s-o conducă.

ZIMRI

Acesta este un alt personaj despre care Biblia spune că s-a sinucis.

Despre viața acestui om nu cunoaștem multe amănunte. Le vom menționa pe cele din Biblie.

„În al douăzeci și șaselea an al lui Asa, împăratul lui Iuda, a început să domnească Ela, fiul lui Baeșa.El a domnit peste Israel la Tirța. A domnit doi ani. Slujitorul său Zimri, care era mai mare peste jumătate din carele lui, a uneltit împotriva lui. Ela era la Tirța chefuind și îmbătându-se în casa lui Arța căpetenia casei împăratului la Tirța. Zimri a intrat, l-a lovit și l-a ucis, în al douăzeci și șaptelea an al lui Asa, împăratul lui Iuda. Și a domnit el în locul lui. Când s-a făcut împărat și a șezut pe scaunul lui de domnie, a omorât toată casa lui Baeșa, n-a lăsat să scape nimeni din ai lui: nici rudă, nici prieten.Zimri a nimicit toată casa lui Baeșa după cuvântul pe care-L spusese Domnul împotriva lui Baeșa prin proorocul Iehu, din pricina tuturor păcatelor pe care le săvârșise Baeșa și fiul său Ela, și în care târâseră și pe Israel, mâniind prin idolii lor pe Domnul, Dumnezeul lui Israel….În al douăzeci și șaptelea an al lui Asa, împăratul lui Iuda, Zimri a domnit șapte zile la Tirța. Poporul tăbăra împotriva Ghibetonului care era al Filistenilor.Și poporul a auzit în tabără vestea aceasta: „Zimri a uneltit, și chiar a ucis pe împărat!”Și în ziua aceea, a pus în tabără ca împărat al lui Israel pe Omri, căpetenia oștirii. Omri, și tot Israelul cu el, au pornit din Ghibeton, și au împresurat Tirța. Zimri, văzând că cetatea este luată, a intrat în cetățuia casei împăratului, și a dat foc casei împăratului peste el. Astfel a murit el”(1Împărați 16, 8-18).

Reținem din această descriere că Zimri a fost un slujitor al unui împărat al Israelului pe nume Ela și avea o funcție importantă la curte fiind mai mare peste jumătate din carele lui. Era pe semne un om de încredere pe care împăratul îl folosea la război. Despre împărat Biblia ne spune că făcea ce nu plăcea Domnului chefuind și îmbătându-se cu mai marii casei. Zimri a uneltit împotriva împăratului, l-a lovit și ucis, apoi a domnit în locul lui. Domnia lui este cea mai scurtă dintre toți împărații Israelului, de numai șapte zile. În timpul acesta scurt el a omorât toate neamurile împăratului. Dar poporul este nemulțumit de situația nou creată și-l pun împărat pe Omri. Zimri speriat de ceea ce i se va întâmpla dă foc casei împăratului și arde împreună cu ea.

Dacă facem o analiză a vieții acestui om vedem că nici din punct de vedere spiritual, nici din punct de vedere lumesc, nici măcar din punct de vedere al modului cum și-a ales moartea nu a avut nicio logică coerentă. Căci orice sinucidere spune ceva despre un om dar și modul cum se sinucide spune mai multe. Să stai cu focul pe tine și să arzi de viu depășește orice instinct de apărare și de conservare, și doar o minte bolnavă poate accepta acest lucru. Zimri ajunge la starea aceasta de jos nu dintr-o dată, ci treptat. Este necredincios împăratului care-i încredințase un loc lângă el. Mai întâi uneltește, apoi ucide în mod barbar nu doar pe împărat ci pe toți ai casei. Bucuria i-a fost scurtă, sfârșitul a fost pe măsură iar Satana se bucură de orice om pe care-l poate aduce într-o astfel de stare.